Protectia Sociala a Persoanelor cu Handicap

Cuprins

Încheiere

Bilbliografie

Anexă

Introducere

Actualitatea temei este anume problema ce ține de persoana cu handicap mintal care este o categorie a populației cu o poziție evident dezavantajată față de alte categorii de oameni, aceasta fiind ca una din problemele majore și ea poate fi soluționată numai prin efortul comun al tuturor oamenilor de bună credință din domeniile: politică, social, afaceri, știință, cultură.

Gradul de civilizare a societății în mare măsură este determinată de atitudinea față de aceste persoane ce au un handicap mintal. Crearea condițiilor pentru educație și învățămînt, adaptare socio-profesională și integrare socială a persoanelor respective constituie și un obiectiv principal al oricărui stat și a comunității mondiale în general.

Tema mai poate fi actuală și prin stringenta diferențiere a persoanelor cu handicap mintal, care este determinată de particularitățile individual-tipologice a persoanelor anormale și asigură realizarea maximală a posibilităților de cunoaștere a acestora. Diferențierea persoanelor cu handicap mintal este o problemă fundamentală a științei defectologice, o acțiune complexă care se realizează interdisciplinar (medicină, psihologie, pedagogie, etc.) axîndu-se pe particularitățile dezvoltării psihofizice individuale. Problema handicapului în rîndurile copiilor și tinerilor este una dintre cele mai acute nu numai în domeniul de ocrotire a mamei și a copilului dar și în viața socială a țării.

Actualitatea temei mai este determinată și de un număr mare de factori:

nivelul înalt al handicapului și tendința generală de creștere a acestuia cu implicații asupra stării de sănătate a tinerilor cu handicap mintal și resursele muncitoare ale societății.

apariția în familie a unui copil ce are un handicap și mai ales cînd are un handicap mintal în 20% din cazuri afectează planurile profesionale a părinților dar mai ales a mamelor, în 80% din cazuri mamele ce cresc și educă copii cu handicap neuro-psihic renunță la activitatea lor de muncă.

se dereglează climatul psihologic în familie: 3% din familii se destramă, 9,2% din tați încep să facă abuz de alcool.

se măresc cheltuielile statului pe contul pensiilor, subvențiilor, serviiciilor medicale acordate copiilor ce au un handicap mintal mai ales.

într-o măsură oarecare persoanele ce au un handicap mintal cît și celelalte categorii de persoane ce au alte tipuri de handicap influiențează situația demografică în republică.

Scopul lucrării constă în studierea problemei legată de protecția persoanelor cu handicap mintal atît în plan social cît și în plan legislativ la fel și determinarea particularităților specifice de dezvoltare a psihomotricității, a integrării lor sociale și profesionale și a capacităților de muncă a acestor persoane ce au un handicap mintal.

Obiectivele lucrării sunt:

pentru a studia mai aprofundat problema ce ține de protecția persoanelor cu handicap mintal ar fi bine dacă se va studia și se va face cunoștință cu un anumit număr de literatură și monografii referitoare la acest domeniu.

altul ar fi și acela de a cunoaște numărul persoanelor ce au un astfel de handicap atît din mediul urban cît și din cel rural.

Metodele și tehnicile de studiu

Studierea problemei abordate s-a realizat prin aplicarea unui complex de metode: studierea și analiza literaturii științifice de specialitate (analiza documentară), s-a mai utilizat și metode teoretice – analiza empirică – observarea, studiu de caz; statistice – aflîndu-se numărul persoanelor ce au un handicap mintal și cei care sunt instituționalizați într-o instituție socială și specială și aflarea acestor instituții, s-au mai folosit și unele scheme și tabele ce țin de domeniul dat.

Însă toate acestea nu soluționează șirul de probleme ce apar tot mai recent în viața de zi cu zi a persoanelor cu handicap mintal și toate acestea numai prin a i se da drepturi egale și șanse de a se integra atît social cît și profesional.

Conținutul tezei

Lucrarea constă din întroducere, 3 capitole a cîte 2-3 paragrafe, încheiere, bibliografie și anexă.

În întroducere se fundamentează actualitatea temei, se determină scopul și obiectivele lucrarii, metodele și tehnicile de studiu.

Capitolul I Fundamentele științifico-metodice ale protecției sociale a persoanelor cu handicap mintal.

Acest capitol cuprinde definirea conceptului de handicap mintal și de deficiență mintală, la fel și aducerea la cunoștință a etiologiei handicapului mintal și lucrul cu această categorie de persoane.

În urma studierii și analizei literaturii științifice cu referință la categoria de persoane ce au un handicap mintal distindem că handicapul mintal desemnează starea de limitare a capacităților umane și consecințele acestei limitări ce este un dezechilibru în viața unei persoane în încercarea acestuia de a-și asuma și îndeplini rolul social la un nivel identic cu ceilalți membri ai societății.

După cum se știe o persoană ce are un anumit handicap, acesta îl poate avea prin influiența negativă a mediului ambiant, deficiențe în funcționarea serviciilor medico-sanitare, infecții intrauterine, etc.

Lucrînd cu această categorie de persoane din partea asistentului social sunt necesare o serie de însușiri etico-morale, însușirea unui set de valori, cunoștințe și aptitudini prin care să se poată lucra cu persoanele date, de asemenea asistentul social trebuie să țină seama de dreptul clientului de a decide în cunoștință de cauză, dar și de necesitatea de a răspunde exigențelor altor imperative valorice. Persoana cu handicap mintal trebuie privită ca o individualitate specifică diferită de alte persoane din aceeași categorie.

După cum se știe munca socială nu este centrată asupra nevoilor întregii populații ci doar asupra unui număr relativ de oameni.

Capitolul II Politica socială față de persoanele cu handicap mintal în Republica Moldova.

Acest capitol fundamentează situația persoanelor cu handicap mintal în Republica Moldova și aducerea la cunoștință a legislației naționale și cele internaționale referitoare la aceste persoane.

Situația acestor persoane în Republica Moldova este inacceptabilă atît din punct de vedere uman, social cît și cultural mai ales a celor ce sunt în instituții și care au nevoie de asistență și ajutor permanent, pentru unii chiar 24/24 ore.

La momentul actual în Republica Moldova sunt circa 120 mii de persoane cu handicap, ceea ce constituie 3-4% din populația țării și acest număr este în creștere. De asemenea crește și numărul copiilor cu handicap.

Fenomenul trebuie să ne pună în gardă ce accentuiază necesitatea de a accelera elaborarea strategiei politii sociale, care va da posibilitatea manifestării potențialului profesional, intelectual și creativ al acestor persoane.

Drepturile omului sunt respectate în măsura în care sunt cunoscute și în măsura în care sunt însișite. Este necesar ca oricare individ să conștientizeze existența proprilor drepturi și să respecte drepturile celuilalt. Statul este obligat să elaboreze și să aplice o politică națională de dezvoltare, care ar da posibilitatea creșterii constante a bunăstării întregii populații, a tuturor indivizilor fără nici o descriminare, inclusiv și cea de sănătate. Una din problemele majore este protecția și exercitării drepturilor a persoanelor ce au un handicap mintal, persoane cu o poziție dezavantajoasă față de alte persoane, ea fiind socotită și ca o problemă a întregii societăți.

Capitolul III Integrarea socială și profesională a persoanelor cu handicap mintal în Republica Moldova.

Acest capitol conține particularitățile de integrare socială și profesională a persoanelor cu handicap mintal la fel și rețeaua de servicii sociale acordate în sprijinul susținerii persoanelor cu acest tip de handicap.

În Republica Moldova politica publică de susținere a persoanelor cu handicap este ineficientă. Multe bariere din societate împiedică acomodarea lor la viața social-activă printr-o participare deplină. Schimbările din societate trebuie să ducă la excluderea obstacolelor și să permită integrarea persoanelor cu handicap în societate prin crearea posibilităților de egală participare la viața activă (prin gasirea unui loc de muncă, prin participarea lor la diverse activități pentru a-și comunica și exprima liber prin orice mijloace de informare punctele sale de vedere în fața unui anumit public, etc.)

Capitolul I Fundamentele științifico-metodice ale protecției sociale a persoanelor cu handicap mintal

§1 Etiologia handicapului mintal

În toate epocile copii cu anomalii erau observați de cei din jur, căci aceste nenorocite ființe au solicitat întotdeauna o atenție sporită. Societatea nu a putut să nu-și determine atitudinea față de aceste persoane.

Pe parcursul secolelor, atitudinea societății față de aceste persoane cu anomalii în dezvoltare mintală a fost în dependență directă de nivelul de dezvoltare al culturii învățământului, medicinii, propășirii economice. Se știe că în Grecia Antică și India, de exemplu, persoanele cu deficiențe atît fizice cît și mintale pronunțate erau nimiciți și aruncați în prăpastie.

Pornind de la clasificarea științifică a bolilor mintale, doar în secolul XIV-XV se încetătenesc noțiunile formulate de grecii antici și romani referitor la bolile mintale. În epoca lui Galileo Galilei și Jiordano Bruno devine proeminentă figură profesorul – medic Felix Platter (1537-1614) care vizitează mănăstiri și închisori, observând comportamentul suferinzilor de boli mintale care se aflau anume în aceste așezăminte. După moartea lui Platter apar două lucrări ale sale „Observări” și „Practica medicală”, în care este realizată prima clasificare a suferinzilor de boli mintale .

În lumea antică și în Evul Mediu deși biserica îi chema pe toți oamenii la milă și îndurare, societatea era prea puțin preocupată de destinul persoanelor cu handicap mintal. La aceste persoane oamenii se uitau ca la niște ființe condamnate, care nu merită compasiune. În aceeași epocă de asemenea erau și cazuri când cei bogați tindeau să capete anumite dobînzi, câștiguri din faptul că adăposteau o persoană cu handicap mintal. În Roma Antică uneori, o persoană cu handicap mintal era ocrotit doar ca să-i distreze pe cei bogați și oaspeții lor. În mănăstirile catolice și ortodoxe acest tip de persoane erau ținuți ca să adune pomană.

În India, de exemplu, și pînă astăzi există o sectă religioasă în care credincioșii trăiesc doar din pomenile adunate de către persoane cu acest tip de handicap. Bineînțeles în mănăstiri erau adăpostiți doar unii dintre acești nenorociți. Iar majoritatea dintre ei peregrinau, hoinăreau de foame căci familiile nu vroiau sau nu doreau să întrețină un copil sau o persoană lipsită de minte.

Ian Amos Comenius este primul pedagog care vorbește despre necesitatea de a manifesta grija de acele persoane care au un handicap mintal pentru ai instrui și educa. În cartea sa “ Didactica Magna” pedagogul scrie: Cel care de la naștere e lipsit de minte are nevoie cu atît mai mult de ajutor, de instruire și educație. Nu există o minte slabă, care nu ar putea fi cît de cît pe calea învățăturii. Tot în Epoca Renașterii apare și problema referitor la statutul juridic al deficientului mintal. Totuși oricare ar fi legile și străduințele oamenilor cărturari de a schimba starea socială a persoanelor cu handicap, societatea nu-și asumă mare răspundere față de persoanele cu capacități mintale reduse, destinul acestora rămânînd încă mult timp în voia hazardului. Materialiștii francezi optau pentru o aptitudine umanistă față de bolnavii mintali. În 1793 „Conventul” organul suprem de conducere al revoluției franceze, prin declarația dreptului omului și într-un șir de alte decrete a remarcat că ajutorul acordat oamenilor nenorociți este sacra datorie socială, că societatea este datoare să asigure un loc de muncă pentru fiecare om apt să muncească și să îndestuleze existența celor ce nu pot munci – e vorba de persoanele cu anumite disfuncții în dezv de persoanele cu anumite disfuncții în dezvoltarea psiho-fizică. Revoluția franceză consideră ocrotirea socială nu ca o pomană sau o manifestare filantropică, ci ca o datorie a statului.

Atitudinea față de deficientul mintal în epoci diferite ale timpului este diversă, începînd cu exterminarea, ridiculizarea plasarea în aziluri semi-carcerale pînă la educare și adecvare ocupațională.

R. Perron (1979) aduce la cunoștință cîteva etape în abordarea evoluției gîndirii și atitudinilor față de deficiența mintală:

înainte de 1800, cînd problema nu exista din punct de vedere științific, ea reprezentîndu-se mai ales ca problemă socială ;

etapa 1800-1870, cînd se întreprind primele cercetări sistematice și se înregistrează primele demersuri terapeutice și educaționale;

aproximativ din 1870 pînă la cel de-al doilea război mondial, cînd apare o orientare clară către o abordare mai realistă și în același timp mai optimistă.

Dacă la început atitudinea față de persoanele cu dizabilități intelectuale se definește mai ales prin existența prejudecăților și a superstițiilor, secolele al XIX-lea și al XX-lea reprezentînd perioada înființării instituțiilor și a școlilor publice pentru deficienți care se caracterizează printr-o imensă activitate la nivel legislativ, cînd au fost elaborate legile care reglamentează drepturile persoanelor cu handicap mintal.

Etiologia (F=etiologie; E=etiology; G=atiologie) relevă legătura cauzată agentul patogen și boala psihică. Agentul patogen poate fi constituit dintr-un ansamblu de condiții care luate izolat formează un element, un factor. Etiologia handicapului mintal este extrem de variat, agentul patogen fiind un mozaic de factori care determină apariția handicapului mintal.

Etiologia handicapului mintal prezintă importanță întrucît, cu cît se vor cunoaște mai bine cauzele, cu atît pot deveni mai eficiente măsurile de profilaxie, de tratament medical, precum vor crește și diferențele de diagnosticare și tratare diferențiată psihopedagogică a diferitelor moduri de manifestare ale handicapului mintal.

Cu toată importanța acestei probleme, stabilirea precisă a cauzelor handicapului mintal este de multe ori dificilă. Această dificultate rezultă din faptul că în cazul handicapului mintal relația cauză-efect este diferită în cazurile individuale. În unele cazuri relația dintre etiologie și deficiență mintală este directă, iar în alte cazuri asistăm la faptul că efectul factorului etiologic este în raport de momentul onto-genetic în care aceasta acționează. Dificultatea stabilirii cauzelor handicapului mintal mai rezultă și din faptul că de multe ori, handicapul mintal este o consecință a acțiunii sumate a mai multor factori care acționează simultan sau succesiv sau de multe ori putem asista la coincidența acțiunii a 2 factori fără ca între ei să existe vreo legătură cauzală directă. În multe situații o anume cauză poate să acționeze indirect asupra dezvoltării psihice, producînd mai întîi un mediu nefavorabil, care apoi poate constitui un impediment pentru dezvoltarea ulterioară normală.

Importanța cunoașterii cauzelor handicapului mintal a determinat existența unor multiple studii din care se desprinde ideea că handicapul mintal din punct de vedere etiologic, nu se constituie ca o categorie unitară, datorită multiplelor și variatelor cauze care merg de la cele ereditare, constituționale, lezionale, pînă la acelea în care rolul important aparține condițiilor psihogeneze. În literatura psihiatrică și în cea interdisciplinară, pe baza criteriilor complexe de natură medicală, psihologică, epidemiologică, genetică, există numeroase sistematizări ale complexului de factori (etiologici și de risc) încriminați în apariția handicapului mintal. Sistematizarea cea mai fregventă este cea care împarte deficiența mintală în „endogenă” și „exogenă” bazată pe criteriul evidențierii unui factor patogen dinăuntrul sau din afara individului, care după C.Gorgos, are mai mult o valoare de orientare didactică. J.De Ajuriaguerra estimează că există confuzii terminologice. Clasificarea lui A.A.Strauss și C.E.Lehtiem în deficiența mintală „exogenă”, unde anamneza, examenul neurologic și cele paraclinice conduc la depistarea unor leziuni cerebrale cîștigate pre- peri- sau postnatal, și deficiența mintală „endogenă”, la care nu se relevă o leziune cerebrală, este opusă altora care apreciază deficiența „endogenă” ca fiind o deficiență „organică” atunci cînd pe primul plan apar tulburările relaționale și/sau socioculturale. Din studiile existente rezultă că factorii mai des incriminați în etiopatogenia deficienții mintale pot fi clasificați în :

1. Factori ereditari – genetici ( endogeni );

factori genetici nespecifici

factori genetici specifici

2. Factori extrinseci (exogeni);

prenatali

perinatali

postnatali

3. Factori psihogeni (psihosociali);

I. Factori endogeni. Originea ereditară a handicapului mintal este privită de diferiți autori (S. Penrose, A. Lewinson, R. F. Tredgold, etc.) în mod diferit, unii acceptînd importanța eredității, iar alții diminuînd-o .

Factorii genetici nespecifici nu pot fi individualizați clinic sau genetic. Acestea formează grupa cazurilor „aclinice” sau endogene (debilitate endogenă subculturală sau familială) ce cuprinde majoritatea deficienților mintal lejer și de gravitatea medie. Această categorie de factori pune în evidență corelația dintre contingetul de inteligență al deficitului cu cel al rudelor sau prin studiul comparativ al gemenilor. Exemplu: 27% dintre frații deficienților mintali au diferite grade de nedezvoltare intelectuală un procent de 40% din deficienții mintali în cazul în care un părinte este deficient mintal și 80% cînd ambii părinți sunt deficienți concordanță de 100% pentru mongoloizi sau dizigoți .

Din studiile privitoare la rolul eredității în diminuarea deficienței mintale se desprinde ideea că este dificil să izolăm contribuția factorilor ereditari de cea a factorilor de mediu. De asemenea, se conturează ideea că prin ereditate nu se transmite deficiențele mintale ca atare, ci se transmit doar particularități anatomo – fiziologice care influențează relațiile individului cu mediu. Astfel, un copil cu un deficit nativ, crescut într-un mediu social, economic, cultural deficitar, va avea o evoluție psihică mult mai deficitară, decât în cazul în care acesta ar fi optim.

Factori genetici specifici care determină sindroame numeroase, e drept sînt foarte rare, dar care influența genetică are uneori un caracter mai direct asupra dezvoltării psihice. Așa este cazul anomaliilor craniene familiare care determină sindromul Apert, microcefalia, hidrocefalia, maladia Cronzon; a aberațiilor cromozomiale care pot fi gonozomale care determină sindromul Turner, sindromul Klinefelter descris în 1942 de H.F.Klinefelter, cazurile care prezintă 47 de cromozomi în loc de 46, iar formula cromozomială este XXY în loc de XX la indivizi de sex femenin, și XY la cei de sex masculin; sau pot fi autozomale care determină sindromul Down sau trisomia 21, la care apare aberația la cromozomul supranumerar autonom; sau a ectodermozelor congenitale care sînt sindroame datorate unor deficiențe specifice a genurilor care determină scleroza tuberoasă Bourneville, neorofibromatoza, angiomatoza cerebrală, maladia Reklinghausen, sindromul Sturge Weber;

Alteori, ereditatea determină apariția handicapului mintal într-un mod mai indirect prin transmiterea unor deficiențe metabolice sau endocrine. În cazul deficiențelor metabolice putem întîlni: dizlipoidoze care determină idioția amaurotică Tay-Sachs, maladia Niemann Pick, boala Gaucher, maladia Hurley; disproteidoze care determină fenilcetonuria, degenerescența hepato-lenticulară, sindromul Hartnup maladia siropului de arțar; dizmetaboliile hidraților de carbon care determină galactosemia, hipoglicemia idiopatică.

Din grupa tulburărilor endocrine sau disendocriniile putem aminti hipotiroidismul, hipoparotiroidismul, diabetul insipid nefrogen și cretinismul cu gușă familială.

II. Factori exogeni. Acești factori se referă la acele cauze externe care duc la tulburarea activității cerebrale, fie sub formă lezării structurilor anatomice, fie sub forma tulburării mecanismelor biochimice ale sistemului nervos. În raport de momentul acțiunii aceste cauze pot fi clasificate în cauze prenatale, cauze perinatale și cauze postnatale.

Cauzele prenatale ale deficienței mintale. Gravitatea influențelor factorilor care acționează în această perioadă depinde de vîrsta sarcinii. Astfel, factorii care acționează în primele trei luni ale sarcinii duc la consecințe din cele mai grave, întrucît în această perioadă apar și se diferențiază organele separate ale fătului, iar țesuturile sunt foarte fragile și au o vulnerabilitate crescută.

Cauzele care pot acționa în această perioadă pot fi: cauze infecțioase, cauze toxice, incompatibilitatea factorului Rh, subalimentația, radiațiile, unele boli cronice ale mamei, vîrsta părinților și emoțiile puternice.

Cauzele infecțioase se referă la infecțiile de natură virotică, infecțiile de natură bacteriană și infecțiile cu protozoare.

Dintre bolile virotice pe care le poate contracta mama în timpul sarcinii și care pot avea repercusiuni asupra sarcinii amintim: rubeola, gripa, rujeola, variola, orionul, hepatita epidemică, și tusa convulsivă.

Infecții de natură bacteriană se referă la influența pe care o poate avea asupra dezvoltării normale a sarcinii unele boli microbiene cum ar fi: streptocociile, stafilocociile, dar mai ale sifilisul.

Infecțiile cu protozoare se referă la toxoplasmoza congenitală, care apare ca urmare a molipsirii fătului de la mamă. Toxoplasmoza este produsă de un protozoar (toxoplasma) vehiculat de obicei de către animale.

Factorii toxici care acționează asupra tinerei mame în timpul sarcinii de natură exogenă; se referă la intoxicațiile cu CO, cu plumb, cu arsen, cu unele medicamente luate de mamă în scopul întreruperii sarcinii, cu barbiturice, intoxicații alimentare, alcool, intoxicații profesionale acute sau cronice, care au urmării destul de grave asupra dezvoltării normale a sarcinii.

Incompatibilitatea factorului Rh se referă la cazul în care mama este Rh negativ iar copilul moștenește un Rh pozitiv de la tată. În acest caz se ajunge la un conflict serologic între sângele mamei și al copilului care determină apariția de anticorpi, ce produc la copil un icter grav (deosebit de cel fiziologic de la naștere).

Subalimentația cronică din timpul sarcinii, lipsa unor vitamine, abuzul de vitamine, o alimentație săracă în calciu, fosfor, proteine, pot duce la nedezvoltarea normală a sarcinii .

Radiațiile, mai ales în primele luni de sarcină, pot afecta dezvoltarea normală a fătului.

Unele boli cronice ale mamei cum ar fi diabetul, hipo sau hipertiroidita, maladiile cardiace, anemia, nefropatia, pot afecta dezvoltarea normală intrauterină a copilului.

În cea ce privește vîrsta părinților A. Lewinson arată că numărul mamelor care au dat naștere la copii cu handicap mintal crește între 30 și 48 ani.

De asemenea, există o relație și între vîrsta prea fragedă a mamei și posibilitatea apariției unui copil cu handicap mintal.

În cazul mamelor care au o sarcină la o vîrstă mai înaintată se încriminează scăderea funcțiilor reproductive. De asemenea, Penrose, Walpas, Jenkins arată că vîrsta înaintată a părinților influențează frecvența apariției sindromului Down și a unor malformații ale S.N.C., cum ar fi: encefaliile, hidrocefaliile, spina bifidă.

Emoțiile puternice din timpul sarcinii pot avea o influență negativă asupra evoluției normale a sarcinii, fie prin substanțele biochimice care se produc în timpul emoțiilor, fie prin stările generale ale mamei, care pot determina lipsa de apetit, ce duce la o subnutriție.

Cauzele perinatale ale deficienței mintale. Dintre factorii patogeni legați de procesul nașterii care pot fi încriminați în etiologia deficiențelor mintale amintim: prematuritatea, postmaturitatea cu greutatea prea mare a fătului la naștere, nașterea prin cezariană, expulzia prea rapidă, travaliul prelungit, suferința fetală, traumatismele mecanice, infecțiile, sindromul neuro-vascular. Acești factori, care pot să apară la naștere, ne interesează în măsura în care duc fie la anoxie sau hipoxie și deci la oxigenarea anormală a S.N.C., fie la producerea unor leziuni sau hematoame la nivelul sistemului nervos central, determinînd o nedezvoltare normală ulterioară.

Cauzele postnatale ale deficienței mintale. În această perioadă ne interesează acei factori care prin intervenția lor pot afecta direct sau indirect sistemul nervos central. Printre factorii care pot acționa asupra sistemului nervos central și a căror consecințe pot determina apariția handicapului mintal de grade diferite sunt: neuroinfecțiile (meningite, encefalite), intoxicațiile (cu CO, cu plumb, etc.), leziunile cerebrale post traumatice, accidentele vasculare cerebrale, encefalopatiile de post imunizare, bolile organice cronice, subalimentația, alimentația nerațională, condițiile neigienice.

III. Factorii psihogeni (psihosociali). Factori psihogeni, deși se consideră ca o semnificație secundară în apariția handicapului mintal, totuși trebuie luați în considerare întrucît acțiunea lor în primii ani de viață determină frînarea dezvoltării normale a copilului și în primul rînd a dezvoltării funcțiilor psihice .

Rolul cel mai nociv îl au carențele afective și educative, care printr-o intervenție de lungă durată, în special în primii ani de viață, reușesc să producă veritabile tablouri a handicapului mintal. Mecanismele de acțiune a acestor factori constau în lipsa stimulării și activării structurilor morfofuncționale ale sistemului nervos, care trec prin primii ani de viață prin stadii rapide de dezvoltare și diferențiere.

Desigur, influența factorilor psihogeni va fi mai mare la cazurile de copii care se nasc cu un deficit constituțional, determinînd o reducere a posibilităților potențiale de adaptare la mediu; coeficientul mintal invers proporțional cu mărimea familiei, atunci cînd coeficientul mintal mediu este cu atît mai scăzut cu cît copii aparțin unei familii mai numeroase (aceasta se poate raporta și la ansamblul populației); condiții socio-economice defavorabile, adică nivelul mintal mediu crește în funcție de clasa socială și de resursele economice ale familiei; corelația negativă între coeficientul intelectual (QI) și rangul de naștere. Acești factori etiologici pot acționa atît izolat cît și în diverse combinații (succesiv sau simultan) în diferite etape determinînd diverse forme și grade de manifestare a handicapului mintal. J. De Ajuriaguerra apreciază că factorii socio-culturali care au rol în apariția handicapului mintal trebuie priviți sub două aspecte: unul de a recunoaște caracterul științific în sensul de mediul ce constituie un stimulator în procesul de dezvoltare al copilului și altul de a respinge tentația speculativă de segregare a handicapului mintal.

§2 Definirea termenilor de handicap mintal

și de deficiență mintală

Termenul de handicap provine din limba engleză, se referă la domeniul sportiv și desemna la început reducerea voită a capacității unui concurent într-o întrecere mărind astfel șansele adversarului. Concepția tradițională privind persoana cu handicap vizează posibilitățile reduse ale acestuia de a acționa comparativ cu cele a persoanei sănătoase. Imaginea persoanei cu handicap este dominată de aspectele legate de „neputința”, de absența puterii economice, profesionale, sociale, relaționale, civice, afective.

După Boltanschi, termenul de ”handicap” implică ideea de concurență.

Mettey dă termenului o explicație interesantă și deosebit de evocatoare. După autorul citat, se poate spune hand in cap, adică “mînă în pălărie”. Deci jocul „handicap” este un joc al hazardului ce constă în extragerea unor bilețele adunate într-o pălărie. Practic, handicapul atinge o persoană prin hazard și nici acea persoană, nici familia nu poartă răspundere de situație. Societatea a reținut această definiție, ceea ce este un element pozitiv, întrucît în acest mod sunt absolvite de orice vină persoana cu handicap și familia ei.

Este dificil de abordat o definiție care să fie în același timp riguroasă și non-stigmantizată.

În 1980 Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a adoptat o clasificare internațională a deficienței, incapacității și handicapului, care a sugerat o abordare mai profundă și în același timp mai aproape de realitate.

Clasificarea Internațională a Deficiențelor, Incapacităților și Handicapurilor a făcut o distincție clară între „deficiență”, „incapacitate” și „handicap”. Ea a fost extensiv folosită în domenii ca reabilitarea, educația, statistica, politică, legislația, demografie, sociologie, economie și antropologie. Unii din specialiști care au utilizat Clasificarea respectivă și-au exprimat îngrijorarea că, definirea termenului de „handicap” este prea medicală, prea centrată pe individ și nu clasifică adecvat interacțiunea între condițiile și aspirațiile societății și capacitățile individului.

Terminologia internațională în domeniu trebuie adoptată și la noi, pentru a elimina conotațiile negative pe care le au termenii cum ar fi „handicapat”, „invalid”, „retard” termeni folosiți frecvent cînd ne referim la copii sau persoane cu dezabilități din țara noastră.

Deficiență – se poate defini ca afectare organică și/sau funcțională a capacității naturale ale unui individ de a se adapta la mediul fizic. Acest termen se poate defini și ca orice dereglare de structură sau funcție psihologică sau anatomică din cauza maladii a unui accident, dereglări evolutive, etc.

Handicapul – poate fi definit ca afectare la nivelul funcționării sociale a capacității naturale a individului de adaptare la mediul social. El este rezultatul posibil, dar nu obligatoriu al manifestării unei deficiențe și/sau dizabilității și se datorează complicării interacțiunii optime dintre individ și mediul său social, apărute ca urmare a existenței unor bariere fizice, sociale și culturale care împiedică individul deficient să aibă acces la viața socială ca orice alt cetățean. Așa dar, handicapul apare numai în relația individ – mediu social și are ca efect limitarea participării la viața socială.

O altă definiție a handicapului dată de Racu S. este următoarea: handicapul desemnează starea de limitare a capacităților umane și consecințele acestei limitări, dezechilibrul în viața unui subiect în încercare acestuia de a-și asuma și îndeplini rolul social la un nivel identic cu ceilalți membri ai societății.

Handicapul mintal poate însemna mai multe lucruri. Chiar dacă diferitele înțelesuri au multe în comun, ele nu sunt întru totul identice. La fel există și suficientă literatură care caracterizează clinic–psihologic–pedagogic deficiența mintală.

Oportună în această privință este lucrarea Debilității mintale de R.Zazzo. acest autor, împreună cu colaboratorii săi, pentru început acceptă și utilizează termenul „prostie” și definirea deficienței mintale pentru ca apoi să abordeze „debilitatea mintală”. Debilitatea mintală este un deficient global congenital și ireversibil de care criteriile testului Binet-Simon îl situează între valorile 0,50 și 0,70 ale contingentului intelectual (QI). În continuare, tot Zazzo scrie despre debilitatea definită de psihologul american Portens că, este o deficiență mintală în funcție de care un subiect nu reușește să se descurce sau să se îngrijească de propria sa existență.

Volta scrie că debilitatea este un deficit permanent al proceselor cognitive, care împiedică putința împlinirii multiplelor existențe ale vieții individuale și sociale.

Zazzo susține și acceptă aceste definiții, însă menționează că este o greșeală identificarea noțiunii de insuficiență cognitivă atestată la copil și noțiunea de inadaptare socială a adultului, deoarece un criteriu social este întotdeauna relativ; el nu este unul și același cînd este vorba de copil și de adult. Inteligența infantilă lasă amprente asupra adultului, însă la adult ea reprezintă mai puțină importanță decît în mediu școlar căci intervin alți factori ai îndemînării și sociabilității ce se exprimă prin varietatea profesiunilor. Nu e necesar să ai QI înalt sau să posezi gîndire ipotetico–deductive pentru a fi zidar, tîmplar, etc. Reeșind din aceasta se dă o definiție formală a debilității; debilitatea este prima zonă de insuficiență mintală – insuficiență legată de exigențile societății, care sunt valabile de la o societate la alta, de la o vîrstă la alta – insuficiență a cărui determinanți sunt biologici, avînd un efect ireversibil în starea actuală a cunoștințelor noastre. Această definiție exclude prin conversație orice formă de deficiență non-biologică și ireversibilă. În această definiție se evidențiază 3 idei care aduc precizări noțiunii de deficiență mintală:

faptul că insuficiența caracteristică debilității mintale – dar și deficienței mintale, în ansamblul său variază în raport cu exigențele fiecărei societăți, ceea ce înseamnă că și cerințele minime pentru integrare (familială, școlară, și profesională) vor fi diferite de la o societate la alta.

faptul că determinanții deficienței mintale pot fi biologici – atît „normali”, adică provocați prin variații poligenice obișnuite (normale) cît și „patologici”, adică provocați de acțiunea unor maladii în ontogeneză.

faptul că – așa cum se exprimă R.Zazzo – „în starea actuală a cunoștințelor noastre” factorii determinanți au un efect ireversibil, adică insuficiența lor nocivă asupra organismului nu mai poate fi înlăturată complet, ci diminuată.

Doll generalizează definiția, aplicînd-o sub termenul de înapoiere, la toată scara deficiențelor intelectuale, de la idioția propriu-zisă până la debilitate mintală. Atît Doll cât și Esquirol fac o diferențiere pe grade a înapoierii mintale. La începutul acestui secol noțiunea de debilitate mintală s-a completat admițîndu-se o subdiviziune pe niveluri: profundă, medie și joasă.

Frecvent întîlnim ca noțiune-gen termenul de întîrziere mintală, căruia în literatura de specialitate în limba engleză îi corespunde Mental Retardation. În literatura franceză se utilizează termenul arrieration mentale, corespondentul român – înapoiat mintal. Fiecare termen acoperă un aspect al realității. Vorbind de copii întîrziați mintal, se are în vedere faptul că ei se dezvoltă din punct de vedere psihic între-un ritm mai încetinit decît copii normali. Dar acești copii nu ajung din urmă sub aspectul dezvoltării intelectuale pe care copilul normal, ceea ce înseamnă că ei rămîn și la vîrsta adultă înapoiați mintal. Alteori termenul de înapoiere mintal se folosește pentru a indica nivelurile de dezvoltare mintală foarte ușoară, deseori trăgîndu-se paralelă între ultimul cu “show learning child”. Însăși noțiunea de deficiență mintală se asociază cu formele grave, iar debilitatea mintală cu forme mai ușoare ale întîrzierii mintale.

În literatura rusă de specialitate se utilizează termenul de oligofrenie acceptat de defectologi ca o formă a întîrzierii mintale determinată de tulburarea dezvoltării sistemului nervos central care s-a produs în timpul dezvoltării intrauterine sau în perioada precoce a copilăriei și se exprimă prin trei forme; debilitate, imbecilitate, idioție.

Cercetătorul român I. Stăchinaru menționează că noțiunea dată, caracterizează doar funcționalitatea mintală a deficientului și nicidecum nu relevă aspectele etiologice, clinice. La fel unii cercetători substituie termenul de debilitate sau anormalitate pe cel de inadaptat.

Analiza celor evidențiate mai sus implică necesitatea stringentă de a accepta o terminologie de circulație internațională referitor la deficiența mintală – semnificația și desemnarea ei.

The International Encyclopedia of Education 1988; 1991 și Diagnostic Statistical Manual of Mental Disordies 1994 de care se conduc specialiștii americani și europeni pentru elucidarea deficienței mintale, recomandă conceptul de retard mintal (RM).

Retardul mintal se caracterizează prin cîteva niveluri de deteriorare mintală, printr-o funcționare intelectuală sub medie (sub 70) care debutează înainte de 18 ani și care este însoțită de existența unor deficite în comportamentul adaptativ.

Încă Esquirol caracteriza deficiența prin 3 aspecte fundamentale comune: deficit intelectual ce se constată la examenul efectuat în momentul dat; originea organică, incurabilitate. Tot mai mulți specialiști susțin că limitările din comportamentul adaptativ, mai degrabă decît un contingent intelectual scăzut, sunt simptoamele care fac cunoscută existența retardării mintale la o persoană. De astfel se recomandă că în activitățile de psihoterapie să se acorde mai multă atenție formării deprinderilor utile în viața cotidiană, fiind mai susceptibile de îmbunătățire decît coeficientul intelectual. Lucrări deja evidențiate prezintă 4 grade de retard mintal, cărora le corespunde un anumit QI (contingent intelectual) după scara Wechsler, apreciat de Grossmann, 1977: ușor (55-69); moderat (40-54); sever (25-39); profund (mai jos de 24).

La fel e cazul de a limpezi cît de cît lucrurile în privința utilizări și semnificației conceptului de reținere în dezvoltare psihică (RDP). În lucrarea Bazele metodologice ale psihopedagogiei speciale printr-un articol autoarea

V. Olărescu în articolul său face o trecere în revistă a modalităților de abordare a conceptului de RDP în țările de peste hotare, inclusiv în Rusia explicînd și argumentînd conotația conceptelor utilizate pentru definirea RDP-ului.

În Republica Moldova s-a preluat termenul “задержка психического развития” în traducere română, nefiind adoptată o noțiune, un corespondent special ce ar defini simptoamele, de lezare parțială și a imaturității morfofuncționale a sistemului neuronal.

Este corect termenul de “reținere” ce remarcă insuficiența și imaturitatea proceselor psihice pentru o anumită perioadă de timp. Dacă ar fi să parafrazăm că a se „reține” înseamnă totuși a veni, atunci copilul grefat de RDP într-o zi se va maturiza funcțional iar insuficiența va fi depășită. RDP este o formă patologică ce induce blocaje la nivelul mecanismelor superioare ale gîndirii dar ireversibilă, copii fiind susceptibili la „orientarea helping ” atunci când este adecvat oportun aplicată.

În accepțiune nord-americană: Deficiența mintală se referă la limitări substanțiale în funcționarea prezentă (a unei persoane). Ea este caracterizată prin funcționarea intelectuală, semnificativ sub medie, existînd corelat cu două sau mai multe dintre următoarele capacități adaptative: comunicarea, autoservirea, deprinderile gospodărești și cele sociale, utilizarea serviciilor comunitare, orientarea în mediu înconjurător, sănătate și securitate personală, petrecerea timpului liber și munca etc.

O altă definiție a deficienței mintale o găsim în cursul universitar elaborat de Ioan Druțu (1995) care realizează o sinteză a principalelor idei dintr-o descriere dată de Asociația Americană a Deficienței Mintale (AAMD) în anul 1973; deficiența mintală este o insuficiență globală și un funcționament intelectual semnificativ inferior medie, care se manifestă printr-o stagnare, încetinire sau o lipsă de achiziție în dezvoltare, determinate de factori etiologici, biologici și/sau de mediu, care acționează din momentul concepției, pînă la închierea maturizării și observăm că la începutul, acestei definiții se reiau principalele caracteristici ale deficienței mintale, enumerată și în prima definiție americană citată. Este vorba de caracterul global al insuficienței și de un funcționament intelectual semnificativ sub medie. În partea finală a noii definiții, se fac precizării suplimentare pentru o mai justă înțelegere a fenomenului deficienței mintale, menționîndu-se stagnarea, încetinirea sau lipsa de achiziție în dezvoltare, fenomen prezent pe tot parcursul dezvoltării cu consecințe negative asupra adoptării și a posibilităților de integrare.

Recent pe larg a început să se folosească conceptul de handicap atunci cînd se atenționează unei distorsiuni în dezvoltare. Inițial termenul a fost rezervat pentru handicapul fizic apoi s-a extins asupra celui mintal, evidențiindu-se grade diferite. Dicționarul de psihologie (1997) dă următoarea explicație: persoana dezavantajată ca urmare a unei deficiențe fizice, motrice, senzoriale, de limbaj sau intelect de la naștere sau în cursul dezvoltării sale o numim persoană cu handicap.

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a propus următorul mod de a descrie noțiunea de handicap:

Boală

sau diminuare funcțională handicap.

daună

O explicație la această definiție este că :

Daună – înseamnă că psihic sau corporal, ceva lipsește sau funcționează deficitar. Poate să fie un braț vătămat sau care lipsește, o leziune cerebrală înnăscută sau căpătată după naștere și altele. Dauna este stabilă.

Diminuare funcțională – ca urmare a daunei existente, implică imposibilitatea de a executa în același fel sau în aceeași măsură ca într-un caz normal. Poate fi vorba de deficiență motrică, de o diminuare a auzului sau de o inteligență scăzută. Diminuarea funcțională este de asemenea stabilă .

Handicapul – constă din piedicile pe care persoana le întîlnește în societate, piedici apărute ca urmare a deficienței funcționale. Handicapul apare, așadar, la întîlnirea cu mediu din imediata apropiere și cu mediu ambiant în general. Blocarea dezvoltării inteligenței la o persoană, duce la o diminuare funcțională ce devine un handicap într-o societate complicată. Într-o societate mai simplă, poate nu ar fi așa. Dacă doar o parte din copii ar merge la școală, un handicapat mintal ar putea trece neobservat.

Noțiunea de handicap se refera la dezavantajul social, la pierderea ori limitarea șanselor unei persoane de a lua parte la viața comunității, la un nivel echivalent cu ceilalți membri ai societății. Raportarea la etapa copilăriei și a adolescenței, cînd relațiile sociale fundamentale sunt cele de familie și educaționale definiția de mai sus se va traduce în ideea că este handicapat acel copil sau adolescent a cărui acces și relație în propria familie și în instituțiile de educație sunt stînjenite, limitate sau chiar anulate, datorită unor împrejurări diverse cînd aceste împrejurări se concentrează într-o deficiență mintală sau în alți factori care limitează puternic eficiența intelectuală, vom avea handicap mintal.

Wood propune o terminologie pe trei paliere:

În acest fel Wood propune înlocuirea noțiunii de “handicap” (insuficient delimitată) prin trei termeni:

deficiență sau infirmitate cuprinde orice pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri sau a unei funcții anatomice, fiziologice, descriind tulburări la nivelul organismului;

incapacitate înglobează orice restricție, diminuare, lipsă ori pierdere (rezultând dintr-o deficiență) a capacității de a efectua o activitate în condiții considerate ca normale pentru o ființă umană;

handicapul este definit ca dezavantajul unei anumite persoane ca urmare a unei deficiențe sau incapacitate, care limitează sau împiedică satisfacerea totală sau parțială a sarcinilor considerate ca normale pentru ea (în funcție de vârstă, sex, factori sociali, etc.)

În consecință termenul „handicap” desemnează rolul social al persoanei cu deficiență sau incapacitate. Datorită handicapului, persoana este dezavantajată comparativ cu alte persoane, dezavantajul manifestîndu-se în interacțiunea individului cu mediu social. S-au făcut cîteva observații pe marginea acestor 3 definiții:

deficiențele sau incapacitățile pot fi de mai multe feluri: vizibile și invizibile, progresive ori regresive, ș.a;

un status handicapant nu este în mod obligatoriu rezultatul unei incapacități, deficiența putînd determina apariția unui handicap fără a fi necesară trecerea prin stadiul intermediar de incapacitate;

independent de limitele individuale, unii factori sociali și de mediu pot agrava sau atenua handicapul.

Practic, handicapul nu este o constantă legată doar de diagnosticul medical ci o variabilă legată de elementele foarte diverse. Din acest motiv, situația persoanelor cu handicap impune intervenția colectivității, în încercarea de a-le asigura condiții de viață independent.

Conform ONU handicapul este influiențat de relația dintre persoana deficientă și mediul său. Handicapul apare în situația în care aceste persoane întîlnesc bariere culturale, fizice sau sociale care le împiedică accesul către diferite sisteme sociale aflate la dispoziția celorlalți cetățeni.

Handicapul este perceput ca un proces în care apar tulburări ale comportamentului persoanei în timpul activității.

Procesul de producere a unui handicap după P. Castelein se poate prezenta sub așa o schemă:

Situația de handicap apare ca urmare a corelației dintre deficiența sistemelor organice, scăderea capacităților fizice sau psihice și obstacolele ce se întîlnesc în mediul de viață a persoanei. Procesul patologic acționează la nivel organic, determinînd apariția unei deficiențe. Treptat deficiența antrenează o incapacitate la nivel fizic sau mintal. Incapacitatea se deosebește de handicap prin aspectul social deoarece handicapul apare la persoanele cu incapacitate care se confruntă cu barierele culturale, arhitecturale sau sociale care le readuc accesibilitatea. Castelein considera handicapul o perturbare legată de obiceiurile vieții ținînd cont de vîrstă, sex, identitate social-culturală, apărută, pe o parte, ca urmare a unei deficiențe sau incapacități și, pe de altă parte, ca rezultat al obstacolelor ce apar la nivelul factorilor de mediu.

§3 Asistența socială a persoanelor cu handicap mintal

La 3 noiembrie 1998 Republica Moldova, în cadrul celei de-a 103 Sesiunii a Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei a semnat Carta Socială Europeană revizuită, prin aceasta evidențiindu-se voința politică de a accelera ritmul reformei sistemului național și protecției sociale și ajustarea la standartele europene.

Ajustarea sistemului de asistență socială la cerințele dezvoltării unui regim democratic impune realizarea conceptului de asistență socială, precum și a obiectivelor și măsurilor instituționale pe care trebuie să le ilustreze.

Asistența Socială trebuie să mobilizeze prin forme și mijloace specifice solidarității sociale și să intervină cu măsuri preventive și corecte pentru depășirea stării de dependență socială sau să înlăture starea de deficultate pentru a asigura integrarea socială a persoanelor și familiilor defavorizate de unde fac parte și persoanele ce au un anumit handicap fizic sau mintal.

Reieșind din aceste deziderate este conștientizată reforma sistemului de asistență socială ce urmează să se implimenteze prin elaborarea cadrului legislativ la nivel juridic și sistematizarea cadrului administrativ la nivel organizatoric.

Obiectivele spre care tindem, în pofida greutăților prin care trecem, vor prevala în sensul menținerii unui regim de securitate socială adecvat și satisfăcător, aducînd treptat dreptul securității sociale la nivelul corespunzător. Astfel, orice persoană care nu dispune de resurse suficiente și care nu are posibilitatea să le procure prin intermediul mijloacelor sau să le primească dintr-o altă sursă, în special prin prestării de securitate socială, să poată beneficia de asistență corespunzătoare. Acest rol îi revine în mod direct asistenței sociale, iar reformarea acestuia va avea tendința să specifice sau să acorde statutul acestui domeniu, iar pe de altă parte va avea tendința să sporească echitatea față de beneficiari. Un loc aparte în mecanismul de protecție socială îl are domeniul persoanei cu dizabilități, handicapul fiind recunoscut ca favorizant din aspectele social-economice, juridic și psiho-afectiv. Pe lîngă consecințele trecerii la economia de piață care a influiențat considerabil situația social-economică a societății, persoana cu handicap este afectată și de incapacitate proprie de a-și satisface nevoile. De aici atît copii cît și adulții cu dizabilități fizice sau mintale trebuie să fie asistați de către stat. Astfel spus, statul trebuie să-i asigure persoanei cu handicap și numai acelei persoane cu handicap mintal o viață decentă, garatîndu-i autonomia într-un sens și participarea la viața socială în celălalt sens. Pînă în prezent statul îi oferea acestei categorii de persoane servicii într-un cadru instituționalizat sau contribuții materiale limitate.

Pe lîngă această calitatea serviciilor menționate lasă de dorit, iar personalul implicat în acordarea acestora denotă lipsă de profesionalism.

O altă problemă legată de asigurarea drepturilor elementare a unei persoane este cea de lipsă a efortului de reintegrare atît în familie cît și în societate.

Persoanele cu deficiență mintală sînt ocrotite în așa instituții cum sînt internatele psihoneurologice, azilul republican pentru invalizi, centrul de reabilitare pentru invalizi și alte instituții specializate unde sînt încadrate persoanele cu acest tip de handicap. Instituțiile sociale se conformează principiilor de bază ale asistenței sociale și scopurile principale stabilite. Astfel, persoana cu orice grad de handicap mai ales fizic sau mintal este cazată, acestuia fiindu-i asigurată întreținerea completă și îngrijirea la nivel funcțional, de reabilitare și existență socială.

În prezent protecția socială a persoanelor cu handicap mintal este acordată în cadrul instituțional, iar integrarea socială a persoanelor date este redusă la un cadru închis. În acest context, ținînd cont de normele internaționale dar totodată și reieșind din situația economică reală, reforma sistemului de asistență socială nu denotă o schimbare bruscă a mecanismului existent, dar mai mult o adaptare a acestuia. Astfel, s-a optat pentru ideea că sistemul de servicii sociale și prestări de asistență socială să fie adoptat și consolidat scopurile precise, reieșind din nevoile reale, dar totodată și financiare ale Republicii Moldova.

Asistența socială a persoanelor cu handicap mintal presupune două direcții mari de abordare.

Pe de o parte, utilizînd metode generale de intervenție a asistenței sociale, pot fi rezolvate cazuri urgente, de criză, în care pot fi implicate persoane cu handicap mintal. Prin aceasta se au în vedere aspecte cum ar fi asistarea familiilor ce au în componența astfel de persoane sau educarea comunităților în sensul formării unor atitudini pozitive față de aceste persoane.

Pe de altă parte, utilizînd căi și mijloace specifice se poate interveni pentru rezolvarea a problemelor specifice ale indivizilor cu handicap mintal.

Toate aceste elemente concrete trebuie să plece de la o serie de premise specifice care constituie condiții primare pentru o intervenție eficientă.

Acțiunea în contexte sociale multiple ridică în foarte multe cazuri probleme serioase. Dincolo de elementele materiale ale acțiunii, de latura practică a acesteia, sunt necesare din partea asistentului social o serie de însușiri etico-morale, indispensabile unei abordări responsabile a procesului asistenței sociale. Aceste calități conștientizate, debarasate de inerentul subiectivism sau de îngusta perspectivă a imediatității, pot trece în mintalul colectiv sub forma unor imperative valorice.

Competența în materie de asistență socială se sprijină în principal pe însușirea unui set de valori, cunoștințe și aptitudini, elementele care se află într-o strînsă interdependență. Latura strict axiologică trebuie, în mod absolut necesar, dublată de un demers îndreptat către clarificarea implicațiilor etice. Acestea se referă în principal la compatibilitatea a două sisteme valorice distincte: al asistentului social și cel al potențialului client. Din perspectiva că ceea ce este bun, drept, folositor din punct de vedere al asistentului social, poate fi rău, nedrept, inutil din punct de vedere al persoanei asistate. Ce se poate face atunci cînd persoana asistată nu poate să-și exprime opțiunea din variate motive (cazul persoanelor cu handicap mintal sever)? Ce se poate face în cazul în care percepția clientului asupra lumii este deformată, distorsionată, din diferse cauze? Pentru a încerca de a răspunde la aceste probleme se va pune în fața asistentului social chestiunea respectării unor valori general-umane cum ar fi:

Demnitatea fiecărui individ uman;

Protecția și apărarea ființei umane;

Dreptul de decide și de a alege în cunoștință de cauză asupra propriei persoane;

Dreptul respectării individualității;

Dreptul respectării sferei private și a intimității.

Din această perspectivă, activitatea asistentului social trebuie să țină seama de dreptul clientului de a decide în cunoștință de cauză, dar și de necesitatea de a răspunde exigențelor altor imperative valorice. Se poate ajunge în acest mod la o contradicție între dorințele persoanei asistate care exprimă strict subiectivitatea acesteia și necesitățile ei obiective indentificate din perspectiva externă a serviciilor umane de către asistentul social, acesta la rîndul său nu poate și nu trebuie să renunțe la sistemul de valori general-umane care stă la baza activității pe care o desfășoară. Complexitatea manifestărilor reunite sub denumirea generică de handicap mintal este, de multe ori, umbrită de o serie de stereotipuri și clișee sociale. Acestea transformă diversitatea infinită a cazurilor într-un număr de categorii ce ascund adevărata imagine a acestor persoane. Uneori, nevoi și potențialități reale ale acestor persoane sunt ocolite cu sau fără știință. Ținînd seama de specificul persoanelor asistate, de starea lor specială, din sistemul larg al valorilor general-umane vor putea fi derivate o serie de valori semnificative ale activității de asistență sociale. Aceste valori, care au un grad ridicat de generalitate se referă la aspecte cum ar fi:

respectarea libertății umane bazată pe recunoașterea unității în diversitate;

respectarea drepturilor fundamentale ale omului în general;

recunoașterea unui statut special persoanelor cu nevoi deosebite;

susținerea și facilitarea tendinței firești de autodeterminare a oricărei ființe umane;

tratarea fiecărui client cu maximum de responsabilitate.

O integrare optimă, fermă, dar în același timp flexibilă și deschisă către nou a tuturor acestor principii și valori poate reprezenta o serioasă premisă în conturarea unui cod deontologic al asistentului social.

O persoană cu handicap mintal, indiferent de severitatea acesteia, trebuie privită ca o individualitate specifică, diferită de alte persoane din aceiași categorie. Etichetarea acestor indivizi, reflex al unei mintalități simplificatoare, le poate aduce deservicii morale. Fiecare dintre aceștea au probleme proprii și resurse diferite. Din păcate, cu cît nivelul de afectare al funcțiilor mintale este mai sever cu atît este mai dificilă posibilitatea de comunicare, perceperea diferențelor și nevoilor lui și în consecință asistarea.

Într-o încercare de particularizare, în condițiile specifice ale societății contemporane, valorile generale ale asistenței sociale se pot transforma în valori specifice activității de asistare a persoanelor cu handicap mintal. Aceste valori se referă la următoarele drepturi:

dreptul de a-i respecta individului dorințele;

dreptul de a avea propria încăpere, de a o aranja în conformitate cu dorințele proprii;

dreptul de a avea obiecte și lucruri personale;

dreptul de a avea prieteni, de a întreține relații cu aceștea.

Toate acestea și încă multe altele sunt valori individuale care derivă dintr-o structură axiologică ce ar trebui să stea întotdeauna la baza activității de asistență socială.

Conceptul de asistență socială are canotații multiple și acoperă o gamă largă de activități. La noi, termenul a intrat relativ recent în limbajul uzual, astfel că sensul său nu poate fi foarte precis. Aceasta cu atît mai mult cu cît, și pe plan mondial, înțelesurile acordate termenului sunt divergente, mergînd de la accepțiunea limbajului comun, ce vizează relații umane din cele mai diverse, pînă la un sens profesional care are în vedere o asistență specializată și care se referă la o gamă foarte largă de probleme umane (de la cele de ordin social pînă la cele ce țin de sănătate).

Pincus și Minahan oferă o listă a celor mai importante scopuri ale asistenței sociale:

îmbunătățirea și sporirea capacităților indivizilor de a face față problemelor și de a le rezolva;

strîngerea legăturilor dintre persoană și sistemele sociale și oferirea de resurse, servicii și oportunități individului;

promovarea și crearea condițiilor pentru funcționarea acestor sisteme;

îmbunătățirea și dezvoltarea politici sociale;

Toate aceste scopuri îi cer asistentului social să poată fi terapeut, mediator, mobilizator de resurse, căutător de resurse, avocat, coordonator, profesor și prieten. Aceste cerințe au nevoie de o remarcabilă flexibilitate a răspunsurilor ca și de o foarte temeinică pregătire teoretică. Din aceste motive, activitatea de asistență socială este foarte complexă și necesită o abordare specifică. Oamenii au, în general, nevoi pe care societatea, prin intermediul instituțiilor specializate, încearcă să le rezolve. Asistența socială se ocupă de oameni care se confruntă cu nevoi de toate felurile: hrană, adăpost, îngrijire, educație. Pe de altă parte însă, munca socială nu este centrată asupra nevoilor întregii populații ci doar asupra unui număr relativ restrîns de oamenii. Competențele în fiecare arie a necesităților umane nu sînt, din punctul de vedere al asistenței sociale, atît de profunde cum sînt în cadrul serviciilor specializate pentru satisfacerea acestor nevoi. De multe ori, activitatea de asistență socială presupune improvizații, dar și stabilirea de legături, mobilizarea de resurse și de cunoștințe strict specializate.

În ultimul timp se conturează o nouă perspectivă asupra asistenței și muncii sociale. De această dată unghiul de abordare al problemelor este diferit. Se consideră că asistenții sociali lucrează, în general, cu indivizii care se află în discordanță cu una sau mai multe norme sau reguli specifice unei anumite societăți. În unele cazuri, persoanele asistate nu sînt conștiente de faptul că se află în contradicție cu norma. Alteori chiar ele însele creează acest conflict. Din această perspectivă, sarcina asistenței sociale este de a pune în evidență divergența și de a-i găsi rezolvările. Există multe moduri de a reliefa discordanțele, astfel că asistenții sociali sunt nevoiți să efectuieze o mulțime de activități. În lipsa acestor contradicții, activitatea desfășurată, deși poate avea un profund caracter umanitar, nu poate fi încadrată în categoria asistenței sociale.

Există însă și indivizi care nu pot sau nu doresc să facă lucrurile în conformitate cu normele. Unii indivizi nu cunosc regulile și normele sociale (copiii, străinii); alții cunosc regulile dar nu pot acționa în conformitate cu ele (persoanele cu handicap, bătrânii, bolnavii, indivizii aflați sub un puternic stres); în sfîrșit, există și alți indivizi care în mod voluntar încalcă normele și intră în conflict cu ele (adolescenți în căutarea identității proprii, indivizi ale căror nevoi se opun normelor, reformatorii). Aceste categorii de persoane nu sunt reduse ca număr. Mai mult, trebuie subliniat faptul că toți oamenii au fost, sunt sau vor putea fi încadrați în una sau mai multe dintre aceste categorii.

Asistenții sociali sunt abilitați nu doar să-i ajute pe indivizi să se adapteze la normă, ci și să regîndească regulile și normele deoarece acestea nu țin seama de fiecare individ în parte. Unii oameni suferă datorită faptului că trăiesc într-un sistem care îl ignoră ca individualitate sau le cere mai mult decît pot da. Pentru a putea trăi, acești indivizi încalcă unele dintre reguli. Din această perspectivă, activitatea asistenților sociali constă într-o mediere între normele statuate de societate și regulile individuale ale celor care nu pot sau nu doresc să urmeze aceste norme.

Din perspectiva prezentată, perspectivă la care subscriem, și deficiența mintală se raportează la o normă. Este vorba despre o normă delimitată social care se traduce prin termeni de normalitate sau anormalitate. Această delimitare este deosebit de neprofitabilă deoarece stigmează o serie de persoane. Relativitatea acestor norme este demonstrată de faptul că ele nu sunt fixe ci sunt produsul unei anumite interpretări. Ea se reflectă și asupra persoanelor cu deficiență mintală. Deficiența este ceva relativ, determinat de anumite circumstanțe ale unui timp și spațiu particular. Ce ne îndreptățește să definim lumea noastră ca fiind normală, în timp ce lumea deficienței (indiferent care) ar fi anormală?

Plecînd de la aceste considerente se poate spune doar că, din punctul de vedere al asistenței sociale, persoanele cu handicap mintal, familiile sau susținătorii acestora au nevoie de ajutor. Mare parte din acest ajutor poate veni de la prieteni, rude, cunoștințe. În general însă, problema deficienței nu este doar personală, individuală. Aceasta este în egală măsură și o problemă a societății, a modului în care aceasta își asumă provocarea ridicată de deficientă.

Plecînd de la obiectivile generale ale asistenței sociale, ca și de la considerațiile anterioare, se poate susține faptul că există trei principii generale ale asistenței sociale ale persoanelor cu handicap mintal. În general, ele fac parte dintr-un sistem național de ocrotire bazat pe o politică națională de asistență. Din această cauză, punerea în practică a acestor principii pleacă de la nivelurile superioare de decizie și ajunge pînă la nivelurile zonale și locale unde are loc acțiunea socială propriu-zisă.

În primul rînd, este vorba despre indentificarea și cunoașterea acestor clienți pentru a oferi un răspuns individualizat la nevoile lor speciale. Indentificarea persoanelor cu handicap mintal din aria de responsabilitate se poate realiza utilizînd unele evidențe medicale, școlare sau pe cele ale unor organizații neguvernamentale ce se ocupă de îngrijirea acestor persoane. Odată identificate, persoanele cu handicap mintal trebuie foarte bine cunoscute din toate punctele de vedere. Familia, cunoscuții, prietenii pot da informații suplimentare cu privire la aceștea. Uneori, răspunsul individualizat, oferit de către asistența socială poate fi unul care nu este direct centrat pe individul cu handicap mintal. Este cazul serviciilor de sprijin familial care încearcă să îmbunătățească condițiile generale ale mediului de viață a persoanei cu handicap mintal. Indiferent însă de metodele de cunoaștere sau de serviciile oferite, persoana cu handicap mintal trebuie considerată ca subiect activ al acțiunii de asistare.

În al doilea rînd, este vorba despre a pune la dispoziția acestor persoane toate facilitățile, mijloacele și serviciile necesare.

După indentificare cazurilor urmează evaluarea generală a acestora și stabilirea necesităților pentru ajutorare. Este cazul oferirii de informații, servicii de sprijin, mijloace materiale sau financiare, soluții de rezolvare a problemelor, monitorizarea cazurilor etc.

În ultimul rînd, activitatea de asistență socială trebuie să aibă în vedere punerea la punct a unor strategii pentru diversificarea serviciilor de asistență socială, în strînsă colaborare cu persoanele cu handicap mintal, dar și cu familiile acestora. Acest principiu cere o deosebită inventivitate din partea asistentului social dar și o bună cunoaștere a disponibilităților serviciilor sociale.

Toate aceste principii ale asistenței sociale a persoanelor cu handicap mintal au în vedere atît necesitățile lor cît și o serie de exigențe sociale.

Experiența acumulată în aplicarea acestor principii generale s-a materializat într-o serie de reguli specifice activității de asistare a persoanelor cu handicap mintal:

copiii cu handicap mintal ar trebui să locuiască împreună cu familia;

orice adult cu handicap mintal care ar dori să părăsească casa părinților ar trebui să aibă posibilitatea să o facă;

orice alternativă rezidențială oferită unui astfel de client ar trebui, dacă doresc, să poată locui împreună cu alte persoane fără handicap mintal;

locuințele alternative ar trebui să fie integrate în mod adecvat în comunitate;

indivizii cu handicap mintal ar trebui să locuiască într-un mediu care să includă persoanele de ambele sexe;

indivizii cu handicap mintal ar trebui să fie integrați într-un ciclu și un program de viață normale.

Toate aceste deziderate de care activitatea de asistență socială ar trebui să țină seama sunt numite cu un termen generic normalizare.

În condițiile actuale ale sistemului de asistență socială a persoanelor cu handicap mintal, normalizarea va trebui să înceapă cu deinstituționalizarea acestor persoane. Știind că o mare parte a indivizilor cu handicap mintal sunt plasați în instituții mari de ocrotire. Timp de zeci și zeci de ani marea majoritate a persoanelor cu handicap mintal a fost plasată în așezăminte speciale. Perspectiva istorică asupra acestei probleme ne oferă tabloul unor modificări esențiale de-a lungul timpului. Ele oglindesc o pozitivare atitudinală a societății față de persoanele cu handicap mintal. Dacă la început acestea erau tratate în mod represiv, fiind plasate în diferite secții ale aceluiași așezămînt, alături de delicvenți, alcoolici, etc. cu timpul se constată o abordare diferențiată în funcție de tipul de handicap. Modelul instituților rezidențiale de dimensiuni mari a fost creat în decursul seculului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, cînd se considera că persoanele cu handicap mintal nu pot fi educate sau instruite în nici un fel. Se afirmă că ele vor depinde în permanență de asistența și ajutorul altor persoane. Constituind o soluție oarecum acceptabilă pentru perioada respectivă, marile instituții rezidențiale s-au transformat încetul cu încetul în adevărate centre carcerale, de izolare și de segregare a persoanelor cu handicap mintal. Scopul inițial nu a fost în nici un caz acela de ai pregăti pe rezidenți în vederea reinserției sociale ci de a le asigura supravețuirea (în condițiile în care, din punct de vedere moral și legal, exterminarea lor nu mai era posibilă). Instituțiile „clasice” au fost supuse unei critici acerbe începînd cu anii ’70. Principalul argument al criticilor avea în vedere incapacitatea evidentă a acestor instituții de a asigura servicii individualizate într-un cadru care să fie cît mai apropiat de cel obișnuit. Modalitățile rezidențiale clasice nu pot satisface aceste cerințe. S-a constatat chiar că sinuciderea, mortalitatea în general, este mult mai ridicată în rîndul persoanelor cu handicap mintal instituționalizați în raport cu cei neinstituționalizați (Anexa: tabela 3). Șederea prelungită într-o asemenea instituție (ex. tip cămin-spital) conduce spre comportamente specifice, care definesc sindromul instituționalizării sau „hospitalismul”. Aceasta se manifestă prin fenomene de apatie, inhibiție, absența inițiativei, dispariția sensului responsabilității, dependența față de instituție.

S-a afirmat că efectul cel mai drastic a instituționalizării se constată la nivelul capacităților verbale și de abstractizare, îndeosebi la cei mai tineri sau la cei care provin din medii familiale favorabile. Dimpotrivă, persoanele cu handicap mintal care vin din medii familiale nefavorabile pot beneficia intelectual și comportamental în urma instituționalizării, mai ales atunci cînd se realizează o comunicare verbală corespunzătoore între persoanele cu handicap mintal și personalul de îngrijire. Nu mai puțin importantă este stabilirea relației de atașament între copilul sau adultul instituționalizat și una sau mai multe din persoanele care asigură asistența și îngrijirea lui.

Afirmația că nici o instituție rezidențială nu poate asigura persoanei cu handicap mintal condiții de dezvoltare echivalente celor oferite de propria lui familie reprezintă astăzi un truism. Pe de altă parte, atunci cînd plasarea într-o instituție este inevitabilă, rolul familiei în alegerea unei rezidențe corespunzătoore și în adaptarea persoanei cu handicap mintal la noul mediu este extrem de important. Referindu-ne mai întîi la modul în care familia reacționează față de copilul cu handicap mintal va trebui să reliefăm spectrul larg al atitudinilor manifestate. Analizînd unele din ele, S. Tomkiewicz subliniază că în ceea ce privește morfologia copilului, deși ea poate prezenta un motiv de respingere, sunt general recunoscute atașamentul și simpatia pe care le suscită copii cu sindrom Down în mediul lor familial (dar nu numai). În relație cu etiologia, Tomkiewicz evidențiază faptul că părinții par mai legați de acei copii care au devenit deficienți la un anumit interval după naștere, permițînd stabilitatea în prealabil a unei relații normale cu aceștea.

Într-un studiu făcut în 1971, C. Dano și E. Lopez au urmărit și comparat, timp de doi ani, 208 copii ai căror părinți au cerut plasarea într-o instituție, cu 170 de copii ce au un handicap mintal ai căror părinți nu au cerut instituționalizarea lor. Autorii conchid că nivelul intelectual, comițialitatea necontrolată terapeutic, tulburările psihotice și caracteriale grave constituie elementele cele mai discriminative între cele două grupe. Concluzia celor doi autori este că persoanele cu handicap mintal agitați, hiperactivi sunt cei mai greu tolerați. Alte cercetări făcute recent vin să confirme această concluzie, demonstrînd că marea majoritate a persoanelor cu handicap mintal instituționalizați sunt prin excelență cei cu deficit profund sau sever, cu multiple handicapuri asociate și cu comportamente maladaptative(Anexa: tabela 2). Conduitele agresive, distructive si autodistructive sunt principalii factori care determină familia să plaseze persoana dată într-o instituție. Alături de tulburările comportamentale, un rol important în decizia de instituționalizare îl au și problemele medicale, de sănătate propriu-zisă a persoanei. Cercetările sugerează că mulți părinți consideră că instituțiile medico-rezidențiale, de ex. de tip cămin-spital pot asigura copiilor ce au un handicap mintal o îngrijire medicală intensivă corespunzătoare. În mod firesc, persoanele cu handicap mintal care continuă să trăiască în familie sau sunt plasați în rezidențe alternative (de tipul casă socială sau locuință-apartament) au relativ puține probleme comportamentale sau medicale.

În legătură cu problema complexă și deseori spinoasă a plasării într-o instituție, Kohler și Dubost (1973) consideră că aceasta este necesară în următoarele situații:

atunci când existența unor tulburări senzorio-motorii sau somatice asociate necesită tratament și reeducare intensivă (epilepsia, hiperactivitatea, interferențele nevrotice sau psihotice);

atunci cînd anumite momente ale dezvoltării deficientului pun probleme serioase părinților (cum este de exemplu, pupertatea, în deosebi la băieți);

atunci când cadrul familial este intolerant (regecție parentală sau din partea fraților sau surorilor) sau incapabil să se ocupe în mod decent de persoana cu handicap mintal (deficit mintal al părinților, familie dezorganizată etc.);

Trei factori par a se impune ca fundamentali în adoptarea deciziei de instituționalizare:

caracteristicile persoanei cu handicap mintal și nevoile speciale ale acesteia;

capacitatea socio-economică și afectivă a familiei de a se ocupa de persoana dată (competența și posibilitatea mamei de a îngriji corespunzător copilul);

consecințele negative ale menținerii copilului cu handicap mintal în cadrul familial (care pot afecta fie copilul, fie ceilalți membri ai familiei).

Deși există și vor exista probabil întotdeauna rezerve serioase în ceea ce privește recomandarea instituționalizării, deoarice aceasta nu poate substituii în întregime relația fundamentală copil-părinte, nu trebuie neglijat nici faptul că și viața extrainstituțională poate prelejui unei persoanei cu handicap mintal experiențe neplăcute sau chiar traumatizate.

Critica instituționalizării nu este îndreptată împotriva ideii de a oferi facilități rezidențiale; se pare că întotdeauna vor fi persoane cu handicap mintal profund și sever care vor avea nevoie de îngrijire și asistență 24/24 de ore. De regulă, servicii de acest gen pot fi asigurate în cadrul unităților rezidențiale. Problema cheie care stă la baza respingerii și devalorizării actuale a marilor instituții este aceea că nu pot asigura respectarea unui principiu vital al activității de îngrijire și asistență a persoanelor cu nevoi speciale: principiul normalizării.

Aplicarea principiului normalizării presupune o activitate intensă nu doar la nivelul individului ce are un handicap mintal, ci și la acela al factorilor și palierelor decizionale:

la nivelul personalului calificat (psihologi, psihiatri, infermiere, asistenți sociali, terapeuți etc.);

la nivelul unor sisteme sociale imediate care acționează asupra persoanei cu handicap mintal (familia, școala etc.);

la nivelul sistemului social global (sistemul de învățământ, legislația statului, moravurile și mintalitatea societății în ansamblul ei).

Alt domeniu în care principiul normalizării își găsește o largă aplicare este și cel al serviciilor rezidențiale, respectiv al instituțiilor în care domiciliază (permanent sau temporar) sau sînt tratate variate categorii de persoane cu handicap mintal.

Din implicațiile majore ale aplicării principiului normalizării în sectorul serviciilor rezidențiale putem menționa:

integrarea (ruperea tradiției în virtutea căreia instituțiile rezideniale au fost plasate în regiuni izolate);

moderația (dimensiuni reduse ale clădirilor în vederea realizări unei atmosfere calde, intime);

separarea spațiilor funcționale (birourile personalului, spațiile educaționale, sălile de tratament și terapie nu trebuie să se afle în aceeași clădire în care domiciliază rezidenții);

specializarea (separarea rezidenților pe vîrstă sau probleme specifice);

continuitatea (care trebuie să existe între diferite tipuri de instituții în care este domiciliată și tratată o persoană cu handicap mintal).

Organizarea vieții persoanelor cu deficiențe trebuie să se bazeze pe implicarea efectivă și consultarea persoanelor în cauză. Nu puține sunt situațile în care persoanele cu handicap s-au declarat ofensate și prejudiciate de faptul că, în probleme ce priveau direct modul lor de viață, au fost luate hotărîri exprimînd punctul de vedere al persoanelor ce cunoșteau doar teoretic problemele lor.

Madle consideră că normalizarea urmărește maximizarea integrării sociale a persoanelor cu handicap mintal. Ea poate fi realizată atunci cînd aceste persoane:

trăiesc într-un cadru cultural normativ;

se întîlnesc și comunică cu persoane din aceeași grupă de vârstă;

folosesc serviciile sociale obișnuite (școli, magazine, cabinete medicale etc.);

locuiesc în condiții similare sau apropiate de cele ale persoanelor nedeficiente.

Menolascino, propune unele modificări ale serviciilor educaționale, rezidențiale și comunitare, care pot contribui la normalizarea vieții persoanelor cu handicap mintal:

serviciile, facilitățile și programele pentru persoanele cu handicap mintal trebuie să fie integrate organic în comunitatea locală;

numărul persoanelor cu handicap mintal, care pot fi plasate într-o anumită zonă și pentru care se vor crea facilitățile corespunzătoare, nu trebuie să depășească puterea de absorbție a comunității respective;

serviciile care vor fi puse la dispoziția persoanelor cu handicap mintal trebuie să respecte aceleași standarde (de calitate și confort) ca și cele ale persoanelor nedeficiente;

personalul care asigură îngrijirea/asistarea trebuie să aibă același nivel de pregătire profesională ca și personalul care stă la dispoziția populației obișnuite;

în scopul de a atinge un grad maxim de normalizare, persoanele cu handicap mintal trebuie să aibă posibilitatea unui contact permanent și cît mai profund cu membrii normali ai comunității;

rutina zilnică a persoanelor cu handicap mintal trebuie să fie cel puțin comparabilă cu cea a persoanelor nedisabilitate;

serviciile pentru adulți vor fi separate de serviciile pentru copii;

pe măsura posibilităților, toate persoanele adulte cu handicap mintal trebuie să aibă oportunitate de a se angaja într-un serviciu sau într-o activitate de interes comunitar.

Pe baza promovării sistematice a principiului normalizării asistăm în prezent la dezvoltarea unei noi mișcări la care aderă cea mai mare parte a specialiștilor din domeniu – deinstituționalizarea. Actualmente, în multe societăți occidentale se desfășoară un intens proces de deinstituționalizare.

Deinstituționalizarea reprezintă în fond deplasarea persoanelor cu handicap mintal din marile instituții în instituții mai mici, inplicate organic în viața comunitară. Prin deinstituționalizare se asigură o sporire substanțială a nivelului de normalizare a existenței persoanelor care au fost anterior internate în rezidențe de tip clasic.

Ca și marile instituții de tip clasic, noile tipuri de facilități rezidențiale asigură îngrijirea și asistența continuă. Ceea ce le diferințiază în mod radical de primele rezidă în:

creaea unui climat cît mai apropiat de cel familial;

punerea pe primul plan a problemelor și nevoilor individuale în raport cu cele colective;

creșterea gradului de independență al rezidenților;

promovarea sistematică a dreptului la intimitate al acestora.

Conform principiului normalizării, fiecare deficient ar trebui să aibă o locuință proprie, posibilitatea de a-și întări controlul asupra propriei existențe și de a deveni participant activ (în măsura în care este capabil) la viața social-comunitară. Ideea centrală este că orice facilitate sau ajutor trebuie planificat și acordat individual, în funcție de nevoile specifice și de expectanțele fiecărei persoane în parte. Moduri diferite de a locui presupun moduri diferite de a trăi și este absolut necesar ca oricare din persoanele în cauză să decidă asupra modului în care dorește să locuiască (și, implicit să trăiască).

La extremitățile spectrului facilităților rezidențiale posibile se situează locuința colectivă și locuința individuală.

Locuința colectivă ar trebui, în mod ideal, să recreeze atmosfera dintr-o familie în care cineva vine, cineva pleacă, unul are anumite abilități, altul are alte abilități și în cele din urmă, toți se comletează unul pe celălalt. Pe de altă parte însă, libertatea de alegere și de acțiune este mult redusă în comparație cu cea posibilă în cadrul unei locuințe individuale. În condițiile unui mod de viață rezidențial colectiv, atenția este orientată în primul rînd către satisfacerea nevoilor comune, trebuințele individuale ale persoanei trecînd pe cel de-al doilea loc. Acest mod de a locui trebuie limitat la acele persoane care s-au cunoscut înainte și care își exprimă dorința de a locui împreună.

Acest tip rezidențial prezintă un risc ridicat în ceea ce privește crearea unui cadru care poate favoriza săvîrșirea unor greșeli aproape „clasice” de către personalul de îngrijire. Acestea sunt:

acordarea de prioritate grupului în raport cu indivizii;

rezolvarea problemelor sau trebuințelor individuale prin recursul la soluții de esență colectivă;

substituirea autodeterminării cu controlul și regulile impuse din exterior;

exercitarea de presiuni asupra rezidenților cu scopul de ai determina să stea împreună în ciuda conflictelor care îi separă.

În același timp, acest tip rezidențial este impropriu pentru persoane care au un comportament foarte agresiv și pentru cele care, fiind hiperactive, devin incomode sau chiar traumatizante pentru ceilalți.

Locuința individuală oferă un maximum de libertate, autodeterminare și independență, care implică totodată, de la cei care optează pentru acest tip rezidențial, o gamă mult mai largă de abilități funcționale.

Pentru stabilirea de relații cu alte persoane, cei care locuiesc singuri trebuie să exploreze mediul exterior, să stabilească contacte sociale și să le cultive. Persoanele cu handicap mintal care sau pronunțat pentru această alternativă au întîmpinat anterior dificultăți majore în condițiile convețuirii în colectiv sau într-un grup de persoane. Ei și-au exprimat dorința de a avea mai multă liniște, de a evita conflictele inerente vieții în colectiv (mai ales într-un colectiv mai mult decît deficil, cum este cel al persoanelor cu handicap mintal).

În mod neașteptat, acest tip rezidențial s-a dovedit a fi viabil și pentru o serie de persoane cu handicap mintal sever, chiar dacă personalul de îngrijire a considerat că este foarte dificil să asigure asistarea unui individ cu handicap mintal sever care locuiește singur. Concluzia care se impune este aceia că, pe ansamblu, a locui singur sau în cuplu favorizează dezvoltarea tuturor capacităților persoanei, îi îmbunătățește acesteia imaginea de sine și încrederea de sine și creează atmosfera unui cămin real, obișnuit.

Între cele două extreme (a locui singur și a locui în colectiv) se plasează alternativele de mijloc, respectiv a locui ca vecini (living as neighbours) și a locui împărțind unele spații comune (share some room space).

Locuința – vecinătate urmărește satisfacerea nevoii de intimitate, oferind largi posibilități de organizare a proprie vieți. Fiecare persoană are posibilitatea să accepte sau să refuze compania vecinului. În societatea modernă, susține Dyrendhal, oamenii mai ales cei cu handicap mintal, își găsesc greu prieteni printre vecini. Pe de altă parte s-a constatat că o persoană cu o dizabilitate oarecare va căuta mai degrabă să stabilească o relație cu cineva avînd aceleași probleme ca și ea, evitînd într-o anumită măsură contactul cu indivizii neavînd un handicap. Această modalitate rezidențială este accesibilă oricărei persoane cu handicap mintal, indiferent de genul sau severitatea handicapului de care suferă.

Locuința cu spații comune definește un mod de a locui mai apropiat de cel colectiv. De regulă, este alcătuită din apartamente situate la același etaj al unui bloc, comunicînd între ele prin diferite spații de legătură. Practic, această configurație spațială creează largi posibilități de confort și intimitate personală dar facilitează, în același timp, cristalizarea unui spirit de grup între colaboratori. Dintre multiple alternative rezidențiale oferite de societatea modernă ne vom opri cu precădere asupra casei sociale (group homes) deoarece ea pare a fi cea mai larg adoptată.

Casele sociale asigură un stil de viață apropiat de cel familial pentru un grup de persoane cu handicap mintal. Numărul acestora poate varia de la 3 pînă

la 15. Acest tip de rezidență poate avea un caracter permanet sau temporar. Atunci cînd are un caracter permanent, rezidenții beneficiază de un program educațional complex care urmărește:

dezvoltarea abilităților sociale și de autoservire;

întărirea implicării lor în viața comunității;

stabilirea unor relații interpersonale durabile;

De regulă, rezidenții sunt angajați în ateliere speciale sau în activități comunitare, ceea ce înseamnă că ei își petrec cea mai mare parte a timpului în afara casei sociale.

În ceea ce privește cel de-al doilea tip de case sociale, cele cu caracter temporar, specificul lor constă în aceea că asigură tranziția de la instituțiile de tip clasic către o viață cît mai apropiată de cea normală. În aceste rezidențe locuiesc de obicei persoanele cu handicap mintal care urmează să se mute singure în apartamente independente supravegheate. E vorba deci de o „perioadă pregătitoare” în cadrul căruia aceste persoane sunt familiarizate cu probleme și situațiile cu care urmează să fie confruntate atunci cînd vor locui (relativ) singure. Datorită dimensiunilor și plasamentului lor în mijlocul comunităților, casele sociale ar reprezenta, după Wolfensberger, tipul de rezidență cel mai apropiat nevoilor persoanelor cu handicap mintal.

Numărul rezidenților dintr-o asemenea locuință trebuie să fie direct proporțional cu capacitatea vecinilor și a comunității în general de a-i integra în activitățile cotidiene. Pe de altă parte, așa cum au evidențiat Rotegard, Hill, Bruininks, calitatea vieții este cu atît mai ridicată cu cît numărul rezidenților este mai scăzut.

Cooke a efectuat o serie de cercetări care l-au condus la concluzia că unitățile în care trăiesc 3 sau 4 rezidenți facilitează integrarea lor în comunitate. Argumentele care vin în favoarea unor unități rezidențiale cu un număr redus de persoane sunt, după Bronston următoarele:

grupul și rezidența însăși nu atrag atenția excesivă a comunității atunci cînd numărul persoanelor e apropiat de cel al unei familii reale;

cu cît numărul rezidenților e mai mic cu atît se va face mai ușor asimilarea lor de către vecini;

grupurile largi tind să fie suficiente lor însele, orientîndu-se către interior și respingînd mișcarea de deschidere către comunitate;

în grupurile mai mari de 6-8 persoane, personalul de îngrijire ca și consilierii au mari dificultăți în a stabili relații individualizate cu rezidenții;

Casa socială trebuie să fie plasată în zona rezidențială a comunității, să fie în apropierea magazinelor, școlilor, mijloacelor de transport și a facilităților recreaționale.

Nu de puține ori, comunitățile locale s-au arătat reticente în a accepta ca vecini persoane cu handicap mintal. Se speră însă că o educație în favoarea persoanelor cu nevoi speciale, programele speciale difuzate de televiziune, contactul zilnic cu persoane aparținînd acestei categorii vor schimba încetul cu încetul atitudinea membrilor obișnuiți ai comunității.

Capitolul II Politica socială față de persoanele cu handicap mintal

§1 Situația persoanelor cu handicap mintal

în Republica Moldova

În ultimii ani s-au efectuat cîteva studii socio-demografice ce ilustrează situația persoanelor cu handicap mintal din instituțiile sociale de tip închis și numărul acestor persoane cu handicap mintal din aceste instituții existente în Republica Moldova.(Anexa: tabela 1)

Interesul față de persoanele cu handicap ca unul din grupurile țintă ale protecției sociale rezultă din afirmarea principiilor „echității” și „solidarității”, care tind a fundamenta aproape toate politicile sociale, reglamentînd reacțiile colectivității în raport cu ființele umane aflate în dificultate. Nevoile lor speciale (privind îngrijirea, comunicarea, deplasarea, educația, asigurarea unor locuri de muncă și a veniturilor etc.) pot antrena răspunsuri extrem de variate din partea societății. Uneori, societatea poate să nu recunoască nevoile reale; alteori, deși existența lor este recunoscută, din diferite motive, se întreprinde prea puțin sau nu se întreprinde nimic pentru satisfacerea lor.

Instituțiile rezidențiale tradiționale cu un număr mare de persoane cu handicap au fost create la sfîrșitul secolului XIX – începutul secolului XX. Atunci se considera că, în general, persoanele cu handicap de intelect nu pot fi educate sau instruite. Convingerea că persoanele respective au nevoie de asistență și ajutor permanent a fost unul din motivele principale care au dus la apariția instituțiilor rezidențiale. Principala lor activitate avea la bază o viziune medicală asupra handicapului: de identificare și de tratare a „defectului”. Adeseori tratați drept potențiali criminali care au nevoie de un mediu adecvat, societatea a plasat aceste instituții în locuri rurale retrase și izolate. La momentul creării se credea că plasarea în aceste instituții era unica și cea mai bună soluție. Odată cu trecerea timpului instituțiile rezidențiale au început să fie asociate cu „închisori” subliniindu-se faptul că ele duc la izolare și segregare socială. Situația persoanelor din instituțiile rezidențiale poate fi descrisă prin următoarea frază: condițiile de viață a persoanelor cu handicap de intelect în instituțiile sunt inacceptabile atît din punct de vedere uman, social cît și cultural.

Situația economică precară mărește riscul de abandon și instituționalizare pentru mulți copii. Astăzi circa 12000 copii sunt lipsiți de căminul părintesc, cauzele instituționalizării avînd, ca regulă, un caracter social.

În structura persoanelor cu handicap pe primul loc se plasează, ca și în anii precedenți, patologia neuropsihică – 52%, fiind urmată de patologia pediatrică somatică – 15,1% și maladiile ortopedice – 9% (Anexa: tabela 6).

În scopul studierii aspectelor medico-sociale și organizatorice ale copiilor cu handicap din Republica Moldova s-a elaborat un program complex în scopul de a reduce și combate fenomenul invalidității. În acest program s-a descris starea medico-socială a familiilor în care se educă copii cu handicap, determinarea factorilor de risc din partea părinților pentru nașterea copiilor cu un anumit handicap, se evaluează calitatea tratamentului, măsurile de dispensare a copiilor cu un handicap dat. În Republica Moldova se remarcă o creștere evidentă a handicapurilor infantile. La ora actuală reabilitarea a devenit una dintre cele mai importante probleme medico-sociale și psihopedagogice aflată în obiectivul preocupării medicilor, psihologilor, juriștilor, asistenților sociali. Conform opiniilor cercetătorilor, măsurile de reabilitare în pediatrie se pot desfășura în toate instituțiile ocrotirii sănătății și învățămîntului public, precum și în familia copilului. Reabilitarea copilului cu handicap, în mod convențional, poate fi împărțită în trei etape: clinică, sanatorială și adaptativă, etape care, decurg neuniform pretutindeni, rezultatul reabilitării fiind în directă dependență de starea de spirit a persoanei cu handicap, de înzestrarea tehnologică a clinicilor, instituțiile medicale, de capacitatea de adaptare a persoanei concrete. Pornind de la acest specific, problema reabilitării socio-profesionale a persoanelor cu handicap a devenit una din cele mai importante în prezent. E vorba de o problemă social-psihologică și medicală, avînd următoarele aspecte:

– reabilitarea persoanelor ce au un handicap din copilărie înlesnește integrarea lor în cîmpul muncii, reduce prejudiciul statului în legătură cu tratamentul și subvențiile sociale. Este evidentă importanța economică a problemei;

– aspectul medical al reabilitării se rezumă la faptul că angajarea profesională rațională ameliorează starea de sănătate, reduce gradul de pierdere a vieții;

În ultimul deceniu în țările occidentale au apărut centre de reabilitare a persoanelor cu handicap. Necesitatea unor asemenea centre este evidentă și la noi, întrucît s-ar efectua coordonarea activității științifico-metodice în domeniul reabilitării copiilor cu handicap în asigurarea instruirii profesionale obligatorii a acestora. La aceste centre ar putea fi înfăptuită, de asemenea, modificarea esențială în dezvoltarea psihomotoră la numeroși copii cu handicap sever, considerați parțial recuperabili sau chiar irecuperabili. Anume la centrele respective se realizează recuperarea complexă a copiilor și tinerilor cu handicap, întrucît centrele promovează serviciile de sprijin medico-social și psihopedagogic.

După datele oferite de Ministerul Sănătății de psihiatrul principal depistarea copiilor cu handicap se efectuiază în etapele precoce ale dezvoltării postnatale de către pediatri, pedopsihiatri, geneticieni, educatori. Dar, trebuie de remarcat, că formele lejere ale handicapului mintal se evidențiază după înmatricularea copiilor în școlile obișnuite, în clasele primare. Atunci cînd materialul de studiu se complică, acești copii nimeresc în rîndurile celor care nu reușesc la învățătură, înregistrînd eșes școlar.

În republică în 1992 au fost luați la evidență la psihiatri 22215 de copii, dintre care 17834 în grupul dispensar și 4381 în grupul consultativ.

Dacă în anul 1992 în grupul de evidență au fost 22215 pacienți, în prezent numărul lor s-a micșorat pînă la 18723, iar cei din grupul consultativ s-a mărit în anul 1995 cu 4381, iar în 1998 cu 3500 pacienți (Anexa: tabela 4).

Asistența psihiatrică este acordată bolnavilor suferinzi de afecțiuni psihice, ca și copiilor cu handicap mintal, de două secții de copii cu 150 paturi la spitalul clinic de psihiatrie (Chișinău) și două secții cu 150 de paturi la spitalul de psihiatrie din or.Bălți.

Pedagogii, psihologii, logopezii școlilor generale sunt inițiatori diferențierii copiilor, ei aduc copiii cu handicap mintal în cabinetele psihiatrilor. (Anexa: tabela 5)

Analiza datelor statistice din ultimii ani demonstrează că numărul copiilor și adolescenților cu handicap mintal aflați la evidența psihiatrică se micșorează treptat, dar aceasta nu înseamnă că indicii respectivi se micșorează. Este vorba de faptul că în republică s-a schimbat atitudinea față de evidența pacienților la psihiatru. Copii cu retenții lejere în dezvoltarea psihică care se adaptează ușor, mai ales fetele, nu sunt ținute la evidență.

Indicii morbidității, adică numărul celor cu handicap mintal la 100 mii de copii aflați sub supravegherea psihiatrilor în ultimii ani s-a micșorat de la 816,5 în 1992 la 724,0 în anii 1996-1997. În contingentul bolnavilor psihici cota celor cu handicap mintal oscilează de la 42-43% pînă la 59-60% în mediul adolescenților.

Incidența maladiilor psihice în anul 1998 a avut o tendință de creștere, constituind 402,3% (370,0% în a.1997). Sporește numărul adolescenților cu afecțiuni mintale – de la 421,0% în 1997 la 532,9% în 1998. În schimb se micșorează numărul copiilor de la 547% în 1997 la 508% în 1998. Acest decalaj este exprimat prin faptul că a scăzut nivelul de adresare și posibilitatea de depistare a maladiilor respective.

În Republica Moldova este creat sistemul de diagnosticare a copiilor cu handicap mintal și de selectare diferențiată a lor pentru instruirea în școlile speciale. În republică funcționează o consultație medico-psihopedagogică, care dispune de echipă de specialiști: psihologi, psihiatri de copii, defectologi, logopezi, surdologi, ortopezi. Dar numai 50- 60% din părinți sunt de acord cu deciziile consultației respective, acceptînd propunerea de a trimite copii la școala specială. Mulți din ei preferă să-și dea copiii cu handicap mintal la școala generală unde aceștea rămîn fară ajutorul necesar din partea unui specialist ca defectologul sau psihologul. În școlile generale acești copii se confruntă și cu probleme de ordin psihologic, probleme determinate de conștientizarea defectului intelectual, care se manifestă prin diverse reacții nevrotice. Încă mai trist este faptul că în colectivele de muncă din orașe acești copii nu sînt angajați la serviciu, căci în atelierele speciale pentru bolnavii psihici sunt primiți numai cei ce au un handicap fizic. La sate această problemă se soluționează mai simplu – copii din categoria respectivă lucrează împreună cu părinții la muncile agricole. În procesul de adaptare și integrare socială cele mai multe dificultăți le întîmpină adolescenții, la care defectul intelectual este completat de dereglări neuropsihice suplimentare, în primul rînd, de un comportament patologic. Este vorba în multe cazuri de copii din familiile alcoolizate. În Republica Moldova a fost efectuată o cercetare științifică privind influiența alcoolizmului cronic asupra formării handicapurilor mintale a generațiilor. S-a stabilit că nivelul a handicapului mintal, al embriopatiei alcoolice, ca și complicațiile diferitor patologii ale comportamentului generației tinere se află în dependență directă de stadiul alcoolizării mamei în timpul gravidității. Acest handicap mintal a acestor copii este evidentă de la vîrsta adolescenței, ei nu doresc să fregventeze școala, au un comportament antisocial, nimeresc adesea la staționarele de psihiatrie.

O perspectivă mai favorabilă în planul adaptării sociale o au copii cu formele lejere a handicapului mintal și o dinamică pozitivă. Cu ajutorul pedagogilor-defectologi și părinți acestor tineri învață la diferite cursuri pentru a căpăta o oarecare calificare ca ulterior să fie plasați în cîmpul muncii. La angajarea lor contribuie și psihiatrul, ei sunt scoși de la evidență pentru a li se ocroti drepturile.

Unele din datele care au fost prezentate confirmă că din numărul de copii ce au un handicap pînă la 14 ani numai 31,8% au fost depistați în vîrsta de pînă la 6 ani. Este regretabil faptul că foarte puțini copii născuți cu dereglări în dezvoltare (acest indice în Republica Moldova atinge nivelul de 20% din copii nou-născuți) devin obiectul muncii de recuperare. Un CAZ este și cea a unui băiețel în vîrstă de 8 ani care s-a născut cu întîrziere mintală severă această diagnoză fiind scrisă în cartela medicală. Acest băiat nu reacționează aproape la nimic, nu poate vorbi în adevăratul înțeles al cuvîntului, pentru a vorbi cu el trebuie s-o faci prin anumite gesturi și anumite semnale sau sunete pe care cei din jur au învățat să le interpreteze. Băiatul își recunoaște părinții și frați în realitate, pe cînd în fotografii nu îi spune nimic, la fel nu recunoaște persoanele străine, la unele chiar poate să plîngă sau chiar să țipe. Băiatul este într-un fel dezorientat în timp, tot cei legat de cifre și multe alte lucruri neînțelese de el este foarte dificil pentru el. El nu înțelege expresii ca „mîine”, „ieri”, sau „vrei două bomboane” pentru el toate acestea sînt fără nici un sens. Familia băiatului este foarte unită și înțelegătoare, fiind 5 membri în familie fiecare în parte încearcă să facă ceva pentru băiat ca acestea să deprindă unele mici deprinderi sau reacții din familie. Familia speră că cu ajutorul lor și cea a specialiștilor băiatul să poată într-o zi reacționa la tot ce se întîmplă în jurul lui. Părinții cu copii ce au un handicap mintal se confruntă cu multiple probleme: lipsa de informații referitoare la legislația în vigoare ce reflectă chestiunea recuperării și tratamentului necesar, accesul redus la diverse servicii, complicații financiare legate de majorarea prețurilor, sistemul de luare la evidență și sprijinirea copiilor cu handicap mintal, izolarea de familie și comunitate, lipsa serviciilor de ajutor la domiciliu (supraveghere, logopedie etc.), lipsa contactului cu părinții care au același tip de probleme, lipsa formelor de îngrijire pe timpul zilei: centre de zi, centre de integrare în comunitate etc. Aceste centre încep să apară și la noi în republică sub o formă de îngrijire mai specială fiind conduse de lucrători ce sînt specializați în domeniul reabilitării și integrării școlare și sociale a copiilor cu cerințe speciale.

§2 Legislația privind protecția socială a persoanelor

cu handicap mintal

Apartenența la categoria persoanelor în dificultate a antrenat numeroase reacții ale sistemului social, printre care și tendințele de reglamentare juridică. Fundamentul protecției juridice a persoanelor cu handicap este reprezentat de dispozițiile care protejează drepturile și libertățile fiecărui cetățean; cu toate acestea, uneori starea anumitor persoane reclamă instituirea de dispoziții speciale care să aibă în vedere menținerea egalității și respectarea drepturilor și libertăților lor. Asemenea dispoziții au menirea de a combate consecințele negative ale inegalităților funcționale, pentru a păstra sau reda fiecărui cetățean locul său în societate. În acest mod, se poate considera că dreptul îndeplineste o funcție de integrare a persoanelor cu handicap în societate; sistemul de protecție juridică adaptat transpune sub forma unor norme eficiente și precise soluțiile dorite. Dreptul implică ideea că fiecare să dispună de mijloacele de a-și îndeplini și impune propria voință. Adesea, persoanele cu handicap nu au de ales în ceea ce privește hotărîrile ce le vor lua, neputînd să-și realizeze propria voință din motive morale sau afective, de sănătate, economice sau administrative. În acest sens, facultatea de autodeterminare a persoanelor cu handicap este afectată și nu se poate vorbi de drepturile lor decît în măsura în care societatea instituie măsuri de protecție juridică prin care să le ocrotească.

Recunoașterea juridică a calității de persoană cu handicap reprezintă fundamentul pe care se definesc drepturile și puterile acestor persoane și, la nivelul general, se articulează existența lor socială.

Un impact semnificativ asupra categoriei persoanelor cu handicap este exercitat de drepturile sociale care au fost stabilite în vederea asigurării securității existenței tuturor cetățenilor. Drepturile sociale trebuie să permită fiecărui cetățean să ducă o viață caracterizată prin autodeterminare și interzicerea excluderilor. Ele au în vedere respectarea libertăților, a egalității și demnității umane, indiferent de condițiile economico-sociale, de vîrstă și de starea de sănătate a cetățenilor. Importanța lor capitală le situează la nivelul drepturilor fundamentale ale omului.

În cadrul drepturilor sociale, se regăsesc și acelea care trebuie să instituie garanții cetățeanului care îți pierde autonomia, asigurîndu-i o protecție socială și juridică menită să îl facă stăpîn pe propria sa existență, cu grijă pentru demnitatea și libertatea sa.

Legislația trebuie să asigure condițiile persoanelor cu handicap pentru a-și exercita drepturile la educație, muncă, securitate socială și protecție, pe o bază de egalitate cu ceilalți cetățeni. Acțiunea legislativă este necesară pentru înlăturarea unor condiții nefavorabile ce ar putea afecta persoana cu handicap inclusiv a victimizării și hărțuirii.

Comunitatea națională cît și cea internațională a manifestat o atenție specială pentru asigurarea unui sistem de protecție pentru cîteva categorii de persoane care datorită stării lor de sănătate fizică sau mintală au nevoie de ajutorul și asistența colectivității în care trăiesc.

Unicul document național în orice stat și cel mai de bază rămâne a fi Constituția. Așadar prin art.51 a Constituției R.M se spune că:

Persoanele cu handicap beneficiază de o protecție specială din partea întregii societăți. Statul asigură pentru ele condiții normale de tratament, de readaptare, de învățământ, de instruire și de integrare socială.

Nimeni nu poate fi supus nici unui tratament medical forțat, decît în cazurile prevăzute de lege.

Statul are obligația să asigure realizarea unei politici naționale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învățământ, de instruire și de integrare socială a persoanelor cu handicap respectînd drepturile și îndatoriile ce revin părinților și tutorilor.

Perioada de tranziție pe care o străbate Republica Moldova de la o economie de stat de comandă, dirijată prin metode administrative la o economie liberă, de piață, a devenit pentru persoana cu handicap o epocă, care nu favorizează realizarea globală a drepturilor omului. Statul are datoria de a formula o politică națională de dezvoltare capabilă să asigure creșterea constantă a bunăstării întregi populații, și mai ales acea categorie a populații din care fac parte persoanele ce au un handicap mintal, și/ sau fizic.

Înainte de a i se da persoanei cu handicap, titlul acesta indiferent de handicapul pe care îl poseda, în Republica Moldova se folosea mai mult termenul de invalid, adică persoană invalidă, ceea ce a contribuit la adoptarea unor legi și reglamentări care reflectă trecutul și prezentul protecției persoanelor cu handicap (invalid).

Principala lege care reglamentează raportul dintre persoanele cu handicap și stat, stabilește obligațiunile statului față de această categorie de persoane, este Legea Republicii Moldova privind protecția socială a invalizilor, nr.821-XII din 24.12 1991, care stipulează următoarele:

Invalizii în Republica Moldova se bucură de toate drepturile sociale, economice și personale, și de libertățile consfințite în Declarația drepturilor invalizilor, adoptată de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, în Constituția Republicii Moldova și alte acte legislative.

Descriminarea invalizilor este interzisă și se pedepsește conform legii. (art.1)

Persoanele vinovate de lezarea drepturilor și intereselor legitime ale invalizilor poartă răspundere în modul stabilit de lege. (art.6)

Protecția socială a invalizilor înseamnă crearea de către stat a condițiilor pentru dezvoltarea lor individuală și realizarea de catre ei a capacităților, drepturilor și libertăților în egală măsură cu toți ceilalți cetățeni.

Protecția socială a invalizilor se asigură printr-un complex de măsuri prevăzute în programele republicane și locale de dezvoltare social-economică și este consfințită în actele legislative și hotărîrilor respective. (art.3)

Invalizii au dreptul de a participa la elaborarea și adoptarea actelor normative care le vizează interesele și de a obține informația necesară ce ține de adoptarea acestor acte. (art.4)

Invalizii au dreptul de a crea organizații obștești, inclusiv diferite fonduri. (art.44)

În conformitate cu statutele lor, organizațiile obștești ale invalizilor pot să adere la asociațiile internaționale neguvernamentale, să mențină relații directe cu ele, precum și să încheie acorduri. (art.46)

Pentru a face o mică comparație cu legislația de la noi din țară și legislația din România unde după 1989, mai multe acte normative au promovat noi reglementări referitoare la problematica persoanelor cu handicap, destinate să le aducă acestora o îmbunătățire a situației. La fel ca și în Constituția Republicii Moldova în Constituția României, (art.46) de asemenea se prevede că persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învățămînt, de instruire și de integrare socială a persoanelor cu handicap, respectînd drepturile și îndatoririlor ce revin părinților și tutorilor.

După 1989, cele mai importante reglamentări în legislația României adoptate referitoare la protecția persoanelor cu handicap au fost Legea nr.53/1992 (privind protecția specială), Legea nr.57/1992 (privind încadrarea în muncă) și Ordonanța de Urgență nr.102/1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap.

Legislația din Marea Britanie prevede mai multe tipuri de alocații pentru persoanele cu handicap. Una dintre ele poartă numele de severe disablement allowance și reprezintă un ajutor financiar acordat persoanei care este inaptă de muncă de cel puțin 28 săptămîni, dar care nu a contribuit suficient la asigurările sociale pentru a beneficia de pensia de invaliditate. Legilația folosește trei termeni diferiți pentru testul invalidității, care nu trebuie confundați:

pierderea facultății;

incapacitate (disability)

invaliditate (disadlement)

Legea suedeză privind ajutorul și serviciul pentru persoanele cu unele deficiențe funcționale (adoptată la 27 mai 1993) cuprinde prevederi referitoare la măsurile pentru sprijinul special pentru cei care:

sunt retardați mintal, sunt autiști ori au o condiție asemănătoare autismului;

au o deficiență intelectuală considerațilă și permanentă după afecțiuni cerebrale, deficiența fiind cauzată de factori externi sau de o afecțiune fizică;

au alte deficiențe fizice sau mintale care sunt manifestate nu datorită îmbătrînirii normale, dacă aceste deficiențe sunt unele majore și cauzează dificultăți considerabile în viața cotidiană și, în consecință, o nevoie însemnată de sprijin și serviciu.

Legislația din Marea Britanie și Suedia sunt mult mai axate pe protecția persoanelor cu deficiențe decît cu legislația de la noi din republică și cea din România.

Dar toate aceste documente și reglamentări atît din Repulica Moldova cît și cele din România, Marea Britanie, Suedia duc la realitatea ce sugerează necesitatea unei continui revizuiri a reglamentărilor actuale în favoarea persoanelor cu handicap, în sensul asimilării cît mai eficiente a îngrijirilor la domiciliu, în comunitate, a integrării școlare și profesionale. Astfel de obiective pot fi atinse prin renunțarea treptată la metodele convenționale, cu accentul lor pe abordarea instituțională, în favoarea dezvoltării unei rețele de servicii care să asigure cooperarea stînsă dintre specialiști și comunitate.

Un document internațional relevant în favoarea persoanelor cu dizabilități este Declarația Drepturilor Persoanelor cu Handicap unde a fost aprobat ca document oficial la Adunarea Generală a ONU din decembrie 1975. Scopul prezentei Declarații este de a preveni handicapurile mintale și fizice, de a ajuta persoanelor cu handicap să-și dezvolte aptitudinile lor în domeniile de activitate cele mai diferite, precum și de a promova cît mai mult posibil integrarea lor la o viață socială normală. Pentru aceasta se cer a fi întreprinse acțiuni pe plan național și internațional, astfel încît această Declarație să constituie o bază și o referință pentru protecția acestor drepturi. Potrivit Declarației prin handicap se înțelege orice persoană aflată în incapacitate de a-și asigura în totalitate sau în parte necesitățile unei vieți individuale sau sociale normale, datorită deficienței congenitale sau datorită altor cauze, a capacității fizice sau mintale.

Ea prevede dreptul persoanelor cu handicap la:

Exercitarea tuturor drepturilor enunțate în declarație, fară nici o distincție, excepție sau descriminare;

Respectarea demnității sale intime, să se bucure de o viață decentă, cît mai normală și înfloritoare cu putință.

Exercitarea drepturilor civile și politice ca orice ființă umană.

Măsuri care să-i permită să capete cea mai largă autonomie posibilă.

Tratamente medicale, psihologice și funcționale, la readaptarea medicală și socială, de educație, la ajutorare, sfaturi, servicii de plasare și alte servicii care să-i pună în valoare maximă capacitățile și aptitudinile.

Securitatea economică și socială și la un nivel de viață decent, are dreptul să obțină și să păstreze un serviciu sau să exercite o ocupație utilă, productivă remuneratoare, în raport de posibilitățile sale, și să facă parte din sindicate.

Ca toate necesitățile sale specifice să fie luate în considerație în toate etapele planificării economice și sociale.

Să trăiască în cadrul familiei sale sau într-un cămin care să o înlocuiască și să participe la toate activitățile creatoare și recreative; dacă aflarea lui este obligatorie într-un camin special, apoi condițiile trebuie să fie cît mai posibil asemănătoare cu condițiile de viață a semenilor săi fără handicap;

Să fie protejată de exploatări, a oricărui reglamentări sau oricărui tratament discriminatoriu, abuziv sau degradant.

De a beneficia de asistență legală calificată; dacă este obiectul unei urmăriri judiciare, trebuie să beneficieze de o procedură legală.

Persoana cu handicap, familia și comunitatea să fie pe deplin informați, prin toate mijloacele potrivite, despre drepturile cuprinse în această Declarație.

Alt document internațional este Declarația Drepturilor Handicapaților Mintal care se bazează pe Declarația Drepturilor Generale și Particulare ale Deficienței Mintale, elaborate și adoptate de Liga Internațională a Asociaților de Ajutor a Handicapaților Mintali la cel de-al IV-lea Congres Mondial, de la Ierusalim în anul 1968 și adoptat oficial de Adunarea Generală a ONU la 20 decembrie 1971.Această Declarație a obligat statele, să aibă ca bază prevederile declarației la perfectarea legislației și altor măsuri privind categoria pespectivă de persoane. Să stipuleze în instrumentele și mecanismele naționale dreptul la asistență medicală corespunzătoare, asigurare materială, pregătire și recalificare profesională, de a trăi în familie sau în instituții speciale.

Nevoile fundamentale ale persoanei

cu handicap mintal

A fi acceptat, mai întîi, ca persoană fizică cu deficiența sa.

Să ducă o viață pe cît posibil normală.

Să aibă parte de afecțiune și să o poată manifesta și el celor din jur .

Să aparțină fără restricții la o familie.

Să aibă acces la educație , la muncă și la viață în sînul colectivității.

Să participe la activitățile creatoare.

Tezele fundamentale ale Declarației ONU despre drepturile persoanelor cu handicap mintal sînt orientate spre schimbarea atitudinii societății față de oamenii cu deficiență mintală. Acest document confirmă că persoana cu deficient mintal are un drept inalienabil la demnitatea umană. Prezentul și viitorul acestor oameni e întemeiat pe respectarea acelorași drepturi ale omului care contribuie o binefacere pentru toți oamenii de pe glob.

Printr-o rezoluție ulterioară anul 1981 este proclamat Anul Internațional al Persoanelor cu Handicap.

Un document extrem de important este adoptat de ONU imediat după aceasta – Programul Mondial de Acțiune privind Persoanele cu Handicap, care proclamă deceniul 1983-1992 drept deceniul persoanelor cu handicap.

Finalitatea Programului Mondial de Acțiune privind Persoanele cu Handicap este de a promova măsuri eficiente pentru prevenirea handicapului, reabilitarea și realizarea „participării depline” a persoanelor cu handicap la viața socială, a „egalității”. Această înseamnă a oferi șanse egale cu cele ale întregii populații și un beneficiu egal în optimizarea condițiilor de viață rezultate din dezvoltarea socială și economică. Aceste concepte trebuie să fie aplicate din aceiași perspectivă și cu aceiași urgență în toate țările, indiferent de nivelul lor de dezvoltare.

Mai mult de 500 milioane de oameni din întreaga lume sînt handicapați ca urmare a unor disfuncționalități de ordin mintal, fizic sau senzorial. Ei au aceleași drepturi ca celelalte ființe umane și au dreptul la șanse egale. Prea adesea viețile lor sînt dezavantajate de bariere fizice sau sociale care împiedică participarea lor deplină. Din această cauză, milioane de persoane în toată lumea, se confruntă deseori cu greutățile unei vieți izolate și lipsite de valoare.

Politica referitoare la persoanele cu handicap trebuie să asigure accesul acestora la toate serviciile oferite de comunitate. Toate persoanele cu handicap au drepturi egale, dar au și obligații egale. Aceasta înseamnă printre altele, să le fie oferite persoanelor cu handicap tinere, șansa de a se profesionalizarea și de a urma o carieră – nu pensionare timpurie și protecție socială. Statele membre trebuie să adopte o politică corespunzătoare și o structură de sprijin a serviciilor pentru a se asigura că persoanele cu handicap, atît din regiunile rurale cît și din cele urbane, au șanse egale de a fi angajate într-o muncă productivă și aducătoare de venituri pe piața de muncă. Persoanele cu handicap trebuie să li se ofere acces egal, angajarea în muncă, resurse corespunzătoare, și pregătire profesională pentru informarea publicului, astfel încît să se poată exprima liber prin mijloacele de informare și să poată comunica punctele de vedere și experiența în fața publicului în general.

Închierea deceniului persoanelor cu handicap se face prin adoptare unei altei rezoluții ONU, în context: Reguli Standard privind Egalizarea Șanselor Persoanelor cu Handicap. Aceasta a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU cu ocazia celei de a 48-a sesiune din 20 decembrie 1993. Scopul și conținutul Regulilor Standard privind Egalizarea Șanselor a Persoanelor cu Handicap au fost dezvoltate pe baza experienței dobîndite în timpul decadei ONU pentru persoana cu handicap (1983-1992), Convenția Internațională a Dreptului Omului, cuprinzînd Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția Internațională asupra Drepturilor Economice, Sociale și Culturale, Convenția Internațională a Drepturilor Civile și Politice, Convenția asupra Drepturilor Copilului, Convenția pentru Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor, ca și Programul Mondial de Acțiune în legătură cu Persoanele cu Handicap, constituie bazele politice și morale ale Regulilor.

Scopul acestor Reguli este de asigura ca persoanele cu handicap, ca membri ai societății în care trăiesc, să poată exercită aceleași drepturi și să se supună acelorași obligații, aidoma celorlalți. În toate societățile lumii, mai sunt încă bariere în calea exercitării drepturilor și libertăților persoanelor cu handicap. Este de datoria statelor de a lua măsurile potrivite pentru înlăturarea acestor obstacole. Persoanele cu handicap și organizațiile acestora trebuie să joace un rol activ ca parteneri în procesul în cauză. Egalizarea șanselor persoanelor cu handicap reprezintă o contribuție esențială la efortul internațional general de mobilizare a resurselor umane. O atenție specială trebuie acordată grupurilor de copii, femei, vîrstnici, săraci, persoanelor cu handicapuri duble sau multiple, precum și minoritățile.

Analizînd legislația națională și internațională la capitolul – drepturile și libertățile persoanelor cu handicap, se poate conclude, că Republica Moldova, încearcă de a efectua cîțiva pași în domeniul legislativ spre a proteja drepturile acestei categorii a populației.

Dar nu este îndeajuns de a adopta un cadru legislativ, cît de cît ajustat la cerințele organismelor internaționale, este nevoie ca el să funcționeze.

Cunoscînd realitatea, îți dai seama de condițiile grele în care sau pomenit aceste persoane. Criza economică și-a lăsat amprenta negativă asupra realizării drepturilor declarate.

În Republica Moldova locurile publice nu sînt accesibile pentru persoanele cu handicap. Inaccesibilitatea serviciilor medicale gratuite, programele de reabilitare insuficiente, serviciile sociale inperfecte, lipsa locurilor de muncă pentru această categorie de persoane, șomajul crescînd în rîndurile persoanelor cu handicap, inaccesibilitatea la instruire, pregătire profesională și recalificare.

Un impact negativ asupra nivelului de trai al persoanelor cu handicap, este și întîrzierea la plata pensiilor, indemnizațiilor și altor plăți prevăzute pentru această categorie de persoane, lipsa spațiului locativ și imposibilitatea de îmbunătățire a condițiilor locative.

Lista problemelor și piedicilor în realizarea drepturilor persoanelor cu handicap se poate de continuat, dar credem că este important nu numai cunoașterea lor, dar și soluționarea acestor probleme, care ar da posibilitatea reintegrării în societate a persoanelor care se află într-o poziție mai dezavantajoasă decît celelalte persoane, din cauza condițiilor de sănătate.

Este necesar ca infrastructura socială creată să funcționeze și să fie accesibilă pentru categoria respectivă de persoane.

Capitolul III Integrarea socială și profesională a persoanelor cu handicap mintal

§1 Particularitățile integrării sociale și profesionale a persoanelor cu handicap mintal Republica Moldova

La etapa actuală se vorbește mult despre integrarea socială și mai puțin profesională a persoanelor cu handicap mintal. Integrarea ca proces psihologic de element (impuls, semnal, operație, informație) de către un alt element se realizează prin sinteză-simbolizare. Aceasta nu se poate realiza singură, ci în corelare cu integrarea socială care este un proces de încorporare, de asimilare a individului în unități și sisteme sociale (familie, grup, clase, colectiv, societate), prin moderare conform datelor și cerințelor sociale. Integrarea semnifică faptul că relațiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoaștere a integrării lor, a valorilor și drepturilor comune ce le posedă. Cînd lipsește recunoașterea acestor valori, se instaurează alienarea și segregarea între grupurile sociale.

B. Nirje spunea că integrarea însemnă să ți se permită să fii capabil, să fii tu însuți printre ceilalți . Integrarea se referă la relația care se instaurează între individ și societate. Ea se realizează pe mai multe niveluri, de la simplu la compus. Aceste niveluri sunt următoarele:

integrare fizică,

integrare funcțională,

integrare socială,

integrare personală,

integrare în societate,

integrare organizațională.

Integrarea fizică permite persoanelor cu un anumit handicap satisfacerea nevoilor de bază ale existenței și realizarea ritmurilor existenței. Prin integrare fizică se asigură construirea locuințelor în zone rezidențiale, organizarea claselor și grupurilor în școli obișnuite, profesionalizarea în domenii diverse, unele mici locuri de muncă (rezervate persoanelor cu handicap) și petrecerea timpului liber în condiții obișnuite.

Integrarea funcțională se află în prelungirea celei fizice. Ea se referă la asigurarea funcționării persoanei în mediul înconjurător prin folosirea tuturor facilităților și serviciilor, pe care acestea le oferă (de exemplu: folosirea mijloacelor de transport în comun, restaurante, cantine, etc.).

Integrarea socială se referă la ansamblu relațiilor sociale dintre persoanele cu handicap, atît fizic cît și mintal, și a persoanelor normale, indivizi sau grupuri sociale cu care acestea se intersectează (vecini, colegi de serviciu, membri ai comunității). Aceste relații sunt influențate de atitudinile de respect și stimă, pe care trebuie să se bazeze și de ansamblul manierelor de interacțiune între persoanele normale și persoanele cu handicap mintal.

Integrarea personală este legată de dezvoltarea relațiilor de interacțiune cu persoane semnificative în diverse perioade ale vieții. Aici sunt incluse categorii de relații diverse, în funcție de vîrsta subiectului. De exemplu, pentru un copil relațiile cu părinți, rude, prieteni; pentru un adult relațiile cu rude, prieteni, soț/soție și copii. Un copil mutat din familie de aparență este traumatizat prin segregare și pierde elementele esențiale ale integrării personale. Un adult care nu se poate muta din casa părinților și nu poate duce o existență independentă conform vîrstei, pierde aspecte esențiale legate de integrarea personală. Pentru o integrare eficientă se impun anumite condiții: pentru un copil – existența unor relații cît mai apropiate cu familia, iar pentru un adult – asigurarea unei existențe demne, cu relații diverse în cadrul grupurilor sociale în comunitate.

Integrarea în societate se referă la asigurarea de drepturi egale și respectarea autodeterminării individului cu handicap mintal.

Adesea, grupurile de persoane cu handicap mintal sunt tratate diferit față de ceilalți cetățeni, integrarea lor nefiind respectată. Programele și deciziile persoanelor cu handicap mintal trebuie să le aparțină în totalitate. Posibilitățile de exprimare la nivel de grup trebuie respectate, la fel cu cele ale celorlalte grupuri sociale.

Integrarea organizațională se referă la formele și structurile organizatorice care sprijină integrarea. Se recomandă ca serviciile publice generale să fie organizate în așa fel încât să răspundă nevoilor tuturor indivizilor din societate .

În concluzie transpunerea în practică a integrării necesită desfășurarea unui sistem de acțiuni închegat din diverse domenii: psihologie, pedagogie, sociologie, asistență socială, organizatoric, juridic și politic. Acțiunile respective trebuie desfășurate începînd de la nivelul individual pînă la cel social, urmărindu-se în final, schimbarea societății pe ansamblu și transformarea ei într-o societate capabilă să asigure integrarea persoanelor cu cerințe speciale în interiorul ei. Cele două tipuri de integrare (socială și profesională) nu elimină sau nu substituie celelalte tipuri de integrare de care vorbim zilnic: integrarea școlară, colectivă, individuală, afectivă, emoțională etc.

Integrarea presupune egalitatea de participare socială și egalitatea de șanse în realizarea accesului la educație. Printre valorile actuale și de perspectivă ale integrării societății democratice din lume le consideră dominante pe următoarele:

acceptarea tuturor diferențelor;

respectul diversității și alterității;

solidaritatea umană și mai ales cu persoane diferite ;

lupta împotriva excluderii și marginalizării;

lupta împotriva inegalității sociale.

Nivelurile integrării se află în relație de interacțiune, se influențează și se îmbogățesc reciproc creînd astfel ansamblul de condiții necesar pentru schimbarea societății și transformarea într-o societate capabilă să asigure integrarea persoanelor cu handicap mintal în interiorul ei. Accesul la integrare este valabil pentru toate persoanele, inclusiv pentru cele cu un handicap, indiferent de handicapul și gravitatea acestuia. În acest sens nu ar trebui să existe nici o restricție. Persoanele cu un anumit handicap și mai ales cu un handicap mintal sunt oameni cît se poate de obișnuiți, oameni cu vise, speranțe, aspirații, dar cu mai multe dureri și mai multe obstacole cu care se confruntă. Succesul integrării persoanelor cu handicap mintal depinde de cooperarea dintre toate instituțiile comunitare care au în responsabilitate educația specială, protecția socială și protecția juridică care să asigure realizarea tuturor drepturilor lor, prevăzute de Convențiile internaționale ratificate de Republica Moldova.

Integrarea socială nu poate fi separată de integrarea școlară, ea nu este doar post-școlară, ci se construiește treptat, pe măsura devenirii copilului prin educație, ca adult „ființă socială” școala fiind însăși o parte a vieții sociale, ca atare progresul în direcția dobîndirii autonomiei, „competențe” sociale trebuie să constituie la fel ca și dezvoltarea intelectuală, o finalitate educațională.

Integrarea profesională este o altă formă particulară a integrării foarte importantă dacă există aspirația spre autonomie și independență socială.

Dacă în privința calificării diversitatea de abordări este foarte mare, în ceea ce privește integrarea profesională, propriu zisă se pot desemna în principiu două strategii:

una caracterizată de obligativitatea prin legea integrării;

alta că ar pune accentul pe stimularea agenților economici integratorii.

Obținerea profesiei de către absolvenții instituției speciale este o problemă nu mai puțin dificilă decît cea a obținerii studiilor. Este, astfel, evidentă necesitatea urgentă a elaborării conținutului și metodelor de pregătire către activitatea de muncă și orientarea profesională cu nevoi speciale în soluționarea problemelor de plasare în câmpul muncii a absolvenților.

Adaptarea socială și profesională a tineretului cu handicap mintal, fizic se confruntă cu probleme deosebite din cauza lipsei de utilaj special, mijloace tehnice de cercetare a handicapului, etc.

Unul din obiectivele de bază a fiecărei instituții educative este necesitatea de a-i pregăti pe tineri pentru integrarea ca adulți în comunitate și cultură. Nimeni nu constată faptul că scopul final al instruirii speciale ale persoanelor cu handicap mintal este integrarea deplină în societate ce le oferă posibilitatea de a se bucura de toate bucuriile și privilegiile accesibile celorlalți cetățeni. Acesta este stimulat și în cadrul juridic al diferitelor state, inclusiv în Rusia (Legea Învățămîntului din FR 1992; Legea Despre protecția socială a invalizilor 1995 etc.)

Persoana cu handicap mintal e mai liberă atunci cînd se află într-o societate decît cînd se află într-o instituție. Și persoana cu handicap mintal face parte din societate. Această demonstrează că societatea are o responsabilitate față de aceste persoane. Societatea face cunoștință cu persoana cu handicap mintal și o tratează ca pe un cetățean normal. Persoanele cu handicap mintal nu sînt bolnavi, nu au un defect. Ele au anumite disfuncții. Persoana cu handicap mintal trebuie să se bucure de unele posibilități ca anume handicapul îi limitează activitatea, rămîne pentru totdeauna, este important să creăm pentru el posibilități optimale și să-i dăm din nou șanse de integrare. De aceea noi nu atragem atenția la ceea ce persoana nu poate face, ci la ceea ce ea poate face. Vizitînd mai multe familii care aveau în îngrijire un copil cu handicap mintal multe din cele ce s-a spus mai sus s-au adeverit cu cele aflate în familia respectiva. Un CAZ a fost și cea a unui băiat de 12 ani care s-a născut cu boala Dawn, diagnoză dată de medici la nașterea acestuia. Fiind unicul copil în familie părinții au încercat să facă pentru el chiar și imposibilul trecînd pragurile mai multor instituții și a mai multor specialiști atît din țară cît și peste hotarele ei, încercînd să schimbe spre bine viața și viitorul feciorului lor. La vîrsta de 7 ani au încercat să-l dea la o școală specială pentru a vedea reacția copilului la aceasta, măcar că ei și-ar fi dorit ca copilul lor să meargă la o școală normală. Însă la cîteva săptămîni băiatul a fost adus acasă pentru că devenise foarte agitat și strica tot cei cădea în cale. În urma acestea părinții au ajuns la concluzia ca tatăl să-și găsească încă un serviciu pentru a susține financiar familia, dar mama să petreacă cît mai mult timp cu băiatul. Timp de 5 ani băiatul cu ajutorul mamei a încercat să învețe cifrele și să numere, încetul cu încetul să învețe și literele pentru a citi – dar de toate acestea era nevoie de foarte multă răbdare și timp ca băiatul să se obișnuiască și să înțeleagă tot ce i se spunea. Special pentru copil a fost cumpărată o masă școlărească și un rugzac unde copilul își punea cărți, caiete, creioane tot de ceea ce are nevoie un elev, toate acestea fiind procurate și cadonate de părinți și rude. Colțișorul unde erau situate toate acestea ei îl numeau Cancelaria lui Mihai. El este un copil foarte liniștit, prietenos și foarte atașabil. În caz că cineva din familie este trist sau plînge Mihai poate să vină s-o îmbrățișeze, s-o sărute și chiar să-i șteargă lacrimile de pe obraz persoanei date. Părinții îl mai numesc pe baiat și om anti-violent pentru că nu suportă ca cei cel înconjoară să se certe și în cel mai rău caz să se lovească (vecini, rude, într-o emisiune de la televizor, etc.). Mama încercînd să-l integreze cîte puțin în societate, în micile plimbări pe care le făceau lua și rugzacul punîndu-l în spate la Mihai, trecînd pe lîngă o școală din apropiere. Băiatul văzînd că mulți copii au ce are și el se bucura foarte mult. Băiatul a mai învățat împreună cu mama să stee corect la masă, să mănînce de sine stătător, să vorbească corect și clar, să se îmbrace și să se dezbrace singur, să gospodărească cu mama prin gospodărie, etc. Familia încearcă multe posibilități pentru ca Mihai să se integreze la tot ce se petrece în societate. Bunicii la fel au contribuit la creșterea și educarea lui. Mihai de cîte ori pleca la bunici îi plăcea foarte mult cum bunicul împletește din lozie, bunelul promițîndu-i că cînd va crește mai mare îl va învăța acest meșteșug. Printre ultimile vizite făcute la această familie, părinții se pregăteau pentru alte praguri care trebuie să le treacă împreună cu băiatul pe viitor și anume să-i găsească o ocupație ca apoi cînd va împlini vîrsta de 18-20 ani să încerce să lucreze undeva. La ultima vizită făcută la această familie la plecare ultimile cuvinte rostite de părinți au fost „noi avem încredere în băiatul nostru și el încearcă și poate va încerca să învețe toate povețele cîte le-am învățat cu toți împreună și îl vom srijini în orice situație”.

Persoana cu handicap mintal întîmpină dificultăți în formarea deprinderilor de muncă atît în perioada școlarizării, cît și în procesul muncii după integrarea în producție. Aceste dificultăți sunt legate de organizarea propriei activități, se ritmul, viteza, calitatea lucrurilor efectuate. Diminuarea din punct de vedere cantitativ și calitativ al eficienței muncii produce dificultăți în procesul integrării socio-profesionale a persoanei cu handicap mintal.

Învățămîntul special în Republica Moldova are drept obiective valorificarea a potențialelor biologice și psihice, stimularea și corectarea dezvoltării fizice și intelectuale a persoanei cu handicap mintal, pregătirea pentru viața de sine stătătoare și pentru integrarea socio-profesională. Prin valorificarea maximă a persoanei cu handicap mintal, în limitele dezvoltării sale, înțelegem formarea la persoane a tuturor treptelor cunoașterii, începînd cu cel motric și încheind cu cele afective, volitive și de personalitate în ansamblu. Educația tehnologică în școala auxiliară ocupă unul din locurile prioritare în sistemul general instructiv-educativ și îmbină rezolvarea obiectivelor înaintate învățămîntului special. Instruirea prin muncă conține o gamă enormă de posibilități în procesul de corecție a neajunsurilor persoanelor cu handicap mintal. Existența unor atare posibilități este confirmată nu numai de practica școlară și lucrări psihopedagogice, dar și de investigațiile fiziologice, care au stabilit din punct de vedere experimental îmbunătățirea funcțională a proceselor nervoase corticale atît la copii cît și la maturi cu handicap mintal sub influiența activității de muncă.

Un pas progresiv în oligofrenopedagogie, un punct comun pentru defectologi este recunoașterea a importanței muncii în lucrul cu copii cu handicap mintal. Nu întîmplător încă în anul 1910 renumitul defectolog A.Pabst afirma: Meritul recunoașterii importanței pedagogice a muncii manuale îi aparține școlii auxiliare, adică școlii care are de-a face cu tineri cu handicap mintal. Aici curînd a fost observat că dificultățile în dezvoltarea sistemului nervos și a organelor corpului pot fi înlăturate doar prin exerciții energice. Toate funcțiile motorii și nervoase, dezvoltate la copilul normal pîna la intrarea lui în școală prin intermediul jocurilor și a ocupașiilor alese de sine stătător, la copii cu handicap mintal sunt nedesăvîrșite. De aceea școala trebuie să recupereze ceea ce la copilul în normă s-a dezvoltat încă pînă la intrarea în școală…

O atitudine principial nouă referitor la problema instruirii prin muncă a persoanelor cu dificultăți în dezvoltarea fizică și intelectuală a avut-o renumitul savant Lev Vâgotski (1930) care spunea că excluderea acestor persoane din sfera de producție înseamnă evidențierea și agravarea neajunsurilor în dezvoltare, iar pregatirea și înserarea copiilor anormali în munca obștească contribuie la compensarea acestor neajunsuri.

Munca pentru acest tip de persoane îndeplinește două sarcini importante: în primul rînd, este un mijloc de corecție și educație de mare valoare în procesul înfruntării deficiențelor în dezvoltare și formare a personalității, în al doilea rînd, este condiția de bază pentru pregătirea persoanelor cu handicap mintal în dezvoltarea psihofizică către viața în societate.

Activitatea de muncă a persoanelor cu handicap mintal este un proces specific, de importanță enormă în dezvoltarea multilaterală a acestor categorii de persoane.

Cunoașterea variabilității individual-tipologice a persoanelor cu handicap mintal, a particularităților de planificare, de organizare, de autocontrolul al muncii, pe de o parte, și a particularităților sistemului nervos, motoricii, capacității muncii, pe de altă parte, ne oferă posibilitatea creării condițiilor favorabile de corecție și dezvoltare diferențiată, ce contribuie la sporirea eficienței educației tehnologice în școala auxiliară. Toate acestea constituie o condiție optimă în adaptarea și integrarea socio-profesională a acestei categorii de persoane.

Integrarea socială a persoanelor cu handicap mintal este necesară și actuală. În perioada tranziției la economia de piață, problemele sociale sunt mai acute, scot în relief toată complexitatea unui sistem care a educat oameni dependenți de toți și de toate. Persoana cu handicap mintal a fost întotdeauna “invizibilă”. Perioada actuală creează și posibilități de afirmare, de integrare. Gradul de activitate se amplifică de la deprinderea de locuitor la responsabilitatea de cetățean. Societatea necesită personalități care să scuture banalitatea ostilă și să implementeze modalități prospere, salvatoare. Un criteriu important și actual este schimbarea mentalității societății față de persoanele cu handicap mintal și schimbarea mentalității acestor persoane față de ele, față de poziția lor în societate și tendința de afirmare la nivelul profesional pe care îl posedă.

Persoanele cu probleme de sănătate sînt divizate în dependență de handicapul fizic, senzorial, mintal, intelectual. Severitatea handicapului și mai ale cel mintal determină și poziția omului în societate.

Toți cetățenii unei comunități sunt/trebuie să fie de folos societății pe care o reprezintă. Numărul persoanelor cu handicap este impunător – 10% în populația SUA, până la 22-25% în țările cu un nivel jos de dezvoltare. În majoritatea cazurilor societatea le oferă niște posibilități standard: pensie, asistență medicală. La prima vedere pare totul normal și echitabil. Atenția sporită ori limitată față de persoanele cu handicap mintal duce la dezvoltarea unui climat psihosocial foarte încordat pentru persoanele cu probleme de sănătate. Sărăcia îi oferă și-i transformă în persoane supuse vitregiei sorții. Un alt CAZ a fost a unei fete care la moment are vîrsta de 18 ani și care pînă la această vîrstă nu s-a produs nici o schimbare în viață ei și respectiv a familiei sale și toate acestea din cauza lipsei banilor în casă și chiar a sărăciei, fiind o familie monoparentală. Fata s-a născut cu un handicap mintal, medicii punîndu-i diagnoza de paralizie cerebrală infantilă (PCI). La început mama a încercat să facă ceva pentru fiica ei dar din lipsa banilor c-am nu s-a putut face ceea ce își dorea ea să facă pentru fată. Împrumutînd niște bani fata a fost dusă la casa-internat pentru copii cu handicap mintal din or. Hîncești dar după 2 ani a fost dat un telefon de la casa-internat spunîndu-i doamnei să vină să-și ia fiica de la internat pentru că este bolnavă și să nu fie molipsiți și ceilalți copii din internat. Mama iarăși a împrumutat cîțiva lei pentru a pleca la Hîncești văzîndu-și fiica într-o stare foarte deplorabilă, fiind plină de bube și de pădichi. Fata adusă acasă a fost lecuită aducînd-o într-o stare mai bună, și după un timp a fost dată la o școală specială din oraș mai aproate de casă, dar și aici fără mari succese. Fata este o fire foarte liniștită, nu prea comunicabilă și chiar dacă și vorbește ceva o face numai cu mama ei. Un timp fata și-a petrecut timpul la un centru din Băcioi. Ultimile vizite făcute la această familie s-a observat că fata își petrece mai mult timp fiind în casă alături de mama ei, mama neavînd un serviciu stabil. Din relatările mamei pe viitor au de gînd să plece la țară definitiv pentru ai ajuta la muncile agricole pe bunicii fetei și la multe alte lucruri gospodărești, pentru că în oraș nu au nici un viitor atît ea cît și fetița. O societate bine îndestulată marginalizează persoanele cu handicap și mai ales cei ce au un handicap mintal care vor nu numai să trăiască asigurat material, dar și să contribuie real la construirea și dirijarea societății în conviețuire armonioasă cu semenii lor fiindcă este om și toți oamenii sunt egali.

Handicapul mintal impune condiții drastice de existență, limitînd multe posibilități, face ca omul cu probleme de sănătate să se acomodeze la situația reală, să se împace cu soarta ori să devină un luptător, un învingător al destinului crud, o personalitate. La violență și discriminare sunt supuse persoanele cu handicap mintal fiind puse să cerșească, să se milogească, în loc să le fie creată posibilitatea de a munci, să fie susținută poziția activă în viață de om demn și independent. De la persoana cu handicap mintal se cere multă răbdare, înțelegere și tact. Un moment important este să sesizeze perfect cine este și în care mediu se poate lansa, fără a expune capricii neîntemeiate, nemulțumiri nu justificate, fiindcă cel mai greu îi vine să apeleze la susținerea celor din jur, dar ei nu sunt principalii vinovați pe care trebuie de vărsat tot amarul și neputința. Mulți îi socot pe aceste persoane vinovate de situația în care sunt cei din jur fiecare motivînd și distanțîndu-se de unele situații în care trebuie să fii cît mai aproape de aceste persoane acordîndu-le sprijin și ajutor în unele momente ale vieții. Astfel s-a întîmplat și în CAZ-ul unei fetițe care la cîteva luni de la nașterea sa tatăl a plecat peste hotare pentru a cîștiga cîțiva lei pentru a întreține familia și pentru a plăti tratamentele care urma să le facă copilul născîndu-se cu un handicap mintal, însă după cîțiva ani mama fetiței și-a dat seama că acesta a fost un pretext din partea tatălui pentru a pleca din această familie, pentru a nu participa la creșterea și educarea acestui copil și poate nedorind să aibă un copil care are un handicap și mai ales un handicap mintal, medicii anunțînd familia că acest copil s-a născut cu sindromul Dawn. După o anumită perioadă mama intrînd în unele datorii care la început le mai achita avînd un serviciu stabil, ocupîndu-se mai mult timp de creșterea copilului și petrecînd mai multe zile din săptămînă cu fetița a ajuns să fie concediată de la locul de muncă stînd o perioadă de vreo 6 luni cu fetița numai acasă. Fetița cînd a împlinit 3 anișori mama a hotărît să plece și ea peste hotare pentru a plăti datoriile care le avea la apartament, pentru a întoarce datoriiile care le avea de la rude și cunoscuți, lăsînd-o pe fetiță în grija unei cumnate de a ei. Timp de jumătate de an mama a ținut legătura cu cei de acasă trimițîndu-le unele sume de bani care trebuiau să fie achitate datoriile ce le avea, fetița primind unele mici cadouri din partea mamei. Însă după cîteva luni cei de acasă au primit o telegramă în care spunea că mama nu dorește să se întoarcă acasă, că ea încearcă să-și întemeieze o familie și dacă cei din familie unde crește fetița doresc s-o crească ca pe propria fiică ea nu are nimic împotrivă, dacă nu pot s-o dea la o casă de copii din republică. Fetița însă a rămas în familie și a fost crescută și educată de noua sa familie și unde a fost îngrijită de mică. Cu ajutorul acestei familii astăzi fetița are 15 ani și încearcă să se integreze cîte puțin și să primească sprijinul ce il dă familia și anume: la vîrsta de 7-8 ani a fost dată la o școală specială din oraș, încercînd să învețe cele necesare unui copil la această vîrstă, pe lîngă aceasta ocupîndu-se cu ea și actuala ei mama învățînd-o fiind mai mare unele treburi casnice. Familia s-a atașat foarte mult de acest copil, fiind socotită ca și copilul lor natural. Din discuția ce am avut-o cu fetița am observat că este o fire deschisă, comunicabilă, încearcă și îi place foarte mult ceea ce face la școală, este foarte ascultătoare la ceea ce îi spun părinții, ține mult la familie și le mulțumește pentru ceea ce fac pentru ea și pentru viitorul ei. Din spusele mamei am înțeles că părinții adevărați ai fetei au fost prea slabi de fire pentru a crește un așa copil, că anume pentru creșterea unui copil cu un astfel de handicap este nevoie de foarte multă dragoste din partea celui cel susține pe acest copil, de multă înțelegere, de răbdare și de stimă față de acest copil care nu este el vinovatul că s-a născut cu acest handicap și că nu se ajung unele surse financiare pentru creșterea lui.

Un caracter dificil naște conflicte, indiferent cui aparține el, de aceea un climat favorabil îl pot forma în comun, avînd la bază principii morale și de etică. O familie armonioasă creează toate condițiile pentru persoane cu handicap, îi oferă posibilități de afirmare. De la o familie armonioasă la o societate echilibrată unde sunt omise obstacolele și atmosfera binevoitoare lansează personalități, indiferent de statutul lor social. Persoana cu handicap și mai ales mintal trebuie să-și cunoască drepturile și să lupte pentru respectarea lor, iar oamenii să facă tot posibilul ca semeni din societate să se simtă egali și necesari.

Experiențele din Occident în integrarea socială a persoanelor cu handicap mintal este o școală demnă de urmat. În Republica Moldova există un cadru bine conturat, dar măsurile prevăzute în el sunt tergiversate.

§2 Rețeaua de servicii sociale privind suportul oferit persoanelor cu handicap mintal în Republica Moldova

La etapa actuală rețeaua de servicii sociale unde este încadrată educarea și instruirea copiilor cu nevoi speciale se efectuiază în cadrul mai multor ministere și anume:

Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei;

Ministerul Sănătății;

Ministerul Învățămîntului;

În subordinea Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei pentru instituționalizarea copiilor cu handicap mintal, copii cu handicap locomotor, în vîrstă de la 4 ani funcționează 2 case pentru copii cu handicap mintal (Orhei și Hîncești) cu 720 locuri.

Contingentul tutelaților:

Paralizie cerebrală infantilă;

Retardare mintală de toate categoriile;

Dereglări organice;

Epilepsie;

Schizofrenie;

Polihandicap;

În sistemul ocrotirii sănătății activează 3 case de copii la Tiraspol. În casele de copii din Chișinău și Bălți sînt educați copii în vîrstă de la 0 pînă la 4-6 ani. Pentru copii de 3-6 ani cu deficiențe ușoare și moderate funcționează grădinițe speciale, grupuri speciale pe lîngă grădinițele generale.

Pentru copiii de vîrstă școlară în sistemul Ministerului Învățămîntului la momentul actual funcționează 65 de instituții de tip internat pentru copii cu diverse anomalii în dezvoltarea fizică și psihică, maladii neuropsihice, cît și copii care fac parte din categoria celor aflați în situații dificile (copii orfani, copii rămași fară îngrijirea părinților, copii cu devieri de comportament etc.)

3 case de copii cu un contingent de 153 de copii;

5 școli-internat de tip general pentru copii orfani și copii rămași fără îngrijirea părintească cu un contingent de 1856 copii;

9 școli-internat de tip general cu un contingent de 3915 copii;

32 de școli ajutătoare pentru copii cu handicap mintal cu un efectiv de 4146 copii (2 școli sînt pentru copiii orfani);

O categorie de copii care necesită protecția statului sînt cei cu nevoi speciale. Sarcina acestor instituții este de a trata maladiile de care suferă acești copii și de a-i instrui. Statul protejează acești copii prin organizarea gratuită a întreținerii, instruirii și asigurării cu aparataj special.

Copii care fac parte din categoria ce au un anumit handicap nu pot fi integrați în școlile generale din cauza necesității organizării atît a instruirii după programe și manuale speciale pe parcursul întregii perioade a învățămîntului obligatoriu de 11-12 ani, cît și a unor programe deosebite în activitatea corecțională și de reabilitare socială.

O categorie de copii în număr de 4146 sunt copii cu handicap mintal. Ei sunt instruiți în 32 de școli auxiliare. Majoritatea copiilor din aceste instituții sunt din familii socialmente vulnerabile. Întreținerea lor în școli se efectuiază gratuit. Minorii se află în instituții pînă la terminarea învățămîntului obligatoriu de 8 clase.

Conform datelor unor investigații efectuate de diferite țări procentul copiilor cu handicap mintal, în raport cu copii școlarizați în școlile generale este în Franța – 3,5%, Japonia – 2,5%, Ungaria – 2,2%. În Repulica Moldova 1% din copii îl constituie cei cu un handicap mintal, dar numai 0,7% – din numărul total de copii de vîrstă școlară. Prin urmare, nu tuturor copiilor cu handicap mintal din republică le sunt create condiții speciale pentru instruire, educație și recuperare.

Faptul că contingentul respectiv de copii se află în școlile de învățămînt general provoacă discomfort psihologic atît pentru copii cu deficiențe, care nu sînt incluși în procesul de instruire, ei avînd nevoie de învățămînt special, cît și pentru copii din anturajul acestora. Mulți copii din această categorie abandonează școala. Fiind ușor influiențați de minorii cu comportament deviant, ei, neavînd deprinderi minimale de orientare în viață, devin deseori infractori.

Problema fundamentală a școlilor auxiliare este corecția și compensarea anomaliilor în dezvoltare, care se realizează după un conținut special, precum și pregătirea elevilor pentru integrarea socială și îndeplinirea diferitor activități caracteristice pentru familie, pentru al învăța pe copil să gospodărească.

Atît copii cu nevoi sociale, cît și cei cu nevoi speciale pe parcursul ultimilor ani au fost protejați de un șir de acte legislative și normative din Republica Moldova.

Conținutul instruirii, planurilor de învățămînt, programele, materialele didactice, realizarea măsurilor medicale se întemeiază pe atitudinea individuală și diferențiată ce trebuie să corespundă defectelor primare și secundare, specificului activităților cognitive și practice ale copiilor cu dizabilități, pentru a răspunde cît mai adecvat nevoilor speciale.

Învățămîntul special trebuie să fie recunoscut ca responsabilitate a tuturor celor care lucrează în acest sistem flexibil și centrat copilului, cu un conținut care să se concentreze pe problemele de viață, de integrare socio-profesională a absolvenților. Statul trebuie să promoveze o politică și o strategie națională pentru copii cu cerințe educaționale speciale.

Criza economică din republică a creat probleme dificile în organizarea procesului instructiv-educativ-recuperatoriu al copiilor în așezăminte de tip internat. În eforturile de reașezare pe noi baze ale societății învățămîntului special pentru copiii cu handicapuri fizice sau mintale a înregistrat acțiuni și încercări accentuate de racordare la standartele mondiale ale învățămîntului special, parte integrantă a sistemului general de învățămînt. Realizările în acest domeniu nu epuizează toate problemele apărute în sistemul învățămîntului special în legătură cu reorganizarea social-economică în societate. Mai persită o mulțime de contradicții și imperfecțiuni ce frînează procesul activ de antrenare în viață socială a persoanelor cu handicap;

sistemul de coordonare între specialiști: pedagogi, psihologi, medici, sociologi, juriști, asistenți sociali, care sînt responsabili pentru rezolvarea problemelor persoanelor cu nevoi speciale;

sistemul de asigurare cu asistență pedagogică, medicală, socială a handicapului adecvat deficienței, pornindu-se de la structura deficitului;

depistarea și diagnosticarea timpurie a gradului de dezvoltare a copiilor cu nevoi speciale, elaborarea programelor de stimulare și educație și instruire specială a copiilor cu nevoi speciale;

lipsa principiilor, formelor și metodelor de integrare a copiilor cu anomalii nepronunțate în dezvoltare în sistemul școlilor de cultură generală și baza tehnico-materială corespunzătoare;

neîncadrarea multor copii cu deficiențe în procesul de educație în instituțiile preșcolare și școlile speciale;

lipsa unor instituții de învățămînt pentru copii cu deficiențe asociate;

În Republica Moldova de pînă la 1990 s-au înrădăcinat profund tradițiile instituționalizării persoanelor cu handicap. În prezent însă se caut intens alternative ale integrării lor în mediul social. Conform experienței statelor occidentale, credem că alternativa optimă o constituie Centrele de Zi și Centrele de Activități instituite pe principiile normalizării ce poate fi realizat atunci cînd persoanele cu handicap trăiesc într-un cadru cultural-normativ, comunică cu persoane de aceeași vîrstă, folosesc serviciile sociale obișnuite, trăiesc în condiții asemănătoare cu acele ale cetățenilor sănătoși. Adică, este nevoie ca persoanele cu handicap să trăiască în instutuții mai mici, implicate organic în viața comunitară, statul renunțînd la instituțiile mari în care copii cu handicap se înstrăinează și nu se bucură de o existență socială normală. În vederea acestui obiectiv specialiștii din Republica Moldova optează pentru problema creării unor instituții specializate pe principiile asistenței sociale și conform planului național de recuperare a persoanelor dizabilitate. Conform opiniilor psihopedagogicilor în aceste Centre trebuie să se recurgă la antrenarea capacităților de afirmare, învățare și muncă ale persoanelor dizabilitate în limita posibilităților lor intelectuale și/sau fizice prin măsuri complexe complementare: medicale, economice, pedagogice, psihologice, sociale, aceste persoane aflîndu-se într-un mediu de viață obișnuit.

În subordinea fiecărui minister se afla un anumit număr de instituții sociale, care acestea la rîndul său îndeplinesc anumite sarcini și obligațiuni care trebuie îndeplinite.

Instituțiile sociale aflate sub jurisdicția Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei sunt următoarele:

Casa-internat pentru copii cu deficiențe mintale din s. Bădani;

Casa-internat pentru copii cu deficiențe mintale din or.Hîncești, jud.Lăpușna;

Casa-internat pentru copii cu deficiențe mintale din or. Orhei;

Internatul psihoneurologic din s. Brînzeni, jud. Edineț;

Internatul psihoneurologic din Cocieri, Dubăsari, jud. Chișinău;

Internatul psihoneurologic din or. Bender (Tighina);

Internatul psihoneurologic din or. Tiraspol;

Internatul psihoneurologic din municipiul Bălți;

Internatul psihoneurologic din com. Bădiceni, jud. Soroca;

Instituțiile speciale aflate sub jurisdicția Ministerului Sănătății sunt:

Casa specializată pentru copii din or. Bălți;

Casa specializată pentru copii din or.Chișinău;

Casa republicană pentru copii handicapați din or. Chișinău;

Instituțiile de protecție și educație speciale aflate în subordinea Ministerului Învățămîntului se realizează printr-un tip de învățămînt diferențiat pentru copii preșcolari cu deficiențe ușoare și medii. Activitatea din aceste instituții se desfășoară conform programelor de învățămînt special, aprobate de acest minister. În toate aceste instituții preșcolare modul de îngrijire este de tip colectiv permanent, aplicînd și atitudinea individuală față de copil. Scopul acestor instituții este recuperarea medico-psiho-socială a copilului cu handicap. Majoritatea instituțiilor speciale dispun de tehnologii moderne pentru reabilitarea copiilor cu deficiențe în scopul integrării lor sociale. Aceste instituții sînt:

Grădinița nr.74 pentru copii cu deficiență mintală, or.Chișinău;

Grădinița nr.76 pentru copii cu deficiență mintală, or.Chișinău;

Grădinița nr.77 pentru copii cu deficiențe de limbaj, or. Chișinău;

Grădinița nr.175 pentru copii cu deficiențe de limbaj,

or. Chișinău;

Grădinița nr.199, generală și grupe de copii cu deficiențe ale aparatului locomotor, or.Chișinău;

Școala-internat specială de cultură generală pentru deficienții locomotori din Ialoveni;

Școala-internat specială de cultură generală pentru deficienții locomotori din or. Hîncești jud. Lăpușna;

În subordenea Ministerului Învățămîntului sînt și școli-internat ajutătoare din:

Albinețul Vechi, Fălești, jud. Bălți;

Bulboaca, Anenii Noi, jud. Chișinău;

Crihana Veche, Cahul;

Corten, Taraclia;

Costești, Rîșcani, jud. Bălți;

Dubăsarii Vechi, Criuleni, jud. Chișinău;

Călărași, jud. Ungheni;

Nisporeni, jud.Ungheni;

Popească, Ștefan-Vodă, jud. Căușeni;

Sarata-Galbenă, Hîncești, jud. Lăpușna;

Sarata-Nouă, Leova, jud. Lăpușna;

Telenești, jud Orhei,

Vîsoca, Dondușeni, jud. Edineț;

Ceadîr-Lunga, jud.Comrat; etc.

Majoritatea statelor lumii, au recunoscut persoana cu drepturi și șanse egale, promovînd politici sociale de protecție și servicii sociale, depășind cadrul îngrijirii rezidențiale.

Rolul organizațiilor neguvernamentale (ONG) în reintegrarea persoanei cu handicap este recunoscut și apreciat în mai multe state cu un sector nonguvernamental dezvoltat. Importanța acestuia în reconstituirea capacităților de bază a persoanei cu handicap și a factorilor de implicare capătă amploare. Conștientizarea problemelor cu care se confruntă persoana disabilitată și familiarizarea cu acestea a comunității reduce considerabil mecanismul de etichetare, marginalizare și excludere de la viața socială a persoanelor disabilitate.

Crearea unei rețele de servicii sociale cu participarea organizațiilor obștești va contribui la descentralizarea serviciilor, ceea ce va face să crească numărul de instituții sociale, care, pe lîngă faptul că vor deveni mai accesibile, vor reduce numărul de persoane în instituțiile existente, identificînd direcția în care trebuie să se îndrepte reforma îngrijirilor instituționalizate, integrarea școlară și socială eficientă.

Pornind de la schimbările ce au loc în republica noastră în toate domeniile: politic, economic și social, acestea presupun remanieri esențiale și în sistemul de protecție a copiilor, tinerilor și adulților cu disabilități dar și de schimbările ce țin de instituțiile speciale în care sunt integrați cei cu un handicap sever. De aici și obiectivul principal – integrarea socială a fiecăruia la nivelul potențialului persoanei cu handicap, tendința de a gasi soluții individuale de recuperare și integrare pentru fiecare persoană disabilitată, de aceea eforturile societății trebuie să se conjuge cu ale părinților pe care nu se cuvine să-i îndepărtăm de copii. Este nevoie să ne întoarcem spre familie, să includem copiii în activități caracteristice comunității și tradițiilor respective.

Incheiere

Reacțiile societății față de problematica persoanelor cu diverse handicapuri senzoriale, fizice ori mintale caracterizate de o mare difersitate, tind a fi sistematizate la nivelul reglamentărilor domeniul specific al politicilor sociale. De multe ori, sensurile conceptului de handicap fără a se preciza tipul sau gradul handicapului nu sunt întotdeauna suficient de bine precizate, ceea ce crează posibilitatea confuziei acestuia.

Cu toate acestea se poate spune că viața oamenilor obișnuiți cu cea a persoanelor ce au un handicap mintal decurge în mod diferit. În Republica Moldova pornind de la numărul crescînd al persoanelor cu handicap ar trebui ca această problemă să fie examinată cu deplină seriozitate, sub toate aspectele, conform statisticii riguros eșalonate, ca familiile care au în îngrijire copii și tineri ce au un handicap mintal să fie ajutate cum se cuvine în plan medical, pedagogic, social. Este tristă însă viața adulților ce au un handicap mintal și care au fost și sunt educați în instituțiile de stat. Integrarea lor în societate este foarte anevoioasă, este complicat ca persoana ce are un handicap mintal să-și găsească un loc de muncă de astfel ca și găsirea locului de trai.

La etapa actuală în Republica Moldova nu se face totul sau mai exact, se face prea puțin pentru protecția persoanelor ce au un handicap mintal. Starea acestor persoane cu handicap grav, care locuiesc în internate psihoneurologice sau în aziluri este foarte jalnică. Cu situația economică actuală se încearcă să se creeze diferite centre de zi și centre de activități unde atît copiii cît și tinerii pot să-și petrecă timpul liber și să nu fie socotiți a fi marginalizați și excluși social, să uite de eticheta care li s-a pus că sunt ființe slabe care au nevoie permanentă de asistență și ajutor, că sunt oameni inferiori de sortul doi, unii chiar îi numesc „rebutul societății”, este inuman să te pronunți atît de dur împotriva acestor persoane care nu sunt absolut deloc vinovate de situația lor și că ei își cer ca orice cetățean a unui stat dreptul la viață intimă și că au nevoie de condiții locative normale pentru că vor să se simtă cu drepturi depline.

Umanizarea atitudinii societății față de persoanele cu handicap mintal, motric, senzorial și extinderea integrării lor în toate sferele vieții sociale ne oblibă să recurgem la modificări esențiale în activitatea profesională a specialiștilor: psihologilor, pedagogilor, educatorilor, lucrătorilor medicali, asistenților sociali.

În societatea contemporană preocuparea pentru persoanele care au un handicap mintal se regăsește în domenii foarte variate și este analizată din perspective tot mai diverse. Mulți specialiști ca medicul pediatru, psihologul, asistenții sociali, cadrele didactice din învățămîntul de masă și din cel special, numeroși părinți etc., se regăsesc în mod fregvent puși în fața persoanei cu handicap mintal, trebuind să rezolve, fiecare din punctul lor de vedere problemele uneori complexe și dificile. O persoană oricare i-ar fi handicapul trebuie să știe că alături sunt oameni afectuoși, el însuși prin aceasta se maturizează, își formează capacitatea de independență sigură, revigorîndu-și forțele fizice și intelectuale, deprinderea sa învingînd toate obstacolele vieții. Doar în asemenea condiții persoana cu handicap mintal se va integra ușor în societate și se va simți membru cu drepturi și obligații depline a societății noastre.

Persoana ce dobîndește o deficiență și mai ales mintală se străduiește să realizeze trecerea de la noul statut, să optimizeze procesul tranzacților cu ceilalți, pentru a înregistra eficacitate maximală a readaptării sociale. O asemenea persoană pornește de la cele mai banale activități cotidiene, caută explicații ale vieții sociale pentru a ajunge la adaptarea celor mai adecvate comportamente.

Handicapul se manifestă în dezavantaj în activitățile cotidiene de astfel obișnuite pentru membrii normali ai colectivității (comunicare, mobilitate, autoservire) punînd persoana în situația de a încerca să găsească noi modalități de adaptare.

Modul de viață a acestor persoane are drept componentă semnificativă prezența suportului social (a protecției speciale) prin care se creează posibilitatea conturării diferitelor stiluri de viață. Evaluarea modurilor și stilurilor de viață ale persoanelor cu handicap mintal se bazează pe domeniul autonomiei/dependenței în satisfacerea trebuințelor umane.

Modelele de abordare a oricărui tip de handicap s-au asociat cu diferite obiective ale intervențiilor: de la instituționalizare la îngrijire în comunitate. Caracteristica distinctivă a celor mai multe tipuri de intervenție constă în instruirea unor prestații „speciale” destinate să reducă pe cît posibil dificultățile întîmpinate de persoanele cu handicap mai ales cel mintal în diferite domenii ale vieții: sănătate, educație, muncă asigurarea veniturilor, etc.

De-a lungul timpului s-a conturat o mare varietate de drepturi și prestații speciale instituite în favoarea persoanelor cu orice tip de handicap; unele sunt vizate de reglamentări speciale, altele de prevederi ale legislației obișnuite.

Multe speranțe se leagă astăzi de activitățile non-guvernamentale care cu ajutorul lor se încep a deschide diferite centre de zi și centre de activități pentru persoanele cu handicap mintal, centre de reabilitare pentru copii la fel cu handicap mintal și inițierea a mai multor proiecte, programe de suport pentru aceste persoane, diferite forme de intrajutorare toate aceste fiind în interesul persoanelor cu handicap mintal, unele din ele apărînd drepturile și libertățile acestor persoane.

Ar fi bine dacă în Republica Moldova s-ar deschide și unele ateliere de lucru pentru aceste persoane, unele din ele chiar dacă și se deschid sunt pentru persoane ce au un handicap fizic sau oricare alt handicap. Aceste ateliere pot fi deschise pe lîngă biserici și mănăstiri pentru a fi integrate cît mai multe persoane cu handicap mintal și cît mai mult timp să se petreacă în aceste mici locuri de muncă.

Tot ce ține de noi și care sunt scopurile noastre este :

să recunoaștem și să încurajăm orice mod de comunicare a acestor persoane;

să ajutăm persoana cu handicap mintal să devină cît mai independentă posibil;

să oferim copilului cu handicap mintal de a se integra în societatea altor copii;

să susținem și să ajutăm părinții ce au în creștere un copil cu handicap mintal;

să oferim unele sfaturi părinților cum să se comporte în cazul comportamentului dificil al copilului cu un astfel de handicap.

Bibliografie

Albu Adriana, Albu Constantin Asistența psihopedagogică și medicală a copilului deficient fizic Editura Polirom, Iași 2000.

Adronache N. Lichii V. (coard) Bazele metodologice ale psiho- pedagogie speciale Chișinău 1997.

Arcan P., Ciumăgeanu D. Copilul deficient mintal Ed.Făclia Timișoara 1980

Bucur N., Lazăr-Atamaniuc L. Simpozionul internațional Integrarea școlară și socială a copiilor cu cerințe speciale Chișinău 1998.

Ceobanu Ciprian Conotații psihosociale al deficienței mintale Iași 1996.

Convenția cu privire la drepturile copilului (a intrat în vigoare în Republica Moldova la 25 decembrie 1993).

Constituția Republicii Moldova.

Constituția României.

Druțu Ioan Psihologia deficienților mintali Cluj-Napoca 1995

Grecu-Livițchi Maricica Probleme Sociale și de drept ale handicapaților Chișinău 1992.

Grunewald Karl Curs de pregătire a personalului căminelor-spital pentru copii și tineri cu handicap mintal Editura Cons-Tur, București 1992.

Integrarea socială a persoanelor cu handicap- un imperativ al statului de drept Centrul Viața Independentă, Chișinău 1989.

Krivoshei Boris Road to newhere Helsinki 1999.

Livius Manea Protecția Socială a persoanelor cu handicap București 2000.

Olarescu Valentina Reținerea în dezvoltarea psihică Chișinău 1989.

Păunescu C. Deficiența mintală și organizarea personalității EDP, București 1977

Păunescu C. Deficiența mintală și procesul învățării EDP, București 1976

Păunescu C., Mușu I. Psihopedagogie specială integrată: handicapul mintal, handicapul intelectual Ed. Pro-Humanitate, București 1997

Păunescu C. Mușu I. Recuperarea medico-pedagogică a copilului handicapat mintal Ed. Medicală, București 1990

Poustovan Ina Psihologia deficienților mintal Chișinău 1999.

Predescu M. Psihopedagogia specială. Deficiența mintală. Timișoara 1994.

Racu Aurelia Istoria psihopedagogiei speciale (manul-crestomație)

Ed. Lumina, Chișinău 1997.

Racu Aurelia Învățămîntul special din Moldova. Istorie și actualitate Chișinău 1999.

Racu Sergiu Recuperarea tulburărilor psihomotorii ale elevilor cu retard mintal în perioada pubertății Chișinău 2001.

Radu Gh. Dezvoltarea învățămîntului pentru handicapați mintal În Tribuna Învățămîntului, nr.25/2 București 1990

Roșca M. Psihologia deficientului mintal EDP București 1997

Roșca M. Specificul diferențelor dintre copii întîrziați mintal și cu normali București 1976

Spinei Larisa, Popușoi Eugen Handicapul infantil ca problemă medico-socială Chișinău 2000.

Sleaptițschi Mihai Cîmpul Social Chișinău, 1996.

Tonu M., Tonu V. Principii și modele internaționale de integrare socială a persoanelor cu handicap Chișinău 1999

Tonu M., Tonu V., Sava V. Legislația internațională în protecția persoanelor cu handicap Chișinău 1999

UNESCO Integrarea școlară a copiilor și adolescenților handicapați: teorie și practică Paris 1994

Văideanu G., Necularu A. Aspecte ale psihopedagogiei, recuperării și reintegrării Iași 1987

Verza E., Păun E. (coord) Educația integrată a copiilor cu handicap București, Unicef 1998

Vocea părinților Asociația pentru persoanele handicapate mintal. Humanitas din Moldova, Chișinău 2000.

Viziuni moderne ale psihopedagogiei Colaborarea Flandra- Moldova, 2000. Pontos Chișinău 2000.

Zazzo R. Debilități mintale Ed. Didactica și Pedagogia, București 1979.

Anexe

Tabela 1 Numărul persoanelor aflate

în instituții sociale

Tabela 2 Handicapul

Tabela 3 Mortalitatea în instituții

Tabela 4 Copii cu handicap mintal supravegheați

de medici-psihiatri

Tabela 5 Frecvența copiilor cu handicap mintal

din numărul total al pacienților cu maladii psihice

Tabela 6 Deservirea medicală a copiilor cu handicap

în anii 1991-1997

Bibliografie

Albu Adriana, Albu Constantin Asistența psihopedagogică și medicală a copilului deficient fizic Editura Polirom, Iași 2000.

Adronache N. Lichii V. (coard) Bazele metodologice ale psiho- pedagogie speciale Chișinău 1997.

Arcan P., Ciumăgeanu D. Copilul deficient mintal Ed.Făclia Timișoara 1980

Bucur N., Lazăr-Atamaniuc L. Simpozionul internațional Integrarea școlară și socială a copiilor cu cerințe speciale Chișinău 1998.

Ceobanu Ciprian Conotații psihosociale al deficienței mintale Iași 1996.

Convenția cu privire la drepturile copilului (a intrat în vigoare în Republica Moldova la 25 decembrie 1993).

Constituția Republicii Moldova.

Constituția României.

Druțu Ioan Psihologia deficienților mintali Cluj-Napoca 1995

Grecu-Livițchi Maricica Probleme Sociale și de drept ale handicapaților Chișinău 1992.

Grunewald Karl Curs de pregătire a personalului căminelor-spital pentru copii și tineri cu handicap mintal Editura Cons-Tur, București 1992.

Integrarea socială a persoanelor cu handicap- un imperativ al statului de drept Centrul Viața Independentă, Chișinău 1989.

Krivoshei Boris Road to newhere Helsinki 1999.

Livius Manea Protecția Socială a persoanelor cu handicap București 2000.

Olarescu Valentina Reținerea în dezvoltarea psihică Chișinău 1989.

Păunescu C. Deficiența mintală și organizarea personalității EDP, București 1977

Păunescu C. Deficiența mintală și procesul învățării EDP, București 1976

Păunescu C., Mușu I. Psihopedagogie specială integrată: handicapul mintal, handicapul intelectual Ed. Pro-Humanitate, București 1997

Păunescu C. Mușu I. Recuperarea medico-pedagogică a copilului handicapat mintal Ed. Medicală, București 1990

Poustovan Ina Psihologia deficienților mintal Chișinău 1999.

Predescu M. Psihopedagogia specială. Deficiența mintală. Timișoara 1994.

Racu Aurelia Istoria psihopedagogiei speciale (manul-crestomație)

Ed. Lumina, Chișinău 1997.

Racu Aurelia Învățămîntul special din Moldova. Istorie și actualitate Chișinău 1999.

Racu Sergiu Recuperarea tulburărilor psihomotorii ale elevilor cu retard mintal în perioada pubertății Chișinău 2001.

Radu Gh. Dezvoltarea învățămîntului pentru handicapați mintal În Tribuna Învățămîntului, nr.25/2 București 1990

Roșca M. Psihologia deficientului mintal EDP București 1997

Roșca M. Specificul diferențelor dintre copii întîrziați mintal și cu normali București 1976

Spinei Larisa, Popușoi Eugen Handicapul infantil ca problemă medico-socială Chișinău 2000.

Sleaptițschi Mihai Cîmpul Social Chișinău, 1996.

Tonu M., Tonu V. Principii și modele internaționale de integrare socială a persoanelor cu handicap Chișinău 1999

Tonu M., Tonu V., Sava V. Legislația internațională în protecția persoanelor cu handicap Chișinău 1999

UNESCO Integrarea școlară a copiilor și adolescenților handicapați: teorie și practică Paris 1994

Văideanu G., Necularu A. Aspecte ale psihopedagogiei, recuperării și reintegrării Iași 1987

Verza E., Păun E. (coord) Educația integrată a copiilor cu handicap București, Unicef 1998

Vocea părinților Asociația pentru persoanele handicapate mintal. Humanitas din Moldova, Chișinău 2000.

Viziuni moderne ale psihopedagogiei Colaborarea Flandra- Moldova, 2000. Pontos Chișinău 2000.

Zazzo R. Debilități mintale Ed. Didactica și Pedagogia, București 1979.