Protectia Si Coservarea Ariilor Naturale
CUPRINS
Introducere………………………………………………………………………………p. 5
Capitolul I – ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND PROTECȚIA ȘI CONSERVAREA ARIILOR NATURALE……………………………………………………………p. 7
1.1. Noțiunea de arie naturală protejată………………………………………………..p. 7
1.2. Categorii de arii naturale …………………………………………………………….p. 10
1.3. Administrarea ariilor protejate …………………………………………………….p. 14
1.4. Conservarea habitatelor și a speciilor precum și a altor bunuri din patrimonial natural……………………………………………………………………………p. 17
1.5. Exercitarea controlului și aplicarea sancțiunilor……………………………..p. 21
1.6. Regelementări internaționale privind protejarea ariilor naturale……….p. 24
Capitolul II – PROTECȚIA ȘI CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII…………………p. 30
2.1. Conservarea fondului forestier……………………………………………………..p. 30
2.2. Protectia altor forme de vegetatiei si a faunei ………………………………..p. 33
2.3. Reglementări internaționale privind protecția și conservarea
animalelor………………………………………………………………….p. 35
Capitolul III – CONSERVAREA ȘI PROTECȚIA COMPONENTELOR NATURALE ALE MEDIULUI ………………………………………………………………………………………………..p. 39
3.1. Protecția atmosferei …………………………………………………………………..p. 39
3.2. Protecția apelor………………………………………………………………………….p. 46
3.3. Protecția solului și subsolului………………………………………………………p. 52
Capitolul IV-Rezervația biosferei “Delta Dunării”……………………………………p. 55
4.1.Prezentare generală……………………………………………………………………..p. 55
4.2. Rețeaua hidrografică…………………………………………………………………..p. 55
4.3.Rezervația Delta Dunării……………………………………………………………..p. 56
4.4.Biodiversitate……………………………………………………………………………..p. 58
4.5.Flora………………………………………………………………………………………….p. 58
4.6.Fauna…………………………………………………………………………………………p. 59
4.7.Păsări…………………………………………………………………………………………p. 60
4.8.Păsări monumente ale naturii………………………………………………………..p. 60
4.9.Pești…………………………………………………………………………………………..p. 60
4.10.Mamifere………………………………………………………………………………….p. 61
Concluzii …………………………………………………………………………..………p. 62
Bibliografie ……………………………………………………………..…………………p. 64
Introducere
Ariile protejate, prin valoarea lor naturală și gradul redus al intervenției umane pe teritoriul lor, sunt cele mai bune exemple și modele pentru sistemele ecologice naturale și seminaturale.
Ariile protejate sunt locurile cele mai bogate de pe pamant din punctul de vedere al diversitatii biologice, resurselor naturale: apa, lemn, minerale, etc. De aceea s-au si adoptat legi pentru administrarea lor durabila. Ele sunt deosebit de importante pentru economie si pentru oamenii de afaceri. Exemple de afaceri care depind de ariile protejate sunt: reteaua de apa din orase, imbutelierea de apa potabila, energie-hidrocentrale, eoliene, microhidrocentrale, etc, industria lemnului, cariere de piatra, turism, industria farmaceutica si cosmetica (plante medicinale) si lista nu se opreste aici. In acest sens, in lume marile companii multinationale deruleaza deja proiecte pentru sustinerea ariilor protejate.
Rețeaua națională a ariilor protejate reprezintă circa 18% din teritoriul țării, și cuprinde ariile naturale protejate de inters internațional, comunitar și național, adică cele mai valoroase eșantioane ale patrimoniului natural național, România fiind una dintre țările UE cu cea mai valoroasă biodiversitate.
În prezent însă statul român nu asigură nici un fel de sprijin acestor arii naturale protejate, managementul acestora fiind asigurat în condiții de minimă subzistență din resurse financiare și umane ale administratorilor și custozilor.
Astfel prin alegerea acestei teme am încercat să prezint importanța ariilor naturale pe de o parte iar pe de altă parte să încerc să trag un semnal de alarmă cu privire la măsurile insuficiente de protecție ale acestora.
În primul capitol am prezentat noțiunile generale cu privire la definirea noțiunii de arie naturală, clasificarea acestora precum și măsurile întreprinse atât la nivel național cât și internațional.
Am arătat cum se exercită controlul cu privire la aplicarea și respectarea dispozițiilor legale în materie precum și sancțiunile aplicate în cazul nerespectării prevederilor legale, instituțiile care exercită atributiile de control și metodologia aplicării sancțiunilor. Totodată am menționat limitele pedepselor aplicate pentru diferitele infracțiuni.
În capitolul al doilea ne-am referit la protecția și conservarea biodiversității. Astfel am prezentat importanța pădurilor și faptul că datorită despăduririlor, pe glob, la fiecare 30 minute, dispare o specie vegetală și una animală. Padurea trebuie deci protejată pentru a-și putea manifesta și dezvolta rolurile sale benefice. Zonele defrișate până în prezent sunt atât de mari încât ar trebui sute de ani de recuperare naturală pentru a reface vegetația originala.
O mare varietate de specii de floră și faună de pe teritoriul României prezintă o importanță economica și socială deosebită, având multiple utilizări în diverse sectoare. În ultimii ani, presiunea asupra acestor resurse a crescut considerabil, fiind foarte solicitate, în special pe piațș externa. Pentru evitarea supraexploatării acestor resurse, începând din anul 1997, a fost reglementat regimul de desfășurare a activităților de recoltare/capturare și achiziție a plantelor și animalelor din flora și fauna sălbatică și a altor bunuri ale patrimoniului natural, în scopul comercializării pe piața internă și la export.
În capitolul III am prezentat importanața protecției atmosferei, a apelor a solului și a subsolului menționând atât prevederile naționale cât și interanționale adoptate în acest sens.
Capitolul IV a fost dedicat biosferei Delta Dunării.
Delta Dunării este cea mai reprezentativă deltă din Europa și una dintre cele mai complexe din lume. Aceasta reprezintă un obiectiv de mare atracție prin prezența în cadrul ei a unei variate vegatații și faune – piscicole si ornitologice. Aici există cea mai bogată și mai variată faună ornitologică din Europa si anume peste 300 de specii de pasări, unele dintre ele declarate monumente ale naturii si ocrotite de lege.
Un paradis natural se întinde la varsarea Dunarii în Marea Neagra, acolo unde fluviul îsi încheie calatoria de 2 860 km.Secole de-a randul, suprafata Deltei s-a extins datorita malului adus de fluviu, formandu-se astfel o retea de canale, de lacuri, de insule acoperite cu stuf, de paduri tropicale, de pasuni si de dune de nisip care acum acopera o suprafata de aproape 5 640 km2, din care 3446 km2 se gasesc pe teritoriul Romaniei.
În vegetația specifică deltei, s-au dentificat circa 955 specii de cormofite spontane, reprezentând: elemente eurasiatice (28%), estice (24%), europene (14%), cosmopolite și adventive. Specificul Deltei Dunării este dat de prezența speciilor: Salicornia patula, Juncus marinus, Juncus littoralis, Plantago cornuti. Zăvoaiele ocupa 6% din suprafața deltei, sunt alcătuite din păduri de salcie, frasin, arin, plop, care cresc pe grindurile fluviale.
Imensele stufărișuri oferă adăpost, hrana și posibilități de înmulțire pentru numeroase animale, aici trăind peste 300 de specii de păsări; mamifere, vulpea, nutria, nurca, câinele enot, vidra, nevastuica , șarpele de nisip, broaște țestoase. O bogăție specifică deltei o reprezinta cele peste 100 de specii de pești. Peștii sunt cei mai mulți de apă dulce (60%), restul migrând primăvara din Marea Neagră. Între aceștia, sturionii, știuca, somnul și scrumbiile predomină. Peste 50% din producția de pește de apă dulce a întregii țării se obține din Delta Dunării.
Delta Dunării mai este supanumită și "Paradisul Păsărilor". Aici migrează în tot timpul anului peste 300 de specii de păsări, dintre care 70 sunt din afara Europei (China, India, Egipt, etc). După originea geografică, păsările aparțin următoarelor grupe: mediteranean; europen; siberian; mongolian; chinez; arctic.
În Delta Dunării se găsesc mai multe tipuri de colonii: de stârci, lopătari, țiganuși și cormorani, de pelicani de pescăruși, de avoazete și ciocantorsi, de chirighite, de chire. Colonia de pelicani din zona Roșca-Buhaiova este cea mai mare din Europa.
Monitorizarea creșterii rețelei globale a ariilor protejate, distribuția lor și obiectivele de management ale acestora sunt vitale, dar este la fel de important de cunoscut starea reală în care se găsește o anumită arie protejată și, mai ales, cât este de eficient managementul ariei protejate.
CAPITOLUL I
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND PROTECȚIA ȘI CONSERVAREA ARIILOR NATURALE
1.1. Noțiunea de arie naturală protejată
Încă din a doua jumatate a secolului trecut mișcarea pentru ocrotirea naturii a cunoscut o permanentă dezvoltare, oamenii de știință și de societățile stiintifice dedicându-se identificării monumentelor naturale din teritoriile naționale și luptei pentru a le salva.
În acest context noțiunea de “rezervație forestieră vânătorească” sau “rezervație de agrement” a fost extinsă cuprinzând în ea din ce in ce mai multe monumente naturale de importanță științifică excepțională, fie prin formațiunile lor biologice primitive, fie prin animalele sau plantele rare și amenințate pe care le adăpostesc.
Printre precursorii ocrotirii naturii se numără, pe lângă Rousseau, scriitorii secolului al XVIII-lea, si, mai ales, celebrul biolog și geograf Al. Von Humbolt, unul dintre pionierii biogeografiei și al ecologiei moderne. El a creat conceptul de “monument al naturii”, acordat teritoriilor de interes biologic excepțional.
În țara noastră miscarea pentru ocrotirea naturii s-a impus însă în perioada interbelică. Primele personalități care fundamentează în mod științific ocrotirea naturii în România au fost profesorii Alexandra Borza si Emil Racovita.
Așa a apărut la 7 iulie 1930, prima lege pentru ocrotirea naturii, în baza căreia sunt declarate monumente ale naturii “floarea de colț” și “nufărul termal”, iar în 1935 este înființat primul parc național din România, în Munții Retezat. prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 593 din 22 martie 1935.
Ulterior, la cea de a VI-a sesiune a Consiliului Internațional de Coordonare a Programului Om-Biosferă al UNESCO, desfășurată la Paris în anul 1979, Parcul Național Retezat a lost desemnat Rezervație a Biosferei.
În prezent acesta acoperă în prezent o suprafață de 38.138 ha de padure montană naturală și ecosisteme alpine, încadrându-se conform criteriilor stabilite prin Legea nr. 345/2006 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei salbatice
Parcul Național Retezat face parte din rețeaua europeană de parcuri naționale fiind singurul parc din România care are din anul 2004 certificare PAN Parks.
Cel mai de seamă teoretician al ocrotirii naturii în tara noastră rămâne însă savantul Emil Racoviță. Acesteă originea geografică, păsările aparțin următoarelor grupe: mediteranean; europen; siberian; mongolian; chinez; arctic.
În Delta Dunării se găsesc mai multe tipuri de colonii: de stârci, lopătari, țiganuși și cormorani, de pelicani de pescăruși, de avoazete și ciocantorsi, de chirighite, de chire. Colonia de pelicani din zona Roșca-Buhaiova este cea mai mare din Europa.
Monitorizarea creșterii rețelei globale a ariilor protejate, distribuția lor și obiectivele de management ale acestora sunt vitale, dar este la fel de important de cunoscut starea reală în care se găsește o anumită arie protejată și, mai ales, cât este de eficient managementul ariei protejate.
CAPITOLUL I
ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND PROTECȚIA ȘI CONSERVAREA ARIILOR NATURALE
1.1. Noțiunea de arie naturală protejată
Încă din a doua jumatate a secolului trecut mișcarea pentru ocrotirea naturii a cunoscut o permanentă dezvoltare, oamenii de știință și de societățile stiintifice dedicându-se identificării monumentelor naturale din teritoriile naționale și luptei pentru a le salva.
În acest context noțiunea de “rezervație forestieră vânătorească” sau “rezervație de agrement” a fost extinsă cuprinzând în ea din ce in ce mai multe monumente naturale de importanță științifică excepțională, fie prin formațiunile lor biologice primitive, fie prin animalele sau plantele rare și amenințate pe care le adăpostesc.
Printre precursorii ocrotirii naturii se numără, pe lângă Rousseau, scriitorii secolului al XVIII-lea, si, mai ales, celebrul biolog și geograf Al. Von Humbolt, unul dintre pionierii biogeografiei și al ecologiei moderne. El a creat conceptul de “monument al naturii”, acordat teritoriilor de interes biologic excepțional.
În țara noastră miscarea pentru ocrotirea naturii s-a impus însă în perioada interbelică. Primele personalități care fundamentează în mod științific ocrotirea naturii în România au fost profesorii Alexandra Borza si Emil Racovita.
Așa a apărut la 7 iulie 1930, prima lege pentru ocrotirea naturii, în baza căreia sunt declarate monumente ale naturii “floarea de colț” și “nufărul termal”, iar în 1935 este înființat primul parc național din România, în Munții Retezat. prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 593 din 22 martie 1935.
Ulterior, la cea de a VI-a sesiune a Consiliului Internațional de Coordonare a Programului Om-Biosferă al UNESCO, desfășurată la Paris în anul 1979, Parcul Național Retezat a lost desemnat Rezervație a Biosferei.
În prezent acesta acoperă în prezent o suprafață de 38.138 ha de padure montană naturală și ecosisteme alpine, încadrându-se conform criteriilor stabilite prin Legea nr. 345/2006 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei salbatice
Parcul Național Retezat face parte din rețeaua europeană de parcuri naționale fiind singurul parc din România care are din anul 2004 certificare PAN Parks.
Cel mai de seamă teoretician al ocrotirii naturii în tara noastră rămâne însă savantul Emil Racoviță. Aceste a dat cea mai cuprinzătoare și mai sistematizată definiție monumentelor naturale integrate: “sunt considerate monumente ale naturii toate locurile, toți biontii (ființe vii), toate teritoriile și operele umane preistorice care, datorită interesului lor științific. artistic, peisagistic și legendar merită a fi conservate pentru folosul public, atât în prezent cât și în viitor și care au fost declarate astfel prin lege”.
Elemente din această definiție se regăsesc și în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, care prevede că prin monumente ale naturii se înțeleg “specii de plante și animale rare sau periclitate, arbori izolați, formațiuni și structuri geologice de interes științific sau peisagistic”.
Din cele de mai sus rezultă că noțiunile de “rezervație naturală” și de “monument al naturii” au atât un înțeles larg, referindu-se la un ansamblu conștituent de elemente, cât și un înțeles restrâns, precis determinat, vizând un element natural concret, individualizat.
Atât rezervațiile naturale, cât și monumentele naturii, precum și alte variate tipuri și forme de protecție a diversității formelor de viață și a complexelor ecologice, cu importanță deosebită, pe care acestea le compun, fac parte din noțiunea integratoare de arie naturală protejată.
Conform legii, prin arie naturală protejată se înțelege “zona terestră, acvatică și/sau subterană, cu perimetrul legal stabilit și având un regim special de ocrotire și conservare, în care există specii de plante și animale salbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, stiințifică ori culturală deosebită”.
Ariile protejate îndeplinesc functii de conservare a diversității biologice și a heterogenității condițiilor de mediu, si funcții socio-educative. Au un deosebit rol științific prin cercetările ce se pot organiza în aceste zone unde echilibrul ecologic nu este perturbat.
Ansamblul ariilor naturale protejate desemnate conform prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, formează rețeaua națională de arii naturale protejate. coordonarea managementului acesteia fiind o sarcină a autorității publice centrale pentru protecția mediului, Academiei Române și Comitetului Național “Om-Biosferă”.
Ariile naturale pot fi de trei feluri:
– de interes național, constituite în scopul de a se proteja habitate naturale și seminaturale de interes național, precum și specii indigene de floră și faună;
– de interes comunitar constând în arii de protecție specială și arii speciale de conservare, care constituie Reteaua ecologică Natura 2000, instituită prin Directiva 92/43 CEE privind conservarea habitatelor naturale, a faunei și florei salbatice și Directiva nr. 79/409/EEC privind conservarea păsărilor salbatice și arii de interes conservativ special din rețeaua ecologică Emerald, creată în baza Convenției privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, Berna, 1979
– de interes internațional, dacă aveam în vedere siturile naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcurile, rezervațiile biosferei, create în cadrul Programului international “Omul și Biosfera”, elaborat în anul 1971.
Principiile ce stau la baza reglementării rețelei naționale de arii naturale protejate
În stabilirea regimul juridic al ariilor naturale protejate se au în vedere aplicarea urmatoarele principii specifice domeniului:
– garantarea conservării și utilizării durabile a patrimoniului natural este un obiectiv de interes public major;
– conservarea și utilizarea durabilă a patrimoniului natural este o componentă fundamentală a strategiei naționale pentru dezvoltarea durabilă;
– instituirea regimului de arie naturală protejată fi de zona de protecție a bunurilor din pairimoniul natural este prioritară în raport cu orice alte obiective'.
În 1996, ca urmare a aderării Romaniei la Convenția privind diversitatea biologică, Rio, 1992, s-a realizat “Strategia națională și planul de acțiune pentru conservarea diversității biologice și utilizarea durabilă a componentelor sale în Romania”, care planifică pe termen scurt, mediu și lung activitățile care trebuie întreprinse în țara noastră în scopul asigurării dezvoltării durabile.
1.2. Categorii de arii naturale
În cadrul Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii au tost stabilile 10 categorii de arii protejate și anume:
a) de interes național: rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale și parcuri naturale;
Rezervațiile ftiințifice sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și Conservarea unor habitate naturale terestre și/sau acvatice, cuprinzând elemente reprezentative de interes știintițic sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură.
În aceste zone se interzice desfășurarea oricăror activități umane, cu excepția activităților de cercetare, educație și de ecoturism cu limitările descrise în planurile de management, cu acordul forului științific competent și al administratorului rezervației științifice.
Parcurile naționale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul biogeografic național, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic. Speologic, pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative, recreative și turistice.
În perimetrul parcurilor nationale sunt admise doar activitățile tradiționale practicate numai de comunitățile din zona parcului național, activități tradiționale ce sunt reglementate prin planul de management.
Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor elemente nalurale cu valoare și semnificație ecologiecă, știintițică, peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice sau amenințate cu dispariția, arbori seculari, asociații floristice și faunistice, fenomene geologice-peșteri, martori de eroziune, chei, cursuri de ape, cascade și alte manifestări și formațiuni geologice, depozite fosiliere, precum și alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor.
Dacă monumentele naturii nu sunt cuprinse în perimetrul altor zone aflate sub regim de protecție, pentru asigurarea integrității lor se stabilesc zone de protecție obligatorie, indiferent de destinația și de deținătorul terenului, iar în funcție de gradul lor de vulnerabilitate, accesul populației poate fi limitat sau interzis.
Rezervații nalurale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor habitate și specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic.
Pe lângă activitățile științifice, dupa caz, aici pot fi admise activități turistice. educaționale, organizate.
Parcuri naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacțiunea activități lor umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zona distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică și/sau culturală deseori cu o mare diversitate biologică..
b) de interes internațional, situri naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcuri, zone umede de importanță internațională, rezervații ale biosferei
Situri naturale ale patrimoniului universal sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de importanță universală
Geoparcul este un teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit, alaturi de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric și cultural. Caracteristicile geologice sunt cuprinse într-un număr de situri de importanță știintifică educațională sau estetică reprezentative pentru un anumit moment din istoria Pământului ori pentru anumite evenimente sau procese geologice.
Zonele umede de importanță internațională sunt acele arii naturale protejate al căror scop este asigurarea protecției și conservării siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică zonelor umede.
Managementul acestor zone se realizeaza in scopul conservării lor si al utilizarii durabile a
Rezervațiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scopuri sunt protecția și conservarea unor zone de habitat natural și a diversității biologice specilice. Ele se întind pe suprafețe mari și cuprind un complex de ecosisteme terestre și/sau acvatice, lacuri și cursuri de apă, zone umede cu comunități biocenotice floristice și faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradițională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influența omului și care pot fi readuse la starea naturală, comunități umane a căror existență este bazată pe valorificarea resurselor naturale, pe principiul dezvoltării durabile și armonioase.
c) de interes comunitar sau situri “Natura 2000”: situri de importanță comunitară, arii speciale de conservare, arii de protecție specială avifaunistică;
Situri de importanță comunitară reprezintă acele arii care, în regiunea sau în regiunile biogeografice în care există contribuie semnificativ la menținerea sau restaurarea la o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale prevăzute în anexa nr. 2 a Ordonanței de urgență a Ouvernului nr. 57/2007 sau a speciilor de interes comunitar din anexa nr. 3 al aceluiași act normativ și care pot contribui astfel semnificativ la coerența rețelei “Natura 2000” și/sau contribuie semnificativ la menținerea diversității biologice în regiunea ori regiunile biogeografice respective.
Arii speciale de conservare sunt acele arii naturale protejate de interes comunitar ale căror scopuri sunt conservarea, menținerea și, acolo unde este cazul, readucerea într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale și/sau a populațiilor speciilor pentru care situl este desemnat.
Arii de protectie specială avijannistica sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt conservarea, menținerea și. acolo unde este cazul, readucerea într-o stare de conservare favorabilă a speciilor de pasări și a habitatelor speciflce, desemnate pentru protecția speciilor de păsări migratoare salbatice.
d) de interes județean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al unităților administrativ-teritoriale, după caz.
Prin stabilirea categoriilor de arii naturale protejate se asigură regimul corespunzător de ocrotire, conservare și utilizare pentru:
a) cele mai reprezentative habitate naturale ale spațiului biogeografic național, cu diversitatea biologică floristică și faunistică specifică, incluzând zone marine, de literal și de coastă, zone de campie, de deal și de munte, zone umede, aride și zone ecoton, cursuri de ape cu zone de luncă și lacuri naturale, asigurându-se protecția și conservarea patrimoniului natural floristic și faunistic, de resurse genetice vegetale și animate și menținerea echilibrului ecologic;
b) habitatele terestre, acvatice și/sau subterane în care trăiesc permanent sau temporar specii de plante și/sau animale salbatice periclitate, vulnerable, endemice sau rare, specii de plante și animale salbatice aflate sub regim special de protecție, specii cu valoare științifică și ecologica deosebită, precum și pentru acele habitate în care există și alte bunuri de patrimoniu natural ce necesită masuri de ocrotire și conservare in-situ;
c) zonele cu resurse biogeografice importante sub aspect biogenetic, ecologic, științific, educațional, sanogen și recreativ;
d) elementele si formațiunile naturale geomorfologice, peisagistice, geologice, speologice, paleontologice, pedologice și altele asemenea, cu valoare de bunuri ale patrimoniului natural;
e) tipurile de habitate naturale, precum și pentru speciile de plante și animale de interes comunitar, prevăzute în anexele 2-5 la lege;
f) coridoarele ecologice definite și identificate pe baza de studii științifice avizate de Academia Romană.
Categoriile de arii naturale protejate, cu excepția celor de interes județean sau local, se pot modifica și completă prin hotărâre a Guvernului la propunerea autorității publice centrale pentru protecția mediului, cu avizul prealabil al Academiei Române, luându-se în considerare recomandările organizațiilor internaționale autorizate, precum și criteriile pentru selectarea siturilor de importanță comunitară.
Instituirea regimului de arie naturală protejată se face:
a) prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal și pentru rezervațiile biosferei;
b) prin hotarare a Guvernului, pentru parcuri naționale, parcuri naturale, geoparcuri, zone umede de importanță internațională, arii speciale de conservare, arii de protecție specială avifaunistică, rezervații științifice, monumente ale naturii, rezervații naturale;
c) prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului, pentru propunerile de șituri de importanță comunitară, cu avizul Academiei Romane, al autorității publice centrale cu competente în domeniul administrației publice, al autorității publice centrale în domeniul agriculturii și dezvoltării rurale și al autorității publice centrale în domeniul transporturilor, al autorității publice în domeniul amenajării teritoriului și al autorității publice în domeniul turismului;
d) prin hotărâri ale consiliilor județene sau locale, pentru ariile naturale protejate, de interes județean sau local.
Propunerile pentru instituirea regimului de arie naturală protejată se pot face din initiativa oricărei persoane fizice și juridice și se înaintează Direcției ariilor naturale protejate din cadrul Direcției generale protectia naturii și administrare arii naturale protejate din Ministerul Mediului în vederea avizării acestora.
Zonele și siturile naturale care întrunesc criteriile de sit ale patrimoniului natural universal, zona umedă de importanță internațională, geoparc, rezervație a biosferei și ariile speciale de conservare dobândesc acest regim pe baza documentației solicitate de organismele internaționale autorizate și cu conditia recunoașterii lor prealabile de către aceste organisme.
Astfel, autoritatea publică centrală pentru protecția mediului stabilelște lista siturilor de importanță comunitară și a ariilor de protecție speciala avifaunistică, pe care o transmite Comisiei Europene.
Ulterior instituirii acestui regim aria respectivă se evidentiază în mod obligatoriu de către Agentia Nationala de Cadastru si Publicitate Imobiliara in planurile nationale. zonale si locale de amenajare a teritoriului si de urbanism, in planurile cadastrale si in cartile funciare
În perimetrele ariilor naturale protejate și în vecinatatea acestora, precum și a altor bunuri din patrimoniul natural supuse unui regim special de protectie și conservare este interzisă orice lucrare sau activitate susceptibilă sa genereze un impact negativ asupra acestora.
1.3. Administrarea ariilor protejate
Administrarea ariilor de protecție specială se realizează de structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică. În situația în care respective rezervație naturală nu necesită sau nu are structuri de administrare special constitute, administrea sa se face prin prehtare in custodie.
Responsabilitățile pentru stabilirea modalităților de administrare a ariilor naturale protejate și a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecție și conservare, revin:
a) Autorității publice centrale pentru protecția mediului prin Direcția generală protecția naturii și administrare arii naturale protejate, pentru ariile naturale protejate, declarate prin lege, prin hotărâre a Guvernului sau prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului;
b) Administrației Rezervației Biosferei “Delta Dunării” pentru Rezervația Biosferei “Delta Dunării”;
c) autorităților administrației publice locale, pentru ariile naturale protejate, declarate prin hotărâri ale acestora.
Administrarea propriu-zisă a ariilor naturale protejate se face, potrivit legii, prin:
a) structuri administrative special constituite, subordonate direct autorității publice centrale pentru protecția mediului, reprezentate prin administrații proprii, cu personal calificat, special angajat, care asigura administrarea ariilor naturale protejate, potrivit planurilor de management și regulamentelor de organizare și funcționare și consilii consultative de administrare, organizate pe lângă administrative proprii, formate din reprezentanți ai instituțiilor, organizațiilor economice, organizațiile neguvernamentale, autorităților și comunităților locale care dețin cu orice titlu suprafețe, bunuri sau au interese în perimetrul ariei naturale respective și care sunt implicate și interesate în aplicarea măsurilor de protecție, în conservarea și dezvoltarea durabilă a zonei.
Supravegherea și îndrumarea acestor structuri se face de un consiliu științific care evaluează modul în care sunt aplicate măsurile prevăzute în planurile de management și prezintă anual și ori de câte ori este necesar, Academiei Române și autorității publice centrale pentru protecția mediului, rapoarte cuprinzând constatări, propuneri și recomandari;
b) structuri de administrare special constitute, cu personalitate juridică, în subordinea unor regii autonome, companii și societăți naționale și comerciale, autorități ale administrației publice locale, servicii descentralizate ale administrației publice centrale, instituții știintifice de cercetare și de învățământ din sectorul public și privat, muzee, organizații neguvernamentale, constituite potrivit legii și aflate în coordonarea metodologică a autorității publice centrale pentru protectia mediului
c) persoane fizice cu calitatea de custode sub coordonarea metodologică a Direcției arii naturale protejate;
d) serviciile regionale din structura proprie a autorității publice centrale pentru protecția mediului, pentru rezervațiile științifice, rezervațiile naturale, monumentele naturii și, după caz, a geoparcurilor, a siturilor de importanță comunitară, a ariilor speciale de conservare, a ariilor de protecție specială avifaunistică și ale celorlalte bunuri ale patrimoniului natural supuse unui regim special de protecție si care nu au fost preluate în custodie;
e) Administrația Rezervației Biosferei “Delta Dunării” aflată în subordinea autorității publice centrale pentru protecția mediului, pentru Rezervația Biosferei “Delta Dunării”.
Atribuirea administrării ariilor naturale protejate care necesită constituirea de structuri de administrare se face de către Direcția arii naturale protejate pe baza de contract de administrare.
Planurile de management și regulamentele ariilor protejate elaborate de administratorii acestora se avizează de către Direcția arii naturale protejate și se aprobă prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului respectarea lor fiind obligatorie atât pentru cel care le elaborează cât și pentru persoanele fizice și juridice care dețin sau administrează terenuri și alte bunuri și/sau care desfășoară activități în perimetrul și în vecinatatea ariei naturale protejate.
Procedura de evaluare adecvată se finalizează cu emiterea avizului Natura 2000 sau a deciziei de respingere a proiectului ori planului, după caz. Această evaluare se face cel puțin o data pe an, pe baza monitorizării și controalelor efectuate în teren de catre autoritățile competente pentru protecția mediului.
Prevederile planurilor de management ale ariilor naturale protejate sunt prioritare față de prevederile oricăror planuri de dezvoltare, cu excepția situațiilor care vizează siguranța națională, asigurarea securității, sănătății oamenilor și animalelor, prevenirea unor catastrofe naturale.
În cadrul acesor planuri sunt definte zonele de protecție strictă, zonele de protecție integrală, zonele tampon și zonele de dezvoltare durabilă a activităților umane
Zone cu protecție strictă sunt zone din arii naturale protejate ce cuprind zone sălbatice în care nu au existat intervenții antropice sau nivelul acestora a fost foarte redus. În aceste zone se interzice desfășurarea oricăror activități umane, cu excepția celor de cercetare, educație și ecoturism, cu limitările descrise în planurile de management.
Zonele de protecție integrală cuprind cele mai valoroase bunuri ale patrimoniului natural din interiorul ariilor naturale protejate. În aceste zone sunt interzise orice formă de exploatare sau de utilizare a resurselor naturale, precum și orice forme de folosire a terenurilor, incompatibile cu scopul de protecție și/sau de conservare și orice fel de activitate de construcții-investiții, cu excepția celor destinate administrării ariei naturale protejate și/sau activităților de cercetare științifică ori a celor destinate asigurării siguranței naționale sau prevenirii unor calamități naturale.
Zonele tampon nu se includ în zonele cu protecție integrală, strictă sau de dezvoltare durabilă a activităților umane si fac trecerea între zonele cu protecție integrală și cele de dezvoltare durabilă.
Zonele de dezvoltare durabilă a activităților umane sunt zonele în care se permit activități de investiții cu prioritate cele de interes turistic, dar cu respectarea principiului de utilizare durabilă a resurselor naturale și de prevenire a oricăror efecte negative semniticative asupra biodiversității.
În ce privește administrarea ariilor naturale protejate care nu necesită structuri proprii de administrare, se instituie calitatea de custode.
Atribuirea în custodie de face de către Direcția arii naturale protejate din cadrul Direcției generale protecția naturii și administrare arii naturale protejate prin încheierea unei convenții între părți.
Custozi pot fi persoane fizice sau juridice care au calificarea, instruirea și mijloacele necesare pentru a stabili și a aplica măsurile de ocrotire și conservare a bunurilor încredințate, atestate de Direcția arii naturale protejate.
Pentru buna administrare a ariilor naturale protejate de interes internațional, comunitar și național, resursele fmanciare se asigură din bugetul autorității publice centrale pentru protecția mediului, fiind destinate pentru implementarea planurilor de management și/sau a măsurilor de conservare, precum și pentru funcționarea administrațiilor din subordine.
De asemenea, administratorii acestora pot institui un sistem de tarife, cu avizul Direcșiei arii naturale protejate pentru vizitarea sau pentru facilitate, serviciile și activitățile specifice desfășurate în ariile naturale protejate.
1.4. Conservarea habitatelor și a speciilor precum și a altor bunuri din patrimonial natural
Conservarea habitatelor și a speciilor
Protecția și conservarea habitatelor naturale și a speciilor salbatice de interes comunitar, cu excepția păsărilor, existente pe teritoriul României și prevazute în anexele 2 și 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2007, se fac prin declararea de situri de importanță comunitară și arii speciale de conservare.
În ce privește protecția și conservarea speciilor salbatice de păsări, acestea se fac prin declararea de arii de protecție specială avifaunistică.
Protecția și conservarea habitatelor naturale terestre și acvatice de interes național, precum și a speciilor protejate de plante și animale sălbatice se fac prin declararea de arii naturale protejate de interes național sau prin aplicarea de măsuri de protecție în afara ariilor naturale protejate.
Potrivit dispozițiilor legale în vigoare pentru speciile deplante și animale sălbatice terestre și acvatice, cu excepția de păsări, care trăiesc atât în cadrul ariilor naturale cât și în afara lor, sunt interzise:
a) orice formă de recoltare, capturare, ucidere, distrugere sau vătămare a exemplarelor aflate în mediul lor natural, în oricare dintre stadiile ciclului lor biologic;
b) perturbarea intenționată în timpul perioadelor de reproducere sau de maturizare, dacă o astfel de perturbare este relevantă în contextul obiectivelor prevăzute de lege;
c) deteriorarea, distrugerea și/sau culegerea intenționată a cuiburilor și/sau ouălor din natură;
d) deteriorarea și/sau distrugerea locurilor de reproducere și de odihnă;
e) recoltarea florilor și fructelor, culegerea, tăierea, dezrădăcinarea sau distrugerea cu intenție a acestor plante în habitatele lor naturale, în oricare dintre stadiile circuitului biologic;
f) deținerea, transportul, comerțul sau schimburile în orice scop, ale exemplarelor luate din natură, în oricare dintre stadiile ciclului lor biologic (art. 33. alin. 1).
Pentru toate speciile de păsări sunt interzise:
a) uciderea sau capturarea intenționată, indiferent de metoda utilizată;
b) deteriorarea, distrugerea și/sau culegerea intenționată a cuiburilor și/sau a ouălor din natură;
c) culegerea ouălor din natura și păstrarea acestora, chiar dacă sunt goale;
d) perturbarea intenționată, în special în cursul perioadei de reproducere, de creștere și de migrare;
e) deținerea exemplarelor din speciile pentru care sunt interzise vânarea și capturarea;
f) comercializarea, deținerea și/sau transportul în scopul comercializării acestora în stare vie sau moartă sau a oricăror părți ori produse provenite din acestea, ușor de identificat (art. 33, alin. 2).
În mod excepțional, autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, poate stabili derogări, prin ordin al conducătorului acesteia, cu avizul Academiei Române, cu condiția să nu existe alternativă acceptabilă, iar măsurile derogatorii să nu fie în detrimentul menținerii populațiilor speciilor respective într-o stare de conservare favorabilă în arealul lor natural și numai în următoarele situații:
a) în interesul protejării faunei și florei sălbatice și ai conservării habitatelor naturale;
b) pentru prevenirea producerii unor daune importante, în special asupra culturilor agricole, animalelor domestice, pădurilor, pescariilor și apelor, iar, în cazul speciilor de animale, altele decât păsările, și pentru prevenirea producerii unor daune semnificative asupra altor bunuri;
c) în interesul sănătătii și securitatii publice, iar, în cazul speciilor de animale, altele decât păsările, și pentru alte rațiuni de interes public major, inclusiv de natură socială sau economică, și pentru consecințe benefice de importanță majoră mediu;
d) în scopuri de cercetare științifică și educație, de repopulare și de reintroducere a acestor specii, precum și pentru operațiuni de reproducere necesare în acest scop, inclusiv pentru răspândirea artificială a plantelor;
e) pentru a permite, în conditii strict controlate, într-o manieră selectivă și într-o măsură limitata, prinderea sau deținerea unui număr limitat și specificat de exemplare din anumite specii de păsări sau din speciile prevăzute în anexele 4A și 4B.
Derogarile pot fi stabilite din oficiu, conform recomandărilor planurilor de management și/sau acțiune pentru conservarea speciilor, precum și în baza studiilor realizate la solicitarea autorității publice centrale pentru protecția mediului ori a autorității publice centrale care răspunde de silvicultura; la solicitarea instituțiilor publice care au ca obiect de activitate cercetarea științifică; la solicitarea persoanelor fizice și juridice, altele decât cele prevazute mai sus.
Pentru fiecare dintre aceste derogări instituțiile publice care au ca obiect de activitate cercetarea științifică și persoanele fizice și juridice transmit autorității teritoriale pentru protecția mediului și autoritatii teritoriale care răspunde de silvicultură un raport asupra fiecărei acțiuni derulate în baza derogării obținute, în maximum 7 zile de la desfâșurarea respectivei acțiuni.
În cel mult 30 de zile de la încheierea perioadei pentru care s-au acordat derogările, autoritățile teritoriale pentru protecția mediului transmit copii ale rapoartelor autorității publice centrale pentru protecția mediului.
Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, împreună cu Academia Româna, editează și țin la zi Catalogul ariilor naturale protejate și Cartea Roșie, aceasta din urmă cuprinzând speciile de plante și animale salbatice autohtone rare, pe cale de dispariție sau recent disparate.
În România există 963 de arii prolejate din care 13 sunt parcuri nationale ceea ce reprezinta 4,8% din teritoriul țării (1.140.590 ha), 4 situri Ranisar, 13 parcuri naturale, 55 de rezervații științifice, 234 de monumente ale naturii și 648 de rezervații naturale din care 371 sunt administrate de către custozi.
Trei dintre parcurile naționale ale României sunt recunoscute internațional ca rezervații ale Biosferei în cadrul Programului UNESCO și anume: Retezat, Pietrosul Rodnei și Delta Dunării;
Dintre ariile proteiate mai pot fi menționate cu titlu de exemplu: Pădurea și Lacul Snagox, Poienile cu narcise din Dumbrava Vadului, Cheile Turzei ș.a.
La nivelul anului 1994 au fost inventariate în cuprinsul acestor arii protejate 38.000 specii de plante (dintre care 23 monumente ale naturii, 290 vulnerabile, 185 periclitate și 17 dispărute) și 33.000 specii de animale (11 specii periclitate).
Nu în ultimul rând trebuie menționat faptul că țara noastră se mândrește cu crearea primei rezervații submarine din întregul bazin al Marii Negre în regiuneacostieră Vama Veche, aceasta fiind în același timp și una dintre puținele rezerxații submarine din întreg complexul mediteranean.
Conservarea altor bunuri din patrimoniul natural
Bunurile patrimoniului natural, respectiv peșteri, depozite fosiliere, formațiuni geologice, mineralogice, arbori seculari ori reprezentativi izolati și altele asemenea, sunt supuse protecției prin stabilirea unor zone de protecție corespunzătoare ca întindere scopului de conservare a bunurilor naturale.
Bunurile din patrimoniul geologic și speologic sunt, în condițiile legii, bunuri proprietatea publică a statului.
În ceea ce privește regimul acestor bunuri, legea interzice: colectările de faună, fosile sau de obiecte de interes arheologic, fără autorizația emisă, în condițiile legii, de Academia Romana; utilizarea neautorizată a peșterilor și desfășurarea unor activități ce pot pune în pericol integritatea sau echilibrul natural al peșterilor; distrugerea sau degradarea marcajelor ori a panourilor indicatoare din interiorul sau exteriorul pesterilor etc.
Inventarierea, clasificarea, ocrotirea și conservarea patrimoniului geologic, precum și elaborarea și controlul măsurilor de ocrotire și conservare a acestuia, supravegherea și controlul ariilor protejate de interes geologic sunt de competența Academiei Romane și a autoritatilor teritoriale pentru protecția mediului.
Pentru evitarea efectelor negative asupra bunurilor patrimoniului geologic, se interzic: distrugerea, perturbarea sau alterarea siturilor de conservare pentru obiecte geologice; dislocarea, prelevarea rocilor, fosilelor, vegetației de pe aria unui sit de conservare, fără acordul celui care o administrează; intrarea în perimetrul protejat fără permisul de acces eliberat de cel care îl administrează; schimbarea regimului juridic al unui sit sau al unui teren ce cuprinde un sit de conservare de interes geologic aflat în proprietate publică.
1.5. Exercitarea controlului și aplicarea sancțiunilor legale
Controlul aplicării prevederilor legale privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice se exercită de către personalul cu atribuții de control, din cadrul structurilor proprii ale:
a) Gărzii Naționale de Mediu;
Dintre atribuțiile în domeniul controlului habitatelor naturale, biodiversității și ariilor protejate a acestei instituții menționăm
controlează modul de respectare a legislației de mediu privind ariile naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei, faunei salbatice și acvaculturii;
urmăreste respectarea condițiilor din autorizația de mediu;
controlează lucrările cu impact asupra zonelor de habitat natural, de conservare a ecosistemelor, a florei, faunei salbatice și acvaculturii;
controlează modul de respectare a măsurilor de conservare dispuse, cu scopul menținerii sau refacerii unor habitate naturale, pe anumite suprafețe terestre și acvatice cu accent deosebit ,,Delta Dunării“;
exercita controlul privind activitățile de capturare, recoltare, achiziție și comercializare pe piața internă și externă a plantelor și animalelor din flora și fauna salbatică;
controlează respectarea planurilor de management pentru ariile protejate, de către administratorii sau custozii care administrează aceste arii;
verifică la punctele de vama concordanța între actele vamale și avizele de export ale agenților economici care comercializează resurse naturale din flora spontana și fauna salbatică;
controlează modul de valorificare a resurselor biologice, de floră și faună salbatica, a fondului piscicol din apele naturale și a animalelor salbatice de interes vânătoresc;
organizeaza acțiuni de prevenire și combatere, în vederea evitării distrugerii habitatelor naturale din ariile protejate;
controlează respectarea legislatiei de mediu în cuprinsul ariilor protejate, parcurilor și rezervațiilor naturale, organizând acțiuni comune împreuna cu reprezentantii acestora, în vederea protejării habitatelor naturale;
menține legatura permanent cu fundațiile care au ca obiect de activitate, ocrotirea florei și faunei salbatice.
b) Direcției generale pentru protecția naturii și administrare arii naturale protejate;
Această direcție funcționează în cadrul Ministerului Mediului și cuprinde Direcția arii naturale protejate și Direcția protecția naturii. Ea asigură cadrul pentru realizarea administrării unitare și eficiente a ariilor naturale protejate la nivel național și a celorlalte bunuri ale patrimoniului natural din rețeaua națională de arii naturale protejate, declarate conform legislației în vigoare. Dintrea de control aminitim:
asigură controlul activităților desfățurate în interiorul ariilor naturale, prin administrații aflate în subordinea și/sau în coordonarea sa metodologică;
evaluează anual îndeplinirea obligațiilor asumate de părți prin contractele de administrare și convențiile de custodie ale ariilor naturale;
c) autorității publice centrale și teritoriale pentru protecția mediului;
d) structurilor de administrare și custozilor ariilor naturale protejate;
e) autorității publice centrale care răspunde de silvicultură și structurilor teritoriale ale acesteia, pe domeniul lor de competență;
f) Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, pe domeniul sau de competența, în ceea ce privește activitățile de comerț cu specii de flora și fauna salbatică;
g) Autorității Naționale a Vamilor, pentru operațiunile vamale;
h) Administrația Rezervației Biosferei “Delta Dunării”;
Adminsitrația Rezervației Biosferei Delta Dunării (ARBDD) a fost înființată în 1990 ca fiind organizația administrativă responsabilă pentru conservarea și managementul biodiversității, ecosistemelor și resurselor naturale din Delta Dunării.
ARBDD este o instituție publică, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Mediului și Pădurilor a cărei activitate se desfășoară în baza prevederilor Legii nr. 82/1993 privind constituirea Rezervației Biosferei Delta Dunării (RBDD), cu modificările și completările ulterioare, a legislației privind protecția mediului, a legislației privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor, a florei și faunei sălbatice, a legislației privind pescuitul și acvacultura, a legislației privind vânătoarea și fondul cinegetic, etc
i) altor autorități cu atribuții în domeniul protecției mediului.
În cazul ariilor naturale protejate, declarate prin hotărâri ale consiliilor județene sau locale, controlul se exercită de personalul special împuternicit al acestora.
Persoanele fizice sau juridice au obligația să furnizeze informațiile și datele solicitate de autoritatile competente pentru protecția mediului și de administratorii ariilor naturale protejate, în scopul îndeplinirii responsabilităților pe care le au.
În vederea realizării corespunzătoare a controlului în perimetrul și în vecinătatea ariilor naturale protejate, accesul personalului cu atribuții de control din cadrul structurilor proprii ale autorităților menționate mai sus nu poate fi restricționat, indiferent de tipul de proprietate.
Sancțiuni
Încălcarea prevederilor legale privind regimul ariilor naturale protejate atrage raspunderea civilă, materială, contravențională sau penală, după caz, a persoanelor vinovate.
În ceea ce privește răspunderea penală, constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă penala de la 30.000 lei la 60.000 lei săvârșirea următoarelor fapte:
a) scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol ori silvic de terenuri de pe raza ariei naturale protejate, cu excepția celor aflate în zonele de dezvoltare durabilă, pentru alte objective decât cele care vizează asigurarea securității naționale, asigurarea securității, sănătății oamenilor și animalelor și prevenirea catastrofelor naturale sau pentru objective destinate cercetării științifice și bunei administrări a ariei naționale protejate;
b) scoaterea definitivă sau temporară din circuitul agricol ori silvic de terenuri de pe raza ariei naturale protejate fără acordul administratorului său, după caz, al custodelui, emis în baza aprobării autorității publice centrale pentru protecția mediului și a autorității publice centrale din domeniul agriculturii și/sau silviculturii;
c) desfășurarea de activități în perimetrele ariilor naturale protejate sau în vecinatatea acestora, ce pot să genereze un impact negativ semnificativ asupra speciilor salbatice și habitatelor naturale pentru care au fost desemnate, în lipsa actelor de reglementare specifice;
d) nerespectarea prevederilor art. 33 alin. (1) si (2);
e) vânarea speciilor de păsări prevăzute în anexa 5C în perioadele de reproducere și de creștere a puilor;
f) vânarea speciilor de păsări migratoare prevăzute în anexa 5C în perioada lor de reproducere sau pe parcursul rutei de întoarcere spre zonele de cuibărit;
g) capturarea sau uciderea speciilor de faună sălbatica prevăzute în anexele 5A, 5B. 5C, 5D și 5E și pentru cazurile în care se aplică derogări, conform prevederilor art. 38, prelevarea, capturarea sau uciderea speciilor prevăzute în anexele 4A și 4B cu metodele sau mijloacele prevăzute în anexa nr. 6;
h) capturarea sau uciderea speciilor salbatice cu mijloace nelegale.
Constatarea și cercetarea infracțiunilor se fac din oficiu, de către organele de urmărire penală, în conditțiile prevăzute de Codul de procedură penală.
Sunt considerate contravenții și se sancționează cu amenda, al cărui cuantum este diferit pentru persoanele flzice și juridice și în funcție de gravitatea lor, printre altele, urmatoarele: nerespectarea măsurilor de protecție, conservare și utilizare stabilite cu caracter provizoriu de autoritățile competente pentru protecția mediului; îngrădirea accesului persoanelor autorizate spre intrările peșterilor; intrarea în perimetrul protejat fără permisul de acces eliberat de administrator, respectiv custode; interzicerea accesului personalului cu atribuții de control din cadrul structurilor proprii ale autorităților prevăzute la art. 50 alin. (1), în vederea realizării corespunzătoare a controlului în perimetrul și în vecinatatea ariilor naturale protejate; introducerea de specii sălbatice alohtone fără efectuarea unei evaluări a impactului asupra speciilor de floră și faună indigenă; comercializarea pe piață internă, intracomunitara și exportul în orice scop al bunurilor prevăzute la art. 49 alin. (1), fără acordul autorității competente pentru protecția mediului ș.a.
Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se fac de căatre personalul cu atribuții de control din cadrul autorităților prevăzute la art. 50 alin. (1), lit. a), b), d), f), h) și i) și alin. (2), după caz.
1.6. Regelementări internaționale privind protejarea ariilor naturale
Ariile protejate formate din rezervații naturale cu peisaje nealterale de om au fost recunoscute pe plan mondial ca cele mai eficiente unități de conservare a biodiversității ecosistemelor, speciilor și variățiilor genetice de foarte timpuriu.
Astfel, încă din anul 1959, la cea de a 27-a sesiune a Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite, s-a adoptat o rezoluție care stipulează că “Parcurile naționale și rezervațiile analoage sunt un instrument important de utilizare rațională a resurselor naturale”.
Conform precizărilor Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii, ariile protejate aduc o contribuție majoră la ocrotirea resurselor naturale și culturale ale planetei, prin conservarea eșantioanelor reprezentative ale regiunilor naturale cu mare diversitate biologică, fapt care contribuie la menținerea echilibrului ecologic al mediului inconjurător. De asemenea, ariile protejate sunt un promotor pentru utilizarea durabilă a terenurilor și pentru dezvoltarea rurală, pentru cercetarea și monitorizarea ecologiei, pentru educație privind ocrotirea naturii, pentru recreere și turism.
Pentru aceste motive, majoritatea țărilor au creat o rețea națională de arii protejate diferite de la o țară la alta, în funcție de bogățiile naturale, nevoile proprii, prioritățile națiunii, disponibilitățile financiare și obiectivele fixate de strategia natională de dezvoltare durabilă .
În acest context, Conferința Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură din 16 noiembrie 1972, de la Paris, a adoptat Convenția privind patrimoniul mondial cultural și natural.
Această convenție și-a propus să realizeze o reunificare și reconciliere între patrimoniul cultural și cel natural, pe care le consideră componente ale patrimoniului unic. Constatandu-se amenințarea cu distrugerea ambelor componente, se subliniază interesul excepțional pe care trebuie sa-l suscite prezervarea patrimoniului mondial pentru întreaga umanitate.
În concepția exprimată prin Conventie din patrimoniul natural fac parte monumentele naturale constituite din formațiuni fizice și biologice sau grupuri de asemenea formațiuni, care au o valoare universală excepțională din punct de vedere estetic sau stiințific; formațiuni geologice și fiziografice și zonele strict delimitate constituind habitatul speciilor animale și vegetale amenințate sau care au o valoare universală excepțională din punct de vedere științific sau al conservării; șiturile naturale sau zonele naturale strict delimitate care au o valoare universală excepțională din punct de vedere științific, al conservării sau al frumuseții naturale.
În sarcina fiecărui stat parte la Convenție cade obligația să identifice și să delimiteze diferite bunuri situate pe teritoriul său care îndeplinesc cerințele pentru a face parte din patrimonial natural, să le asigure ocrotirea, conservarea, valorificarea și transmiterea lor generațiilor viitoare.
Fiecare dintre statele părți, în măsura în care este posibil, prezintă Comitetului Patrimoniului Mondial de pe lângă UNESCO un inventar al bunurilor din patrimoniul cultural și natural aflate pe teritoriul său care cuprinde și o documentație asupra locului unde sunt situate bunurile respective și asupra interesului pe care îl prezintă.
Pe baza acestor inventare, Comitetul întocmește, ține la zi și difuzează Lista patrimoniului mondial, cuprinzând bunurile din patrimoniul cultural și natural pe care le consideră ca având o valoare excepțională, pe baza criteriilor stabilite.
Dacă este necesar, în situația în care bunurile din patrimonial cultural și natural sunt amenințate de pericole grave și precise și pentru salvarea acestora sunt necesare lucrări mari, Comitetul stabilește, actualizează și difuzează Iista patrimoniului mondial în pericol.
Pot fi considerate pericole grave: amenințarea cu dispariția din cauza unor degradări avansate; proiectele de mari lucrări publice sau private; o dezvoltare rapida urbană și turistică; distrugeri cauzate de modiflcări ale utilizării sau ale proprietății: transformari profunde datorate unor cauze necunoscute; abandonări din diterite motive: conflicte armate începute sau amenințând să izbucnească; calamități și cataclisme; mari incendii; mișcari seismice; alunecări de teren: erupții vulcanice: modificări ale nivelului apelor: inundații etc. (art. 11. pct. 4).
Statele părți la Convenție pot formula Comitetului cereri de asistență internațională cu privire la bunurile culturale și naturale aflate pe teritoriul lor și înscrise pe una dintre cele două liste. Aceste cereri pot avea ca obiect ocrotirea, conservarea, valorificarea, introducerea în circuitul public al unor bunuri sau identificarea lor, atunci când studii preliminarii au permis să se stabilească faptul ca aceste cercetări merită să fie continuate.
Următoarea etapă relevantă în domeniul protecțiilor ariilor naturale la nivel internațional este Convenția europeană a peisajului din la 20 octombrie 2000.
Părțile au stabilit aplicarea Convenției arealelor naturale, rurale, urbane și suburbane existente pe întreg teritoriul lor, fiind incluse suprafețe terestre, ape interioare și areale marine.
Obiectivele Convenției sunt: promovarra protecției peisajelor, managementul, ameliorarea acestora și organizarea cooperării europene în acest domeniu.
Fiecare parte contractantă se obligă:
a) să recunoască juridic peisajele ca o componentă esențială a cadrului de viață pentru populație, expresie a diversității patrimoniului comun cultural și natural și fundament al identității acestuia;
b) să stabilească și să implementeze politicile peisajului care au ca scop protecția, managementul și amenajarea lui, prin adoptarea de măsuri specifice:
c) să stabilească proceduri de participare pentru publicul larg, autorități regionale și locale, precum și pentru alți factori interesați in definirea și implementarea politicilor peisajere;
d) să integreze peisajul în politicile de amenajare a teritoriului, de urbanism și în cele culturale, de mediu, agricole, sociale și economice, precum și în alte politici cu posibil impact direct sau indirect asupra peisajului.
Totodată, părțile se obligă sa coopereze în vederea introducerii dimensiunii peisajere în programele și politicile internaționale și să recomande ca, acolo unde este cazul, considerațiile referitoare la peisaj să fie incluse.
Cooperarea vizează acordarea de asistența tehnică și știintifică, schimbul de specialiști în probleme privind peisajul, schimbul de informații.
Pe lângă Convențiile mai sus menționate treuie amintite și alte instrumente juridice cu caracter regional pentru protejarea naturii cum ar fi:
Convenția privind prolecția naturii și prezervarea vieții salbatice în emisfera vestică, Washington, 1940.
Prin această convenție se dorea înființarea de parcuri naționale în cele 20 de state americane semnatare iar guvernele acestora se obliga să adopte legi și regulamente care să protejeze flora și fauna sălbatică și în afara parcurilor naționale și să ia măsuri pentru a reglementa și controla importul, exportul și tranzitul speciilor de floră și faună protejate.
Convenția africană asupra conservării naturii și a resurselor naturale, Alger, 1968.
Potrivit acesteia statele contractante trebuiau să ia măsurile necesare pentru conservarea și utilizarea florei și faunei, prin extinderea zonelor împădurite și conservarea speciilor amenințate cu dispariția. Convenția prevedea că statele trebuiau să elaboreze o legislație internă, corespunzătoare noilor exigențe ecologice, interzicând anumite metode de vânătoare și pescuit.
Această Convenție este considerată primul document de conservare care dezvoltă Convenția semnată la Londra la 29 mai 1900 pentru prezervarea animalelor salbatice, păsărilor și peștilor din Africa, respective în fostele colonii africane aparținând Germaniei, Spaniei, Franței, Italiei, Portugaliei și Regatului Unit.
În legătură cu spațiile protejate, Convenția prevedea: rezervația naturală integrală, plasată sub controlul statului și supusă regimului de autorizare: parcul național, cu același regim; rezerva de faună, unde sunt interzise vânătoarea și capturarea, iar alte acțiuni umane sunt strict reglementate sau interzise; rezerva parțială sau sanctuarul, care are în vedere protecția comunităților caracteristice unor animale și specii de păsări salbatice sau protecția unor specii deosebit de amenințate.
Convenția asupra protecției naturii în Pacificul de Sud, adoptată la Apia, la 12 iunie 1976.
Are în vedere, în principal, resursele naturale esențiale și vulnerabile și subliniază importanța lor din punctul de vedere alimentar, științific, educațional și estetic, exprimând prin aceasta un punct de vedere homocentric.
În acest context se recomanda crearea zonelor protejate, respectiv parcuri nationale sj rezervatii nationale.
Ca organ instituțional s-a inființat Comisia Pacificului de Sud.
Convenția Benellux în domeniul conservării naturii și al protejării peisajelor, Bruxelles, 8 iunie 1982.
Deși aplicarea teritorială este limitata la teritoriul statelor semnatare, acest instrument prezintă interes din mai multe motive: în primul rând, ea definește noțiunile de “mediu natural”, “zona naturală” și “peisaj”.
Prin “mediu natural” se înțelege mediul material al omului, cuprinzând elemente abiotice ca: stâncile, apa și atmosfera, și elemente biotice incluzând biocenozele naturale și semi-naturale, inclusiv flora și fauna în stare salbatică.
“Zona naturală”, este zona în care biocenozele nu sunt mai mult sau mai puțin influențate de acțiunea omului, cu excepția situației când acestea vizează prezervarea sau dezvoltarea biocenozelor;
“Peisaj” este partea perceptibilă a pământului, definită prin relația și interacțiunea între diverși factori: sol, relief, apa, climă, floră, faună și om.
În pofida limitelor geografice ale Convenției Benellux acest instrument pare a fi unul dintre cele mai eficace în serviciul conservării naturii, nu numai prin mijloacele juridice pe care le conține, dar și datorită omogenității țărilor care participă la ea.
Acordul internațional asupra pădurilor tropicale, Geneva, 1983.
Acest Acord are o importanța excepțională, având în vedere rolul pădurilor tropicale în asigurarea echilibrului ecologic mondial, precum și al resurselor genetice pe care le conțin.
Acordul recomandă politici naționale raționale și reglementari juridice corespunzătoare, în conformitate cu concepțiile economice moderne în domeniul gestiunii resurselor naturale.
Convenția asupra conservării naturii și a resurselor naturale, Kuala Lumpur, 9 iulie 1985.
Conventia prevede două categorii de zone protejate:
– parcurile naționale, care trebuie să fie spații naturale suficient de întinse pentru a permite autoreglarea unuia sau mai multor ecosisteme și care nu au fost modificate in esența lor, ca urmare a unor activități umane, puse sub tutela publică și consacrate conservării;
– rezervațiile – zone destinate conservării unor ecosisteme deosebite, a unui habitat critic, a unor anumite specii animale și vegetale, a unei arii de captare a apelor sau a unei arii care servește la conservarea unei alte resurse naturale sau a unui obiect care ar avea valoare științifică, culturală sau recreativă.
O altă trasatură a Convenției rezultă din dispoziția care prevede stabilirea de către fiecare stat contractant a unui organ național care să fie în legatură cu celelalte părți și cu Secretariatul Convenției și care sa asigure coordonarea măsurilor.
CAPITOLUL II
PROTECȚIA ȘI CONSERVAREA BIODIVERSITĂȚII
2.1. Conservarea fondului forestier
Pădurile constituie o componentă majoră a capitalului natural al țării, fiind un factor principal de stabilitate ecologică și ocupând un loc important în cadrul vieții economice și sociale.
Ele ocupă mai puțin de 27% din suprafața totală a țării și servesc la apărarea terenurilor agricole împotriva secetei, la ameliorarea și refacerea calităților naturale ale solului, la apărarea terenurilor împotriva alunecărilor și surpărilor, la purificarea aerului, pentru pașunatul animalelor, exercitarea vânătorii, agrement, în domeniul balneoclimateric și la dezvoltarea așezărilor omenești, constituind în același timp o prețioasă materie primă pentru industria de prelucrare a lemnului, industria hartiei și celulozei, industria chimică, construcții, transporturi și alte ramuri ale economiei naționale.
Dezvoltarea fondului forestier și extinderea suprafețelor de pădure constituie o obligație și o prioritate națională, în vederea asigurării echilibrului ecologic la nivel local, național și global și se realizează prin Programul național de împădurire.
Obiectivul fundamental al Strategiei este dezvoltarea sectorului forestier în scopul creșterii contribuției acestuia la ridicarea nivelului calității vieții, pe baza gestionării durabile a pădurilor.
Ca obiective pe domenii de activitate sunt de reținut următoarele:
– apărarea patrimoniului forestier național și creșterea suprafeței ocupate de vegetație forestieră, în scopul restabilirii echilibrului ecologic și al satisfacerii necesităților de dezvoltare zonală/rurală;
– conservarea și ameliorarea biodiversității ecosistemelor forestiere;
– accentuarea și diversificarea funcțiilor socio-economice ale ecosistemelor forestiere în raport cu creșterea cerințelor societății față de pădure;
– în domeniile exploatării și prelucrării lemnului se urmărește adaptarea capacităților de producție la resursele de lemn disponibile și creșterea eficacității prin modernizarea și dotarea adecvată a unităților de profil;
– valorificarea superioară a lemnului și a altor produse ale pădurii, în concordanță cu principle și exigențele dezvoltării durabile.
Toate aceste obiective și principalele caracteristici ale politicii forestiere și ale strategiei de dezvoltare a sectorului forestier sunt reflectate în Codul silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008, Ordonanța deurgență a Guvernului nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România, cu modificările și completările ulterioare și alte legi speciale.
Protecția fondului forestier are ca scop prevenirea pierderilor provocate de fenomene meteorologice periculoase, atacurilor produse de boli și dealți factori dăunători, precum și combaterea acestora, încadrându-se în ansamblul măsurilorde gospodărire rațională și gestionare durabilă a fondului forestier național, în concordanță cu principiile acceptate la nivel european și mondial.
Organizarea și conducerea activităților de prevenire, constatare și evaluare a pierderilor cauzate de factori dăunătiori fondului forestierse realizează de comisii special constituite în acest scop. Aceste comisii aprobă planurile deprevenire, apărareși diminuare a pierderilor, planuri pe care proprietarii obiectivelor afectate au obligația să le aplice.
Protecția fondului foresrtier cuprinde cel puțin șase aspecte esențiale: protecția împotriva tăierilor ilegale, reconstrucția ecologică, regenerarea și îngrijirea pădurilor, protecția împotrivapoluării, protecția împotriva bolilor și a dăunătorilor, prevenirea și stingerea incendiilor, protecția fondului de vânătoare și a celui de pescuit.
Încălcarea prevederilor referitoare la regimul silvicși administrarea fondului forestier atrage, după caz, răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravențională sau penală a persoanei vinovate.
În ceea ce privește răspunderea civilă, potrivit Codului silvic, prin prejudiciu adus pădurii se înțelege „efectul unei acțiuni umane prin care este afectată integritatea pădurii și/sau realizarea funcțiilor pe care aceasta trebuie să le asigure”.
Rerentor la răspunaerea penală, sunt considerate infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare sau cu amendă: reducerea suprafeței fondului forestier național fără respectarea dispozițiilor art. 36 și art. 37 din Codul silvic; ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a unor suprafețe din fondul forestier național; tăierea, ruperea, distrugerea ori scoaterea din rădăcini, fără drept de arbori, puieți sau lăstari din fondul forestier național și din vegetația forestieră situată în afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, infracțiune prevăzută cu agravante; pașunatul în păduri sau în suprafețele de păduri în care acesta este interzis; distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare prin incendiere a pădurilor, a perdelelor forestiere de protecție, a vegetației forestiere din terenurile degradate ameliorate prin împădurire, a jnepenișurilor și a vegetației forestiere din afara fondului forestier, de către proprietari, deținători, administratori sau orie altă persoană ș.a.
Materialul lemnos rezultat din săvârșirea infracțiunilor se confiscă și se valorifică, potrivit legii.
Constatarea faptelor care constituie infracțiuni, pe lângă organele de urmărire penală, se face și de către personalul silvic din cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură și al structurilor sale teritoriale cu specific silvic, personalul silvic din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva și al structurilor sale teritoriale, personalul silvic din cadrul ocoalelor silvice private autorizate, precum și de personalul împuternicit din cadrul Jandarmeriei Române.
Dintre faptele privind protecția fondului forestier care încalcă dispozițiile legale și se sancționează contravențional manționăm: neîndeplinirea de către persoanele fizice și juridice, deținători cu orice titlu ai suprafețelor de teren, a obligației de a proteja flora și fauna salbatică existente pe acestea, în sensul menținerii echilibrului ecologic și conservării biodiversității, precum și a exploatării durabile a resurselor în baza prevederilor legale în vigoare, pentru a nu crea prejudicii mediului înconjurător și sănătății umane; nerespectarea obiigației de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu și de a înlătura urmările produse de acesta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului, ocuparea unor suprafețe din fondul forestie mai mari decât cele legal aprobate, etc.
Constatarea contravențiilor silvice se face, de asemenea, de către personalul silvic din cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură și al structurilor sale teritoriale cu specific silvic, personalul silvic din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva și al structurilor sale teritoriale, precum și de alți angajați împuternicițide autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură și Regia Naționale a Pădurilor – Romsilva, decătre primării și împuterniciții acestora, comisarii și subcomisarii de poliție și de către ofițerii și subofițerii pompieri.
Amenzile încasate fac venit la bugetul de stat pentru Fondul de ameliorare a fondului funciar, la bugetele locale sau, după caz, la asociațiile cu personalitatejuridică constituite în limitele legii, care administrează fondul forestier respectiv.
2.2. Protecția altor forme de vegetației și a faunei
Protecția vegetației din afara fondului forestier
În afară de vegetația situată pefondul forestiermai există și alte categorii ditre care menționăm următoarele:
plantații cu specii forestiere peterenuri agricole
vegetația forestieră de pe pășunicu consistență mai mică de 0,4
fânețe împădurite
plantațiile cu specii forestiere șiarbori din zoneledeprotecție a lucrărilor hidrotehnice și de îmbunătățiri funciare
arborii situați de-alungul cursurilor de apă și canalelor
zonele verzi din intravilan, altele decât cele definite ca păduri
parcurile dendrologice și arboreturile, altele decâtcele cuprinse în păduri
aliniamentele cu arbori situate de-alungul căilorde transport și comunicații
Aceste categorii de vegetație se administrează de către proprietarii săi, persoane fizice sau juridice sau de împuterniciții lor legali și se gospodăresc în regim silvic.
Poprietari sunt obligați să asigure paza acsteia, să mențină în stare normală de sănătate și să executela timp lucrarile de igienă, precumși cele de prevenire și combatere a bolilor și dăunătorilor stabilite de autoritățile silvice, să respecte normele tehnice silvice privind evaluarea masei lemnoase și regelementările privind circulația acestora
Protecția pășunilorși a fânețelor
În România există 4,9 milioane de pajiști, având o pondere de 34% din suprafața agricolă a țării. Tot acest patrimoniu pastoral are un grad de importanță sporit prin dimensiunea resurselor de furaje și calitatea acestora.
Din această categorie de terenuri fac parte, potrivit legii
pajiștile comunale din domeniul privat al statului
pajiștile aflate în indiviziune, care, prin lege, fie prin efectul actelor de proprietate sau acordul ulterior al proprietarilor se folosesc în comun
pajiștile situate pe orice fel de terenuri din zonele montane sau cele din zonele inundabile ale râurilor și în Lunca Dunării
pajiștile cu regim special cu excepția perimetrelor de protecție ecologică, a rezervațiilor naturale, a parcurilor naturale și naționale
terenuri arabile și cele provenite din pajiștilecomunale destinate producerii defuraje și semințe
Administrarea pajistilor comunale, orășenești și municipale intră în atribuțiile consiliilor locale care stabilesc în răspunderea directă a primăriilor executarea prevederilor cuprinse în angajamentele pastorale și în planurile anuale de exploatare a pajștilor, gospodărirea acestora făcându-se cu consultarea crescătorilor de animale.
Sunt considerate infracțiuni și sepedepsesc cu închisoarea schimbarea destinației suprafețelor de pajiști în alte categorii de folosință, fără aprobare legală, distrugereaunor loturi semincerii prin pășunat, cosit sau altă cale, etc.
Consituie contravenții pășunatul neautorizat sau introducerea animalelor pe pajiști în afara perioadei stabilite pentru pășunat, circulația pe pajiști cu oricemijloc de transport care cauzează deteriorarea aceteia, etc.
Protecția animalelor
În România măsurile legale pentru asigurarea condițiilor de viață și bunăstare pentru animalele cu sau fără deținător, domestice și sălbatice sunt prevăzute în Legea privind protecția animalelor nr. 205/2004 din 26 mai 2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și în normele legislației sanitare veterinare.
Potrivit acestor prevederi legale deținătorii de animale le revine obligația de a avea un comportament lipsit de brutalitate față de acestea, de a le asigura condițiile elementare necesare scopului pentru care sunt crescute, de a nu le părăsi sau izgoni și de a aplica normele sanitare veterinare Și de zooigienă privind adăpostirea, hrănirea, îngrijirea, reproducția, exploatarea, precum și a celor referitoare la protecția și bunastărea animalelor.
De asemenea le esteinterzis să aplice tratamente rele animalelor, precum: lovirea, schingiuirea și alte asemenea cruzimi (art. 6, alin 1din lege).
Autoritatea publică de stat în domeniul protecției animalelor este Autoritatea Naționala Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor.
În ce privește anumalele sălbatice acestea pot fi deținute numai în baza unei autorizații eliberate de direcția veterinară și pentru siguranța alimentelor judeteană, respectiv a Municipiului București, în condițiile stabilite prin ordin al ministrului agriculturii și dezvoltarii rurale, la propunerea Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor.
Deținătorii de animale au obligația de a îngriji și trata în mod corespunzător un animal bolnav sau ranit. Autoritatea sanitară veterinară poate dispune tăierea sau uciderea, după caz, a unui animal bolnav ori ranit pentru a-1 scuti de suferințe fizice și psihice inutile.
Folosirea animalelor pentru scopuri științifice se poate face cu evitarea provocării unor suferințe inutile și cu respectarea obligației de a le asigura, în funcție de nevoile etologice – specie, rasă, sex, vârstă -, un adapost, hrană și apa suficiente, posibilitatea de mișcare, îngrijire și atenție.
Nerespectarea dispozitiilor legate de protecțiaanimalelor atrage raspunderea contravențională și penală a persoanelor vinovate.
Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se fac de către persoanele împuternicite, potrivit atribuțiilor de serviciu din cadrul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor și al Ministerului Internelor și Reformei Administrative.
În ceea ce privește răspunderea penală constituie infracțiuniși se pedepsescca atare: deținerea și comercializarea de animale sălbatice de către persoanele fizice și juridice neautorizate, cu excepția grădinilor zoologice, folosirea animalelor pentru cerșetorie, faptele de cruzime față de animale, organizarea de lupre între sau cu animale, folosirea de animale vii pentru dresajul animalelor sau pentru a le controla agresivitatea.
2.3. Reglementări internaționale privind protecția și conservarea animalelor
În dreptul internațional, protecția florei și faunei salbatice a dobândit o importanță deosebită pe măsură ce viața salbatică a fost din ce în ce mai amenințată de diferiți factori.
Astfel, între măsurile internaționale de protecție și conservare a faunei trebuie amintite:
• Convenția de la Paris din 1902 a fost prima convenție internațională multilaterală privind protecția unor specii de păsări
• Ulterior, ca urmare a formării unei noi concepții cu privire la protecția păsărilor, a fost încheiată tot la Paris în 1950, Convenția internațională pentru protecția păsărilor. În cuprinsul acesteia a fostconsacrat principiul general conform căruia toate păsările trebuie protejate
• La 2 februarie 1971, a fost încheiată la Ramsar (Iran), Convenția asupra zonelor umede de importantă internațională, în special ca habitat al păsărilor acvatice .
În sensul Convenției, zonele umede sunt întinderi de bălți, mlaștini, turbarii, de ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, unde apa este stătătoare sau curgătoare, dulce, salmastră sau sărată, inclusiv intinderile de apă marină a căror adâncime la reflux nu depășește 6 m.
Prin păsări de apa se înteleg, potrivit Convenției, cele a căror existență depinde ecologic de zonele umede.
Fiecare stat parte la convenției se oblige să identifice zonele umede ce aparțin teritoriului său, să elaboreze și să aplice planurile de amenajare în vederea conservării acestora.
Toate aceste zone umede vor fi înscrise în Lista zonelor umede de importanță internațională.
• Declarația de la Stockholm din 1972, conține o modificare importantă de atitudini, prevăzând în principiul 4 că “Omul poartă o răspundere specială în ceea ce privește apărarea și administrarea înțeleaptă a patrimoniului constituit din flora și fauna sălbatică și de mediul lor înconjurător, caresunt azi grav amenințate de un concurs de factori nefavorabili”
• În 1973, la Washington s-a încheiat Convenția asupra comerțului internațional cu specii salbatice de floră și faună amenințate cu dispariția
Această convenție este considerată cel mai complet tratat existent în materie. Ea pleacă de la constatarea că supraexploatarea unor specii animale și vegetale, pâna la punerea în pericol a perenității lor, au drept cauză comercializarea acestora și prin urmare tranzacțiile trebuie interzise sau puse sub control.
• În anul 1978, sub auspiciile UNESCO a fost adoptată Declarația universală a drepturilor animalelor, care a fost revazută în 1989.
La baza acestui document stă concepția că viața este unică, toate ființele au o origine comună și s-au diferențiat în cursul evoluției, iar omul trebuie să recunoască dreptul la existența al altor specii.
• Ca urmare a Recomandării nr. 32 din Planul de acțiune elaborat de Conferința de la Stockholm din 1972, a fost încheiată ca instrument cu vocație universală, Convenția asupra conservării speciilor migratoare aparținând faunei sălbatice, la Bonn, 1979 .
În sensul Convenției prin specii migratoare se întelege ansamblul populației, a tuturor speciilor de animale salbatice care își petrec o fracțiune importantă din ciclul climatic în limitele jurisdicționale a mai multor state
În vederea conservării acestor specii migratoare aparținând faunei salbatice între statele părți trebuie să existe o cooperare eficientă
• La 13 septembrie 1979, la Berna a fost semnată Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa.
Convenția are ca obiect protecția complexă nu numai a speciilor animale migratoare și sedentare, dar și a speciilor vegetale și a habitatului lor și cuprinde măsuri de protecție concrete.
În aplicarea dispozițiilor Convenției, părțile contractante se angajază să coopereze, să încurajeze și să coordoneze toate activitățile în vederea asigurării conservării florei și faunei sălbatice și a habitatelor lor naturale.
• În scopul coordonării eforturilor de acțiune la nivel mondial pentru protejarea vieții sălbatice și a diversității genetice a fost lansată, în 1980, Strategia Mondială a Conservării care are ca scop, menținerea proceselor ecologice esențiale a sistemelor de conservare a vieții, păstrarea diversității genetice și urmărirea utilizării speciilor și ecosistemelor pe o perioadă îndelungată.
• La 24 ianuarie 1982, s-a încheiat la Khartoum, Protocolul de acord privind conservarea resurselor naturule comune, prin care statele contractante se angajează să acorde o atenție specială resurselor naturale comune. să interzică prelevările de animale apartinând unor specii protejate, să-i urmarească pe toti cei care dețin obiecte provenind din speciile astfel protejate, fără a avea permis aplicând legea teritorială, dar restituind obiectele reclamate statului de origine.
• Charta Mondială a Naturii, adoptată la 28 octombrie 1982 de Adunarea Generală ONU reafirma concepțiile asupra patrimoniului natural în care se integrează speciile sălbatice și habitatul lor,
Principiile de conservare vor trebui aplicate pe întreaga suprafață a Globului, o protectie specială va fi acordată zonelor unice, eșantioanelor reprezentative ale tuturor ecosistemelor și habitatelor speciilor rare sau specializate.
• Dispoziții extrem de importante cu privire la conservarea resurselor biologice ale marii, întalnim în Convenția asupra dreptului mării de la Montego Bay, din 1982.
Potrivit acesteia, statele de coastă sunt competente în a adopta măsuri de conservare și gestiune a resurselor biologice în zonele asupra cărora își exercită drepturile suverane, în scopul menținerii acestora și al evitării compromiterii lor printr-o supraexploatare.
• La 18 martie 1986, a fost semnată la Strasbourg Convenția europeană pentru protecția animalelor vertebrate utilizate în experimente și alte scopuri științifice, însotită de un Protocol de amendare adoptat la Strasbourg la 22 iunie 1998.
Convenția se aplică în cazul oricăror animale folosite sau care se intentionează a fi folosite în orice procedură experimentală științifică, în situația în care acea procedură poate cauza durere, suferință, disconfort sau răniri de durată.
• La Conferința Națiunilor Unite pentru Protecția Mediului de la Rio din 1992 a fost semnată Convenția privind Diversitatea Biologică.
Obiectivele acestei convenții sunt: conservarea diversității biologice, utilizarea rațuională a componentelor sale și împărțirea corectză și echitabilă a beneficiilor ce reies din utilizarea resurselorgenetice.
Acest document a fost periodic completat de deciziile luate cu ocaza celor 7 Conferințe ale Părților, ce au avut loc ulterior. De asemenea, a fost completat de Protocolul de la Cartagena privind securitatea biologică, adoptat în ianuarie 2000 care se refără la riscurile potențiale ale manipulării și folosirii organismelor rezultate din experimente biotehnologice moderne.
• Totodată, la 23 iunie 2003, a fost semnata la Strasbourg Convenția europeană pentru protecția animalelor de companie .
Prin animal de companie se înțelege orice animal deținut sau destinat a fi deținut de către om, în special pe lângă casă, pentru agrement sau companie.
Statele părți se angajează să ia măsurile necesare punerii în aplicare a dispozițiilor convenției în ceea ce privește deținerea, reproducția, dresajul, comercializarea și creșterea în scopuri comerciale a animalelor de companie, intervențiile chirurgicale, sacrificarea, precum și măsurile de reducere a numărului de animale fără stăpân.
CAPITOLUL III
CONSERVAREA ȘI PROTECȚIA COMPONENTELOR NATURALE
ALE MEDIULUI
3.1. Protecția atmosferei
Atmosfera terestră este învelișul gazos alcătuit din aer care înconjoară Pământul fără o limită superioară precisă având o compoziție și proprietăți aproximativ constante până la aproximativ 3000 m altitudine.
Atmosfera acționează ca un strat protector menținând temeperatura necesară vieții pe Pământ și stopând razele dăunătoare ale Soarelui. Este formată din mai multe straturi distincte iar modul în care se realizează circulația aerului produce efecte asupra climei inclusive asupra regimului precipitațiilor.
Potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului privind protecția atmosferei nr. 243/2000 prin atmosferă se înțelege masa de aer care înconjoară suprafața terestră incluzând și stratul protector de ozon.
Prin ordonanța mai sus amintită se urmărește prevenirea, eliminarea, limitarea deteriorii și ameliorarea calității atmosferei pentru a se evita manifestarea unor efecte negative asupra sănătății umane a mediului și a bunurilor materiale.
Din cele de mai sus, rezultă că accentul se pune pe activitatea de prevenire a poluării atmosferice, pe reducerea cât mai mult posibil a efectelor acestei poluări și ameliorarea calității aerului .
În acest scop, autoritatea publică centrală pentru protecția mediului elaborează politica naționala și coordonează acțiunile la nivel național, regional și local privind protecția atmosferei, schimbările climatice, precum șj pentru protecția populației față de nivelurile de expunere la zgomotul ambiental ce poate avea efecte negative asupra sănătății umane, în conformitatea cu politicile europene și internationale specifice; elaborează, promovează și actualizează: Strategia Națională și Planul National de Acțiune în Domeniul Protecției Atmosferei, Programul național de reducere a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot și
pulberi provenite din instalații mari de ardere, Strategia națională și Planul național de acțiune privind schimbările climatice; coordonează elaborarea Programului național de reducere progresivă a emisiilor de dioxid de sulf, oxizii de azot și pulberi provenite din instalațiile rnari de ardere; coordonează Sistemul național de estimare a emisiilor de gaze cu efect de seră; administrează Registrul național al emisiilor de gaze cu efect de sera etc.2
Urmărind asigurarea dreptului fiecărei persoane la un mediu de calitate, legea reglementeaza activitățile care afectează sau care pot afecta calitatea atmosferei, direct sau indirect, desfășurate de persoane fizice și juridice și Strategia națională în domeniu.
Regimul juridic de protecție a atmosferei are la bază respectarea principiului de abordare integrată a protecției mediului.
În acest scop, legea stabilește:
strategia naționala privind protecția atmosferei;
evaluarea și gestionarea integrată a calității aerului;
prevenirea și combaterea poluării atmosferei prin emisii provenite din surse fixe, surse mobile și difuze;
intervențiile active în atmosferă;
participarea publicului;
monitorizarea calității aerului;
atribuțiiie și răspunderile ce revin autorităților pentru protecția mediului celorlalte autorități ale administrației publice și persoanelor fizice și juridice.
Strategia națională în domeniul protecției atmosferei are ca scop crearea cadrului necesar pentru dezvoltarea și implementarea unui sistem integral de gestionare a calității aerului, eficient din punct de vedere economic, având următoarele obiective:
– menținerea calității aerului înconjurător în zonele și aglomerările în care aceasta se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;
– îmbunătățirea calității aerului înconjurător în zonele și aglomerările în care aceasta nu se încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate
– adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării până la eliminare a efectelor negative asupra mediului, inclusiv în context transfrontier
– indeplinirea obligațiilor asumate prin acordurile și tratatele internaționale la care România este parte și participarea la cooperarea internațională în domeniu
Strategia promovează conceptul de “dezvoltare durabilă” care, în legătură cu protecția atmosferei și calitatea aerului, trebuie avută în vedere pentru a limita impactul poluării aerului asupra calității vieții și, în cele din urmă, asupra sănătății oamenilor. Calitatea aerului constituie un indicator ideal al dezvoltării durabile.
Strategia Națională pentru Protecția Atmosferei este structurată în două perioade de timp; 2004-2006, perioada de preaderare a României la Uniunea Europeană și 2007-2013, perioada în care România este deja membră a Uniunii Europene.
Liniile strategice pentru perioada 2007-2013 sunt:
evaluarea și gestionarea integrată a calității aerului;
implementarea cerintelor de prevenire și control integral al poluării (IPPC);
implementarea cerințelor de limitare a emisiilor de poluanți în aer proveniți de la instalații mari de ardere;
implementarea cerințelor de limitare a emisiilor de compuși organici volatili proveniți din utilizarea solvenților în anumite activități și instalații;
implementarea cerințelor de eliminare a substanțelor care distrug stratul de ozon;
respectarea prevederilor naționale în domeniul schimbărilor climatice. Strategia națională privind protecția atmosferei se adoptă prin hotărâre a Guvernului și se reactualizeaza periodic de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, după care se supune aprobării Guvernului.
Adoptarea strategiilor de dezvoltare a sectoarelor de activitate care pot afecta calitatea atmosferei se face cu avizul autorității publice centrale pentru protecția mediului.
Autoritățile publice centrale și locale au obligația să asigure schimbul de informații, inclusiv al celor necesare în activitatea de elaborare și punere în aplicare a strategiilor sectoriale legate de protecția atmosferei si a celor referitoare la cele mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive.
Nerespectarea dispozițiilor legale privind protecția atmosferei atrage răspunderea civilă contravențională sau penală.
O serie de contravenții pot fi săvârșite numai de persoanele juridice, cum sunt de exemplu:
– nerespectarea obligatiei de a realiza sisteme de automonitorizare și de a raporta autoritatii publice teritoriale de protecție a mediului rezultatele automonitorizarii și/sau alte date solicitate, precum și accidentele și incidentele care pot conduce la pericole de accidente;
– nerespectarea obligației de către autoritățile administrației publice locale de a informa publicul privind riscurile generate de funcționarea sau existența obiectivelor cu risc pentru mediu și sănătatea populației, altele, pot fi săvârșite atât de persoanele juridice, cât și de persoanele fizice. Din aceasta categorie, putem menționa încălcarea de catre utilizatorii diferitelor surse de poluare a unor obligații cum sunt: de a asigura încadrarea în limitele de emisie stabilite pentru fiecare tip specific de sursă, precum și de a le supune inspecțiilor tehnice, conform prevederilor legislației în vigoare; de a se supune tuturor procedurilor și cerințelor legale care conduc la prevenirea, eliminarea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător și mediului; de a asigura măsuri și dotări speciale pentru izolarea și protecția fonică a surselor generatoare de zgomot și vibratii, de a verifica eficiența acestora și de a pune în exploatare numai pe cele care nu depașesc pragul fonic admis; de a diminua, modifica sau înceta activitățile generatoare de poluare la cererea motivată a autorităților pentru protecția mediului; de a îmbunătăti performanțele tehnologice în scopul reducerii emisiilor și de a nu pune în exploatare instalațiile ale căror emisii depașesc limitele stabilite prin actele de reglementare; de a suporta costuri pentru repararea unui prejudiciu și de a înlătura urmările produse de acesta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului “poluatorul plătește”.
Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se realizează de comisari și persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naționale de Mediu, precum și de autoritățile administrației publice locale și personalul împuternicit al acestora.
Reglementările legale din domeniul protectiei atmosferei se completează, în materie contravențională, cu cele cuprinse în Ordonanța de Guvern nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare.
Constituie infracțiuni următoarele fapte:
poluarea accidentală cauzată de nesupravegherea executării lucrărilor noi, functionării instalațiilor, echipamentelor tehnologice și de tratare și neutralizare, menționate în prevederile acordului de mediu și /sau autorizației/autorizației integrate de mediu;
poluarea prin evacuare, cu stiință, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deșeuri sau substante periculoase;
nerespectarea restricțiilor și interdicțiilor stabilite pentru protecția apei și a atmosferei, prevăzute de acte normative în vigoare;
producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol grav sănătatea umană;
continuarea activității după suspendarea acordului de mediu
omisiunea de a raporta orice accident major
continuarea activității după dispunerea încetării acesteia
neelaborarea de către titularul activităților care constituie surse fixe importante de emisii, a planurilor pentru situații de urgență
neoprirea în caz de pericol major sau imminent a funcționării instalațiilor
Constatarea și cercetarea infracțiunilor se fac din oficiu de către organele de urmărire
penală, conform competențelor legale
Activitățile care, sub forma unui “produs secundar”, cauzeaza schimbări în mediul atmosferic au făcut la început obiectul jurisprudenței. Astfel, prima hotărâre pronunțată de un tribunal internațional în materie de poluare se referă la un caz de poluare atmosferică, atunci când Canada a fost considerată vinovată pentru prejudiciul economic cauzat Statelor Unite ale Americii, în urma emisiei de fum provenite de la o topitorie situată pe teritoriul său.
În dreptul internațional aerian, primele încercări de reglementare a poluării au avut la bază criteriul functionalității, normele acestei ramuri referindu-se nu numai la aviația civilă, ci și la comunicații în general, la prevenirea poluării aerului, la măsurile sanitare și de sănătate publică.
În domeniul luptei împotriva poluării aerului prezintă un interes deosebit unele rezoluții, directive și programe adoptate fie de Consiliul Europei, fie de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică sau de anumite organisme ONU. Pot fi menționate în acest sens, rezoluțiile Consiliului Europei din anii 1968 și 1971 asupra principiilor referitoare la lupta împotriva poluării aerului, respectiv a poluării atmosferice în zonele de frontieră. măsurile cu privire la controlul poluării aerului adoptate de Consiliul OCDE în anul 1974. cu ocazia primei reuniuni la nivel ministerial a Comitetului pentru Mediu al acestei organizații, precum și o serie de directive ale Comunității Europene.
Unul dintre cele mai complete texte referitoare la aceasta formă de poluare este Declarația de principiu asupra luptei împotriva poluării aerului adoptată de Consiliul de Miniștrii al Consiliului Europei la 8 martie 1968.
Declarația conține reglementări fundamentale care au o viziune de ansamblu asupra poluării atmosferice, precizând în același timp ca în legislația națională trebuie prevăzute sancțiuni împotriva oricărei persoane care ar polua aerul într-o maniera nocivă.
În scopul reducerii poluării aerului, Declarația preconizeaza trei metode, care au fost deja implementate în legislațiile naționale și anume:
– instalațiile fixe susceptibile a cauza o creștere sensibilă a poluarii aerului să fie dependente, pentru funcționarea lor, de eliberarea prealabilă a unei autorizații individuale, emisă de organul de stat competent, în care să se specifice condițiile de instalare, construcție și exploatare, în scopul limitării emisiilor poluante;
– instalațiile care, considerate izolat nu sunt susceptibile de a produce creșteri sensibile ale poluării, dar care, din cauza densității lor sau din alte motive pot provoca o concentrate însemnată de poluanți, să fie obligate de a instala filtre sau să aibă un orar de funcționare astfel încât să nu se înregistreze practic maximum de emisie poluantă stabilită teoretic;
– vehiculele cu motor și aparatele fabricate în serie care utilizează combustibili prin a căror ardere rezultă emisii poluante, să fie supuse unor controale riguroase care să aibă ca obiect starea tehnică a acestora.
Deosebit de importantă este și reuniunea la nivel înalt care a avut loc în cadrul Comunității Europene în anul 1979, la Geneva, unde au fost adoptate Conventia și Rezoluția asupra poluării atmosferice transfrontiere la mare distanță și Declarația privind tehnologiile de fabricație puțin poluante sau fără deșeuri, reutilizarea și reciclarea deșeurilor.
Principiile fundamentale ale Convenției de la Geneva, din 1979, referitoare la poluarea atmosferică transfrontieră la mare distanță, sunt:
– protejarea omului și a mediului înconjurator contra poluării atmosferice în care scop, părțile contractante se obligă să limiteze și, în măsura posibilului, să reducă în mod treptat și să prevină poluarea atmosferică transfrontieră pe distanțe lungi;
– combaterea introducerii substanțelor poluante pentru aer prin consultări, schimb de informații, activități de cercetare și supraveghere, politici și strategii, tinând seama de eforturile întreprinse la nivel national și internațional;
– organizarea de către părți a schimbului de informații și verificarea politicilor și activităților economice, precum și a măsurilor de ordin tehnic care vizează combaterea introducerii de substanțe poluante pentru aer, care au efect dăunător și duc la poluarea aerului;
– acordarea, la cerere, a unor consultații, la intervale scurte, între partea sau părțile contractante afectate în mod efectiv de poluarea atmosferică transfrontieră la mari distanțe sau care sunt expuse la un risc semnificativ de o astfel de poluare și partea sau părțile contractante pe teritoriul și sub jurisdicția cărora se desfășoară activități poluante.
La Convenția-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice, a fost adus Protocolul de la Kyoto care, în prima parte, întărește obligația părților de a-și reduce emisiile antropice de gaze cu efect de seră, cu cel putin 5% sub nivelul calculat de producție al anului 1990, până în perioada 2008-2012, iar în a doua parte, creează mecanismele flexibile de tranzacționare de drept de emisie între statele semnatare.
Părțile se obligă să formuleze programe adecvate pentru a îmbunătății calitatea factorilor interni de emisii, a ameliora schimbările climatice și a facilita adaptarea la aceste schimbări.
Protocolul definește emisiile de gaze cu efect de seră permise pentru fiecare stat-parte industrializat, în termeni de “cantități alocate” pentru perioada de angajament 2008-2012. Anexa A a Protocolului specifică gazele cu efect de sera și sursele lor. Angajamentele se aplică țărilor industrializate din Anexa 1 a Convenției, iar angajamentele numerice sunt specificate în Anexa B a Protocolului.
Protocolul introduce trei mecanisme flexibile pentru transferul internațional (Implementarea în Comun, Mecanismul de Dezvoltare Durabilă, Comerțul cu Credite de Emisii).
Dacă o țară emite mai mult decat cantitatea ce i-a fost alocată prin Protocol, ea poate folosi aceste mecanisme pentru a achiziționa fie unități de cantitate alocata, prin comercializarea acestora, fie unități de reducere a emisiilor obținute în urma proiectelor Implementare în Comun, fie reduceri certificate de emisii, prin Mecanismul de Dezvoltare Durabilă.
Fiecare parte inclusă in Anexa 1 se obligă să depună eforturi pentru implementarea angajamentelor, astfel încât să minimizeze impactul social, de mediu și economic asupra statelor-părți în curs de dezvoltare. Printre problemele ce trebuie luate în considerare se află stabilirea surselor și modalitaților de finanțare, precum și asigurarea transferului de tehnologie.
Protocolul pune accentul pe evaluarea conformării, subliniind în mod repetat nevoia de responsabilitate și verificare. Protocolul furnizează, de asemenea, un cadru pentru modalitatea în care părțile să alcătuiască și să implementeze metodologii, prin instituirea unor sisteme naționale de realizare a inventarelor pentru emisiile de gaze cu efect de seră. Protocolul nu include însă, până în prezent, sancțiuni pentru statele care nu se conformează.
Primul reper politic major dupa Kyoto, a fost următoarea Conferință a părților Convenției-cadru, desfaășurată în noiembrie 1998 la Buenos Aires.
Rezultatul Conferinței a fost Planul de Actiune, care cuprinde decizii în următoarele domenii: mecanismul financiar; dezvoltarea și transferul de tehnologii; abordarea necesităților și a preocupărilor statelor în curs de dezvoltare, inclusiv a minimizării impactului negativ, mecanismele Protocolului de la Kyoto.
A șaptea Conferință a Părților a avut loc la Marrakesh, Maroc, în 2001 și s-a caracterizat prin realizarea mai multor programe vizibile în mai multe probleme cheie. Au fost făcuți pași importanți prin alegerea Comitetului Executiv al COM și acordul asupra demarării rapide a anumitor proiecte COM.
Acordul de la Marrakesh stipulează o tranzacționare limitată a unităților generate de proiectele de creștere a absorbției emisiilor de gaze cu efect de seră.
În noiembrie 2005, a avut loc la Montreal o alta Conferință a Părților la care s-a discutat situația “post 2012”.
3.2. Protecția apelor
Hidrosfera este învelișul de apă discontinuu al planei noastre, mărginit la partea superioară de atmosferă și cu scoarța terestra la partea inferioară.
Cea mai mare calitate da apă existentă pe glob (97%) se află în oceane și mări. Calotele de gheață ale polilor conțin, ceva mai mult de 2% din totalul de apă, iar fluviile, râurile, lacurile, pânzele subterane de apă și atmosfera abia 1%.
De-a lungul timpului butilizarea apei a înregistrat o continuă intensificare și diversificare, trecându-se de la folosirea apei de băut, satisfacerea nevoilor de igienă, a pescuitului, la navigație și irigații, la folosirea apei în numeroase procese tehnologice..
Toate aceste lucruri precum și creșterea populației și a poluării au sporit preocupările în domeniu în vederea protejării resurselor de apă.
În România prima lege specială a apelor a fost apotată în 27 iunie 1924, Legea regimului apelor, care a concretizat unele dispoziții în domeniu ale Constituției din anul 1923, declarând bunuri publice toate apele ce pot produce forța motrice, ca și pe cele care pot fi utilizate în interes obștesc și reglementând folosirea și administrarea lor.
După cel de al Doilea Război Mondial, regimul juridic al apelor a fost reglementat de Legea apelor nr. 8/1974, Legea nr. 5/1989 privind gospodărirea rațională, protecția și asigurarea calității apelor, precum și alte prevederi legale.
În prezent, regiomul juridic de folosință, conservare și protecție a apelor este stabilit prin Lega apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare. Această lege consacră principiul potrivit căruia “apa este un patrimoniu natural, care trebuie protejat, tratat și apărat ca atare” și are ca scop:
– conservarea, dezvoltarea și protecția resurselor de apă, precum și asigurarea unei curgeri libere a apelor;
– protecția împotriva oricăror forme de poluare și de modificare a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor și albiilor sau cuvelor acestora;
– atingerea obiectivelor de mediu pentru apele de suprafață și subterane;
– conservarea și protejarea ecositemelor acvatice;
– asigrarea alimentării cu apă potabilă a populației și a salubrității publice;
– gospodărirea durabilă a apelor și repartiția rațională și echilibrată a acestei resurse;
– apărarea împotriva inundațiilor și oricăror fenomene hidro-meteorologice periculoase; managementul riscului la inundații, cu scopul de a reduce consecințele negative pentru sănătatea umană, mediu, patrimoniu cultural și activitatea economică;
– staisfacerea cerințelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de energie, a transporturilor, aquaculturii, turismului, agrementului și sporturilor nautice, ca și ale oricăror alte activități umane;
– integrarea aspectelor cantitative și calitative atât pentru apele de suprafață cât și pentru cele subterane care aparțn aceluiaș sistem ecologic, hidrologic și hidrogeologic;
– asigurarea protecției ecosistemelor acvatice situate în imediata vecinătate a coastelor, în golfuri sau în Marea Neagră;
– promovarea utilizării durabile a apelor pe baza protecției pe termen lung a resurselor disponibile de apă;
– conservarea, protecția și îmbunătățirea mediului acvatic prin măsuri specifice de reducere a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe prioritar periculoase;
– reducerea progresivă a poluării apelor subterane și prevenirea poluării ulterioare;
– atingerea obiectivelor Convenției pentru protecția Mării Negre împotriva poluării în ceea ce privește încetarea sau eliminarea etapizată a evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe prioritare pentru atingerea în mediul marin a concentrațiilor acestor substanțe aproape de valorile fondului natural și aproapede valoarea 0 pentru substanțele de sinteza;
– prevenirea deteriorării ulterioare, protecția și îmbunătățirea stării ecosistemelor acvatice și, în ceea ce privește cerințele de apă, a ecosistemelor terestre și a zonelor umede ce depind în mod direct de ecosistemele acvatice.
În ceea ce privește răspunderea juridică pentru încălcarea normelor specifice de protecție a apdor Legea apelor nr. 107/1966, modificată și completată, prevede numeroase contravenții sancționate cu amenda diferențiată pentru persoanele fizice și juridice, al căror cuantum se actualizează prin hotărâre de Guvern.
Dintre faptele sancționate prin aceste contravenții menționăm următoarele: executarea sau punerea în funcțiune a unor lucrări construite pe ape sau în legătură cu apele, precum și modificarea sau extinderea acestora, fără respectarea avizului sau autorizatiei de gospodarire a apelor; folosirea resurselor de apă de suprafață sau subterane în diferite scopuri, fără respectarea prevederilor autorizatiei de gospodărire a apelor, cu excepția satisfacerii necesităților gospodariei proprii; evacuarea sau injectarea de ape uzate, precum și descărcarea de reziduuri și orice alte materiale în resursele de apă, fără respectarea prevederilor avizului sau a autorizației de gospodărire a apelor: folosirea, transportul, mânuirea și depozitarea de reziduuri sau de alte substanțe chimice, fară asigurarea condițiilor de evitare a poluării, directă sau indirectă, a apelor de suprafațăau subterane; nerespectarea de căre persoanele fizice ș juridice a restricților de folosire a apelor ș a altor măsuri, stabilite pentru perioadele de secetă, ape mari sau calamități; neparticiparea la acțiunile de apărare împotriva inundațiilor, de combatere a secetei sau a altor calamități naturale; nerespectarea obligației riveranilor sau a unităților administrativ-teritoriale, prin autoritățile administrației publice locale, de a intreține albiile cursurilor de apă în zonele stabilite; lipsa regulamentelor de exploatare și a planurilor de avertizare-alarmare la deținătorii de baraje și lacuri de acumulare, prize pentru alimentări cu apă, cu sau fără baraj, precum și nereactualizarea acestora; eliberarea autorizației de construire pentru amplasarea în albii mjore de noi objective economice sau sociale, inclusiv de noi locuințe, fara avizul de amplasament, precum și fără avizul sau autorizația de gospodărire a apelor etc.
Pe lângă răspunderea contravențională sunt incriminate și un grup de infracțiuni la regimul de protecție și utilizare durabilă a apelor dintre care menționăm:
– evacuarea, aruncarea sau injectarea în apele de suprafață sau subterane, în apele maritime interioare sau în apele mării teritoriale de ape uzate, deșeuri, reziduri sau produse de orice fel, care conțin substanțe, bacterii sau microbi, în cantitate sau concentrație care poate schimba caracteristicile apei, punând în pericol viața, sănătatea integritatea corporală a persoanelor, viața animalelor, mediul înconjurător, producția agricolă sau industrială ori fondul piscicol
– executarea, modificarea sau extinderea de lucrări, construcții sau instalații pe ape sau care au legătură cu apele, fără avizul legal sau fără notificarea unei astfel de lucrări, precum și darea în exploatare de unități fără punerea în funcțiune concomitentă a rețelelor de canalizare, a stațiilor și instalațiilor de epurare a apei uzate, potrivit autorizației de gospodărire a apelor
– utilizarea resurselor de apă în diferite scopuri fără autorizația de gospodărire a apelor sau fără notificarea activității
– exploatarea sau întreținerea lucrărilor construite pe ape sau în legătură cu apele, desfășurarea activităților de topire a teiului, cânepii, inului și a altor plante textile, de tăbăcire a pieilor și de extragere a agregatelor minerale, fără autorizația de gospodarire a apelor
– poluarea în orice mod a resurselor de apă, daca are un caracter sistematic și produce daune utilizatorilor din aval
– restrângerea utilizării apei potabile pentru populație în folosul altor activități sau depășirea cantității de apă alocate, dacă are un caracter sistematic ori a produs o perturbare în activitatea unei unități de ocrotire socială sau a cauzat neajunsuri în alimentarea cu apa a populației, etc.
Pe plan internațional unul dintre primele documente în materia prevenirii și combaterii poluării apelor a fost „Regulile de la Helsinki” adoptatîn 1966.
Ulterior într-un cadru mai restrâns Consiliul Europei a adoptat în 6 mai 1968 Carta Europeană a apei. Acesta este primul document care enunță principiile generale în materie de protecție a apei.
Etapa următoare în evoluția acestor reglementări este marcată de Conferința de la Stokholm, care însă prin Declarația adoptată nu prevedea explicit măsuri de protecție a apelor ci doar anumite principii în domeniu. Planul de acțiune adoptat odată cu Declarația cuprindea cinci recomandări, conținând prevederi care regelemntează cooperarea internațională în domeniul protecției apelor continentale, împotriva poluării și protecția resurselor de apă în general.
Pe baza unei recomandări a Conferinței ONU de la Stokholm, Programul Națiunile Unite pentru Mediu a lansat în 1986 un „program pentru gestiune acceptabilă în domeniul mediuluia resurselor continentale de apă” iar în anul următor au fost adoptate de către Comitetul pentru problemele apei al Comisiei Economice ONU regulile privind cooperarea în domeniul apelor transfrontaliere.
În Documentul final al reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participate la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa din 15 ianuarie 1989, în principiul 31 se arată că “în scopul protejării și imbunatățirii resurselor de apă proaspătă și al reducerii semnificative a poluării mărilor și zonelor de coastă, a cursurilor de apă transfrontiere și a lacurilor internaționale de toate sursele de poluare, statele participante vor dezvolta și intensifica eforturile naționale, precum și cooperarea bi și multilaterală“.
Unul dintre cele mai importante programe internaționale în domeniul apelor este Programul Hidrologic International al UNESCO al cărui obiectiv în perioada 1996-2001 a constat în creșterea contribuției hidrologiei și a celorlalte științe legate de apă la fundamentarea unor programe și proiecte importante pentru societate și pentru dezvoltarea durabilă a resurselor de apă, prin promovarea unor cercetări interdisciplinare, care să contribuie la o mai bună cunoaștere a circuitului apei în natură și a impactului antropic asupra mediului hidric.
În ceea ce privește gospodarirea apelor, Directiva-cadru a resurselor de apă a Uniunii Europene din anul 1995, stabilește următoarele principii în domeniu:
– nivel ridicat de protecție;
– principiul precauțiunii;
– acțiuni preventive;
– intervenție la sursa generatoare de poluare;
– utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile;
– cooperarea internațională.
De asemenea dintre documentele internaționale referitoare la protecția cursurilor de apa și a lacurilor internaționale menționăm:
– Proiectul de Convenție Europeană asupra protecției cursurilor de apă internaționale împotriva poluării Strasbourg 1973;
– Tratatul asupra apelor de frontieră Washington 1909
– Acordul relativ la calitatea apelor Marile Lacuri, Ottawa, 1972
– Declarația privind cooperarea statelor dunărene în domeniul gospodăririi și îndeosebi al protejării apelor Dunării împotriva poluării
– Convenția relativă la protecția Rhinului contra poluării chimice
– Convenția privind protecția apelor râului Tisași a afluenților ei împotriva poluării Szeged 1986
– Convenția privind protecția cursurilordeapă transfrontaliere și a lacurilor înternaționale Helsinki, 1992
– Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă afluviului Dunărea, Sofia, 1994
– Convenția asupra dreptului relativ la utilizarea cursurilor de apă în alte scopuri decât navigația, New York 1997.
O însemnătate majoră în contextul actual a căpătat protecția mediului marin, aceasta devenind azi obiectul a numeroase reglementări atât interne cât și internaționale.
În legătură cu protecția mediului marin și în conformitatecu dispozițiile Convenției Națiunilor Unite asupra dreptului mării dela Montego Bay 1982 pe plan intern a fost adoptată legea nr. 17/1990
Dintre reglementările internaționale cu caracter globaltrebuie menționate:
– Convenția asupra mării teritoriale și a zonei contigue, Geneva, 1958
– Convenția asupra mării libere, Geneva, 1958
– Convenția supra platoului continental, Geneva, 1958
– Convenția internațională asupra intervenției în marealiberă în caz de accidente ce antrenează sau pot antrena o poluare cu hidrocarburi, Bruxelles, 1969
– Convenția asupra răspunderii civile pentru prejudicile cauzate depoluarea cu hidrocarburi, Bruxelles, 1969
– Convenția asupra creării unui fond internațional de indemnizare pentru pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi, Bruxelles, 1971
– Convenția internațională privind pregătirea, răspunsul și cooperarea în caz de poluare cu hidrocarburi, Londra, 1990
– Convenția referitoare la prevenirea poluprii maritime cauzate de operațiunile de imersare efectuate de nave și aeronave, Oslo, 1972
– Tratatul privind interzicerea unor armenucleare și a altor arme de distrugere în masă pe fundul mărilor și oceanelor și în subsolul lor, Moscova, 1971
– Codul internațional demanagement pentru exploatarea în siguranță a navelor și pentru prevenirea poluării.
3.3. Protecția solului și subsolului
Solul este un component al biosferei și produs al interacțiunii dintre mediul biotic și abiotic, reprezentând un organism viu, în care se sefășoară o viată intensă și în care s-a stabilit un anumit echilibru ecologic.
De asemenea, solul este principalul depozitar de substanțe vii a uscatului și ai energiei potențiale biotice captate prin fotosinteză, ca și al celor mai importante elemente vitale. Tot el determină producția agricolă, condiționează învelișul vegetal și starea apelor.
Însă, este limitat ca întindere și are caracter de fixitate, odată distrus el nu se mai reface așa cum a fost.
Degradarea și epuizarea solurilor prin eroziune și poluare are consecințe multiple asupra producției agricole, a prețurilor și a productivității muncii, precum și asupra calității vieții în general.
Poluarea pământului este rezultatul oricărei acțiuni care produce degradarea funcționării normale a solului, ca mediu de viață, în cadrul diferitelor ecosisteme naturale create de om, degradare manifestată prin degradarea fizică, chimică, biologică a solului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa bioproductivă, din punct de vedere cantitativ și calitativ.
Această poluare este cauzata de pulberile și gazale nocive din aer, din apele reziduale, de deșeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele și îngrăsămintele chimice folosite în agricultură.
În afară de poluarea naturală, de poluarea de fizică și chimică mai există și o poluare radioactivă a solului rezultată din depozitarea deșeurilor nucleare în sol care emit radiații pe timp îndelungat și care scot din circuit numeroase terenuri.
Datorită acestor aspecte protecția solului și a subsolului constituie obiect de preocupare majoră, reflectată în măsurile juridice de prevenire și combatere a poluării solului și de refacere a calității acestuia.
În România, terenurile de orice fel, indiferent de destinație și de titlu pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al țării, a cărui protecție se asigură prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare și amenajare, obligatorii pentru toși deținătorii indiferent de titlul juridic.
În vederea protecției calitative a terenurilor se execută lucrări de conservare și ameliorare a solului. În acest scop organele de cercetare și proiectare de specialitate întocmesc, la cerere, studii și proiecte.
Urmare a acestor studii terenurile care prin degradare și poluare și-au pierdut total sau parțial capacitatea deproducție se constituie în perimere de ameliorare sau în amenajări de îmbunătățiri fuciare.
Un alt fenomen care afectează grav terenurile, mai ales cele agricole este deșertificarea. În domeniul combaterii acestui fenomen, prin ratificarea Convenției ONU pentru Combaterea deșertificării adoptată la Rio, în 1992,țara noastră se obligă săabordeze sistematic problemele legate de prevenirea și combaterea degradării solurilor, evitarea efectelor secetelor și combaterea fenomenului de deșertificare.
În ceea ce privește răspunderea în domeniul protecției și ameliorării solului și subsolului potrivit normelor legale constituie contravenții urmatoarele fapte: nedecopertarea de către beneficiarii de investiții a stratului fertil de sol, înainte de executarea lucrărilor de amplasare a unor obiective și nedepozitarea acestui strat pe suprafețele stabilite de autoritățile agricole, precum și neluarea măsurilor de amenajare și nivelare a terenurilor rămase în urma excavării de carbune, caolin, argilă, pietriș, sonde abandonate și altele asemenea; amplasarea obiectivelor de orice fel, cu excepția celor expres prevăzute de lege, pe terenurile situate în extravilan, fără avizele și aprobările legale; degradarea terenurilor și culturilor prin depozitarea de materiale ori deșeuri de pietriș, moloz, nisip, prefabricate, construcții metalice, reziduuri, resturi menajere, gunoaie și altele asemenea; neluarea unor măsuri corespunzătoare de către persoanele fizice și juridice pentru evitarea afectării terenurilor limitrofe prin reziduurile provenite din activitatea de producție de orice fel; neasigurarea la amplasarea, proiectarea, construirea și punerea în funcțiune a obiectivelor de orice fel, cât și la schimbarea destinației terenurilor, a condițiilor prevăzute în acordul și în autorizația integrată de mediu; neluarea măsurilor de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau funcțional, în special a celor situate de-a lungul căilor de comunicație rutiere, feroviare și de navigație; nerespectarea de către persoanele fizice și juridice care prospectează, explorează si exploatează resursele naturale, a obligației de a remedia zonele în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au fost afectate ș.a.
De asemenea, potrivit Ordonantei de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului. modificata și completată, sunt considerate infracțiuni, următoarele fapte, dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală: arderea miriștilor, stufului, stufărișurilor și vegetației ierboase din ariile protejate și de pe terenurile supuse refacerii ecologice; poluarea accidentală din cauza nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcționarii instalațiilor, echipamentelor tehnologice și de tratare și neutralizare, menționate în prevederile acordului și/sau autorizației integrate de mediu; poluarea prin evacuarea, cu știință, în apa, în atmosferă sau pe sol a unor deșeuri sau substanțe periculoase; continuarea activității după suspendarea acordului de mediu sau a autorizației integrate de mediu; nerespectarea interdicțiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse de protecție a plantelor sau îngrășăminte chimice ș.a.
CAPITOLUL IV
REZERVAȚIA BIOSFEREI “DELTA DUNĂRII”
4.1.Prezentare generală
Dunarea este cel de-al doilea fluviu ca mărime din Europa, izvorăște din munții Pădurea Neagra din Germania și traversează 8 țări și trei capitale.
De la izvor și până la vărsara în Marea Neagră Dunărea parcurge 2857 km și își încheie drumul formând una din cele mai frumoase delte din Europa și chiar din lume. Lungimea totală a fluviului este 2840 km iar suprafața hidrografică este de 817.000 kmp.
Delta Dunarii a început să se formeze acum 10000 de ani, prin depunerea mai multor straturi de aluviuni successive, ce vor colmata golful maritim existent la vărsarea Dunării în Marea Neagra.
Treptat s-au format cele trei brațe, începând cu brațul Sf.Gheorghe (69.7 km), apoi brațul Sulina (63.7 km) și terminând cu cel mai tânăr brațul Chilia (120 km). Între aceste brațe s-au format o mulțime de legături naturale, canale și lacuri, prin care, la cotele favorabile ale fluviului, s-ar putea străbate întreaga Deltă.
Suprafața totală a Deltei este de 5800 km², cuprinzând și complexul lagunar Razelm Sinoe.
4.2. Rețeaua hidrografică
Delta Dunării se află la întretaierea paralelei 45º latitudine Nord cu meridianul 29º longitudine Est.
Suprafata acesteia este de 5640km² din care 4470 km² teritoriu romanesc. Zona este relativ plană, cu o înclinație de 0,006‰, acoperită cu apă permanent ori temporar în proportie de 70-80%.
Are aspectul unui triunghi echilateral cu laturile de cca 80 km lungime.
Suprafețele de uscat din delta au două caracteristici: sunt dispuse fără o ordine aparentă iar înălțimile lor prezintă valori mici.
Principalele cursuri de apă sunt cele 4 brațe de vărsare ale Dunării în mare :
CHILIA este cel mai nordic braț și cel mai activ, cu două ramificații și o microdeltă proprie.
Lungimea acestuia de 105 km până la Periprava iar lățimea maximă este 1000m. Adancimea maxima este de 39m și transportă cca 60% din totalul apelor fluviului
TULCEA este brațul ce se întinde între ceatalurile Chilia și Sf. Gheorghe. Are o lungime: 19 km, o lățime maximă de 300 m și o adâncime maximă de 34 m.
La vreo 7-8 km de portul Tulcea se află însuși “capul” deltei, considerat cel mai important punct geographic din regiune. Acesta este locul unde Dunărea își împarte pentru prima oara apele, constituind brațele Chilia și Tulcea. Consituie principala de navigație și transportă cca 40% din apele fluviului.
SULINA este cel mai scurt, mai drept și mai amenajat braț de varsare. Lungimea sa este de 64 km, are o lățime maximă de 250 m și o adâncime maximă de 18 m.
Transportă cca 22% din apele fluviului și este un canal de trafic fluvio-maritim.
SFÂNTU GHEORGHE, cel mai vechi braț de vărsare a Dunării în mare are o lungime de 64 km, o lățime maximă de 550 m și o adâncime maximă de 26 m.
La sudul brațului Sfântu Gheorghe se desfășoară gruparea de lacuri Razelm-Sinoe, formând împreună cu zona de mlaștini și de grinduri din preajmă un ansamblu morfo- și hidrografic. Transportă cca 22% din apele fluviului.
4.3.Rezervația Delta Dunării
În ce privește Rezervația Biosferei “Delta Dunării” aceasta a fost înființată prin Hotărârea de Guvern nr. 264 din 12 aprilie 1991, privind organizarea și funcționarea Ministerului Mediului.
În prezent, activitatea Rezervației se desfășoară în temeiul Legii nr. 82 din 7 decembrie 1993 privind constituirea Rezervației Biosferei “Delta Dunării” cu modificările și completările ulterioare și al statutului propriu.
Această Rezervației naturală a fost recunoscută prin includerea în rețeaua internațională a rezervațiilor biosferei, în cadrul Programului “Omul și Biosfera” prin declararea sa ca zonă umedă de importanță internațională, ca habitat pentru păsările acvatice (Convenția de la Ramsar, 1971) și prin includerea ei pe Lista patrimoniului natural mondial, UNESCO. 1991.
Ca zonă de importanță ecologică națională și internațională, Rezervația Biosferei „Delta Dunării” cuprinde: Delta Dunării, Complexul Lagunar Razelm-Sinoe, Dunărea maritimă până la Cotul Pisicii, sectorul Isaccea-Tulcea cu zona inundabilă, saraturile Murighiol-Plopu și litoralul Mării Negre de la brațul Chilia până la Capul Midia, inclusiv marea teritorială până la izobata de 20 m.
Din punctul de vedere al organizării administrativ-teritoriale, Rezervația este extinsă pe teritoriile a trei județe: Tulcea, Constanța și Galați.
Pentru crearea și aplicarea unui regim special de administrare, în scopul conservării diversității biologice din ecosistemele naturale ale Rezervației s-a înființat ca instituție publică, cu personalitate juridică, Administrația Rezervației cu sediul în municipiul Tulcea, în subordinea Ministerului Mediului.
Dintre atribuțiile principale ce revin Administrației Rezervației, amintim: evaluează starea ecologică a patrimoniului natural, organizând cercetarea științifică; elaborează strategia de conservare și redresare și, după aprobarea acesteia de către Consiliul științific, asigură măsurile necesare pentru conservarea și protecția biodiversității: stabilește și aplică măsurile de reconstrucție ecologică a ecosistemelor deltaice și dispune măsurile legale corespunzătoare pentru protecția, ameliorarea și refacerea stării de calitate a mediului, acolo unde a fost deteriorat; administrează în mod direct domeniui public de interes național din perimetrul Rezervației și ia măsuri pentru refacerea și protecția unităților fizico-geografice componente; în cooperare cu serviciile descentralizate ale celorlalte autorități de specialitate ale administrației publice centrale, cu autoritățile administrației locale și cu sectorul privat:
a) elaborează obiectivele de management pentru conservarea biodiversității și dezvoltarea durabilă în Rezervatie;
b) elaborează și pune în aplicare strategii locale pentru mediu și dezvoltare durabilă, în conformitate cu obiectivele și recomandările internaționale;
c) participă la elaborarea și punerea în aplicare a planurilor de amenațare a teritoriului și a celor de urbanism, a planurilor și programelor pentru protejarea intereselor populației locale, pentru conservarea patrimoniului cultural, precum și pentru creșterea calității vieții și a standardului de civilizație;
d) participă la elaborarea și punerea în aplicare a planurilor și programelor pentru apărarea împotriva inundațiilor și a catastrofelor; emite acordul și autorizatia de mediu pentru desfășurarea activităților în perimetrul Rezervației de către persoanele fizice și juridice, în condițiile legii
Conducerea Administrației Rezervației este realizată de Consiliul știintific, în subordinea căruia se află Colegiul executiv.
Președintele Consiliului știintific și al Colegiului executiv este guvernatorul Administrației Rezervației, numit de Guvern la propunerea ministrului mediului, cu avizul prefectului județului Tuleea.
Din structura organizatorică a Administrației Rezervației fac parte următoarele direcții:
a) management ecologic;
b) relații externe, informare, educație;
c) corpul de inspecție și paza – Comisariatul Gărzii de Mediu;
d) economică.
Controlul aplicării prevederilor acordului și autorizatiei de mediu, al modului de valorificare a resurselor, de prestare a serviciilor și de exercitare a unor drepturi acordate populației se realizează de Corpul de inspecție și pază – Comisariatul Gărzii de Mediu și de alte persoane din cadrul serviciilor de specialitate, împuternicite de conducerea Administrației Rezervației.
4.4.Biodiversitate
Rezervația Biosferei “Delta Dunării” este a treia zonă din lume, după Bariera de Corali (Australia) și Arhipelagul Galapados (Ecuador) în ceea ce privește biodiversitatea biologică.
Unul din motivele pentru care Delta Dunării a devenit rezervație a biosferei este acela că, în comparație cu alte delte ale Europei și chiar ale Terrei, a păstrat o biodiversitate mai ridicată, prin aceasta întelegându-se un număr mare de specii dintr-o mare diversitate de unități sistematice. Mai mult decât atât, Delta Dunării frapează prin densitatea ridicată la multe specii, care sunt rare sau lipsesc din alte zone ale continentului, cu toate că din cauza efectelor activităților antropice din ultimile decenii și efectivele acestor specii ca și habitatele lor au fost grav afectate.
Începând cu anul 1991 s-a demarat inventarierea florei și faunei din teritoriul Rezervației Biosferei “Delta Dunării”, acțiune ce continuă și în prezent, având două obiective majore: cunoașterea unei importante componente a patrimoniului natural într-o rezervație a biosferei și evidențierea speciilor ce necesită măsuri de protecție și conservare.
Multitudinea de habitate dezvoltate în Delta Dunării este cea mai variată din România și găzduiește o mare varietate de comunități de plante și animale al căror număr a fost apreciat la 5.429 de tipuri.
Astfel, în Delta Dunării au fost identificate 30 tipuri de ecosisteme și 7405 specii, din care: bacteria 209, chromista 210, fungi 145, plante inferioare și superioare 2383, protozoare 429 și animale 4029 .
4.5.Flora
În Delta Dunării predomină vegatația de mlaștină stuficolă, care ocupă cca. 78 % din suprafața totală. Principalele specii stuful, papura, rogojul, în amestec cu salcia pitică și numeroase alte specii. Vegetația de saraturi ocupă 6% din total, dezvoltându-se pe soluri salinizate.
Specificul este dat de prezența speciilor: Salicornia patula, Juncus marinus, Juncus littoralis, Plantago cornuti.
Zăvoaiele formate din păduri de salcie, frasin, arin, plop, care cresc pe grindurile fluviatile, sunt periodic inundate și se dezvoltă pe 6% din totalul suprafeței.
În delta dunării întâlnim patru tipuri de zăvoaie: care cresc pe grindurile fluviatile joase, sunt inundate cea mai mare parte a anului și sunt formate mai ales din Salix alba și Salix fragilis; pe grindurile mai înalte cresc Salix alba, Populus alba, Populus canescens; pe grindurile fluviatile cele mai înalte cresc zăvoaie foarte rar inundate formate din plopi la care se adaugă alte speciile plantate: plopul negru hibrid, artatrul American și frasinul de Pensilvania; și ultimul tip de zăvoi este arinisul care apare pe grindurile fluviale din delta marina.
Vegetația pajistilor de stepă nisipoasă este extină pe 3% din totalul deltei, dezvoltându-se mai ales pe câmpurile maritime Letea, Caraorman și Sărăturile.
În Delta Dunării vegetația se împarte pe trei niveluri:
Plante cu frunze plutitoare – nufărul alb, nufărul galben, iarba broaștelor, ciulinii de apă, limba apei, rizacul.
Plante riverane și de plaur – stuf cca 80% și papură 20%, feriga de apă, măcriș, “Nu mă uita”, izma broaștei, cucuta de apa.
Plante de uscat – salcia alba, plopul, arinul, frasinul, pădurile combinate de pe grinduri.
4.6.Fauna
Delta Dunării adapostește peste 3400 de specii de animale vertebrate și nevertebrate, cu numeroase unicate naționale, europene și mondiale. Delta Dunării este un adevarat paradis faunistic.
Aici viețuiesc 98% din fauna acvatică europeana și tot aici își găsesc refugiul mamifere rare cum sunt Mustela lutreola, Lutra lutra și Felis silvestris
Amfibienii sunt reprezentați prin două specii de caudate și șase specii de anure, iar reptilele prin opt specii, majoritatea șerpi (patru specii).
Pești sunt reprezentați prin 65 specii, cei mai mulți de apa dulce (60 %), restul migrând primavara din Marea Neagră.
4.7.Păsări
Ornitofauna Deltei însumează mai mult de 300 de specii din care 70 extraeuropene. Păsările sunt cele care au creat faima deltei, cunoscută, încă de la începutul secolului ca un paradis aviar.
Renumele se datorează celor 327 specii pe care le putem întâlni în delta și care reprezintă 81% din avifauna României. Dintre acestea cuibaresc 218 specii, restul de 109 trecând prin deltă și rămânând diferite perioade de timp toamna, iarna și primăvara. Păsările acvatice sunt cele mai numeroase: cuibaresc 81 specii și trec prin deltă 60 specii, în total 141 specii ceea ce reprezintă 82% din avifauna acvatică europeană.
Avifauna acvatica din Delta Dunării este alcătuită dintr-un nucleu de specii vechi, bine adaptate la mediul acvatic, la care se adaugă, speciile accesorii și speciile cosmopolite.
Nucleul avifaunei este format din 75 de specii a căror viață este legată de prezența apei. Sunt înregistrate 5 tipuri principale: mediteranean (stârc, țigănuș, cormoran mic, vulture plesuv, piciorong, ciocintors, pelican), european (păsări cântătoare: privighetoarea de stuff, presura, boicusul, rândunelele de mare, pescărușul, vulturul pescar, vulturul codalb), siberian (lebada cântătoare, fluierarul, fundacul popular, becatina comuna, cocorul), mongolic (vulturul pleșuv, șoimul dunărean), chinez (egreta, lebada mută, cormoranul mare, rața mandarin).
4.8.Păsări monumente ale naturii
Aici putem enumera “monumentele albe“ (pelicanul comun și creț, lopătarul, egreta mare sau stârcul alb, egreta mică, lebada mută, lebăda cântătoare) și “monumente policrome” (piciorongul, ciocintorul, califarul roșu, vulturul codalb).
4.9.Pești
Se cunosc cca 150 de specii din care peste 30 în Delta propriu-zisă. Pe brațele de vărsare ale Dunării, prezente obișnuite sunt cega, obletul mare, morunul, nisetrul, păstruga, scrumbia, crapul, somnul, șalaul, stiuca, mreana, avatul.
Caracuda, bibanul și plătica preferă apele mai calme iar mediul salmastru este populat de la biban și știuca în funcție de salinitatea apelor.
Sectorul marin adăpostește majoritar acipenseridele (morun, nisetru) și clupeidele (scrumbiile de Dunăre), însă faima Deltei o fac sturionii (morun, nisetru, păstruga, cega), chefalii (în patru specii din genul Mugii) și scrumbiile (Alosa Pontica).
4.10.Mamifere
Numărul și varietatea acestora sunt asigurate de zonele mai înalte, ocolite în general de ape. În această zpnă întâlnim vidra, nurca, bizamul, iepurele, mistrețul, vulpea, lupul, dihorul, pisica salbatică.
Nisipurile adăpostesc broaște țestoase, vipere, colonii de serpi, etc.
CONCLUZII
România are un capital natural deosebit de divers. Acest fapt se datorează în parte condițiilor fizico-geografice care includ munți, câmpii, rețele hidrografice majore, zone umede și unul din cele mai vaste sisteme de deltă ale Europei (Delta Dunării). De asemenea, datorită poziției geografice a României, flora și fauna prezintă influențe asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre sud și componente continental europene dinspre nord-vest. În sfârșit, relativa stabilitate a populației în ultimii 60 de ani, lipsa mecanizării în sectorul forestier și dezvoltarea economică redusă au determinat o exploatare mai redusă a resurselor decât în majoritatea altor zone din Europa. Rezultatul general constă în diversitatea florei și faunei, inclusiv în existența unor populații de lupi, ursi, capre negre și râsi, care sunt considerate ca fiind printre cele mai mari din Europa, precum și în existența unor extinse habitate forestiere și alpine nealterate, asociate lanțului muntos al Carpaților.
Ariile Protejate sunt percepute încă de foarte mulți oameni doar în sensul lor "conservaționist" fiind considerate adevarate oaze ale naturii sălbatice într-un deșert al dezvoltării economice, care trebuiesc protejate numai pentru conservarea speciilor care le populează.
Foarte puțin este recunoscut faptul că zonele aflate în regim natural și seminatural constituie de fapt suportul "vieții" și implicit al dezvoltării socio-economice. De asemenea, dezvoltarea socio-economică s-a făcut având la bază resursele și serviciile oferite de capitalul natural, însă până în prezent în foarte puține cazuri s-a ținut cont de capacitatea productivă și capacitatea de suport a capitalului natural atunci când s-a proiectat dezvoltarea economică.
Ariile protejate prin valoarea lor naturală și gradul redus al intervenției umane pe teritoriul lor sunt cele mai bune exemple și modele pentru sistemele ecologice naturale și seminaturale. Totodată pentru a realiza tranziția de la actualul model de dezvoltare la un model de dezvoltare durabilă este necesară cercetarea, cunoașterea și experimentarea teoriilor pentru implementarea conceptului de dezvoltare durabilă. Astfel, atât evaluarea și monitorizarea stării capitalului natural, cât și dezvoltarea cunoașterii se poate realiza în cadrul unor zone pilot cum sunt ariile protejate.
“Capitalul Natural” al țării se constituie din rețeaua sistemelor ecologice care funcționeaza în regim natural și seminatural și din rețeaua sistemelor antropizate prin transformarea și simplificarea primelor categorii.
Resursele naturale regenerabile (inclusiv apa și solul) și neregenerabile (petrol, carbune), precum și serviciile (controlul climei, al calității apei și aerului etc.) asigurate de către componentele “Capitalului Natural” constituie unul dintre factorii cheie ai funcției de productie a sistemelor economice și de suport al dezvoltării sistemelor socio-economice.
“Capitalul Natural și componentele sale au o anumită capacitate productivă care trebuie cunoscută pentru a evita supraexploatarea și, respectiv , o anumită capacitate de suport (parametru esențial pentru a dimensiona corect presiunea antropica și a evita deteriorarea).
Pentru a garanta dezvoltarea socio-economică durabila este absolut necesar să se asigure conservarea unei structuri diverse și echilibrate a Capitalului Natural și utilizarea resurselor și serviciilor produse de acesta în limitele capacității de suport a componentelor sale." – Angheluța Vadineanu.
Astfel conservarea “Capitalului Natural” presupune în principal menținerea unui raport acceptabil între ecosistemele naturale, seminaturale și antropizate, cu menținerea heterogenității în cadrul fiecărui tip de ecosisteme și asigurarea conectivității între aceste ecosisteme.
Activitățile economice au un impact deosebit asupra mediului, lucru asupra căruia nu vom insista, acest lucru fiind binecunoscut. Deseori, zonele protejate și activitatea economico-socială își pot “disputa” aceleași teritorii, inclusiv după declararea unei zone drept areal protejat. Specialiștii apreciază că principalele domenii care amenință în mod serios ariile protejate sunt agricultura, silvicultura, transporturile, unele ramuri industriale și turismul.
BIBLIOGRAFIE
Gh. Mohan, A. Ardelean, Ecologie și Protecția Mediului, Editura ”Scaiul”, București, 1993;
V. Soran, M. Borcea, Omul și biosfera, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985;
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul Mediului, Ediția a IV-a revazută și adaugită, Editura Universul Juridic, București 2010;
M. Bleahu, Arca lui Noe în secolul XXI. Ariile protejate și protecția naturii, Editura ”Național”, București, 2004;
E. Traistă, G. Madear, Igiena mediului. Igiena aerului și a apei, Edit. ”Universitas”, Petroșani, 1999;
M. Duțu, Tratat De Dreptul Mediului, Editura C. H. Beck, București, 2007;
Vl. Rojanschi, Fl. Bran, Politici și strategii de mediu, Edit. ”Economică”, București, 2002;
E. Traistă, G. Madear, Igiena mediului. Igiena solului și ambientală, Edit. ”Universitas”, Petroșani, 2000;
L. Dogaru, Reglementări la nivel internațional și european privind protecția sectorială a unor factori de mediu, în “Revista Română de Drept Comunitar” nr. 5/2008;
www.gnm.ro;
www.legestart.ro;
www.ddbra.ro.
BIBLIOGRAFIE
Gh. Mohan, A. Ardelean, Ecologie și Protecția Mediului, Editura ”Scaiul”, București, 1993;
V. Soran, M. Borcea, Omul și biosfera, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985;
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul Mediului, Ediția a IV-a revazută și adaugită, Editura Universul Juridic, București 2010;
M. Bleahu, Arca lui Noe în secolul XXI. Ariile protejate și protecția naturii, Editura ”Național”, București, 2004;
E. Traistă, G. Madear, Igiena mediului. Igiena aerului și a apei, Edit. ”Universitas”, Petroșani, 1999;
M. Duțu, Tratat De Dreptul Mediului, Editura C. H. Beck, București, 2007;
Vl. Rojanschi, Fl. Bran, Politici și strategii de mediu, Edit. ”Economică”, București, 2002;
E. Traistă, G. Madear, Igiena mediului. Igiena solului și ambientală, Edit. ”Universitas”, Petroșani, 2000;
L. Dogaru, Reglementări la nivel internațional și european privind protecția sectorială a unor factori de mediu, în “Revista Română de Drept Comunitar” nr. 5/2008;
www.gnm.ro;
www.legestart.ro;
www.ddbra.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Si Coservarea Ariilor Naturale (ID: 129313)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.