Protectia Sociala a Copilului Abandonat In Maternitate
INTRODUCERE…………………………………………………………………………3
Capitolul I – CADRUL TEORETIC: DEFINIȚII, CONCEPTE ȘI TEORII
I.1. Abandonul- părăsirea copilului nou-născut în maternitate sau în spital……………………5
I.1.1. Care ar fi rolul personalului medical pentru prevenirea abandonului?……….7
I.1.2. Definiția abandonului maternal din punct de vedere social, psihologic și medical………………………………………………………………………………………………………8
I.2. Nou-născutul – caracteristici generale ale copiilor abandonați în maternități………….11
I.3. Mama- caracteristici ale parinților, copiilor părăsiți în maternități………………………..14
I.3.1. Sindromul post-natal factor de risc pentru abandon……………………………….18
I.3.2. Impactul psihosocial al abndonului asupra copilului……………………………..18
I.3.3. Instituționalizarea și efectele negative asupra dezvoltării psihoafective a copilului…………………………………………………………………………………………………..19
Capitolul II – ABANDONUL ÎN MATERNITATE: DESCRIERE,FENOMENE, FACTORI
II.1. Abandonul – cauze si efecte………………………………………………………………………….. 21
II.1.1.Rata abandonului în maternități ……………………………………………………….. 27
II.2. Dezvoltarea atașamentului în cuplul mamă- copil……………………………………………. 27
II.2.1. Teoria atașamentului și tipuri de atașament……………………………………….. 27
II.2.2. Teoria pierderii………………………………………………………………………………. 32
II.3 Rolul personalului medical în prevenirea abandonului maternal………………………… 33
II.4. Informații despre solicitarea unor măsuri de protecție pentru copii…………………….. 35
Capitolul III – PROTECȚIA SOCIALĂ A COPILULUI ABANDONAT ÎN MATERNITATE
III.1. Perspectiva sistemică asupra protecției copilului abandonat………………………………37
III.2. Violența în familie ca factor de abandon…………………………………………………………39
III.3. Externarea din secții de pediatrie/recuperare……………………………………………………41
III.3.1. Unde au plecat copiii după externarea din secțiile de pediatrie/recuperare………………………………………………………………………………………………41
III.4. Servicii de prevenire a abandonului și de dezinstituționalizare…………………………..42
III.4.1. Sprijinirea familiilor pentru prevenirea abandonului……………………………42
III.4.2. Consilierea gravidei și a tinerelor mame……………………………………………43
III.4.3. Sprijinirea familiilor pentru reintegrarea copiilor instituționalizați………..44
III.4.4. Școala pentru părinți……………………………………………………………………….44
III.4.5. Asistența maternală…………………………………………………………………………44
III.4.6. Centrul de zi…………………………………………………………………………………..46
III.4.7. Centrul maternal……………………………………………………………………………..46
III.4.8. Internatul de cinci zile……………………………………………………………………..46
III.4.9. Adopția………………………………………………………………………………………….47
III.5. Traseul urmat de copilul abandonat în instituțiile medicale……………………………….48
Capitolul IV – METODOLOGIA CERCETĂRII
IV.1. Introducere……………………………………………………………………………………………….. 50
IV.2. Organizarea și metodologia cercetării ……………………………………………………………50
IV.2.1. Motivația/ Obiective ale investigației……………………………………50
IV.3. Metodele utilizate………………………………………………………………………………………..50 IV.3.1. Documentarea………………………………………………………………………………. 51
IV.3.2. Studiu de caz………………………………………………………………………………… 52
IV.3.3. Istoricul social……………………………………………………………53
IV.3.4. Genograma…………………………………………………………………………………….55
IV.3.5. Harta eco……………………………………………………………………………………….56
IV.3.6. Interviul…………………………………………………………………………………………57
IV.4. Studii de caz………………………………………………………………………………………………..68
CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………..69
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ…………………………………………………………………………..71
Introducere
Abandonarea copiilor (la naștere) reprezintă o modalitate rudimentară de gestionare a nașterilor nedorite sau neacceptate din cauze culturale sau/și economice. Prezența sau persistența lor în societățile moderne este generată de absența unor servicii, de funcționare a unor instituții sau de absența culturii utilizării lor.
Abandonul copiilor în unități sanitare adună efecte dintre cele mai grave care afectează dezvoltarea copilului într-o etapă considerată a fi cea mai importantă a vieții sale. Abandonul poate fi prevenit atâta timp cât comunitatea se implica, parinții sunt responsabilizați și ajutați pentru asumarea funcției de părinte, iar personalul medical nu acceptă separarea mamei de copil și favorizează atașamentul în cuplul mamă-copil.
Persistența acestui fenomen în toate determinările sale – care afectează direct și pe termen lung șansele copiilor la o dezvoltare normală – reprezintă justificarea pentru demararea unui proiect, care încearcă să înțeleagă de ce este posibil, cine, și cum se poate acționa pentru diminuarea acestui fenomen.
Motivul care m-a determinat să analizez fenomenul protecției sociale a copilului abandonat în maternitate este legat de numărul mare de mame ca își părăsesc copii în maternitățile din țara noastră.
Cunoașterea amplorii acestui fenomen este necesară pentru a-i impune urgenta importanță și pentru a avea un reper în dezvoltarea și monitorizarea programelor de intervenție.
Printre obiectivele studiului se află și cunoașterea prevalenței fenomenului de abandon prin delimitări conceptuale mai riguroase, precum și realizarea unei diagnoze asupra celor mai importante dimensiuni ale fenomenului de abandon.
Definiția de lucru a conceptului de copil abandonat s-a referit la acel copil ai cărui părinți biologici renunță la asumarea responsabilității îngrijirii și satisfacerii
nevoilor fundamentale de dezvoltare a copilului, separându-se fizic de acesta, înainte ca această responsabilitate să fie preluată de o instituție abilitată.
Capitolul I urmărește efectele abandonului din perspectiva cadrului teoretic , evidențiind în același timp, definițiile, conceptele dar și teoriile ce țin de protecția socială a copilului abandonat în maternitate.
Capitolul II se referă la progresul actual din România, identificând factorii și cauzele cheie ai abandonului copiilor în maternitate și evidențiind ce mai trebuie făcut în această privință. În acest capitol se discută, de asemenea, despre prevenirea abandonului maternal prin stimularea relației de atașament în cuplul mamă-copil, despre relațiile precoce între nou-născut și aparținătorii săi. Aceste capitol evidențiază și unele dintre acțiunile de prevenire a abandonului maternal în unitățile medicale.
Capitolul III se centrează pe o abordare adecvată a serviciilor oferite de sistemul de îngrijire și subliniază responsabilitățile pe care le au autoritățile și profesioniștii față de copii, așa cum apar ele în Convenția ONU privind Drepturile Copilului precum și în unele studii privind situația abandonului copiilor în România realizat de UNICEF.
În acest capitol sunt detaliate serviciile de prevenire a abandonului precum și acțiuni prin care se poate aprecia riscul și se pot lua primele măsuri în ceea ce privește problema abandonului. Acest capitol introduce concepte cheie esențiale pentru eficacitatea acestor servicii care oferă o alternativă la îngrijirea instituțională, se referă la unul dintre cele mai importante și complexe aspecte ale dezinstituționalizării: procesul prin care copiii sunt pregătiți pentru mutarea în noile tipuri de plasamente.
Capitolul I – Cadrul teoretic: definitii, concepte si teorii
I.1. Abandonul- parasirea copilului nou-nascut in maternitate sau in spital
„Situația copiilor abandonați în maternități, spitale și secții de pediatrie este similară cu cea de acum trei decenii, chiar dacă întreg sistemul de protecție a copilului s-a modernizat conform noii legislații intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005, se precizează într-un raport al UNICEF Romania. Conform unui studiu realizat de Ministerul Sănătății și UNICEF în 150 de unități medicale, specialiștii au estimat, pentru 2004, că aproximativ 4000 de nou-nascuti au fost abandonați imediat după naștere, reprezentand 1,8% din totalul acestora. În spitale și secțiile de pediatrie rata abandonului (numărul de copii abandonați la 100 de internări) a fost de 1,5% în 2003 și de 1,4% în 2004, estimând un număr de 5000 de copii pe an. Studiul cu privire la situația copiilor abandonați în România arată că multe mame care își părăsesc copiii sunt foarte tinere(28% sub 20 de ani), neșcolarizate (42,2% analfabete) și trăiesc la limita sărăciei (80%). "Din păcate, odată ajunse în spitale, tinerele mame se confruntă cu mentalități și practici învechite. Sistemul continuă să rămână foarte tradițional, în mod particular pentru cei saraci și marginalizați", a declarat, într-o conferință de presa, Pierre Poupard, reprezentant UNICEF în Romania. Potrivit lui Poupard, mamele tinere, necăsătorite, care sunt respinse de către familie, trebuie sprijinite să preia noile responsabilități. Concluziile raportului UNICEF sunt îngijoratoare. În ciuda faptului ca după revoluția din '89 a fost legalizat avortul și metodele contracepționale au devenit accesibile tuturor, în anii 2003 și 2004, abandonul copiilor s-a încadrat în aceleași coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani”.
Situația de risc major în care se află familia și copilul în țara noastră este produsul unei combinații nefericite de sărăcie constantă și de politici sociale eronate ale regimului socialist.
Amploarea fenomenului a fost determinată prin calcularea ratei abandonului (numărul de copii abandonați la 100 de nașteri/internări). Referitor la unele aspecte ce țin de organizarea și funcționarea maternităților s-a constatat că majoritatea maternităților/secțiilor de nou-născuți sunt organizate în sistem traditional (fără rooming-in/saloane mamă-copil) ceea ce încurajeaza separarea mamei de copil. De asemenea, nu se respectă Ordinul comun al Ministerului Sănătății și Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopției din 2003 cu privire la angajarea unui asistent social și cu privire la anunțarea/înscrierea copilului nou-născut pe lista unui medic de familie. Dintre copiii abandonați în 2003 și primele trei luni ale anului 2004, numai o treime se aflau la sfârșitul lunii august 2004 într-o soluție definitivă de protecție (în familia biologică sau de adopție), ceea ce demonstrează menținerea vreme îndelungată a copilului în diferite forme provizorii de protecție.
Problema abandonului reprezintă unul dintre fenomenele acestui fenomen este necesară pentru a-i impune urgenta importanță și pentru a avea un reper în dezvoltarea și monitorizarea programelor de intervenție.
Printre obiectivele studiului se află și cunoașterea prevalenței fenomenului de abandon prin delimitări conceptuale mai riguroase, precum și realizarea unei diagnoze asupra celor mai importante dimensiuni ale fenomenului de abandon.
Definiția de lucru a conceptului de copil abandonat s-a referit la acel copil ai cărui părinți biologici renunță la asumarea responsabilității îngrijirii și satisfacerii
nevoilor fundamentale de dezvoltare a copilului, separându-se fizic de acesta, înainte ca această responsabilitate să fie preluată de o instituție abilitată.
Capitolul I urmărește efectele abandonului din perspectiva cadrului teoretic , evidențiind în același timp, definițiile, conceptele dar și teoriile ce țin de protecția socială a copilului abandonat în maternitate.
Capitolul II se referă la progresul actual din România, identificând factorii și cauzele cheie ai abandonului copiilor în maternitate și evidențiind ce mai trebuie făcut în această privință. În acest capitol se discută, de asemenea, despre prevenirea abandonului maternal prin stimularea relației de atașament în cuplul mamă-copil, despre relațiile precoce între nou-născut și aparținătorii săi. Aceste capitol evidențiază și unele dintre acțiunile de prevenire a abandonului maternal în unitățile medicale.
Capitolul III se centrează pe o abordare adecvată a serviciilor oferite de sistemul de îngrijire și subliniază responsabilitățile pe care le au autoritățile și profesioniștii față de copii, așa cum apar ele în Convenția ONU privind Drepturile Copilului precum și în unele studii privind situația abandonului copiilor în România realizat de UNICEF.
În acest capitol sunt detaliate serviciile de prevenire a abandonului precum și acțiuni prin care se poate aprecia riscul și se pot lua primele măsuri în ceea ce privește problema abandonului. Acest capitol introduce concepte cheie esențiale pentru eficacitatea acestor servicii care oferă o alternativă la îngrijirea instituțională, se referă la unul dintre cele mai importante și complexe aspecte ale dezinstituționalizării: procesul prin care copiii sunt pregătiți pentru mutarea în noile tipuri de plasamente.
Capitolul I – Cadrul teoretic: definitii, concepte si teorii
I.1. Abandonul- parasirea copilului nou-nascut in maternitate sau in spital
„Situația copiilor abandonați în maternități, spitale și secții de pediatrie este similară cu cea de acum trei decenii, chiar dacă întreg sistemul de protecție a copilului s-a modernizat conform noii legislații intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005, se precizează într-un raport al UNICEF Romania. Conform unui studiu realizat de Ministerul Sănătății și UNICEF în 150 de unități medicale, specialiștii au estimat, pentru 2004, că aproximativ 4000 de nou-nascuti au fost abandonați imediat după naștere, reprezentand 1,8% din totalul acestora. În spitale și secțiile de pediatrie rata abandonului (numărul de copii abandonați la 100 de internări) a fost de 1,5% în 2003 și de 1,4% în 2004, estimând un număr de 5000 de copii pe an. Studiul cu privire la situația copiilor abandonați în România arată că multe mame care își părăsesc copiii sunt foarte tinere(28% sub 20 de ani), neșcolarizate (42,2% analfabete) și trăiesc la limita sărăciei (80%). "Din păcate, odată ajunse în spitale, tinerele mame se confruntă cu mentalități și practici învechite. Sistemul continuă să rămână foarte tradițional, în mod particular pentru cei saraci și marginalizați", a declarat, într-o conferință de presa, Pierre Poupard, reprezentant UNICEF în Romania. Potrivit lui Poupard, mamele tinere, necăsătorite, care sunt respinse de către familie, trebuie sprijinite să preia noile responsabilități. Concluziile raportului UNICEF sunt îngijoratoare. În ciuda faptului ca după revoluția din '89 a fost legalizat avortul și metodele contracepționale au devenit accesibile tuturor, în anii 2003 și 2004, abandonul copiilor s-a încadrat în aceleași coordonate ca acum 10, 20, 30 de ani”.
Situația de risc major în care se află familia și copilul în țara noastră este produsul unei combinații nefericite de sărăcie constantă și de politici sociale eronate ale regimului socialist.
Amploarea fenomenului a fost determinată prin calcularea ratei abandonului (numărul de copii abandonați la 100 de nașteri/internări). Referitor la unele aspecte ce țin de organizarea și funcționarea maternităților s-a constatat că majoritatea maternităților/secțiilor de nou-născuți sunt organizate în sistem traditional (fără rooming-in/saloane mamă-copil) ceea ce încurajeaza separarea mamei de copil. De asemenea, nu se respectă Ordinul comun al Ministerului Sănătății și Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopției din 2003 cu privire la angajarea unui asistent social și cu privire la anunțarea/înscrierea copilului nou-născut pe lista unui medic de familie. Dintre copiii abandonați în 2003 și primele trei luni ale anului 2004, numai o treime se aflau la sfârșitul lunii august 2004 într-o soluție definitivă de protecție (în familia biologică sau de adopție), ceea ce demonstrează menținerea vreme îndelungată a copilului în diferite forme provizorii de protecție.
Problema abandonului reprezintă unul dintre fenomenele sociale cele mai grave, a cărui dezvoltare explozivă duce la creșterea numărului de copii instituționalizați.
Cum s-a ajuns la această situație? În România, familia și dragostea față de copii reprezentau una din tradițiile cu care ne putem mândri!
Familia reprezintă pentru un copil mediul cel mai adecvat creșterii și dezvoltării sale precum și locul prin care copilul pătrunde în viața umană , în societate, în cultură. Adesea ne confruntăm și cu situații când părinții nu pot sau nu vor să-și asume responsabilitatea de a-și îngriji copii. Pentru toți acești copii, separarea de familie generează o traumă profundă cu repercursiuni grave asupra dezvoltării personalitătii lor. Există trei elemente cu importanță majoră în cazul separării:
Durata separării
Condițiile în care a avut loc separarea și cauzele
Modalitățile de îngrijire și dezvoltare oferite copilului în cazul separării.
În majoritatea maternităților din tară sunt abandonați, uneori cu lunile, copiii născuți de mame care-i părăsesc fără să-i fi văzut vreodată în afara momentului nașterii. Riscul de abandon este deseori nesocotit, gravidele din categoria cu risc nu sunt luate în evidență, sunt neinstruite și nepregătite în vederea nașterii. Accesul la planning-ul familial este redus pentru majoritatea femeilor, care abia au cu ce-și duce zilele.
Abandonul copilului reprezintă o formă extremă a separării lui de parinți. Înțelegem prin copil abandonat orice copil care nu trăiește alături de părinții săi/unul dintre părinți, iar responsabilitatea creșterii, educației și îngrijirii este transferată unei instituții sau altei persoane care nu îi este rudă.
Abandonul copiilor în unități sanitare adună efecte dintre cele mai perverse care afectează dezvoltarea copilului într-o etapă considerată a fi cea mai importantă a vieții sale. Abandonul poate fi prevenit atâta timp cât comunitatea se implica, parinții sunt responsabilizați și ajutați pentru asumarea funcției de părinte, iar personalul medical nu acceptă separarea mamei de copil și favorizează atașamentul în cuplul mamă-copil.
Separarea copilului de mamă imediat după naștere sau la o vârstă mică, într-o unitate sanitară, îl expune pe perioade lungi, importante de timp, la o existență în care sunt ignorate nevoile sale de dezvoltare. Efectele se agravează atunci când copilul trece, prin multe locuri improprii dezvoltării sale până la luarea unei măsuri temporare și apoi stabile de protecție.
Abandonul poate fi prevenit atât timp cât comunitatea se implică, parinții sunt responsabilizați și ajutați pentru asumarea funcției de părinte, iar personalul medical nu acceptă separarea mamei de copil si favorizează atașamentul în cuplul mamă-copil.
O formă severă a desertismului familial o constituie abandonul de familie, care din punct de vedere psiho-sociologic este prezent în două ipostaze: abandonul real și abandonul aparent.
I.1.1.Care ar fi rolul personalului medical pentru prevenirea abandonului maternal?
Rolul personalului medical pentru a preveni abandonul maternal: diagnostic de „risc de abandon”, comunicare adecvată, favorizarea atașamentului în cuplul mamă-copil, cunoașterea serviciilor sociale, anunțarea serviciilor specializate.
Diagnostic de “risc de abandon”: buna cunoaștere a ceea ce înseamnă riscul de abandon, categoriile de mame care intenționează să-și abandoneze copiii sau acelea care dintr-un motiv sau altul ajung să o facă sub pretextul unor probleme medicale.
Comunicare adecvată cu persoanele în risc de abandon, fără acuze și imputații, fără un ton conflictual, o încercare de a înțelege de fapt care ar fi problema acestor persoane, motivele pentru care acestea nu cred că-și pot asuma responsabilitatea de mamă.
Favorizarea atașamentului în cuplul mamă-copil. Personalul medical trebuie sa aibă o atitudine care să favorizeze atașamentul: să nu determine separarea cuplului mamă-copil din motive medicale, indiferent care ar fi starea de sănătate a unuia dintre cei doi, și să stimuleze participarea activă a mamei la îngrijirea copilului.
Cunoașterea serviciilor sociale. Personalul medical care intră în contact cu cuplul mamă-copil trebuie să cunoască serviciile de protecție a copilului, ofertele alternativelor de protecție, drepturile pacientului.
Anunțarea serviciilor specializate. Intermedierea relației mamei în risc de abandon cu un asistent social al serviciilor specializate pentru protecția copilului, sensibilizarea organelor administrative locale care să își concentreze eforturile pentru rezolvarea condițiilor necesare pentru ca mama să rămînă alături de copilul ei.
I.1.2. Definiția abandonului maternal din punct de vedere social, psihologic și medical; Cuzele abandonului maternal; Funcția de părinte
Abandonul, o problemă care la nivel mondial a cunoscut o explozie fară precedent în special în țările sărace și cu situații politice neclare, este și problema României.
Paradoxal, liberalizarea avorturilor și a planificării familiale nu au fost urmate de scăderea numărului de copii abandonați, ci de creșterea acestuia. Motivele care au dus la creșterea abandonului copiilor sunt:
situația socială și economică precară a familiei;
atitudinea negativă în fața mamelor singure;
lipsa unei educații adecvate;
dezrădacinarea familiilor rurale și pierderea reperelor morale ale acestora;
dependențele (alcool, tutun, droguri) etc.
Indiferent care ar fi motivele ce despart o mamă de copilul ei, abandonul este o urgență, deoarece în prima perioadă mama poate fi întoarsă la copilul ei; cu trecerea timpului, starea psihoafectivă a copilului abandonat poate cunoaște tulburări ireversibile.
Definirea abandonului maternal
Din punct de vedere juridic, în România, abandonul este definit de Legea nr.47/1993
Articolul precizează: “copilul aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială sau medicală de stat, a unei instituții de ocrotire private, legal constituite, sau încredințat în condițiile legii unei persoane juridice poate fi declarat prin hotărâre judecatorească abandonat, ca urmare a faptului că părinții s-au dezinteresat de el în mod vădit o perioadă mai mare de 6 luni”.
Legea nr.47/1993 aduce precizări asupra noțiunii de dezinteres ca fiind “încetarea imputabilă a oricăror legături dintre părinți și copil, legături care să dovedească existența unor raporturi parintești normale”.
Autoarea Dombici Iuliana definește abandonul din două perspective, și anume:
Din punct de vedere psihologic, abandonul este definit ca o acțiune de părăsire a unei persoane, de neacordare a îngrijirilor necesare, de lipsă de preocupare pentru soarta acesteia. Astfel, orice situație care duce la ruperea relațiilor afective poate fi trăită ca abandon. El poate determina structura psihică latentă și să ducă la conduite depresive, generând posibile tulburări de comportament ulterioare.
Din punct de vedere medical, copilul este considerat abandonat dacă rămâne într-o unitate medicală mai mult de două săptămâni peste timpul necesar acordării îngrijirilor specifice, iar în aceasta perioadă nu este îngrijit sau vizitat de către părinții săi.
Mulți parinți nu reușesc să-și asume rolul de părinte, se produc așa-numitele eșecuri sau disfuncții parentale, care se manifestă print-o multitudine de atitudini condamnabile:
Abandonul (duce la instituționalizare, copiii străzii);
Neglijarea (încuierea în casă, nesupravegherea pe timpul zilei- copiii străzii cu părinți);
Maltratarea (abuzul, violența, brutalitatea față de copil);
Exploatarea (prin muncă, cerșetorie);
Exemple negative (delincvență, prostituție);
Greșeli educative (perfecționism cu minimalizarea personalității copilului, supraprotecția);
În opinia autorului Ștefan Cojocaru abandonul este determinat de:
Imposibilitatea formării și menținerii unor atașamente durabile atunci când copii sunt abandonați în instituții
Imposibilitatea satisfacerii trebuințelor de securitate materială, spirituală a copilului caracteristice mediului familial
Neîncredere, neadaptare datorate separării
Interiorizare și închidere în sine datorită traumelor generate de separare, lipsa atașamentului față de persoana de referință cea mai importantă care este mama
Inițierea unor sentimente negative associate cu sentimente de culpabilitate
Dificultatea de a relaționa cu ceilalți copii
Întârziere în dezvoltare în cazul copiilor instituționalizați, nivel scăzut al limbajului, al performanțelor intelectuale
Comportament dificil, agresivitate
Trauma fizice și psihice
Habitus social puțin elaborate, deficitar
Abandonul este un act de implicații medico-legale. Unii dintre nou-nascuții din România sunt abandonați în maternitate. Alții sunt abandonați în frig, fără îmbrăcăminte, în ghete de gunoi, în gări, în trenuri sau uneori frumos îmbrăcați în fata leagănului sau în sala de așteptare a unei policlinici sau dispensar, fără nici o posibilitate de identificare.
I.2. Nou-nascutul – caracteristici generale ale copiilor abandonați în maternități
Deși poate părea paradoxal, anumite caracteristici ale copilului o pot "ajuta" pe mamă să ia decizia de a-l abandona. S-a constatat că fenomenul abandonului are o amploare crescută în rândul copiilor născuți prematur și al celor cu o greutate mică sau foarte mică la naștere. De asemenea, afecțiunile și malformațiile congenitale le determină uneori pe mame să renunțe la copil. Statutul social al familiilor copiilor predispuși la abandon diferă. Astfel, în familiile de rromi sunt abandonați în special copiii din familii cu un rang înalt, în timp ce la restul populației sunt abandonați copiii din familii cu rang scăzut. Faptul că mama are o ocupație nu reprezintă un factor de risc, ci dimpotrivă, copiii ale căror mame sunt angajate într-o activitate profesională sunt protejați de abandon. Indiferent de motivația care o determină pe mama să ia această decizie, consecințele abandonului sunt similare. Copilul este privat de cele mai elementare drepturi prevăzute prin lege fiecărui om: dreptul de a avea un nume, o cetățenie, dreptul la dragoste și ocrotire în cadrul unei familii. De multe ori, copiii abandonați în maternitate nu sunt declarați și nu primesc un nume și o cetățenie. Acești copiii sunt "fără identitate", neavând posibilitatea de a primi actele necesare nici după vârsta de 18 ani. În plus, nici o instituție de îngrijire nu poate suplini lipsa mediului familial, afecțiunea si ocrotirea părintească. Separarea atât fizică cât și psihică pune la mare încercare copilul. În teoriile psihiatrice bine conturate de către Mahler, separarea fizică poate încetini sau împiedica abilitatea copilului de a dezvolta o individualitate comfortabilă. Copiii instituționalizați la vârste foarte mici pot avea întârzieri în dezvoltarea sociala, fizică și emoțională și, de asemenea, prezintă un risc crescut de îmbolnavire. Îngrijirea în instituții poate afecta abilitatea copilului de a trece cu ușurință peste stadiile firești de dezvoltare ale vieții, de cele mai multe ori existând întârzieri ale anumitor etape (Erikson). Copilul realizează că a fost abandonat la vârsta de 3 ani, atunci când apare și conștiința de sine, în copilaria mică, când deja înțelege că nu aparține nimanui. Reacțiile la abandon apar însă mai degrabă în adolescență, o data cu începerea procesului de maturizare psihologică, atunci când încep să-și pună probleme cu privire la cauzele abandonului și la implicațiile acestuia asupra vieții lor ulterioare. De multe ori copilul este chinuit la școală de colegi, i se reamintește la nesfârșit faptul ca el nu aparține nimanui, accentuându-i-se frustrarea. Dragostea și îngrijirea necondiționate sunt un privilegiu al copiilor care cresc în familie. Lucrurile stau cu totul altfel în cazul copiilor instituționalizați, unde îngrijirea diferă în funcție de anumite trăsături ale acestora. Copiii care fizic sunt mai atractivi se bucură de o mai mare atenție, la fel și cei care răspund imediat stimulărilor. Dimpotrivă, micuții mai puțin responsabili, mai letargici sunt tratați cu indiferență. Copiii care sunt mai năzuroși, mai bolnăvicioși, mai plângăcioși sunt de obicei ignorați de îngrijitori. Aceștia au în plus o nevoie mai mare de atenție, de un timp mai mare de îngrijire pe care îngrijitorul nu-l oferă. Copiii care au handicap vizibil pot primi mai puțină atenție dacă sunt îngrijiți în același loc cu copiii normali. Cu cât e mai mic copilul, cu cât e mai lungă perioada instituționalizării, cu atât vor fi mai importante efectele negative asupra dezvoltării cognitive, emoționale, sociale și fizice. Instituționalizarea îi privează pe copii de intimitate și caldură, de relațiile de atașament care sunt absolut necesare pentru o dezvoltare normală. În caminele normale, unul dintre aspectele atașamentului este acela că orice copil dorește să facă lucruri care să fie pe placul parinților. Copilul neglijat la varste mici are un risc mare de a dezvolta dificultati in a se atasa de cineva. Un studiu efectuat de psihologul John Bowlby asupra copiilor lipsiți de protecția familiei de la vârsta de nou-născut relevă un mecanism preexistent de atașament orientat înspre mamă. La copiii carora le-a lipsit afecțiunea și au fost privați emoțional există riscul să rămână izolați din punct de vedere emoțional și afectiv și să aibă dificultăți de relaționare. Pot avea comportament manipulativ, folosindu-i pe ceilalți ca suport emoțional fără a oferi nimic în schimb și fără a lăsa pe cineva să se apropie mai mult de ei afectiv, foarte mulți fiind chinuiți de singurătate. De asemenea, prezintă aptitudini motorii și de socializare scăzute și întârzieri în funcționarea intelectuală și logică, deficit în funcționarea cognitivă și socială comparativ cu copiii de vârstă egală, dificultăți de învățare. Aceștia citesc cu greutate, prezintă dificultăți în procesul decizional, iar gândirea critică este afectată. Copilul nu poate înțelege consecințele faptelor sale, având dificultăți în stabilirea relației cauză-efect. Sindromul copilului abandonat mai presupune: înstrăinare față de mediul ambiant, modificări serioase de dispoziție, frică, impulsul ca nevoile să le fie imediat satisfăcute, incertitudine, indispoziție fizică, fatigabilitate, depresie, sentiment permanent că ceva lipsește, că nu sunt întregi, rezervați, reci, frică de abandon, anxietate. Aceste caracteristici fac relaționarea foarte dificilă, uneori chiar imposibilă. De asemenea, acești copii prezintă tulburări de personalitate, sentimente de culpabilitate, se învinuiesc pentru abandon. Adolescența, vârsta la care apare rebeliunea și nonconformismul, este perioada la care cei abandonați fantasmeaza la "parinții buni". La vârsta de 18 ani se produce un al doilea abandon. În acest moment, ei sunt abandonați și de stat și, în lipsa confortului relativ oferit de instituția în care au fost îngrijiți până atunci, încep să resimtă acut abandonul. La maturitate devin aproape obsedați să-și caute parinții pentru că n-au avut niciodată sentimentul că aparțin cuiva și că au fost atașați de cineva. Mamele care s-au confruntat cu abandonul în copilărie refuză să-și părăsească copiii chiar dacă au o situație materială extrem de precară. Deși nu au avut un model afectiv, cele mai multe încearcă să le ofere copiilor dragostea de care ele au fost private în copilarie. Abandonul copilului poate fi însă și mascat când în relațiile dintre părinți apar tensiuni cu potențial distructiv asupra familiei. Dupa Paul Osterrieth neacceptarea copilului, reală sau simulată se manifestă prin nepăsare, refuz, ostilitate, atitudini care au consecințe severe asupra dezvoltării copilului.În 1996 s-a realizat un studiu privind Cauzele instituționalizării copiilor în România (UNICEF, FICF, IOMC). Acest studiu a evidențiat faptul că aproape 70% dintre copiii 0-3 ani instituționalizați în leagăne proveneau direct din maternități și spitale/secții de pediatrie. Abandonul (în maternitate, spitale/secții de pediatrie) a fost indicat, în anchetele sociale, drept principala cauză a instituționalizării în 51% din aceste cazuri. În doar 10% din cazuri a fost indicată ca fiind singura cauză, restul anchetelor sociale indicând și alți factori de natură economico-socială.
I.3. Mama- caracteristici ale parintilor, copiilor parasiti in maternitati
Cuplul mamă- copil reprezintă un tot inseparabil. Biologic ființa umană este vulnerabilă până la vârsta de adult, având nevoie de protecție, iar social, deprinderea tuturor noțiunilor necesare supraviețuirii în societatea umană sunt învățate în timp de la persoanele care intră în contact cu copilul. În această acțiune, rolul primordial îl au părinții, familia restrânsă și lărgită, școala etc.
Mama este persoana cea mai atașată de copil, care prin prezența ei protejează cu devotament copilul, luând atitudinea cea mai potrivită pentru binle copilului. Continuând legăturile indestructibile din perioada sarcinii, mama reprezintă pentru copil primul reper, perceput prin toate simțurile. Vocea mamei este cunoscută înainte de naștere, contactul dintre trupul fătului și uterul mamei se transformă după naștere în nevoia de cuibărire în brațele mamei, mângâierile și atingerile sunt, alături de hrană, nevoi fiziologice indispensabile unei bune dezvoltări psihoafective.
Din cele mai vechi timpuri au existat copii abandonați. Cei mai mulți dintre ei provenind din legături nelegitime, nu erau integrați în familie din cauza cutumelor și prejudecăților. Copiii născuți prematuri sau cu malformații aveau, până nu demult, șanse reduse de viață, în mare parte aceștia fiind abandonați.
Perioada comunistă a adus sub masca unei false democrații o alură politică populistă, manifestată prin politica pronatalistă, dar care de fapt se traduce prin: interzicerea avorturilor, interzicerea folosirii metodelor contraceptive.
Toate acestea duceau la:
Dezvoltarea unui sistem instituționalizat de preluare a copiilor orfani și nedoriți
Încurajarea abandonului și a instituționalizării pentru mascarea artificială a nivelului de trai extrem de scăzut.
După revoluție, deși avorturile s-au liberalizat, planificarea familială a devenit accesibilă, deci era de așteptat ca numărul copiilor abandonați să scadă. Astfel, conform unei lucrări publicate sub egida Comitetului National pentru Protecția Copilului și UNICEF în 1995, copiii abandonați în primii cinci ani de după 1990 aparțin următoarelor categorii:
Copii născuți din legături nelegitime
Copii născuți în familii fără posibilități economice
Copii cu handicap, care necesită îngrijiri speciale.
In majoritatea maternitatilor din tara sunt abandonati, uneori cu lunile, copii nascuti de mame care-i parasesc fara sa-i fi vazut vreodata in afara momentului nasterii. Riscul de abandon este deseori nesocotit, gravidele din categoria de risc nu sunt luate in evidenta, sunt neinstruite si nepregatite in vederea nasterii, in teritoriile rurale nu se cunoaste situatia reala asupra riscului de abandon. Accesul la planning-ul familial este redus pentru majoritatea femeilor, care abia au cu ce-si duce zilele.
Paradoxal, liberalizarea avorturilor si a planificarii familiale nu au fost urmate de scaderea numarului de copii abandonati, ci de cresterea acestuia.
Funcția de părinte se caracterizează prin trei componente esențiale: acceptare, afecțiune și autoritate
Profilul mamei și al copilului cu risc de abandon
Se diferențiază două categorii de mame care abandonează:
Mame cu intentie de abandon precoceputa – in aceste cazuri convingerea lor de a renunta la parasirea copilului este aproape imposibila.
Acestea provin din familii destramate, al caror model familial nu functioneaza; au fost molestate, abuzate in copilarie; au un grad redus de perceptie si intelegere, pana la lipsa responsabilitatii (oligofrenie, retard psihic); nu au locuinta; provin de la casele de copii si preiau modelul institutionalizarii ca fiind unul cunoscut si familiar; sunt respinse de catre familiile lor; provin din familii nomade; au multi copii, inclusiv abandonati in antecedente; se afla intr-o situatie sociala de saracie extrema.
Mame care parcurg situatii neprevazute – copilul este abandonat sub influenta unor evenimente de moment (abandon impulsiv, fara premeditare): sunt mamele care au un comportament ezitant, pot avea problemele enuntate mai sus, dar cu toate acestea nu au o atitudine clara, cer sfatul, incearca sa-si reglementeze situatia, dar pe parcurs renunta sub influenta unor evenimente cum ar fi: lipsa documentelor si dificultatea procurarii acestora; constatarea ca este parasita de partener, care nu mai vrea sa recunoasca copilul si sa le ofere sprijinul duce la deprimarea mamei care poate sa abandoneze copilul pentru a-si rezolva situatia familiala; pierderea unui parinte sau sustinator; evacuarea din locuinta; pierderea venitului prin refuzul angajatorilor de a acorda concediu post-natal angajatelor «la negru»; sezon rece, lipsa incalzirii sau a altor facilitati necesare pentru o buna ingrijire a copilului; probleme de sanatate ale copilului care prelungesc spitalizarea sau indica internari repetate.
1. Din prima categorie (intenție de abandon) fac parte acele mame care:
Provin din familii destrămate, al căror model familial nu funcționează
Au fost molestate, abuzate în copilărie
Au un grad redus de percepție și înțelegere, până la lipsa responsabilității (oligofrenie, retard psihic)
Nu au locuință
Provin de la casele de copii și preiau midelul instituționalizării ca fiind unul cunoscut și familiar
Sunt respinse de către familiile lor
Au mulți copii, inclusiv abandonați în antecedente
Se află într-o situație socială de sărăcie extremă
Studiul Situația abandonului copiilor din România (2005) arată că peste 60% din mamele care și-au părăsit copiii nu beneficiaseră de vreun control medical pre-natal. Studiul a aflat, de asemenea, că majoritatea pavilioanelor din maternități nu aveau facilități de rooming-in, ceea ce uneori chiar încurajează separarea dintre mamă și copil. Mediul dintr-o maternitate este important atunci când se încearcă prevenirea abandonului copilului de către mamă și instituționalizarea ulterioară.
Studiul cu privire la Situația copiilor abandonați în România arată că multe mame care își părăsesc copiii sunt foarte tinere, neșcolarizate și trăiesc la limita sărăciei. Ponderea copiilor abandonați născuți cu greutate mică la naștere (34%) a fost de patru ori mai mare decât in populatia generala (copiii nou-nascuti in Romania – 8,5%).
Mamele își exprimă la internare intenția de abandon, de obicei nu își dau identitatea corectă, părăsind spitalul imediat ce starea lor de sănătate le-o permite. În general, evită să-și privească copilul, sau, dacă acesta le este adus, au o atitudine evidentă de răceală și indiferență. De obicei, refuză să-l alăpteze. În acest caz, prevenirea abandonului este aproape imposibilă. Mamele percep abandonul ca pe ceva permis și nu posedă responsabilitatea creșterii, îngrijirii propriului copil sau măcar pe cea a întocmirii certificatului de naștere pentru acesta. De multe ori ele nu cunosc serviciile sociale la care au acces și nu mai pot fi contactate de asistenții sociali din spital, deoarece nou-nascutul a fost deja parasit. Unele percep maternitatea ca pe o creșă unde pot reveni după câteva luni sau chiar un an pentru a-și lua copilul acasă. Cunoașterea și dispensarizarea gravidei reprezintă o ocazie de a lua măsurile adecvate pentru prevenirea abandonului maternal precoce.
2. Din a doua categorie (abandon impulsiv, fără premeditare) sunt mamele care au un comportament ezitant, pot avea anumite probleme, dar cu toate acestea nu au o atitudine clară, cer sfatul, de obicei personalului medical, încearcă să-și reglementeze situația, dar pe parcurs renunță sub influența unor evenimente cum ar fi:
Lipsa documentelor și dificultatea procurării acestora
Constatarea că este părăsită de partener, care nu mai vrea să recunoască copilul și să le ofere sprijinul, fapt ce duce la deprimarea mamei care poate să abandoneze copilul pentru a-și rezolva situația familială
Pierderea unui părinte sau susținător
Evacuarea din locuință
Pierderea venitului prin refuzul angajatorilor de a acorda concediu postnatal angajatelor “la negru”
Sezonul rece, lipsa încălzirii sau a altor facilități necesare pentru o bună îngrijire a copilului
Probleme de sănătate ale copilului care prelungesc spitalizarea sau indică internări repetate.
În cazul acestor mame, posibilitatea de a putea preveni abandonul este foarte mare, o consiliere și o acompaniere adecvate pot fi salvatoare și copilul poate să rămână alături de mamă.
I.3.1. Sindromul post-natal ca factor de risc pentru abandon
Vom folosi termenul de “sindrom post-natal” ca termen generic pentru a face referire la trei stari diferite pe care femeile le pot experimenta dupa nastere: de la una comuna si usoara (“tristetea post-natala”), trecand prin “depresia post-natala”, pana la cea mai rara si mai severa forma cunoscuta sub denumirea de “psihoza post-partum”.
Tristetea post-natala (“Baby Blues”) Ea este caracterizată printr-o perioadă scurtă de depresie ușoară care debutează de obicei la mai puțin de o săptămână de la nașterea copilului, iar uneori după externarea mamei împreună cu copilul din maternitate.
Depresia post-natala: Nu se cunoaște exact cauza depresiei post-natale, pentru a fi siguri cine va fi afectat sau nu de aceasta. Probabil nu este vorba de o singură cauză, dar de mai mulți și diferiți factori care pot avea aceeași consecință sau pot acționa împreună.
Psihoza post-partum (psihoza puerperala) Debutează, de obicei, în primele trei luni de la nașterea copilului, majoritatea mamelor revenindu-și după un număr de luni. Când o mamă suferă de psihoză post-partum, ea pierde contactul cu realitatea, nemaiputând distinge diferența dintre realitate și imaginație.
I.3.2. Impactul psihosocial al abandonului asupra copilului
Relația mamă-copil se formează ca un tot unitar în perioada celor 9 luni de sarcină astfel încât după naștere, fără intermediul unei continuități organice, ruptura biologică nu face decat să confirme maturizarea acestei relații, aptă să continue de sine stătător, în proximitatea atașamentului matern. Abandonul maternal precoce reprezintă cea mai puternică traumă psihologică adusă unei ființe umane în decursul întregii sale existențe.
Rene Spitz introduce notiunea de «depresie anaclitica», definită ca un ansamblu de dezordini fizice și psihice care se instalează progresiv la sugarul separat de mama sa după ce a avut o relație cel puțin satisfacatoare în prima luna de viată. Dacă mama revine la copil sau se gasește un înlocuitor eficient și acceptabil pentru copil până la sfârșitul perioadei critice situate între sfârșitul lunii a treia și sfârșitul celei de-a cincea luni de după abandon, tulburările psiho-afective pot să dispară, rămânând de recuperat retardul somatomotor, reversibil de asemenea prin apariția unei motivații și a spiritului de autoconservare.
I.3.3. Instituționalizarea și efectele negative asupra dezvoltării psihoafective a copilului
Instituțiile rămân doar perfectibile, cu caracter temporar sau complementar, știut fiind faptul că riscurile legate de ele sunt cu atât mai mari cu cât vârsta copilului este mai mică; cu cât instituționalizarea este de o mai lungă durată nevoile proprii fiecărei vârste și climatul specific mediului familial sunt mai mult ignorate.
Factorii care fac din institutiile de ocrotire un mediu neprielnic normalei dezvoltări psihice a copiilor:
– grupe numeric prea mari pentru un singur adult ceea ce duce la un decalaj între volumul nevoilor copiilor și imposibilitatea adultului –educator de a le satisface;
– constituirea instituțiilor și a grupelor de copii pe criteriul omogenității, fapt care amplifică nepermis decalajul între cerere și ofertă.
– accentul pus pe adoptarea din partea adultului a unei atitudini imparțiale, egale pentru toți, neutre, neselective și neindividualizate, aceasta ducând la depersonalizarea relației dintre adult și copil.
– mobilitatea mare a personalului care se schimbă permanent din motive administrative : ture, concedii, pensionări, angajări noi, etc.
– modificarea frecventă a situației copilului obligat prea des să schimbe grupa, aripa clădirii, prietenii și chiar instituția și educatorii pe motive de vârstă, sănătate sau administrative- trecerea de la grupa mica la cea mijlocie, apoi la cea mare, etc.
– divizarea sub imperiul ideii creșterii gradului de profesionalism și eficientă a procesului îngrijirii copiilor în domenii și segmente de activități strict delimitate.
– accentul excesiv pus pe activitatea în comun.
– existența unui sistem excesiv de structurat și autoritar.
– oferirea unui mediu excesiv de protejat și limitat.
– accentul pus cu prioritate pe proprietatea în comun.
– absența modelelor și figurilor parentale autentice și a diversității și spontaneității relațiilor interpersonale similare cu cele din mediul familial. existența unui mediu prea aglomerat.
– complexul de abandon
– particularități ale personalului din instituții marcat, la randul sau negativ de munca lor sau de lipsa unei selecții reale a acestuia.
Organizarea unei rețele care să prevină riscul de abandon corelată cu prevenirea violenței în familie și cu eforturile conjugate ale organizațiilor guvernamentale sau nonguvernamentale, asistarea femeii – victimă și protecția acesteia, suportul psihologic oferit la momentul oportun, implicarea comunității în prevenirea violenței conjugale pot reduce amploarea fenomenului.
Capitolul II – Abandonul în maternitate : descriere,fenomene,factori
II.1. Abandonul – cauze și efecte
Identificarea cauzelor abandonului
Problema abandonului copilului trebuie abordată în funcție de vârsta copilului, de situația sa medicală, de situația familiei și, nu în ultimul rând de funcționalitatea unor instituții. O asemenea abordare ajută la identificarea celor mai eficiente servicii sociale pentru prevenirea abandonului, ghidate de nevoile familiilor. Astfel, o politică de prevenire a abandonului copilului de vârstă mică va fi, inevitabil, diferită față de o politică pentru prevenirea abandonului copilului de vârstă școlară.
Identificarea “strategiilor de abandon”, adică a modalităților la care apelează părinții care-și abandonează copiii (ex. îi abandonează în spitale, cerere de instituționalizare către comisia pentru protecția copilului sau direcția pentru protecția copilului, îl alungă de acasă) îi ajută la anihilarea acestor „strategii” prin articularea diferitelor legături între instituții, comunitatea locală etc. Identificarea instituțiilor unde sunt abandonați copii (și ne referim în mod special la cele cu orientare medicală) ne oferă baza pentru elaborarea unor modalități de bună practică pentru evitarea disfuncționalităților care încurajează abandonul. Este exemplul unor instituții care primesc copiii abandonați: spitale, maternități, secții pentru distrofici și prematuri.
Există multiple cauze ale abandonului copiilor:
Lipsa condițiilor materiale datorate sărăciei. De multe ori această cauză este invocată de către părinți, chiar dacă ea este asociată cu altele, cum ar fi alcoolul, violența domestică, neglijarea etc. După 1989, sărăcia familiilor s-a accentuat extrem de mult. Sondajele și datele statistice oficiale evidențiază un proces continuu de pauperizare a populației. În condițiile lipsei resurselor financiare datorate șomajului, condițiilor economice ale comunităților locale, abandonul copiilor devine aproape o normalitate. În fiecare lună tot mai mulți părinți solicita internarea copiilor în instituții de ocrotire. Potrivit unui studiu efectuat în 1991 de Ministerul Sănătății, Institutul pentru Ocrotirea Mamei și Copilului și UNICEF, în leagăne și secții de terapie nutrițională a spitalelor și pediatrie, se arată că abandonul copiilor în aceste instituții e strâns legat de condițiile economice și veniturile familiale. Astfel, 74% din părinți sau șomeri, 58% aveau condiții improprii de locuit sau nu aveau deloc locuință. Situația materială precară este exprimată în insuficiența sau absența veniturilor, numărul mare de copii în familie, condiții corespunzătoare de locuit, etc. Se poate observa că nu toate familiile care au probleme materiale își abandonează copii; de aceea, interesant pentru evidențierea factorilor care participă la păstrarea copiilor în familie chiar dacă situația economică este precară ar fi realizarea unui studiu pornind de la aceste familii.
Lipsa locuinței este un alt factor major care duce la abandonul copiilor. În condițiile disponibilizărilor masive, creșterii progresive a cheltuielilor de întreținere, evacuării locuințelor în cazul rau plătitorilor, vânzarea apartamentelor pentru a face față cheltuielilor a condus la creșterea numărului de persoane fără locuință, sau care trăiesc provizoriu pe la prieteni, rude.
Relațiile de concubinaj sunt o altă cauză a abandonului copiilor. De obicei, aceste relații sunt asociate cu sărăcia și lipsa de responsabilitate a partenerilor în creșterea și educarea copiilor. De multe ori, mamele tinere sunt nevoite să-și crească singure copiii pentru că apariția copilului duce la ruperea relațiilor cu partenerul. Statisticile demonstrează faptul că riscul cel mai mare de abandon al copilului se înregistrează la mamele sub 20 de ani și frecvent acestea abandonează copilul în maternități. Potrivit studiului menționat, 40% dintre copiii abandonați în leagăne și secții de terapie nutrițională proveneau din relații întâmplătoare sau concubinaj, mamele fiind necăsătorite.
În cazul mamelor tinere care nu au un sprijin din partea familiei largite.Apariția unei sarcini nedorite este de cele mai multe ori ascunsă, iar familia mamei, atunci când află de copil refuză să-l primească pentru că „fiica își strică viitorul”. Părinții condamnă faptul că fiica lor este însărcinată, o găsesc vinovată. Niciodată nu se gândesc că apariția unei asemenea situații este rezultatul unei lipse de comunicări cu propriul copil. În cazul în care părinții nu știu, mama ajutată sau nu de partener (de cele mai multe ori, singură) încearcă să găsească o soluție și aceasta este în general abandonul copilului.Atunci când părinții află, de cele mai multe ori ei „sprijină” mama să renunțe la copil. Puține cazuri sunt în care părinții mamei doresc să ia copilul acasă, chiar dacă nu știau de existența lui.
Un alt factor generator de abandon e accesul scăzut la mijloacele de planificare familială. De cele mai multe ori avortul este văzut ca una dintre soluții, poate singura formă de „planificare familială”. De aceea, timp de 9 ani România a fost prima în Europa în ceea ce privește numărul de avorturi. Unele segmente ale populației au un acces limitat la mijloacele contraceptive atât datorită costurilor, cât și al accesului deficitar informațional și organizațional. Au existat puține programe care să ofere servicii de planificare familială accesibile categoriilor defavorizate.
Menținerea plasamentelor în instituție fără experimentarea unor forme alternative la instituționalizare. Plasarea copiilor în instituție mărește riscul de abandon al copiilor, care se face progresiv. O asemenea soluție la problemele familiei cu copii, aflată în dificultate produce o pierdere progresivă a legaturii dintre familie și copil, care duce în final la abandon. Parinții nu-și vizitează copiii deoarece nu au resurse să facă acest lucru sau pentru că ei consideră instituția ca o formă de protecție care asigură condiții mult mai bune decât ar putea ei oferi vreodată copilului.
Insuficiența unor servicii pentru mamele cu copii, cum ar fi creșele, grădinițe, caminele cu program prelungit sau costul ridicat, deseori inaccesibil. Din această cauză mamele nu pot să lucreze, nu au venituri sigure și stabile, fapt care duce la accentuarea sărăciei.
Insuficiența serviciilor de asistență socială care să acționeze în punctul cheie al procesului de abandon: prevenirea abandonului; integrarea în familie a copiilor plasați în instituții; adopția sau plasamentul familial pentru copiii abandonați; suport pentru o planificare familială responsabilă, eficace și accesibilă. Doar în ultimii ani s-au înființat servicii sociale cu asistenți sociali profesioniști care să lucreze în cadrul maternităților, secțiilor de terapie nutrițională a spitalelor de copii, școlilor, pentru identificare și acordarea de sprijin familiilor care sunt în situația de a-și abandona copiii în vederea menținerii copiilor în familia lor, iar dacă aceasta nu este posibil, a stabilirii alternativelor care răspund cel mai bine intereselor superioare ale copilului.
Decesul unuia dintre părinți. Mult mai frecvente sunt cazurile de abandon după decesul mamei decât după decesul tatălui, mai ales dacă vârsta copilului e mică. Mamele rămase văduve încredințează copiii instituțiilor numai în situații disperate: șomaj, pierderea locuinței,îmbolnaviri. Tați rămași văduvi, mai ales dacă copiii sunt de vârstă mică și necesită îngrijire permanentă, îi încredințează cu mai multă ușurință instituțiilor.
Legislația actuală privind abandonul copiilor este o sursă, care în anumite privințe, încurajează abandonul și scade responsabilitatea părinților pentru copii. Din acest punct de vedere abandonul reprezintă „fapta celui care având obligația legală de întreținere față de copil, părăsește, îl alungă sau îl lasă fără ajutor, expunându-l la suferințe fizice sau morale”.Legea 47/1993 ajută parțial la rezolvarea problemelor copiilor abandonați. Ea specifică perioada de minim 6 luni în care părinții s-au dezinteresat, în mod vădit, de copil. Legislația existentă nu pune accent pe responsabilitatea părinților de a-și crește și educa proprii copii și pe sprijinul ce trebuie acordat acestora, o privește doar ca un drept fără a avea un caracter pronunțat constrângător.
Divorțul e precedat de neînțelegeri, conflicte, care se răsfrâng asupra copilului în mod negativ. Primul efect al acestui climat tensionat este neglijarea copiilor. De regula, copiii sunt „împărțiți” între cei doi parteneri și unul dintre ei îl abandonează. Sunt nenumărate cazurile în care copiii ajung în instituție în urma divorțului părinților, responsabilitatea parintelui care a primit custodia copilului este dată instituției, pentru ca apoi, în momentul în care celălalt află de acest lucru, certurile între foștii soți să reînceapă.
Boli cronice somato-fiziologice sau psihice la părinți. Acestea creează de obicei multe disfuncționalități în mediul familial. Dezechilibrele familiale pot duce de multe ori, la abandonul copiilor. Acesta se întămplă mai frecvent atunci când boala este prezentă la mamă.
Prezența unui handicap la copil. Dacă copilul prezintă anumite deficiențe el are un risc mai ridicat de abandon. Unii copii au ajuns să-și trăiască toată copilăria în centrul de plasament, pentru că au avut probleme de sănătate după naștere, fiind internați pentru tratament în secții pentru prematuri sau pentru distrofici. Prelungirea perioadei de internare, nu neapărat pentru tratament, a condus, datorită dezinteresului sau imposibilităților părinților de a-și lua copiii acasă, la abandon.
Numărul nașterilor. Cu cât acesta este mai ridicat, cu atât riscul de abandon este mai mare. Venirea unui nou copil într-o familie deja numeroasă este un efort pe care, de multe ori, unele familii nu și-l pot permite.
Prezența unui exemplu de abandon în viața sau familia unuia dintre parteneri sau anturajul acestora mărește considerabil probabilitatea ca acea familie să-și abandoneze copilul.
Efectele abandonului asupra copilului
Abandonul familial constituie o faptă cu urmări deosebite asupra personalității abandonate. Nimic nu poate justifica un asemenea gest întrucât, în general, în relațiile interumane din cadrul familiei, apar în prim plan aspecte de natură afectivă, care înglobează foarte multe aspecte: afecțiune, mare apropiere sufletească, grijă, sprijin, puternică preferință și atracție interpersonală.
Efectele psihotraumatizante ale abandonului sunt incontestabile. Pentru menținerea echilibrului psihologic a sănătății copilului, mai ales când se află în prima perioadă de conturare și stabilire a diferitelor componente ale personalității sale, e necesar în primul rând, menținerea unor relații intrafamiliale, conduita copiilor oferind modele de identificare.
Starea de abandon se poate asocia cu instalarea unor stări depresive, a unor atitudini de autoizolare, de autodepreciere și autodevalorizare, de aceea se impun măsuri de acțiune educațional terapeutic.
Separarea atât fizică cât și psihică pune la mare încercare copilul. În teoriile psihiatrice bine conturate de către Mahler, separarea fizică poate încetini sau împiedica abilitatea copilului de a dezvolta o individualitate comfortabilă. Separarea unui copil de mama sa înainte de vârsta de 6 luni este mult mai traumatizantă decât atunci când copilul este mai mare. La vârsta de 6 luni copilul deja a identificat persoana care îi este mamă reprezentând o persoană importantă, deci manifestările de anxietate sunt normale. De asemenea se consideră că separarea de mamă la vârsta de 6 luni este mult mai greu suportată comparativ cu copii la care relațiile afective până la această vârstă au fost mai superficiale. Copiii sunt capabili să-și identifice mama după sunete, miros și înfățisare după primele două luni de viață. Este de fapt acel sistem complicat de relații prin care mama și sugarul comunică între ei și oferă în același timp satisfacție unul celuilalt.
Abandonul determină
Imposibilitatea formării și menținerii unor atașamente durabile atunci când copiii sunt abandonați în instituții.
Imposibilitatea satisfacerii trebuințelor de securitate materială și spirituală a copilului caracteristice mediului familial.
Neîncredere, neadaptare datorate separării.
Interiorizare și închidere în sine datorită traumelor generate de separare, lipsa atașamentului față de persoana de referință cea mai importantă care este mama.
Inițierea unor sentimente negative asociate cu sentimente de culpabilitate.
Dificultatea de a relaționa cu ceilalți copii.
Întârziere în dezvoltare în cazul copiilor instituționalizați, nivel scăzut al limbajului, al performanțelor intelectuale.
Comportament dificil, agresivitate.
Traume fizice și psihice.
Habitus social puțin elaborat, deficitar.
Toate acestea iși pun amprenta asupra dezvoltării socio-psiho-afectivă a copilului. Chiar dacă prin acțiune judecătorească cel care a comis fapta de abandon familial își reia obligațiile, nu înseamnă că automat, și celelalte efecte cum sunt cele de natură psihotraumatizantă sunt total și definitiv înlăturate. Odată abandonat, copilul se poate confrunta cu „teama de abandon”, întrucât relația sa cu cel care a comis fapta de abandon nu mai e încărcată de elemente psihoafective de natură securizantă, ci ea se menține datorită reglajului juridic.
II.1.1. Rata abandonului în maternități
„Conform studiului efectuat de UNICEF în cadrul Situației abandonului copiilor în România din 2005, rata abandonurilor s-a calculat împărțind totalul copiilor abandonați – din perioada de referință– la totalul de copii născuți vii în aceeași perioadă.
Total abandonați în anul 2003 – 322 copii
Total născuți vii în anul 2003 – 17.904
Total abandonați în anul 2004 – 295
Total născuți vii în anul 2004 – 16.246
Conform acestui calcul rata abandonului în 2003 a fost de 1,8 iar în 2004 de 1,8.
Rata abandonului copiilor în maternități diferă în funcție de mărimea orașelor/localităților în care acestea funcționează. În tabel este prezentată distribuția copiilor abandonați în funcție de mărimea localitaților în care funcționează maternitățile”.
II.2. Dezvoltarea atașamentului în cuplul mamă-copil
II.2.1 Teoria atașamentului
La orice vârstă, omul este atras de alte ființe umane, find înclinat în mod natural spre relații de afecțiune cu semenii din imediata apropiere. Pierderea acestor relații (prin dispariția celor dragi, acelor indispensabili afectiv) este, de regulă, foarte dureroasă, chiar tragică și generează efecte dezastruoase asupra stării de atașament a celui în cauză. Individul ajuns în această situație se simte rănit sufletește, este trist tot timpul, devine chiar mânios și „dezordonat” în reacții și, în general,se poate spune că și-a pierdut simțul de orientare sau „busola sentimentală”. Asemenea efecte sunt cu atât mai puternice cu cât persoana atașantă este percepută sau imaginată de către persoanaatașată ca fiind cea mai bună, cea mai puternică și cea mai înțeleaptă.
Raportul OMS cu privire la sănătatea în lume pentru anul 2001 remarcă o creștere a tulburărilor mentale în lume corelată cu deficiențele relației în primii ani de viață cu părinții sau alți substituienți ca mijloc de prevenire. Îngrijirile afectuoase, atente și stabile permit sugarului să dezvolte normal funcții precum: limbajul, intelectu și controlul emoțiilor.
Atunci când copilul nu primește suficientă atenție din partea persoanelor care îl îngrijesc, el poate prezenta tulburări mentale și de comportament în timpul copilăriei sau după. Proba o reprezintă sugarii care trăiesc în instituții sau care au fost lipsiți de o stimulare socială suficientă. Chiar dacă au fost suficient de bine hrăniți și îngrijiți, există riscul să prezinte deficiențe în relațiile cu ceilalți, în manifestarea emoțiilor și în modul în care fac față la evenimente traumatizante. În anumite cazuri, pot prezenta chiar un deficit intelectual.
Să vedem acum procesul atașării dintre părinți sau substituenții acestora și copii, pentru a arăta importanța calității relației precoce, adică imediat după naștere, și importanța mediului familial în dimensiunile afective și educative cu precizarea implicațiilor în pediatrie.
Atașamentul înseamnă, în esență, apropierea preferențială, dezinteresată și parțial inconștientă a unei persoane de o alta. Caracteristici sau semne ale atașamentului se întâlnesc în forma lor pură și, în orice caz, în forma lor naturală numai la copii, întrucât copilăria este vârsta spontaneității și a sincerității, a exteriorizării libere și tumultuoase a sentimentelor, a trecerii cu mare ușurință de la o stare la alta, a pedepsirii aspre, dar și a iertării rapide. În funcție de starea în care se află copilul, atașamentul se exprimă prin semne cât mai clare, adesea ambivalente, cum ar fi: plânsul, chemarea, protestul, fuga din fața noului venit (copilul se ascunde în spatele părinților, se agață de fusta mamei sau de pantalonul tatălui, exprimându-și frica de a nu fi luat sau îndepărtat de baza afectivă, de a nu fi abandonat sau lăsat cu stăinii etc.)
Se constituie o evidență faptul că majoritatea copiilor dezvoltă un puternic atașament față de părinți. Acesta prezintă, însă, o multitudine de forme individuale de manifestare a intensității și distribuției. El nu se dezvoltă exclusiv față de mamă. Schafer și Emerson au arătat că doar jumătate dintre copiii care au constituit grupul lor de studiu s-au atașat cu precădere față de mamă, o treime realizând această reacție față de tată. În ciuda predominanței situațiilor în care sugarul se atașează de o singură persoană, atașamentele multiple (de intensități diferite) nu constituie un fapt neobișnuit.
Bowlby descria o caracteristică a atașamentului numită monopolizare, care determina copilul să fixeze la o singură persoană. Acest atașament principal diferă cantitativ de celelalte relații care pot să se stabilească. Monopolizarea presupune ca „aceeași persoană să fie în contact prelungit cu sugarul în perioada dezvoltării atașamentului”. Schafer și Emerson au arătat că nu totalul timpului petrecut în compania copilului este important ci intensitatea interacțiunii părintelui (mamei) cu aceasta. Mamele care se joacă cu el, care îi acordă o mare atenție vor stabili o relație de atașament mai puternică decât cele care au permanent copilul în apropiere dar intră în contact cu el doar prin acordarea unei îngrijiri de rutină.
Aceeași autori Schafer și Emerson sugerează că promptitudinea răspunsurilor din partea mamei este asociată direct cu atașamentul, aceasta fiind mai puternic când reacția mamei apare de fiecare dată rapid la plânsul copilului.
Numărul persoanelor care îngrijesc copilul nu este considerat a fii o variabilă majoră dar există observații conform cărora atașamentul este mai puternic când acest
număr este mai mic. Atașamentul se poate dezvolta și față de frați sau surori și prezența acestora la vârste fragede în apropierea copilului poate reduce anxietatea provocată de situații stresante. Poate apărea și față de persoanele cu care se joacă dar care nu îl hrănesc.
Atașamentul între mamă și copil se stabilește progresiv, anumiți factori putând să îl favorizeze:
Impresia de securitate a mamei.
Calitatea mediului afectiv.
Interpretarea dată comportamentelor nou-născutului.
Satisfacția dată de nou-nascut mamei.
Tipuri de atașament
În funcție de natura și gradul de constituire a bazei afective, eistă și se manifestă trei tipuri de atașament:
Sigure, când copilul simte o protecție puternică și definitivă, asigurată de dragoste permanentă a părinților, dragoste care îndepărtează orice stres, tristețe sau nesiguranță și care dezvoltă curajul copilului în explorarea lumii;
Nesigure sau anxioase, când copilul nu este convins de sentimentele părinților, situașie alimentată tocmai de comportamentul ambivalent, contradictoriu, incert, „șovăielnic” al părinților față de proprii copii. Într-un asemenea caz, copilul este îngrijorat de fiecare dată când părinții pleacă de acasă. În fața inconsecvenței relațiilor acestora la semnalele lui, șovăie și el în explorarea lumii din jur și resimte ca pe o amenințare orice absență părintească, orice parțială indisponibilitate a unuia dintre părinți la exigențele pe care le impune;
Foarte nesigure sau ambivalente, datorită lipsei unei relații normale între părinți și copii și îndeosebi a lipsei totale de afectivitate, de dragoste părintească, în perioada cea mai importantă din acest punct de vedere- primul an de viață- care este anul formării atașamentului față de adulții cei mai apropiați (părinți, bunici, alte rude, educatori- îngrijitori etc. în funcție de situația familială a copilului respectiv)
În zilele noastre și mai ales în marile orașe, familia se reduce la cuplul parentat și la copii. Mama nu mai poartă copilul în brațe, se utilizează leagănul, iar biberonul este folosit în locul sânului matern, tot atâtea circumstanțe ce daunează dezvoltării copilului. Nimic nu substituie aceste lipsuri, copilul fiind lăsat singur în pătuț în perioada dintre mese servite după un orar rigid. Acest tip de mediu constituie o piedică în calea dezvoltării copilului, privat de experiențe necesare bunăstării și progresului său.
Competențele relației nou-născut- mamă sunt:
Rolul nou-născutului
Sugarul posedă capacități/competențe înnăscute care îi permit să fie activ în relație.
Copilul mic posedă sensibilitatea înnăscută de a fi animat și calmat de o susținere, de un contact fizic, de legănare. Printre comportamentele de atașament notăm: surâsul, vocalizările,îmbrățișările. Se insistă asupra importanței schimbului de priviri în dezvoltarea sentimentului matern. Privirea copilului este un factor de întărire a sentimentului patern. Se poate considera surâsul social al doilea factor care organizează legătura mamă-copil. Psihologia experimentală s-a interesat de rolul interacțiunii dintre prunc și mamă. În săptămânile care urmează nașterii, nou-născutul este capabil să participe activ la reglarea/organizarea comunicării cu mama sa. Copilul are capacitatea de a decoda semnificația emoțională a mimicii materne, de a adapta în răspuns expresia sa afectivă.
Rolul mamei
La disponibilitățile copilului răspund ofertele mamei. Este vorba despre o capacitate extraordinară ce îi permite mamei să se adapteze la nevoile copilului. Funcția maternă primară permite satisfacerea nevoilor de bază, fiziologice și instinctuale, de a simți ritmurile proprii copilului și de a se adapta, de a capta și de a interpreta comportamentele înainte de a le răspunde. Originea acestor competențe este discutabilă. Unii le descriu ca fiind comportamente intuitive și înnăscute, inconștiente, care nu par a fii produsul experienței individuale. Este totuși greu de negat- rolul învățării sociale permis de modelele de comportament matern generate de anturaj. Se insistă asupra învățării/ inițierii, uceniciei ce presupun o serie de încercări și erori.
Dacă mama nu a reușit propria ei separare- individualizare de părinți, ea riscă să intervină/ interfereze foarte devreme în această mișcare de autonomizare a copilului. În înaintarea normală descrisă de o mamă care traversează perioada de îndoială, de neliniște, de descurajare, aptitudinile sale de a comunica cu copilul se construiesc progresiv. Mama învață care sunt comportamentele adecvate prin încercări și erori, sentimetul competenței se afirmă gradual, în paralel cu iubirea maternă.
II.2.2. Teoria pierderii.
După cum spune autorul Miftode, Vasile, această teorie este puternic implicată în ansamblul activităților și al programelor de asistență socială, întrucât cea mai mare parte a clienților au suferit pierderi afective, ceea ce a generat situația în care se află sau a agravat starea de dependență ori cea de persoană vulnerabilă la care a ajuns.
Tot in cadrul acestei teorii autorul ne oferă o serie de stadii sau momente de evoluție afectivă prin care trece omul în urma unei pirderi de o anumită natură:
Șoc, neîncredere;
Negarea pierderii- „faptul nu poate fi real”;
Dorința puternică de cautare și regăsire a „obiectului” pierdut (de fapt a ființei pierdute);
Mânia, resentimentul, vina (pentru pierderea suferită); se acceptă faptul și se caută vinovații;
Disperare, deprimare, retragere în sine, „dezorganizarea personalității” celui afectat (adică a persoanei atașate);
Acceptarea situației, reorganizarea interioară a vieții persoanei atașate, vindecarea rănilor sufletești.
Fiecare pierdere provoacă o problemă specifică ce impune un tratament, de asemenea, specific. Pierderea mamei lasă urme adânci în existența copilului, dar cu totul altele decât pierderea copilului pentru o mamă sau pierderea soțului de către o soție.
II.3. Rolul personalului medical în prevenirea abandonului maternal
Deoarece în unitățile medicale riscul de abandon este crescut, este necesar ca fiecare cadru medical să cunoască:
Depistarea cazurilor de risc de abandon (familie, gravidă, mamă)
Abordarea și consilierea mamei în caz de urgență și intermedierea consilierii de către o persoană de specialitate
Amânarea gestului de abandon la mamele decise să abandoneze copiii și luarea unor măsuri de apropiere-atașament între mamă și copilul ei
Cunoașterea alternativelor serviciilor sociale oferite de către serviciile specializate pentru protecția copilului (de stat sau ONG).
Aceste masuri se pot concretiza în acțiuni specifice la nivelul fiecărei unități medicale astfel:
Depistarea riscului de abandon;
Educația pentru planificare familială;
Monitorizarea stării gravidei, instruirea asupra alternativelor de protecție socială, consilierea și instruirea în problematica îngrijirii copilului;
Asigurarea unui sistem de păstrare a relației strânse mamă-copil în perioada de spitalizare în maternitate și spitale de copii (sistem rooming-in);
Promovarea alăptării și atașamentului, asigurarea măsurilor specifice pentru menținerea lactației pentru mamele cu risc. Ajutor social individualizat și specific nevoilor cuplului mamă-copil cu risc de abandon;
Asigurarea unui dialog permanent între organismele abilitate pentru protecția copilului și unitatea medicală pentru apropierea serviciilor de protecție către beneficiar.
Pentru a ajuta la stabilirea unei relații benefice între mamă și copilul său, rolul personalului medical nu este unul ușor. Înainte de toate trebuie ca mama să fie făcută să se simtă în siguranță, trebuie să i se dea cât mai puține sfaturi, trebuie să fie lăsată să-și descopere copilul, personalul medical rămânând pur și simplu disponibil și gata să-i ofere sfaturile pe care le dorește. Personalul medical nu trebuie să se substituie mamei și să-i subestimeze rolul sau.
„Nou-născutul nu este copilul personalului medical, ci al părinților săi”, acesta este obiectivul sistemului rooming-in.
Pârghiile prin care abandonul ar putea fi prevenit în maternitate:
Cunoașterea problematicii abandonului și a posibilitățiilor de prevenire;
Încrederea în personalul medical;
Comunicarea eficientă. Ascultarea atentă și răbdătoare;
Asistarea gravidei singure, neînsoțite, cu mai multă atenție și explicarea pe îndelete că există multe posibilități de a fi ajutată;
Cabinetul social: un asistent social ar trebui să aibă acces la saloanele gravidelor și a lăuzelor, în vederea depistării mamelor cu risc și de a le consilia în vederea încadrării într-unul din programele oferite de către DPC sau de către ONG. Asistentul social trebuie să răspundă la întrebările mamei și să asigure totodată acea legătură între personalul medical și mamă, să o reprezinte la nevoie;
Accesul la serviciile sociale oferite de către DPC și societatea civilă;
Promovarea sistemului rooming-in și a alăptării.
La nivelul cabinetelor medicilor de familie, depistarea riscului de abandon, educația sanitară, instruirea în vederea planning-ului familial, monitorizarea corectă a gravidei reprezintă o cale sigură de a reduce abandonul în comunitatea care se află în observație medicală.
Pentru o mai bună colaborare între medicii din maternități și mamele cu risc de abandon ar fii necesar înființarea de cabinete sociale în maternități, să fie angajați asistenți sociali care ar putea desfășura următoarele activități:
Preluarea sesizării existenței cazurilor cu risc de abandon. Aceste cazuri sunt sesizate de la cabinetele medicilor de familie care urmăresc gravida, o dată cu trimiterea ei la maternitate, de către cadrele medicale de la sala de naștere, de către personalul de la Secția de Neonatologie din maternitate, de aparținătorii gravidelor, sau de pacienta care solicită o discuție cu asistentul social;
Acordarea de sprijin psihologic, moral și social pentru mamele aflate în situație de dificultate;
Înregistrarea cazului și alcătuirea unei fișe care să cuprindă toate datele complete de identitate și identificare, situația socială a familiei din care provine gravida, identificarea riscului de abandon;
Medierea relației cu partenerul, cu famlia de origine;
Suportul acordat mamelor care nu au acte de identitate pentru obținerea actelor necesare în vederea înregistrării copilului și pentru obținerea drepturilor materiale consecutive: alocație, ajutor social etc.;
Consilierea gravidei/mamei în alegerea celui mai potrivit serviciu social pentru menținerea cuplului mamă-copil, oferirea de alternative pentru a evita abandonul;
Facilitarea unui examen psihologic pentru mama care are tulburări de adaptare și de reprezentare a propriului copil;
Semnalarea cazului către DPDC pentru intervenția prin serviciul social adecvat.
Deși în mare parte educația sanitară nu mai este susținută de către medicul și asistenta de familie, societatea civilă a preluat aceste activități. Mass-media reușește de multe ori să aducă informații educaționale importante publicului. Sunt campanii educaționale despre contracepție, de asemenea pentru prevenirea bolilor infecto-contagioase.
II.4. Informatii despre solicitarea unor masuri de protectie pentru copii
Pentru unele familii aflate în dificultate, soluția instituționalizării este singura alternativă posibilă cunoscută. Dinamica numărului de copii din instituții a descrescut în anii 1990 și 1991, dar din 1992 este din nou în creștere, în ciuda numeroaselor programe pilot care țintesc reducerea numărului de copii abandonați.
Un copil abandonat în maternitate este un caz de extremă urgență din momentul producerii abandonului și pentru care Serviciile de protecție a copilului trebuie să intervină cu promptitudine. Reglementările cele mai recente definesc responsabilitățile personalului din maternitate la nivel de șefi de secție și asistenți sociali pentru evitatea staționării îndelungate a copilului în maternitate. Primul pas este sesizarea în 24 de ore de la constatarea abandonului a serviciilor de protecție a copilului.
Conform Ordinului Comun al Ministrului Sănătății și al Secretarului de Stat al Autorității Naționale pentru Protecția Copilului privind prevenirea intrării copiilor în dificultate, medicul șef de secție răspunde de anunțarea imediată și de sesizarea în scris a serviciului public specializat pentru protecția copilului pentru a se dispune plasamentul în termen de cel mult 24h în cazul părăsirii copilului în maternitate de către mamă dacă, nou-născutul este externabil din punct de vedere medical.
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului are obligația de a
întocmi planul individualizat de protecție imediat după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială sau imediat după ce directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului a dispus plasamentul în regim de urgență.
Măsurile de protecție specială a copilului sunt:
a) plasamentul familia;
b) plasamentul în regim de urgență;
c) supravegherea specializată.
Problema principală relevată de cercetători ca fiind în spatele hotărârii părinților de a interna sau de a abandona copilul într-o instituție este sărăcia. Cauza principală este lipsa de venituri a familiei, care influențează cu siguranță și alți factori, ca de exemplu îngrijirea copilului cu probleme de sănătate sau îngrijirea copilului în cazul unui părinte lipsă în familie
Capitolul III – Protectia sociala a copilului abandonat in maternitate
III.1. Perspectiva sistemică asupra protecției copilului
Această perspectivă ne ajută să ințelegem că:
Există mai mulți copii abandonați decât cei care se găsesc în instituții de ocrotire; de aceea, există o presiune pe aceste instituții fiind multe cereri de instituționalizare;
Faptul că instituția a fost și este o problemă, a fost neglijată problema copiilor abandonați care nu au ajuns încă în instituții de ocrotire;
Până acum, în politicile protecției copilului accentul a fost pus pe instituție, ca o problemă a sistemului și nu pe copil și familia sa;
Copiii instituționalizați nu reprezintă decât un semn al gravității problemei abandonului pentru că este mai ușor de sesizat;
Acțiuni care se vor intreprinde vor fi diferite în funcție de situația specifică a copilului.
Încă de la început trebuie să se precizeze că numeroase studii efectuate de-a lungul timpului, atestă faptul că instituțiile de copii, ca suport exclusiv al protecției copilului, nici dacă sunt foarte bune nu sunt în măsură să substituie, fără riscuri importante, rolul părinților naturali. Instituțiile rămân doar perfectibile, cu caracter temporar sau complementar, știut fiind faptul că riscurile legate de ele sunt cu atât mai mari cu cât vârsta copilului este mai mică; cu cât instituționalizarea este de mai lungă durată, nevoile proprii fiecărei vârste și climatul specific mediului familial sunt mai mult ignorate.
Cauzele instituționalizării au în vedere:
Ignorarea principiului fundamental conform căruia instituțiile se subordonează intereselor copilului și nu celor administrative;
Omiterea faptului că nevoile copilului diferă în funcție de vârstă, stadiul de dezvoltare psihică și experiența de viață;
Incapacitatea de a se oferi copiilor un model autentic de viață de familie.
Unele dintre servicii de prevenire se regăsesc și la nivelul dezinstuționalizării (de exemplu: asistența maternală, adopția, centrele de zi) dar se desfășoară după metodologii diferite, dar după aceleași proceduri. Pe de o parte, serviciile de prevenire se bazează pe faptul că deja copilul este în familie, atașamentul pote fi mai ușor stimulat, iar cheltuielile necesare îngrijirii copilului sunt sensibil mai mici decât dacă acesta s-ar afla într-o instituție, ca să nu mai vorbim de beneficiile pe care le are copilu care trăiește într-o familie.
Schimbarea modului în care statul tratează problema copiilor părăsiți în instituții poate fi sesizată și din denumirea pe care o au acum instituțiile de ocrotire: centre de plasament. Această denumire s-a făcut după înființarea Direcțiilor Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului, instituții care luau în subordine instituții din cadrul Ministerului Sănătății, al Ministerului Învățământului. Această sintagmă de centru de plasament, vrea să sublinieze faptul că o decizie de internare într-o instituție este o măsură temporară și nu definitivă. Periodic, din trei în trei luni, se precizează în lege, se fac reevaluări ale situației copiilor care au fost plasați în centrul de plasament.
Sistemul de protecție a copilului s-a concentrat în general pe instituții. Considerată până acum câțiva ani drept principala soluție pentru copilul aflat în dificultate, instituția a devenit ea însăși cea mai gravă problemă. De aceea, multe dintre soluții pentru rezolvarea problemelor s-au concentrat asupra instituției de ocrotire. Existența instituțiilor cu un număr foarte mare de copii, cheltuieli foarte mari cu întreținerea și funcționarea sistemului, presiunile comunității internaționale pentru reducerea numărului de copii din instituții a făcut ca în ultima perioadă intervenția să fie direcționată către familie. Astfel, se diminuează foarte mult intrările prin servicii de prevenire a instituționalizării, sunt încurajate ieșirile prin dezvoltarea serviciilor de dezinstituționalizare și prin oferirea unor alternative la ieșirile naturale, adică a tinerelor care părăsesc instituțiile de ocrotire și nu au putut beneficia de celelalte tipuri alternative la instituționalizarea, adică unor servicii de integrare socio- profesională a tinerilor.
Cauza principală a instituționalizării este lipsa de venituri ale familiei, care influențează cu siguranță și alți factori, ca de exemplu îngrijirea copilului cu probleme de sănătate sau îngrijirea copilului în cazul uni părinte lipsă în familie.
Concentrarea vizibilă pe starea de pauperitate a familiei care optează pe instituționalizarea copilului sau abandonul acestuia nu înseamnă neapărat lipsa atașamentului față de un copil, chiar dacă relația părinte- copil poate fi într-o oarecare măsură alterată din cauza capacităților reduse de adaptare la situația de criză în care se găsește adultul. Fără să se încerce să se scadă responsabilitatea părinților care inițiază sau acceptă soluția instituționalizării copiilor lor, se menționează că rolul sistemului de protecție a copilului nu este de a învinovăți familia pentru eșecurile sale în creșterea și educarea copilului, ci de a o sprijini.
În România de azi, formele principale de ajutor pentru familiile în criză sunt alocația pentru copii și ajutorul social, care revin însă numai acelor părinți care au documente de identitate (pentru ei înșiși și pentru copiii lor).
Dată fiind menținerea numărului mare de copii abandonați în maternități și în spitale și proporția mare a sărăciei în rândurile copiilor este nevoie de măsuri de protecție socială țintite către familiile cu risc. Acestea vor trebui să includă măsuri de sprijin material care să asigure sănătatea nutrițională și în general cea fizică a copiilor și să includă suport psihologic ( asistență individuală, familială sau de grup, precum și diferite forme de educație și consiliere) părinților și copiilor lor.
III.2. Violanța în familie ca factor de abandon
Până de curând, violența domestică și sexuală a fost privită ca o problemă de familie. În numeroase studii au fost publicate date care relevă că violența domestică și sexuală are un efect sever asupra femeilor. Femeile sunt de doua ori vicmite atât din cauza bătăilor încasate de la agresori, cât și din cauza mentalităților arhaice prin prisma cărora este blamată mai degrabă femeia independentă decât soțul violent.
Conform definiției ONU, violența intrafamilială reprezintă ansamblul actelor comise de unul dintre membrii săi care atentează la viața fizică, psihică și la libertățile celuilalt.
Cum matricea familială stă la baza dezvoltării personalității copilului, iar consecințele psiho-sociale ale conjugopatiilor sunt extrem de grave, se impune identificarea factorilor de risc ai violenței. Acesta este primul pas profilactic, uneori dificil, mai ales când accesul la copii se face „via părinți”. De aceea, pe lângă măsurile imediate de ordin juridic se impun măsuri de ordin social și medical care să aprofundeze cunoașterea fenomenului și prin aceasta prevenirea și combaterea lui.
Deși femeile care apelează la serviciile de sănătate deseori au simptome legate de violența domestică și sexuală, nu sunt în general întrebate despre acest fenomen; victimele violenței doemstice și sexuale sunt în general femei etichetate și stigmatizate ca fiind pacienți dificili. Acestea sunt considerate eșecuri, deoarece nu folosesc metodele de planificare familială care le sunt prescrise, nu urmăresc recomandările ce țin de comportament sau sănătate, nu revin la cabinet pentru controale, nu urmează tratament pentru eventualele boli cu transmitere sexuală. Simptomele lor se pot înrăutăți și/sau pot continua să sufere de aceleași acuze pentru mai mulți ani. Dar adevărata problemă este că aceste femei nu primesc ajutorul de care au nevoie, comportamentul și simptomele lor nu sunt integrate în diagnosticul de violență domestică și sexuală. Chiar dacă furnizorii de servicii de sănătate minimalizează efectele violenței domestice și sexuale, o mare parte a pacientelor sunt victimele acestuia; zilnic, la medic se prezintă femei cu probleme nediagnosticabile, care acuză dureri, anxietate, boli cu transmitere sexuală, sarcini nedorite.
Pentru ca victimele violenței domestice și sexuale să vorbească despre violența în viața lor, mai întâi trebuie să aibă încredere într-un personal medical care să-i înțeleagă și să le răspundă așteptărilor.
Deși există multe stereotipuri în ceea ce privește victimele violenței domestice și sexuale, în realitate i se poate întâmpla oricărei femei. Victimele pot fi bogate sau sărace, needucate sau licențiate, măritate, divorțate sau singure.
ONU estimează că în prezent una din cinci femei a avut cel puțin o experiență de violență domestică și sexuală în decursul vieții.
În România, 45% din femei au suferit un abuz fizic în decursul vieții și 23% în ultimele 12 luni. Dintre acestea 33% au suferit leziuni fizice.
Violența domestică și sexuală poate avea efect psihologic de lungă durată, dar și consecințe fizice care pot afecta multe aspecte ale vieții femeii:
Femeile care au fost abuzate sexual au copii care sunt supuși unui risc mai mare de a dezvolta sexul neprotejat în adolescență și maturitate și de a contacta boli ca HIV/SIDA, BTS;
Femeile care au fost abuzate fizic au sarcini neplanificate mai frecvent decât alte femei;
Multe victime ale violurilor suferă de răni grave și/sau pierdere de cunoștință, inclusiv boli psihice sau decedează după viol;
Victimele violurilor au probabilitatea de nouă ori mai mare de a recurge la suicid;
Femeile care au fost abuzate sunt supuse unui risc mai mare privind abandonul.
III.3. Externarea din secții de pediatrie/recuperare
III.3.1. Unde au plecat copiii după externarea din secțiile de pediatrie/recuperare
„Se evidențiază faptul că aproape jumătate dintre copii, atât în 2003, cât și în 2004, pleacă acasă după externarea din spital.
Ca și în cazul copiilor externați din maternitate direct în familie cei mai mulți copii din pediatrie/recuperare sunt duși acasă la părinți de personalul spitalului, fără anunțarea serviciilor de protecție a copilului. Acest lucru poate fi periculos în circumstanțele în care 95% dintre copii nu au fost niciodată vizitați pe durata internării în spital. Nu se știe dacă cineva îi urmărește după externare. Cert este că mulți dintre ei sunt readuși în secțiile de pediatrie. Aproape 30% dintre copiii selectați în lotul nostru de studiu nu aveau la externare certificate de naștere și, indiferent de destinație, acești copii se pot pierde sau pot fi făcuți pierduți.
În jur de 25% sunt duși după externare în centre de plasament. 13,4% în 2003 și 18,3% în 2004 se transferă în alte unități sanitare sau în secții de recuperare ale aceluiași spital.
În jur de 4% dintre copii pleacă în plasament la un asistent maternal, iar un mic procent pleacă la rude și familii în plasament sau încredințare în vederea adopției.
Comparând situația externărilor din unitățile de pediatrie în 2003 și 2004, se constată că nu există deosebiri importante care să permită emiterea unor judecăți de valoare în sensul înregistrării unor progrese în protecția copilului. În unele foi apare menționat caz social sau problemă socială la diagnosticul secundar de externare (48,4%)”.
III.4. Servicii de prevenire a abandonului și de dezinstituționalizare
III.4.1. Sprijinirea familiilor pentru prevenirea abandonului
Aceste servicii acționează la nivel primar încercând să mențină copilul în familie, astfel urmărind ca într-o perioadă de timp relativ scurtă să rezolve problema înainte de a fi instituționalizat copilul. De aceea, costurile legate de oferirea unor asemenea servicii sociale este mai redus deoarece presupune intervenții punctuale pentru menținerea legăturii familiale. Astfel, se asigură dezvoltarea copilului în familia sa, dezvoltarea identității sale persoanle, chiar dacă condițiile materiale ale familiei sunt precare.
Este un serviciu social care urmărește prevenirea abandonului și instituționalizării prin menținerea copilului în familia biologică. În situația în care acest lucru nu este posibil, asistentul social urmărește plasarea copilului în familia lărgită (bunici, unchi, mătuși), înainte de a apela la alte forme alaternative. În Declarația privind principiile sociale și legale (1986) se menținează: „Când propriii părinți nu pot avea grijă de copil sau o fac în mod necorespunzător, trebuie luată în considerație posibilitatea ca rudele părinților sau o altă familie să ia în îngrijire copilul prin plasament”. Cele mai multe cazuri de instituționalizare sunt datorate condițiilor precare de viață ale familiilor defavorizate. De aceea, odată cu serviciile de consiliere, sfătuire și acompaniere socială este oferit sprijin financiar- material pentru menținerea copilului în familia sa. Odată intrat în centrul de plasament familia transferă responsabilitatea creșterii și educării copilului unei instituții, iar în timp prin reducerea numărului de vizite, este anulată această responsabilitate. Prin serviciile sociale destinate familiilor în criză se urmărește susținerea acestora pentru a depăși această situație.
Plasamentul familial reprezintă o modalitate legală prin care unei familii i se recunoaște dreptul de a primi, îngriji, crește și educa unul sau mai mulți minori. Pe durata plasamentului, părinții copilului își mențin drepturile și obligațiile față de copil, au dreptul să mențină un contact permanent și nemijlocit cu copilul, să corespondeze cu acesta și să-l viziteze cu acordul persoanei unde a fost plasat, în prezența reprezentanților serviciului public specializat, dacă nu este în detrimentul copilului. Părinții substitutivi sunt, în mod obișnuit, cei care stabilesc aceste contacte ce pot influența în mare măsură obiceiurile vieții lor de familie. Pentru afi semnificative și eficiente, aceste contacte sunt binevenite în perioadele cele mai neîncărcate din viața zilnică: în timpul meselor, băilor sau perioadelor de odihnă.
Principiul fundamental care trebuie respectat în cazul plasamentului copilului constă în preocuparea prioritară a asistentului social de a proteja copilul de orice formă de abuz, de neglijență și de a asigura securitatea și bunăstarea necesare dezvoltării normale.
Studiile au relevat faptul că un număr mare de copii dați în plasament provin din familii largi, numeroase, cu o singură sursă de venit și cu un nivel de trai foarte scăzut, sau din familii destrămate, precum și din familii monoparentale.
III.4.2. Consilierea gravidei și a tinerelor mame
Este un serviciu social care își propune sprijinirea gravidei și a tinerelor mame pentru menținerea copilului în familie. Declanșarea unei situații de criză la nivelul sistemului familial, poate genera în timp fenomenul de abandon al copilului. Rolul asistentului social, în cadrul serviciului de prevenire, este să identifice la timp și să intervină pentru a ajuta familia să depășească situația de criză. Acest lucru poate fi realizat prin consilierea familiei, care are drept obiective următoarele:
Să ofere sprijin emoțional și să încurajeze relația părinte-copil;
Să ofere informații privind creșterea și educarea copilului;
Să încurajeze clientul să vorbească despre factorii cauzatori de stres;
Să identifice resursele clientului și modul de activare a acestora;
Să ajute clientul să-și identifice corect problema și să stabilească un plan de rezolvare a acesteia;
Să asiste clientul la implementarea planului de acțiune și să-i ofere în permanență informații privind resursele comunitare.
III.4.3. Sprijinirea familiilor pentru reintegrarea copiilor instituționalizați
Este un serviciu social care urmărește reintegrarea copilului abanonat- instituționalizat prin restabilirea legăturii copilului cu familia de origine. România se confruntă cu o problemă foarte gravă: numărul mare de copii care trăiesc în instituții. Sunt intervenții care necesită o perioadă mare de timp, costuri materiale și de personal mai mari, se urmărește restabilirea legăturii familiale și urmărirea copilului în familie.
III.4.4. Școala pentru părinți
Este un serviciu social care pune accent pe educația adulților în ceea ce privește îngrijirea copilului, drepturile pe care le au, lucrul în grup, accesarea rețelei de sprijin urmărind prevenirea abandonului și instituționalizării. De multe ori, oamenii au aceleași probleme, dar situația de criză îi determină să se considere singurii afectați. Întâlnirile de grup fac să crească gradul de solidaritate socială și încrederea clienților în forțele proprii.
III.4.5. Asistența maternală
Este o măsură de protecție luată în interesul superior al copilului aflat în dificultate. Asistența maternală este un serviciu social prin care copilul este ocrotit în cadrul unei familii substitutive, familie special selectată și pregătită în acest scop. Acest serviciu are ca scop prevenirea abandonului familial și a instituționalizării copilului și de asemenea dezinstituționalizarea acestuia.
În funcție de durata plasamentului, asistența maternală poate fi:
Asistența maternală temporară care este planificată și limitată în timp, acesta este un serviciu temporar oferit copilului și familiei sale pentru o perioadă de timp stabilită în funcție de particularitățile fiecărui caz. Asistența maternală oferă copilului posibilitatea de a trăi într-un mediu familial până la găsirea unei familii permanente (reintegrarea în familia biologică, familia extinsă sau adopția).
Asistența maternală pe termen lung care înseamnă oferirea unui climat familial, altul decât al familiei biologice sau extinse pentru copiii care nu pot fi îngrijiți în propriile familii și pentru care, în situația în care sunt judecătorește declarați abandonați, nu s-au găsit familii adoptatoare.
Asistentul maternal este în România, una dintre cele mai noi profesii din domeniul protecției copilului. Menționată în mod oficial pentru prima dată în textul Ordonanței de urgență nr. 26/1997, această profesiune a apărut din necesitatea promovării în practică a ocrotirii copilului în dificultate prin alternative de tip familial.
Asistentul maternal este profesionistul care ia în îngrijire la domiciliul său, pentru o perioadă determinată, unul sau mai mulți copii în dificultate, ca urmare a deciziei Comisiei Județene pentru Protecția Copilului. Metoda de ocrotire prin plasament familial are un caracter temporar: în perioada în care copilul este în familia substitutivă este pregătită fie întoarcerea copilului în familia naturală, fie adopția copilului sau pe termen lung până la maturitatea copilului, fără ca acesta să fie adoptat.
Această profesie este definită în Hotărârea de Guvern nr. 217/1998 cu privire la condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului maternal profesionist. Asistentul maternal desfășoară o activitate similară cu a părintelui în cadrul familiei, dar este o activitate cu caracter profesional, ceea ce presupune, ca pentru orice profesiune: activități, atribuții și competențe definite; o deontologie specifică; relații profesionale stabilite; drepturi și îndatoriri contractuale; formare și perfecționare adecvate.
III.4.6. Centrul de zi
Centrele de zi sunt servicii sociale oferite de către instituții guvernamentale sau de către organisme private autorizate cu scopul prevenirii abandonului și instituționalizării. Astfel, copii urmează un program cât mai adecvat rămânând în familia de origine. Practic, acest serviciu se desfășoară astfel: copii merg la grădiniță sau școală, după aceasta în centrul de zi unde servesc masa, își fac temele iar seara merg în familie. Se menține astfel relația familială, copilul crește într-un mediu familial, se menține modelul de construire a identității personale.
III.4.7. Centrul maternal
Este o „casă de tip familial”care oferă sprijin pentru mamă și copil pentru depășirea situației de criză, se oferă „adăpost” pentru mamă și copil pentru o perioadă determinată (de regulă 6 luni). Această perioadă de 6 luni este considerată un timp optim de intervenție pentru a obține rezultate dar și pentru a nu se dezvolta o dependență a mamei față de acest serviciu. Pe perioada de internare în centrul maternal mama beneficiază de consiliere pre și post-natală, educație și sprijin în creșterea copilului, sprijin în găsirea unui loc de muncă, în găsirea unei locuințe, restabilirea relațiilor cu familia lărgită, sprijin pentru consolidarea relațiilor maritale.
III.4.8. Internatul de cinci zile
Ca serviciu social destinat prevenirii instituționalizării copiilor aflați în dificultate, internatul de cinci zile urmărește susținerea copilului și a familiei pentru perioada de criză prin care copilul aflat în dificultate este îngrijit în centrul de plasament în timpul săptămânii, iar în week-end se întoarce acasă. El nu poate fi considerat un copil instituționalizat, ci doar un internat, asemenea copiilor din mediul rural care frecventează școlile din marile orașe. Astfel, legătura cu familia se menține și copilul nu înregistrează carențe specifice copiilor instituționalizați.
Ca serviciu destinat dezinstituționalizării, internatul de cinci zile este un tip de serviciu social prin care un copil aflat în dificultate este îngrijit în centrul de plasament în timpul săptămânii, iar în week-end pleacă în familie. De aceea, pentru realizarea reintegrării familiale, și mai ales a copiilor care locuiesc de mult timp în instituție este necesară contactarea familiilor și consolidarea relațiilor cu acestea. Astfel în situațiile în care familia copilului nu are nici o posibilitate de a-l îngriji permanent în familie, petrecerea sfârșitului de săptămână constituie o ocazie deosebită de dezvoltare și consolidare a identității personale, de identificare a copilului cu valorile familiale, de dezvoltare a unor abilități de relaționare și comunicare specifice. Astfel, copilul poate fi reintegratprogresiv urmând următorul traiect: instituție- internatul de cinci zile- centrul de zi- familia naturală.
III.4.9. Adopția
Adopția reprezintă o formă de protecție alternativă la instituționalizare a copilului abandonat pentru care reîntoarcerea în familia biologică nu este posibilă. Astfel, i se oferă fiecărui copil șansa de a beneficia de o familie proprie, permanentă. Adopția este o măsură juridică reglementată de Codul familiei și de Ordonanța de Urgență nr. 25/1997. „Adopția este o măsură specială de protecție a drepturilor copilului, prin care se stabilește filiația între cel care adoptă și copil, precum și rudenia dintre copil și rudele adoptatorului”. Prin adopție se stabilesc legături de filiație și părintești între un copil și o persoană sau un cuplu, alții decât părinții de origine.
Adopția schimbă înțelesul calității de părinte văzut, în mod tradițional strâns legată de procreere. Astfel, accentul se pune pe educație, îngrijire a copilului până la maturitate.
Pentru unii adopția reprezintă o soluție pentru un copil deprivat de o viață de familie normală, de inexistența relațiilor cu familia naturală, pentru alții o posibilitate pentru familii de a se întregi, de a se consolida, de a avea un viitor.
Adopția a început să fie acceptată din ce în ce mai mult de către comunitate ca formă de îngrijire a copilului într-o familie. Infertilitatea era văzută ca o vină, iar familia adoptatoare era stigmatizată de către comunitate. De multe ori, adopția se făcea în secret, chiar și familia lărgită nu știa acest lucru. Părinții adoptatori apelau la tot felul de strategii de la a mima sarcina și pregătirea pentru naștere. După 1990, percepția adopției a cunoscut importante modificări. Familiile adoptatoare, ele însele consideră adopția ca o faptă de apreciat, nu ascund faptul ca doresc să adopte și, prin aceasta, s-a modificat mult și percepția comunității, care nu mai condamnă acest lucru. Renunțarea la copil a însemnat de multe ori plasarea responsabilității creșterii, educării și îngrijirii copilului către stat. Cu timpul, datorită politicii serviciilor publice specializate și a mass mediei, această atitudine și-a pierdut din consistență.
Serviciul de adopție este complex. Acesta impune o serie de etape, strategii și proceduri care trebuiesc urmate după anumite criterii care să asigure oferirea de servicii sociale de calitate. Indiferent dacă este vorba de prevenire sau dezinstituționalizare, procedura adopției este asemănătoare iar în centrul preocupărilor trebuie să existe practica ce constă în alegerea celei mai potrivite familii care să corespundă nevoilor unui copil și nu invers.
III.5. Traseul urmat de copilul abandonat în instituțiile medicale
În urma Studiu privind Situația abandonului copiilor din România, UNICEF,din 2005, toți copiii identificați în maternități, spitale/ secții de pediatrie și recuperare precum și în serviciile de primire în regim de urgență au fost căutați și în evidențele serviciilor de protecție județene. Intenția a fost de a cunoaște traseul pe care l-au urmat copiii și tipul măsurilor de protecție de care au beneficiat. Acest traseu este important pentru că oferă informații despre calitatea și adecvarea serviciilor de protecție la nevoile de dezvoltare ale copilului.
Traseul reconstituie locurile prin care a trecut copilul în timpul cât a stat fără mamă și soluțiile temporare sau definitive de protecție de care a beneficiat până la data culegerii informațiilor.
Cercul vicios al repetatelor internări urmează un traseu sinuos:
Maternitate (abandon); staționare de o lună-două sau mai multe luni, excepțional chiar și un an;
Transfer la secția Pediatrie (pentru diferite boli și distrofie);
Transfer la secția Distrofici;
Intervenție a Direcției pentru Protecția Copilului.
Se știe că în cazul în care o mamă își abandonează copilul nedeclarat în maternitate, până la soluționarea cazului de către Direcția pentru Protecție Copilului, nou- născutul rămâne în instituțiile medicale. De aceea , este bine ca mama să declare copilul și să cunoască alternativele pentru care poate opta, astfel încât ea să se simtă implicată și să decidă pentru soarta copilului ei față de care este responsabilă. În acest caz, copilul fiind declarat și mama făcând o cerere, în funcție de ceea ce dorește pentru copilul ei, nou-născutul nu va mai rămâne mult timp în spital, ci va fi preluat de către Direcția pentru Protecția Copilului, opțiunea mamei fiind respectată.
Capitolul IV- METODOLOGIA CERCETĂRII
IV. 1. Introducere
Fenomenul „Protecția socială a copilului abandonat în maternitate”, desfășurat în cadrul maternității „Alexandru Ioan Cuza” din localitatea Huși, reprezintă o analiză asupra copilului părăsit în maternitate.
IV. 2. Organizarea și metodologia cercetării
IV.2.1. Motivația/ Obiective ale investigației
Această cercetare are ca scop realizarea unei analize generale asupra fenomenului protecției copilului abandonat în maternitate, cu privire la cunoașterea prevalenței fenomenului de abandon prin delimitări conceptuale riguroase, prin cunoașterea cauzelor, formelor și efectelor care duc la abandon.
Persistența acestui fenomen în toate determinările sale – care afectează direct și pe termen lung sansele copiilor la o dezvoltare normală – reprezintă justificarea pentru demararea cercetării de față, care încearcă să înțeleagă de ce este posibil, cine, și cum se poate acționa pentru diminuarea acestui fenomen.
Cunoașterea amplorii acestui fenomen este necesară pentru a-i impune urgenta importanță și pentru a avea un reper în dezvoltarea și monitorizarea programelor de intervenție.
Studiul empiric al acestei lucrări urmărește câteva obiective cum ar fi :
Să identifice forme ale abandonului în maternitate
Să contureze cauzele abandonului în maternitate
Să identifice tipul de masuri de protecție practicate de profesioniști asupra copilului abandonat în maternitate
Să ofere sugestii privind optimizarea planurilor de intervenție care pot contribui la reducerea fenomenului adandonului copiilor în maternități.
IV.3. Metode utilizate
Cercetarea acestui fenomen este una de tip calitativ bazată pe 6 studii de caz pentru a se ilustra mai bine contextul în care este perceput abandonul de către mame.
Pe tot parcursul instrumentării cazului, asistentul social utilizează o serie de metode, tehnici și instrumente specifice tipului de caz sau etape în care se află cazul. Există tehnici care se utilizează doar în anumite etape ale instrumentării cazului sau tehnici care sunt regăsite pe tot parcursul cazului (întrevederea, interviul sau observația). În general, fiecărei tehnici îi corespunde un anumit instrument (interviul-ghid de interviu, observația-ghid de observație, întrevederea-raportul de întrevedere, etc.) dar există și instrumente realizate special de către asistentul social pentru o anumită etapă a instrumentării cazului (fișa de deschidere a cazului, planul de intervenție, etc.).
IV.3.1. Documentarea
În asistența socială, documentarea este atât o metodă distinctă de evaluare a clientului, cât și un proces care se desfășoară pe toată perioada de instrumentare a cazului. Documentarea se realizează de către asistentul social care stabilește un plan de documentare ce cuprinde resursele cheie din sistemul client care pot oferi informații relevante despre acesta.
Planul de documentare presupune înregistrarea unor informații privind datele de identificare ale clientului și ale membrilor familiei, situația juridică, documente medicale privind starea de sănătate a clientului, evaluări psihologice ale membrilor familiei, documente privind statutul profesional al familiei și starea materială, etc.
Documentarea completează alte tehnici și metode utilizate în instrumentarea unui caz, cum ar fi interviul de explorare, observația, genograma, etc.
În instrumentarea unui caz există trei mari tipuri de documente, clasificate astfel:
După sursa de proveniență:
surse directe (documente și informații primite direct de la client, cum ar fi acte de stare civilă, scrisori, jurnale, etc.);
surse indirecte (oferă documente din sistemul client, îndeosebi din familia lărgită).
După tipul documentelor:
documente publice (publicații, rapoarte, acte emise de către instituțiile de ocrotire);
documente private (jurnale și scrisori ale copiilor către/de la părinți).
După modalitatea de emitere a documentului:
documente solicitate (reprezintă documente publice care pot fi solicitate de către asistentul social diferitelor instituții implicate în sistemul client);
documente nesolicitate (reprezintă documente care fac parte din dosarul clientului.
Cele mai des documente de acest fel sunt actele medicale, evaluările psihologice, actele școlare, anchetele sociale, etc.).
IV.3.2. Studiul de caz
Studiul de caz este o metodă calitativă care pornește de la un cadru teoretic (esențial pentru culegerea datelor), urmată de selectarea cazurilor și precizarea unității de analiză (individ, situație), studiul fiecărui caz în parte prin interviu, observație, test, extragerea datelor relevante și elaborarea concluziilor.
În cadrul cercetării sociologice de teren, studiul de caz se particularizează prin câteva caracteristici:
cazul este înțeles ca un sistem integrat, abordat holistic, cercetătorul interesându-se mai mult cum decât de ce fenomenul studiat se prezintă într-un anumit mod;
fenomenul studiat este de o mare complexitate, neputând fi abodate experimental sau prin anchete sociologice, iar concluziile, chiar dacă permit generalizări ale propozițiilor teoretice determină extrapolarea rezultatelor doar la populațiile investigate;
Din punct de vedere al scopului cercetării, acest tip de instrument este un studiu de caz intrinsec, în care cercetătorul s-a centrat pe descrierea în profunzime a fenomenului studiat (fenomenului protecției sociale a copilului abandonat în materniatate).
Principiile generale ale studiului de caz (Stake, 1994, Iluț, P., 1997)sunt enumerate mai jos:
selecția și delimitarea cazurilor (studierea avantajelor și dezavantajelor teoretice și practice ale abordării unui caz);
selectarea în interiorul cazului (locuri, evenimente, acte de comportament, ș.a.);
focalizarea pe caz din perspective diferite și cu metode diferite (principiul triangulației);
interpretarea cazului se face prin comparație și generalizare.
La realizarea studiului de caz au fost parcurse următoarele etape:
prezentarea cazului;
analiza și diagnosticarea problemei;
propuneri de intervenție (soluții);
evaluarea intervenției
IV.3.3. Istoricul social
Istoricul social este un instrument de evaluare și intervenție în contextul cazurilor sociale care urmărește modul în care trecutul beneficiarului influențează problema acestuia și modalitatea de rezolvare. Acest instrument se aplică în foarte multe domenii de intervenție ale asistenței sociale, centrându-se pe individ, familie, grup social sau comunitate, văzuți ca beneficiari ai evaluării și intervenției de specialitate.
Istoricul social cuprinde :
date cu valoare faptică
interpretarea semnificației acestor date
Structura istoricului social:
informații de identificare a subiectului
motivarea întocmirii istoricului social de către asistentul social
prezentarea familiei subiectului
date privind sănătatea fizică și psihică a subiectului
date privind educația subiectului și performanța intelectuală
date despre situația economică
observații și recomandarii
IV.3.4. Observația
Observația este o tehnică care se aplică permanent, pe tot parcursul instrumentării cazului. Se aplică în spațiul profesional al asistentului social și în mediul de proveniență/de viață al clientului (familie, grup de prieteni, comunitate, etc.), în situații clar determinate și/sau în situații experimentale.
Observația are o importanță în mod deosebit în primele etape ale instrumentării cazului dar se aplică pe tot parcursul lucrului de caz. Pentru o abordare organizată, coerentă și logică a acestei tehnici se utilizează și se recomandă construirea unui ghid de observație. Ghidul este atașat la sfârșitul acestei lucrări.
Observația presupune urmărirea comportamentului verbal și non-verbal al clientului, tipul și structura relațiilor din mediul investigat, atitudini, stări și reacții emoționale.
Observația poate fi clasificată astfel:
observația directă: asistentul social stă față în față cu clientul;
observația indirectă: asistentul social observă aspecte din mediul de proveniență al clientului. Informații cu privire la client pot fi obținute prin observație și în absența acestuia.
Din punctul de vedere al intenției aplicării tehnicii, al planificării:
direcționată/anticipată/planificată: asistentul social își propune să observe unul sau mai multe aspecte în mod deosebit; presupune existența unui ghid de observație;
întâmplătoare: pe parcursul utilizării unei alte tehnici fără ca asistentul social să își fi planificat să urmărească un aspect anume.
O formă specială a observației o reprezintă observația participativă care se realizează prin implicarea în evenimente sociale în cadrul cărora asistentul social poate investiga structura relațiilor interpersonale și interfamiliale, a comportamentelor și atitudinilor de grup.
Informațiile obținute exclusiv prin tehnica observației nu sunt relevante dacă nu sunt confirmate/validate și prin alte tehnici.
IV.3.5. Genograma
Genograma este o tehnică utilizată în domeniul psiho-social care presupune culegerea de informații pentru crearea unei reprezentări grafice a structurii familiei, asemănătoare unui „arbore genealogic”.
Pentru realizarea genogramei se utilizează o serie de simboluri specifice:
-persoană de sex masculin;
-persoană de sex feminin;
X – persoană decedată;
-relație de căsătorie;
-căsătorie în care soții sunt separați în fapt;
–––– -relație de concubinaj;
– copil;
-căsătorie încheiată de divorț.
Structura familiei și relațiile dintre membri acesteia pot fi reprezentate pentru două (părinți și copii) sau trei generații (bunici, părinți, copii).
Genograma se aplică în mod deosebit în etapa de evaluare, având rol de diagnostic social.Genograma se realizează atât pentru stucturarea eficientă a informațiilor despre client și familia acestuia cât și pentru a stimula comunicarea cu clientul.
Genograma poate fi refăcută și pe parcursul instrumentării cazului, în etapele de intervenție și monitorizare, în situația în care apar modificări importante în stuctura familiei (deces, divorț, relații de concubinaj, căsătorie, etc.).
IV.3.6. Ecomapa
Ecomapa (ecoharta sau harta eco) este o reprezentare grafică, schematică a relațiilor individului cu mediul social (persoane și instituții cu care interacționează).
Ecomapa utilizează o serie de simboluri specifice pentru a reprezenta tipurile de relații:
relație stabilă;
– relație slab dezvoltată;
– relație foarte puternică;
relație bilaterală;
relație unilaterală;
relație tensionată, stresantă.
În construcția ecomapei se desenează, mai întâi, clientul/persoana în centru, după care se trasează relațiile acestuia cu persoane (membri familiei, prieteni, colegi) sau instituții (biserica, școala, poliția, locul de muncă, etc.).
Ecomapa este foarte importantă deoarece oferă o imagine clară a resurselor în sistemul client utilă pentru intervenție în funcție de calitatea și intensitatea relațiilor.
Construirea ecomapei necesită implicarea și comunicarea cu clientul, datele oferite de client trebuie să fie verificate și completate cu informații primite și de la alte persoane (un tip de relație nu poate fi apreciat doar din perspectiva clientului, presupune și investigarea punctelor de vedere ale celorlalte persoane implicate).
IV.3.7. .INTERVIUL
O altă metodă de lucru folosită de către asistentul social este interviul. În primul rând este vorba de interviul informaținalcare are drept scop acumularea informației despre familia mamei cu risc de abandon.
Este o tehnică care presupune, prin intermediul comunicării directe, culegerea datelor, diagnosticarea situației clientului și sprijinirea acestuia în vederea rezolvării problemei.
STUDIU DE CAZ ( 1 )
Prezentarea problemei minorei
P.M. în vârstă de 18 ani a născut o fetiță care a rezultat în urma unei relații de scurtă durată cu un tânăr mai mare ca ea de 19 ani. După cum a mărturisit minora, tatăl copilului nu a avut nici un interes față de ea și nici față de copil. Din spusele minorei, mama acesteia nu este de acord ca fiica sa să păstreze copilul și să se întorcă acasă cu acesta deoarece tatăl minorei este plecat în străinate și nu știe de existența copilului. Hotărârea de a păstra copilul i-ar crea mamei o serie de probleme cum ar fi:
– întreruperea cursurilor școlare;
– conflict familial atăt cu mama cât și cu tatăl;
– neacceptarea copilului de către familia mamei, motiv pentru care minora a recurs la abandonul copilului în maternitate
Problema este vazuta de asistentul social astfel: P. M., adolescentă în clasa a X a, provenind dintr-o familie legal constituită a născut un copil rezultat în urma unei relații întâmplătoare ce s-a sfârșit înainte să se nască copilul. Apariția copilului a generat disfuncții la mai multe nivele:
– la nivel școlar (odată cu creșterea vârstei sarcinii mama a întrerupt școala. Motivul a fost faptul că sarcina era din ce în ce mai vizibilă, iar mamei îi era rușine atât față de colegi, cât și față de profesori);
– la nivelul statutului social ( copilul s-a născut în afara căsătoriei dintr-o relație bazată pe o simplă prietenie, fără alte implicații);
– la nivel familial (nașterea copilului a creat probleme în familie deoarece: mama nu accepta creșterea copilului în familie, tatăl este plecat la muncă în străinătate și nu știe de existența nepotului).
In ceea ce privește vecinii, prietenii si familia minora are cu acestia urmatoarele relatii:
Familie vecina – mama fetei și minora se înțeleg foarte bine cu această familie. Prietena cea mai bună a minorei – a sprijinit-o foarte mult în perioada sarcinii și a încurajat-o să păstreze copilul.
Mama minorei – nu a fost de acord ca minora să păstreze copilul spunându-i că nu o interesează ce se întâmplă cu acest copil
Medicul primar din Maternitate – a fost persoana care a încercat să medieze conflictul dintre mamă și minoră dar nu a avut succes deoarece minora a ales să abandoneze copilul în maternitate.
HARTA ECO
Date despre membrii familiei minorei
Date personale despre clientă :Nume și prenume : P. M., Sexul: feminin, Vârsta: 18 ani, Religia: ortodoxă, Ocupația : eleva, Pregătirea profesională: absolventă a 10 clase
Date personale despre copil: Nume și prenume : P. S., Sexul: feminin, Vârsta: 9 luni, Religia: ortodoxă, Descrierea fizică: Greutatea – 3 400 gr, Culoarea ochilor: caprui, Culoarea părului: șaten, fără semne particulare.
Date personale despre tatăl copilului: Nume și prenume : C. D., Sexul: masculin,
Vârsta: 19 ani, Ocupația : elev, Religia: ortodoxă, Pregătirea profesională: absolventă a 10 clase
Date despre familia clientei:
Mama: Nume și prenume : P. A., Sexul: feminin, Vârsta: 39 ani, Stare civilă: căsătorită, Studii: 8 clase, Ocupația : vânzătoare, Religia: ortodoxă
Tata: Nume și prenume : P. C., Sexul: masculin, Vârsta: 48 ani, Stare civilă: căsătorit, Studii: 8 clase, Ocupația : tâmplar, Religia: ortodoxă
Frați:
– Nume și prenume : P. V., Sexul: masculin, Vârsta: 12 ani, Studii: 6 clase, Ocupația : elev, Religia: ortodoxă
– Nume și prenume : P. L., Sexul: feminin, Vârsta: 16 ani, Studii: 9 clase, Ocupația: elevă, Religia: ortodoxă
GENOGRAMĂ
Problema minora a tinereri constă în faptul că sarcina a fost tăinuită de către minoră, nu a știut nimeni că este însărcinată nici măcar tatăl copilului. Mama minorei a descoperit sarcina și tot ea a fost cea care a dus-o la maternitate. Mama minorei i-a spus acesteia să nu vină acasă impreună cu copilul. Sarcina a cauzat numeroase conflicte care nu au fost rezolvate fapt ce a determinat-o pe minoră sa abandoneze copilul în maternitate. Pe perioada internării în cadrul maternității, minora nu a vrut să colaboreze cu asistentul social.
Cum trebuie abordată problema principală?
Problema principală o constituie refuzul categoric a mamei de a păstra copilul, minora nu a acceptat să fie consiliată de asistentul social. Constatarea că este parăsită de partener, care nu mai vrea să recunoască copilul și să le ofere sprijinul duce la deprimarea mamei care își abandonează copilul pentru a-și rezolva situația familială.
P.M. menționează că familia nu se confruntă cu greutăți financiare, tatăl minorei lucrează în străinătate și își întreține familia. Starea locuinței familiei P. este bună, locuința este formată din 3 camere încăpătoare însă din spusele minorei nu este destul de îngrijită.
Starea de sănătate a minorei este – clinic sănătoasă
Diagnostic psihologic:
Are un grad redus de responsabilitate
Este respinsă de către familie
Constatarea că este părăsită de partener, care nu mai vrea să recunoască copilul și să le ofere sprijinul, fapt ce duce la deprimarea mamei care poate să abandoneze copilul pentru a-și rezolva situația familială
Din ancheta facută de asistentul social tânăra dispune de unele nevoi pentru a trece peste problema principală si anume:
Nevoia de afecțiune
Nevoia de cunoaștere
Nevoia de securitatea
Nevoia de sprijin
Nevoia de încredere
Nevoia de supraveghere
Nevoia de apartenență la grup
Tânăra dispune de anumite resurse
Comunitatea pentru a putea fi acceptat și nu criticată pentru fapta comisă
Prietenii doar cei care îi doresc binele
Societatea
Personalul maternității
Problema cu care minora se confruntă este inexistentă unui climat favorabil pentru creșterea copilului, un climat în care să fie acceptată mama împreună cu copilul. Pentru ca această problemă să fie rezolvată asistentul social propune un plan de intervenție atât pe termen scurt, mediu și lung pentru ca problema minorei să se rezolve. Planul de intervenție propus de către asistentul social atât minorei cât și familiei acesteia este:
– reintegrarea cuplului mama-copil în familie prin :
– medierea conflictului familial prin consiliere cu mama minorei
– informarea telefonică a tatălui minorei în ceea ce privește sarcina acesteia
– creșterea încrederii în sine
– adaptarea familiei cu rolul de mama a tinerei în locul celei de elevă prin:
– consilierea programată a mamei minorei în scopul conștientizării privind avantajele și dezavantajele create de apariția copilului
– stabilirea unor relații cu membrii din familie
– prevenirea riscului de abandon
– continuarea studiilor școlare de către mamă prin:
– restabilirea legăturii cu școala prin consiliere cu mama, vizite și discuții cu profesorii și directorul instituției
– reînscrierea minorei în clasa a X-a
Copilul părăsit în maternitate de către mama sa a fost transferat la secția de pediatrie din cadrul aceluiași spital, de unde a intervenit Direcția pentru Protecția Copilului, iar copilul a ajuns la un centru de Plasament. Mama nu și-a mai vizitat copilul dupa părăsirea acestuia, iar tatăl nu și-a recunoscut nici până în prezent copilul.
STUDIU DE CAZ ( 2 )
Prezentarea problemei clientei
B. S. în vârstă de 20 de ani a născut un băiețel al cărui tată în vârstă de 21 ani nu dorește să-l recunoască. Relația celor doi nu a avut implicații sentimentale.
Apariția sarcinii a generat conflictul din familia acesteia, însă mama copilului a acceptat situația conflictuală fără să apeleze la măsuri de eliminare a sarcinii. După nașterea copilului mama nu a fost acceptată în familia sa împreună cu copilul, mama acesteia urmărind o responsabilizare a tinerei privind creșterea copilului. În perioada internării în maternitate tânăra a apelat la asistentul social din acea instituție, specialist angajat al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului
Problema principală o constituie inexistența unui loc în care să fie acceptată mama împreună cu copilul. Pentru o perioadă limitată de timp mama împreună cu copilul au beneficiat de serviciile oferite de Centrul Maternal în scopuri multiple:
menținerea copilului lângă mamă ținând cont că băiețelul era alimentat natural, iar mama trecea printr-o perioadă delicată (depresie post- natală);
formarea deprinderilor de creștere și îngrijire a copilului;
îndepărtarea factorilor negativi care accentuează conflictul familial;
menținerea unui climat de securitate, liniște și confidențialitate în care mama va decide ce va face cu viața sa și a copilului;
îndepărtarea factorilor negativi care accentuează conflictul;
beneficiul privind intervenția specialiștilor ori de câte ori este nevoie;
acordarea ajutorului necesar mamei în vederea adoptării deciziei optime privind viitorul său și al copilului.
Lipsa de răbdare și de experiență a mamei s-a dovedit a fi o problemă în creșterea copilului în ciuda atașamentului crescut dintre cei doi. Această problemă se justifică atât prin lipsa cunoștințelor, deprinderilor de creștere a copilului cât și prin lipsa de maturitate a mamei datorată vârstei acesteia.
Datorită presiunii din partea mamei tânăra adolescentă trecea ușor de la stări de bine, liniște, încredere în sine la stări în care era confuză, neliniștită, cu tulburări de atenție și concentrare, nesigură pe situație sau la stări de melancolie, meditație profundă.
Din ancheta făcută de asistentul social tânăra dispune de unele nevoi pentru a trece peste problema principală și anume:
Nevoia de afecțiune
Nevoia de cunoaștere
Nevoia de securitatea
Nevoia de sprijin
Nevoia de încredere
Nevoia de supraveghere
Tânăra dispune de anumite resurse:
Comunitatea pentru a putea fi acceptat și nu criticată pentru fapta comisă
Prietenii doar cei care îi doresc binele
Personalul maternității
HARTA ECO
Date despre membrii familiei minorei
Date personale despre clientă :Nume și prenume : B.S., Sexul: feminin, Vârsta: 20 ani, Religia: ortodoxă, Ocupația : eleva, Pregătirea profesională: absolventă a 8 clase
Date personale despre copil: Nume și prenume : B.D., Sexul: feminin, Vârsta: 12 zile, Religia: ortodoxă, Descrierea fizică: Greutatea – 2600 gr, Culoarea ochilor: caprui, Culoarea părului: șaten, fără semne particulare.
Date personale despre tatăl copilului: Nume și prenume : A. J., Sexul: masculin,
Vârsta: 21 ani, Ocupația : elev, Religia: ortodoxă, Pregătirea profesională: absolvent a 10 clase
Date despre familia clientei:
Mama: Nume și prenume : B.M., Sexul: feminin, Vârsta: 45 ani, Stare civilă: căsătorită, Studii: 8 clase, Ocupația : casnică, Religia: ortodoxă
Tata: Nume și prenume : B.F., Sexul: masculin, Vârsta: 50 ani, Stare civilă: căsătorit, Studii: 8 clase, Ocupația : șomer, Religia: ortodoxă
Frați:
– Nume și prenume : B.L ., Sexul: masculin, Vârsta: 8 ani, Studii: clasa II-a, , Religia: ortodox
– Nume și prenume : B.V ., Sexul: masculin, Vârsta: 12 ani, Studii: 6 clase, Ocupația: elev, Religia: ortodoxă
– Nume și prenume : B.E ., Sexul: feminin, Vârsta: 10 ani, Studii: 4 clase, Ocupația: elevă, Religia: ortodoxă
GENOGRAMĂ
Asistentul social a întocmit o anchetă socială la domiciliul familiei tinerei adolescente în scopul evaluării condițiilor de locuit, înainte de integrarea cuplului mamă- copil în familie. În cadrul întrevederii cu mama adolescentei s-au discutat mai multe aspecte privind reintegrarea familială a tinerei mame și copilului său. Mama tinerei adolescente și-a manifestat nemulțumirea față de situația prezentă: fiica sa în vârstă de 20 de ani are un copil în afara căsătoriei motiv pentru care a întrerupt școala, vecinii și tatăl o învinovățește pe mamă că nu a avut suficientă grijă de fiica sa.
Mama tinerei a oferit mai multe informații despre situația materială a familiei sale. Mama menționează că familia duce o viață modestă.
După întocmirea anchetei sociale asistentul social a însoțit-o pe mamă la Centrul Maternal în vederea externării cuplului mamă- copil, dar și pentru a obține ultimele informații privind situația tinerei mame.
Minora B. și-a luat angajamentul în fața asistentului social și a mamei sale că își va asuma responsabilitatea creșterii și îngrijirii copilului și că își va continua studiile.
Pentru ca aceste probleme să se rezolve asistentul social propune un plan de intervenție atat pe termen scurt, mediu si lung pentru ca problema minorei să se rezolve. Acest plan de intervenție propus de catre asistentul social atât minorei cât și familiei acesteia sunt:
– reintegrarea cuplului mama-copil în familie prin :
– medierea conflictului familial prin consiliere cu mama minorei
– creșterea încrederii în sine
– resocializarea cuplului mamă-copil prin vizite la domiciliul familiei
– responsabilizarea mamei privind creșterea copilului
– formarea deprinderilor de comunicare și colaborare în grup prin participarea la activități educative
– formarea deprinderilor de viață pentru mamă prin participarea la auto-gospodărire și menaj în Centrul Maternal
– întocmirea actelor oficiale pentru copil și obținerea drepturilor legale
– obținerea certificatului de naștere al copilului
– depunerea dosarului la Starea Civilă pentru indemnizația de naștere
– depunerea dosarului la Primărie pentru alocația de stat a copilului
– adaptarea familiei cu rolul de mamă al tinerei în locul celei de eleva prin:
– consilierea programată a mamei minorei în scopul conștientizării privind avantajele și dezavantajele create de apariția copilului
– stabilirea unor relații cu membrii din familie
– prevenirea riscului de abandon
– continuarea studiilor școlare de către mamă prin:
– restabilirea legăturii cu școala prin consiliere cu mama, vizite și discuții cu profesorii și directorul instituției
– reînscrierea minorei în clasa a X-a
Asistentul social, împreună cu echipa de profesioniști, ajută tânăra să depășească momentul desprinderii de această instituție de protecție socială temporară. De asemenea, tânăra mamă este susținută pentru a face față noilor schimbări din viața sa și să se descurce folosindu-și propriile resurse. Dacă în urma reevaluări situației cuplului mamă- copil în cadrul familiei se dovedește că reintegrarea familială este soluția potrivită atât pe termen scurt cât și pe termen lung atunci cazul este considerat rezolvat.
CONCLUZII
Acest studiu a relevat faptul că abandonul copiilor în maternitate continuă să fie o realitate dură pentru România, care a fost prea puțin influențată de reformele implementate în domeniul protecției copilului.
Referitor la amploarea acestui fenomen –statisticile din perioada 2003 și 2004 –arată că aproape 4000 de copii nou-născuți sunt abandonați (în fiecare din acești ani) în maternități, la care se adaugă peste 5000 de copii, abandonați (annual) în spitale/secții de pediatrie.
În privința evoluției în timp a acestui fenomen nu se pot face comparații directe și precise, din cauză că nu au existat înregistrări ale cazurilor de abandon.
Analiza caracteristicilor acestei lucrări a conturat ideea că aceste mame se află într-un risc social crescut, marcat prin lipsa de educație, sărăcie extremă, suport social scăzut.
Astfel, unele dintre mame sunt analfabete și cu școala neterminată; nivelul socio-ecomomic foarte scăzut; unele dintre mame trăiesc din venituri nesigure; iar unele erau sub 25 de ani la nașterea copilului.
Referitor la starea civilă, s-a constatat că ponderea mamelor celibatare este dublă la categoria celor care-și abandonează copiii în maternități . În privința educației, mamele cu abandon în maternitate au un nivel de educație scăzut și mai puțin sărace decât cele care-și abandonează copiii în spitalele de pediatrie.
Cu toate acestea, respingerea copilului este mult mai pronunțată la mamele cu abandon în maternitate, și cu decizie mai fermă de a da copilul în adopție.
Mamele celibatare care și-au abandonat copiii în maternitate reprezintă în mare parte subcategoria de femei care-și abandonează copiii în principal pentru că nu sunt căsătorite și provin dintr-un mediu cultural în care astfel de evenimente sunt grav sancționate în sine (fără să fie nevoie de prezența unor alte impedimente care nu permit creșterea în familie a copilului).
O altă categorie a mamelor care și-au abandonat copiii în maternitate o reprezintă cele care au trăit o vreme într-o relație de cuplu și au fost abandonate de partenerii lor în momentul aflării sau pe parcursul sarcinii, ori li s-a condiționat continuarea relației de abandonarea copilului.
Mamele care abandonează, aflându-se în condiții de dependență față de familia de proveniență sau partener nu-și pot asuma responsabilități fără sprijin din partea serviciilor comunitare.
Traseele pe care le-au urmat copiii abandonați, cu foarte puține excepții, conțin cel puțin o perioadă de staționare în spitale/secții de pediatrie. Îngrijorătoare este constatarea că aceste perioade sunt decise și consimțite de serviciile de protecție ale copilului, din motive care țin de limitele de organizare și resurse ale acestora sau incoerența legislației în domeniu. Un serviciu de protecție nu poate justifica cererea de internare sau de menținere a copiilor sănătoși în spitale, pe motivul că nu sunt “locuri” în sistem sau copiii nu au documente de identitate, pentru că astfel încalcă drepturile copilului.
RECOMANDĂRI
Se susține nevoia de elaborare a unui sistem informatizat funcțional de gestionare a cazurilor care fac obiectul serviciilor sociale de protecție ale copilului, prin care oricând orice copil să poată fi găsit având informații la zi.
Obligativitatea comunicării codului numeric personal maternității în care s-a născut copilul și trecerea acestui cod pe foaia de observație a copilului. Arhivarea foii de observație să se facă numai după stabilirea identității copilului.
Referitor la identitatea copilului, este necesară emiterea unor reglementări stricte pentru completarea obligatorie a tuturor rubricilor din foile de observație, cu referire specială, în cazul nostru, a celor care privesc numele părinților, domiciliul, documente de identitate ale acestora.
Promovarea de noi practici și atitudini vis-à-vis de mamă și copil care încurajează contactul permanent, susțin alăptarea și ajută noul cuplu să-și identifice metode de atașament și sprijin reciproc.
Se recomandă inițierea și susținerea contactului cu mama sau părinții și flexibilizarea unor practici învechite.
Se recomandă dezvoltarea de noi servicii integrate care să îndrume mama să caute alte solutii de protecție și să fie dezvățată de reflexul că spitalul este un acoperiș de urgență pentru orice tip de dificultate în care s-ar afla copilul.
O cale importantă pentru prevenirea abandonului o constituie promovarea programelor de planificare familială. Aceste programe trebuie să ajungă la populațiile cu risc crescut, inclusiv la cele care au nevoi speciale de sănătate: alcoolism, probleme psihice și mentale sau handicapuri.
BIBLIOGRAFIE:
Bydlowski, Monique , Psihanaliza maternitatii, Editura Trei, 1998
Cojocaru, Ștefan, Prevenirea abandonului și dezinstituționalizarea copiiilor în Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare, Editura Lumen, Iași, 2002
Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, Editura Economică, București, 2004
Dombici, Iuliana, Prevenirea abandonului maternal precoce, Editura Viața Medicală-Românească, 2002, București,
Dumitrana M., Copilul instituționalizat, Editura Didactică si Pedagogică, București, 1998
Florescu, Laura, Frățiman, Livia, Ontogeneza dezvoltării în situații de abandon, Editura Fundația Andrei Șaguna, Constanța, 2000,
Howe, David, Atașament, pierdere și protecția copiilor, expunere în cadrul Programului de asistență socială organizat de UNICEF și Universitatea East Anglia din Norwich, București, 1992
Irimescu Gabrilela, Tehnici specifice în Asistența Socială, Editura Universității “Al.I.Cuza”, 2002
Mitrofan, Iolanda și Nicolae, Familia de la A la…Z, Editura Științifică , București, 1991
Miftode, Vasile, Tratat de asistență socială, vol.I, Fundamente teoretice și metodologice, Editura Fundației AXIS, Iași, 2003
Miftode, Vasile, Tratat de metodologie sociologică, Ediția I, Editura Lumen, Iași, 2002
Radovan Velemir, Direcții ale reformei sistemului de protecție pentru copil și familie, Revista de Asistență Socială, nr. 2 / 2002
Smith C. Adopție și plasament familial. Cum și de ce? , București, 1993
Spânu Mariana, Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului – Chișinău, 1998,
Szamoskozi, Maria Roth, Protecția copilului- dileme, concepții și metode, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj- Napoca, 1999
Zamfir, Cătălin coord., Pentru o societate centrată pe copil, Raport realizat de institutul de Cercetare a Calității Vieții;, Editura Alternative, București, iunie 1997
Zamfir Elena, Direcții ale reformei sistemului de protecție pentru copil și familie, Revista de Asistență Socială, nr. 2 / 2002
Legea nr. 47 din 7 iulie 1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului , publicată în Monitorul Oficial al României . nr. 153 din 8 iulie 1993
Legea numărul 272/ 2004, din 21/06/2004, Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004, privind protectia si promovarea drepturilor copilului, art. 55
Art 1 din Ordonanță de Urgență nr.25 din 9 iunie 1997 cu privire la adoptie, aprobată și completată prin Legea nr. 87/1998
Ordonanța de Urgență, nr.26 din 9 iunie 1997privind protecția copilului aflat în dificultate
Ordonanță de Urgență nr.25 din 9 iunie 1997 cu privire la adoptie
Studiu efectuat de UNICEF, FICF, IOMC, privind Cauzele instituționalizării copiilor în România, 1996
Studiu efectuat de Comitetului National pentru Protecția Copilului și UNICEF, 1995
Studiu privind Situația abandonului copiilor din România, UNICEF, 2005
Studiu ONU, despre violența domestică și sexuală în rândul femeilor, 1997
Studiul Sănătății Reproducerii, 1999
Ghid de aplicare practică a Convenției ONU privind drepturile copilului. –Chișinău: UNICEF, 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Sociala a Copilului Abandonat In Maternitate (ID: 164130)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.