Protecția Socială a Persoanelor cu Dizabilități
Introducere
Prezenta lucrare reprezintă un material bine structurat și util pentru persoanele cu dizabilități locomotori care sunt în căutarea unui loc de muncă.
Știm că despre educație s-a vorbit și se vorbește mult și, totuși, nu este suficient. Dacă dorim să intervenim în favoarea persoanelor cu dizabilitații locomotorii , trebuie să le oferim tuturor o educație de calitate. Lumea contemporană este tot mai dinamică, influențând politicul, economicul, socialul.
Printre primele sectoare sociale afectate de aceste schimbări de durată a fost și rămâne găsirea unui loc de muncă îndeosebi pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, o problemă cronică a sistemului educațional, care nu poate răspunde exigențelor speciale din motive obiective și subiective.
De altfel, problematica persoanelor cu nevoi speciale, a celor cu dezabilități este una cu ramificații puternice în toate sferele societății, nu doar în domeniul educație ci și în găsirea unu loc de muncă. În acest sens discursurile la toate nivelurile sociale și politice vizează aspecte legate de egalitate pentru toți oamenii, acces egal la resursele societății, fie ele de natură materială sau nu. Incluziunea nu este un concept , aplicat doar la mediul școlar . Din contră, problematica incluziunii, a diversității, este o sursă fecundă de politici, dezbateri și acțiune socială. În principal, una din dezideratele acestor politici este aceea de a asigura o schimbare durabilă la nivel de societate față de persoanele cu dezabilități, schimbare care să se integreze în mai larga cerință a acceptării și promovării diversității.
Este de netăgăduit că persoanele cu dezabilități sunt într-o poziție de mare vulnerabilitate socială, vulnerabilitate ridicată pe de-o parte de situația lor specifică de persoană cu dizabilități dar pe de altă parte și de reacția și modul în care societatea tratează aceste persoane. Iată granițele și condițiile care afectează viața acestor persoane, granițe și condiții care trebuie adresate de către politicile și strategiile de creștere a incluziunii sociale. Școala, prin misiunea ei de instituție formatoare de personalități, alături de misiunea de a transmite bagajul de cunoștințe ale unei societăți, este un mediu care este prioritar pentru începerea și implementarea politicii incluzive. Să ne gândim doar la perioada pe care un copil o petrece în școală. Acești ani pot fi marcați de segregare, de excluziune sau pot fi marcați de efortul de a adapta metodele, tehnicile și instrumentele de care dispune educatorul pentru a facilita integrarea copiilor cu cerințe educaționale speciale în mijlocul copiilor fără dizabilitați locomotorii. Efectele pozitive ale unui astfel de efort pot fi surprinse prin apelul la doar un singur aspect – dezabilitatea nu este o stare care se dobândește doar prin naștere. Ca urmare a unor situații de viață negative oricine poate să ajungă în această stare. Tocmai de aceea, exercitarea abilității de a accepta că toți suntem diferiți și a abilității de a accepta că nu există standarde unice de evaluare a valorii absolute a unei persoane este un exercițiu cu valoare pe viață pentru elevi, viitori cetățeni.
Trecând de la discuția asupra beneficiilor educației incluzive și a locului ei în cadrul politicilor generale privind incluziunea este bine să accentuăm faptul că vorbim de un proces, și nu de un fapt. Această trecere a societății în general și a școlii în special către acceptarea diversității și educația incluzivă este o procesualitate, nu se poate întâmpla peste noapte. Din acest motiv este important să privim și la mecanismele prin care acest proces este facilitat sau din contră, întâmpină rezistențe din partea actorilor câmpului social / educațional.
Una dintre problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități locomotorii este intoleranța celorlalți. Sunt priviți ciudat pe stradă, iar oamenii, în loc să întindă mâna, arată cu degetul.
Nu prin indiferență, ci prin dragoste, atenție, voință și răbdare ei pot fi ajutați să ducă o viață cât mai bună.
Am ales această temă cu scopul de a arăta faptul că acești tineri au nevoie de dragostea noastră și nu de egoismul nostru, de bunătate care ne definește ca ființe creștine și de tot ceea ce purtăm în noi și care i-ar putea ajuta să se apropie de ceea ce numim noi ,,normalitate,,
Doresc să arât că, în ciuda diagnosticului existent, ei ar trebui să aibă aceleași șanse ca noi de a se bucura de o viață decentă în comunitate în care trăiește. Nu trebuie să uite faptul că în fața lui Dumnezeu toți suntem egali, așa că ar trebui să ne purtăm ca atare.
CAPITOLUL I
Aspecte generale legate de problematica persoanelor cu dizabilități
I.1 Delimitări conceptuale.
,,Din punct de vedere etimologic, termenul de ,,handicap” își are originea în limba engleză, desemnand inițial un joc de noroc, în care două persoane participau la un pariu punand drept miză câte una din posesiunile lor, a câror valoare în bani era apreciată de către un arbitru. Ulterior banii erau puși într-o căciulă, la semnalul arbitrului cei doi jucători își retrăgeau mâinile rapid, indicând astfel acordul sau dezacordul de a continua jocul […]. Denumirea jocului a fost dată de ascunderea mâinilor în căciulă -hand în cap”.(Manea , 2000, p. 24).
Termenul de handicap se referă la dezavantajul social, la pierderea și limitarea șanselor unei persoane de a lua parte la viața comunității la un nivel echivalent cu ceilalți membri. El descrie interacțiunea dintre persoana cu dizabilități și mediu (H.G. nr.1215/2002 pentru aprobarea Strategiei naționale privind protecția specială și integrarea socială a persoanelor cu handicap din România). Semnificația socială a termenului handicap a căpătat o conotație medicală accentuate iar acest termen devine substitutul termenilor precum: maladie, deficiență, boală, tulburare.
,,HANDICAPUL” este bariera pe care o întâmpină individul în relația sa cu mediul social. Scopul acestui termen este de a concentra atenția asupra deficiențelor din mediul înconjurător și a acțiunilor organizate de societate (educația, informațiile, comunicarea), deficiențe care împiedică participarea tuturor oamenilor la activitățile cotidiene, în condiții de egalitate. Când este folosită în mod neclar și confuz, terminologia reflectă un interes mai mare pentru aspectul medical și de diagnostic, ignorând imperfecțiunile mediului înconjurător.
În accepțiunea tradițională expresia ,,persoană cu handicap” era apropiată celei de ,,infirm”, cuprinzând pe cei care din cauza unor deficiențe motrice, intelectuale sau senzoriale dispuneau în mod permanent de posibilități inferioare de a acționa, în comparație cu cele ale populației numite ,,normale”. Această perspectivă vede persoanele cu nevoi speciale ca fiind persoane neputincioase lipsite de prejudecăți.
Este important de menționat faptul că termenul de handicap a creat nelămuriri din cauza accentuării excesive în domeniul medical, uitându-se astfel de semnificația sa de dezavantaj, sintagmă ,,persoana cu handicap” fiind sinonimă cu ,,persoana dezavantajată”.
Începând cu anul 1975, odată cu Declarația ONU asupra persoanelor cu handicap acest termen începe să fie perceput la adevărata sa importanță. Prin persoană cu handicap se înțelege ,,orice persoană aflată în incapacitatea de a-și asigura, prin ea însăși, toate su o parte din nevoile vieții individuale sau sociale normale, din cauza unor deficiențe sau incpacități.”(Declarația de la ONU asupra persoanelor cu handicap, 1975)
,,Handicapul mai poate fi definit și ca un dezavantaj, rezultând dintr-o deficiență sauincapacitate, care împiedică sau pune în imposibilitate pe individ să-și îndeplinească un rol normal (în raport cu vârsta, sexul, factorii social și culturali). Aceasta reprezintă o funcție a relației dintre persoanele cu incapacitate si mediul lor de viață, fiind evidențiat atunci când aceste persoane întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale, împiedicându-le astfel accesul la diferite activități sau servicii sociale care sunt disponibile în condiții normale celorlalte persoane din jurul lor".(Ghergut . 2001 pp. 12-15)
Handicapurile se referă la interacțiunea individului cu mediul, reprezentând astfel socializarea experienței patologice. Handicapul rezultă din imposibilitatea sau incapacitatea de a răspunde așteptării sau normelor mediului specific al subiectului și se referă, îndeosebi la dificultățile întâmpinate în îndeplinirea funcțiilor vitale esențiale: de orientare, demindependență fizică, de mobilitate, de integrare socio-profesională și autonomie economică.
Termenul de deficiență sau infirmitate cuprinde orice pierdere, anomalie s-au dereglare a unei structuri sau a unei funcții fiziologice, anatomice, descriind tulburări la nivelul organismului (deficiențe ale organelor, membrelor, altor structuri sau funcții anatomice, fiziologice, psihologice.)
Din punct de vedere medical deficiența se referă la deficitul stabil prin metode și mijloace clinice și paraclinice, deficit care poate fi de natură psihică, senzorială, mintală, motrică sau de limbaj. Totodată aceasta poate reprezenta pierderea, anomalia, perturbarea cu caracter definitiv sau temporar a unei structuri anatomice, fiziologice sau psihologice și desemnează o stare funcțională, patologică, stabilă sau de lunga durată, ireversibilă sub acțiunea terapeutică și care afectează capacitatea de muncă defectând procesul de adaptare și integrare în mediul școlar, la locul de muncă, în comunitatea din care face parte individul în cauză.
Factorii ce generează deficiențele sunt împărțiți în patru mari categorii și anume: factori genetici, reprezentând principalii factori care duc la apariția deficiențelor fizice și mentale. Există diferențe în funcție de gradul de dezvoltare al țării respective din care individul face parte, în țările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare factorii prenatali, perinatali și postnatali sunt cei mai întaniti. Factorii biologici ce duc la apariția deficiențelor se referă la bolile infecto-contagioase, cum sunt tuberculoza, poliomelita, infecții ale ochilor si urechilor. Din această categorie mai fac parte și afecțiunile cardio-vasculare, afecțiunile respiratorii, diabetul și reumatismele. Un alt factor generator de deficiențe este accidentul. Majoritatea accidentelor sunt de circulație, accident la locul de muncă și accidentele casnice care de cele mai multe ori duc la un handicap. Condițiile socio-culturale sunt factorii generați de mediul în care persoana în cauză trăiește, urbanizarea, abuzul de alcool și consumul de droguri, saracia și ignorant celor din jur.
Dizabilitatea este unul dintre mijloacele semnificative de diferențiere socială în societățile moderne, marcat substanțial de influența unor ideologii. Modul în care o societate exclude anumite grupuri sau indivizi implică procese de încadrare în categorii, punându-se accentul pe apariția și identificarea unor incapacități, pe aspectele inferioare și inacceptabile ale unei personae.
I.2 Teorii sociologice privind dizabilitatea ca problemă socială
I.2.1 Teoria rețelelor
Termenul „rețea” a fost utilizat pentru prima dată de antropologul John BARNES (1954) în cadrul unei anchete de comunitate focalizată pe studiul asupra rolurilor sociale în cadrul unei comunități.
„Rețeaua este ceva care traversează societatea (…), toate grupurile normale, familia și vecinătatea, echipele de muncă sau profesionale”.
Cuvântul „rețea” este utilizat atât în diverse științe (matematică, informatică, biologie, chimie, sociologie, etnologie) dar și în viața practică sugerând imaginea unor „complexe structurate” (naturale sau spontane; artificiale sau prefabricate).
O rețea socială este o hartă a relațiilor dintre indivizi ce indică modurile în care ei sunt conectați prin diverse grade de familiaritate socială pornind de la cunoștințe întâmplătoare până la legături familiale puternice. Teoria rețelelor sau analiza rețelelor sociale este o tehnică utilizată în sociologie, antropologie și în ie și în studiile organizaționale și se concentrează asupra felului de a rezolva problemele, de a conduce organizațiile și de a atinge obiectivele propuse.
Teoria rețelelor sociale are o abordare diferită față de cea a studiilor sociologice tradiționale. În timp ce studiile sociologice tradiționale considerau faptul că doar atributele indivizilor contează, teoria rețelelor sociale a adus un punct de vedere alternativ: atributele indivizilor sunt mai puțin importante decât legăturile și relațiile lor cu alți actori din cadrul rețelei.
Conform acestei teorii intervenția socială devine forma unei acțiuni în rețea. În acest proces intră trei sisteme de elemente și anume: sistemul „asistent social” (fie că lucrează individual, fie în colectiv, el se implică în activitate cu corpul, cu sufletul și spiritul, cu sensibilitatea, intuiția, valorile, experiențele și cunoștințele, cu tot ceea ce înglobează personalitatea sa), sistemul contextului social al intervenției (inclusiv politic, economic, normativ,cultural, afectiv etc.) și sistemul client (beneficiarul intervenției, persoana care a lansat cererea de ajutor (în plan individual) sau grupurile vulnerabile, marginalizate și dependente (în plan general).
Pentru ca fenomenul de excludere a persoanelor cu dizabilități locomotorii să fie diminuat este necesar conform teoriei rețelelor, să se identifice rețeaua de origine din care face parte beneficiarul, rețelele de influență asupra persoanelor cu dizabilități, rețelele de ajutor și intervenție, precum și rețelele beneficiare.
Rețeaua primară, rețeaua secundară și rețeaua de ajutor favorizează posibilitatea intervenției în ajutorarea persoanelor vulnerabile ameliorând condițiile de viață ale indivizilor din această categorie cu risc crescut de a fi supusi marginaizării, discriminării și excluderii precum și reducerea vulnerabilității cognitive și diminuarea fenomenului de vulnerabilitate socială.
Rețeaua primară este unitatea din viața socială ce grupează persoane care se cunosc și care sunt unite prin legături de rudenie, prietenie, vecinătate sau care sunt unite prin legături de rudenie. Rețeaua primară are urmatoarele caracteristici: are un caracter dinamic, se modifică în funcție de dinamica raporturilor interpersonale; relațiile dintre actorii rețelei primare sunt, în esență, de natură afectivă și doar în plan secund sunt considerate ca relații funcționale; relațiile “interne” ale rețelei se caracterizează prin reciprocitate iar în cadrul acestui acestui tip de rețea nu sunt practicate schimburi monetare.
Rețeaua secundară este forma de reprezentare a „instituțiilor sociale care au o existență oficială, sunt structurate într-un mod precis, îndeplinesc funcții specifice și oferă servicii particulare”. Caracteristicile acestui tip de rețea sunt: membrii rețelei își stabilesc relațiile în funcție de serviciile pe care le furnizează sau pe care le primesc; rolurile persoanelor implicate în rețea determină natura relațiilor manifestate între ele, se pune mare accent pe factorii normativi și cei economici care joacă un rol foarte important în acest domeniu.
Rețeaua de ajutor acționează în diferite forme la cererile lansate de clienți sau de reprezentanții formali sau informali ai acestora, astfel: clientul lansează cererea și invită asistentul social să se deplaseze în primul “loc de intervenție” zonă de ancorare sau fixare; asistentul social primește cererea clientului și îl invită să se deplaseze în spațiul rețelei, pentru a vedea el însuși și a înțelege ce se poate face și care ar putea fi rolul lui în sânul rețelei de intervenție și ajutor, mai mulți clienți asemănători lansează cererea de ajutor către rețeaua de intervenție.
Cererea de intervenție este lansată de o colectivitate ,,mai largă”,,reprezentând o zonă urbană, un cartier periferic degradat sau marginalizat, spații sociale care aspiră la o integrare firească într-un sistem de rețele de cooperare și mai ales de sprijin; cererea de ajutor este lansată de un serviciu public sau de o rețea secundară care nu este specializată în problema sau domeniul vizat de clienți.
I.2.2 Teoria îngrijirii
În viziunea lui Vasile Miftode ,,teoria îngrijirii se referă atat la individul în situație de risc, cât și la familia din care acesta face parte, mediul social degradat sau în curs de degradare, grupul-problemă, comunitatea sau colectivitatea umană marginalizată, presupunând implicarea asistentului social în programe și acțiuni practice de dezvoltare a ansamblului abilităților, deprinderilor și aptitudinilor de care atât individul cât și sistemele sociale în care acesta funcționează și este integrat".( Miftode, 2010, pp. 41-55).
Termenul de îngrijire este restrictiv și tehnic (empiric și operațional) la origine.
Dacă în limbajul comun întreținerea a rămas un cuvânt oarecare, în limbajul specializat de concepte trebuie supus regulilor și operațiilor sistemului inițial înainte de a fi aplicat în practica de teren. Tipurile sau modelele de îngrijire nu sunt statice,nici pesimiste și nici limitate în ceea ce privește potențialul lor de intervenție și ajutor, în ciuda lipsei materiale. Asistentul social trebuie să fie optimist, indiferent de condiții, trebuie să ,,transfere” clientului o stare optimistă, fără de care îngrijirea nu ar avea sens. Optimismul și încrederea în utilitatea și necesitatea muncii pe care o desfășoară fac parte din statutul profesional al acestuia.
Persoanele cu dizabilități fizice necesită pe lângă programele sociale și îngrijire, acțiuni care să vizeze și integrarea lor profesională, socială și culturală. Integrarea socială a acestor persoane este necesară atât pentru indivizii în cauză cât și pentru întreaga societate în care trăim. Intervenția profesionistă are rolul de a schimba mediul în care se află grupul marginalizat ceea ce va duce la facilitarea participării persoanelor cu dizabilități locomotorii la acțiuni din comunitatea în care provin.
Îngrijirea socială este mult mai complexă și mai greu de delimitat decât îngrijirea medicală punându-se mare accent pe intervenție specifică în funcție de fiecare caz în parte.
Conținutul principal al îngrijirii îl constituie acțiunea practică în confruntare cu nevoile, temerile și cu ansamblul stării de vulnerabilitate în care se află clientul, cei mai mari dușmani ai muncii fiind pasivitatea și neglijența. Asistentul social se află între două extreme pe care trebuie să le evite: a nu face nimic sau, la fel de grav,a filosofa și teoretiza prea mult propriul statut, fără nici o acțiune și a-și propune salvarea lumii de toate problemele ei.
I.2.3 Teoria atașamentului
Atașament înseamnă în esență apropierea preferențială, dezinteresată și aproape inconștientă a unei persoane față de o altă persoană . Asemenea ,,semne” ale atașamentului se întâlnesc în formalor naturală numai la copii. În funcție de starea în care se află, atașamentul se exprimă prin semne cât mai clare (pentru eventualul receptor, adică pentru adultul atașant), adesea ambivalente, cum ar fi : plânsul, chemarea, protestul, fuga din fața ,,noului venit” – copilul se ascunde pentru a nu fi luat sau “îndepărtat” de baza afectivă, de a nu fi abandonat sau lăsat cu străinii etc.
Atașamentul are un caracter dinamic, se formează și atinge apogeul în anumite condiții ale copilăriei, se poate deteriora sub incidența unor factori și poate dispărea atunci când persoana atașantă dispare. Relațiile de atașament au misiunea de a proteja persoana mai vulnerabilă în raport cu factorii sau agenții externi sau interni.
Starea de atașament vizează în fapt toate vârstele, dar manifestările cele mai clare și definitorii ale acesteia se observă din timpul copilăriei.
Teoria atașamentului deschide calea perceperii corecte a procesului de dezvoltare psiho-socială normală a personalității unui individ. Această teorie a apărut în urma cercetărilor efectuate de cercetătorul englez John Bowbly care a fost interesat de soarta copiilor rămași pe drumuri după cel de-al Doilea Război Mondial. Studiile lui Bowlby au pus în lumină faptul că lipsa atașamentului poate duce la periclitarea dezvoltării normale a individului. Pentru ca un adult să ajungă la o dezvoltare normală, stabil emotional și echilibrat psihic, trebuie asigurată o creștere a afecțiunii și a siguranței familiale, a responsabilităților și independenței individuale. În caz contrar se poate ajunge la pierderea propriei identități, pierderea apartenenței la o anumită familie sau comunitate, pierderea ordinii normale a lucrurilor și refuzarea ajutorului și relațiile dintre ceilalți.
Persoanele cu nevoi speciale trebuie să beneficieze de un atașament puternic și stabil din partea celor din jur astfel putând să se dezvolte normal, să fie privită „normal”, să aparțină unei societăți care o apreciază pentru ceea ce este și pentru calitățile sale.
I.2.4 Teoria etichetării
Aceste teorii pornesc de la ideea că devianța este creată de modul în care societatea etichetează anumite acte. Un act este deviant nu atât prin calitatea lui, cât prin modul în care societatea reacționează față de el. Teoriile etichetării sociale fac distincția între prima devianță (comportamentul criminal) și devianța secundară (reacția societătii asupra conduitei infracționale).
1. Înainte ca unele persoane să fie etichetate drept criminale,comportamentul lor trebuie să fie observat sau cel putin presupus a fi observat de către societate;
2. Observația trebuie urmată de reacție. Indivizii nu pot fi etichetați drept criminali, dacă societatea nu reacționează la presupusele infracțiuni (un act este lipsit de înțeles până când societatea încearcă să i-l ofere);
3. Încercarea societătii de a eticheta indivizii drept criminali poate reuși sau eșua. Încercarea de etichetare nu garantează impunerea reușită a etichetei;
4. Rezultatul negocierii etichetării între societate și indivizi implică mai mult decât calitătile actelor criminale presupuse. Caracteristicile presupusului violator, cum ar fi rasa, sexul sau statutul socio-economic, precum și climatul politic și social în care negocierea apare, vor influența rezultatul;
5. Dacă efectele etichetării sunt de lungă durată sau nu constituie o problemă negociabilă și ea depinde de reactiile indivizilor, în raport cu etichetarea lor, de percepțiile sociale privind aceste reacții și de amabilitatea societății de a negocia.Una din instituțiile sociale cel mai adesea vinovate de etichetarea tinerilor este considerată a fi școala, mai ales datorită puternicei influențe pe care o are asupra orientării comportamentului ulterior. Elevii care sunt etichetați negativ în școală vor ajunge, probabil,să se privească pe ei înșiși ca fiind inferiori și, totodată, probabilitatea că vor reuși mai târziu în viață este mică.
Este cunoscută, de altfel,tendinta oamenilor de a-și modela comportamentul în functie de eticheta care le este aplicată de către ceilalti.Tendința de a găsi vinovat mai mult socialul decât individualul este deosebit de accentuată la unii reprezentanți ai teoriilor etichetării:
Teoria afirmă că un comportament “problemă” este acel comportament care a fost etichetat drept problematic; ca actul etichetarii este cel care creeaza problema, și nu indivizii: ”dacă îmi spui destul de des că sunt o problemă, voi sfârși prin a-ți demonstra că ai dreptate”. Cand etichetele sunt atașate oamenilor, poate fi dificil pentru un individ să mai scape de ele; individul poate ajunge să le accepte, le interiorizează și crede că sunt adevărate. Astfel , procesul de etichetare poate crea rapid imagini distorsionate despre sine, eticheta devenind caracteristica definitorie.
Teoria etichetării este un nou model explicativ al devianței și a devenit perspectiva sociologică dominantă a acesteia în ultimele decenii. Manea consideră că devianța nu trebuie abordată ca un set specific de caracteristici ale indivizilor, ci ca un proces în care sunt implicate persoanele care încalcă sau respectă normele și valorile, dar interpretează încălcările acestora, reacționând în mod specific față de ele .
Sorin Rădulescu afirma că ,,odată definit și etichetat ca deviant, persoana care săvârșește un act de încălcare a normelor sociale tinde să-și manifeste propria situație după definiția socială acceptată, acționând în conformitate cu acesta, adoptând astfel o nouă identitate constrângătoare și comportându-se în concordanță ca deviant." ( Rădulescu, 199, p.56 ).
Prin intermediul etichetării, devianța este formată din trei etape și anume: atașarea unei etichete persoanelor ce încalcă normele și valorile, eticheta devine caracteristică esențială a statusului dominant; odată ce persoana este percepută ca deviantă, nici una din caracteristicile sale nu prezintă încredere și intervine procesul de stigmatizare.
Persoanele cu dizbilități locomotorii au fost întotdeauna etichetate ca persoane cu comportament deviant de către serviciile medicale, chiar dacă problemele acestora nu țineau doar de domeniul medical. Prin atașarea unei etichete în mod neîntrerupt, viata unui individ i-a o altă întorsătură din cauza etichetării, acestuia fiindu-i greu să revină la viața de dinainte.
CAPITOLUL II
Protecția socială a persoanelor cu dizabilități
II .1 Principii fundamentale de protecție socială a persoanelor cu dizabilități
II. 1..1 Principiul prevenirii deficiențelor
În medicină există un principiu care are o largă aplicabilitate la tema pe care o abordăm: „este mai ușor să previi decât să tratezi". Acest adevăr este foarte important atunci când analizăm acțiunile ce urmează a fi întreprinse în vederea prevenirii deficiențelor și a incapacităților.
În viitor, mai mulți factori vor influența frecvența persoanelor cu handicap în lume:
îmbătrânirea populației;
modificarea tabloului de morbiditate și mortalitate;
modificarea structurii serviciilor de sănătate;
dezvoltarea urbanizării și industrializării (OMS, 1981).
Conform recomandărilor OMS, măsurile de prevenție sunt grupate pe trei niveluri :
primară, secundară și terțiară.
Prevenția primară permite evitarea sau reducerea apariției deficienței.
Prin prevenția secundară se urmărește diminuarea sau corectarea incapacității produse de o deficiență.
Prevenția terțiară asigură prevenirea trecerii incapacității în handicap.
Problema prevenirii deficiențelor și incapacităților este abordată distinct în țările
dezvoltate și în cele în curs de dezvoltare. Aceste diferențe apar datorită factorilor ce determină producerea deficiențelor și a incapacităților. În al doilea rând, diferențele sunt cauzate de posibilitățile financiare diferite ale celor două categorii de țări. În consecință, în prezentarea măsurilor de prevenție vom prezenta separat fiecare situație.
1. Prevenția primară cuprinde măsurile de îngrijiri primare din cadrul sistemului sanitar.
ONU prezintă o sinteză a diferitelor măsuri de prevenție primară care trebuie aplicate în
funcție de situație, în cazul bolilor transmisibile, se recomandă vaccinările, ameliorarea
aprovizionării cu apă, asanarea solului și educația pentru sănătate. Prevenirea accidentelor de circulație se face prin acțiuni legislative, prin controlul tehnic periodic al autovehiculelor și prin supravegherea circulației rutiere. Complicațiile apărute în timpul sarcinii și nașterii pot fi prevenite prin examenele medicale periodice în perioada de sarcină și printr-o asistență medicală calificată la naștere. Accidentele casnice sunt evitate prin asigurarea unei funcționări corecte a instalațiilor. Accidentele de muncă și bolile profesionale pot fi evitate prin respectarea legislației existente, prin măsuri tehnice adecvate și prin efectuarea controalelor medicale periodice.
Un alt factor ce poate genera apariția deficiențelor și a incapacităților este cel nutrițional.
Alimentația necorespunzătoare a mamei în timpul sarcinii poate avea drept consecință nașterea copiilor cu greutate sub limitele normale. Alimentația deficitară mai ales în primii ani de viață favorizează apariția cazurilor de îmbolnăvire. Ca măsuri de prevenție se recomandă informarea mamelor în acest sens, asigurarea unui ajutor financiar pentru suplimentarea aportului alimentar, tratamentul corespunzător al afecțiunilor gastro-intestinale.
O ultimă cauză de apariție a deficiențelor este reprezentată de consumul de alcool și
droguri. Măsurile de prevenție prevăd acțiuni legislative de evitare a consumului, mai ales în rândul tinerilor.
Măsurile de prevenție primară includ:
– programe de televiziune care oferă informații asupra riscurilor;
– examinări medicale în perioada pre-, peri- și postnatală;
– examinări medicale periodice în școli, pentru depistarea precoce a deficiențelor;
– examinări medicale legate de prevenirea bolilor infecțioase, cu stabilirea și respectarea
orarului de imunizări;
– urmărirea măsurilor de siguranță a muncii pentru prevenirea accidentelor de muncă;
– sensibilizarea populației prin cursuri, seminarii etc.
– promovarea cercetării în direcția profilaxiei.
2. Prevenția secundară este influențată de modul în care societatea se implică în asigurarea condițiilor optime de creștere și dezvoltare a copiilor. Dintre măsurile de prevenție cu character secundar, amintim:
– depistarea precoce a semnelor care conduc la diagnosticul de deficiență;
– instituirea programului recuperator cât mai precoce posibil;
– respectarea regulilor de protecție a muncii;
– prevenirea accidentelor în diferite medii (casnice, rutiere);
– adaptarea locului de muncă pentru prevenirea apariției bolilor profesionale;
– prevenirea deficiențelor rezultate din poluarea mediului.
Eforturile trebuie îndreptate în trei direcții:
– asigurarea de medicamente necesare pentru tratarea unor boli (lepră, tuberculoză, epilepsie, schizofrenie, diabet, infecții);
– asigurarea actelor chirurgicale esențiale (pentru tratarea unei fracturi, pentru corectarea unor deformări osoase, pentru cataractă);
– introducerea tratamentului recuperator cât mai repede posibil .
Calitatea precară a îngrijirilor sub cele trei aspecte prezentate mai sus se află frecvent la
originea transformării bolii în deficiență și apoi în incapacitate.
3. Prevenția terțiară cuprinde toate măsurile care împiedică transformarea unei incapacități în dizabilitate. Aceste măsuri sunt incluse în cadrul programelor de readaptare.
Readaptarea cuprinde toate măsurile orientate către reducerea statusului invalidant, permițând reintegrarea persoanei în mediul său de viață. Prin readaptare, persoana este pregătită pentru a se acomoda la mediu, dar în același timp se produce și adaptarea mediului la situația persoanei cu handicap. Ea permite persoanei cu handicap să-și păstreze o autonomie destul de mare, datorită sprijinului familiei, comunității sau statului.
,,Procesul de reabilitare nu implică îngrijirea medicală, ci cuprinde o paletă largă de măsuri cu un scop bine delimitat, cum ar fi reorientarea profesională. Toate serviciile de reabilitare trebuie să fie accesibile la nivel comunitar, iar persoanele cu handicap au datoria de a se implica pe deplin în programele de reabilitare, în calitate de instructori sau consilieri (ONU, 1993)".
II.1. 2.Principiul intervenției educaționale precoce
Evaluarea potențialului psihomotor constituie punctul de plecare pentru aprecierea, în fiecare etapă, a nivelului de creștere și dezvoltare a copilului.
Diagnosticul precoce are o importanță deosebită, întrucât este de preferat să exagerăm
supunând tratamentului un copil cu o ușoară întârziere în dezvoltare decât să pierdem o etapă importantă de tratament. Măsurile terapeutice asigură sistemul de mijloace prin intermediul cărora se poate asigura corectarea tulburărilor pe plan motor și funcțional.
În anul 1979, OMS a lansat strategia globală a sănătății pentru toți, în care s-a considerat că sănătatea primară este esențială pentru atingerea acestui scop. Foarte importantă este monitorizarea dezvoltării fizice și neuropsihice a copiilor până la vârsta de 5 ani. Monitorizarea se face cu ușurință prin metode de tip screening, care sunt accesibile și ieftine. Pe baza rezultatelor obținute se pot aprecia întârzierile în dezvoltare și se pot elabora planuri de stimulare educațională precoce.
Intervenția educativă precoce se bazează pe faptul că dezvoltarea copilului trebuie să se
desfășoare conform valorilor acumulate de generații. În centrul atenției stă modul în care, în prima copilărie, valorile sociale acceptate prin tradiție se dezvoltă și sunt percepute. Sub raport educațional, învățarea se bazează pe repetare și reținere, memorare, sprijinindu-se concomitent pe practică.
,,Echipa de intervenție precoce acționează în primul rând în familiile copiilor cu deficiențe, asigurând:
– acțiuni de informare și consiliere;
– discuții cu părinții privind diagnosticul, prognosticul și posibilitățile de compensare ;
– stabilește potențialul real al copilului și mijloacele prin care acesta poate fi stimulat;
– informează părinții asupra serviciilor existente, servicii care asigură cea mai bună stimulare a copilului cu nevoi speciale "(Verza și Păun, 1998. p 45 ).
II.1. 3. Principiul abordării globale și individualizate a copiilor cu nevoi speciale
Acest principiu presupune identificarea, valorificarea și stimularea capacităților cognitive, psihomotrice, afectiv-relaționale și sociale ale unui copil. Realizarea acestui ideal presupune flexibilitatea educativă, adică adaptarea programelor la posibilitățile și necesitățile copilului cu nevoi speciale.
Pentru a reduce factorul neprevăzut din cadrul procesului de creștere și dezvoltare,
societatea a intervenit prin educație. După Faure, educația poate fi definită ca: „activitatea specializată, specific umană, care mijlocește și diversifică raportul dintre om și mediul său (societate), favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societății și a societății prin intermediul omului".
,,Abordarea globală vizează aspectele de bază ale educației, cu notele distincte pentru persoanele cu nevoi speciale :
– să se respecte demnitatea fiecărei ființe umane;
– în toate situațiile, să li se ofere protecție și securitate socială;
– să li se ofere posibilitatea de a decide și alege în deplină cunoștință de cauză acțiunile ce urmează a fi efectuate ;
– în efectuarea acțiunilor, să se țină seama de particularitățile individuale ale fiecărui copil deficient, dar și de progresele înregistrate până în acel moment;
– să se asigure condiții optime pentru viața intimă care trebuie să fie încurajată și respectată;
– în orice situație să se asigure condiții optime pentru ca dorințele și năzuințele copilului deficient să fie stimulate și respectate, dar fără afectarea stării de sănătate, care este deja precară ;
– să se urmărească ca în ambianța în care trăiește și se dezvoltă să-și facă prieteni printre copiii deficienți, dar și printre cei valizi, iar în relațiile cu aceste persoane să aibă un comportament corect "(Verza și Păun, 1998 p 89). Educația trebuie să înceapă cu educația părinților.
Aceștia trebuie să fie pregătiți pentru a avea un comportament adecvat situației copilului. În condițiile apariției unui copil cu nevoi speciale, pregătirea părinților revine echipei de specialiști.
Aceștia trebuie să insiste asupra câtorva aspecte:
– este necesară evitarea unor relații tensionate, de aceea se încearcă realizarea unor relații pozitive între membrii familiei (copil deficient-părinte, între părinți, între frați);
– întreaga familie trebuie să adopte un comportament echilibrat față de copilul deficient și față de ceilalți copii, evitându-se supraprotejarea sau neglijarea;
– părinții vor fi ajutați să deprindă unele tehnici de îngrijire a copilului cu nevoi speciale (îmbrăcare și dezbrăcare, hrănire, toaletă, joc etc.);
– specialiștii din echipă trebuie să fie capabili să asigure familiei suportul moral, dar mai ales informațional necesar orientării copilului în toate problemele vieții de zi cu zi.
II.1. 4. Principiul drepturilor și șanselor egale
Conform acestui principiu, acțiunile în favoarea persoanelor cu dizabilități trebuie să asigure satisfacerea necesităților individuale și eliminarea obstacolelor sociale.
Principiul drepturilor egale implică faptul că necesitățile fiecărui individ precum și cele
ale tuturor indivizilor sunt de importanță egală. Aceste necesități stau la baza planurilor
concepute de societate, iar resursele societății trebuie împărțite în așa fel încât fiecare persoană să aibă oportunități egale de participare.
,,Persoanele cu deficiențe sunt membri ai societății, cu dreptul de a rămâne în interiorul acesteia, întrucât aceste persoane au drepturi egale cu alți indivizi, au și obligații sociale egale. În cadrul acestor drepturi egale, persoanele cu handicap au dreptul la educație, la sănătate, la angajare în muncă și la servicii sociale (ONU, 1993)".
Principiul egalității șanselor are sensul unui proces în cadrul căruia diversele sisteme ale societății sunt puse la dispoziția tuturor persoanelor și în particular la dispoziția persoanelor cu handicap. În cadrul acestor sisteme sociale putem vorbi despre mediul material și cultural, locuință și transport, servicii sociale și de sănătate, învățământ și angajare în muncă. Din definiția prezentată rezultă că mediul, și nu persoana joacă un rol important în egalizarea șanselor. Aceste instituții trebuie să fie accesibile persoanei cu dizabilități, pentru a se putea realiza acest deziderat al egalizării șanselor.
Conform specialiștilor ONU, există 4 principii care stau la baza dezvoltării serviciilor pentru persoanele cu deficiență, principii îndreptate către problematica egalizării șanselor:
a) persoanele deficiente trebuie să rămână în comunitatea din care provin și să ducă o viață obișnuită, cu ajutor, dacă este necesar;
b) aceste persoane trebuie să participe la luarea unor decizii atât la nivelul problemelor generale ale comunității, cât și la nivelul particular al problematicii specifice persoanelor cu nevoi speciale;
c) persoanele cu deficiență sau incapacitate trebuie să primească toată asistența de care au nevoie în cadrul structurilor obișnuite de educație, sănătate, asistență socială etc. ;
d) aceste persoane trebuie să participe activ la dezvoltarea socială și economică a comunității, iar nevoile lor trebuie să fie incluse în planurile naționale (UN, 1986).
,,Dacă raportăm acest principiu la viața și activitatea copiilor cu deficiențe fizice, aria drepturilor și șanselor egale trebuie să cuprindă:
– egalitatea șanselor de acces;
– egalitatea șanselor de instruire și educație;
– egalitatea șanselor de integrare/reușită socială "(Verza și Păun, 1998, p 94).
Egalitatea șanselor de acces pune în discuție două aspecte majore:
– accesul la toate formele de instruire și educație;
– accesul la mediul ambiant.
Principiul drepturilor și șanselor egale stă la baza ideii de „normalizare". Normalizarea
presupune accesul persoanelor cu nevoi speciale la condiții de viață apropiate de cele normale și de modul de viață al societății în ansamblu, în acest fel și societatea are posibilitatea de a cunoaște și de a respecta persoanele cu handicap.
În cadrul acestui concept de egalizare a șanselor sunt necesare modificări ale sistemului legislativ care să asigure :
a) colaborarea strânsă cu familia în cadrul programelor de intervenție asupra copiilor cu
deficiențe;
b) menținerea copilului cu deficiență în familie;
c) procesele de educare, recuperare și inserție socială trebuie abordate global.
Șansele egale și nediscriminarea sunt drepturi sociale înscrise în Constituția din multe țări, deoarece egalitatea socială reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale democrației.
Declarația universală a drepturilor omului conține elemente esențiale care direcționează
modalitățile de cunoaștere și aplicare a acestei legi universale: toți ne năștem liberi și egali.
II. 2 Drepturile persoanelor cu dizabilități. Legislație natională
Orice persoană cu dizabilități are o serie de drepturi care vizează atât sănătatea, educația, formarea profesională, cat și locuința, adaptarea la locul de muncă, asistența judiciară sau petrecerea timpului liber.
Persoanele cu dizabilități sunt cele care au deficiențe fizice, senzoriale, psihice, mentale sau a sociate care le îngrădesc sau limitează accesul cu șanse egale la viața societății. Din acest motiv, ele au nevoie de măsuri de protecție ce au ca scop integrarea și incluziunea socială. Potrivit legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, acestea au o serie de drepturi care au în vedere ocrotirea sănătății, educația și formarea profesională, ocuparea și adaptarea locului de muncă, asistență socială, locuința, precum și petrecerea timpului liber, asistența juridică sau facilitați fiscale.
Persoanele cu dizabilități beneficiază de asistență medicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite, atât pentru tratamentul ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizarii, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, în condițiile stabilite prin contractul-cadru.
De asemenea, ele au dreptul la:
• dispozitive medicale gratuite în ambulatoriu;
• servicii gratuite de cazare și masă, și pentru însoțitorul copilului cu dizabilitate gravă sau accentuată ori al adultului cu dizabilitate gravă sau accentuat în unitățile sanitare cu paturi, sanatorii și stațiuni balneare, la recomandarea medicului de familie ori a medicului specialist;
• un bilet gratuit de tratament balnear, în cursul unui an, pe baza programului individual de reabilitare și integrare socială și a recomăndarii medicului de familie sau a medicului specialist.
Potrivit legii, persoanele cu dizabilitate au acces liber și egal la orice formă de educație, indiferent de vârstă, în conformitate cu tipul, gradul de dizabilitate și nevoile educaționale ale acestora. Totodată, în cadrul procesului de învățământ, cei care suferă de un handicap au dreptul la:
servicii educaționale de sprijin;
dotarea cu echipament tehnic adaptat tipului și gradului de handicap și utilizarea acestuia;
adaptarea mobilierului din sălile de curs;
manuale școlare și cursuri în format accesibil pentru elevii și studenții cu deficiențe de vedere;
utilizarea echipamentelor și softurilor asistive în susținerea examenelor de orice tip și nivel.
În ceea ce privește locuința, persoanele cu dizabilitate gravă beneficiază de următoarele drepturi:
acordarea unei camere de locuit, suplimentar față de normele minimale de locuit prevăzute de lege, pe baza contractelor de închiriere pentru locuințele care aparțin domeniului public sau privat al statului ori al unităților administrativ-teritoriale ale acestuia;
scutirea de la plata chiriei pentru suprafețele locative cu destinație de locuințe deținute de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale ale acestuia și care sunt în folosința acestor persoane.
Conform legii, copiii și adulții cu dizabilitate beneficiază de gratuitate la biletele de intrare la spectacole, muzee, manifestări artistice și sportive, astfel:
adultul cu deficiență graă sau accentuată, precum și persoana care îl însoțește beneficiază de gratuitate;
adultul cu handicap mediu și ușor beneficiază de bilete de intrare în aceleași condiții ca pentru elevi și studenți.
Persoanele cu dizabilități grave și accentuate beneficiază de gratuitate pe toate liniile la transportul urban cu mijloace de transport în comun de suprafață și cu metroul. Totodată, ei au gratuitate și la transportul interurban, la alegere, cu orice tip de tren,în limita costului unui bilet de tren accelerat, clasa a II a, cu autobuzele sau cu navele pentru transport fluvial, pentru 12 călătorii.
II. 3 Facilități fiscale
Persoanele cu dizabilități grave sau accentuate beneficiază de următoarele facilități fiscale:
scutire de la plata impozitului pe clădire și teren;
scutire de la plata taxei asupra autoturismelor, motocicletelor cu atas și mototriciclurilor, adaptate dizabilității;
scutire de la plata taxei pentru eliberarea autorizației de funcționare pentru activități economice și viza anuală a acestora;
scutire de la plata taxei hoteliere.
Persoanele adulte cu handicap grav sau accentuat pot beneficia de credit a cărui dobândă se suportă din bugetul de stat în baza unui contract privind angajamentul de plată a dobânzii pentru achiziționarea unui singur autovehicul și pentru adaptarea unei locuințe conform nevoilor individuale de acces, cu condiția plății la scadența ratelor creditului, dar și cu condiția ca valoarea creditului să nu depășească 10.000 de euro, iar returnarea creditului să nu depaseașeacă 10 ani. În cazul achiziționării de autovehicule adaptate pentru transportul persoanelor cu handicap netransferabile, dependente de scaunul cu rotile, valoarea creditului nu poate depăși 20.000 de euro, iar perioada de rambursare este de 15 ani.
Mai mult decât atât, persoanele cu handicap care au autoturisme adaptate beneficiază de scutire de la plata tarifului de utilizare a rețelelor de drumuri naționale.
Dreptul la asistența socială sub formă de servicii sociale se acordă la cerere sau din oficiu pe baza unor acte. Astfel, serviciile sociale se acordă la domiciliu, în comunitate și în centre de zi și centre rezidențiale, publice sau private. Persoana cu handicap grav are dreptul, în baza evaluării sociopsihomedicale, la un asistent personal. De asemenea, adultul cu dizabilitate gravă sau accentuată care nu are o locuință, nu realizează venituri ori realizează venituri de până la nivelul salariului mediu pe economie poate beneficia de îngrijirea și protecția unui asistent personal profesionist.
În ceea ce privește prestațiile sociale acordate persoanelor cu dizabilități, acestea cuprind:
a) indemnizație lunară indiferent de venit în cuantum de 202 lei, pentru adultul cu dizabilitate gravă; în cuantum de 166 lei, pentru adultul cu dizabilitate accentuată;
b) buget personal complementar lunar, indiferent de venituri: în cuantum de 91 lei, pentru adultul cu dizabilitate gravă; în cuantum de 68 lei, pentru adultul cu dizabilitate accentuată; în cuantum de 33,5 lei, pentru adultul cu dizabilitate medie.
Legea în vigoare stabilește și persoanele care nu pot beneficia de prestații sociale.
adulții cu dizabilități îngrijiți și protejați în centre rezidențiale publice, cu excepția centrului de tip respiro;
persoanele cu dizabilități care sunt reținute, arestate sau condamnate definitiv la o pedeapsă privativă de libertate, pe perioada reținerii, arestării ori a detenției;
adulții cu dizabilitate gravă sau accentuată care realizează venituri, aflați în îngrijirea și protecția asistentului personal profesionist.
În ceea ce privește orientarea, formarea profesională, ocuparea și angajarea în muncă, orice persoană cu handicap care dorește să se integreze sau să se reintegreze în muncă are acces gratuit la evaluare și orientare profesională, indiferent de vârsta, tipul și gradul de deficiență.
Totodată, persoanele cu deficiențe au dreptul să li se creeze toate condițiile pentru a-și alege și exercita profesia, meseria sau ocupația, pentru a dobândi și menține un loc de muncă, precum și pentru a promova profesional. În același timp, persoanele cu handicap (inclusiv persoana cu handicap de grad III) au dreptul de a munci și de a realiza venituri conform prevederilor muncii.
Mai mult decât atât, persoanele cu handicap angajate la domiciliu beneficiază din partea angajatorului de transportul la și de la domiciliu al materiilor prime și materialelor necesare în activitate, precum și al produselor finite realizate. Persoanele cu deficiențe aflate în căutarea unui loc de muncă sau încadrate în muncă beneficiază de următoarele drepturi:
cursuri de formare profesională;
adaptare rezonabilă la locul de muncă;
consiliere în perioada prealabilă angajării și pe parcursul angajarii, precum și în perioada de probă, din partea unui consilier specializat în medierea muncii;
perioadă de probă la angajare, plătită, de cel putin 45 de zile lucrătoare;
un preaviz plătit, de minimum 30 de zile lucrătoare, acordat la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului pentru motive neimputabile acestuia.
În același timp, persoanele cu dizabilități au posibilitatea de a lucra mai puțin de opt ore pe zi în cazul în care beneficiază de recomandarea comisiei de evaluare în acest sens.
CAPITOLUL III
Discriminare versus integrarea profesională a persoanelor cu dizabilități
III. 1 Integrarea socială a persoanelor cu dizabilități
Integrarea socio-profesională a persoanelor cu dizabilități este o temă de mare actualitate, foarte sensibilă și foarte controversată peste tot în lume. Ea generează dezbateri aprinse cu privire la concepte, soluții, eficiența economică și socială a aplicării lor, precum și răspunderea morală și politică ce revine atât guvernanților, cât și societății civile și presei, pentru rezolvarea corespunzătoare a problemei, în spiritul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a principiilor democratice și a normelor și principiilor economiei de piață, a căror viabilitate și valabilitate a fost demonstrată de experiența istorică a țărilor cu o viață democratică și economică dezvoltată.
În ultimii 10 ani, în România s-au produs transformări majore în viața persoanelor cu dizabilități.
În ciuda sprijinului comunității internaționale, a Statului român și a ONG-urilor romanești și străine, calitatea vieții persoanelor cu dizabilități instituționalizate este în continuare scazută, chiar dificilă din cauza lipsei serviciilor adecvate și a veniturilor foarte modeste.
Orice organizație are obligația morală să contribuie la ajutarea și dezvoltarea durabilă a comunității din care face parte. Și cum ar putea să facă lucrul acesta mai bine decât ajutând oamenii din acea comunitate, iar persoanele cu dizabilități reprezintă o resursă a comunității nu suficient de mult exploatată. În rândul persoanelor cu dizabilități ,,zac comori” nebănuite, care ar putea fi valorificate în folosul întregii societăți.
Integrarea socio-profesională a persoanelor cu dizabilități le transformă pe acestea din consumatoare de venituri de la buget, în producătoare de venit, în contribuabile, în consumatoare de produse și servicii. În felul acesta întreaga comunitate are de câștigat.
Deși câștigul financiar nu este atât de evident, investiția în persoanele cu dizabilități este o investiție pe termen lung în dezvoltarea întregii societăți românești.
Întrucât persoanele cu dizabilităti formează un grup foarte divers, care trebuie sa înfrunte unele bariere extrem de variate, confruntându-se cu o stare de multiplu defavorizat, trebuie acordată o atenție deosebită acestui segment, în special din prisma integrării, sub toate aspectele: educaționale, profesionale, ocupaționale, comunitare. Ca atare, este deosebit de important să li se asigure acestor persoane șanse egale de participare la viața socială, specifică unei societăți incluzive, prin dezvoltarea serviciilor de pregătire profesională/vocațională, prin crearea de oportunități pentru ocuparea unui loc de muncă, prin întărirea rolului comunității, al societății civile, în general, prin conștientizarea responsabilității față de persoana cu dizabilități, la nivel de societate, de grup țintă sau de familie, pentru sporirea gradului de integrare/participare socială a acestui segment de populație.
Persoanele cu dizabilități reprezintă 2,965 % din populația Romaniei – 643.458 de
persoane înregistrate în martie 2009. Semnificativ este faptul că aceștia beneficiază de aceleași drepturi ca și restul populației .
În timp ce sistemul social din Romania a început să se racordeze la standardele Europene, un segment notabil al persoanelor cu probleme mentale sau fizice continuă să rămană neglijat. Pentru a veni în spijinul autorităților și implicit și a persoanelor cu dizabilități este vitală identificarea dificultăților pe care aceste persoane le întampină în activitațile zilnice desfășurate în spațiul public .
Ar trebui încurajate inițiativele care vor contribui la schimbarea mentalității cetățenilor români ce, până acum, au menținut, în general, o atitudine de excludere. Procesul de incluziune, deoarece vizează schimbarea unei mentalități, este unul de durată și care trebuie abordat prin activități constante și consecvente.
O persoană cu dizabilități nu refuză să muncească, ci îi este subestimată contribuția pe care și-o pot dărui sieși, în primul rând, și societății, mai apoi Strategia de la Lisabona reprezintă temelia acestei atitudini. Din păcate, sau din fericire, aceste acțiuni ne privesc (și) pe noi, membrii activi ai societății, astfel, rolul unui liber arbitru este din start exclus. A nu fi apt pentru orice activitate nu este sinonim cu neputința, cu delăsarea sau cu refuzul de a contribui la dezoltarea unei societăți flexibile și dinamice.
Cei care nu sunt apți pentru munci standardizate, sunt mult mai predispuși activităților artistice, iar Ludwing van Beethoven ar fi un convingător exemplu, alături de alte persoane simple care trăiesc printre noi. Motivul pentru care persoanele cu dizabilități nu se bucură de acces comun, cu celelalte persoane, la spațiul public este pentru că, spre deosebire de alte țări, acestora nu le este oferită o distribuire uniformă în societate, ci sunt sprijinite doar de anumite instituții.
Termenului de integrare socială i s-au acordat diferite semnificații de către specialiști. Deși nu s-a ajuns încă la o definiție completă și unanim acceptată a acestui termen, putem considera, totuși că prin integrare socială se înțelege ansamblul măsurilor luate în vederea înlăturării sau diminuării consecințelor deficienței pentru a realiza o încadrare deplină a persoanei cu handicap în viața socială.
Aceste măsuri vizează stabilirea și restabilirea contactelor sociale normale, stimularea spiritului de independență și de autoservire, atragerea persoanei cu dizabilități la toate activitățile politice, culturale și sportive, pe care le desfășoară auzitorii.
Procesul de recuperare, adaptare și integrare a persoanelor cu dizabilități locomotorii în lumea celor normal are un caracter de permanență.
Astfel în acest proces dinamic, persoanei cu dizabilități locomotorii parcurg o serie de etape, atingând nivele de integrare tot mai ridicate, integrarea lui fiind condiționată de modul în care sunt parcurse diferitele etape de dezvoltare.
Se încearcă diferite modalități de „deschidere” a învățământului special pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, între care înființarea de clase speciale în școlile de masă, în cadrul cărora se pot desfășura atât activități specifice, cât și activități comune cu elevii, cu participarea lor la toate activitățile din clasă și posibilitatea de a beneficia și de instruire suplimentară în familie sau în centrele de reabilitare, participarea elevilor din școlile speciale la unele activități comune alături de ceilalți elevii.
Studiul unor aspecte ale integrării sociale a deficienților locomotorii ne-a relevat faptul că fenomenele de izolare, cu toate manifestările cunoscute, se mențin la toate nivelele de școlarizare, fiind mai accentuate la cei din ciclul liceal și superior. S-a constatat că elevii cu deficiențe locomotorii sunt foarte atașați unii de alții.
În general vorbind, relațiile interindividuale între copiii cu deficient locomotorii și colegii lor sunt extrem de rare și sărace în conținut. Persoanele cu handicap locomotor școlarizați în populația copiilor din școlile obișnuite au puține șanse să lege prietenii trainice cu aceștia sau să-și poată întemeia mai târziu familii. Este necesar, în acest sens, să se faciliteze crearea și intensificarea relațiilor între persoanele cu handicap locomotor, acțiune care se cere completată cu informarea marelui public în legătură cu aspectele specifice persoanelor cu handicap locomotor, în vederea unei mai bune cunoașteri reciproce.
Privită prin prisma alegerii unei profesiuni în concordanță cu aspirațiile și posibilitățile reale ale persoanelor cu handicap locomotor, școala generală obișnuită oferă șanse mai mari de realizare profesională decât școala specială, evantaiul mai larg al profesiunilor oferind mai multe alternative și posibilități de pregătire.
Ținând seama de unele limite impuse de specificul handicapului locomotor, părinții care au copii cultivă acestora aspirația către câteva profesiuni: desen tehnic, tehnică dentară, arte plastice și decorative, inginerie, matematici, cibernetică, științe economice. Preferințele subiecților investigați concordă în general cu dorințele părinților. Nu întotdeauna însă opțiunea formulată este compatibilă cu posibilitățile reale de realizare profesională ale persoanelor cu dizabilități locomotorii, o parte din meseriile solicitate fiind contraindicate persoanelor lipsite de control.
III. 2 Discriminarea și modalitățile de combatere a fenomenului
Discriminarea poate fi o intervenție bazată pe forță sau pe putere menită să ducă la privarea altei persoane sau altui grup de un drept sau de o recompensă prin invocarea unor criterii nespecifice. Discriminarea ca tratament diferențiat favorabil sau nefavorabil al indivizilor care au aceeași calitate dar aparțin anumitor grupuri sociale etnice sau religioase cum ar fi discriminarea rromilor, a persoanelor sărace sau a celor cu dizabilități.
Discriminarea se caracterizează prin reunirea a două elemente, mai precis tratarea diferită a unor persoane aflate in situații identice sau comparabile (sau, dimpotrivă, tratarea identică a unor persoane aflate in situații diferite), pe de o parte, și lipsa unei justificări obiective pentru un asemenea tratament, pe de altă parte. Primul element este tratarea diferită a unor persone aflate în situații identice sau comparabile sau, dimpotrivă, tratarea identică a unor persoane aflate în situații diferite.
Discriminarea ca formă de marginalizare de orice fel și în orice situație este, din păcate, un fenomen încă prezent în societatea democratică, fiind atât de obișnuit încât e considerat normal de către foarte mulți români.
Necunoștința de cauză, atitudinea indiferentă față de problemele apărute în cadrul locului de muncă, neputința sau teama sunt doar câteva motive în baza cărora angajații români refuză sau evită să își apere drepturile. Modalitatea cea mai frecvent întâlnită în rândul angajaților români în ceea ce privește rezolvarea unei probleme apărute pe fondul discriminării constă în schimbarea locului de muncă.
Persoanele cu dizabilități reprezintă una dintre cele mai discriminate categorii sociale. În România, majoritatea persoanelor care au o anumită dizabilitate nu au un loc de muncă. Articolul 50 din Constituția României prevede: „Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială. Statul asigură realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viața comunității, respectând drepturile și îndatoririle ce revin părinților și tutorilor”.
Dacă în majoritatea țărilor Uniunii Europene persoanele cu dizabilități locomotorii dispun de anumite facilități atât în societate cât și la locul de muncă, în țara noastră rar se întamplă acest lucru, pentru că de obicei persoanele care au un anumit handicap nu au un loc de muncă. Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH) a elaborat Strategia Națională 2006-2014 privind protecția, integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap din România. Scopul acestei strategii este asigurarea exercitării totale a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor cu handicap în vederea creșterii calității vieții acestora. Strategia propune ca modalități de creștere a gradului de ocupare a forței de muncă în rândul persoanelor cu handicap, urmatoarele căi de acțiune: asigurarea pregătirii școlare a persoanei cu deficiențe, indiferent de locul în care aceasta se află, inclusiv prin profesori itineranți; accentuarea importanței evaluării abilităților și, mai ales, a abilităților socioprofesionale; realizarea, diversificarea și susținerea financiară a programelor privind reabilitarea profesională a persoanelor cu dizabilități; asigurarea pregătirii pentru ocupații necesare în domeniul special și pentru introducerea de noi ocupații în Clasificarea Ocupațiilor din Romania.
În Romania, doar 4,2% dintre persoanele cu dizabilitați au un loc de muncă, cifra care clasează țara nostră pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Totodată Romania se află pe penultimul loc în privința sumelor alocate pentru servicii sociale pentru persoane cu dizabilități.
,,Dacă la nivelul Uniunii Europene, nivelul de ocupare a forței de muncă de către persoanele cu dizabilități este de 50%, în Romania doar 4,2% din totalul persoanelor cu dizabilități aveau un loc de muncă la 31 martie 2011. Conform datelor statistice ale ANPH: din 681.558 persoane cu dizabilități doar 28.826 erau angajați. În domeniul dizabilității intelectuale, situația este catastrofală mai puțin de 1% din persoanele cu această dizabilitate avand un loc de muncă , adică 977 persoane.
Din numărul total de persoane cu dizabilități angajate, doar 3% sunt persoane cu dizabilitate intelectuală și doar 5% cu dizabilitate psihică ", se arată în raport. Inițiatorii menționează că legislația românească se inspiră după un model aplicat în Franța și Germania, acordând facilități ,,unităților protejate" destinate stimulării angajării în muncă a persoanelor cu dizabilități, însă în cele 478 de unitați protejate înregistrate la ANPH sunt angajate doar 1.470 persoane cu dizabilități.
Discriminarea persoanelor cu dizabilități este în continuare o problema în România, guvernul nereușind să pună în practică legile care interzic acest lucru. Raportul Departamentului de Stat al SUA privind drepturile omului arată că legea din România cere ca persoanele cu dizabilități să aibă condiții speciale de acces în instituții și transportul în comun, dar țara are foarte puține facilități. Raportul precizează, însă, că numărul acestora este în creștere.
De asemenea, organizațiile neguvernamentale au observat ca plasarea, condițiile de viață și tratamentul pacienților în multe spitale psihiatrice nu respectă standardele internaționale cu privire la drepturile omului. Autoritățile americane spun că Centrul pentru Resurse Juridice a vizitat, de doua ori, 16 instituții de stat pentru persoane cu dizabilizați mintale, pentru a evalua situația acestora. În raport se precizează că unele vizite au fost aprobate cu greu de conducerea instituțiilor.
Raportul arată ca aceste instituții erau supraaglomerate, aveau personal insuficient calificat, care nu cunoștea legea pentru aceste persoane, iar medicația era insuficientă. Mai mult, pacienții erau neglijați, aveau condiții de igienă precare și lipseau activitațile recreaționale.
Oricine poate fi victimă a discriminării. Orice criteriu în funcție de care o persoană este tratată diferit poate constitui un criteriu de discriminare. Victima discriminării trebuie doar să aducă dovada diferenței de tratament (sau a tratamentului identic atunci când este vorba de persoane aflate în situații diferite), urmând ca persoana asupra căreia planează acuzația de discriminare să încerce să demonstreze că o astfel de diferență de tratament este fondată pe criterii obiective.
Prin urmare oamenii sunt discriminați în funcție de vârstă, sex, orientare sexuală sau politică, dar cele mai afectate sunt persoanele cu dizabilități.
Dizabilitatea este termenul general pentru afectări, limitări de activitate sau restricții de participare. El denotă aspectele negative ale interacțiunii dintre individ (care are o problemă de sănătate) și factorii contextuali în care se regăsește (factori de mediu și personali).
Handicap înseamnă pierderea sau limitarea șanselor unei persoane de a lua parte la viața comunității la un nivel echivalent cu ceilalți membri. El descrie interacțiunea dintre persoană și mediu. Scopul acestei definiții este de a concentra atenția asupra deficiențelor din mediul înconjurător și a unor sisteme organizate de societate care împiedică persoanele cu handicap să participe în condiții de egalitate.
Persoanele cu dizabilități sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficiențelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale și/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu șanse egale la viața societății, necesitând măsuri de protecție în sprijinul integrării și incluziunii sociale.
Indiferent că este fizic sau mental, handicapul reprezintă o sursa de stigmatizare. Cei care suferă din cauza lui se confruntă deseori cu practici discriminatorii. Și fie că ne referim la deficiențe, la incapacitate sau la dezavantaje avem de-a face cu o relație în care intervin simultan factori biologici, ecuație personală, privire exterioară.
Handicapul poate fi considerat ca produs social ce se formează într-un anumit context istoric; ultimele decenii au fost marcate de o ideologie a readaptării. Din moment ce persoanele cu dizabilitati sunt asemeni celorlalți, singularitatea și alteritatea tind să se estompeze: ceea ce contează este faptul de a deveni identic, de a face să dispară diferențele.
Cei care prezintă un handicap sunt priviți ca inadaptați față de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social și pentru a scapa de această stigmatizare, ei trebuie să aibă o personalitate puternică.
În general, autoritățile publice sunt reticente în introducerea serviciilor comunitare pentru persoanele cu dizabilități mentale, principalul motiv fiind acela al costurilor care sunt mult mai mari decât cele alocate în cazul serviciilor de instituționalizare, în opinia lor, deși nu există argumente temeinic fundamentate în acest sens.
CAPITOLUL IV
Metodologia cercetarii
IV.1 Premise teoretice
Discriminarea este definită, drept acel comportament, care creează deosebiri, restricții sau preferințe, întemeiate pe diferite criterii cum ar fi: rasa, culoarea, originea naționalăsau entnică, limba, vârsta, opinia publică etc.
Populația discriminată este reprezentată de toate persoanele, indiferent de vârstă, care prezintă o formă de dizabilitate locomotorie.
Conform Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, există anumite principii care susțin recunoașterea demnității, a valorii și a drepturilor egale și inalienabile ale omului ca fundament al libertății, dreptății și pacii în lume; fiecare persoană este îndreptățită să beneficieze de toate drepturile și libertățile existente, fără nici un fel de diferențiere.
Se vorbeșe despre universalitatea, indivizibilitatea, interdependența și inter-relaționarea tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și necesitatea ca persoanele cu dizabilități să li se garanteze dreptul de a beneficia pe deplin de acestea, fără discriminare.
Conform Convenției, dizabilitatea este un concept în evoluție și că acest rezultat din interacțiunea dintre persoanele cu dizabilități și barierele de atitudine și de mediu care împiedică participarea lor deplină și efectivă în societate în condiții de egalitate cu ceilalți.
Discriminarea oricărei persoane pe criterii de dizabilitate este o încălcare a demnității și valorii inerente a omului. De aceea este necesară promovarea și protejarea drepturilor omului pentru toate persoanele cu dizabilități, inclusiv pentru cele care au nevoie de mai mult sprijin.
Persoanele cu dizabilități continuă să se confrunte cu barierele în participarea lor ca membrii egali ai societății, precum și cu încălcări ale drepturilor omului, peste tot în lume. În acest sens, este deosebit de importantă cooperarea internațională pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale persoanelor cu dizabilități în fiecare țară, în special în țările în curs de dezvoltare.
Nu trebuie uitat faptul că aceste persoane cu dizabilități locomotorii, au adus contribuții valoroase la bunăstarea generală și la diversitatea comunităților din care fac parte.
IV.2 Scopul și obiectivele cercetării:
Tema are ca scop aducerea în prim plan a problemelor cu care se confruntă persoanele cu dizabilități locomotorii și familiile acestora, dar și asistenții sociali și consilierii care lucrează în instituțiile dedicate persoanelor cu dizabilități. Totodată, este evident faptul că ne dorim să identificăm o serie de acțiuni și măsuri care să contribuie la o mai bună integrare socială a persoanelor cu nevoi speciale, de a identifica posibile soluții la aceste probleme.
IV.3 Obiectivele cercetării:
Indentificarea principalelor cauze ale marginalizării sociale ale persoanelor cu dizabilități locomotorii;
Analiza și oferirea de soluții alternative la regimul instituționalizat pentru persoanele cu dizabilități;
IV.4 Ipotezele cercetării sunt:
Dacă membrii unei comunități ar fi mai informați cu privire la aspectele vieții persoanelor cu dizabilități locomotorii, atunci acestea s-ar integra mai ușor în viața socială;
Cu cât s-ar oferi mai multe soluții alternative persoanelor cu dizabilități locomotorii, cu atât ar crește nivelul general de educație al acestora.
IV.5 Grupul țintă:
În lotul pentru cercetare au participat 20 de persoane cu dizabilități locomotorii din Complexul de servicii Comunitare ,, Sf. Maria” Vălenii de Munte. Acest Complex oferă o gamă diversă de servicii, privind bunăstarea copiilor și tinerilor. Copilul și tănărul este în centrul tuturor principiilor și obiectivelor de activitate, el fiind considerat clientul serviciului oferit.
Grupul țintă este reprezentat de tinerii cu vârste cuprinse înre 18 și 25 de ani, fiind beneficiarii Complexul de servicii Comunitare Sf. Maria Vălenii de Munte. Tinerii prezintă deficiențe locomotorii.
În cadrul centrului tinerilor le sunt oferite următoarele servicii: evaluarea și reevaluarea complexă. Tinerii sunt evaluați permanent, urmărindu-se schimbările care se produc asupra lor; supravegherea stării de sănătate și asistență medicală continuă, la centru se află un cabinet medical, unde tinerii sunt consultați și ori de câte ori au o problemă i se pot adresa medicului.
Tinerii pot apela atât la serviciile de consiliere ale asistentului social,cât și la serviciile psihologului. Servicii de asistență socială ori de câte ori apare o problemă, tinerii primesc ajutor din partea asistentului social, care se ocupă tot odată și de dosarul fiecărui copil; diferite programe de abilitare/ reabilitare, educație. Tinerii desfășoară la centru diferite activități, care au rolul de a le dezvolta comunicarea, mobilitatea corporală. Menținerea contactului cu familia (o parte din tineri păstrează legătura cu familia lor, fie rudele vin să le viziteze, fie asistentul social merge în vizită împreună cu tânărul, atunci când desfășoară ancheta socială); integrarea socio-profesională a tinerilor care au avut capacitatea de a termina școala.
IV. 6 Metode și instrumente de cercetare:
Am ales ca metodă de cercetare chestionarul pentru a obține un volum bogat de informații, dar în același timp am dorit să aflu părerea oamenilor despre persoanele cu dizabilități locomotorii.
Chestionarul este instrumentul cel mai utilizat în ancheta sociologică și constă într-un set de întrebări formulate în scris și ordonate în mod logic, care se refera la anumite aspect ale vieții sociale. Calitatea cercetării realizate cu ajutorul chestionarului depinde, în primul rând, de calitatea întrebărilor acestuia, sociologii afirmând că ancheta nu poate fi mai bună decât întrebările conținute de chestionar.
Acesta este folosit și în acest caz, pentru opținerea unor informații de la un număr mare de persoane și pentru prelucrarea lor statistică într-un timp scurt.
Chestionarul este folosit pentru a masura felul în care membrii comunității au receptat mesajele campaniei de sensibilizarea și de informare, în același timp. Chestionarul are ca obiectiv, producerea unei cunoașteri științifice. Se poate utiliza pentru a determina efectele anumitor factori sociali; gradul în care Campania de sensibilizare a modificat percepția oamenilor asupra fenomenului de descriminare a tinerilor cu deficient locomotorii.
În cele mai multe cazuri, se utilizează la finalul activităților, deoarece face parte din evaluarea finala a acestora. Prin aplicarea acestuia, se urmărește dacă obiectivele propuse au avut efectele scontate sau nu.
IV. 7 Analiza și interpretarea rezultatelor cercetării:
În urma aplicării chestionarelor, mi-am propus să aflu ce informații are lotul investigat din Vălenii de Munte, despre ceea ce înseamnă ,,discriminarea’’; despre ,, persoanele cu dizabilități locomotorii’’; despre ,, ajutorul pe care îl pot da acestor persoane vulnerabile’’; despre ,,drepturile acestor persoane’’ și despre ,, implicarea statului în viața persoanelor cu dizabilități locomotorii’’.
Chestionarul aplicat a avut 25 de întrebări atât închise cât și deschise.
La întrebarea ,, Ce considerați că reprezintă discriminarearea?’’. majoritatea persoanelor investigate au definit discriminarea ca fiind: ,, diferența care se face între persoane’’; ,,atitudinea superioară față de alte persoane’’; ,, marginalizarea’’ , ,,excluderea unei persoane dintr-un anumit grup’’; ,, excluderea din societate după anumite criterii’’.
Deasemenea au fost și persoane care au negat aceste răspunsuri.
La întrebarea referitoare la tipurile de dizabilități cunoscute, s-a constat faptul că persoanele chestionate au fost informate, deoarece cunoșsteau tipurile de dizabilități existente.
Altruismul de care dau dovada persoanele chestionate este de apreciat, deoarece atunci când au fost întrebate ,, Dacă a-ți avea ocazia a-ți interacționa cu o persoana cu diziabilitate locomotorie?’’, acestea au susținut că ar face acest lucru, ceea ce ar putea însemna că persoanele cu dizabilități sunt văzute ca persoane normale. Au fost bineînțeles și răspunsuri care au afirmat că nu și-ar dori să interacționeze cu asfel de persoane, acest lucru probabil și din cauză că le-ar fi frică, sau nu ar ști cum să reacționeze în preajma acestora sau nu dețin destule informații, cu privire la felul cum trebuie să te comporți cu o astfel de persoană.
Un alt aspect care l-am observat, a fost acela că populația este slab informată cu privire la drerpturile persoanelor cu handicap, iar necunoașterea acestor drepturi impune ajutorul scăzut oferit acestor persoane.
Părerea celor mai mulți dintre cei chestionați asupra integrării în muncă a persoanelor cu dizabilități a fost una negativă. Acest fapt poate fi și din cauză că aceste persoane reprezintă unul dintre cele mai vulnerabile grupuri, neavând un loc unde să se pregătească din punct de vedere profesional.
La întrebarea ,,Cum considerați că societatea românească se implică în sprijinirea tinerilor cu dizabilități?’’ aceștia au răspuns în felul următor: ,, foarte puțin și ineficient’’.
Din răspunsurile oferite, am constatat că oameni sunt nemulțumiți de ajutorul statului și de serviciile pe care le oferă persoanelor cu dizabilități locomtorii.
În concluzie, am constatat că lotul investigat din Vălenii de Munte, deține câteva informații despre persoanele cu dizabilități locomotorii, Considerând că statul ar trebui să facă mult mai multe pentru acești oameni. Au fost foarte deschiși, răspunzând în următorul mod: își fac griji pentru cei aflați în nevoie, dar unora le este teamă să ineteracționeze cu aceștia. Sunt de părere că cei care trebuie să-i ajute pe acești oameni cu dizabilități locomotorii, trebuie să fie specializați în domeniu, lucru ce este fals, deoarece toți putem ajuta, și numai împreună vom lăsa prejudecățile și ne vom considera ,, egali în fața lui Dumnezeu’’.
În urma aplicării chestionarelor, cu privire la problemele pe care le întâmpină persoanele cu dizabilități locomotorii am observat faptul că lotul investigat a avut contact măcar o dată cu persoane cu dizabilități.
Consider că mentalitatea trebuie puțin schimbată fără a mai judeca aceste categorii vulnerabile, oamenii nu trebuie să se gândească doar să profite de pe urma acestor persoane cu dizabilități locomotorii. Aceștia ar trebui să fie informați mai mult cu privire la ajutorul care trebuie oferit persoanelor cu dizabilități locomotorii, acestea fiind tratate în mod egal și nu ca ,, ciudățenii ale naturii ’’, așa cum mulți dintre oameni îi consideră.
IV. 8 Concluziile cercetării
Scopul acestei lucrări a vizat: ,,Sensibilizarea opiniei publice cu privire la problema discriminării persoanelor cu dizabilităși locomotorii". Am realizat această lucrare , deoarece mi-am propus să informez persoanele din Vălenii de Munte cu privire la problemele pe care le întâmpină persoanele cu handicap în societate. În categoria persoanelor cu handicap intră și cei cu handicap locomotor, aceștia sunt priviți de societate cu foarte multa neîncredere, indiferență, badjocoră, prin aceste comortamente antisociale această categorie de persoane este total exclusă.
În general persoanele cu handicap sunt printre cele mai discriminate categorii, deoarece la noi în societate se consideră că o persoana este capabilă de muncă, doar atunci cand este perfect sanatoasă, astfel judecandu-i foarte aspru, prin aceste stereotipuri, pe cei care au un anumit handicap.
Nimeni nu caută să înțeleaga acest tip de persoane, sau cei care caută să-i înțeleagă sunt destul de puțini.Oamenii judecă, fara sa-și dea seama că acești oameni suferă de fapt de o boală și nu au nici o vină ca s-au născut așa.
Tinerii cu deficiențe locomotorii sunt priviți ca niște ciudățenii ale naturii, care nu au nici o șansă de a avea o viață normală.
Am constata problemele cu care acești tineri se confruntă și una dintre acestea ar fi intoleranța celorlalți. Sunt priviți ciudat pe stradă, iar oamenii, în loc să întindă mâna, arată cu degetul.
Aș dorii să arăt că, în ciuda diagnosticului existent, ei ar trebui să aibă aceleași șanse ca noi de a se bucura de o viață decentă în comunitatea în care trăiesc. Nu trebuie să uităm faptul că în fața lui Dumnezeu toți suntem egali, așa că ar trebui să ne purtăm ca atare.
Prin aplicarea chestionarelor, am constatat că populația din Vălenii de Munte, are informații cu privire la tinerii cu dizabilități locomotorii, sunt dispuși să-i ajute pe acești tineri, dar nu o fac totuși din teama de a nu greși.
Părerea mea este că oamenii au înțeles mesajul transmis de noi și în concluzie vor dori să sprijine această categorie de persoane.
Chestionarele, pliantele și afișele sunt elementele-cheie care fac parte dintr-o campanie de informare și sensibilizare a comunității.
CAPITOLUL V
PROIECT DE INTERVENȚIE
Integrarea profesională a tinerilor cu deficiențe locomotorii
TEMA: Tinerii cu deficiențe locomotorii
TTTLUL: Integrarea profesională a tinerilor cu deficiențe locomotorii
REZUMATUL
Acest proiect își propune să integreze profesional 50 de tineri cu deficiențe locomotorii cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani din județul Prahova.
Din cauza deficiențelor locomotorii, această categorie de tineri are șanse reduse în găsirea unui loc de muncă datorită angajatorilor care consideră că nu au starea de sănătate adecvată și studiile necesare.
JUSTIFICAREA PROIECTULUI
Acest proiect vine în ajutorul tinerilor cu deficiențe locomotorii care nu sunt integrați pe piața muncii. Totodată, prin acest proiect se dorește sensibilizarea opiniei publice și în special a angajatorilor în vederea angajării persoanelor cu deficiențe locomotorii.
De asemenea, proiectul are o inportanță deosebită în condițile în care accesul persoanelor cu deficiențe pe piața munci este foarte redus. De și legea îi obligă pe cei care au angajat un numar de 20 de persoane, un procent de 4% sa fie reprezentat de persoane cu deficiențe, acest lucru nu este respectat.
Acest proiect se dovedește a fi deosebit de inportant deoarece urmărește: integrarea profesională a tinerilor cu handicap locomotor; sensibilizarea angajatorilor cu privire la avantajele angajări persoanelor cu handicap locomotor; facilitarea accesului celor cu deficiențe în mijloace de transport și firme; schimbarea mentalității tinerilor cu deficiențe locomotorii.
SCOPUL PROIECTULUI:
Scopul acestui proiect îl reprezintă integrarea profesională a tinerilor cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani cu deficiențe locomotorii din județul Prahova. În cadrul acestui proiect tinerii vor participa la cursuri de arte și meseri, engleză, informatică, activități sportive (tenis de masă).
În urma absolvirii acestor cursuri tinerii vor putea fi integrați mult mai ușor pe piața muncii, avănd în acest fel o calificare profesională.
IDENTIFICAREA ȘI ESTIMAREA PROBLEMEI
Problema: Numărul mare de tineri cu deficiențe locomotorii care nu au un loc de muncă.
Descrierea problemei:
În UE, numărul persoanelor cu deficiențe este de 65 milioane, aproximativ 10% din populația UE, ceea ce echivalează cu populația Belgiei, Greciei, a Republicii Cehe, a Ungariei și a Olandei.
Comparativ cu numărul persoanelor care nu suferă de nici o deficiență și care nu au un loc de muncă, numărul persoanelor cu deficiențe fără un loc de muncă este de două pînă la trei ori mai mare.
Tinerii cu deficiențe locomotorii nu sunt integrați profesional deoarece sunt considerați inapți de muncă și neavând studiile necesare.
Istoria ,,handicapului" este una destul de complexă. Mult timp, cercetători din domeniu au căutat o definiție a persoanelor cu handicap.
P. Wood este cel care a formulat o serie de propunei de reconceptualizare, care ulterior a fost și acceptate de Organizația Mondială a Sănătății în anul 1980.
Astfel, cuvântul handicap este înlocuit prin trei concepte:
Deficiență sau infirmitate- cuprinde orice pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri sau a unei funcții anatomice, fiziologice, descriind tulburări la nivelul organismului (deficiențe ale membrelor, organelor, altor structuri sau funcții).
Incapacitatea- înglobează orice restricție, diminuare, lipsă sau pierdere (rezultând dintr-o deficiență) a capacității de a efectua o activitate în condiții considerate ca normale pentru o ființă umană.
Handicapul este definit ca dezavantajul unei persoane, ca urmare a unei deficiențe sau incapacități, care limitează sau împiedică satisfacerea totală sau parțială a sarcinilor considerate ca normale pentru ea, în funcție de vârstă, sex, factori sociali, factori culturali.
Persoanele cu deficiențe locomotorii sunt percepute din cel puțin trei perspective:
În societățile tradiționale, unde se punea accent pe religie ți cultură, handicapul fizic era conceput ca o pedeapsă la păcatele săvârșite; în societățile moderne, care promovează succesul individual, handicapul este văzut ca o tragedie personală.
Economia reprezintă unul dintre cei mai importanți factori; astfel, persoanele cu handicap fizic nu pot face față productivității muncii și nici nu pot aloca mult timp acesteia, neputându-și îndeplini norma de muncă.
Societatea modernă este o societate în continuă schimbare. În aceste condiții, persoanele care sunt sănătoase pot avansa ierarhic, pe când cele cu handicap fizic stagnează.
Handicapul fizic a fost definit din trei perspective:
Perspectiva psiho-socială- vizează modul în care societatea percepe handicapul fizic. Perspectiva face referire la sentimentele pe care le au indivizii față de persoanele cu handicap, construcția clădirilor și a mijloacelor de transport în comun. În societatea de azi, nu persoana cu deficiențe trebuie să se adapteze societății, ci societatea să se adapteze celor cu handicap.
Perspectiva medicală- aceasta denumește handicapul ca o boală cronică. În societatea tradițională, handicapul fizic îi denumea pe aceia care, din cauza diferitelor deficențe fizice, nu pot dispune de aceleași posibilități ca și cei considerați normali.
Perspectiva economică- conform acestei perspective, cei care au un handicap fizic sunt incapabili să lucreze, deci sunt o povară în plan economic. Cei cu deficiențe locomotorii nu sunt capabili să lucreze sau să se deplaseze, deci nu contribuie la îmbunătățirea economiei. Din acest punct de vedere, handicapul poate fi considerat o ,,boală cronică".
În continuare ne propunem să trecem în revistă două dintre cele mai importante acte normative specifice sistemului legislativ românesc în ceea ce privește drepturile și responsabilitățile persoanelor cu dizabilități.
Declarația de la Roma
Persoanele cu deficiențe locomotorii trebuie să aibă acces în toate unitățile de învățământ. Dreptul la educație este prevăzut în toate actele naționale și internaționale în materie de drepturi. Prin educație se poate realiza mult masi ușor procesul de integrare profesională a persoanelor cu deficiențe locomotorii.
Consemnăm de asemenea, conform Declarației de la Roma, că este obligația statelor și națiunilor să ajute la realizarea acestui proces.
Constituția României
Articolul 16 specifică faptul că ,,cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".
În Constituție regăsim următoarele drepturi esențiale și pentru persoanele ci deficiențe locomotorii:
dreptul la viață(art.22);
dreptul la integritatea fizică și psihică;
dreptul la libertate în exprimarea gândurilor și a opinilor proprii;
dreptul de a avea acces la informațiile de interes public (art.31);
dreptul la educație;
accesul la cultură;
dreptul la ocrotirea sănătății;
dreptul la muncă și protecția socială în muncă;
dreptul de a întemeia o familie.
POPULAȚIA ȘI GRUPUL ȚINTĂ
angajatorii, echipa de lucru, membrii comunității, primăria, instituția școlară (Complexul de servici Comunitare Sf Maria din Vîlenii de Munte), parteneri Media ( ziarul local Prahova, radio Prahova)
Grupul țintă: 50 tineri cu deficiențe locomotorii cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani din Județul Prahova .
Criteriile care au stat la baza alegerii tinerilor au fost:
vârsta benificiarilor să fie între 18-25 ani;
să aibă handicap locomotoriu ușor sau mediu;
să dorească să participe la cursuri;
să nu fie integrați profesional.
Motivele care au stat la baza alegerii grupului țintă sunt următoarele:
a) vârsta benificiarilor- această vârstă este una foarte dificilă, în această perioadă tinerii au nevoie de ajutor profesional și îndrumare spre obținerea unui loc de muncă:
b) prezența handicapului fizic ușor sau moderat- din cauza deficienței cu care se confruntă, acești tineri au mari dificultăți în a se integra social și profesional. Persoanele cu handicap sunt etichetate, discriminate și izolate; sunt lipsite de afecțiune și sprijin; această categorie dispune de puține programe privind integrarea profesională, acest lucru reprezentând un obstacol în găsirea unui loc de muncă.
FORMULAREA OBIECTIVELOR
O.1. Informarea persoanelor cu deficiențe locomotorii cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani din Județul Prahova în vederea integrării profesionale pe piața muncii;
O.2. Calificarea profesională a celor 50 tineri cu deficiențe locomotorii cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani din Județul Prahova prin participarea la cursuri de arte și meserii, informatică, engleză, activități fizice ( tenis de masă);
O.3. Consilierea celor 50 tineri cu deficiențe locomotorii cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani din Județul Prahova în vederea orientării și găsirii unui loc de muncă;
O.4. Contactarea unor firme în vedera angajării a celor 50 tineri cu deficiențe locomotorii cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani din Județul Prahova pe parcursul derulării proiectului.
ACTIVITĂȚI
Activități pentru obiectivul 1:
A.1. Stabilirea echipei care va lucra pentru realizarea unei campani de informare:
A.2. Stabilirea grupului țintă căruia îi sunt adresate mesajele campaniei derulată în cadrul proiectului:
A.3. Stabilirea criteriilor care stau la baza selectări persoanelor cu deficiențe locomotorii:
A.4. Stabilirea canalelor de comunicare, elaborarea mesajelor de campanie în cadrul echipei și a punctelor de distribuire a pliantelor;
A.5. Elaborarea unor pliante informative;
A.6. Recrutarea și instruirea voluntarilor pentru distribuirea pliantelor care se referă la integrarea profesională a tinerilor cu deficiențe locomotorii;
A.7. Distribuirea pliantelor în Județul Prahova de către echipa de voluntari implicată în proiect;
A.8. Monitorizarea și supervizarea modului de distribuire a pliantelor de către voluntari;
A.9. Evaluarea activității de distribuire a pliantelor în cadrul campaniei;
A.10. Organizarea lunară a întâlnirii membrilor echipei care lucrează la derularea proiectului;
A.11. Realizarea unor emisiuni radio cu invitați (specialiști)din cadrul AJOFM Prahova cu dezbateri pe tema integrării profesionale a tinerilor cu deficiențe locomotorii;
A.12. Publicarea în ziarul ,,Prahovean" a unor articole despre proiectul cu tema Integrarea profesională a tinerilor cu deficiențe locomotorii și avantajele angajării acestor tineri.
Indicatori cantitativi:
1. numărul de pliante împărțite în Județul Prahova ;
2. numărul emisiunilor radio difuzate pe tema integrării profesionale ale persoanelor cu deficiențe locomotori;
3. numărul articolelor din presa scrisă privind dezbaterea integrării profesională a tinerilor cu deficiențe locomotorii;
4. numărul de persoane (audiență) care a ascultat emisiunile de postul de radio local Prahova;
5. numărul întâlnirilor membrilor echipei care ajută să se ocupe de derularea proiectului;
6. numărul de voluntari implicați în derularea proiectului.
Indicatori calitativi:
1. creșterea numărului de persoane care se informează cu privire la derularea proiectului;
2. reacția de sprijin a membrilor implicați în derularea proiectului;
3. reacția membrilor din cadrul Ministerului Muncii în vederea creării a mai multor locuri de muncă pentru tinerii cu deficiențe locomotorii.
Activități pentru obiectivul 2
A.1. Încheierea unui contract de colaborare cu o firmă de transport;
A.2. Asigurarea unei mese pe zi;
A.3. Încheierea unui contract cu instituția (Complexul de servici Comunitare Sf Maria din Vălenii de Munte) care oferă spațiul desfășurării cursurilor și spațiul pentru masa de zi
A.4 Organizarea spațiului unde se vor desfășura cursurile și spațiului unde se ia masa;
A.5. Stabilirea persoanelor specializate (profesori) care se ocupă de predarea cursurilor;
A.6. Achiziționarea materialelor necesare cursurilor;
A.7. Recunoașterea de M.E.C a diplomelelor obținute de cursanți la absolvirea cursurilor profesionale.
Indicatori cantitativi:
1. frecvența tinerilor participanți la cursuri:
2. numărul cursurilor de calificare puse la dispoziția tinerilor cu deficiențe locomotorii;
3. numărul tinerilor care obțin diploma de absolvire a cursurilor de calificare profesională;
4. numărul persoanelor care oferă servicii în cadrul cursurilor.
Indicatori calitativi:
1. interesul tinerilor de a participa la cursurile de calificare profesională;
2. diversitatea activităților desfășurate în cadrul cursurilor;
3. gradul de înțelegere a cursurilor de tinerii cu deficiențe locomotorii;
4. respectarea programului da calificare profesională de benificiarii proiectului;
5. satisfacerea gradului de mulțumire al tinerilor în urma desfășurării proiectului.
Activități pentru obiectivul 3
A.1. Stabilirea personalului specializat (consilieri, psihologi) pentru consilierea tinerilor cu deficiențe locomotorii;
A.2. Organizarea spațiului necesar ședințelor de consiliere.
Indicatori cantitativi:
1. numărul de ore de consiliere;
2. frecvența participării tinerilor la cursurile de calificare profesională;
3. numărul de tineri care vin la cursuri;
4. numărul de consilieri care asigură ședința de consiliere.
Indicatori calitativi:
1. interesul benificiarilor prntru ședințele de consiliere;
2. respectarea programului de consiliere de către benificiari;
3. satisfacția benificiarilor;
4. gradul de mulțumire a tinerilor cu deficiențe locomotorii după ședința de consiliere.
Activități pentru obiectivul 4
A.1. Contactarea unor firme care permit angajarea celor 50 de tineri cu deficiențe locomotorii cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani din Județul Prahova;
A.2. Prezentarea patronilor despre avantajele angajării tinerilor cu deficiențe locomotorii;
A.3. Încheierea unor contracte cu firmele în vederea angajării tinerilor cu deficiențe locomotorii cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani din Județul Prahova pe parcursul celor 7 luni de desfășurare a proiectului;
A.4. Oferirea de salarii de către angajatori a celor angajați pe perioada de 7 luni a derulării proiectului.
Indicatori cantitativi:
numărul de locuri disponibile în cadrul firmelor contactate;
numărul de angajatori contactați;
numărul contractelor încheiate în urma angajării tinerilor cu deficiențe locomotorii de firmele contactate;
Indicatori calitativi:
1. interesul tinerilor cu deficiențe de a se angaja profesional;
2. gradul de mulțumire al tinerilor cu deficențe locomotorii vizate de noul loc de muncă
3. gradul de mulțumire al angajatorilor cu privire la munca realizată de tinerii angajați la locul de muncă.
DURATA PROIECTULUI: 01.02.2014-01.06.2015
DIAGRAMA GANTT
EVALUAREA PROIECTULUI
Evaluarea proiectului se face în cadrul fiecărei etape.
Metode utilizate:
– observația urmărește să surprindă la fața locului cum este organizată campania, cum sunt transmise și recepționate mesajele, modul de lucru al consilierilor și psihologilor în ședințele de consiliere;
– documentarea în legătură cu tema discutată și anume ,,Integrarea profesională a tinerilor cu deficențe locomotorii"(statistici, legi, articole); găsirea partenerilor pentru derularea proeictului.
– discuții între membrii echipei de lucru, profesori, consilieri, psihologi, benificiari.
STABILIREA UNOR PARTENERIATE:
Partenerii acestui proiect au fost aleși pe baza compatibilității obiectivelor și sunt:
Primăria orașului Ploiești
Centrul de voluntariat Ploiești (Centrul Regional de Resurse pentru ONG-uri – Centras Prahova) , Complexul de servici Comunitare Sf Maria din Vîlenii de Munte
AJOFM Prahova, M.E.C
Parteneri media ( ziarul Prahoval și postul de radio local Prahova)
Primăria orașului Vălenii de Munte a fost aleasă deoarece este instituția cu cea mai mare influență pe plan local și ofera transportul pentru benifiociari.
Centrul de voluntariat Ploiești (Centrul Regional de Resurse pentru ONG-uri – Centras Prahova) oferă voluntarii implicați pentru desfășurarea proiectului.
Instituția școlară ,, Complexul de servici Comunitare Sf. Maria din Vălenii de Munte oferă săli de clasă unde se pot desfășura cursurile de arte și meserii, informatică, engleză, activități practice(tenis de masă); oferă spații pentru consilierea tinerilor și pentru asigurarea unei mese pe zi.
Partenerul AJOFM Prahova este cel care asigură cursurile de specializare profesională; asigurarea specialiștilor (consilieri, psihologi) care se ocupă de ședințele de consiliere. După finalizarea proiectului, aceștia le poate asigura benificiarilor indirecți ( tinerii cu deficiențe locomotorii) ai proiectului un loc de muncă pe piața muncii.
M.E.C va asigura recunoașterea diplomelelor obținute în urma finalizării cursurilor de specialitate și împreună cu AJOFM va asigura o parte din salariile celor 4 profesori.
REZULTATELE AȘTEPTATE:
selectarea a 50 de tineri cu deficiențe locomotorii conform criteriilor de selecție;
50 tineri cu deficiențe locomotorii cu vârsta cuprinsă între 18-25 ani interesați de cursurile de calificare; obținerea unui loc de muncă;
40 de tineri obțin diploma de absolvire a cursurilor de specializare;
30 de tineri participă la consiliere;
20 de tineri cu deficiențe locomotorii obțin locuri de muncă în urma finalizării proiectului.
FACTORII DE RISC:
riscul tinerilor de a renunța fie la cursurile de calificare, fie la ședințele de consiliere;
riscul de a nu prezenta interes în învățarea cursurilor predate de profesori;
riscul de a nu găsi angajatori disponibili;
lipsa banilor;
riscul inexistenței locurilor de muncă;
riscul existenței unor dificultăți de învățare.
SUSTENABILITATEA PROIECTULUI
Pentru angajatori, proiectul poate avea unele beneficii și anume: prin angajarea tinerilor cu deficiențe locomotorii, angajatorii sunt scutiți de plata unor taxe și impozite.
Prin angajarea tinerilor , aceștia se vor integra mai ușor atât social, cât și profesional; vor avea un stil de viață normal, ar putea să lucreze, să-și dezvolte aptitudinile și abilitățile în diferite domenii; ar avea un venit lunar, ceea ce ar duce la sporirea gradului de independență și implicit la o îmbunătățire a calității vieții.
Societatea ar putea observa că și cei cu handicap locomotor pot lucra în același loc ca și cei considerați normali.
Vom oferi și altor instituții interesate posibilitatea de a colabora în vederea adoptării proiectului și pentru alți tineri cu deficiențe locomotorii.
CONSIDERAȚII FINALE
Cele mai bune protecții împotriva discriminării profesionale a persoanelor cu dizabilități locomotorii, sunt cele care vin din inimile oamenilor, care cred că discriminarea este greșită din punct de vedere moral. Cel mai bun remediu pentru cel care a fost victima discriminării, este ca persoana răspunzătoare, să iși ceară scuze din propria inițiativă, să ofere recompensă și să renunțe la aceste stereotipuri cu privire la discriminare.
Se spune că drepturile omului sunt universale. Prin urmare, nu este echitabil ca drepturile celor care trăiesc într-un anumit stat să fie mai bine protejate decât ale celor care trăiesc în alt stat.Însă inevitabil așa stau lucrurile. Statul este cea mai eficientă instituție de protejare a drepturilor, însa de cele mai multe ori acesta uită de responsabilitățile pe care le are, încălcând legea. Ar fi bine ca cetățenii să coopereze, pentru a se asigura că legile stabilite sunt puse in aplicare.
În general persoanele cu dizabilități locomotorii sunt printre cele mai discriminate categorii, deoarece la noi în societate se consideră că o persoana este capabilă de muncă, doar atunci cand este perfect sănătoasă, astfel judecandu-i foarte aspru, prin aceste stereotipuri, pe cei care au un anumit handicap.
În categoria persoanelor cu dizabilități intră și cei cu dizabilități locomotorii .Aceștia sunt priviți de societate cu foarte multa neîncredere, indiferență, badjocoră; prin aceste comortamente antisociale această categorie de persoane este total exclusă.
Nimeni nu caută să înțeleagă acest tip de persoane sau cei care caută să-i înțeleagă sunt destul de puțini. Oamenii judecă, fără să-și dea seama că aceștia suferă de fapt de o boală și nu au nici o vină ca s-au născut așa.
Tinerii cu deficiențe locomotorii și nu numai sunt priviți ca niște ciudățenii ale naturii, care nu au nicio șansă de a avea o viață normală. Circulă părerea că acești ” tineri ” nu pot face nimic, nu știu nimic și că singura atitudine care ar trebui adoptată față de ei ar fi aceea de compătimire.
Dar nu este așa. Acești tineri pot fi îndrumați spre realizarea a diferite activități, pot comunica și își pot schimba stilul de viață într-unul mai bun, care să îi ajute să se integreze, până la un anumit nivel, în societatea care tinde să închidă ochii atunci când îi vede.
De altfel, problematica persoanelor cu nevoi speciale, a celor cu dezabilități este una cu ramificații puternice în toate sferele societății, nu doar în domeniul educație ci și în gasirea unu loc de munca. În acest sens discursurile la toate nivelurile sociale și politice vizează aspecte legate de egalitate pentru toți oamenii, acces egal la resursele societății, fie ele de natură materială sau nu. Incluziunea nu este un concept , aplicat doar la mediul școlar . Din contră, problematica incluziunii, a diversității, este o sursă fecundă de politici, dezbateri și acțiune socială. În principal, una din dezideratele acestor politici este aceea de a asigura o schimbare durabilă la nivel de societate față de persoanele cu dezabilități, schimbare care să se integreze în mai larga cerință a acceptării și promovării diversității.
Este de netăgăduit că persoanele cu dezabilități sunt într-o poziție de mare vulnerabilitate socială, vulnerabilitate ridicată pe de-o parte de situația lor specifică de persoană cu dizabilități dar pe de altă parte și de reacția și modul în care societatea tratează aceste persoane. Iată granițele și condițiile care afectează viața acestor persoane, granițe și condiții care trebuie adresate de către politicile și strategiile de creștere a incluziunii sociale. Școala, prin misiunea ei de instituție formatoare de personalități, alături de misiunea de a transmite bagajul de cunoștințe ale unei societăți, este un mediu care este prioritar pentru începerea și implementarea politicii incluzive. Să ne gândim doar la perioada pe care un copil o petrece în școală. Acești ani pot fi marcați de segregare, de excluziune sau pot fi marcați de efortul de a adapta metodele, tehnicile și instrumentele de care dispune educatorul pentru a facilita integrarea copiilor cu cerințe educaționale speciale în mijlocul copiilor fără dizabilitați locomotorii. Efectele pozitive ale unui astfel de efort pot fi surprinse prin apelul la doar un singur aspect – dezabilitatea nu este o stare care se dobândește doar prin naștere. Ca urmare a unor situații de viață negative oricine poate să ajungă în această stare. Tocmai de aceea, exercitarea abilității de a accepta că toți suntem diferiți și a abilității de a accepta că nu există standarde unice de evaluare a valorii absolute a unei persoane este un exercițiu cu valoare pe viață pentru elevi, viitori cetățeni.
Trecând de la discuția asupra beneficiilor educației incluzive și a locului ei în cadrul politicilor generale privind incluziunea este bine să accentuăm faptul că vorbim de un proces, și nu de un fapt. Această trecere a societății în general și a școlii în special către acceptarea diversității și educația incluzivă este o procesualitate, nu se poate întâmpla peste noapte. Din acest motiv este important să privim și la mecanismele prin care acest proces este facilitat sau din contră, întâmpină rezistențe din partea actorilor câmpului social / educațional. .
Una dinte problemele cu care se confruntă persoanele cu dizabilități locomotorii este intoleranța celorlalți. Sunt priviți ciudat pe stradă, iar oamenii, în loc să întindă mâna, arată cu degetul.
Nu prin indiferență, ci prin dragoste, atenție, voință și răbdare ei pot fi ajutați să ducă o viață cât mai bună.
Am ales această temă cu scopul de a arăta faptul că acești tineri au nevoie de dragostea noastră și nu de egoismul nostru, de bunătatea care ne definește ca ființe creștine și de tot ceea ce purtăm în noi și care i-ar putea ajuta să se apropie de ceea ce numim noi „normalitate”.
Doresc să arât că, în ciuda diagnosticului existent, ei ar trebui să aibă aceleași șanse ca noi de a se bucura de o viață decentă în comunitatea în care trăiesc. Nu trebuie să uităm faptul că în fața lui Dumnezeu toți suntem egali, așa că ar trebui să ne purtăm ca atare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protecția Socială a Persoanelor cu Dizabilități (ID: 165984)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.