Protectia Sociala A Persoanelor CU Handicap. Privire Speciala Asupra Situatiei Dintr Un Oras
=== finala ===
CUPRINS
ARGUMENT
CAPITOLUL I ASPECTE TEOREICE ALE DEFICIENȚILOR
1.1. Conceptele de deficienta, incapacitate, handicap
1.2. Clasificarea deficientelor mintale
1.3. Particularități specifice ale proceselor și funcțiilor psihice în diferite forme de activitate
CAPITOLUL II PERCEPȚIA PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
2.1. Dizabilitatea ca stigmă
2.2. Teorii ale stigmatizării
2.2.1. Teoria identității sociale
2.2.2. Autostigma
2.2.3. Stigma structurală
2.3. Atitudini față de persoanele cu dizabilități
2.4. Violența împotriva persoanelor cu dizabilități
2.5. Modalități de combatere a percepțiilor distorsionate despre persoanle cu dizabilități
2.5.1. Educația
2.5.2. Protestul
2.5.3. Stabilirarea contactelor
CAPITOLUL III ASPECTE ALE INTEGRĂRII SOCIALE A PERSOANELOR CU DIZABIITĂȚI ÎN COMUNITATE
3.1. Conceptul de integrare
3.2. Perspectiva istorică asupra integrării
3.3. Modelul social al dizabilitățiloR
3.4. Modelul adaptării sociale
3.5. Rolul familiei în integrarea persoanelr cu dizabilități
3.6. Rolul asistentului social în integrarea sociala a persoanelor cu dizabilități
3.7. Probleme și bariere în integrarea persoanelor cu dizabilități
IV. METODOLOGIA CERCETĂRII
4.1. Scopul și obiective ale cercetării
4.2. Metode și tehnici de cercetare
4.3. Studii de caz
Studiu de caz numărul. 1
Studiu de caz numărul. 2
Studiu de caz numărul. 3
Studiu de caz numărul. 4
Studiu de caz numărul. 5
4.4. Analiză și Concluzii
CONCLUZII GENERALE
BIBLIOGRAFIE
ARGUMENT
Nu există om care să nu traverseze pe parcursul vieții o perioadă dificilă. Sunt numeroși adulți care și-au pierdut familiile, locul de muncă sau alte lucruri dragi lor si se află în situații disperate. Există oameni care de mulți ani stau în spitalele de bolnavi, cu dizabilități, pentru care integrarea în societate ar însemna o ameliorare formidabilă a bolii, însă pe care societatea îi respinge.
Persoanele cu deficiențe reprezintă o categorie a populației cu o poziție evident dezavantajată față de alte categorii de oameni, iar această problemă poate fi soluționată prin efortul tuturor oamenilor din diverse sfere ale societații : politic , social , economic, știință, cultură. Gradul de civilizatie al unei societăți este determinat în mare măsură și de atitudinea față de aceste persoane cu deficiențe .
Crearea condițiilor pentru educație și învățământ, adaptare socio-profesională și integrarea socială a persoanelor respective constituie și un obiectiv principal al oricărui stat și a comunitații mondiale, în general .
Stimularea bolnavului pentru a reînvăța să-și perfecționeze unele activități elementare în vederea profesării sau adaptării la activitățile menajere,sunt elemente decisive pentru integrarea familiară și socială, aceste probleme fiind specifice terapiei ocupaționale.
Istoria și evoluția terapiei ocupaționale își găsește rădăcinile în antichitatea greco-romană prehipocratică. Esența practicării acestei metode a terapiei ocupaționale care este un tratament nemedicamentos, constă în pregătirea bolnavului cu dizabilități funcționale pentru reabilitarea și reinserția socio-profesională, incurajând pacientul să practice anumite activități ce sunt destinate implicării acelor energii ce produc efecte terapeutice benefice .
Importanța și totodată oportunitatea demersului de cercetare se reflectă în preocupările actuale ale societații de a recupera și de a integra bolnavii cu evoluție prelungită și nu numai în societate. Individul , indiferent în starea în care se află , are nevoie de o ocupație care să-i bareze degradarea psihică și fizică.
CAPITOLUL I
ASPECTE TEOREICE ALE DEFICIENȚILOR
Conceptele de deficiență, incapacitate, handicap
Prin termenul deficiență se înțelege ,,reducerea semnificativă a capacităților psihice și fizice, care determină o serie de dereglări ale reacțiilor și mecanismelor de adaptare ale individului la condițiile în permanentă schimbare ale mediului înconjurător și la standardele de conviețuire socială dintr-un anumit areal cultural”.
Acestea plasează individul într-o situație de incapacitate și inferioritate, exprimată printr-o stare de handicap în raport cu ceilalți membri ai comunității din care fac parte.
Beneficiarii de servicii sociale sunt persoane, grupuri sociale care la un moment dat se află într-o situație de dificultate care poate genera marginalizare sau excluziune socială. Beneficiarii pot fi: copii, familii, persoane vârstnice, persoane cu handicap, persoane dependente de consumul de droguri, alcool sau alte substanțe toxice, persoane infectate sau bolnave HIV/SIDA, fără venituri sau venituri mici, persoane fără adăpost, bolnavi cronici și persoane care suferă de boli incurabile, alte persoane aflate în situații de dificultate.
Beneficiarii trebuie să fie informați cu privire la dreptul de a participa la procesul de luare a deciziilor și de acordare a serviciilor sociale.
Persoanele care beneficiază de serviciile sociale pot fi cetățeni români care au domiciliul sau reședința în România, precum și cetățenii fără domiciliu. Cetățenii altor state și apatrizii beneficiază de servicii sociale în conformitate cu prevederile tratatelor și acordurilor dintre România și țara respectivă.
Serviciile sociale se acordă la solicitarea persoanei, a familiei acesteia sau a reprezentantului legal sau în urma semnalării unei situații de nevoie specială de către orice altă persoană. Solicitarea pentru acordarea serviciilor sociale se adresează serviciului public de asistență socială din subordinea autorităților administrației publice locale.
Pentru a identifica tipurile de vulnerabilitate ce caracterizează clienții serviciilor sociale trebuie sa identificam, in primul rând,tipurile de acțiuni sociale. Chiar daca,de cele mai multe ori, vulnerabilitatea sociala a fost privită ca un rezultat al mediului ostil asupra individului, trebuie să admitem că ea poate fi privită și ca o neadaptare a individului la condițiile exterioare.
Ideea este ca individul are o serie de nevoi, iar aceste nevoi sunt satisfăcute prin intermediul valorificării unor resurse. Obținerea resurselor este privită drept mijloc pentru individ în vederea satisfacerii nevoilor, iar aceste nevoi devin scopuri pentru individ.
Vulnerabilitatea poate naște dependență. Cererea de sprijin pe care o face clientul către serviciile sociale este un indicator al vulnerabilității. Odată accesat serviciul social, există riscul ca persoana vulnerabilă să devină dependentă de acesta.
Din acest punct de vedere, intervenția asistentului social se orientează pe două planuri: cel al depășirii gradului de vulnerabilitate și cel al prevenirii apariției stării de dependență. Este adevărat că strategiile sunt diferite si uneori este imposibil de eliminat aceastaă stare de dependență. În unele cazuri este folosită chiar starea inițială de dependență pentru a obține un angajament mai puternic din partea clientului.
În conformitate cu prevederile art.5 din Legea nr.47/2006 privind sistemul național de asistență socială ”prestațiile sociale sunt masuri de redistribuție financiară destinate persoanelor sau familiilor care întrunesc condițiile de eligibilitate prevăzute de lege”.
Prestațiile de asistență socială reprezintă transferuri financiare care pot fi acordate pe o perioadă determinată și cuprind:
– alocații familiale;
– ajutoare sociale;
– indemnizații.
Principalele criterii pe baza cărora se acordă prestațiile sociale sunt:
evaluarea contextului familial;
veniturile solicitantului sau ale familiei acestuia;
condițiile de locuire;
starea de sănătate și gradul de dependență
Ajutoarele sunt prestații acordate în bani și în natură persoanelor sau familiilor ale căror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime și se materializează în:
ajutorul social acordat în baza Legii nr.416/2001 privind venitul minim garantat, modificată și completată prin Legea nr.115/2006;
ajutorul pentru încălzirea locuinței acordat in baza O.U.G. nr.5/2003 privind acordrea de ajutoare pentru încălzirea locuinței precum si acordarea unor facilitați populației pentru plata energiei termice, modificată și completată prin H.G.nr.107/2006.
ajutoare de urgență acordate în baza prevederilor Legii nr.416/2001 privind venitul minim garantat.
Indemnizațiile sunt prestațiile sociale reprezentând sume de bani acordate persoanelor, în vederea facilitării egalizării de șanse,asigurarea unei vieți autonome si favorizarea incluziunii sociale.
Dintre tipurile de indemnizații acordate fac parte:
indemnizația și stimulentul acordat pentru creșterea copilului in vârsta de până la 2 ani, respectiv 3 ani pentru copilul cu handicap, prevăzută de O.U.G.nr.148/2005, cu modificările și completările ulterioare;
indemnizația lunară acordată persoanelor cu handicap, în baza Legii nr.448/2006, republicată;
indemnizația pentru incapacitatea temporară de muncă, acordată în baza O.U.G. nr.158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate;
indemnizația de șomaj acordată în baza Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor de șomaj și stimularea ocupării forței de muncă;
indemnizația lunară acordată în baza Legii nr.309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a serviciului Muncii în perioada 1950-1961;
indemnizația, sporul sau renta acordată invalizilor, veteranilor și văduvelor de război în baza Legii nr.44/1994.
La nivelul primăriilor se primesc și se soluționează următoarele tipuri de prestații: alocațiile familiale, sociale și indemnizațiile pentru creșterea și îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani și, respectiv, 3 ani pentru copilul cu handicap.
Pentru celelalte tipuri de prestații, primirea dosarelor și soluționarea lor se face de către serviciile casei județene de pensii.
Pe parcursul intervenției,asistentul social acționează pentru diminuarea acestei dependente.
Vulnerabilitatea descrie starea unor indivizi sau grupuri de indivizi caracterizați de o probabilitate ridicată de a deveni defavorizați, marginalizați sau excluși social.
Vulnerabilitatea o punem în relație cu subiectivitatea indivizilor, cu modul lor de gândi și acționa,cu o potențialitate prezenta în toți indivizii și care se poate manifesta în anumite contexte sociale. O populație vulnerabilă este un grup de persoane ce se carcterizează la un moment dat printr-o configurație asemănătoare a structurii vulnerabilității, generată de interpretări asemănătoare ale situațiilor sociale particulare.
Pentru a explica defavorizarea, trebuie să apelăm la argumente macrosociale, pornind de la faptele sociale exterioare individului care introduc inegalități. Un individ nu se poate autodefavoriza, pentru ca defavorizarea reprezintă o relație stabilită între indivizi, între diferite grupuri sociale. Sistemul social căruia îi aparține individul deține, în mod incontestabil, pârghiile de defavorizare.
O populație defavorizată este formată din indivizi care nu au acces la resurse și ale căror condiții de viață sunt precare (din punct de vedere social, materiale și al sănătății) din cauza inegalităților de șanse între diferite grupuri sociale. Vulnerabilitatea reprezintă modul de a gândi despre sine și despre situații care face ca individul să nu acționeze eficient. Defavorizarea reprezintă rezultatul condiționărilor obiective, exterioare individului și care îi limitează acestuia accesul la diferite resurse din mediul social.
Termenul ”marginalizare a fost introdus in sociologie de R.K.Merton pentru a defini un tip particular de devianță. Autorul explica acest concept din perspectiva izolării sociale a indivizilor care nu pot atinge obiectivele sociale prescrise cultural folosind mijloacele licite definite de normele sociale și preferă să se retragă din social pentru a elimina contradicția dintre dorința de atingere a scopurilor și lipsa mijloacelor.
Vulnerabilitatea socială este o stare de potențialitate care se poate transforma în defavorizare în condițiile neutilizării oportunităților pentru schimbare. Vulnerabilitatea poate fi sesizată prin identificarea expresiilor verbale ale indivizilor utilizate în diferite contexte, sub forma unor definiri ale situatiei.”
Om populație vulnerabilă este un grup mare de persoane care, în situații similare, prezintă o structura asemănătoare a tipurilor de vulnerabilitate dominant.
Din acest punct de vedere, nu există o delimitare spațială a populației vulnerabile, pentru ca vulnerabilitatea este construită de contextul similar în care se găsesc mai mulți actori sociali ce interpretează asemănător acel context.
Soluțiile cele mai indicate pentru reducerea vulnerabilității sunt în sfera educației, care conduce la schimbarea reperelor individuale utilizate în interpretarea situației.
Populațiile defavorizate sunt populații la care vulnerabilitatea a trecut de la nivelul de potențialitate la cel de realitate. Interpretarile individuale ale persoanelor vulnerabile, încărcate cu un limbaj de deficit, au generat situații interpretate de ceilalți actori sociali ca fiind situații reale.
În România, se considera că sărăcia este o cauză a mai multor probleme sociale (alcoolism, șomaj, criminalitate, prostituție,etc.) care, la rândul lor accentuează aceasta stare. Dacă reinterpretăm fenomenul sărăciei, vom putea identifica și alte surse ale acesteia, cum ar fi modurile de gândire ale persoanelor, care se obiectivează în structuri sociale ce mențin și chiar dezvoltă sărăcia în rândul multor categorii de populații
Dacă ne propunem să identificăm populații vulnerabile, trebuie să identificăm atât acțiunile individuale, cât și pe cele colective care conduc la manifestarea vulnerabilității. Actiunile colective sunt rezultante ale agregării acțiunilor individuale, agregare privită nu ca simplă însumare a acestora, ci și ca apariție a unor acțiuni diferite de cele individuale (de exemplu, cele perverse-al căror rezultat colectiv este opus celui urmărit; cele indezirabile-care pot fi prognosticate, dar nu sunt dorite; și cele neașteptate -care sunt imprevizibile).
Încercarea de a explica sensurile sintagmei vulnerabilitate socială din perspectiva laturii pragmatice de planificare și organizare a intervenției se lovește de o serie de piedici:
vulnerabilitatea reprezintă o stare de potențialitate, de nemanifestare în prezent a unor factori care pot însă conduce în viitor la marginalizare, defavorizare sau alte fenomene conexe, o hartă mentală a unor interpretări neadecvate în raport cu realitatea sau potențialul persoanei;
vulnerabilitatea în sine caracterizează nu doar anumite populații, ci și fiecare persoană în parte aflată în anumite raporturi cu realitatea exterioară, cu unele contexte sociale ale acțiunii individuale și poate fi un rezultat al interpretărilor individuale date acestor contexte;
stabilirea criteriilor după care se poate aprecia gradul de vulnerabilitate presupune o combinație a factorilor individuali cu cei macrosociali, a interpretărilor individuale cu cele contruite colectiv;
Există unele confuzii în utilizarea termenului, pus în relație cu unele fenomene care pot fi relativ ușor sesizate: defavorizare, marginalizare și excludere sociala.
Considerăm drept vulnerabilitate inapetența indivizilor sau grupurilor de a acționa ori incapacitatea de adaptare a acțiunilor la cerințele structurale ale sistemului social, cauzată de interpretările individuale neadecvate în raport cu unele interpretări comune și acceptate social.
Factorii determinanți ai vulnerabilității sunt : interesul, scopurile și mijloacele, valorile, obișnuințele și cunoștințele.
Această combinație de factori se structurează în funcție de dialogul existent între persoana vulnerabilă și cei din jur. Ne putem imagina cât de complex este procesul de negociere socială dacă luam în calcul toate variantele, combinațiile care pot exista între două persoane. Acest lucru devine și mai complex în momentul în care dorim să punem în relație adevărurile particulare ale fiecăruia în parte.
Asistența socială se orientează,în general, după paradigma deficienței și urmărește din aceasta perspectivă să ajungă la rezolvarea problemelor. Iar rezolvarea problemelor înseamnă, de multe ori, înlăturarea cauzelor, identificarea unor soluții și aplicarea acestora, diminuarea efectelor negative.
”Procesul de acordare a serviciilor sociale se desfășoară în etape:
evaluarea inițială;
elaborarea planului de intervenție;
evaluarea complexă;
elaborarea planului individualizat de asistență și îngrijire;
implementarea măsurilor prevăzute în planul de intervenție și în planul individualizat;
monitorizare;
reevaluare.
Evaluarea inițială este realizată de asistentul social sau de personalul de specialitate cu competențe în domeniul asistenței sociale. Scopul evaluării inițiale este de a identifica nevoile individuale sau de grup și elaborarea planului de intrevenție.
Planul de intervenție conține măsuri necesare rezolvării problemei, respectiv acordarea de prestații și servicii sociale, precum și orice alte măsuri prevăzute de dispoziții legale în vigoare. Termenul de elaborare a planului de intervenție este de zece zile, iar în cazuri excepționale termenul poate fi prelungit cu două-trei zile.
În cazul în care prin evaluarea inițială sunt identificate situații complexea căror rezolvare impune participarea mai multor specialiști sau instituții (medicale, educaționale) se recomandă efectuarea evaluării complexe, necesară pentru identificarea și stabilirea măsurilor de intervenție personalizate.
Evaluarea complexă se realizează de echipe pluridisciplinare, de specialiști care utilizează instrumente și tehnici specifice domeniului de activitate. Procesul de evaluare complexă urmărește următoarele aspecte:
evaluarea capacităților fizice, mentale și senzoriale, a nivelului de disfuncție și a abilităților de a realiza activitățile de bază a vieții zilnice;
evaluarea psihologică și psihiatrică;
evaluarea familiei privind capacitatea acesteia de a asigura condițiile necesare creșterii, îngrijirii și educării copilului;
evaluarea potențialului de integrare a refugiaților și persoanelor care au dobândit o formă de protecție în condițiile legii;
evaluarea potențialului de reintegrare a victimelor traficului de persoane;
evaluarea posibilităților de integrare familială, de plasament al copilului sau de adopție;
evaluarea gradului de funcționabilitate socială;
evaluarea mediului fizic și social în care trăiește persoana;
evaluarea percepției persoanei supra siguranței, securității și vulnerabilității proprii;
evaluarea motivației persoanei de a beneficia de servicii la domiciliu, în instituții de zi sau rezidențiale;
evaluarea consecințelor care privesc persoana în cazul acordării sau neacordării serviciilor de îngrijire;
evaluarea nevoilor sociale și a posibilității asigurării de suport pentru rețeaua informală de îngrijire;
evaluarea percepției proprii privind capacitatea funcțională, performanțele și resursele;
evaluarea capacității rețelei informale de a acorda servicii sociale;
evaluarea serviciilor sociale disponibile, precum și a modului în care acestea pot răspunde nevoilor persoanei.”
În urma rezultatelor evaluării complexe, serviciul public de asistență socială din subordinea autorităților administrației publice locale completează sau, după caz, revizuiește în termen de cinci zile, planul de intervenție.
Serviciile sociale sunt acordate în baza planului individualizat de asistență și îngrijire, elaborat de furnizorul de servicii sociale cu acordul și participarea beneficiarului.
Planul individualizat de asistență și îngrijire cuprinde: programarea serviciilor sociale, personalul responsabil și procedurile de acordare.
Responsabilul de caz numit de furnizor răspunde de implementarea planului individualizat de asistență și îngrijire, se ocupă de monitorizare și reevaluare.
”Monitorizarea, evaluarea și controlul serviciilor sociale se realizează prin activități care urmăresc:
calitatea serviciilor,
gradul de satisfacție a beneficiarului;
respectarea standardelor de performanță și calitate;
gradul de adaptare a serviciilor sociale acordate nevoilor beneficiarului;
performanța personalului;
resursele necesare;
costul serviciilor;
respectarea altor reglementări conexe serviciilor sociale.”
Organizațiile care oferă servicii sociale sunt: spitalele, clinicile, școlile, centrele de plasament pentru copii, Bisericile.
Colegiul Național al Asistenților Sociali din România este una dintre organizațiile care susțin supervizarea și care promovează bunele practici în asistența socială.
Conform Legii 466/2004, art. 3, alin. (1), „asistentul social pune în practică cunoștințele, normele și valorile asistenței sociale pentru a interveni și a acorda asistența persoanelor sau comunităților la cererea acestora sau ori de câte ori situația o impune”, de asemenea, conform art. 25, alin. (1), „asistenții sociali trebuie să își desfășoare activitatea numai în aria de competență profesională determinată de calificarea și experiența profesională.
Asistenții sociali au obligația de a-și îmbunătăți permanent cunoștințele și deprinderile profesionale și de a le aplica în practică”. Alin. (2): „asistenții sociali contribuie la îmbunătățirea și dezvoltarea bazei de cunoștințe a profesiei”.
Statul este considerat ca fiind cel mai semnificativ dintre cele patru sectoare ale asistenței sociale:
Agenții de Stat – Publice – Administrație Locală.
Sectorul privat pentru Profit (Casele de Îngrijire, Căminele).
Sectorul Non-Profit (Biserica, Serviciile Voluntare, ONG-urile).
Servicii de Îngrijire Informale (Grupurile de Auto-Suport, Rețelele Sociale).
Organizațiile nonguvernamentale au apărut ca o alternativă în asistența socială pentru a acoperi lipsa anumitor servicii sociale oferite de instituțiile de stat.
Caracteristicile organizațiilor nonguvernamentale sunt:
calitatea înaltă a serviciilor (alocă mai mult timp și personal cazurilor primite, intrucât sunt nonprofit; de asemenea reacționează mai repede și diferențiat în funcție de nevoile beneficiarilor, cărora le pot oferi servicii complementare și de susținere);
echitatea (cei care au nevoie sunt ajutați direct prin spijinul voluntarilor și lipsei birocrației);
costurile reduse (costul redus depinde de sprijinul voluntarilor și filantropia);
inovația (organizațiile nonguvernamentale sunt flexibile și receptive ceea ce conduce la identificarea de nevoi noi, abordări noi și soluții alternative).
”Organizațiile nonguvernamentale au caracteristici care aparțin atât sectorului privat cât și sectorului public; prin flexibilitate și mai puține constrângeri în activitate se regăsesc în sectorul privat, iar prin recunoașterea statutului de utilitate publică unele organizații nonguvernamentale sunt mult mai aproape în abordarea scopurilor propuse și a mijloacelor utilizate în atingerea lor de sectorul public decât de sectorul privat.”
”Scopul organizației reprezintă rezultatul final: motivul pentru care organizația a fost înființată.”
”Funcțiile organizațiilor de asistență socială prezintă anumite particularități deoarece au, în general, scop nonprofit:
funcția de cercetare-dezvoltare (servicii noi, programe sociale noi, metodologii, atragerea de fonduri, noi metode de organizare);
funcția de producție (oferirea de servicii sociale presupune realizarea cantitativă, calitativă a activităților de bază și asigurarea serviciilor auxiliare pentru a atinge obiectivele din domeniul producerii serviciilor sociale);
funcția de marketing (identificarea nevoilor potențialilor beneficiari și modurile de satisfacere ale acestora de către organizație);
funcția de comunicare externă (stabilește și menține relațiile organizației cu mediul extern: autoritățile publice, mass-media);
funcția financiar-contabilă (obținerea și folosirea mijloacelor financiare necesare organizației prin: elaborarea bugetului și analiza costurilor, întocmirea de rapoarte financiar-contabile, planificarea campaniilor de strângere de fonduri);
funcția de personal (managementul resurselor umane)”.
Literatura de specialitate utilizează o serie de termeni sinonimi pentru a desemna deficiența mintală: ”întârziere mintală, înapoiere mintală, insuficiență mintală, subnormalitate mintală, debilitate mintală, arierare mintală, handicap mintal, retard intelectual, alterarea comportamentului adaptiv, oligofrenie, demenție etc. ”
”Indicatorul de dezvoltare intelectuală este reprezentat prin coeficientul de inteligență (CI) sau intelligence quotient (IQ). Ca unitate de măsură psihologică, coeficientul de inteligență reprezintă raportul dintre vârsta mintală (VM) și vârsta cronologică (VC) exprimată în luni .
V M
I Q = –– . 100
V C
În funcție de valoarea coeficientului de inteligență în categoria deficiențelor mintale intră următoarele forme :
0 – 19 – deficiență mintală profundă sau gravă (idioție);
20 – 49 – deficiență mintală severă sau mijlocie (imbecilitate);
50 – 69 – deficiență mintală ușoară (debilitate mintală);
70 – 79 – inteligență de limită (intelect liminar).”
În concepția comună existentă, așa cum este ea surprinsa în Dicționarul explicativ al limbii romane deficienta este„ scădere, lipsa, greșeala; rămânere în urma”.
Într-un sens mai specializat, cu caracter medical, deficiență este definită că ”lipsa de integritate anatomică și funcțională a unui organ, absența unor facultăți fizice sau psihice. Menționez că termenul își are originea în limba latină, deficientia și în limba română a pătruns prin cuvântul franțuzesc și el de origine latină, deficience. Înțelesul acordat cuvântului respectiv în toate cele trei limbi, acela de lipsă.
În mod firesc, cercetarea și acțiunea medical vizează lezarea, deteriorarea sau chiar absența unui organ sau segment al corpului. Prezența defectului organic nu este suficiența pentru a putea denumi pe cineva ca fiind deficient. Există numeroase defecte organice anatomo-fiziologice care nu duc în mod necesar la apariția unor deficiențeîn sens propriu defectologic al cuvântului.
Defectul determină constituirea deficienței atunci când defectul îl împiedică să reflecte suficient de exact realitatea obiectivă, să efectueze la nivel normal, alături de ceilalți membri normali, să efectueze la nivel normal, alături de ceilalți membri normali, formele de activate caracteristice vârstei, rolului statutului psihosocial al celor de o seamă cu el.
Specialiștii asistenței sociale definesc deficiența astfel: ”prin deficiență se înțelege reducerea semnificativă a capacităților intelectuale și psihice care determină o serie de dereglări ale reacțiilor și mecanismelor de adaptare a individului la condițiile în permanentă schimbare ale mediului înconjurătr și la standardele de conviețuire socială dintr-un anumit areal cultural, fapt ce plasează individul într-o situație de incapacitate și inferioritate, exprimată printr-o stare de handicap în raport cu ceilalți membri ai comuntății din care face parte.
Statisticile OMS arată că deficiența mintală este întâlnită la un procent de 3-4 % din populația infantilă, având diferite grade de intensitate și variate forme de manifestare clinică”.
În unele cercuri de specialitate se face distincție între handicapul mintal, care indică un mod anormal de organizare și funcționare mintală, cu implicații directe în organizarea și structurarea personalității individului de a face față unor sarcini cuprinse în actul învățării, ca o consecință a inadaptării acestor sarcini la individ.”
Criteriile DSM de decizie sunt suficient de explicite în sensul că precizează câte simptome trebuie săă fie prezente pentru a diagnistica o boală. Cu toate acestea, DSM nu specifică procedurile prin care se poate stabili dacă un simptom provoacă un deficit anume, adică dacă este suficient de sever, încât să poate fi considerat că interferează cu funcționalitatea normală a persoanei.
Astfel, cei care realizează evaluarea pot să difere mult în privința modului în care determină dacă un simptom este prezent, și dacă acesta cauzează o deficiență semnificativă clinic.
1.2. Particularități specifice ale proceselor și funcțiilor psihice în diferite forme de activitate
Activitatea psihică se caracterizează prin desfășurarea ei în limite inferioare, stagnarea în evoluția unor funcții, dezorganizarea altora
fragilitatea construcțieipersonalității este valabilă și pentru procesele și funcțiile psihice manifestându-se în raport cu gradul de deficiență. La deficienții mintali severi aceste procese sunt foarte diminuate, evoluția lor având loc doar la debilul mintal
– în plan senzorial perceptiv:
prezintă dificultăți de analiză
surprinde mai puține detalii, face confuzii din cauza activismului scăzut și din cauza mascării unor elemente care se surprind mai ușor, această dificultate poate fi ameliorată prin utilizarea întrebărilor, prin delimitarea contururilor, prin sublinierea cu culoare (culoarea impunându-se mai ușor decât forma și greutatea)
nu sesizează elementele periferice dintr-o imagine
sărăcia vocabularului duce la o analiză perceptivă scăzută
sinteza se realizează cu greutate, orice situație prea fragmentară este greu de reconstituit (Mariana Roșca – o pisică desenată pe două cartonașe – debilii văd două pisici)
durata analizei și sintezei este mai bună dacă li se prezintă obiectele un timp mai îndelungat
îngustimea câmpului perceptiv – capacitate redusă de a stabili în plan intuitiv relații dintre obiecte
constanța perceptivă este mai slabă datorită analizei și sintezei deficitare
iluziile perceptive apar mai rar decât la normali (iluzia de greutate—doi cilindri de mărimi diferite dar cu aceeași greutate – normalii spun că cilindrul mai mic este mai greu, iar debilii mai rar
reprezentările sunt afectate, sunt sărace, incomplete, lipsite de fidelitate
gândirea: caracteristica esențială pentru evaluarea gradului handicapului
”Marginalizarea presupune ruperea sau îngustarea câmpului relațiilor sociale ale unui individ, familii, comunitate, grup social, putându-se manifesta atât ca separare, parțială sau totală, spațial geografică, rezidențială, cât și în termenii comunicării, interacțiunii cooperative, implicării sociale reciproce”.
”Discriminarea este orice deosebire, excludere sau preferință care are ca efect anihilarea sau afectarea drepturilor și satisfacțiilor egale ale persoanelor cu boli mintale sau altor indivizi.”
Conform unui studiu efectuat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în perioada iulie-noiembrie 2005, după M.roth et. All se arată că discriminarea legată de dizabilitate reprezintă una din modalitățile cele mai frecvente de discriminare.
“Conceptul de marginalizare presupune ruperea sau îngustarea câmpului relațiilor sociale ale unui individ/familii/comunitate grup social, putându-se manifesta atât ca separare (parțială sau totală) spațial geografică/rezidențială,cât și în termenii comunicării, interacțiunii cooperative, implicării sociale reciproce”.
Astfel că, se poate deduce faptul că atunci când legăturile individului, familiei, comunității cu mediu extern se îngusteaza până la survinerea lipsei acestora cu exteriorul se instalează fenomenul de marginalizare, manifestat atât prin separare din punct devedere spațial, geografic dar și din perspectiva gradului de implicare sociale din partea amândorura părți,individ și societate, în termenii interacțiunii cooperative, și nu în ultimul rând în termenii comunicării.
În ceea ce privește determinarea procesului de marginalizare în urma stigmatizării și a sărăciei, încă un factor social.
”Nu e vorba doar de marginalizarea datorită sărăciei, ci se produce un fenomen mult mai complex.Marginalizarea este un proces pasiv,fără persoane responsabile…”
Marginalizarea implica o funcționare deficitară a rețelelor sociale. Sistemul social însuși, prin proasta funcționare a serviciilor sociale creează marginalizare:indivizii/grupurile sunt împinși spre marginalizare de către alte grupuri și forțe sociale, fară ca ele să dorească sau să contribuie la această situație.Forțe externe și independente de voința lor, factori exogeni, îi imping la periferia societății, într-o poziție dezavantajoasă comparativ cu persoanele aparținând restului sistemului social respectiv.”
Marger (identifică categoriile de discriminare pe cele legate de blocarea accesului la oportunitățile și recompensele sociale. Aici intră discriminarea în ceea ce privește accesul la un loc de muncă, la educație, la servicii de sănătate, limitarea dreptului de proprietate și a accesului la justiție.Aceste forme de discriminare sunt des întâlnite în cazul grupurilor de persone vulnerabile, lipsite de putere în ierarhiile sociale, în special la persoanele cu boli psihice.
În afara formelor de discriminare prezentate mai sus, terminologia internațională folosește și termenul de discriminare structurală. Ea se referă la nedreptățirea bolnavilor psihic prin mijloace care protejează societatea de cei bolnavi psihic.
În conformitate cu cele spuse de cercetători ”prejudecățile cele mai des întâlnite în cazul tulburărilor psihice sunt identificate de acesta astfel:
-persoanele cu probleme de sănătate mentala sunt violente și periculoase
-oamenii cu schizofrenie nu își revin niciodată
-majoritatea oamenilor cu schizofrenie trebuie sa fie instituționalizați(să stea la azil),trebuie ținuți închiși și izolați
-majoritatea celor cu tulburări psihice sunt oameni săraci și retardați.”
1.3. Particularități specifice ale proceselor și funcțiilor psihice în diferite forme de activitate
”În 1980 Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a adoptat o clasificare internațională a deficienței, incapacității și handicapului, care a sugerat o abordare mai profundă și în același timp mai aproape de realitate”.
Clasificarea Internațională a Deficiențelor, Incapacităților și Handicapurilor a făcut o distincție clară între „deficiență”, „incapacitate” și „handicap”. Ea a fost extensiv folosită în domenii ca reabilitarea, educația, statistica, politică, legislația, demografie, sociologie, economie și antropologie. Unii din specialiști care au utilizat Clasificarea respectivă și-au exprimat îngrijorarea că, definirea termenului de „handicap” este prea medicală, prea centrată pe individ și nu clasifică adecvat interacțiunea între condițiile și aspirațiile societății și capacitățile individului.
Terminologia internațională în domeniu trebuie adoptată și la noi, pentru a elimina conotațiile negative pe care le au termenii cum ar fi „handicapat”, „invalid”, „retard” termeni folosiți frecvent cînd ne referim la copii sau persoane cu dezabilități din țara noastră.
Deficiență – se poate defini ca afectare organică și/sau funcțională a capacității naturale ale unui individ de a se adapta la mediul fizic. Acest termen se poate defini și ca orice dereglare de structură sau funcție psihologică sau anatomică din cauza maladii a unui accident, dereglări evolutive, etc.
Handicapul – poate fi definit ca afectare la nivelul funcționării sociale a capacității naturale a individului de adaptare la mediul social. El este rezultatul posibil, dar nu obligatoriu al manifestării unei deficiențe și/sau dizabilității și se datorează complicării interacțiunii optime dintre individ și mediul său social, apărute ca urmare a existenței unor bariere fizice, sociale și culturale care împiedică individul deficient să aibă acces la viața socială ca orice alt cetățean. Așa dar, handicapul apare numai în relația individ – mediu social și are ca efect limitarea participării la viața socială.
CAPITOLUL II
PERCEPȚIA PERSOANELOR CU DIZABILITĂȚI
2.1. Dizabilitatea ca stigmă
Cuvântul stigmă are origini în cuvântul grecesc „stigmata" care face referire la un semn al rușinii sau discreditării. ”Stigmă este un construct multifațetat care include sentimente, atitudini și comportamente.”
Ținând cont de această semnificație a stigmei, se poate afirma că stigmatizarea persoanelor cu dizabilități se referă la dinamica sentimentelor, atitudinilor și comportamentelor față de aceste persoane.
2.2. Teorii ale stigmatizării
În literatura de specialitate există mai multe teorii privind modul în care stigma poate fi definită, generată și îndepărtată. Dintre acestea cele mai relevante sunt teoria identității sociale, autostigmatizarea și stigmatizarea structurală.
2.2.1. Teoria identității sociale
”Teoria identității sociale prezintă modul în care oamenii utilizează constructele sociale pentru a judeca sau categoriza pe cineva care este diferit sau defavorizat. Societățile sau grupurile mari din cadrul societăților evaluează oameni pentru a determina dacă acestea corespund normelor sociale. Identitatea socială este un concept utilizat pentru prima dată de Goffman (1963). Acest autor a prezentat modelul în care persoanele stigmatizate își formează o identitate socială virtuală când devin defavorizate în ochii societății.”
2.2.2. Autostigma
Autostigma este un proces de evaluare internă prin care oamenii se judecă pe ei înșiși. Această judecată poate fi un rezultat al mesajelor primite de la normele societale dar individul este cel care își crează judecata față de sine. Această judecată descrește stima de sine pe măsură ce o persoană îi spune celui care se judecă, că nu se potrivește sau nu este suficient de bun pentru a îndeplini expectațiile impuse de alții din mediul în care trăiește, în acest context, persoanele pot internaliza o identitate care să îi dezumanizeze și să îi determine să simtă rușine, inferioritate și să se urască.
Corrigan și Watson (2002) prezintă o serie de diferențele între această formă de stigmă și cea publică sunt prezentate în Tabelul l.
Tabelul 1. Caracteristici ale stigmei publice și autostigmei
Tipul stigmei
Caracterstici
Stigma publică
Stereotip
Prejudiciu
Discriminare Convingerea negativă despre un grup ( periculozitate, incompetență)
Acordul cu convingere cu/sau reacția emoțională negativă (furie, frică)
Răspuns comportamental la prejudiciu (evitarea)
Autostigma
Stereotip
Prejudiciu
Discriminare
Convingerea negativă despre sine ( caracter slab, incompetență)
Acordul cu convingerea, reacția emoțională negativă (stimă de sine scăzută, autoeficacitate scăzută)
Răspuns comportamental la prejudiciu (erori în valorificarea oportunităților de muncă)
2.2.3. Stigma structurală
Conceptul de stigmă structurală este similar celui de identitate colectivă pătată, propus de Goffman (1963) și se referă la o evaluare externă a persoanei, bazată pe normele societale. Teoria stigmei structurale se focalizează pe procesul stigmei prin intermediul culturii și a modului în care stigmă funcționează ca sistem. Stigma structurală este un proces care implică:
1. Recunoașterea indiciilor ca o persoană prezintă o dizabilitate
Un indiciu este un proces cognitiv social de recunoaștere a faptului că ceva este diferit la o persoană. Un astfel de indiciu poate lua mai multe forme, putând fi ceva observabil sau fizic.
2. Activarea stereotipurilor
Activarea stereotipurilor urmează procesului de recunoaștere a ceva diferit la persoanele cu dizabilități. Un stereotip este definit ca o structură de cunoștințe învățate de cei mai mulți dintre membrii unui grup (Lenhard, 2004).
3. Prejudicierea sau discriminarea persoanelor cu dizabilități
Prejudiciul este un rezultat al răspunsurilor cognitive și afective la stereotipuri. Unul dintre cele mai comune răspunsuri afective este dezgustul reflexiv acompaniat de frica de contaminare sau de o dorință arzătoare de a evita ceea ce este judecat ca fiind inacceptabil sau ofensiv.
Răspunsul afectiv este urmat de procese cognitive și procese bazate pe reguli care emerg din reguli sociale expectate. Acest sistem bazat pe reguli permite ajustarea reacțiilor reflexive. Acest proces poate fi întrerupt și activat astfel încât răspunsul inițial de ezgust poate fi transformat în unul de milă sau de compasiune. Lipsa acestui sistem poate duce la discriminare. Discriminarea este un răspuns comportamental la emoțiile și convingerile generate de prejudiciu. Atașarea unei stigme unei persoane cu dizabilități poate genera reacții emoționale care să determine apariția distanțării sociale.
2.3. Atitudini față de persoanele cu dizabilități
Reacțiile emoționale tipice care apar în interacțiunile cu persoanele cu dizabilități includ vină, frică, milă, toate fiind acompaniate de un sentiment general de disconfort. Acest disconfort poate determina persoana să ia în considerare sau să ignore persoanele cu dizabilități cu care interacționează.
În cercetările privind atitudinile publice față de persoanele cu dizabilități, s-a concluzionat că populația generală declară atitudini favorabile față de persoanele cu dizabilități dar manifestă adesea atitudini neverbalizate de respingere a acestora.
Atitudinile față de persoanele cu dizabilități sunt exprimate într-o varietate de modalități și servesc ca bariere în realizarea deplină a potențialului uman.
Studiile privind atitudinile față de persoanele cu dizabilități au evidențiat că retardul mental, bolile psihice și cele ale sistemului nervos central sunt în mod substanțial evaluate ca fiind cele mai prejudiciate în timp ce bolile cardiace și amputările minore atrag un prejudiciu nesemnificativ asupra persoanelor care au aceste dizabilități.
Investigând percepția și atitudinile elevilor față de persoanele cu dizabilități, Royal și Roberts (1987) au solicitat participanților, după o scurtă prezentare a fiecărei dizabilități, să evalueze dizabilitatea în termeni de vizibilitate, severitate, acceptabilitate și familiaritate. Rezultatele au indicat faptul că elevii de clasa a Vl-a și a XII-a au acceptat semnificativ mai mult persoanele cu dizabilități în comparație cu elevii de clasa a-III-a. În general, elevii de gen feminin au avut atitudini pozitive mai puternice față de persoanele cu dizabilități în comparație cu cei de gen masculin.
Atitudinile publice joacă un rol central în integrarea persoanelor cu dizabilități în viața comunității, motiv pentru care au influențe importante asupra vieții oamenilor cu retard mental sau boli mentale. Aceste atitudini influențează modul în care persoanele cu dizabilități sunt învățate și acceptate, precum și tipurile de tratamente și servicii care le sunt puse la dispoziție.
Cu toate că cercetările nu au arătat concluziv faptul că atitudinile influențează oferirea de sercicii de îngrijire, ele au sugerat că atitudinile influențează calitatea și disponibilitatea serviciilor oferite. De exemplu, atitudinile rezidenților locali pot influența unde le este permis persoanelor cu retard mental să trăiască sau dacă acestea vor avea locuri de muncă adevărate în cadrul comunității.
Roush (1986) a menționat că specialiști din domeniul îngrijirii și sănătății au adesea atitudini față de persoanele cu dizabilități similare persoanelor din populația generală, având un rol important în perpetuarea acestora. Aceste atitudini negative sunt deseori întărite prin intermediul mass-mediei. Statutul persoanelor cu dizabilități a fost subiectul unor variate eforturi ale industriei televiziunii și filmului de a face populația generală conștientă cu privire la atitudinile negative pe care le au față de persoanele cu dizabilități și de a le schimba.
Schwartz și Armony-Sivan (2001) au realizat un studiu în care au măsurat și comparat atitudinile studenților față de incluziunea persoanelor cu retard și boli mentale în cadrai comunității. l07 în ansamblu, datele au relevat faptul că studenții sunt mai mult de acord cu împuternicirea și similaritatea dintre ei și persoanele cu dizabilități, în comparație cu atitudinea de excluziune a persoanelor cu dizabilități din viața comunității. Studenții de la asistență socială au manifestat atitudini de incluziune mai pozitive față de persoanele cu dizabilități în comparație cu alte categorii de studenți.
Daruwala și Darcy (2005) au realizat un studiu în care au abordat formarea și schimbarea atitudinilor față de persoanele cu dizabilități. Datele obținute au evidențiat faptul că atitudinile societale sunt mai ușor de schimbat decât cele personale, în plus, utilizarea unui contact cu o persoană cu dizabilități a fost mult mai eficace în schimbarea atitudinii în comparație cu simpla oferire de informații despre dizabilitate.
Realizând un studiu în care au investigat modificarea atitudinilor profesorilor față de elevii cu dizabilități și față de integrarea lor într-o clasă obișnuită, Beattie, Anderson și Antonak (1997) au constatat că vizionarea unor înregistrări care au prezentat într-o lumină pozitivă persoanele cu dizabilități în contexte obișnuite și a dizabilității profesorului care le preda, a influențat favorabil atitudinile acestora față de cei cu dizabilități.108 Atitudinile față de integrarea elevilor cu dizabilități într-o clasă obișnuită nu au fost influențate de vizionarea înregistrărilor cu elevii care prezintă dizabilități și nici de dizabilitatea profesorului.
Studiul experimental realizat de Krahe și Altwasser (2006) a evidențiat faptul că intervenția cognitiv-comportamentală combinată cu întâlniri cu persoane cu dizabilități a fost cea mai eficientă intervenție în schimbarea atitudinilor a 70 de elevi de clasa a-IX-a față de persoanele cu dizabilități fizice.
Rillotta și Nettelbeck (2007) au testat dacă integrarea socială și educațională combinată cu trainingul dedicat creșterii conștientei față de dizabilități a elevilor de liceu a permis crearea unor atitudini mai favorabile, de lungă durată față de incluziunea educațională și socială a persoanelor cu dizabilități intelectuale. Rezultatele studiului au evidențiat faptul că elevii care au urmat 8 sesiuni în cadrul trainingului au manifestat atitudini mai favorabile în comparație cu elevii care au participat la doar 3 sesiuni și cei care nu au participat deloc.
Cu toate că persoanele cu dizabilități primesc asistență în viața de zi cu zi și sunt favorizați de legislația antidiscriminativă implementată în statele Comunității Europene, acestea sunt totuși discriminate în ceea ce privește angajarea și educația acestora. Investigațiile experimentale au evidențiat că această discriminare există cu adevărat în mediul organizațional.
În literatura de specialitate pol fi identificate două tipuri majore de discriminare a minorităților în context organizațional. Primul tip de discriminare se referă la barierele care opresc persoanele stigmatizate să obțină un loc de muncă, de a fi angajate, iar cel de-al doilea face referire la modul discriminativ în care este tratată o persoană cu dizabilități care a fost angajată în cadrul unei organizații. Tratamentul discriminativ al persoanelor cu dizabilități poate duce la consecințe negative pentru persoanele discriminate, cum ar oferirea unor posibilități reduse de instruire profesională, oportunități de promovare reduse, sarcini de muncă neprovocatoare, o apreciere distorsionată negativ a performanțelor profesionale, lipsea acceptării în cadrul unui grup, a posibilităților de ȘL primi suport și mentorat.
Studiile au, evidențiat faptul că persoanele cu dizabilități pot fi discriminate în mod direct sau indirect. Discriminarea directă se referă la abordarea mai puțin favorabilă a angajaților sau potențialilor angajați comparativ cu cea a persoanelor fără dizabilități, pe baza dizabilității sau infirmității lor.
De exemplu, un aplicant cu dizabilitate poate fi discriminat prin alegerea pentru un post a unui alt aplicant care nu prezintă nicio dizabilitate dar care are aceeași performanță la testele de selecție și aceeași experiență, în schimb, discriminarea indirectă se referă la modalitatea prin care o persoană cu dizabilități poate fi dezavantajată datorită regulilor sau condițiilor incluse în selecția pentru post sau a celor de angajare care apar a fi neutre sau corecte dar care constituie bariere pentru cei cu dizabilități.
De exemplu, unui candidat pentru promovarea pe un post care a avut perioade îndelungate de absență datorită condițiilor medicale i se solicită să îndeplinească aceleași standarde de performanță cu ale unui candidat care nu are nicio dizabilitate. Considerarea performanței, fără a lua în considerare oportunitatea, dizabilitatea poate constitui o discriminare indirectă.
Statisticile indică faptul că persoanele cu dizabilități sunt în procente mai mari șomeri sau fără un loc de muncă și tindă să fie mai prost plătiți în comparație cu persoanele care nu prezintă dizabilități, generându-se ceea ce se numește discriminare economică. De obicei, ele sunt plasate în poziții de intrare în structura organizatorică, care nu necesită deprinderi dezvoltate. Rezultatele obținute de Bladwin și Johnson (2000) au evidențiat faptul că diferențele de remunerație dintre angajații cu dizabilități și cei fără dizabilități au fost slab corelate cu intensitatea prejudiciului la adresa diferitelor infirmități.
O serie de studii au evidențiat faptul că percepțiile sau convingerile negative privind persoanele cu dizabilități în context organizațional se referă la dependență, incompetență și lipsa productivității.
2.4. Violența împotriva persoanelor cu dizabilități
Reseau Internet Francophone (2005) au definit abuzul drept un act comis sau omis de către o persoană aflată într-o poziție de încredere (sau autoritate) care rezultă în wounding-ul sau prejudicirea celui asupra căruia este îndreptat, în schimb, violența presupune utilizarea sau promovarea utilizării forței sau a unei constrângeri, împiedicarea beneficierii de drepturile fundamentale.
Violența poate fi un act al unui individ, grup, a unei insituții sau a unei alte organizații colective care are responsabilități sociale, personale și morale, chiar și în absența sancțiunilor sociale. Apare adesea în contextul unui dezechilibru între puterea victimei și cea a agresorului. Neglijența, considerată tot o formă de abuz sau violență este văzută ca o lipsă, intenționată sau nu, din partea unei persoane a cărei responsabilitate este de a răspunde la nevoile persoanei cu dizabilități, prin aceasta comprimițându-i sănătatea, siguranța și capacitatea de dezvoltare.
Cercetătorii au identificat zece tipuri de violență: abuzul fizic, abuzul sexual, abuzul psihologic, abuz prin neglijare sau părăsire, abuz financiar sau material, neglijență, abuz din partea instituțiilor de îngrijire, violarea dreptului de liberate, abuzul de putere și abuzul social, însă, în practică, abuzul poate apărea în toate aspectele vieții iar uneori pot apărea simultan diferite tipuri de abuz.
Literatura de specialitate indică faptul că violența este mai mare împotriva femeilor în comparație cu bărbații care prezintă același tip de dizabilități (Hoew, 2000). Un rol important în manifestarea violenței față de persoanele cu dizabilități îl are și tipul de dizabilitate. Studiile au relevat faptul că riscul este mai mare în rândul persoanelor care au dizabilități intelectuale (de învățare) în comparație cu cei care au afecțiuni multiple sau complexe și cei care sunt foarte dependenți.
2.5. Modalități de combatere a percepțiilor distorsionate despre persoanele cu dizabilități
Literatura de specialitate oferă o serie de demersuri care pot fi aplicate cu scopul de a îndepărta stigmatizarea persoanelor cu dizabilități. Printre aceste demersuri se numără: educația, stabilirea unor contacte cu persoane cu dizabilități, protestul.
2.5.1. Educația
Educația este un instrument de a oferi informație factuală diferitelor segmente din populație cu privire la dizabilități. Adesea, educația este utilizată pentru a contrazice direct mituri cu fapte. Couture și Penn (2003) au arătat că educația este de folos în schimbarea atitudinilor dar aceasta are un efect redus asupra comportamentelor subsecvente.
2.5.2. Protestul
Protestul reprezintă o formă de obiectare a ceva ce există, în domeniul stigmatizării, prin protest se încearcă suprimarea atitudinilor stigmatizatoare prin instruirea individzilor să nu se gândească și să nu țină cont de stereotipurilor lor negative. Scopul aplicării acestei tehnici este acela de a disputa convingerile integrate prin propunerea de argumente sau fapte care să destructureze sistemul de convingeri.
2.5.3. Stabilirarea contactelor
Contactele directe sau indirecte constituie o altă metodă de eliminare a stigmatizării persoanelor cu dizabilități. Stabilirea acestor contacte are ca scop distrugerea unor convingeri negative despre dizabilitate și persoanele cu dizabilități. Spre deosebire de apelul la educație, tehnica contactelor are capacitatea de a schimba atât atitudinile, cât și comportamentele stigmatizatorilor. Studiile au evidențiat faptul că existența unor contacte personale cu grupul stigmatizat a generat atitudini stigmatizatoare mai puține (Ingamells, Goodwin, & John, 1996). Pe măsură ce numărul de contacte cu grupul stigmatizat crește, percepția pericolului și încercarea de a păstra distanța socială scade.
În orice societate există anumite persoane care, datorită unor deficiențe, incapacități nu se pot „integra” în comunitate prin propriile lor forțe. Handicapul, problematica persoanelor cu dizabilități, înainte de a fi probleme de ordin emoțional sunt probleme de ordin social. De aceea societatea, prin diverse mecanisme și pârghii, trebuie să urmărească și satisfacerea nevoilor/trebuințelor reale ale persoanelor cu dizabilități, să le asigure respectarea deplină a intereselor acestora, a demnității și a drepturilor lor în orice împrejurare și în raport cu orice sistem de referință, în vederea integrării acestora ca membri deplini ai societății.
CAPITOLUL III
ASPECTE ALE INTEGRĂRII SOCIALE A PERSOANELOR CU DIZABIITĂȚI ÎN COMUNITATE
3.1. Conceptul de integrare
Conceptul de „integrare” a avut un început în alte laturi ale existenței sociale, dovedindu-se de cele mai multe ori a fi benefic în ambele sensuri societate-individ.
”Plener J. menționează mai multe tipuri de integrare realizate la nivel social:
o Integrarea relativă a indivizilor săraci în societate a fost realizată, pe fondul unor interese specifice, datorită dezvoltării industriei și necesității unei forțe de muncă ieftină.
o Integrarea socio-profesională a indivizilor adulți, strâns corelată cu cea precedentă, reprezintă în momentul de față o prioritate în diverse tări precum și realizarea unor programe de integrare și crearea de oportunități.
o Integrarea religioasă. Este știut faptul că de-a lungul istoriei multe războaie au fost generate de conflicte de la nivel religios și multe atrocități au fost relizate în numele unei religii „atotputernice” și unice. Acceptarea și convețuirea indivizilor „diferiți” din punct de vedere religios s-a realizat în timp și nu în totalitate, existând și acum conflicte locale ce deseori pot lua o formă de manifestare națională.
o Integrarea rasială a făcut progrese remarcabile în urma democratizării lumii contemporane și migrării către statele multirasiale apărute ulterior. S.U.A, Canada, Olanda sunt state regăsite la polul pozitiv al integrării rasiale pentru ca la cel negativ să regăsim multe state islamice.
o Integrarea culturală este, poate cea mai semnificativă, în sensul forate numeroaselor contacte, schimburi și influențe culturale în accepțiunea termenului propiu-zis de cultură. Aceasta s-a produs și pe fondul internaționalizării și globalizării vieții, în special în ultimele cinci decenii, cu efecte similare și-n integrarea economică la nivel macro-educațional, mondial a economiilor naționale. Din punct de vedere al acceptării terțelor culturi se poate spune că acest aspect a rămas deficitar însă se tinde spre interculturalitate printr-o intensă și precoce educație în acest sens.
o Integrarea interetnică este strâns legată de integrarea culturală și se referă la conviețuirea pe același teritoriu statal al mai multor etnii. Desigur că există disensiuni în acest sens în multe din tările dezvoltate ce deseori sunt manifeste prin o serie de violențe.”
”Integrarea presupune în sens larg plasarea/transferul unei persoane dintr-un mediu mai mult sau mai puțin segregat într-unul obișnuit, vizând ansamblul de măsuri care se aplică diverselor categorii de populație, și urmărește înlăturarea segregării sub toate formele ei(termenul este relativ și se poate aplica tuturor copiilor și indivizilor, precum și tuturor aspectelor vieții umane).” (Alois Gherguț-2006)
Ursula Șchiopu (1997) definește procesul de integrare ca „o cuprindere”, asimilare, închidere într-un tot a unui element care devine parte componentă a întregului și dobândește proprietăți specifice rezultate din interacțiunea și interdependeța cu celelate părți componente”.
Verbul „a integra” este regăsit în Dicționarul Explicativ al Limbii Române ca fiind sinonim cu a se include, a se încorpora, a se armoniza într-un tot, a se îngloba având ca origine cuvântul francez intégrer și latinescul integrare.
”Termenul de integrare este corelat derivativ cu alți termeni din aceeași familie semantică: integral, întreg, în sensul de ansamblu, sau sistem coeziv și unitar. Din această perspectivă, un element sau un subansamblu/sistem supraordonat, numai dacă el reprezintă în model real o parte componentă, adică importantă, compatibilă și necesară, atât structural, cât și funcțional pentru acel ansamblu/sistem .
Transpunând considerațiile în plan socio-cultural și economic, societatea în globalitatea sa reprezintă cel mai integrat, dar și cel mai integrator sistem posibil. În acest caz, integrare înseamnă acceptarea necondiționată, includerea organică a tuturor persoanelor luate împreună, dar și a fiecărui individ luat în parte, în condițiile unei enorme diversități a acestora, în limiele condiției umane și ale eternului uman”
Conform Dicționarului de psihologie socială termenul de integrare psihosocială presupune: „aderare la scopuri comune prin asimilare de roluri sociale și modele de comportament , prin dezvoltarea acelorași tipuri de relații fundamentale ale indivizilor. Se opune stării de marginalizare a persoanelor, situației de izolare a lor, ca și stărilor de inadaptare socială și deviantă.
Educația integrată se referă în esență la intergrarea în structurile învățământului de masă a copiilor cu cerințe speciale în educație pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase și cât mai echilibrate a personalității acestora.
Prin integrare se înțelege, în defectologie, admiterea persoanei cu handicap în cadrul comunității largi, fără manifestarea vreunei discriminări în ceea ce privește accesul liber, exprimarea personală, exercitarea unor drepturi și obligații egale sau dezvoltarea și afirmarea individuală, conform capacităților, trebuințelor, opțiunilor și aspirațiilor acesteia.”
În Declarația Conferinței UNESCO de la Salamanca din 1994 se spune că:
„Școlile obișnuite cu o orientare inclusivă reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare, care creează comunități primitoare, construiesc o societate incluzivă și oferă forme de educație pentru toți; mai mult, ele asigură o educație eficientă pentru majoritatea copiilor și îmbunătățesc eficiența și rentabilitatea întregului sistem de învățământ.”.
3.2. Integrarea socială – concepte, definiții, clasificări
Conform dicționarului de psihologie, prin integrare socială se înțelege procesul de încorporare, asimilare a individului în unități și sisteme sociale( familie, grup, colectivitate, societate) , prin modelare conform datelor și cerințelor sociale(enculturație, socializare) , prin adaptare la condițiile vieții sociale.
”Integrarea socială presupune acomodări și construcții progresive în planul personalității. Integrarea socială este procesualitatea interacțiunilor dintre individ sau grup și mediul social specific sau integral, prin intermediul căruia se realizează un echilibru funcțional al părților. Integrarea reprezintă o relație, o interacțiune dinamică între sistemul care se integrează și sistemul care integrează.
În funcție de caracterul activ al primului și de capacitatea de răspuns al mediului care integrează, se disting mai multe faze ale procesului: acomodarea și adaptarea, participarea și integrarea propriu zisă, care de multe ori poate fi o sinteză diferită în comparație cu componentele inițiale.”
În toate formele sale, procesul integrării este interactiv, continuu, fără a permite scindarea fenomenului în existența unor indivizi izolați față de care factorii psihosociali ar exercita „ presiunea integrării”.
Dimpotrivă, pe tot parcursul dezvoltării sale, în ființa umană se găsește un echilibru dinamic cu mediul și în interacțiunea cu alți indivizi. Integrarea sa socială este, altfel spus, un proces general continuu, care se particularizează în contexte relaționale specifice și la diferite nivele ale interacțiunii umane.
”Asistența psihopedagogică și socială a persoanelor cu cerințe speciale constituie un ansamblu de măsuri de natură psihologică, pedagogică și socială în vederea depistării, diagnosticării, recuperării, educării, instruirii, profesionalizării, adoptării și integrării sociale a persoanelor care prezintă o serie de deficiențe de natură intelectuală, senzorială, fizică, psihică, comportamentală sau de limbaj, precum și a persoanelor aflate în situații de risc, datorită mediului în care trăiesc, resurselor insuficiente de subzistență sau prezenței unei boli cronice ori a unor fenomene degenerative care afectează integritatea lor biologică, fiziologică sau psihologică.”
Integrarea socială se referă la toate procesele și interacțiunile complexe și multi-relaționale care transformă ființa umană într-un membru participant activ al societății. Astfel termenul se referă atât la „ modurile” în care devenim sociali, cât și la cele care ne orientează spre integrare normală.
Conform Dicționarului de Sociologie, termenul este definit ca un proces psihosocial continuu de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunității în vederea formării, adaptării și integrării sociale a persoanei.
Integrarea socială a persoanelor cu dizabilități în comunitate face referire la coexistența și consistența contactelor și relațiilor interpersonale în cadrul grupurilor sociale, la concordanța între norme și conduite, la interdependența funcțională a elementelor unui sistem/subsistem social,etc. Conținutul noțiunii „integrare socială” este dependent de aspectele stabilității, consensului, controlului social care trebuie să caracterizeze orice societate.
Smaranda Mezei arată că integrarea socială poate fi privită ca:
”- un proces social prin care se realizează o permanentă reînnoire a unei unități sociale, în condițiile postulării echilibrului relativ, structural și funcțional al acestei unități, implicând, în mod necesar, întărirea elementelor ei. În timpul acestui proces, prin intermediul interacțiunii dintre individ/grup și mediul social specific/integral au loc modificări/adaptări atât la nivelul individului/grupului care se integrează cât și la nivelul sistemului/subsistemului social care integrează.
În funcție de caracterul activ al individului și de capacitatea de răspuns al mediului care integrează, se disting mai multe faze ale procesului ale procesului: acomodare, adaptare, participare și integrare propriu-zisă care de multe ori poate fi o sinteză diferită în comparație cu componentele inițiale;
– o stare de echilibru social, definită prin absența marginalității și prin convergența a doi termeni aflați, inițial, într-o relație de tensiune, convertită ulterior, într-o relație de armonie și acțiune cooperantă;
– apartenența și participarea neimpusă a individului la un set de norme, valori și atitudini, comune ale grupului, care odată internalizate și externalizate de individ în comportamente explicite, facilitează întărirea solidarității funcționale a grupului;
– rezultatul unei serii de adaptări și ajustări normative a individului la un câmp definit de relații de grup, rezultat care are drept consecință dorită eliminarea conflictelor și stabilirea unor raporturi coezive și participative. Astfel, se urmărește conformarea individului la necesitățile sociale și la solicitările mediului organizațional de referință (grup de egali, școală, profesie,etc.) precum și caracteristicile procesului prin care individul/grupul capătă aptitudine de a trăi într-un anumit mediu, dobândind cunoștințe, asimilând valori, internalizând norme,etc.”
”Considerându-se drept cele mai mici unități ale unui grup normele sociale pe de o parte, iar pe de altă parte persoanele și comportamentele lor, W. Landecker identifică patru tipuri de integrare socială
a.) integrare culturală, definită de obicei ca un proces de realizare a unei concordanțe sau compatibilități între normele uneia și aceleiași culturi, integrarea culturală constituie ă variabilă structurală care măsoară gradul și limitele până la care o cultură (un sistem cultural) poate fi calificată ca integrată. Ea sintetizează procesul prin care membrii unei societăți acceptă, resping sau modifică itemuri care s-au difuzat din alte culturi.
Ca unități funcționale, sistemele culturale furnizează standarde și modele culturale care ghidează comportamentul și-l fac predictibil. În împrejurări obișnuite, „normale” cu cât este mai susținută integrarea individului în sistemul cultural, cu atât este mai eficace contribuția lui la buna funcționare a societății.
Gradul de integrare culturală, determinat de raportul între trăsăturile universale, specializate și alternative, este mai ridicat însă când proporția ultimelor este mai coborâtă, adică atunci când indivizii aleg mai frecvent comportamente culturale care nu se abat prea mult de la modelele prescrise.
Integrarea culturală trebuie privită atât ca proces de eliminare a conflictelor și incompatibilităților între normele aceleași culturi cât și ca un proces eminamente creativ, manifestat prin prin gradul de participare a indivizilor și grupurilor de indivizi din societate la creația spirituală, în general, la îmbogățirea patrimoniului de valori definitorii, în particular.
b.) Integrarea normativă, ca proces în esența sa relațional, se poate fi identificată cu „integrarea între norme și persoane” și variază în funcție de concordanța între conduite și norme. Ea mai este definită și ca un mod eficient de articulare a modelelor normative cu procesul motivațional, astfel ca indivizii să acționeze conform standardelor prescrise. Respectarea normelor grupului și orientarea spre valori morale și reglementări juridice comune întărește coeziunea între membri și favorizează un grad ridicat de integrare socială a grupului respectiv;
c.) Integrare comunicațională, definită și ca integrare „consensuală” acest tip de integrare caracterizează un anumit sistem de relații, definitorii pentru concordanța dintre conduite și norme. Fiind concretizat în modul de distribuție și transmisie a modelelor normative între membrii sistemului social, acest proces utilizează ca noțiune de bază comunicația,cea interpersonală în mod deosebit, constând în schimbul de informații, idei, atitudini între membrii unui grup social.
El formează baza pentru orice tip de acțiune socială și facilitează transmiterea cunoașterii cumulative, ca și realizarea procesului de socializare. Se consideră că o rețea de comunicații interpersonale mai densă este caracterizată printr-un procent mai scăzut de persoane izolate, izolarea reprezentând un indice negativ al integrării comunicaționale.
Cu cât rețeaua de comunicație interpersonală este mai slabă și izolarea socială este mai mare, cu atât există un număr mai ridicat de persoane caracterizate de tulburări psihice. Dezvoltarea comunicațiilor și a raporturilor interpersonale, dialogul între grupuri sociale distincte și între subgrupuri din cadrul aceluiași grup social contribuie la participarea ridicată a indivizilor la viața socială și implicit la un grad mai înalt de integrare socială;
d.) Integrarea funcțională semnifică în plan general unitatea sau armonia din cadrul unui sistem social datorită interdependenței membrilor părților sale specializate, iar în plan particular se referă la diviziunea și sincronizarea sarcinilor într-un grup, în măsura în care diversele activități specializate sunt dependente una de alta. În plan general, interdependența și corelarea diferitelor funcții cu rol instituțional contribuie la menținerea și continuitatea structurilor sociale. În plan specific, integrarea funcțională desemnează interdependența elementelor sistemului de diviziune a muncii sau a schimburilor de servicii din cadrul unei societăți.”
Pentru Landecker conceptul de integrare funcțională este central în studiile de ecologie umană, facilitând o serie de criterii și măsuri ale densității urbane (gradul de concentrare a populației în diverse activități economice, extensia serviciilor,etc.) și diferențierii comunităților urbane de cele rurale.
3.3. Modelul social al dizabilităților
Modelul social al dizabilității este recunoscut de către persoanele și grupurile cu dizabilități ca fiind o alternativă a modelelor tradiționale care au individualizat dizabilitate, ignorând factorii sociali, politici și culturali.
Modelul social aduce o schimbare a concentrării atenției de la limitările fizice și psihice ale unor indivizi, la modul în care mediul fizic și social impune serii de constrângeri anumitor grupuri sau categorii de persoane, fiind un răspuns la hegemonia medicală care a ghidat viața persoanelor cu dizabilități. În accepțiunea acestui model, dizabilitatea este o problemă creată social și o chestiune de integrare deplină a indivizilor cu dizabilități în societate. Dizabilitatea nu este un atribut individual, ci mai degrabă o colecție complexă de condiții, multe dintre ele fiind create de mediul social.
Fiind dată natura de ordin social a dizabilității, managementul acesteia solicită acțiunea socială iar responsabilitatea colectivă a societății este esențială pentru a face modificările de mediu necesare pentru participarea deplină a persoanelor cu dizabilități în toate ariile vieții sociale. Problema adaptării persoanelor cu dizabilități, sub forma incluziunii acestora, este de natură culturală și ideologică, solicitând realizarea unei schimbări la nivel individual, comunitar și al întregii societăți.
Din perspectiva acestui model, persoanele cu dizabilități au drepturi egale asemeni celorlate persoane din societate.
3.4. Modelul adaptării sociale
Adaptării sociale este potrivirea unei persoane cu mediul social; acord între conduita personală și modelele de conduită caracteristice ambianței; echilibru între asimilare și acomodare socială.
Adaptarea socială este procesul prin care o persoană sau un grup social devine capabil să trăiască într-un nou mediu social, ajustându-și comportamentul după cerințele mediului. Adaptarea socială se produce în raport cu un mediu nou, schimbat, iar indicatorul reușitei este faptul că subiectul se simte ca „acasă" iar pentru ceilalți nu mai este un străin.
Numeroși agenți nocivi fizici sau chimici, stările nervoase, bolile, distrug echilibrul omului cu mediul, dând naștere la numeroase tulburări, la „inadaptare sociala".
Bolnavii mintali, delincvenții, subiecții cu tulburări de comportament reprezintă diverse situații de neadaptare socială cu cauzalitate complexă: deficiențe ereditare, frustrații afective precoce, carențe de autoritate familiala, familie dezorganizată, mediul de viață nociv etc.
Model adaptării sociale postulează că deși persoanele cu dizabilități posedă anumite limitări într-o societate capabilă, adesea societatea și mediul înconjurător sunt mult mai limitative decât dizabilitatea însăși.
3.5. Rolul familiei în integrarea persoanelor cu dizabilități
Fiecare membru al familiei are rolul lui bine stabilit în realizarea procesului de integrare. Pentru a facilita acest proces este nevoie de dragoste, de înțelegere, de acceptare dar și de multă voință și putere de a trece peste „răul” existent în favoarea persoanei care are nevoie bine.
Impactul pe care îl poate avea o boală asupra familiei unui individ și asupra celorlalte persoane importante din viața lui este o dimensiune importantă a problemei și încă una în care asistentul social trebuie adesea să se implice. În mod frecvent familia, poate părea, la un prim contact, ostilă și defensivă și este, în aceste situații, prea ușor să i se atribuie un anumit cuantum în vina de a fi produs boala. Cu toate acestea, o înțelegere bazată pe înțelegerea simpatetică a situației este de obicei posibilă. Rudele au trebuit, poate, să suporte un comportament dificil al clientului, astfel încât ceea ce îl întâmpină pe asistentul social la prima vizită este un puternic sentiment de frustrare și furie, nuanțat cu un ușor sentiment de vinovăție. Parte din munca de asistență socială constă în a descifra aceste sentimente, de a ajuta indivizii în cauză să înțeleagă cum s-au născut aceste sentimente și să-i facă capabili de a lua o decizie.
Interpretarea acestor emoții, pentru alți specialiști, poate fi de asemenea, o sarcină a asistentului social. Personalul care lucrează cu clientul într-un cadru instituționalizat, cum ar fi spitalul, poate proiecta asupra familiei tot felul de sentimente negative datorită viziunii parțiale a acestui personal asupra împrejurărilor.(Alan Butler,Colin Pritchard (1993).
După spusele lui M. Eisikovits în Societatea și persoanele cu dizabilități, familia bolnavului psihic este supusă unui mare număr de agenți stresori cum sunt:monitorizarea tratamentului medicamentos, conviețuirea cu perioadele de criză și cu psihopatologia specifică, în care pot apărea perioade cu tensiuni și cu anxietăți legate de eventualele tentative suicidare. Pentru aparținători, agenți stresori pot fi internările forțate sau gândurile care privesc viitorul bolnavului în situația în care el, aparținătorul, va deceda. De asemenea, distresul poate fi cauzat de surplusul de sarcini gospodărești, ca și de nevoia permanentă de a se autocontrola în fața pacientului, sau de necesitatea modificării stilului propriu de viață și a planurilor de viitor datorat stilului propriu de viață a persoanei bolnave mintal. De obicei, la aflarea veștii că cineva din familie are o boală psihică gravă, familia în întregime, ca sistem intră în criză, relațiile intra și extra familiale modificându-se dramatic. La toate aceste suprasolicitări, răspunsul fiecărui membru de familie va fi diferit, în funcție de personalitatea sa, de poziția sa din familie și de relațiile familiale anterioare. Conform lui Tillbury în M. Roth at all. reacțiile sunt filtrate prin percepțiile, atitudinile și sentimentele față de persoana bolnavă, dar în medie, aceste familii au mai multe probleme psihologice, somatice sau psihosomatice decât restul populației generale.
Citându-i pe Seligman and Darling, M. Eisikovits în Societatea și bolnavii psihic, stigma asociată bolii psihice se răsfrânge și asupra celorlalți membri din familie, aceștia încercând să ascundă realitatea pentru cei din afara sistemului familial, astfel izolând de fapt atât pe pacient, cât și pe iei înșiși. Familia parcurge anumite faze până la acceptarea pasivă ori activă a bolnavului și adaptarea la realitățile bolii psihice.
O primă etapă după aflarea diagnosticului este tentativa aproape disperată de a identifica cauzele bolii și, implicit, a gradului de responsabilitate.
Prin faptul că se lucrează și cu familia, deoarece după cum se vede, survin tot felul de modificări de luat în considerare, acesta ajutor va contribui la prevenirea abandonării și părăsirii bolnavului mintal, a respingerii și a marginalizării sale.
Se poate observa un număr de reacții comune adoptate în mod tipic de către familie. Mai întâi, există de obicei, un sentiment de lipsă de înțelegere pe care asistentul social poate să încerce să o aline, explicând natura bolii, evoluția acesteia și tratamentele posibile. În al doilea rând fazele de început ale bolii pot agrava lipsa de armonie deja existentă în familie. Într-un fel sau altul, distorsiunile de comunicare și stresul indus de efortul de a face față cuiva, care se îmbolnăvește, provoacă rupturi în multe familii și reactivează neînțelegeri de mult îngropate. În mod inevitabil, unii din membrii familiei se vor simți vinovați de ceea ce se întâmplă, fie datorită unor lucruri spuse sau făcute în trecut, fie datorită unora nespuse sau nefăcute. Unora poate să le fie chiar teamă de boala mintală și de imaginea oferită de spitalele și de tratamentele psihiatrice. Teama poate fi asociată și cu îndoielile pe care le provoacă boala în legătură cu propria lor sănătate mintală.
Astfel după spusele lui Alan Butler și Collin Pritchard în Bolile mintale ,boala mintală constituie încă un stigmat în ochii multora, iar familia s-ar putea să trebuiască să suporte acest stigmat. Aceasta o poate determina să ascundă adevărul în fața prietenilor și vecinilor, izolându-se astfel și mai mult pe ei, cât și pe pacient.
Impact habitual, adică necesitatea ca familia să se poată organiza, astfel încât să poată acorda spațiul necesar separat celui în suferință, cu asigurarea nevoilor fundamentale de care bolnavul are nevoie pe perioada îngrijirilor: căldură, lumină, aerisire adecvată etc. Spațiul acordat celui bolnav poate necesita rearanjări fată de distribuirea anterioară si să fie în contradicție cu necesitățile sau scopurile altor membrii de familie.
Reacția psihică pe care o au membrii familiei este declanșată din momentul în care medicul de familie dă verdictul de boală. Stresul legat de gravitatea bolii, de probabilitățile de evoluție, de prognosticul rezervat sau de cronicizarea unei afecțiuni, de dependentele sau infirmitățile pe care le poate genera duc la ruperea echilibrului familial si la adevărate crize. Adesea acest impact al bolii asupra membrilor de familie se pot răsfrânge si asupra medicului de familie. Stresul psihic poate crea dificultăți în perceperea cauzelor si realității bolii, iar supărarea unor membrii de familie se poate manifesta prin acuze la adresa altor membrii de familie pe care îi consideră "părtași" la îmbolnăvire sau pe medicul de familie ce nu face uz de toate cuceririle științei "pentru a vindeca" cât mai rapid boala.
Reacția familiei asupra diagnosticului pus poate fi anihilat sau diminat de acțiunile celorlalți membrii de familie, ale medicului de familie ce poate ajuta familia să identifice asemenea situații de impas și să canalizeze acțiunile sale prin cunoștințele despre familie în restabilirea echilibrului familiar. Modalitățile folosite sunt:
1. o bună comunicare -medic de familie-bolnav-medic de familie-membriii familiei -membrii de familie-bolnav si -membrii de familie între ei.
2. o adaptare compensatorie la nevoile familiei cu o persoană bolnavă, făcând ajustările necesare momentului în plan: financiar, organizatoric, structural si emoțional.
3. o coeziune familială solidă preexistentă bolii sau chiar un echilibru câștigat prin boala unui membru, la familiile cu probleme. Coeziunea familială scade impactul bolii asupra familiei, făcând-o validă în confruntarea cu boala. (http://www.medfam.ro/mf/mf/mf16/fam16.html).
Terapia de familie se ocupă de interviuri în grupuri naturale, cupluri sau familii, cu intenția de a se interveni în structurile dezvoltate de aceste relații de intimitate mai mult decât în psihopatologia individului. Practicienii se diferențiază prin metodele folosite, dar cei mai mulți dintre ei încep prin a aborda clientul și apoi, încearcă să-l integreze nucleului familiei.
În aceste cazuri, asta poate implica alți membri ai familiei, sau chiar alte persoane semnificative din cadrul social mai larg. În esență, problema se bazează pe credința că o problemă a unui individ, generată de prezent, nu poate fi înțeleasă și rezolvată decât dacă este privită ca parte a sistemului general de comunicare și interacțiune cu membrii familiei. Aceasta înseamnă că ideea „pacientului” ca localizare a tulburării și deteriorării nu are ce căuta în abordarea autentică a terapiei de familie.
Conform autorilor Alan Butler și Collin Pritchard (1993) , această abordare este folosită pentru o mare varietate de probleme, în special în cazuri de dificultăți în relațiile cu ceilalți dificultăți de control, lipsa conștientizării propriilor limite. Diferiți terapiști fac apel, în munca lor, la diferite teorii, dar majoritatea sunt de acord cu un număr de factori care s-au dovedit eficienți. Unul dintre aceștia ar fi faptul că familia însăși reprezintă o șansă de ajutor și sprijin pentru individ. În multe cazuri singurul lucru de care este nevoie este un catalizator care să amorseze procesul de ajutorare. Un al doilea astfel de factor este ideea că multe din tulburări sunt produse de comunicarea insuficientă sau deficitară în cadrul grupului familial. Ajutorul acordat în examinarea comunicărilor intrafamiliale și în indicarea posibilelor distorsionări pot permite familiei să-și exprime mult mai liber sentimentelor și emoțiile.
Există potențialul de împărtășire a experienței și odată cu el reafirmarea limitelor adecvate dintre indivizi. Sentimentele personale pentru ceilalți membri ai familiei devin mult mai deschise și se reafirmă autonomia personală.
Ajutarea grupului să examineze relațiile de putere din cadrul lui permite membrilor acestuia să înțeleagă mai bine ce rol joacă fiecare, ca indivizi sau ca grup, în promovarea stresului și tensiunii.
Terapeutul, sau terapeuții, în asemenea ședințe pot fi subiectul presiunilor de tot felul din partea persoanelor implicate și, uneori, este necesar să exercite o putere considerabilă pentru a menține controlul și a reflecta realitățile situației.
Ședințele pot implica o muncă bazată pe activitate.De exemplu, exercițiile de interceptare a unor roluri pot permite participanților să vadă o situație din perspective diferite și să repete răspunsuri alternative.Modelarea familiei este o altă tehnică utilizată uneori.Aceasta implică ca membrii familiei să reconstituie un anumit incident sau eveniment neplăcut care a avut loc, alcătuind astfel, din punct de vedere fizic, o fotografie de grup, care este apoi examinată cu ajutorul terapeutului.
Rezultatul este greu de cuantificat în astfel de cazuri, deoarece efectele nu se răsfrâng asupra unui singur individ ci asupra întregii familii, sau chiar și în mediul imediat apropiat acesteia. Acele evaluări, care totuși, au putut fi făcute, nu par să indice că îmbunătățirile depășesc ratele obișnuite de remisiune spontană pe o perioadă de doi ani. Totuși, ceea ce rezultă, este faptul că schimbarea poate surveni relativ repede, iar terapeutul are posibilitatea să creeze în familie o anumită atmosferă care grăbește schimbarea și, deci, este mai eficientă.(Alan Butler,Collin Pritchard,1993,p.69.)
Socializarea reprezintă procesul social prin care societatea își crează, reproduce și realizează conduite adecvate ale membrilor săi, un model normativ si cultural (I. Dragan). Procesul acesta foarte complex implică mecanisme și agenți de o mare varietate, fiecare cu rol bine definit în asigurarea stabilității și funcționării structurilor sociale, a coeziunii interne, continuității și permanentei structurii grupale.
Deși în bună parte socializarea coincide cu procesul educației, sfera ei de cuprindere este totuși mai vastă, atât sub aspectul conținutului cât și al obiectivelor sale. Socializarea se realizează prin intermediul mai multor “agenți” așa cum ar fi : familia, școala, grupul de prieteni, diferite instituții (economice, socio-culturale, politice) precum și de mass-media. Ea începe încă din copilărie, odată cu exersarea primelor interacțiuni și experiențe sociale (socializare primară) și continuă pe tot parcursul vieții de adult, odată cu dobândirea de statusuri și roluri succesive (socializare continuă).
În copilărie, predomină influențele socializatoare exercitate de părinți și grupul de prieteni. Mai târziu, influența exercitată de școală, de mass media și alte instituții sociale vor completa, modifica capacitățile dobândite în cadrul socializării de bază (primare).
Familia este prima și o continuă lume socială pentru copil. Ea îi oferă relații intime, durabile, ea îl învață limba, vorbirea … Ea este cea care asigură identitatea socială inițială a copilului în raport cu rasa, religia, clasa socială, genul. Șansele generale în viață (sănătate, educație, profesie, sunt influențate de familie). Kohr (1963-1977) susținea că interacțiunea între părinte și copil diferă de la o clasă socială la alta, datorită valorilor diferite pe care le insuflă părinții care aparțin unor clase sociale diferite.
3.6. Rolul asistentului social în integrarea socială a persoanelor cu dizabilități
În centrul proiectelor de asistență socială este obiectivul creării unor programe flexibile individuale de asistare aranjând și oferind servicii în cadrul unor grupuri independente ,voluntare sau de stat în care o responsabilitate esanțialăe colaborarea cu serviciile medicale și alte organizații din domeniu și nu numai.
Rolul asistentului social în echipa multidisciplinară angajată în a oferi servicii de îngrijire în domeniul persoanelor cu dizabilități ar trebui să cuprindă următoarele abilități:
Parteneriat
Negocierea
Capacitatea de a crea o rețea de suport social
Comunicarea
Recontextualizarea
Confruntarea
Flerxibilitatea
Supravegherea și evaluarea
Parteneriatul –abilitatea de a lucra cu colegii ,de a aloca sarcini și de a transmite răspunsuri.
Negocierea –a face clar rezultatele ce sunt de dorit pentru sine și pentru ceilalti:compromis și confruntare.
Comunicarea –redactarea efectivă de rapoarte ,vorbirea și scrierea cu evitarea jargonului profesional.
Recontextualizarea – oferire de perspective diferite prin plasarea problemei într-un cadru mai larg și discutarea modurilor alternative de a lua în considerare o problemă.
Confruntarea – combaterea hotărâtă a părerii dominante.
Flexibilitatea – învățarea din abilitatea altora.
Supravegherea și evaluarea –măsurarea rezultatelor și modificarea metodelor și scopurilor în funcție de acestea.
De asemenea cunoștințele juridice a teoriei științelor sociale ,cunoștințe deorganizare și cu privire la resurse sunt obligatorii pentru asistentul social ,alături de respect ,deschidere și orientare către client-valori ce sunt necesare și muncii în echipă.
Asistentul social este în poziția de a media între client și comunitate ,reprezentând interesele clientului.Principiile muncii de integrare socială a persoanelor cu dizabilitați sunt:
demnitatea personală;
autodeterminarea;
individualizarea;
nondiscriminarea;
confidențialitatea.
Aceste principii asociate cu dezinstituționalizarea ,care sunt relevante în munca cu persoanele cu dizabilități ,au ca scop reintegrarea socială a acestor persoane in comunitate și familie.
Asistentul social care lucrează cu persoanele cu dizabilități mintale ,trebuie să cunoască impactul tulburărilor mintale asupra persoanei ,nevoila și caracteristicile acelei persoane precum și întreaga rețea socială a acestor persoane.Asistentul social utilizează propriile abilități precum și alte resurse ,rețele și sisteme de sprijin pentru a implementa propria intervenție.Tipul de intervenție se adaptează tipului de client și pe nevoile lui specifice.Primul pas pe care asistentul social îl face este evaluarea nevoilor clientului în funcție de care constituie un plan de intervenție bazat pe aceste nevoi ,plan ce este prezentat echipei multidisciplinare și căruia i se aduc modificări pe parcurs ,în funcție de necesități și este evaluat periodic.Evoluția clientului este monitorizată pe parcursul întregului program de reintegrare socială care nu are o durată de timp limitată.
Asistentul social are rolul de a ajuta persoanele cu dizabilități psihice, să își atingă potențialul maxim de funcționare în comunitate, redându-i acestuia încrederea în sine și încurajându-l să-și asume riscurile inerte unui trai independent în comunitate .De asemenea ,are rolul de a educa comunitetea în spiritul toleranței și al înțelegeri persoanelor cu dizabilități și de a se implica activ și responsabil în procesul de reintegrare al acestora în comunitate. Prin acțiuni de advocacy (reprezentare) de caz și de clasa acestor persoane ,ori de câte ori este nevoie ,asistentul social se angajează în apărarea și promovarea drepturilor acestora fie prin negociere ,acțiuni de lobby,de sensibilizare a comunității la nevoie și problemele lor,prin constituirea de parteneriat cu diverse instituții publice,alte organizații și specialiști, fie prin demonstrații de masă și confruntări.
Creșterea și consolidarea rețelei sociale și a suportului social a persoanei cu dizabilități este un alt obiectiv pe care trebuie să-l atingă asistentul social.Acest lucru implică munca cu familia ,prietenii,vecinii,rudele,colegii,diverși specialiști ,diferiți actori sociali cu care interacționează beneficiarii serviciilor comunitare.Un instrument bun de lucru în acest sens,des utilizat de asistenții sociali din Occident ,este constituirea grupurilor de suport și auto-ajutorare (self-help groups),cu efecte remarcabile asupra membrilor săi ,prin caracterul lor de împuternicire și învățare. Tot în cadrul acestor grupuri de suport, membrii sunt învățați să dobândească și să-și dezvolte abilități de comunicare ,să-și definească drepturile și să-și elaboreze strategii pentru apărarea lor și autoreprezentare în fața diverselor autorități și a comunității în general.
Întrucât accentul pus în serviciile asistenților sociali este pus pe nominalizarea și încurajarea unei independentizări cât mai posibile a persoanelor cu dizabilități psihice,asistentul social este cel care oferă încrederea în capacitățile care există de cele mai multe ori latent la aceste persoane încurajând și stimulând orice inițiative ce vine din partea lor cu riscurile ce la poate implica acestea.
Asistentul social este și agentul de legătură dintre spitalul de psihiatrie și comunitate.El trebuie să asigure condițiile optime ale transportului,tranziției,condițiile de locuit precum și alte adaptări ale acestei persoane în comunitatea în care va urma să locuiască.În sensul acesta va lua legătura cu asistentul social din comunitate,cu medicul curant,cu aparținătorii acestuia.
Toate acțiunile intreprinse de asistentul social au în vedere oferirea de alternative viabile și opțiuni sociale pentru reintegrarea persoanelor cu dizabilități psihice în comunitate.
3.7. Probleme și bariere în integrarea persoanelor cu dizabilități
O primă problemă în integrarea persoanelor cu dizabilități este însăși dizabilitatea cu care se confruntă. Persoana cu dizabilități au o stimă de sine scăzuta în cea mai mare parte, asta ar fi problema numărul 2 – stima de sine scăzută. O altă problemă în integrarea este societatea și mediul în care trăiește , persoanele cu care intră în contact.
Venitul celor ce lucrează cu ei este foarte mic, pentru o muncă efientă cu persoanele cu dizabilități avem nevoie de salarii mai mari și de eventuale metode de stimulare a personalului care lucră cu astfel de persoane.
Recunoscând faptul că orice proces de readaptare a unei persoane cu dizabilități ar trebui să țină cont de măsurile care favorizează autonomia sa personală și/sau asigure independența sa economică și integrarea sa socială cea mai completă posibil, trebuie incluse și dezvoltate programe de readaptare, măsuri individuale și colective care să favorizeze independența personală, care să-i permită de a duce o viață cât mai normală și completă posibil, ceea ce include dreptul de a fi diferit.
Adaptarea mobilierului exterior și urbanismul, accesul în clădiri, la amenajări și instalații sportive, transportul și comunicațiile, activitățile culturale, timpul liber și vacanțele trebuie să constituie toți atâția factori care contribuie la realizarea obiectivelor readaptării.
Legislația trebuie să țina cont de drepturile persoanelor cu dizabilități și să favorizeze, pe cât posibil, participarea lor la viața civilă. În cazul în care persoanele cu dizabilități nu sunt în măsura de a-și exercita în mod deplin drepturile lor de cetățeni, trebuie să fie ajutate de a participa cât mai mult posibil la viața civilă, asigurandu-le ajutorul adecvat și luând măsurile necesare.
Posibilitatea de acces la informație este cheia unei vieți autonome. Mai mult, profesioniștii trebuie să informeze asupra tuturor aspectelor vieții, iar persoanele cu nevoi speciale trebuie sa aiba posibilitatea de a-și procura informația ele însele.
IV. METODOLOGIA CERCETĂRII
4.1. Scopul și obiective ale cercetării
Scopul principal al acestei cercetări constă în studierea problemei legată de asistența socială, recuperarea și integrarea persoanelor cu dizabilități. Majoritatea persoanelor din studiul de caz sunt instituționalizate la Spitalul de Neuropsihiatrie Vedea, de pe raza județului Argeș.
Un alt scop al acestei cercetări este de a găsi cele mai eficiente metode de integrare în societate a personelelor cu dizabilități precum și rolul pe care îl are societatea și familia în integrarea acestora.
Obiectivele cercetării sunt identificarea problemelor cu care se confruntă persoanele cu dizabilități la integrarea socială, studierea gradului de dificultate al acestora în integrarea socială;
4.2. Metode și tehnici de cercetare
Cercetarea este una calitativă.
Teoria sistemelor, care a reușit să fie un reper pentru explicarea fenomenelor naturale într-o maniera completă și complexă, contribuind la dezvoltarea asistenței sociale. Contribuția acesteia fiind formată din: asigurarea bazelor unei profesii unitare, asigurarea unei teorii complete și adecvate practicii, dar și integrarea diverselor tradiții de până atunci.
Conform acestei teorii sistemul social este un complex de elemente sau componente, legate între ele de cel puțin alte câteva, într-o anumită perioadă de timp.
Pincus și Minahan au fost cei care au pus bazele teoriei sistemelor, și au clasificat îndemânările specifice fiecarei etape a asistenței sociale, în funcție de necesitățile fiecărei etape după cum am folosit și eu în lucrarea mea.
În partea de cercetare a lucrării mele am folosit îndemânări specifice etapei de culegere de date conform teoriei sistemelor, și anume:
studiu de caz
ascultarea
comunicarea
Studiul de caz
Studiul de caz este poate cea mai folosită metodă, mai ales în domeniul asistenței sociale cât și în domeniul psihologiei. Studiu de caz este o cercetare empirică ce analizează un fenomen contemporan în contextul vieții reale, granița dintre fenomenul respectiv și context nefiind precis definită și în care sunt utilizate mese multiple de date (Radu I.., 1994, p. 342).
Deși poate fi supus aparatului statistico-matematic, studiul de caz își propune să cerceteze mai mult legăturile operațional-funcționale dintre evenimente în locul frecvențelor. În practica studiului de caz se disting trei momente esențiale:
a) cadrul general, care corespunde poziției epistemice a cercetătorului;
b) culegerea și prelucrarea informațiilor pe două niveluri de comprehensiune care presupun, în primă fază, descrierea cazului ca o retrasare a evenimentelor, iar în a doua fază, demersul explicativ pentru descoperirea interacțiunilor dintre evenimente. Pentru aceasta, cercetătorul va respecta regula triangulării în utilizarea informațiilor multiple (documente, arhive, discuții, observația directă, observația participativă, produse ale activității), va crea o bază de date și informații accesibile documentării și va supune subiecților/actorilor implicați spre autentificare, corectare sau îmbogățire problematica sintetizată;
c) analiza cazului nu prezintă formule prestabilite, dar, de regulă, se adoptă fie o strategie deductivă bazată pe o logică a comparației fenomenelor empirice cu cele anticipate, fie o strategie inductivă pornind de la un model teoretic către fenomenele recurente observate; în ambele situații se recomandă utilizarea unei grile de analiză, care trebuie să fie bine structurată pentru cercetarea de tip inductiv și progresiv-structurantă pentru cercetarea de tip inductiv.
4.3. Studii de caz
Studiul de caz numărul. 1
I.Date de identificare a beneficiarului:
Nume și prenume:B.D.
Locul și data: loc. Ștefănești, jud.Argeș, xxxxxxx
C.N.P.xxxxxxxxxx;C.I.xxxxxxx
Domiciliul legal: loc. Ștefănești, jud.Argeș.
Domiciliul în fapt: com. Vedea, jud.Argeș.
Starea civilă: necăsătorit.
Studii: absolvent Școala de Arte și Meserii;.Ocupația:fără ocupație.
Etnia: Română; Religia: ortodoxă.
II.Date despre familie:
Date despre mamă
Nume și prenume: B.E.
Locul și data nașterii: loc. Ștefănești, jud.Argeș, xxxxxxx
C.N.P.xxxxxxxxxx,C.I.xxxxxxx
Studii: 4 clase:Ocupația:casnică.
Etnia:Romănă,Religia :ortodoxă.
Date despre tata
Nume și prenume:B.I.
Locul și data nașterii: comuna Ștefan cel Mare, jud. Argeș, .xxxxxxx
C.N.P.xxxxxxxxxx,C.I.xxxxxxx.
Stare civilă:căsătorit
Studii.8 clase. Ocupația: pensionar.
Etnia: Română, Religia: ortodoxă.
III.Istoric social al beneficiarului.
Beneficiarul B.D. diagnosticat cu deficiență mintală ușoară (IQ=50-70) este pacient în cadrul unității Sanatoriului de Neuropsihiatrie Vedea din anul 2016.
B.D.în vârstă de 26ani este al treilea copil al familiei. Mai are două surori și un frate mai mic.Nu au fost probleme deosebite în timpul sarcinii ,nașterea a decurs la termen, fiind aparent sănătos.În afară de acest handicap (deficiență mintală ușoară) nu a fost depistat cu alte boli. A absolvit Școala Specială de Arte și Meserii din Argeș. După terminarea școlii a fost integrat în familie, negăsind-și un loc de muncă.
După o perioadă de timp datorită tulburărilor de comportament, manifestate uneori prin agresivitate,labilitate psihică, a avut mai multe internări în spitalele de specialitate.
B.D. nu are familie proprie, deoarece nu a fost căsătorit niciodată. Are o relație bună cu părinții dar, relația cea mai puternică o are cu bunicii materni și sora lui cea mare. Bunicii și sora manifestă interes și înțelegere față de problemele de sănătate ale beneficiarului și vor să acumuleze tot mai multe informații despre ținerea sub control a bolii.
La internarea în Sanatoriu de Psihiatrie, beneficiarul se confrunta cu unele probleme în afara celor medicale:
izolarea de comunitate datorată bolii;
este marginalizat și stigmatizat de comunitate;
consideră că boala nu este atăt de gravă încât să necesite internarea.
IV.Problema cu care se va lucra:
B.D. adultul cu dizabilități psihice solicită ajutor în vederea reintegrării sale socio-familiale.
Circumstanțele cererii de ajutor:
Nevoia de comunicare și nevoia de a afla mai multe informații despre boala sa ,dorința de a fi înțeles și ajutat l-a făcut pe pacient să apeleze la serviciile oferite de Compartimentul de Terapie Ocupațională din cadrul Sanatoriului de Neuropsihiatrie.bar țțin legătura diul ficei lorrii;
V.. Situația materială/financiară:
Locuința. Proprietate personală.
Nr.de camere: 3 camere și o bucătărie; electricitate;
Starea de igienă. Satisfăcătoare;
Suprafața de teren cultivată. 0,50ha;
Animale: Nu are;
Alte proprietăți: Nu deține;
Venituri: B.I. 400 RON pensia de boală
B.E.nu are.
Situația economică a familiei este foarte modestă, părinții beneficiarului trăiesc doar din pensia lui B.I. Locuiesc doar ei doi, într-o casă cu trei camere și bucătărie, fiind mobilată foarte modest, neavând dotările necesare unui trai decent. Cele două fete sunt căsătorite, una fiid plecată în străinătate împreună cu fratele cel mic. Sora cea mare este interesată de evoluția și ținerea sub control a bolii pentru a putea să-și ajute fratele, ca pe viitor să fie integrat in societate.
VI.Genograma:
VII.Analiza câmpului de forțe:
Puncte tari:
B.D.este normal conformat din punct de vedere fizic;
sprijinul pe care il acordă sora cea mare și bunicii din partea mamei;
oferirea de suport in cadrul Compartimentului de Terapie Ocupațională.
Puncte slabe:
confruntarea în lupta cu boala;
nu are propria familie;
nu poate avea un loc de muncă.
VIII.Plan de intervenții:
1.Scop:
Reinserția socială a lui B.D. prin oferirea de opțiuni și alternative viabile.
2.Problemele cu care se confrunta B.D.
probleme de sănătate:handicap mintal ușor;
nu-și poate găsi un loc de muncă;
izolarea de comunitate din cauza bolii.
3.Obiective:
dezvoltarea autonomiei personale a beneficiarului și integrarea în grupul pacienților cu probleme de sănătate similară din Sanatoriu de Neuropsihiatrie.
activități de consiliere socială ,psihologică și suport moral.
implicarea activă în activități curente ale Compartimentului de Terapie Ocupațională din cadrul unității.
creșterea gradului de conștientizare și înțelegere a autorităților locale și colaborarea cu aceștia și membrii comunității față de adulții cu dizabilități psihice.
4.Echipa de lucru:
Asistent social: -mentine legătura cu familia și autoritățile locale;
Psiholog:-consiliere;
Terapie de suport;
Medici, asistenți medicali, infirmieri:
– menținerea stării de sănătate a beneficiarului.
5.Concluzii.
Menținerea sub supraveghere și tratament,includerea în programe de recuperare și autoângrijire prin programe de terapie de suport și terapie ocupațională ,până la dezvoltarea autonomiei personale.
Studiul de caz numărul. 2
I. Date de identificare a beneficiarului.
Nume și prenume: C.L.
Locul și data nașterii: comuna Băbana; jud. Argeș; xxxxxxx.
C.N.P.xxxxxxxxxx; B.I.xxxxxxx.
Domiciliul legal: comuna Băbana; jud. Argeș.
Domiciliul în fapt: comuna Vedea; jud. Argeș.
Stare civilă: necăsătorit.
Studii:10 clase; Ocupația:nu are.
Etnia: Română; Religie: ortodoxă.
II.Date despre famila beneficiarului.
Date despre mamă.
Nume și prenume:C.A.
Locul și data nașterii: mun Pitești; jud. Argeș.
C.N.P.xxxxxxxxxx;B.I.xxxxxxx.
Domiciliul legal: comuna Băbana; jud. Argeș.
Stare civilă:căsătorită.
Studii: 12 clase; Ocupația: confecționer.
Etnia:Română; Religia:ortodoxă.
Date despre tată.
Nume și prenume:CV.
Locul și data nașterii: comuna Băbana; jud. Argeș.
C.N.P.xxxxxxxxxx;B.I.xxxxxxx.
Domiciliul legal: comuna Băbana; jud. Argeș.
Stare civilă:căsătorit.
Studii: 10 clase; Ocupația: agricultor.
Etnia: Română; Religia: ortodoxă:
III.Istoric social al beneficiarului:
Beneficiarul C.L.diagnosticat cu deficiență mintală ușoară și este internat în Sanatoriu de Neuropsihiatrie Vedeaa din anul 2017. C.L.în vârstă de 29 ani este al doilea din cei trei copii ai familiei. Nu au fost probleme deosebite în timpul sarcinii, nașterea s-a produs la 7 luni, noul născut având greutatea de 2,150g fapt ce a necesitat menținerea în incubator până la atingerea parametrilor normali, a făcut icter în maternitate, bolile copilăriei s-au produs până la 7 ani. Aparent fizic este sănătos, nefiind depistate alte boli.
La 4 ani, a fost dat la Casa de Copii din Rucăr, pentru creștere și educare, familia neavând posibilități materiale pentru a-l da la o școală specială. Vacanțele și le petrecea acasă, dar o relație mai specială o avea cu o mătușă din partea mamei care-l ținea mai mult pe la ea.
După ce a implinit 18 ani a revenit definitiv acasă. La doi ani după reintegrarea în familie, a avut mai multe internări în spitalele de specialitate, datorită tulburărilor de comportament, manifestate de cele mai multe ori prin agresivitate, labilitate psihică.
Beneficiarul C.L.este vizitat și susținut de familie. Cele mai multe vizite le are din partea mătușii sale cu care are o relație foarte bună, care este interesată de evoluția tratamentul și ținerea sub control a bolii lui C.L.
La internarea în Sanatoriu de Neuropsihiatre beneficiarul se confrunta cu unele probleme, în afara celor de tip medical:
izolarea de comunitate datorată bolii;
imaginea persoanelor cu dizabilități în societate;
este marginalizat de comunitate.
IV.Problema cu care se va lucra:
C.L. solicită ajutor în vederea dobândirii încrederii în sine ,a siguranței și a unei dependențe în relațiile cu ceilalți și cu familia.
Circumstanțele cererii de ajutor.
Nevoia de comunicare și dorința de a fi înțeles și ajutat ,l-au făcut pe subiect să apeleze la serviciile oferite ,de Compartimentul de Terapie Ocupațională din cadrul Sanatoriului de Neuropsihiatrie.
V.Situația materială/financiară
Locuința: Proprietate personală .
Număr de camere: două camere cu hol pe mijloc și o bucătărie; electricitate.
Stare de igienă: Satisfăcătoare.
Suprafața de teren cultivată: 1 ha.
Animale : o vacă și un cal.
Alte proprietăți :nu dețin.
Venituri.C.V-620 RON
C.A.-nu are
Situația financiară a familiei este modestă, părinții beneficiarului trăisc din salariul lui C.V. Locuiesc doar ei doi într-o casă cu două camere și o bucătărie. Casa este mobilată și dotată cu cele necesare unui trai decent. Ceilalți doi copii ai familiei sunt căsătoriți, având propriile lor familii.
VI.Genograma lui C . L .
VII.Analiza câmpului de forțe:
Puncte tari:
sprijinul acordat de familie și mătușă;
oferirea de suport și consiliere în cadrul Compartimentului de Terapie Ocupațională;
are o stare de sănătate fizică bună.
Puncte slabe:
confruntarea cu boala;
starea de sănătate nu-i permite să aibă un loc de muncă;
nu poate locui singur din cauza bolii.
VIII.Plan de intervenție
1.Scop:
Subiectul să beneficieze de programul de Terapie Ocupațională în vederea dezvoltării abilităților psiho-sociale care să-i permită un grad mai mare de autonomie și reintegrarea socială .
2.Problemele cu care se confruntă C.L.:
probleme de sănătate:handicap mintal ușor;
izolarea de comunitate din cauza bolii.
3.Obiective:
dezvoltarea deprinderilor de idependetizare și asumarea de roluri adecvate;
activități de consiliere socială,psihologică și suport moral;
reducerea respitalizărilor prin creșterea gradului de conștientizare a bolii psihice pe care o are;
implicarea în activitățile curente ale Compartimentului de Terapie Ocupațională din cadrul unității.
4.Echipa de lucru:
Asistentul social: -menține legătura cu familia;
Psiholog : -consiliere;
-terapie de suport;
Medici,asistenți medicali,infirmieri -menținerea stării de sanătate a beneficiarului.
5.Concluzii și propuneri:
Continuarea de terapii specifice și menținera sub supraveghere și tratament,includerea în programe de terapie ocupațională și consiliere până la dezvoltarea autonomiei personale.
Educarea comunității în sprijinul înțelegerii și toleranței față de persoanele cu dizabilități și de a se implica activ în procesul acestora de reintegrare socială.
Studiul de caz numărul 3
I.Date de identificare a beneficiarului:
Nume și prenume: S.C.
Locul și data nașterii: mun Pitești; jud. Argeș xxxxxxxxxx.
C.N.P.xxxxxxxxxx;B.I.xxxxxxxx.
Domiciliul legal: mun Pitești; jud. Argeș
Domiciliul în fapt: com Vedea, jud. Argeș.
Starea civilă: necăsătorită.
Studii: 8 clase, Ocupația: fără ocupație.
Etnia: Română; Religia: ortodoxă.
II.Date despre familie:
Date despre mamă
Nume și prenume: S.D.
Locul și data nașterii: mun Pitești; jud. Argeș;xxxxxxxxx.
C.N.P.xxxxxxxxxxx;B.I.xxxxxxxx.
Domiciliul legal. mun Pitești; jud. Argeș.
Stare civilă: căsătorită.
Studii: studii medii; Ocupația; infirmieră.
Etnia:Română; Religia; ortodoxă.
Date despre tată
Nume și prenume: S.I.
Locul și data nașterii: mun Pitești; jud. Argeș; xxxxxxxx.
C.N.P.xxxxxxxxxxx, B.I.xxxxxxx .
Stare civilă: căsătorit.
Studii: studii medii; Ocupația: conducător auto.
Etnia:Română; Religia:ortodoxă.
III.Istoric social al beneficiarului:
S.C.are 23 ani a fost diagnosticată cu deficiență mintală ușoară și este internată în Satoriu de Neuropsihiatrie Vedea din februarie 2015. Nu au fost probleme în timpul sarcinii, nașterea a decurs normal la 9 luni, bolile copilăriei s-au produs până la 10 ani, nu a fost depistată cu alte boli mai grave. Din punct de vedere fizic S.C.are o dezvoltare normală pentru vârsta ei. A urmat grădinița și școala specială până la 14 ani,după care a fost luată în grija părinților. La vârsta de 18 ani a fost internată pentru prima dată la spitalul de Psihiatre Al. Obregia București în urma tulburărilor de comportament manifestate prin agresiune uneori. După această vârstă au mai urmat și alte internări la alte spitale de spacialitate până a ajuns la Sanatoriu de Neuropsihiatrie Vedea.
S.C.este iubită și înțeleasă de părinții și sora ei mai mică, fapt care duce la o relație foare bună între ei,ceea ce o ajută mult în recuperarea și reintegrarea socio-familiară.
IV.Problema cu care se va lucra:
S.C. este adultul cu dizabilități psihice care solicită ajutor în vederea reintegrării socio-familiare.
Circumstanța cererii de ajutor:
Nevoia de comunicare ,de îmbogățire a vocabularului și de a-și activa abilitățile sociale, o determină pe beneficiară să se adreseze serviciilor oferite de Compartimentul de Terapie Ocupațională din cadrul Sanatoriului.
V.Situația materială/financiară:
Locuința: proprietate personală; electricitate; apă curentă; telefon.
Număr de camere: 3 camere.
Starea de igienă: satisfăcătoare.
Suprafața de teren: Nu are.
Animale: Nu are.
Alte proprietăți: Nu deține.
Venituri:
Mama S.D.-800 RON.
Tata S.I. -1000 RON.
Situația materială/financiară a familiei este bună,părintii beneficiarului sunt ambii salariați și sora ei mai mică lucrează la un magazin. Familia locuiește îintr-un apartament cu trei camere în Pitești, jud Argeș. Apartamentul este mobilat modern și dotat cu cele necesare unui trai decent.
VI.Genograma:
VII.Analiza câmpului de forțe:
Puncte tari:
sprijinul și interesul acordat de familie este foarte util acesteia;
oferirea de suport și consiliere în cadrul Compartimentului de Terapie Ocupațională.
Puncte slabe:
confruntarea cu boala ;
nu va putea fi încadrată în muncă datorită dizabilității pe care o are ;
subiectul nu poate desfășura unele activități de zi cu zi singură.
VIII. Plan de intervenții.
1.Scop:
S.C. să beneficieze de serviciile psihosociale în vederea reintegrării sociale,pe care le va primi în cadrul Compartimentului de Terapie Ocupațională,să-și dezvolte abilitățile psihosociale ,creșterea stimei de sine și să o încurajeze să-și asume riscuri inerte unui trai cât mai independent.
2.Problemele cu care seconfruntă beneficiarul:
probleme de sănătate:deficiență mintală ușoară;
este agresivă uneori când ceilalți nu acceptă să-i ofere ceea ce ea își dorește.
3.Obiective:
dezvoltarea autonomiei personale a subiectului și integrarea în grupul pacienților cu probleme de sănătate similară din Sanatoriu de Neuropsihiatrie;
îmbogățiea vocabularului,
consiliere socială,consiliere psihologică și suport moral.
4.Echipa de lucru:
1.Asistent social: -menține legătura cu familia;
2.Psiholog: -consiliere;
-terapie de suport;
-terapie ocupațională;
3. Medici, asistenți medicali, infirmieri -menținerea stării de sănătate a beneficiarului.
5. Concluzii și propuneri:
Menținerea sub supraveghere și tratament ,includerea în programe de recuperare și autoângrijire prin programe de terapie de suport,terapie ocupațională până la dezvoltarea autonomiei personale.
Studiul de caz numărul 4
I.Date de identificare a beneficiarului
Nume și prenume: N.O.
Locul și data nașterii: mun Pitești; jud. Argeș; xxxxxxxx.
CNP:xxxxxxxxxx; C.I.:xxxxxxxx.
Domiciliul legal: localitatea: Mioveni; jud:Argeș.
Domiciliul în fapt: com Vedea; jud. Argeș.
Stare civilă: necăsătorită.
Studii: opt clase. Ocupația: fără ocupație
Etnia: Română; Religia: Ortodoxă.
II.Date despre familie
Date despre mamă
Nume și prenume: N.S.
Locul și data nașterii: localitatea: Mioveni; jud:Argeș;
CNP:xxxxxxxxxx; C.I.;xxxxxxxx
Domiciliul legal: localitatea: Mioveni; jud:Argeș ;
Starea civilă:căsătărită
Studii:10 clase; Ocupația:Gesitonar
Etnia:Română; Religia: Ortodoxă.
Date despre tată
Nume și prenume: N.V.
Locul și data nașterii: localitatea: Mioveni; jud:Argeș
CNP:xxxxxxxxxx;C.I.xxxxxxxx
Domiciliul legal: localitatea: Mioveni; jud:Argeș
Stare civilă:căsătorit
Studii: Școală profesională; Ocupația: Fochist
Etnia: Română; Religia: Ortodoxă.
III. Istoric social al beneficiarului
Beneficiarul N.O.a fost diagnosticat cu deficiență mintală ușoară și este internat în cadrul Sanatoriului de Neuropsihiatrie Podriga din anul 2009.
N.O.în vârstă de 24 ani este al doilea din cei trei copii ai familiei.Ceilalți copii ai familiei sunt aparent sănătoși. Provine dintr-o familie formată din ambii părinți. Nașterea a fost la termen, băiatul s-a născut din sarcină gemelară dar, din păcate celălalt copil a murit la naștere. În perioada sarcinii mama nu a fost în evidența niciunei unități medicale și evoluția sarcinii nu a fost urmărită medical. N.O. nu a avut o dezvoltare fizică în concordanță cu vârsta, a avut o imunitate scăzută și se îmbolnăvea frecvent. Și în timpul copilăriei s-a aflat sub supraveghere medicală și sub tratament neuropsihiatric.
Pe parcursul copilăriei a început să se dezvolte și în prezent are o înălțime corespunzătoare vârstei și o greutate de 55 kg.
Grădinița nu a frecventat-o iar, școala primară și gimnazială a terminat-o în orașul. Nu a putut continua studiile din cauza capacității scăzute de învățare.
După vârsta de 15 ani a avut internări în spitalele de specialitate, datorită tulburărilor de comportament care se manifestau de cele mai multe ori prin agresivitate.
La internarea în Sanatoriu de Neuropsihiatrie, beneficiarul se confrunta cu unele probleme, în afara celor de tip medical.
imaginea persoanelor cu dizabilități în comunitate este falsă, acest lucru contribuind la izolarea lui;
este marginalizat de comunitate;
deși a mai fost internat în spitalele de psihiatrie sustine că se simte bine și că nu este bolnav.
IV. Problema cu care se va lucra:
N.O. este un adult cu dizabilități și solicită ajutor pentru a se reintegra în societate și familie.
Circumstanțele cererii de ajutor.
Nevoia de comunicare, nevoia de a obține informații despre boala cu care se confruntă, dorința de a fi ajutat să se reintegreze, au făcut ca N.O. să apeleze la serviciile oferite de acaompartimentul de Terapie Ocupațională, din cadrul Sanatoriului de Neuropsihiatrie.
V. Situația materială/financiară
Locuința: Proprietate personală.
Număr de camere :
trei camere, un hol și o bucătărie; electricitare, apă curentă, telefon.
Stare de igienă: Satisfăcătoare.
Animale: Nu are; Alte proprietăți: Nu dețin.
Venituri:
N.S.1000 lei
N.V. 1400 lei
Familia are o situație financiară satisfăcătoare, locuiesc într-un apartament proprietate personală, cu trei camere. Apartamentul este mobilat modest, dotat cu aparatură electronică de strictă necesitate. Familia este ajutată de bunicii din partea mamei care au o relație foarte apropiată de beneficiar. Este o familie constituită legal, formată din ambii părinți, o soră și un frate mai mic. Sora și fratele lui N.O. sunt plecați în străinătate unde sunt și căsătoriți.
Atât părinții cât și bunicii lui N.O. sunt dornici să se informeze de tratamentele de ținere sub control a bolii, pentru a-și putea lua băiatul acasă și pe parcurs să-l poată reintegra și în societate.
Genograma lui N.O.
VII. Analiza câmpului de forțe
Puncte tari:
N.O este normal din punct de vedere fizic;
are o stare de sănătate (în afară de cea psihică) bună;
relația cu familia este una extrem de bună.
Puncte slabe:
confruntarea cu boala;
lipsa de comunicare cu ceilalți.
IX. Plan de intervenție:
1.Scop:
Beneficiarul să fie înscris în programul de Terapie Ocupațională în vederea reinserției sociale ,prin oferirea de opțiuni și alternative viabile.
2. Problemele cu care se confruntă N.O.:
probleme de sănătate: handicap mintal ușor;
imposibilitatea de a avea un loc de muncă .
3. Obiective:
implicarea activă a lui N.O. în activitățile curente ale Compartimentului de Terapie Ocupațională;
dezvoltarea autonomiei personale și integrarea în grupul pacienților cu aceleași probleme de sănătate mintală din Sanatoriu;
consiliere psihologică și suport social.
4. Echipa de lucru:
Asistentul social -menține legătura cu familia;
Psiholog -consiliere;
-terapie de suport;
Medici, asistenți medicali, infirmieri –menținerea stării de sănătate a beneficiarului.
5. Concluzii și propuneri:
Atitudinea pozitivă pe care o are familia beneficiarului și faptul că aceștia și-au pus speranțele de resocializare a lui N.O. în specialiștii Sanatoriului .impune ideea că aceștia trebuie sprijiniți și ajutați în continuare.
Consilierea și frecventarea Compartimentului de Terapie Ocupațională,socializarea și formarea autonomiei personale și sociale ,pentru al pregăti pe N.O. pentru reintegrarea în societate.
Studiul de caz numărul 5
I.Date de identificare a beneficiarului
Nume și prenume: O.C.
Locul și data nașterii: mun Curtea de Argeș; jud Argeș; xxxxxxxx.
CNP xxxxxxxxxx;C.I.xxxxxxxx
Domiciliul legal: mun Curtea de Argeș; jud Argeș
Domiciliul în fapt: com Vedea, jud Argeș
Studii: medii; Ocupația: fără ocupație
Etnia: Română; Religia: Ortodoxă
II. Date despre familia beneficiarului.
Date despre mamă
Nume și prenume: O.F.
Locul și data nașterii: com Poiana Lacului, jud Argeș
CNP.xxxxxxxxxx; C.I. xxxxxxxx
Domiciliul legal: mun Curtea de Argeș; jud Argeș
Stare civilă: Căsătorită
Studii: 8 clase; Ocupația: casnică
Etnia:Română; Religia:Ortodoxă
Date despre tată
Nume și prenume: O.R.
Locul și data nașterii: mun Curtea de Argeș; jud Argeș ;xxxxxxxx
CNP xxxxxxxxxx;C.I.xxxxxxxx
Domiciliul legal: mun Curtea de Argeș; jud Argeș
Starea civilă:Căsătorit
Studii: 8 clase; Ocupația: mecanizator agricol
Etnia: Română; Religia: Ortodoxă.
III..Istoric social al beneficiarului.
Beneficiarul O.C.a fost diagnosticat cu deficiență mintală ușoară și este internată în Sanatoriul de Neuropsihiatrie Vedea din anul 2013.
O.C. în vârstă de 20 ani este al patrulea copil din cei cinci ai familiei. Provine dintr-o familie legal constituită formată din ambii părinți.Nașterea s-a produs la termen ,nu au fost probleme la naștere și nici după,bolile copilăriei s-au produs până la 10 ani. Tânăra suferă de o boală a ficatului și rinichilor, conform certificatelor medicale.
A absolvit grădinița și clasele medii cu mare dificultate, având rezultate slabe la învățătură .Cele mai bune rezultate obținându-le la abilități practice, dar și acolo era ajutată foarte mult. A fost înscrisă la Școala de Arte și Meserii (școală specială) dar neadaptându-se condițiilor de acolo, a stat doar cinci luni.
După împlinirea vârstei de 17 ani, datorită tulburărilor de comportament manifestate cel mai frecvent prin agresivitate, a dus la internarea ei în mai multe spitale de specialitate, primind tratament adecvat.
În prezent tânăra este internată în Sanatoriul de Neuropsihiatrie Podriga.
Beneficiara este vizitată și susținută de familie .Foarte des o vizitează sora ei cea mare care are foarte mare grijă de ea.
IV. Probleme cu care se va lucra :
O. C.este un adult cu dizabilități și solicită ajutor pentru reintegrare socio-familiară.
Circumstanțele cererii de ajutor:
Nevoia de comunicare ,dezvoltarea abilităților sociale pentru a o ajuta pe O.C.la reintegrere au determinat-o pe aceasta să se adreseze serviciilor oferite de Compartimentul de Terapie Ocupațională din cadrul sanatoriului.
V. Situația materială/financiară
Locuință: Proprietate personală; electricitate, apă curentă;
Număr de camere: patru camere cu hol pe mijloc;
Stare de igienă: Satisfăcătoare;
Suprafața de teren cultivată: 1,5 ha;
Animale: două vaci și un cal;
Alte proprietăți: Casa bunicilor paterni,
Venituri:
Stabile–O.R. -900 lei
Ocazionale –O.F.- din vânzarea laptelui 100-150/lună
Situația financiară a familiei este decentă, veniturile familiei nu sunt mari dar se descurcă, ducând o viață modestă. Locuiesc într-o casă cu patru camere, împreună cu cel mai mic dintre copii. Fata cea mare este căsătorită și locuiește în același oraș, iar ceilalți doi copii sunt plecați în străinătate.
Genograma lui O.C.
VII. Analiza câmpului de forțe:
Puncte tari:
sprijinul acordat de familie;
oferire de suport și consiliere în cadrul Compartimentului de Terapie Ocupațională;
favorizarea reintegrării sociale.
Puncte slabe:
confruntarea în lupta cu boala;
nu poate locui singură din cauza bolii;
starea de sănătate nu-i permite să aibă un loc de muncă.
VIII. Plan de intervenție
1. Scop:
Scopul clientului este de a beneficia de programele de Terapie Ocupațională și psihoterapie în vederea dezvoltării de abilități psiho-sociale care să-i permită un grad mai mare de autonomie.
2.Problemele cu care se confruntă O.C. :
probleme de sănătate: handicap mintal ușor;
imposibilitatea de a avea un loc de muncă ;
izolarea datorată bolii.
3.Obiective :
dezvoltarea autonomiei personale a subiectului și integrarea în grupul pacienților cu probleme de sănătate similară din Sanatoriu de Neuropsihiatrie;
activități de consiliere socială,psihologică și suport moral;
desfășurarea unor programe de recuperare;
creșterea gradului de conștentizare și înțelegere a autorităților locale și colaborarea cu aceștia și membrii comunității față de persoanele cu dizabilități.
4. Echipa de lucru:
Asistentul social -menține legătura cu familia ,
Psihologul -consiliere ;
-terapie de suport;
.terapie ocupațională.
Medici,asistenți medicali ,infirmieri -mențin starea de sănătate a beneficiarului.
5. Concluzii și propuneri:
De la venirea pacientei în sanatoriu rezultatele au fost concludente pe toate planurile.Pacienta este activă în toate terapiile pe care le desfășoară ,la acestea adăugându-se și colaborare foarte bună cu familia.De aceea este indicat continuarea de terapii specifice și menținerea sub tratament și supraveghere ,includerea în programe de recuperare și autoîngrijire până la dezvoltarea autonomiei personale.
4.4. Analiză și concluzii
Atitudinea pozitivă a familiei are un suport benefic asupra beneficiarului ,crescându-i stima de sine și dându-i forță să meargă mai departe.
Consilierea și suportul psihologic în vederea ameliorării tulburărilor de comportament și labilității psihice in plan social-afectiv.Socializarea și formarea autonomiei personale și sociale pentru ameliorare disfuncționalităților de interrelaționare.
Pentru o integrare socială cât mai eficientă, persoan cu dizabilități are nvoie de stimă de sine ridicată, și asta depinde în mare parte de familie și de cei jur. Îi putem ajuta printr-un zambet și prin sociabilitate. Prin comunicare și prin ideea că sunt oameni normali ca oricare dintre noi.
Persoanele cu dizabilități reprezintă o categorie a populației cu o poziție evident dezavantajată față de alte categorii de oameni, iar această problemă poate fi soluționată numai prin efortul conjugat al tuturor oamenilor de bună credință din diverse sfere ale societății: politic, social, economic, știință, cultură.
Gradul de civilizație al unei societăți este determinat în mare măsură și de atitudinea față de persoanele cu deficiențe. Crearea condițiilor pentru educație și învățământ, adaptare socio-profesională și integrare socială a persoanelor respective constituie și un obiectiv principal al oricărui stat și a comunității mondiale în general.
Actualitatea temei rezidă în faptul că numărul persoanelor cu dizabilități are tendința generală de a crește, având un efect social pe măsură.
Analizând aceste cazuri am avut sentimentul copleșitor de compasiune pentru pacienți datorită suferinței lor fizice și emoționale, pe de o parte, iar pe de altă parte față de familiile acestora, mai ales față de cei care se zbat în a înțelege suferința copiilor lor facând eforturi disperate în a-i recupera.
Stând de vorbă cu părinții acestora m-am confrutat cu durerea lor imensă pentru faptul că aceștia fiind imposibil de recuperat și dependenți de tratamente medicamentoase, vor depinde toată viața de altcineva. Imposibilitatea găsirii unui loc de muncă datorită handicapului lor intelectual sever, imposibilitatea în a se întreține singuri, de a asimila uneori comportamente elementare de igienă și grijă corporală, socială și de a stabili relații de comunicare cu membrii societății reprezintă fapte de neacceptat, de neînțeles și profund dureroase pentru familiile acestora.
CONCLUZII GENERALE
Oamenii care trăiesc în jurul nostru modelează ceea ce gândim, simțim și ceea ce facem. Pot fi mulți, pot fi puțini, pot fi oameni obișnuiți, oameni cu dizabilități, oameni care îi pot ajuta pe ceilalți cu toate că se află într-o situație de suferință extrem de rară, oameni care nu pot fi ajutați dar care ajută și sensibilizează pe ceilalță la nevoile celor de lângă ei.
În această lucrare am încercat să răspund întrrebărilor : :Ce înseamnă dizabilitate? Cum este trăită de cel care o are? Cât de bine se poate integra o astfel de personă atât în societate, cât și în domeniul ocupațional.?
Tot în această lucrare am încercat să indentific pe caât este posibil nevoile și necesitățile persoanei cu dizabilități pentru integrarea socială. Consider ca mi-am atins cât se poate de bine aceste obiective și că într-un viitor apropiat toul se va pune în aplicare: oameni mai buni, mai amabili și mai egali.
BIBLIOGRAFIE
Alois Gherguț, (2006). Psihopedagogia persoanelor cu cerinte speciale. Strategii diferentiate si incluzive in educatie (editia a II-a), Editura Polirom, Iași;
Bodi, D.C., ”Managementul organizațiilor de asistență socială”, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2007
Bricher, G. (2000). Disabled people, health professionals and the social model of disability: Can there be a research relationship? Disability and Society;
Buică B. Cristan (2004). Bazele defectologiei, Editura Aramis, București;
Bușneag,C. (2007), Terapia ocupațională, București, Ed. Fundației „România de mâine”;
Butler,A., Pritchard,C. (1993), Bolile mintale, București, Ed. Alternative;
Cojocaru, Ștefan, ”Metode apreciative în asistența socială: ancheta, supervizarea și managementul de caz”, Editura polirom, Iași, 2005
Gherguț, Alois (2003) “Managementul serviciilor de asistență psihopedagogică și socială: ghid practic”, Editura Polirom, Iași;
Iluț, P. (1997) “Abordarea calitativă a socio-umanului: concepte și metode”, Editura Polirom, Iași;
Irimescu, G. (2003) “Importanța supervizării în asistența socială”, în “Revista de cercetare și intervenție socială”, vol. 3, Editura Lumen, Iași;
Jourdan-Ionescu, C., (2007) “Metodele și evaluarea supervizării” în Muntean, Ana (coord.) “Supervizarea: aspecte practice și tedințe actuale”, Editura Polirom, Iași;
Lundén, K. (2007) “Supervizarea ca sprijin pentru profesioniști” în Muntean, Ana (coord.) “Supervizarea: aspecte practice și tedințe actuale”, Editura Polirom, Iași;
Muntean, A. (2007) “Câteva aspecte privind supervizarea. Inițierea supervizării în România” în Muntean, Ana (coord.), Sagebiel, Juliane (coord.), “Practici în asistența socială: România și Germania”, Editura Polirom, Iași;
Neamțu, George (coord.), (2003) “Tratat de asistență socială”, Editura Polirom, Iași;
Nicolescu, O. (coord.) (1993) “Ghidul managerului eficient”, vol. 1-2, Editura Tehnică, București;
Pașa, F., Pașa, L. M. (2004) “Asistența socială în România”, Editura Polirom, Iași;
Roșca, Mariana (1965). Specificul deficiențelor psihice între copiii întârziați mintal și cei normali, Editura .Didactică și pedagogică., București;
Roth, M.(coord.), (2008), Societatea și bolnavii psihic, Cluj, Ed. Universitară Clujeană;
Smaranda Mezei (1993) Dicționar de sociologie, Editura Babel,București;
Sălăjeanu, F. (2007) “Supervizarea – practică sau teorie în România” în Muntean, Ana (coord.) “Supervizarea: aspecte practice și tedințe actuale”, Editura Polirom, Iași;
Scârneci, Florentina (2006) “Îndrumar de cercetare calitativă în științele socio-umane”, Editura Universității Transilvania, Brașov;
Stan, V.O. (2007) „Supervizarea în sănătatea mentală” în Muntean, Ana (coord.), Sagebiel, Juliane (coord.), “Practici în asistența socială: România și Germania”, Editura Polirom, Iași;
Șchiopu Ursula (1997). Dicționar de psihologie, Editura Babel, București;
Ștefănescu, C., Chiriță, V., Chiriță, R., (2002) Stigmatizarea și destigmatizarea în psihiatrie. Revista Română de Sănătate Mintală.Nr.2,19-29;
Trower, P., Bryant, B. and Argyle, M. (1978) Social Skills and Mental Health, London, Methuen;
Ungureanu, Dorel (2000). Educația integrată și școala inclusivă, Editura de Vest, Timișoara;
Zamfir, Cătălin, L. Vlăsceanu (1998). Dicționar de sociologie, Editura Babel, București;
Țigănescu, (2004) ”Parteneriatul public-privat în furnizarea de servicii sociale” în Lambru, M. (coord.), Mărgineanu, I. (coord.), Editura Ziua, București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Sociala A Persoanelor CU Handicap. Privire Speciala Asupra Situatiei Dintr Un Oras (ID: 119531)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.