Protectia Prizonierilor DE Razboi DE LA Capturare LA Repatriere. Cazul Conflictului Armat DIN Ucraina 2014

Protecția prizonierilor de război de la capturare la repatriere. Cazul conflictului armat din Ucraina 2014

CUPRINS

Introducere

1. examinarea particularităților pe care le prezintă statutul participanților la conflictele armate contemporane

1.1. Drepturile și obligațiile generate de statutul de combatant

1.2. Participarea directă la ostilități – un criteriu de definire a statutului de combatant în cadrul conflictelor armate contemporane

2. Protecția juridică a prizonierilor de război în cadrul conflictului armat din ucraina

2.1. Mecanismele juridice de asigurare a protecției prizonierilor de război

2.2. Instrumentele juridice de protecție a prizonierilor de război. Cazul conflictului armat din Ucraina

Încheiere

Bibliografie

Introducere

Actualitatea temei constă în faptul că la momentul actual conflictele armate prezintă unele trăsături specifice: elemente de internaționalizare a conflictelor interne, creșterea rolului actorilor nestatali și formațiunilor transnaționale, caracterul de privatizare și caracterul asimetric al operațiunilor militare. Trăsăturile structural-definitorii ale conflictelor moderne transcendează conceptul de conflict armat drept fundament pentru aplicabilitatea Dreptului internațional umanitar, avînd însă repercusiuni asupra unor principii ramurale fundamentale. Conflictele actuale implică și afectează tot mai mult populația civilă datorită decolării de la cîmpuri de luptă clasice și transfigurării formelor de participare directă la ostilități. Proporția civililor printre victimile conflictelor actuale de pe glob se estimează la peste 90%. În aceste condiții, aplicarea principiului fundamental al distincției între combatanți și civili, întru asigurarea imunității de la atac pentru cei din urmă, devine chintesențială și îmbracă forme noi drept răspuns la noi probleme și provocări.

Problema respectării și garantării principiului distincției are relevanță pentru Republica Moldova in contexul pericolului latent pe care-l prezintă conflictul înghețat din Transnistria, dar și în lumina celor circa 140 de situații conflictuale de natură etno-teritorială prezente în arealul post-sovietic. În timpul conflictului armat din 1992 din raioanele de la est de Nistru (numite și Transnistria) au fost săvîrșite infracțiuni, ce cad sub incidența calificativului de crime internaționale, printre care și încălcări flagrante ale principiului distincției, se impune imperativ crearea unui cadru juridic relevant pentru a trage la răspundere persoanele vinovate și a preîntîmpina repetarea lor prin caracterul disuasiv al acestor norme.

Importanța temei rezidă în necesitatea edificării mecanismelor de realizare ale principiului distincției in cadrul ostilităților, examinarea particularităților pe care le prezintă statutul participanților la conflictele armate contemporane, calificate drept acțiuni de participare directă la conflict privind regimul de protecție oferit de normele dreptului internațional umanitar și, eventual, sancționarea acesteia pentru simpla participare la conflict, iar pentru persoanele civile care ar respecta principiul distincției (de exemplu angajații Companiilor Militare Private) participarea directă ar putea fi o condiție suficientă pentru acordarea statutului de combatant.

Scopul principal constă în efectuarea unei analize complexe și detaliate a problemelor de garantare a respectării instrumentelor juridice de protecție a prizonierilor de război. Ne propunem examinarea cadrului de norme

cutumiare și convenționale care consacră principiul distincției prin prisma problemelor de aplicare în conflictele de tip nou. Pentru realizarea scopului trasat ne-am propus următoarele obiective:

Să analizăm reglementarea statutului juridic al combatantului prin intermediul actelor normative internaționale;

Să cercetăm esența noțiunii de combatant prin prisma doctrinei contemporane;

Să elucidăm drepturile și obligațiile generate de statutul de combatant;

Să reflectăm participarea directă la ostilități drept un criteriu de definire a principiului distincției în cadrul conflictelor armate contemporane;

Să cercetăm elementele caracteristice ale statutului juridic a prozonierului de război;

Să evidențieim elementele caracteristice ale protecției prizonierilor de război în cadrul conflictului armat din Ucraina.

Pentru a fi calificat drept principiul distincției în cadrul ostilităților militare, acțiunile urmează să îndeplinească sau să satisfacă cumulativ următoarele trei criterii:

1. Efectul scontat al acțiunii urmează să fie cauzarea unui prejudiciu asupra operațiunilor sau potențialului militar al unei părți la conflict sau provocarea morții, rănirii sau distrugerii persoanelor sau obiectelor care se bucură de protecție în cazul atacului direct. (pragul prejudiciabil sau limita minimă a prejudiciului generat).

2. Trebuie să existe o legătură de cauzalitate directă dintre acțiune și prejudiciul cauzat, prejudiciul constituind rezultatul unor acțiuni coordonate sau efectul direct al acestei acțiuni. (provocarea directă)

3. Acțiunea să aibă drept obiectiv primordial atingerea nivelului minim al prejudiciului și să fie realizată în favoarea unei părți participante la conflict.

Structura lucrării este formată din: introducere, două capitole, încheiere și bibliografie. În textul introducerii sunt prezentate: importanța și actualitatea temei cercetate, scopul și obiectivele lucrării, baza metodologică, structura și baza bibliografică a lucrării. Capitolul I „Examinarea particularităților pe care le prezintă statutul participanților la conflictele armate contemporane” relevă drepturile și obligațiile generate de statutul de combatant și caracterizează participarea directă la ostilități – un criteriu de definirea a statutului de combatant în cadrul conflictelor armate contemporane. Capitolul II” Protecția juridică a prizonierilor de război în cadrul conflictului armat din ucraina” reflectă mecanismele juridice de asigurare a protecției prizonierilor de război și analizează instrumentele juridice de protecție a prizonierilor de război în conflictul armat din Ucraina.

Baza metodologică a lucrării este formată din următoarele metode: metoda istorică care reflectă circumstanțele și anturajul care au dus la apariția și dezvoltarea principiului distinctiei și a conceptului de realizare a mecanismelor în cadrul ostilităților, reflectă procesul de edificare a conceptului de combatant și a drepturilor și obligațiilor caracteristice acestuia; metoda comparativă ne permite să evidențiem avantajele și dezavantajele conceptului de participare directă a principiului distincției drept criteriu principal în conflictele armate contemporane; metoda logică care prin intermediul inducției și deducției ne permite să formulăm ipotezele pe care urmează să le argumentăm pe parcursul lucrării și analizăm sub toate aspectele fenomenul supus studiului; metodele cantitative care creează o bază argumentativă impunătoare mai ales cînd este vorba despre demonstrarea efectului pozitiv criteriului de participare directă drept criteriu de definire al principiului distincției.

Baza bibliografică este formată din lucrîrile autorilor autohtoni și a celor de peste hotarele țării : Purdă N., Rusu V., Balan O., etc.

Pentru ca limita minimă de pericol sau așa numitul prag prejudiciabil să fie atins, rezultatul acțiunii persoanei urmează să genereze un efect negativ asupra operațiunilor sau potențialului militar al părții în conflict sau să provoace moartea, rănirea sau distrugerea persoanelor sau obiectelor care se bucură de protecție în cazul atacurilor militare.

Pentru o acțiune sau alta să poată fi calificată drept participare directă în cadrul ostilităților, efectul scontat al acesteia urmează să atingă un prag sau nivel determinat al prejudiciului cauzat.

1. examinarea particularităților pe care le prezintă statutul participanților la conflictele armate contemporane

1.1. Drepturile și obligațiile generate de statutul de combatant

Cea mai importantă garanție pe care o conferă statutul de combatant este lipsa de pedeapsă penală pentru simpla participare la ostilități. Este incontestabil faptul că persoanele suspectate de a fi comis o crimă de război sau o crimă contra umanității sau cele care au comis o infracțiune de acest gen nu vor putea beneficia de amnistie pentru cele comise, cu atît mai mult cu cît acest gen de infracțiuni nu au termen de prescripție. Astfel, participarea la ostilități, condiționată de respectarea absolută a normelor de drept internațional umanitar nu constituie un motiv sufucient pentru tragerea la răspundere a combatantului, pe cînd persoanele care nu pot fi încadrate în categoria de combatant, urmează să poartă răspundere pentru simpla participare la operațiunile militare din cadrul conflictelor armate contemporane.

O situație dificilă poate fi constatată în cazul amnistierii participanților în cadrul conflictelor armate noninternaționale. Protocolul Adițional II la convențiile de la Geneva care se aplică asupra situațiilor de conflict armat noninternațional stipulează: „La încheierea ostilităților, autoritățile aflate la putere se vor strădui să acorde o amnistie cît mai largă posibilă persoanelor care au luat parte la conflictul armat sau celor care sunt lipsite de libertate, pentru motive legate de conflictul armat.” De la momentul adoptării acestui act normativ, un șir de state afectate de conflicte noninternaționale au acordat acest gen de amnistie, fie prin intermediul adoptării unui acord, fie prin adoptarea unui act normativ de nivel național sau prin alte metode [22, p.155].

Consiliul de Securitate al ONU a susținut acordarea amnistiei în cazul conflictelor din Republica Africa de Sud, Angola și Croația, iar Asambleea Generală a ONU a susținut prin intermediul adoptării rezoluțiilor sale aplicarea amnistiei în cazul Afganistanului și Kosovo. Comisia pentru drepturile omului a ONU a adoptat un șir de rezoluții menite să aprobe declararea amnistiei în cazul conflictelor din Bosnia și Herțegovina și Sudan. Cu toate că organizațiile internaționale se implică activ în acest proces, acordarea amnistiei ține de caracterul suveran exclusiv al statului, regula cutumiară de drept internațional umanitar recomandînd insistent statelor afectate de conflict de a adopta o astfel de decizie, care ar contribui efectiv la ameliorarea situației și la reconcilierea populației autohtone. Această regulă nu poate în nici un caz să se reflecte și asupra persoanelor care sunt bănuite de comiterea crimelor de război sau a crimelor contra umanității [24, p.123].

Protecția juridică a prizonierilor de război în cadrul conflictelor armate internaționale este asigurată prin intermediul Convenției a III-a de la Geneva din 12 august 1949. Acest act normativ are drept fundament următoarele două principii: a) Prizonierul de război nu poate fi supus unei cercetări judiciare sau pedepsit doar pentru participarea în cadrul ostilităților; b) Prizonierul de război urmează să beneficieze de un tratament pe toată durată detenției pînă la eliberare sau repatriere [17, p.162].

Statutul de prizonier de război este de o maximă importanță, deoarece persoana care nu poate să beneficieze de acest statut este susceptibilă de a fi pedepsită penal pentru participarea la ostilități, cu atît mai mult cu cît în legislația națională a unor state participarea la conflict poate fi pedepsită cu pedeapsa capitală. În acest caz dilema asupra statutului persoanei se transformă din una juridică în una care urmează să decidă asupra vieții persoanei capturate, ceea ce ne demonstrează o dată în plus necesitatea imperioasă a procesului de stabilire a statutului juridic al persoanei capturate.

În antichitate prizonierii de război erau asasinați, schilodiți sau transformați în sclavi. Perioada medievală nu se caracterizează printr-un umanism excesiv în ceea ce privește soarta acestei categorii de participanți în cadrul conflictelor armate, ei fiind lipsiți de libertate sau eliberași în schimbu la conflict poate fi pedepsită cu pedeapsa capitală. În acest caz dilema asupra statutului persoanei se transformă din una juridică în una care urmează să decidă asupra vieții persoanei capturate, ceea ce ne demonstrează o dată în plus necesitatea imperioasă a procesului de stabilire a statutului juridic al persoanei capturate.

În antichitate prizonierii de război erau asasinați, schilodiți sau transformați în sclavi. Perioada medievală nu se caracterizează printr-un umanism excesiv în ceea ce privește soarta acestei categorii de participanți în cadrul conflictelor armate, ei fiind lipsiți de libertate sau eliberași în schimbul unei recompense. În secolul XVII prizonierii de război sunt calificați ca și reprezentanți ai statului pentru care au luptat și nu proprietatea exclusivă a părții deținătoare, cu toate că tratamentele pline de cruzime pot fi constatate și în secolele XIX-XX. După războiul II Mondial, un număr impunător de ofițeri ai armatei naziste și nipone au fost condamnați de către Tribunalele Internaționale Ad-hoc pentru „omorul prizonierului de război ” [19, p.126].

Reglementarea actuală a statutului de prizonier de război își are originea în spiritul cavaleresc care prevedea respectarea inamicului și a statutului acestuia chiar și în cazul căderii în prizonierat.

În acest context persoana care nu este combatant nu poate beneficia de statutul de prizonier de război, de garanțiile generate de acest statut și poate fi trasă la răspundere pentru participare la ostilități. În statele unde aceste acțiuni ar putea fi sancționate prin pedeapsa cu moartea, acordarea statutului de prizonier de război s-ar reduce la dilema dintre a păstra sau nu viața persoanei reținute.

Astfel articolul 5(2) al Convenției a III-a de la Geneva prevede: „Dacă există vreo îndoială în ce privește încadrarea în una din categoriile enumerate în articolul 4 a persoanelor care au comis un act de beligeranță și care au căzut în mîinile inamicului, numitele persoane vor beneficia de protecția prezentei Convenții, în așteptarea ca statutul lor să fie determinat de un tribunal competent” [25, p.58].

În lumina celor menționate anterior, putem constata faptul că delegații la conferința de la Geneva conștientizau adevărata valoare a acestui statut, ceea ce a dus la reglementarea expresă a acestuia în textul unei convenții distincte. Conform prevederilor exprese ale actului normativ internațional citat, în cazul unei situații incerte în ceea ce privește acordarea statutului de prizonier de război, prioritate se acordă persoanei reținute prin acordarea acestui statul, pînă la proba contrarie legalizată prin intermediul unei instanțe competente.

Conținutul Convenției a III-a de la Geneva este pătruns de spiritul principiilor de drept internațional public în general și de principiul umanismului în relațiile cu prizonierii de război în special. Conform opiniei unanim acceptate formulate de către amiralul german Canaris: „Luarea în prizonierat are drept scop unic și prioritar împiedicarea participării directe la ostilități a persoanei reținute și nu pedeapsa sau răzbunarea pentru acțiunile săvîrșite. Această exigență a procesului de atîrnare față de prizonierii de război, vine în unison cu regulile elementare de ducere a războiului, adică cu interdicția de a ataca persoanele neînarmate sau civile, cu atît cu cît prizonierii de război fac parte din categoria cea mai vulnerabilă a participanților în cadrul conflictului militar [15, p.122].

Responsabilitatea totală în ceea ce privește starea prizonierului de război stă în sarcina Părții Deținătoare, fapt stipulat expres în art. 12(1) al Convenției a III-a de la Geneva: „Prizonierii de război sunt sub autoritatea Puterii inamice, nu însă a indivizilor sau a corpului de trupă care i-au capturat. Independent de răspunderile individuale care pot exista, Puterea deținătoare este răspunzătoare de tratamentul care le este aplicat.” De asemenea, Puterea Deținătoare urmează să efectueze toate măsurile necesare pentru a se asigura că Partea care urmează să primească prizonierii de război este în stare să satisfacă prevederile Convenției a III-a, obligație evidențiată în textul art. 12 (2) și (3) al CG III: „Prizonierii de război nu pot fi transferați de Puterea Deținătoare decît unei Puteri parte la Convenție și dacă Puterea Deținătoare s-a asigurat că Puterea în cauză este în stare să aplice Convenția. Dacă prizonierii au fost astfel transferați, responsabilitatea aplicării Convenției incumbă Puterii care a acceptat să-i primească pentru timpul în care aceștia îi vor fi încredințați.

Totuși, în cazul în care această Putere nu-și îndeplinește obligațiile de a executa dispozițiile Convenției asupra oricărui punct important, Puterea prin care prizonierii de război au fost transferați, în urma unei notificări a Puterii protectoare, să ia măsuri eficace pentru remedierea situației sau să ceară înapoierea prizonierilor de război. Această cerere va trebiu să fie satisfăcută.”

Regula generală prevede acordarea statutului de prizonier de război oricărei persoane care poate fi încadrată în una din categoriile descrise de art. 4 al CG III, indiferent de modalitatea și circumstanțele în care aceasta a fost reținută [13, p. 85].

Incertitudinea în acest sens este potențată de lipsa unei definiții unanim acceptată asupra noțiunii de „stare dubioasă” sau „stare incertă” a persoanei care pretinde a beneficia de statutul de prizonier de război. Din punct de vedere juridic „starea de incertitudine” poate fi calificată drept stare de fapt care provoacă dubii pentru o persoană competentă în procesul de luare a unei decizii de o maximă importanță.

Opinia majorității exegeților în domeniu asupra procesului de acordare a statutului de prizonier de război se rezumă la prezumția că orișice persoană reținută în perimetrul acțiunilor de luptă este considerată a fi prizonier pînă la proba contrarie.

O astfel de quasi-prezumție este materializată în textele unor îndrumare sau regulamente militare ale unor state. Spre exemplu: regulamentul provizoriu asupra conflictului armat al Noii Zelande din anul 1992 prevede: „orișice combatant, în sensul art. 43 al Protocolului adițional I, reținut pe cîmpul de luptă va considerat prizonier de război, cu condiția ca la momentul reținerii să nu dețină arme ascunse sau camuflate. În toate cazurile, fără excepție, statutul va fi determinat de instanță.” În același sens, Manualul pentru forțele de apărare ale Australiei stipulează: „În majoritatea cazurilor combatantul reținut are dreptul la statut de prizonier de război.”

Consiliu Secret al Marii Britanii a cercetat acțiunea art. 5 într-un caz survenit în urma conflictului militar care s-a declanșat între Malaiezia și Indonezia. În textul hotărîrii acesta a prevăzut: „Pînă cînd nu apar dubii în ceea ce privește acordarea statutului de prizonier de război art. 5 nu este aplicabil și nu este necesar ca o instanță competentă să se pronunțe asupra aplicabilității sau inaplicabilității acestei garanții suplimentare. Astfel, dacă statutul persoanei reținute nu a generat dubii, nu apare necesitatea adoptării unei hotărîri judiciare asupra prezentului caz.” Acest fapt ne demonstrează că Instanța Britanică a interpretat expresia „apar dubii” reflectă îndoiala ce poate fi invocată înainte sau în timpul procesului de judecată, avînd doar o pondere procedurală și nu una materială. Într-o opinie separată lorzii Gest și Barwik consideră că: „atît timp cît învinuitul nu a emis o astfel de pretenție (de a i se acorda statutul de prizonier de război)… iar „dubiile” care urmau să apară conform art. 5 trebuie să se axeze asupra faptului de apartenență a învinuitului la una din categoriile prevăzute la art. 4 al Convenției a III-a de la Geneva” [28, p.157].

În opinia autorilor Comentariului Protocolului Adițional I norma stipulată la art. 5(2) a avut o importanță crucială în procesul de apărare și garantare a drepturilor celor ce au participat în cadrul conflictelor armate internaționale, care a rămas la a fi una neunivocă în sensul interpretării [31, p.153].

Problemele constatate în cadrul conflictelor armate cu participarea masivă a partizanilor au scos la iveală insuficiența respctivelor reglementări, fapt care a dus la adoptarea art. 45 în textul Protocolului Adițional. Scopul principal al adoptării acestei norme speciale a fost de a identifica o procedură de conferire a statutului de prizonier de război în cazurile cînd nu există certitudinea că persoana reținută ar putea fi încadrată în una din categoriile prevăzute la art. 4.

Astfel alin. 2 și 3 ale art. 45 stipulează: „2. Dacă o persoană căzută în mîinile unei părți adversă nu este ținută ca prizonier de război și trebuie să fie judecată de această parte pentru o infracțiune în legătură cu ostilitățile, ea este îndreptățită să își valorifice dreptul său la statutul de prizonier de război în fața unui tribunal judiciar și să obțină ca această problemă să fie rezolvată. De fiecare dată cînd procedura aplicabilă o permite, problema trebuie să fie soluționată înainte de a se fi decis asupra infracțiunii. Reprezentanții puterii protectoare au dreptul să asiste la dezbaterile în cursul cărora această problemă trebuie să fie rezolvată, în afara cazului excepțional în care aceste dezbateri se desfășoară cu ușile închise în interesul securității de stat. În acest caz, puterea deținătoare trebuie să informeze despre aceasta puterea protectore.

3. Orice persoană care, luînd parte la ostilități, care nu are dreptul la statutul de prizonier de război și nu beneficiază de un tratament mai favorabil în conformitate cu cea de a IV-a Convenție, are dreptul, oricînd, la protecția prevăzută în art. 75 al prezentului Protocol. În teritoriul ocupat o astfel de persoană, exceptînd situația cînd este deținută pentru spionaj, beneficiază, de asemenea, în pofida dispozițiilor art. 5 al celei de a IV-a Convenții, de drepturile de comunicare prevăzute în amintită Convenție.”

Textul articolului 45 prevede expres cazurile în care dubiile trebuie să dispară în ceea ce privește acordarea statutului de prizonier de război în baza prezumției acestuia: 1. Dacă persoana reținută pretinde la acest statut. 2. Dacă există supoziția că acesteia i s-ar putea conferi acest statut și 3. Dacă Partea căreia acesta îi aparține pledează pentru oferirea acestui statut. În cazurile cînd dubiile persistă în pofida acțiunilor menționate anterior, statutul persoanei reținute urmează să fie determinat de o instanță competentă. Această consecutivitate de prezumții este o continuare logică a prevederilor articolului 5, diferența constînd în faptul că obligația de a demonstra sau de a proba imposibilitatea conferirii statutului pretins stă în sarcina Părții deținătoare și nu invers [23, p.166].

Judecînd conform interpretărilor date de Regulamentele militare ale unor state citate anterior, dubiile sau îndoielile în ceea ce privește conferirea statutului de prizonier de război în sensul articolului 5(2) pot apărea doar în legătură cu apartenența persoanei reținute la una din categoriile prevăzute la articolul 4 al Convenției a III-a de la Geneva [14, p.175].

Problema complexă a legăturilor care există între militari, drept potențiali combatanți, în eventualitatea declanșării unui conflict armat și dreptul la viață este esențială în ansamblul existenței umane și are legături profunde și subtile cu profesia de militar, așa cum o demonstrează victimele uzului de violență armată, inclusiv reclamațiile familiilor unor militari care și-au pierdut viața în timpul operațiunilor militare, reclamații la adresa ministerelor apărării care n-ar fi luat toate măsurile necesare în scopul protecției vieții celor trimiși să lupte pentru țara lor.

În opinia noastră privarea de viață a inamicului sau cel puțin „imobilizarea acestuia prin orișice metodă”, ceea ce admite și atentarea asupra dreptului la viață al acestuia este nu atît un drept al militarului – combatant cât o obligație a acestuia în baza regulamentelor militare și a jurământului depus.

Iată de ce esența disciplinei militare constă în executarea ordinelor și îndeplinirea misiunilor chiar în situația când viața combatantului este pusă în pericol.

În lucrarea „Al doilea tratat despre cârmuire”, din 1689, John Locke arată că practica obișnuită a disciplinei militare, care are drept scop conservarea armatei și, prin aceasta, a întregii comunități, necesită o supunere absolută față de ordinele superiorilor, iar a nu te supune sau a contesta cele mai primejdioase și mai lipsite de rațiune ordine înseamnă chiar moartea. Așa se face că sergentul poate ordona unui soldat să mărșăluiască până la gura unui tun, iar generalul îl poate condamna la moarte pentru că nu a executat ordinele cele mai disperate. Întrucât o asemenea ascultare oarbă -conchide Locke – este necesară scopului pentru care comandantul are puterea aceasta absolută și discreționară și anume conservarea atât a forțelor proprii, cât și a întregii societăți naționale pe baza rațiunilor practice ale artei militare [26, p.136].

Garanțiile judiciare constituie o parte inerentă a garanțiilor conferite de către tratatele semnate în domeniul Dreptului Internațional Umanitar și Dreptului Internațional al Drepturilor Omului. Cercetarea nivelului de respectare al garanțiilor judiciare în cadrul conflictului armat prin prisma normelor de drept internațional umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului este de o importanță incontestabilă atît practică cît și teoretică deoarece în cea ce privește asigurarea respectării și aplicării normelor care au drept scop protecția drepturilor persoanei în cadrul conflictului armat aceste două ramuri ale dreptului internațional sunt complementare și interdependente întru realizarea obiectivului propus.

Normele de drept internațional umanitar stipulează atît garanțiile judiciare generale care urmează să fie respectate pe durata conflictelor armate internaționale și noninternaționale cît și garanții cu caracter special în favoarea unor categorii de persoane precum ar fi: prizonierii de război, persoanele internate, femeile și copiii. Cu toate acestea platforma prolifică de bază este formate din garanțiile judiciare fundamentale pe care urmează să apară, să se dezvolta și să se perpetueze în timp respectarea garanțiilor judiciare speciale [21, p.121].

În primul rînd urmează să evidențiem garanțiile judiciare prevăzute de normele de drept umanitar și normele dreptului internațional al drepturilor omului de la care sunt interzise derogările indiferent de situație și circumstanțe, adică acel ce constituie garanții general valabile. Spre exemplu: recunoașterea statutului de subiect de drept fiecărei persoane, protecția față de caracterul retroactiv al legilor, principiul nullum crimen sine lege, adică nimeni nu poate fi considerat vinovat în săvîrșirea unei infracțiuni pentru acțiunea sau inacțiunea care nu constituie infracțiune conform legii penale naționale sau actelor internaționale în viguare la momentul săvîrșirii acesteia, interzicerea aplicării legii penale care înăsprește pedeapsa sau înrăutățește situația persoanei vinovate, iar dacă legea posterioară înlătură caracterul infracțional al faptei, ușurează pedeapsa sau în alt mod ameliorează situația persoanei aceasta are caracter retroactiv. Deasemenea urmează să evidențiem atitudinea specială formulată în textul normelor de Drept Internațional Umanitar și Dreptul Internațional al Drepturilor Omului față de pedeapsa cu moartea [19, p.136].

În ceea ce privește aplicarea intuitu personae a garanțiilor judiciare stipulate de normele dreptului umanitar, urmează să menționăm că acestea se aplică doar persoanelor care sunt trase la răspundere pentru infracțiunile săvîrșite în timpul sau în legătură directă cu evenimentele din cadrul conflictului armat, iar cele prevăzute de dreptul internațional al drepturilor omului se aplică asupra tuturor persoanelor, indiferent dacă acestea sunt suspectate de săvîrșirea unor fapte prejudiciabile pe timp de conflict armat sau pe timp de pace. Formularea acestora în textul Convențiilor de la Geneva și a Protocolului Adițional I demonstrează direct caracterul general valabil al garanție judiciare la un proces echitabil și imparțial și anume art. 3(1)(d) comun al CG I-IV stipulează: „Condamnările pronunțate și execuțiile efectuate fără o judecată prealabilă, dată de un tribunal constituit în mod regulat, însoțită de garanții judiciare recunoscute ca indispensabile de popoarele civilizate.”

Marea majoritate a garanțiilor judiciare prevăzute de normele dreptului umanitar sunt comune atît pentru conflictele militare noninternaționale cît și pentru cele internaționale, cu excepția faptului că pentru cele din urmă Protocolul Adițional I prevede garanții adăugătoare.

Unii exegeți ai domeniului, consideră că totuși unele dintre aceste garanții suplimentare se aplică și pe durata conflictelor armate noninternaționale, exemple concludente în acest sens fiind prevederile similare ale art. 75 (4) (g) PA I și art. 6 (2) (a) PA II sau principiul non bis in idem care se aplică în toate situațiile de conflict armat noninternațional, fapt confirmat și prin stipularea acestuia în statutele Tribunalelor ad-hoc pentru fosta Iugoslavie și Ruanda și în Statutul Curții Penale Internaționale [29, p.157].

Într-o altă opinie conform textului art. 6 (2) PA II care prevede: „… decît în baza unei sentințe pronunțate de un tribunal care să ofere garanțiile fundamentale de independență și imparțialitate” poate fi dedus faptul că în cadrul conflictului armat noninternațional se aplică doar garanțiile fundamentale stipulate în textul articolului citat anterior într-o formă ilustrativă și nu exhaustivă, ceea ce nu este altceva de cît o consecință a compromisului atins de către statele care au participat la elaborarea textului Protocolului Adițional II.

O atenție deosebită urmează să fie acordată respectării garanțiilor judiciare în cazul militarilor învinuiți de încălcarea gravă a prevederilor Dreptului Internațional Umanitar. Așa se face că drepturile juridice ale militarilor sunt aceleași cu ale tuturor cetățenilor, chiar dacă există și unele dispoziții speciale, în legătură cu militarii, în Codul penal sau Codul de procedură penală.

Aceleași cu ale oricărui alt individ supus legii, drepturile judiciare ale militarilor se referă la dreptul la un proces echitabil, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau pus în libertate în cursul procedurii, dreptul de a fi deferit imediat unui judecător sau magistrat, dreptul de a introduce un recurs, dreptul la prezumția de nevinovăție, dreptul la informare asupra naturii și cauzei acuzației, dreptul de a fi asistat de un apărător sau un interpret și de a propune sau interoga martori, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de doua ori pentru aceeași faptă și dreptul la neretroactivitatea legii penale mai severe.

Cu toate acestea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în speța Akvidar contra Turciei, a evidențiat faptul că în cadrul unui război civil pe teritoriu statului pot apărea circumstanțe care să împiedice desfășurarea normală a procesului de realizare a justiției, ceea ce ar permite și derogarea de la unele prevederi ale actelor internaționale cu privire la drepturile omului, în măsura și conform procedurii prestabilite [11, p. 84].

În cazul petrecerii operațiunilor antiteroriste în regiunea Caucaz a Federației Ruse de către forțele armate ruse, guvernul legal nu a stabilit regimul situației excepțional, nu a făcut vreo declarație în sensul limitării drepturilor omului în această regiune și nici nu a recunoscut situația ca fiind un conflict armat noninternațional. Astfel Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând asupra sesizărilor parvenite de la populația din regiunea respectivă a considerat că guvernul Federației Ruse urma să asigure toată gama de drepturi ale omului fără nici o excepție pentru care nu existau nici argumentele legale și nici circumstanțele reale [23, p.143].

Declarația universală a drepturilor omului, din 1948 la art 18 prevede: “Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei; acest drept implică libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public, cât și privat, prin învățământ, practici, cult și îndeplinirea de rituri.”

În același sens Convenția europeană privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din 1950 prevede: „Art. 9.1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practică și prin îndeplinirea ritualului.

2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru siguranța publică, apărarea ordinii, a sănătății sau a moralei publice sau protecția drepturilor și libertăților altuia.”

Constituția Republicii Moldova stipulează expres la art. 31”Libertatea conștiinței” următoarele: “(1) Libertatea conștiinței este garantată. Ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc.

(2) Cultele religioase sînt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii.

(3) În relațiile dintre cultele religioase sînt interzise orice manifestări de învrăjbire.

(4) Cultele religioase sînt autonome, separate de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în aziluri și în orfelinate.”

Constituția României prevede la art. 29. “Libertatea conștiinței.” Prevede: „(1) Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă.

(2) Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale” [1, p.28].

Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc. Cultele religioase sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii. În relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă. Cultele religioase sunt autonome față de stat și se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenței religioase în spitale, în penitenciare, în azile și în orfelinate. Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine [30, p.120].

Comandanții militari trebuie să-și instruiască subordonații în acest sens și, mai ales, să
conștientizeze faptul că restricționarea libertății de gândire, conștiință și religie nu poate fi făcută nici măcar în caz de necesitate militară și nu poate constitui un motiv de represalii armate. In
concluzie, standardele umanitare referitoare la libertatea gândirii, conștiinței și religiei se impun militarilor în orice situație ar acționa atât în operații de război, cât și în operații de stabilitate, sprijin și răspuns la crize în menținerea păcii și securității naționale și internaționale, de acest drept fundamental al omului beneficiind atât credincioșii, cât și necredincioșii ca ființe umane ce sunt sub protecția legilor naturale și a celor elaborate de state.

Cert este faptul că pe timp de conflict armat volumul sau cuantumul de drepturi și garanții care urmează să fie respectate de către forțele armate implicate, în favoarea destinatarilor acestora “se îngustează”. Însă, această procedură urmează să fie reglementată meticulous de către legislația națională a statelor beligerante și prin intermediul regulamentelor militare ale acestuia întru prevenirea abuzurilor sub orișice formă și pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare atît în rîndul combatanților, cît și de către combatanți pe parcursul exercitării obligațiunilor ce-i stau în sarcină, pe segmental ce ține de respectarea libertăților de gîndire, conștiință și religie.

Reușita acestul deziderat depinde în mare măsură de instruirea pe timp de pace a contingentului Armate Naționale prin diseminarea informației ce ține de obligativitatea combatanților de a respecta exigențele de comportament pe parcursul ostilităților militare, adică a prevederilor dreptului internațional umanitar al conflictului armat și necesitatea imperioasă de a stabili un echilibru proporțional dintre necesitatea militară, materializată prin îndeplinirea sarcinii trasate de către superior și obligația de a respecta garanțiile stipulate în materie de drept al conflictului armat în general și a libertății de gîndire, conștiință și religie în special.

Ca orice om și cetățean, fiecare combatant are dreptul de a nu fi expus torturii și pedepselor sau tratamentelor crude, inumane și degradante, deoarece interzicerea acestora este absolută, dreptul respectiv făcând parte din „nucleul dur” al drepturilor omului de la care nu este permisă nicio derogare, indiferent ce motivație ar putea fi invocată, fie ordinea și disciplina militară sau obligația executării fără șovăire a ordinelor, fie apărarea securității naționale și a ordinii publice sau starea de război [12, p.136].

În ceea ce privește situația conflictelor armate noninternaționale, nu există o interdicție expresă, dar aceasta poate fi dedusă din prevederile articolului 4 al PA II: „Toate persoanele care nu participă în mod direct la ostilități sau care nu mai participă la acestea, indiferent că sunt sau nu private de libertate, au dreptul să fie respectată persoana lor, onoarea, convingerile și practicile lor religioase. Ele vor fi tratate cu umanism în toate împrejurările, fără nici o diferență cu caracter nefavorabil”, iar conform Statutului Curții Penale Internaționale: „declaracția cu privire la faptul că nimeni nu va fi cruțat”, constituie o crimă de război în cadrul conflictelor armate noninternaționale [26, p.148].

1.2.Participarea directă la ostilități – un criteriu de definire a statutului de combatant în cadrul conflictelor armate contemporane

În acest sens experții au menționat faptul că în cazul cînd efectul scontat al unei acțiuni urmează să se materializeze într-un eventual prejudiciu de natură militară, elementul cantitativ nu este relevant pentru atingerea pragului de prejudiciu. În acest context „prejudiciul de natură militară” urmează să fie interpretat nu doar ca și provocarea morții, rănirea sau distrugerea combatanților sau a bunurilor militare, ci și orișicare consecință negativă asupra potențialului militar sau a unei operații militare în cadrul conflictului realizată de către o parte la conflit [20, p.31].

Conform normelor cutumiare ale dreptului internațional umanitar, utilizarea armamentului sau a altor mijloace cu scopul comiterii unor acțiuni violente îndreptate împotriva potențialului militar uman și material al forțelor adverse, constituie un exemplu incontestabil de participare directă în cadrul operațiunilor militare.

Acțiunile diversioniste și alte genuri de acțiuni cu caracter militar și cu caracter nemilitar, care duc la perturbarea procesului de dislocare, de transmisiune a informației necesare, de aprovizionarea cu alimente a forțelor armatei adverse pot genera un efect negativ asupra unei operațiuni militare sau a potențialului militar al unei părți la conflict, adică pot atinge pragul prejudiciabil necesar pentru a fi calificate drept participare directă în cadrul ostilităților.

De asemenea efectul negativ poate fi provocat prin acapararea sau controlul efectiv asupra unui teritoriu, a unui obiect sau a unui număr de combatanți ai părții adverse. Spre exemplu: privarea adversarului de a folosi unele teritorii, obiecte sau mecanisme în scopul realizării obiectivelor militare propuse, paza combatanților armatei adverse care au căzut în prizonierat cu scopul de a periclita tentativele de eliberare a acestora cu forța, cu excepția cînd această activitate constituie obligațiunea de serviciu al unui funcționar al statului deținător, dezamorsarea minelor plasate de forțele armate adverse, ar atinge pragul prejudiciabil necesar pentru a fi calificate drept participare directă în cadrul conflictelor armate contemporane.

Pragul prejudiciabil se consideră a fi realizat și în cazul atacului asupra rețelelor de calculatoare ale părții adverse prin intermediul unui sistem exterior sau utilizarea sistemul informațional al adversarului în propriile interese, interceptarea convorbirilor și mesajelor secrete a eșalonului superior al armate adverse sau transmiterea informației cu caracter tactic în ceea ce privește alegerea țintei militare în cadrul operațiunii [26, p.151].

În același timp acțiunea unei persoane nu poate fi calificată drept una care ar provoca prejudiciu potențialului militar uman și material pe simplu motiv că nu ar acționa pozitiv asupra acestuia. Astfel, refuzul persoanei de a colabora cu una dintre părțile adverse în calitate de informator, cercetaș sau observator nu ar atinge în nici un caz pragul prejudiciabil necesar, adică efectul negativ scontat poate fi generat doar printr-o acțiune și nu prin intermediul unei inacțiuni [25, p.138].

Unele acțiuni pot fi parte integrantă a unor operațiuni militare, chiar dacă nu au drept rezultat scontat provocarea unui efect negativ asupra potențialului uman și militar al armatei adverse sau a părții în conflict. Dacă nu a fost provocat un prejudiciu cu caracter militar, atunci, acțiunea, pentru a atinge pragul prejudiciabil, urmează să genereze eventual moartea, rănirea sau distrugerea personalului sau bunurilor materiale ale părții adverse [18, p.130].

Cele mai puține discuții s-au iscat în cazul calificării situației în cazul producerii unui atac asupra persoanelor protejate de legile și obiceiurile de drept internațional umanitar, adică atacul asupra persoanelor civile sau a personalului medico-sanitar sau cel religios, care urmează să fie calificat drept participare directă în cadrul ostilităților chiar dacă nu se produce un prejudiciu cu caracter militar. Acest fapt vine în strictă conformitate cu prevederile Convențiilor de la Haga care stipulează: „se interzice atacul sau bombardarea sub orice formă a orașelor, satelor sau localităților neprotejate.” Prin prisma dreptului internațional umanitar, noțiunea de „atac” urmează să fie interpretată drept: „…acte de violență împotriva adversarului, fie că aceste acte sunt ofensive sau defensive.” Expresia „împotriva adversarului” nu are drept obiectiv identificarea acestuia ci materializarea legăturii intrinseci dintre persoanele care săvârșesc acțiunea și una dintre părțile la conflict. Astfel, chiar și actele de violență împotriva persoanelor civile sau asupra obiectelor care se bucură de protecție pot fi calificate drept participare directă la ostilități, ceea ce nu înseamnă că sunt admise de dreptul internațional umanitar.

Spre exemplu, atacul unui lunetist asupra persoanelor civile sau bombardarea unor sate și orașe ce pot avea drept rezultat provocarea morții, rănirea sau distrugerea persoanelor și bunurilor care se bucură de protecție în fața atacurilor militare directe, vor fi calificate drept participare directă la ostilități indiferent de faptul dacă au provocat un prejudiciu militar părții adverse.

Acțiunile care nu generează prejudiciu cu caracter militar și nu duc la moartea, rănirea sau distrugerea bunurilor și persoanelor care se bucură de protecție, nu pot fi calificate drept metode și mijloace de ducere a războiului sau mijloace de „provocare a prejudiciului adversarului.” Spre exemplu: construcția de baricade sau de posturi fortificate, întreruperea aprovizionării cu curent electric, produse alimentare sau apă, acapararea autovehiculelor sau a combustibilului, manipularea la nivel de rețele de calculatoare, arestarea sau deportarea persoanelor, pot avea un efect negativ semnificativ asupra securității statului, sănătății persoanelor sau comerțului și pot fi chiar interzise de normele dreptului internațional umanitar. Cu toate acestea, în cazul cînd caracterul militar al prejudiciului lipsește, respectivele acțiuni nu vor putea atinge pragul prejudiciabil pentru a fi calificate drept participare directă în cadrul ostilităților [28, p.184].

Pragul prejudiciabil necesar pentru ca o acțiunea să poată fi calificată drept participare directă în cadrul ostilităților urmează să aibă drept rezultat scontat provocarea efectului negativ asupra operațiunilor militare sau a potențialului militar al unei părți la conflict. Dacă prejudiciul cu caracter militar lipsește, atunci pragul prejudiciabil poate fi atins în cazul cînd rezultatul acțiunii poate fi moartea, rănirea sau distrugerea bunurilor sau persoanele care se bucură de protecție în fața atacurilor directe. În ambele cazuri acțiunile descrise pot atinge pragul prejudiciabil și, respectiv, pot fi calificate drept participare directă în cadrul conflictului militar, cu condiția respectării legăturii de cauzalitate directă dintre aceasta una dintre părțile la conflict.

O altă condiție care urmează să fie constatată pentru ca o acțiune să poată fi calificată drept participare directă în cadrul ostilităților este cauzarea directă a prejudiciului. Această condiție se consideră a fi realizată în cazul unei legături directe dintre cauză, adică acțiunea concretă și prejudiciul scontat sau în cazul cînd această acțiune constituie o parte integrată a unei operațiuni militare, care are drept scop principal provocarea unui prejudiciu forțelor militare adverse.

Utilizarea termenului de cauzare „directă” implică logic prezumția unor acțiuni „indirecte”, care nu vor putea fi calificate drept participare directă în cadrul ostilităților. Astfel urmează să fie realizată o distincție clară dintre o provocare directă și una indirectă. Conform Comentariului Protocoalelor Adiționale: „noțiunea de „participare directă” nu trebuie limitată doar la operațiunile militare active, ceea ce ar îngusta vădit cîmpul de aplicare al acesteia, dar nici calificarea drept „participare directă” a tuturor eforturilor militare nu ar fi într-o concordanță logică cu exigențele impuse de conflictele armate contemporane în cadrul cărora toată populația participă într-o oarecare măsura la susținerea eforturilor militare, chiar dacă nu o face direct. În cazul interpretării extensive a acestui criteriu de stabilire a participării directe o bună parte a populației civile ar putea fi încadrată în categoria de combatanți, fapt absolut inadmisibil [31, p.187].

Această poziție este confirmată și atît de practica tribunalelor internaționale, cît și, tangențial, de către prevederile normelor de drept internațional umanitar [18, p.128].

În general, pe lîngă desfășurarea acțiunilor militare, eforturile militare generale s-ar realiza printr-o totalitate de acțiuni care ar putea să contribuie efectiv la înfrângerea inamicului. De exemplu: proiectarea, producerea și transportarea armamentului, construcția drumurilor, aeroporturilor, gărilor, porturilor, podurilor și a altor elemente ale infrastructurii în afara unor operațiuni militare concrete, iar acțiunile întru susținerea conflictului armat ar mai îngloba în sine și susținerea economică, financiară, politică și informațională. Este admisibil să credem că atît eforturile militare generale cît și activitatea întru susținerea conflictului armat, ar putea contribui la atingerea pragului prejudiciabil necesar pentru a fi calificate drept participare directă. Unele dintre aceste acțiuni se pot dovedi a fi chiar necesare pentru înfrîngerea inamicului, adică susținerea financiară, asigurarea forțelor militarea cu alimente și spațiu pentru dislocare, producerea de armament și muniții. Însă, spre deosebire de desfășurarea acțiunilor militare, care au drept obiectiv materializarea pragului prejudiciabil scontat, atît eforturile militarea generale cît și acțiunile întru susținerea conflictului armat au drept obiectiv doar susținerea și potențarea capacității de provocare a prejudiciului. Participarea „directă” prezumă acțiuni militare care prin natura și scopul lor pot avea drept rezultat scontat provocarea unui prejudiciu concret potențialului uman și dotării tehnice ale adversarului [16, p.144].

În cadrul discuțiilor asupra acestei probleme experții au subliniat faptul că „susținerea” acțiunilor militare, „pregătirea” acestora sau „abilitarea cu dreptul” de a participa în cadrul acțiunilor militare nu trebuie sa fie confundate sau asimilate, echivalate cu „participarea directă”, care se materializează prin participarea personală a individului în cadrului acțiunilor militare menite să genereze un prejudiciu forțelor armate adverse și de sine stătător comite acte de ostilitate, care sunt parte a acțiunilor militare.

Pentru ca o acțiune să poată fi calificată drept participare „directă” și nu una „indirectă” în cadrul operațiunilor militare, trebuie să fie constatată o legătură cauzală suficient de strînsă dintre aceasta și efectul produs.

Astfel, participarea directă prezumă existența unei legături cauză-efect foarte strînsă între acțiunea persoanei și efectul produs, în acel loc și în acel moment cînd acțiunea se consumă. „Provocare indirectă a prejudiciului” sau „contribuția materială la procesul de provocare a prejudiciului”, constituie noțiuni mult prea vagi, iar acceptarea lor ar duce la faptul ca o bună parte din populația civilă să fie învinuită de participare directă în cadrul ostilităților și să fie privată de protecția în fața atacurilor militare directe. Pentru evitarea confuziilor, participarea directă și indirectă urmează să fie interpretată și calificată în lumina provocării directe sau indirecte a prejudiciului.

În acest context, provocarea sau cauzarea directă, adică cauza, în raport cu prejudiciul cauzat urmează să constituie un tot întreg. Astfel, acțiunile individuale care contribuie la creșterea potențialului militar sau la creșterea capacității de cauzare a prejudiciului militar părții adverse sau cauzează un prejudiciu indirect, nu pot fi calificate drept participare directă în cadrul conflictelor armate contemporane. Spre exemplu, aplicare sancțiunilor economice asupra unei părți la conflict, privarea acesteia de resurse financiare sau punerea la dispoziția părții adverse a resurselor și serviciilor (energie electrică, combustibil, materiale de construcție, servicii financiare) vor avea o importanță colosală pentru desfășurarea și soarta operațiunilor militare, dar nu și un efect direct și prompt. Alte exemple de participare sau mai bine zis contribuție indirectă ar fi cercetarea științifică și proiectarea, producerea și transportarea armamentului și munițiilor, cu excepția cazului cînd aceste acțiuni sunt parte integrantă a unei operațiuni militare complexe, care are drept obiectiv scontat, cauzarea unui prejudiciu echivalent cu pragul prejudiciabil necesar pentru ca acțiunea să fie calificată drept participare directă în cadrul operațiunilor militare. O situație care merită un interes deosebit este procesul de pregătire a viitorilor combatanți. Chiar dacă recrutarea și pregătirea personalului militar este extrem de importantă pentru atingerea obiectivelor militare propuse, legătura cauză-efect dintre aceste acțiuni de pregătire și prejudiciul cauzat părții adverse rămîne a fi una indirectă. Numai în cazul cînd recrutarea și pregătirea constituie o parte integrată a unei operațiuni militare distincte, aceste acțiuni pot fi calificate drept participare directă în cadrul ostilităților [29, p.150].

Pentru ca o acțiune să poată fi calificată drept participare directă la ostilități nu este necesar și nici suficient ca aceasta să fie necesară pentru cauzarea prejudiciului. Spre exemplu, finanțarea și asigurarea trupelor cu alimentele necesare sau producerea armamentului sunt acțiuni necesare pentru realizarea operațiunilor militare, dar între acestea și cauzarea prejudiciului legătura cauză-efect lipsește. Pe de altă parte acțiunile unui informator dintr-un grup în cadrul unei operațiuni militare complexe vor fi calificate drept participare directă la conflict, cu toate că acțiunile sale se pot dovedi absolut inutile pentru atingerea pragului prejudiciabil [21, p.84].

De asemenea nu este suficient faptul ca acțiunea și prejudiciul cauzat să fie legate între ele printr-un șir de evenimente ceea ce ar asigura legătura de cauzalitate dintre acestea. Spre exemplu confecționarea unui material sau mecanism explozibil, păstrarea acestuia, aducerea prin contrabandă a elementelor acestuia, chiar dacă constituie elemente necesare pentru realizarea pragului prejudiciabil și sunt legate între ele prin intermediul conexiunii de cauză-efect, nu constituie participare directă la conflict, spre deosebire de amplasarea sau detonarea acestui mecanism, deoarece, aceste acțiuni, în sinea lor, nu duc la atingerea pragului prejudiciabil.

Exacerbarea violenței pune piedici enorme în protecția civililor și aplicarea dreptului internațional umanitar. Conflictele armate au devenit mai complexe, iar acordurile de pace mai dificil de a fi încheiate. Instrumentarea diferendelor etnice și religioase a devenit o caracteristică permanentă a multor conflicte. Și-au făcut apariția noi actori capabili să se angajeze în violențe. Natura fragmentată a conflictelor în statele slab dezvoltate sau destructurate oferă locul pentru acționarea unor actori armați. Tehnici din ce în ce mai sofisticate sunt utilizate pentru a purta un război. Disponibilitatea necontrolată a unor mari cantități și diverse categorii de arme, la fel, a cunoscut o creștere spectaculoasă [18, p.105].

Cea mai impunătoare parte a conflictelor armate contemporane au un caracter noninternațional, ceea ce generează frică, suferințe și anxietate în rândul persoanelor civile afectate direct de acestea. În timpul conflictelor armate cu caracter noninternațional tot mai des au loc atacuri intenționate asupra persoanelor și asupra obiectivelor civile. De asemenea pot fi constatate astfel de fenomene negative ca: tâlhăria și huliganismul, distrugerea bunurilor proprietate privată a persoanelor civile, strămutarea sau deplasarea forțată a populației, utilizarea populației civile la crearea „scuturilor vii”, distrugerea infrastructurii care este necesară pentru supraviețuirea persoanelor civile, violuri și alte forme de agresiune sexuală, tortură, atacuri fără respectarea principiului distincției și alte forme de violență. Acest șir de probleme este provocat atât de lipsa unor reglementări juridice clare cât și de nerespectarea normelor de drept internațional umanitar existente [14, p.39].

Normele de drept internațional umanitar ce au drept scop primordial ameliorarea sorții persoanelor neimplicate în cadrul operațiunilor militare s-au dezvoltat și s-au materializat în textul Protocolului Adițional II la cele IV Convenții de la Geneva adoptat la 8 iulie 1977, care: „dezvoltă și completează art. 3 comun al Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949”. De asemenea art. 1 (2) al Protocolului Adițional I stipulează: „Prezentul Protocol nu se va aplica situațiilor de tensiune internă și tulburărilor interne cum sunt actele de dezordine publică, acte sporadice și izolate de violență și acte analoage, care nu sunt conflicte armate.”

Cu toate acestea, putem afirma cu o oarecare doză de siguranță că normele convenționale codificate ale dreptului internațional umanitar nu reglementează și nu ne oferă răspunsuri univoce la toate problemele generate de situațiile reale. Prezenta deficiență, a fost parțial rezolvată prin intermediul elaborării normelor cutumiare cere urmează să se aplice tuturor Părților implicate (atât state cât și formațiuni nestatale) sau afectate de conflictul armat indiferent dacă acestea au ratificat sau nu Convențiile ce le stipulează expres. În esență, acestea au drept scop, lichidarea lacunelor normelor convenționale cu precădere a celor din domeniul desfășurării operațiunilor militare, având drept obiectiv principal respectarea normelor dreptului internațional umanitar pe timp de conflict armat noninternațional. Deficiența normelor cutumiare, care dispun de aceeași valoare juridică ca și normele convenționale, este incertitudinea efectelor juridice generate, grație caracterului nescris, adică datorită formei nematerializate a acestora [19, p.88].

Există totuși unele situații dificile în ceea ce privește reglementarea directă a situațiilor create fie prin intermediul normelor codificate, fie prin intermediul normelor cutumiare. Astfel, prevederile art. 3 comun fixează garanțiile minime în favoarea persoanelor deținute, dar în toate condițiile când această micro Convenție urmează să fie aplicată. Spre exemplu, nu este descrisă cu lux de amănunte procedura și garanțiile ce urmează să fie oferite persoanelor internate în urma constatării necesității imperioase de securitate constatate de puterea deținătoare. În opinia Comitetului Internațional al Crucii Roșii pentru elucidarea acestor lacune urmează să se facă referință și la normele altor ramuri de drept aplicabile pe parcursul situațiilor conflictuale reglementate de art. 3 comun, adică normele dreptului internațional al drepturilor omului și normele dreptului național al statului pe teritoriul căruia se desfășoară operațiunile militare. De asemenea problema reglementării juridice a criteriului de participare directă la ostilități urmează să constituie obiectul unor vaste cercetări în cadrul mediului academic [30, p.45].

Un alt șir de dificultăți sunt provocate de lipsa criteriilor univoce ale aplicabilității normelor codificate și de problematica calificării unor situații ca fiind sau nu conflicte armate noninternaționale. Spre exemplu, poate sau nu fi recunoscută o grupare de persoane înarmate care a făcut uz de violență drept parte la una conflict armat noninternațional. Pe lângă criteriul intensității violențelor, care nu dispune de o scară concretă de determinare, fiind unul extrem de volatil din punct de vedere al interpretării juridice, mai urmează să fie luat în calcul caracterul structural al grupărilor neguvernamentale implicate. În cazul când structura organizațională a grupării militare este una mai puțin stabilă, cu o ierarhie strict nedeterminată, care nu dispune de un control efectiv și eficient asupra membrilor și subdiviziunilor sale, atunci statutul de parte la conflict rămâne a fi unul extrem de dubios. Judecând conform raționamentelor reflectate anterior, putem constata că pentru o calificare juridică corectă este nevoie de o apreciere obiectivă a tuturor condițiilor și factorilor care ne-ar permite să calificăm o grupare sau alte drept parte la conflict, mai ales prin prisma „războiului contra terorismului”, situație de fapt, ce provoacă un șir întreg de lacune ale procesului de calificare și aplicare a normelor de drept internațional umanitar.

În concluzie, putem afirma cu certitudine, că dezvoltarea dreptului internațional umanitar prin intermediul normelor cutumiare este una extrem de benefică și necesară dar nu și suficientă pentru a garanta aplicarea în practică a normelor juridice în cadrul unui conflict armat noninternațional, necesară fiind diseminarea informației cu privire la aceste norme și interpretarea univocă a acestora de către niște subiecți imparțiali din rândul savanților notorii ai domeniului sub egida organizațiilor internaționale nonguvernamentale cu caracter umanitar [18, p.106].

O lacună aparte este reprezentată de lipsa unor mecanisme eficiente de aplicare în practică a normelor dreptului internațional umanitar în cadrul conflictelor armate contemporane, fapt catalizat și de creșterea vertiginoasă a conflictelor asimetrice. Conflictele armate noninternaționale variază după structură și intensitate de la cele similare unui conflict armat internațional clasic la cele nestructurate cu explozii sporadice ale violenței armate. Părțile în cadrul acestor conflicte sunt extrem de diferite atât ca structură cât și ca atitudine față de respectarea normelor de drept internațional umanitar. Factorii care influențează asupra respectării dreptului internațional umanitar de către părțile la conflict sunt: a) consistența cunoașterii normelor dispozitive ale dreptului internațional umanitar, cât și a sancțiunilor ce pot să survină în urma încălcării acestora, b) motivele declanșării și participării în cadrul operațiunilor militare, c) necesitatea sensibilizării opiniei publice internaționale și a atenției organismelor internaționale competente, d) legitimitatea politică atît a guvernului legal, cât și a grupărilor militare implicate etc. [27, p.163].

În opinia autorilor E. Ampleeva și M.Ogorodnikov, o problemă aparte este reprezentată de faptul că în practica internațională există situații când statele terțe se implică în cadrul conflictelor armate cu caracter noninternațional de partea guvernului legal pentru a-l ajuta se reinstaureze și să garanteze ordinea legală, la inițiativa sau invitația acestuia. Astfel de intervenții se consideră a fi legale din punct de vedere a dreptului internațional și nu contravin principiului suveranității statelor. Precedentele ce au avut loc pe parcursul secolului XX: intervenția forțelor armate ale URSS în Ungaria (1956), în Cehoslovacia (1968) și Afganistan (1979), asistența militară a SUA în Republica Dominicană (1965) și în Grenada (1983) sau dovedit a fi destul de tendențioase, creând o platformă propice pentru diferite abuzuri din parte forțelor armate implicate, care abuzează în unele cazuri de așa numitele invitații ale puterii legale pentru a-și realiza propriile interese strategice. Respectarea și aplicarea normelor dreptului internațional umanitar în astfel de situații dubioase rămâne a fi una extrem de dificilă [12, p.75].

Întru ameliorarea acestei situații nefaste urmează să se adopte o abordare strategică și complexă care ar evidenția potențialele avantaje ale respectării acestor norme. Spre exemplu: a) creșterea eficienței operațiunilor militare și a disciplinei în rândul participanților la conflict, adică respectarea normelor dreptului internațional umanitar încă în perioada planificării operațiunilor militare, punând accent pe respectarea principiule distincției și proporționalității, b) așteptarea unui feed-beck similar din partea adversarului, c) reputația forțelor armate, care urmează să crească în ochii cetățenilor statului implicat și să genereze o susținere efectivă din partea acestora, d) atitudinea față de obiectivele și valorile cultural-religioase, care ar contribui la crearea unui climat de încredere între forțele militare implicate și persoanele civile și între persoanele civile de diferite confesiuni întru perspectiva soluționării amiabile și de lungă durată a conflictului, e) posibilitatea și eventualitatea survenirii răspunderii penale pentru încălcarea normelor respective, care se dovedește a fi unul din cele mai efective mijloace de prevenire a comiterii acestui gen de infracțiuni.

Pentru garantarea creșterii efectivității respectării normelor de drept internațional umanitar în cadrul unui conflict urmează să se ia în calcul și variabila caracterului inedit al motivelor și scopurilor părților implicate, atitudinea și subtextul național-religios practic omniprezent în cadrul conflictelor armate contemporane, ceea ce nu înseamnă că acestea ar forma o parte a obiectului de studiu și reglementare a dreptului internațional umanitar, dar ar putea contribui la elaborarea unor măsuri concludente și mecanisme eficiente de aplicare a normelor legale pentru fiecare situație în parte. Este incontestabil faptul că pentru a contribui efectiv la aplicarea normelor legale în cadrul unui conflict armat urmează să fie inițiate niște acțiuni strategice și complexe de lungă durată care ar permite diseminarea informației cu privire la dreptul internațional umanitar nu doar în rândul forțelor armate regulate ci și în rândul persoanelor civile care, așa cum ne dovedește practica, rămân a fi categoria cea mai afectată în cadrul conflictelor armate contemporane [13, p.226].

În urma unui studiu al conflictelor armate contemporane, putem lesne constata că doar un număr foarte restrîns dintre acestea pot fi calificate ca fiind conflicte armate internaționale în sensul clasic la acestei noțiuni. Marea majoritate a conflictelor armate contemporane sunt conflicte armate noninternaționale care evoluează și se pot transforma pe parcursul derulării lor în conflicte armate internaționale și invers sau se pot transforma, mai nou, în conflicte armate asimetrice sau destructurate, ceea ce generează o sumedenie de probleme de natură juridică în ceea ce privește aplicabilitatea normelor de drept internațional umanitar asupra acestor situații. Urmează să evidențiem faptul că în cazul în care, pe timpul unui conflict armat noninternațional se implică un alt stat sau grup de state de partea guvernului „legal”, acesta își păstrează statutul de conflict armat noninternațional. Situația este una absolut inversă în cazul în care un stat terț sau un grup de state se implică pentru a susține grupul sau organizația militară neguvernamentală, fapt ce conferă caracter internațional acestui conflict. În urma evoluției evenimentelor în cadrul unui asemenea conflict acesta se poate transforma din unul internațional în unul noninternațional. Aceste transformări cardinale de situație provoacă o serie de divicultăți de natură juridică în ceea ce privește variabila temporală a aplicabilității unui set sau altul de norme aplicabile acestor conflicte armate [11, p.105].

Un caz aparte în constituie așa numitul „război contra terorismului” sau „lupta contra terorismului”, care au dat naștere unor schimbări radicale în ceea ce privește abordarea conflictelor armate. Urmează să constatăm modificările esențiale ale metodelor de ducere a războiului, utilizarea unor elemente tactice absolut necaracteristice conflictelor armate: inițierea unor operațiuni vaste de cercetare la toate nivelele, introducerea unor sancțiuni de natură economico-financiară, desfășurarea unor operațiuni contrateroriste cu participarea forțelor militare regulate ale unor state, fără însă a genera intensitatea necesară pentru a se recunoaște existența unui conflict armat.

Acestea și multe alte modificări sau chiar mutații la momentul actual în ceea ce privește structura, esența și spiritul conflictelor armate contemporane ne demonstrează că societatea evoluează necontenit, iar conflictele armate rămân a fi spre marele nostru regret un element indispensabil al acesteia, modificându-se doar metodele, mijloacele, părțile implicate și scopurile vizate, consecințele devenind din ce în ce mai negative mai ale pentru pătura cea mai vulnerabilă – persoanele civile. Respectivul raționament ne permite să constatăm importanța incontestabilă a normelor de drept internațional umanitar și necesitate stringentă a modificării și reactualizării acestora la provocările generate de conflictele armate contemporane [18, p.108].

Cu toate acestea, respectiva abordare prezintă un interes teoretic vădit. Astfel, interesul mutual sau simultan urmează, în opinia autorului citat anterior, să se bazeze atât pe un șir de factori de natură umană, cât și cei materiali.

Factorii de natură umană ar fi: represaliile, etica și opinia publică. Etica rămâne a fi un element fundamental al oricărei guvernări sau regim politic, indiferent de modalitatea de venire la conducere a acestuia. De asemenea Albert Camus, deținătorul premiului Nobel pentru Pace și cunoscut scriitor francez, menționa în acest sens: „a lupta pentru dreptate, nu înseamnă a ucide cu aceleași arme cu care ești atacat.” Atitudinea combatantului care a fost prizonier de război, ar urma să fie una etică față de persoanele capturate [16, p.93].

Opinia publică este un alt factor care ar trebui să influențeze părțile beligerante în vederea respectării dreptului internațional umanitar. În cadrul conflictelor armate contemporane un element caracteristic este mobilizarea quasi totală a populației contra unui regim renegat sau contra unui adversar care este net superior în ceea ce privește dotarea tehnică și militară cu caracter militar, pentru obținerea victoriei, adică pentru realizarea obiectivelor propuse. Spre exemplu, Statele Unite ale Americii în lupa „contra terorismului”, are iminentă nevoie de susținerea cetățenilor acestei țări, adică de opinia publică pozitivă, ceea ce permite senatorilor să ia decizii cu privire la alocarea unor sume gigantice întru lupta cu acest flagel. Chiar dacă prin intermediul surselor de informare în masă, opinia publică poate fi relativ ușor ghidată sau dusă în eroare, mai devreme sau mai târziu, faptele infracționale și atrocitățile săvârșite în cadrul operațiunilor militare de una dintre părțile implicate, vor deveni cunoscute, iar cei ce le-au comis vor sta în fața instanțelor competente pentru a da explicații plauzibile și pentru a purta răspundere pentru cele săvârșite.

Represaliile constituie al treilea factor de natură umană, care ar trebui să influențeze apariția, constatarea, încheierea și realizarea unui interes mutual sau simultan al părților beligerante în vederea respectării normelor dreptului internațional umanitar. Acest fenomen este absolut interzis de normele internaționale în vigoare. În cazul excelării necontrolate a violențelor, fapt caracteristic conflictelor armate contemporane cu caracter asimetric, represaliile atât fată de civili, cât și față de persoanele reținute, pot fi constatate cu regularitate [15, p.133].

O altă componentă importantă în procesul de convingere a părților despre existența unui interes mutual în ceea ce privește respectarea dreptului internațional umanitar, sunt factorii materiali: necesitatea militară, interesul economic, reconstrucția păcii.

2. Protecția juridică a prizonierilor de război în cadrul conflictului armat din ucraina

2.1. Mecanismele juridice de asigurare a protecției prizonierilor de război

Doar combatanții sunt cei ce au dreptul exclusiv de a beneficia de statutul de prizonier de război. Reglementarea actuală a statutului de prizonier de război își are originea în spiritul cavaleresc care prevedea respectarea inamicului și a statutului acestuia chiar și în cazul căderii în prizonierat.

În epoca antică prizonierii de război erau distruși fizic sau transformați în sclavi. Prin intermediul Consiliului de la Lateran din fost periclitată acestă practică nocivă doar în cadrul războaielor dintre creștini. Astfel, în acestă perioadă nu a existat un mecanism viabil de protecția a prizonierului de război și nici un act care ar fi stabilit clar procedura și mecanismele de conferire a statutului de protecția în favoarea persoanelor capturate în timpul ostilităților.

În epoca mediavală războaiele devin o întreprindere lucrativă foarte rentabilă. Persoanele capturate erau eliberate în schimbul unei taxe care varia în dependență de gradul militar al acestora.

În perioada madernă este constatată existența unor acorduri dintre comandanții militari cu privire la condițiile și tarifele de răscumpărare pentru eliberarea persoanelor capturate, numite carteluri. Secolele XVIII, XIX sunt marcate în acest sens de semnarea unui șir de tratate care vizau și protecția prizonierilor de război: Tratatul definitiv de pace și prietenie dintre Franța, Marea Britanie și Spania, semnat la Paris la 10 ianuarie 1763, Tratatul de Pace de la Teschen dintre Austria și Prusia, semnat la Haga la 10 septembrie 1785, Decretul Adunării Naționale Franceze din 4 mai 1792 care plasa prizonierii de război sub protecția națiunii franceze și reprima relele tratamente și acte de cruzime comise împotriva lor, Cartelul pentru schimbul prizonierilor de război, semnat la Washington la 12 mai 1813 între SUA și Marea Britanie, Convenția din 26 noiembrie 1820 semnată de Spania și Columbia la Ciudad de Trujillo pentru regularizarea rezboiului, Instrucțiunile pentru armatele de campanie ale SUA (Codul Lieber) din 1863 care reglementa protecție prizonierilor de război în 38 de articole [12, p.126].

Tragismul situației prizonierilor în cadrul celui de al II-lea Război Mondial a impus obligația ca ei să nu fie supuși în niciun caz mutilărilor fizice sau experiențelor medicale, trebuind să fie protejați tot timpul, mai ales contra actelor de violență și intimidare, contra insultelor și curiozității publice, exigențe materializate în textul Concenției a III-a de la Geneva.

Actele normative internaționale care reglementează direct sau tangențial procedura de conferire a statutului juridic de przonier de război și conținutul acestuia sunt:

1. Regulamentul anexă la Convenția a IV-a de la Haga din anul 1907;

2. Convenția de la Geneva din 27 iulie 1929 pentru ameliorarea soartei prizonierilor de război;

3. Convenția a III-a de la Geneva cu privire la protecția prizonierilor de război din 12 august 1949;

4. Protocolul Adițional I la Convențiile de la Geneva adoptat la 8 iunie 1977.

Conform opiniei unanim acceptate formulate de către amiralul german Canaris: „Luarea în prizonierat are drept scop unic și prioritar împiedicarea participării directe la ostilități a persoanei reținute și nu pedeapsa sau răzbunarea pentru acțiunile săvârșite. Această exigență de comportament față de prizonierii de război vine în unison cu regulile elementare de ducere a războiului, adică cu interdicția de a ataca persoanele neînarmate sau civile, aceștia constituind categoria cea mai vulnerabilă a participanților în cadrul conflictului militar.”

Sunt prizonieri de război, în sensul Convenției a III-a de la Geneva din 12 august 1949, persoanele care fac parte din următoarele categorii și au căzut sub puterea inamicului:

1. Membrii forțelor armate ale unei părți în conflict, precum și membrii milițiilor și corpurilor de voluntari care fac parte din aceste forțe armate;

2. Membrii altor miliții și altor corpuri de voluntari, inclusiv acei din mișcările de rezistență organizate, care aparțin unei părți în conflict și care acționează în afara sau în interiorul propriului teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiția ca aceste miliții sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mișcări de rezistență arganizate, să îndeplinească următoarele condiții:

a) să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonații săi;

b) să dispună de un semn distinctiv fix și care să poată fi recunoscut de la distanță;

c) să poarte armele în mod deschis;

d) să se conformeze în operațiunile lor, legilor și obiceiurilor războiului.

3. Membrii forțelor armate regulate, care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorități nerecunoscute de Puterea deținătoare.

4. Persoanele care urmează forțele armate, fără a face parte direct din ele, cum sunt membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenții de război, furnizorii, membrii unităților de lucru sau ai serviciilor însărcinate cu bunăstarea forțelor armate, sub rezerva ca acestea să fi primit autorizația forțelor armate pe care le însoțesc, acestea urmînd să le elibereze un bilet de identitate [21, p.88].

5. Membrii echipajelor, inclusiv comandanții, piloții și elevii marinei comerciale și echipajelor aviației civile ale părților în conflict, care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea altor dispoziții de drept internațional.

6. Populația unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timp de a se constitui în forțe armate regulate, dacă membrii acesteia poartă armele în mod deschis și dacă respectă legile și obiceiurile războiului.

În sensul definirii statutului juridic al prizonierului de război, articolul 44(1) al Protocolului Adițional I stipulează: „Orice combatant în sensul articolului 43, care cade în mîinile părților adverse, este prizonier de război.”

Statutul de prizonier de război este de o maximă importanță, deoarece persoana care nu poate să beneficieze de acest statut este susceptibilă de a fi pedepsită penal pentru participarea la ostilități, cu atât mai mult cu cât în legislația națională a unor state participarea la conflict poate fi sancționată cu pedeapsa capitală. În acest caz dilema asupra statutului persoanei se transformă din una juridică în una care urmează să decidă asupra vieții persoanei capturate, ceea ce ne demonstrează o dată în plus necesitatea imperioasă a procesului de stabilire a statutului juridic al persoanei capturate [11, p.160].

Protecția juridică a prizonierilor de război în cadrul conflictelor armate internaționale este asigurată prin intermediul Convenției a III-a de la Geneva din 12 august 1949. Acest act normativ are drept fundament următoarele două principii:

a) prizonierul de război nu poate fi supus unei cercetări judiciare sau pedepsit doar pentru participarea în cadrul ostilităților;

b) prizonierul de război urmează să beneficieze de un tratament uman pe toată durată detenției până la eliberare sau repatriere.

Astfel, articolul 5(2) al Convenției a III-a de la Geneva prevede: „Dacă există vreo îndoială în ce privește încadrarea în una din categoriile enumerate în art. persoanelor care au comis un act de beligeranță și care au căzut în mâinile inamicului, numitele persoane vor beneficia de protecția prezentei Convenții, în așteptarea ca statutul lor să fie determinat de un tribunal competent.”

În lumina celor menționate anterior, putem constata faptul că delegații la conferința de la Geneva conștientizau adevărata valoare a acestui statut, ceea ce a dus la reglementarea expresă a acestuia în textul unei convenții distincte. Conform prevederilor exprese ale actului normativ internațional citat, în cazul unei situații incerte în ceea ce privește acordarea statutului de prizonier de război, prioritate se acordă persoanei reținute prin acordarea acestui statut, până la proba contrarie constatată prin intermediul unei instanțe competente [25, p.123].

Conținutul Convenției a III-a de la Geneva este pătruns de spiritul principiilor de drept internațional public în general și de principiul umanismului în relațiile cu prizonierii de război în special. Regula generală prevede acordarea statutului de prizonier de război oricărei persoane care poate fi încadrată în una din categoriile descrise în articolul 4 al Convenției a III-a de la Geneva, indiferent de modalitatea și circumstanțele în care aceasta a fost reținută.

Incertitudinea în acest sens este potențată de lipsa unei definiții unanim acceptată asupra noțiunii de „stare dubioasă” sau „stare incertă” a persoanei care pretinde a beneficia de statutul de prizonier de război. Din punct de vedere juridic „starea de incertitudine” poate fi calificată drept stare de fapt care provoacă dubii pentru o persoană competentă în procesul de luare a unei decizii de o maximă importanță.

Comentariul asupra Convenției a III-a de la Geneva nu face lumină în acest sens, stipulând doar două cazuri când articolul 5 (2) este aplicabil: dezertorii și persoanele care însoțesc forțele militare, care și-au pierdut actele în baza cărora se legitimează (legitimațiile). Din spiritul comentariului acestor norme putem concluziona că „starea de incertitudine” în procesul de acordare a statutului de prizonier de război ar trebui să apară cât se poate de rar, deoarece categoriile evidențiate în articolul 4 pretind a avea un caracter exhaustiv, ceea ce ar trebui să excludă situațiile dubioase, iar adoptarea articolului avut drept obiectiv principal privarea Părții Deținătoare de dreptul de a decide unilateral și subiectiv asupra acordării acestui statut.

Opinia majorității exegeților în domeniu asupra procesului de acordare a statutului de prizonier de război se rezumă la prezumția că orișicare persoană reținută în perimetrul acțiunilor de luptă este considerată a fi prizonier pînă la proba contrarie [17, p.193].

O astfel de quasi-prezumție este materializată în textele unor îndrumare sau regulamente militare ale unor state. În același sens, manualul pentru forțele de apărare ale Australiei stipulează: „În majoritatea cazurilor combatantul reținut are dreptul la statut de prizonier de război.”

Consiliul Secret al Marii Britanii a cercetat acțiunea articolului 5 într-un caz survenit în urma conflictului militar care s-a declanșat între Malaiezia și Indonezia. În textul hotărârii acesta a prevăzut: „Până când nu apar dubii în ceea ce privește acordarea statutului de prizonier de război, articolul 5 nu este aplicabil și nu este necesar ca o instanță competentă să se pronunțe asupra aplicabilității sau inaplicabilității acestei garanții suplimentare. Astfel, dacă statutul persoanei reținute nu a generat dubii, nu apare necesitatea adoptării unei hotărâri judiciare asupra prezentului caz.”

Acest fapt ne demonstrează că instanța britanică a interpretat expresia „apar dubii”drept situația care reflectă îndoiala ce poate fi invocată înainte sau în timpul procesului de judecată, aceasta având doar o pondere procedurală și nu una materială. Într-o opinie separată lorzii Gest și Barwik consideră că: „atât timp cât învinuitul a emis o astfel de pretenție (de a i se acorda statutul de prizonier de război)… „dubiile” care pot să apară conform articolul 5 trebuie să se axeze asupra faptului de apartenență a învinuitului la una din categoriile prevăzute în articolul 4 al Convenției a III-a de la Geneva.”

Interpretarea în baza căreia „starea dubioasă” apare atunci când se prezintă unele pretenții asupra conferirii statutului de prizonier, poate fi observată și în cadrul Regulamentului Forțelor Militare Terestre ale Statelor Unite ale Americii despre prizonierii de război adoptat în anul 1997 care prevede deferirea unei instanțe competente a fiecărui caz în care apar dubii în ceea ce privește acordarea statutului de prizonier de război, cu condiția că persoana vizată pretinde a fi supus unui tratament similar celui garantat de Convenția a III-a de la Geneva.

Această prevedere este în unison cu prezumția stipulată în articolul 45 (1) al Protocolului Adițional I la Convențiile de la Geneva din 8 iunie 1977 care menționează: „1. O persoană care ia parte la ostilități și cade în mâinile părții adverse este presupusă a fi prizonier de război și, în consecință, este protejată de cea de a III-a Convenție, atunci când ea revendică statutul de prizonier de război, sau rezultă că are dreptul la statutul de prizonier de război, sau atunci când partea de care ea depinde revendică pentru ea acest statut pe calea notificării adresate puterii care o deține sau puterii protectoare. Dacă există vreo îndoială asupra dreptului său la statutul de prizonier de război, această persoană continuă să beneficieze de acest statut și, prin urmare, de protecția celei de a III-a Convenție și a prezentului Protocol, așteptând ca statutul său să fie determinat de un tribunal competent.”

În opinia autorilor Comentariului Protocolului Adițional I norma stipulată în articolul 5(2) a avut o importanță crucială în procesul de apărare și garantare a drepturilor celor ce au participat în cadrul conflictelor armate internaționale, cu toate că a rămas a fi una neunivocă în sensul interpretării. Problemele constatate în cadrul conflictelor armate cu participarea masivă a partizanilor au scos la iveală insuficiența respectivelor reglementări, fapt care a dus la adoptarea articolului 45 în textul Protocolului Adițional I. Scopul principal al adoptării acestei norme speciale a fost de a identifica o procedură de conferire a statutului de prizonier de război în cazurile când nu există certitudinea că persoana reținută ar putea fi încadrată în una din categoriile prevăzute în articolul 4 [9, p.144].

Astfel alin. 2 și 3 ale articolului 45 stipulează: „2. Dacă o persoană căzută în mâinile unei părți adverse nu este ținută ca prizonier de război și trebuie să fie judecată de această parte pentru o infracțiune în legătură cu ostilitățile, ea este îndreptățită să își valorifice dreptul său la statutul de prizonier de război în fața unui tribunal judiciar și să obțină ca această problemă să fie rezolvată. De fiecare dată când procedura aplicabilă o permite, problema trebuie să fie soluționată înainte de a se fi decis asupra infracțiunii. Reprezentanții Puterii protectoare au dreptul să asiste la dezbaterile în cursul cărora această problemă trebuie să fie rezolvată, în afara cazului excepțional în care aceste dezbateri se desfășoară cu ușile închise în interesul securității de stat. În acest caz, Puterea deținătoare trebuie să informeze despre aceasta Puterea protectore.

Orice persoană ce participă la ostilități, care nu are dreptul la statutul de prizonier de război și nu beneficiază de un tratament mai favorabil în conformitate cu cea de a IV-a Convenție, are dreptul, oricând, la protecția prevăzută în articolul 75 al prezentului Protocol. În teritoriul ocupat o astfel de persoană, exceptând situația când este deținută pentru spionaj, beneficiază, de asemenea, în pofida dispozițiilor articolului 5 al celei de a IV-a Convenții, de drepturile de comunicare prevăzute în amintita Convenție.”

Textul articolului 45 prevede expres cazurile în care dubiile trebuie să dispară în ceea ce privește acordarea statutului de prizonier de război în baza prezumției acestuia:

1. Dacă persoana reținută pretinde la acest statut.

2. Dacă există supoziția că acesteia i s-ar putea conferi acest statut.

3. Dacă partea căreia acesta îi aparține pledează pentru oferirea acestui statut.

În cazurile când dubiile persistă în pofida acțiunilor menționate anterior, statutul persoanei reținute urmează să fie determinat de o instanță competentă. Această consecutivitate de prezumții este o continuare logică a prevederilor articolului 5, diferența constând în faptul că obligația de a demonstra sau de a proba imposibilitatea conferirii statutului pretins stă în sarcina Părții deținătoare și nu invers [20, p.187].

Judecând conform interpretărilor date de Regulamentele militare ale unor state citate anterior, dubiile sau îndoielile în ceea ce privește conferirea statutului de prizonier de război în sensul articolului 5(2) pot apărea doar în legătură cu apartenența persoanei reținute la una din categoriile prevăzute în articolul 4 al Convenției a III-a de la Geneva.

De asemenea este de menționat faptul că statutul de prizonier de război urmează să fie conferit doar celor care au fost capturați în limitele temporale ale conflictului armat. În acest sens, doctrinarii citează precedentul oferit de Curtea de Casație din Franța la 16 februarie 1951 în cazul Bittrich et Guttman, conform căruia generalul german arestat după capitularea Federației Germane spre sfîrșitul celui de al II-lea Război Mondial (7 mai 1945) nu mai putea beneficia și nici pretinde la statutul de prizonier de război.

Deși calitatea de combatant este esențială pentru acordarea statutului de prizonier, sunt excluși totuși de la beneficiul acestuia:

1. Combatanții care simulează statutul de civil sau necombatant;

2. Combatanții înarmați care, nediferențiindu-se de populația civilă, nu poartă armele la vedere pe perioada pregătirii și desfășurării acțiunilor militare;

3. Spionii, sabotorii, mercenarii și cei care au comis crime de război, după ce un tribunal competent a pronunțat o sentință în acest sens împotriva lor [12, p.199].

2.2. Instrumentele juridice de protecție a prizonierilor de război. Cazul conflictului armat din Ucraina

În opinia unor autori normele prevăzute de Convenția a III-a de la Geneva pot fi divizate convențional în patru compartimente: capturarea, condițiile de întreținere, sancțiunile disciplinare și răspunderea penală a prizonierului, eliberarea și repatrierea acestora.

Idea fundamentală a sistemului de protecție instituit prin Convenția a III-a de la Geneva și reiterată prin Protocolul Adițional I din 1977 este aceea că prizonieratul nu constituie o acțiune represivă, ci o măsură de precauție față de combatantul inamic dezarmat, care se află sub autoritatea sa și răspunde de tratamentul ce i-l aplică.

Convernția a fost inspirată și de Declarația Universală a Drepturilor Omului, ceea ce a generat reiterarea unui șir de principii și imperative cu privire la viața, integritatea fizică și morală a prizonierului.

Statele se angajează, la momentul semnării Convenției, să completeze legislațiile naționale cu măsuri de reprimare a actelor contra Convenției. Republica Moldova nu face excepție de la acestă regulă. Legislația penală autohtonă prevede: „Încălcarea gravă a dreptului internațional umanitar, în timpul conflictelr armate internaționale sau interne, soldată cu urmări grave, se pedepsește cu închisoare de la 16 la 20 de ani sau cu detenție pe viață”

Puterea deținătoare de prizonieri va trebui să suporte în mod gratuit întreținerea prizonierilor și să le acorde gratuit îngrijire madicală [26, p.135].

Imediat ce a fost capturat pe teatrul de război, prizonierul este predat superiorilor și condus spre un loc de adunare unde este supus formalităților de înregistrare. Prizonierii nu pot fi obligați să declare alte informații decît cele necesare identificării lor: numele, prenumele, gradul militar, data nașterii, numărul de identitate. Încercarea de a induce în eroare statul captor se sancționează prin restrîngerea avantajelor acordate de grad sau statut. Aceste date urmează să fie gravate pe o placă de identitate, confecționată dintr-un material rezistent, avînd două părți detașabile, pe care se vor consemna și grupa sanguină și religia. În caz de deces, jumătate din placă, conținînd elemente identice va fi transmisă puterii de care depinde prizonierul.

Cu excepția armelor, echipamentului militar, cailor și documentelor militare, aceștia pot păstra bunurile personale, inclusiv bani, semne de grad și naționalitate, decorații și obiecte cu valoare sentimentală. După capturare, prizonierii urmează să fie imediat escortați în lagărele situate la o distanță suficient de mare de linia desfășurării ostilităților pentru a le putea garanta securitatea și integritatea.

Prizonierii de război pot fi transferați de la Puterea deținătoare la o altă Putere, care este parte la Convenție numai după ce Puterea deținătoare se declară mulțumită și aprobă capacitățile unei asemenea puteri cesionare de a aplica prevederile Convenției. Când prizonierii de război sunt transferați în astfel de circumstanțe, responsabilitatea de aplicare a Convenției rămâne Puterii care îi acceptă, în timp ce aceștia sunt în custodia ei [18, p.143].

Cu toate acestea, dacă acea Putere eșuează să ducă la bun sfârșit clauzele Conveției în orice aspect important, Puterea care a transferat prizonierii de război trebuie să ia măsuri eficiente după ce aceasta a fost înștiințată de Puterea protectoare, de corectare a situației sau trebuie să ceară returnarea prizonierilor de război. Astfel de cereri trebuie respectate.

Evacuarea trebuie făcută cu omenie și în condiții asemănătoare deplasării trupelor puterii deținătoare. Deplasările pe jos nu se vor putea face normal decît în etape de cel mult . Pe zi, exceptînd cazul că necesitatea ajungerii la depozite de hrană sau la surse de apă impune etape mai lungi.

În lagăre, prizonierii pot fi grupați în funcție de naționalitate, limbă și obiceiuri, asigurîndu-se condiții de cazare, îmbrăcăminte și hrană tot atît de favorabile ca acelea pe care le au trupele proprii ale captorului. Locurile de detenție, precum și clădirile sau baracamentele trebuie să ofere toate garanțiile de igienă și salubritate. Unele prevederi se referă și la nevoile intelectuale ale prizonierilor, cum ar fi încurajarea activităților culturale și sportive, înlesnirea primirii de cărți pentru lectură etc. Astfel, regimul prizonierilor are oarecum caracterul de domiciliu forțat în limitele căruia ei dispun de o anumită libertate de mișcare în baza regulamentelor municipale sau de garnizoană [29, p.116].

Femeile trebuie să fie tratate cu toată atenția datorată sexului acestora și în toate cazurile ele beneficiază de un tratament la fel de favorabil ca cel de care beneficiază bărbații.

În toate lagărele în care se găsesc cantonate, împreună cuprizonierii de război-bărbați, și prizonieri de război-femei, vor exista dormitoare separate. Puterea deținătoare poate interna femeile în alt lagăr, dacă consideră oportun pentru asigurarea respectării prevederilor Convențiee a III.

Norma cutumiară care obligă părțile beligerante să asigure prizonierii de război cu toate cele strict necesare este stipulată într-un șir vast de regulamente și îndrumare militare, iar încălcarea acesteia este incriminată de legislațiile naționale mai multor state.

Beligeranții își vor comunica reciproc amplasarea lagărelor de prizonieri în vederea evitării atacurilor asupra acestora, scop în care ele vor fi astfel dispuse, încît semnele distinctive ale lagărelor să poată fi văzute de la înălțime.

Rația alimentară a prizonierilor de război trebuie să fie satisfăcătoare – calitativ și ca variație pentru a le menține o bună stare de sănătate. Prizonierilor care lucrează li se vor da suplimente de hrană. Apa potabilă va fi furnizată în cantități sufuciente și li se va permite folosirea tutunului.Se interzic orice fel de măsuri disciplinare asupra hranei.

Prizonierii au dreptul la îmbrăcămonte, încălțăminte și lingerie. Uniformele armatei inamice capturate vor fi folosite pentru îmbrăcarea prizonierilor dacă corespunde climei.

În lagăr pot fi instalate cantine, unde prizonierii să aibă posibilitatea de a-și procura, la preț de comerț local, produse alimentare sau obiecte de uz personal.

Puterea deținătoare trebuie să ia toate măsurile de igienă și să asigure îngrijirea medicală necesară folosind personalul medical și religios reținut pentru asistarea prizonierilor de război.

Fiecare lagăr urmează să fie dotat cu o infirmerie, iar dacă este necesar se vor stabili localuri rezervate bolnavilor cu maladii contagioase sau mintale. Prizonierii care necesită o intervenție chirurgicală sau altă intervenție de ordin medical pot beneficia și de serviciile instituțiilor medicale civile care dispun de posibilitatea de a oferi aceste servicii. Înlesniri speciale urmează să fie oferite invalizilor, în special orbilor. Prizonierii de război care au profesia de medici, stomatologi, infirmieri și care nu au fost atașați serviciului de sănătate, vor putea fi admiși de puterea deținătoare să îngrijească prizonierii din aceleași forțe militare.

În privința condițiilor morale de internare, în lagăre vor fi rezervate localuri corespunzătoare oficiilor religioase, astfel încît prizonierii să-și poată manifesta credința, cu condiția respectării disciplinei [20, p.81].

Fiecare lagăr va fi plasat sub autoritatea directă a unui ofițer responsabil din forțele armate regulate ale puterii deținătoare care va aplica convenția sun controlul direct au guvernului său. Această garanție stabilește atît resposabilitatea ofițerului pentru respectarea prevederilor Convenției, cît și a guvernului căruia îi aparține.

Toți prizonierii sunt obligați să salute și să respecte semnele și gradele militare ale comandantului lagărului de detenție și a personalului militar al acestuia. Ofițerii prizonieri sunt obligați să salute doar ofițerii de grad superior ai puterii deținătoare. Ordinile, regulamentele și avertismentele vor fi comunicate într-o limbă pe care o înțeleg prizonierii, regulă valabilă și în timpul interogatoriului. Puterea deținătoare este obligată să asigure afișarea textului Convenției a III-a într-un loc accesibil și în limba prizonierilor de război.

Prizonierii de război pot fi folosiți la diferite munci, sub rezerva retribuirii muncii și în condițiile stabilite de normele dreptului internațional umaitar.

În afara muncii legată de administrarea, instalarea și întreținerea taberei, prizonierii de război pot fi obligați să muncească în următoarele sectoare de activitate: agricultură, industria legată de producerea și extracția de materii prime; industria de prelucrare exceptând industria  metalurgică, de mașini și chimică; munca publică și operațiunile de construcție ce nu au un caracter sau scop militar, transportul sau administrarea magazinelor ce nu au un caracter sau scop militar, afaceri comerciale, arte manuale, servicii domestice, servicii de ajutor public ce nu au caracter sau scop militar.

Prizonierii de război pot să-și exercite dreptul de a face plângere, în conformitate cu articolul 78.

Prizonierii de război trebuie să aibă condiții de muncă adecvate, în special cazarea, mâncarea, hainele și echipamentul; acestea nu trebuie să fie inferioare celor de care se bucură cetățenii părții deținătoare angajați în locuri de muncă asemănătoare; de asemenea trebuie luate în considerare și condițiile climatice [23, p.104].

Partea deținătoare în folosirea prizonierilor de război, trebuie să se asigure că în zonele în care astfel de prizonieri sunt angajați, sunt aplicate corect legislația națională privind protecția muncii și mai mult regulamentul privind siguranța muncitorilor.

Prizonierii de război trebuie să fie pregătiți și să le fie asigurate toate formele de protecție adecvate muncii pe care trebuie să o facă, similare cu cele oferite cetățenilor părții deținătoare.

Condițiile de muncă nu trebuie  să fie executate intens cu ajutorul măsurilor disciplinare. Doar în cazul în care se oferă voluntar, niciun  prizonier de război nu trebuie să fie angajat într-un loc de muncă nesănătos și periculos. Niciun prizonier de război nu trebuie să fie angajat într-un loc de muncă umilitor pentru membrii forțelor părții deținătoare. Dezamorsarea bombelor sau a dispozitivelor asemănătoare este considerată o muncă periculoasă.

Durata muncii zilnice a prizonierilor de război, inclusiv durata călătoriei dus-întors, nu trebuie să fie excesivă și, în niciun caz, nu trebuie să depășească durata permisă muncitorilor civili din zonă, muncitori ce aparțin de Puterea Deținătoare și sunt angajați în aceeași formă de muncă.

Prizonierilor trebuie să le fie permisă, în mijlocul zilei de muncă, o pauză de nu mai puțin de o oră. Această pauză va fi asemănătoare, din punctul de vedere al duratei, cu cea pe care o au muncitorii Puterii Deținătoare, în cazul în care aceasta este de durată mai mare. Acestora trebuie să le fie permisă o pauză de douăzeci și patru de ore consecutive, în fiecare săptămână, de preferabil duminica sau în ziua de odihnă a țării de origine. Mai mult decât atât, fiecărui prizonier, care a lucrat pentru un an, trebuie să-i fie acordată o perioadă de odihnă pentru opt zile consecutive, timp în care va fi plătit în continuare.

Plata muncii prizonierilor de război trebuie fixată în concordanță cu clauzele articolului 62 din Convenție.

Prizonierii de război au dreptul să dispună de bani de buzunar [15, p.96].

Puterea Deținătoare poate determina suma maximă de bani pe care prizonierii de război o pot avea asupra lor. Orice sumă în exces trebuie depusă în contul prizonierilor de război.

Dacă prizonierilor de război le este permis să ofere servicii în afara taberei, servicii pentru care vor fi plătiți, aceste sume vor fi depuse în conturile respectivilor prizonieri.

Prizonierilor de război li se recunoaște dreptul de a dispune de unel sume bănești. Aceste sume provin:

1. Dintr-un avans din solda lunară vărsată de puterea deținătoare în funcție de gradul prizonierului.

2. Din sumele pe care prizonierii le-au avut asupra lor în momentul în care au căzut în puterea inamicului.

3. Din suplimentul de soldă trimis de statul de care depinde.

4. Din indemnizațiile de muncă plătite deautoritățile statului deținător.

5. Din sumele pe care prizonierii le vor primi, individual sau colectiv, de la rude sau de la diverse societăți de caritate [19, p.128].

Puterea Deținătoare trebuie să asigure tuturor prizonierilor de război o plată lunară în avans, sume ce trebuie fixate, prin schimb valutar, la moneda Puterii, precum urmează:

Prima Categorie: prizonierii ce au grad sub cel de sergenți: opt franci elvețieni

A doua categorie: sergenți și alți subofițeri sau prizonieri cu grad asemănător: doisprezece franci elvețieni.

A treia categorie: ofițerii subalterni și ofițerii cu grad mai jos decât maiorii sau prizonierii cu grad asemănător: cincizeci de franci elvețieni.

A patra categorie: maiorii, locotenent-coloneii, coloneii sau prizonierii cu grad asemănător: șaizeci de franci elvețieni.

A cincea categorie: ofițeri generali sau prizonieri de război cu grad asemănător: șaptezeci și cinci de franci elvețieni.

Cu toate acestea, Părțile în conflict pot modifica, de comun acord, suma în avans pentru prizonierii din categoriile anterioare.

Puterea Deținătoare trebuie să accepte sumele de bani suplimentare pentru prizonierii de război, sume pe care Puterea de care aceștia aparțin le trimite.

Prizonierilor de război trebuie să le fie permisă primirea sumelor de bani expediate prin poștă, bani trimiși pesonal sau colectiv.

Fiecare prizonier de război trebuie să aibă la îndemâna balanța de credit al contului său. Prizonierii de război pot face plăți în afara țării. Acestor gen de plăți trebuie să li se dea prioritate.

De asemenea, Puterea Deținătoare trebuie să țină evidența conturilor fiecărui prizonier, având în vedere sumele de bani care intră sau ies din cont sau banii pe care prizonierii de război îi folosesc.

Tot ce intră în contul unui prizonier de război trebuie semnat de acesta sau de reprezentantul prizonierilor ce va semna în numele acestuia.

La sfârșitul captivității, prin eliberarea prizonierului de război sau repatrierea acestuia, Puterea Deținătoare trebuie să-i ofere acestuia o declarație, semnată de un ofițer autorizat al Puterii, prin care i se arată balanța creditului [10, p.186].

Imediat după capturare sau nu mai mult de o săptămână de la sosirea în tabără, fiecare prizonier de război are dreptul să scrie familiei sale sau Agenției Centrale a Prizonierilor de Război, unde pot anunța despre capturarea sa, adresa și starea de sănătate. Scrisorile respective trebuie trimise cât mai repede posibil.

În timpul capturii, prizonierii de război au dreptul de a trimite și a primi scrisori. În cazul în care aceștia se află în imposibilitatea de a primi sau a trimite vești de la, și respectiv către rudele lor, din cauza distanței prea mare sau din cauza rutei poștale, acestora le este permis să trimită telegrame.

Pe lângă scrisori, prizonierilor de război le este permisă primirea de colete individuale sau de încărcături colective ce pot conține mâncare, îmbrăcăminte, medicamente, articole religioase, educaționale sau recreaționale, lucruri ce le folosesc nevoilor lor.

În ceea ce privește posibilitatea autorităților de a verifica conținutul corespondenței prizonierilor de război, articolul 76 al Convenției a III-a de la Geneva stipulează: „Cenzura corespondenței adresate prizonierilor de război sau expediate de ei, va trebui să fie făcută în timpul cel mai scurt posibil. Ea nu va putea să fie efectuată decît de către statele expeditoare și destinatare și o singură dată de fiecare dintre ele.”

Prizonierii de război au dreptul să înștiințeze autoritățile militare unde se află. De asemenea, aceștia au dreptul să aplice pentru statutul de reprezentant al prizonierilor al Puterii Protectoare. Aceste drepturi și reclamații nu pot fi limitate și nici considerate ca parte din corespondență. Acolo unde există prizonieri de război, exceptând cazurile în care există ofițeri, aceștia pot alege un reprezentant, la fiecare șase luni, pentru a-i reprezenta în fața autorităților militare, Puterilor Protectoare, Comitetului International al Crucii Roșii sau în fața altei organizații care îi asistă.

În cazul în care există ofițeri, cel mai în vârstă va fi ales ca reprezentant al prizonierilor. Acesta poate avea asistenți [19, p.155].

Evadarea prizonierului de război este considerată reușită dacă se alătură forțelor sale armate sau aliate, dacă a părăsit terotoriul adversarului sau dacă ajunge pe o navă a statului său. În Concenția a III-a evadarea sau tentativa de evadare este reglementată sub forma permisiunii pe care o are statul captor de a folosi armele contra celor care încearcă să evadeze. Aceasta constituie un mijloc extrem, care va fi totdeauna precedat de somațiile cerute de împrejurări.

În orice conflict armat sau situație de violențe interne, prizonierii sunt extrem de vulnerabili, din cauza faptului că sunt considerați de cele mai multe ori inamicide către cei care i-au capturat și, în consecință sunt expuși actelor de răzbunare. Iată pentru ce este primordial ca prizonierii să poată beneficia de intervenția unui organism neutru și independent, care asre ca misiune asigurarea că aceștia sunt tratați omenește, că sunt deținuți în condiții corespunzătoare și că au posibilitatea să facă schimb de informații cu familia. Această misiune este îndeplinită din anul 1915 de Comitetul Internațional al Crucii Roșii, de cînd vizitează prizonierii deținuți în condițiile unor conflicte armate și tulburări interne.

Durata, frecvența și succesiunea vizitelor ține de competența CICR și nu de cea a autorităților deținătoare. După vizită, echipa elaborează un raport în scris, care recapitulează condițiile dedetenție și tratamentul aplicat deținuților și care propune, dacă este necesar, măsuri coercotive. Acest raport esteconfidențial. Experiența a demonstrat necesitatea de a trata direct cu autoritățile responsabile problemele legate de detenție, printr-un dialog discret, protejat de tirul mediatic.

Din acest punct de vedere, să ne reamintim că pentru CICR confidențialitatea nu este un scop în sine, ci o condiție esențială a dialogului și a încrederii din partea autorităților de detenție a prizonierilor. De altfel, CICR își rezervă de fiecare dată posibilitatea de a renunța la această politică a discreției și de a-și face publice preocupările, în cazul în care încălcările constatate se repetă și în măsura în care depersurile pe lîngă autorități nu au niciun efect.

Articolul 3 comun alcelor patru Convenții de la Geneva prevede că CICR poate vizita persoanele deținute în cadrul conflictelor armate neinternaționale sau războaielor civile. În plus, conform Statutului Mișcării, CICR depune toate eforturile pentru a avea acces la persoanele deținute în legătura cu tulburările și violențele interne.

Prizonierii de război trebuie să cunoască legile, regulile și ordinele forțelor armate ale Puterii Deținătoare. Puterea Deținătoare trebuie să se justifice, în cazul luării unor măsuri judiciare sau disciplinare în cazul oricărei ofense adusă de un prizonier de război unei astfel de lege, regulă sau ordin. În orice caz, nu sunt acceptate alte acțiuni sau pedepse contrare clauzelor prezente în textul Convenției.

În cazul în care orice lege, regulă sau ordin ale Puterii Deținătoare, spun că faptele făcute de un prizonier de război pot fi pedepsite, timp în care aceleași acte nu necesită pedeapsă dacă sunt înfăptuite de un membru al forțelor Puterii Deținătoare, aceste fapte atrag după sine doar pedeapsa disciplinară [23, p.194].

În hotărârea dacă acțiunile înfăptuite de un prizonier de război atrag după sine pedeapsa judiciară sau disciplinară, Puterea Deținătoare trebuie să se asigure că autoritățile calificate adoptă o atitudine indulgentă și, de asemenea, cât mai posibil, măsuri disciplinare decât judiciare.

Un prizonier de război trebuie judecat doar de un tribunal militar, în afară de cazul în care legile existente ale Puterii Deținătoare permit unui tribunal civil să judece un membru al forțelor armate ale Puterii Deținătoare cu privire la o ofensă anume bănuită a fi înfăptuită de un prizonier de război.

În niciun caz, niciun prizonier de război nu poate fi judecat de un tribunal care nu oferă garanțiile esențiale de independență și imparțialitate, procedură ce nu-i permite acuzatului dreptul și posibilitatea de apărare prevăzute în articolul 105.

Prizonierii de război judecați sub legile Puterii Deținătoare pentru acțiuni înfăptuite înaintea capturării, trebuie să urmeze, chiar dacă este acuzat, beneficiile prezentei Convenții. Niciun prizonier de război nu poate fi pedepsit mai mult de o dată pentru aceeași faptă sau sub aceleași acuzații.

Cea mai severă pedeapsa disciplinară aplicată prizonierilor de război este arestul. Celelalte pedepse disciplinare ce pot fi aplicate prizonierilor de război sunt:

a) amenda (sancțiune ipotetică, dacă se ține seama de slabele resurse financiare ale prizonierilor, care poate constitui cel mult 50 la sută din avansul de soldă și din indemnizația de muncă)

b) suprimarea avantajelor acordate peste prevederile Convenției

c) muncă în folosul puterii deținătoare (până la două ore pe zi) De la această ultimă pedeapsă sunt exceptați ofițerii [12, p.102].

Condițiile de efectuare a arestului prevăzut de Convenție sunt:

i) în ce privește termenul:

– Durata unei pedepse nu poate depăși 30 de zile;

– Durata pedepsei disciplinare (dacă una dintre ele depășește 10 zile) trebuie să fie separată de o perioadă de cel puțin trei zile.

ii) în ce privește restricțiile:

– Cu titlu agravant, prizonierilor de război arestați li se pot aplica restricții de hrană admise în armata puterii deținătoare;

– Aplicarea unei asemenea pedepse este subordonată stării de sănătate a prizonierului pedepsit.

iii) în ce privește locul detenției:

– Locul de detenție trebuie să răspundă necesităților de igienă. Se interzice transferarea deținutului pentru executarea pedepsei în închisori, penitenciare, ocne, etc;

– Prizonierii vor fi obligați să mențină curățenia la locul detenției; li se poate permite să facă gimnastică și plimbări în aer liber minimum două ore pe zi, să citească și să scrie, să expedieze și să primească scrisori;

– Coletele primite nu vor fi înmânate decât după executarea pedepsei; dacă conțin alimente perisabile, ele vor fi donate bucătăriei lagărului.

Pedepsele disciplinare nu pot fi pronunțate decât de un ofițer împuternicit cu puteri disciplinare, având calitatea de comandant de lagăr sau de detașament, sau de ofițerul care-l înlocuiește.

Prizonierii pot fi eliberați pe cuvânt de onoare că nu vor mai ridica armele în cursul acelui război, în cazul în care legislația internă a statului permite aceasta. Prizonierul are dreptul de a primi sau de a refuza această ofertă. Însă, odată acceptată, el este obligat să-și respecte angajamentul [16, p.120].

Câteva articole ale Convenției se referă la procedura ce trebuie urmată în cazul judecării prizonierilor de război pentru fapte contrare normelor dreptului internațional sau legilor, regulamentului, ordinelor statului deținător, la garanțiile care trebuie să asigure o judecată echitabilă.

Astfel, în cazul deschiderii unei proceduri judiciare, puterea deținătoare va avertiza, cât mai curând posibil, puterea protectoare, transmițându-i următoarele indicații: starea actuală și gradul prizonierului, locul unde se află și dispozițiile legale aplicabile. Dacă este posibil, puterea protectoare va fi informată asupra tribunalului care va judeca, data deschiderii dezbaterii. Fiecărui prizonier i se va asigura exercitarea dreptului de apărare. I se va pune la dispoziție un interpret și va fi informat din timp asupra dreptului său. Reprezentanții puterii protectoare vor avea dreptul să asiste la dezbateri.

Dacă considerente de securitate impun ca procesul să fie desfășurat cu ușile închise puterea protectoare va fi informată asupra evoluției procesului. Prizonierul are dreptul de recurs împotriva sentinței pronunțate împotriva sa. În stabilirea pedepsei se va ține seama de faptul că acuzatul nu este cetățean al statului deținător și nu este legat de el prin jurământ de credință și că se găsește în puterea sa ca urmare a unei împrejurări independente de voința sa [11, p.173].

Pedeapsa cu moartea poate fi stabilită doar în cazul cînd prizonierului i s-a demonstrat vinovăția pentru comiterea unei infracțiuni pentru care legislația Puterii Deținătoare stabilește acest gen de pedeapsă.

Toate procesele judiciare urmează să se desfășoare în baza prevederilor legale și să respecte cu strictețe garanțiile judiciare stabilite de dreptul internațional umanitar în favoarea inculpatului.

Prizonierii de război urmăriți în virtutea legislației Puterii deținătoare pentru actele comise înainte de a fi făcuți prizonieri vor beneficia de prevederile Convenției, chiar dacă au fost condamnați.

Repatrierea sau spitalizarea în țări neutre în timpul ostilităților. La începutul conflictului, în fiecare parte beligerantă se vor crea comisii medicale mixte, compuse din trei membri, din care doi aparțin unor țări neutre, iar al treilea este desemnat de puterea deținătoare. Aceste comisii au misiunea de a examina prizonierii răniți și bolnavi și a lua toate măsurile utile față de ei, inclusiv repatrierea sau spitalizarea în țări neutre.

Persoanele grav rănite sau bolnave pot fi repatriate în cursul ostilităților, de îndată ce va fi în stare să suporte transportul, sau spitalizate într-un stat neutru, în scopul de a li se asigura o îngrijire mai bună sau de a elibera puterea deținătoare de sarcina tratamentului. Criteriul de repatriere directă sau de spitalizare în state neutre este acela al invalidității lor fizice și intelectuale. Astfel, se prevede a fi repatriați direct în țările lor în timpul ostilităților:

– Răniții și bolnavii incurabili;

– Răniții și bolnavii care, după părerea medicilor, nu sunt susceptibili de însănătoșire în decursul unui an;

– Răniții și bolnavii ale căror facultăți intelectuale și fizice par a fi suferit o scădere importantă și permanentă.

Pot beneficia, de asemenea, de repatriere directă sau spitalizare într-o țară neutră prizonierii de război, victime ale unor accidente, precum și cei propuși comisiilor medicale mixte de un medic, compatriot al lor, de un reprezentant al lor, de puterea de care depind sau de un organism recunoscut de această putere care se ocupă de prizonieri. Toate cheltuielile de repatriere sau de transport într-o țară neutră vor fi suportate, începând de la frontiera puterii deținătoare, de puterea de care depind acești prizonieri [29, p.151].

Această modalitate a fost practicată într-o bună măsură în timpul celui de-al doilea război mondial, de ea beneficiind mai multe mii de răniți, bolnavi și membri ai personalului sanitar. Cele mai numeroase schimburi au avut loc între Marea Britanie și Italia (la 8 aprilie 1942 au fost schimbați 129 de prizonieri englezi cu 917 italieni; la 21 martie 1943, 800 de prizonieri englezi cu 800 italieni; la 16 aprilie, 19 aprilie și 8 mai 1943 – 4834; la 2 iunie 1943 – 3117). Între Marea Britanie și Germania (la 19 octombrie 1943, 4100 prizonieri englezi contra 3850 germani; la 26 octombrie 1943 – 1032 englezi cu 1060 germani; la 17 mai 1944 – 800 cu 800); între Franța și Germania (la 1 noiembrie 1944, 875 prizonieri francezi cu 863 germani).

Convenția din 1929 nu a mai prevăzut posibilitatea eliberării prizonierilor pe cuvânt de onoare că nu vor mai servi în forțele armate, deși această modalitate a fost în mod frecvent utilizată în războaiele de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui actual. Convenția din 1949 revine la acesta practică, prevăzând în articolul 21, par. 2, că, în cazul în care legile statului de care depinde prizonierul permit și în cazul în care o asemenea măsură ar putea contribui la ameliorarea stării lui de sănătate, prizonierul poate fi eliberat pe cuvânt de onoare.

Restul prizonierilor vor fi eliberați și repatriați în țările lor imediat după încetarea ostilităților active. Această regulă constituie o inovație a Convenției din 1949, întrucât Convenția din 1929 prevedea eliberarea prizonierului după încheierea păcii.

Această inovație este motivată de faptul că durata ȋntre ȋncetarea ostilităților active și încheierea păcii este foarte lungă și ar prelungi nejustificat de mult starea de captivitate. Au fost situații când pacea nu s-a mai încheiat. Interpretarea expresiei “în cel mai scurt termen după încetarea ostilităților active” a dat naștere la o serie de controverse. Unii au spus că eliberarea prematură a prizonierilor ar risca să întărească potențialul adversarului, încurajându-l să reia ostilitățile (se referă la eliberarea de către India a celor 93.000 de prizonieri pakistanezi după ostilitățile din decembrie 1971), alții au considerat că nici prelungirea nejustificată a captivității nu ar putea fi acceptată, optȃnd pentru termene variind între șase luni și doi ani de la încetarea ostilităților [24, p.127].

Prizonierii capturați în timpul conflictului armat dintre Irak și Iran au fos eliberați și repatriația abia după 8 ani de zile, cei din conflictul anglo-marochez, au fost eliberați abia peste 11 ani de la finalizarea ostilităților, adică în 1987, ca și cei din cadrul conflictului dintre Etiopia și Somalia.

Eliberarea prizonierilor de război la sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-a făcut astfel: Statele Unite ale Americii au eliberat prizonierii Axei în august 1947; Marea Britanie, în iulie 1948; Franța, Polonia și Cehoslovacia, în decembrie 1948; URSS în mai 1950 (un număr de 12000 de prizonieri fiind reținuți și după această dată).

În conflictele din Coreea, Vietnam și cele israelo-arabe, unii prizonieri grav răniți și bolnavi au fost eliberați în timpul ostilităților; prizonierii pakistanezi deținuți în India au fost eliberați între 28 august 1973 și 30 aprilie 1974; în războiul dintre Iran și Irak, în 1991. Prizonierii pot refuza repatrierea (în urma războiului din Golf circa 13000 de prizonieri irakieni refugiați în Arabia Saudită au refuzat repatrierea).

La eliberare, prizonierilor li se va permite să ia cu ei efectele lor de uz personal, precum și banii și obiectele de valoare care le-au fost reținute la începutul captivității. Cei care fac obiectul unei proceduri (sau urmăriri) penale sau sunt condamnați pentru un delict penal pot fi reținuți până la încheierea procedurii penale sau la expirarea pedepsei. Niciun repatriat nu va mai putea fi folosit în serviciul militar activ.

Orice întîrziere nejustificată în repatrierea prizonierilor de război săvîrșită cu intenție sunt considerate încălcare gravă a dreptului internațional umanitar.

Prizonierii decedați în timpul prizonieratului vor fi îngropați în mod onorabil. Mormintele vor purta toate indicațiile necesare, certificatele de deces vor fi trimise puterii protectoare și Agenției centrale de informații pentru prizonierii de război. Testamentele prizonierilor de război vor fi supuse acelorași condiții cu cele ale militarilor din armatele naționale [26, p.101].

Informațiile referitoare la înhumări și morminte trebuie înregistrate la Serviciul Mormintelor al puterii deținătoare, spre a fi transmise statului de origine. Statul pe teritoriul căruia se află morminte ale prizonierilor are obligația de a le îngriji și de a înregistra orice mutare ulterioară a osemintelor.

La începutul conflictului în toate cazurile de ocupație de război, fiecare parte beligerantă și puterile neutre sau nebeligerante care au primit pe teritoriul lor prizonieri de război vor înființa un Birou oficial de informații despre prizonierii de război aflați în puterea sa. Aceste birouri vor fi informate de către autoritățile componente asupra oricăror date referitoare la locul de naștere, puterea de care depind, prenumele tatălui și numele de fată al mamei, numele și adresa persoanei care trebuie informată, gradul, numărul matricol, locul unde se afla prizonierul. Ele vor fi, de asemenea, informate cu privire la eventuale transferări, eliberări, repatrieri, evadări, spitalizări, decese, starea de sănătate etc. Pe această bază vor fi întocmite fișele individuale ale fiecărui prizonier, care vor fi comunicate lunar puterilor interesate, iar cele referitoare la identitate, familiilor pentru corespondență de către puterea protectoare și de către Agenția Centrală de informații pentru prizonierii de război. La încheierea păcii, fișa individuală va fi înmânată guvernului de care depind prizonierii [13, p.160].

Biroul va aduna toate obiectele personale, valorile, corespondența, soldele, semnele de identitate lăsate de prizonierii evadați, decedați, etc. și le vor transmite statelor interesate.

Răspunderea pentru tratamentul aplicat prizonierilor de război, implicit pentru aplicarea Convenției respective, revine puterii deținătoare. Totuși, pentru a se asigura o aplicare uniformă a dispozițiilor Convenției și a se asigura prizonierilor un regim adecvat așa cum s-a convenit, statele au instituit mecanisme speciale de protecție și control, între care: puterea protectoare; substitutul puterii protectoare; reprezentantul prizonierilor de război; omul de încredere a prizonierilor; organizații umanitare internaționale.

Instituția puterii protectoare a fost instituita pentru prima oară în a doua jumătate a secolului trecut, în timpul războiului franco-prusac, acest rol fiind încredințat Marii Britanii pentru prizonierii francezi din Germania și Statelor Unite, Rusiei și Elveției pentru cei prusieni, bavarezi, wurtemburghezi, saxoni etc. Deținuți în Franța. După aceea, practica a început să se generalizeze, ajungând că în timpul primului război mondial să fie universală.

Ca urmare a generalizării acestei practici, în Convenția din 1929, instituția puterii protectoare a fost prevăzută în două articole – 86 și 87, iar în cea din 1949, în 13 articole.

În virtutea acestei ultime Convenții, rolul puterii protectoare este de a “salvgarda interesele părților în conflict” și de a controla aplicarea Convenției prin intermediul agenților săi diplomatici și consulari sau de către orice alte persoane alese dintre resortisanții săi sau cei ai puterilor neutre agreate de puterea deținătoare. Reprezentanții puterilor protectoare sunt împuterniciți să viziteze lagărele de deținuți, să discute, fără martori, cu prizonierii [21, p.188].

ÎNCHEIERE

Cea mai impunătoare parte a conflictelor armate contemporane au un caracter asimetric, ceea ce generează frică, suferințe și anxietate în rîndul persoanelor civile afectate direct de acestea. În timpul conflictelor armate cu caracter noninternațional tot mai des au loc atacuri intenționate asupra persoanelor și asupra obiectivelor civile. De asemenea pot fi constatate astfel de fenomene negative ca: tâlhăria și huliganismul, distrugerea bunurilor proprietate privată a persoanelor civile, strămutarea sau deplasarea forțată a populației, utilizarea populației civile la crearea „scuturilor vii”, distrugerea infrastructurii care este necesară pentru supraviețuirea persoanelor civile, violuri și alte forme de agresiune sexuală, tortură, atacuri fără respectarea principiului distincției și alte forme de violență. Acest șir de probleme este provocat atît de lipsa unor reglementări juridice clare cît și de nerespectarea normelor de drept internațional umanitar existente.

Drepturile și îndatoririle rpizonierilor de război formează noul lor statut juridic cu începere din momentul capturării. Pentru asigurarea acestor drepturi și îndatoriri convenționale, Părțile beligerante vor putea încheia anumite acorduri speciale asupra oricărei chestiuni care le-ar părea oportun să fie reglementată în mod special, fără a restrînge drepturile acordate, ci în sensul de a stabili măsuri mai favorabile.

Prizonierii de război trebuie să fie tratați tot timpul cu omenie, fiind interzise acțiunile și omisiunile puterii deținătoare, care ar putea cauza moartea sau periclita sănătatea captivului. Partea deținătoare este obligată să nu expună prizonierii de război unor violențe și insulte din partea populației locale, curiozotății publice, la mutilări fizice sau experiențe medicale și științifice.

Prevederile Convenției a III-a se vor aplica și asupra conflictelor armate internaționale în cadrul cărora una dintre Părțile beligerante nu recunoaște existența acestuia. Articolul 7 al Convenției prevede: „Prizonierii de război nu vor putea, în niciun caz, să renunțe total sau parțial la drepturile pe care le asigură prezenta Convenție…” Această regulă se bazează pe două idei: a) fiind în captivitate, voința lor poate fi ușor influențată prin presiuni și măsuri coercitive; b) drepturile prevăzute de Convenție, deși se răsfrâng asupra prizonierilor, sînt drepturi ale statelor beligerante, și nu ale beneficiarilor. Puterea deținătoare este responsabilă de tratamentul ce se aplică prizonierilor și orice act sau omisiune ilicită din partea puterii deținătoare, antrenînd moartea sau punînd în pericol grav sănătatea prizonierilor este interzis și vor fi calificate drept crime de război.

În opinia unor autori normele prevăzute de Convenția a III-a de la Geneva pot fi divizate convențional în patru compartimente: capturarea, condițiile de întreținere, sancțiunile disciplinare și răspunderea penală a prizonierului, eliberarea și repatrierea acestora.

Pentru a evita situații de tipul celei petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial, când Germania a încheiat cu guvernul francez de la Vichy, la 16 noiembrie 1940, un protocol care substituia intervenția puterii protectoare cu un pseudo-control național, prin articolul 10, par. 5 din Convenție s-a stipulat că “de la dispozițiile precedente nu se va putea deroga printr-un acord special între Puteri, dintre care un s-ar găsi, chiar temporar, față de cealaltă putere sau de aliații săi, îngrădită în libertatea de negociere, ca urmare a evenimentelor militare, mai ales în cazul unei ocupații totale sau a unei părți importante a teritoriului său.”

În perioada postbelică, instituția puterii protectoare nu a mai funcționat, fapt ce a însemnat o agravare serioasă a statutului prizonierilor de război, mai ales în cazul unei detenții prelungite cum a fost cea din războiul dintre Iran și Irak, care a durat circa 10 ani.

Convenția a avut în vedere și o asemenea situație, când părțile la un conflict nu se pot pune de acord asupra unei puteri protectoare. Astfel în baza articolului 10, par. 1 “Înaltele Părți contractoare vor putea oricând să înțeleagă pentru a încredința unui organism prezentând toate garanțiile de imparțialitate și de eficacitate, sarcinile trasate prin Convenție Puterilor protectoare”. În cazul când prizonierii nu beneficiază sau nu mai beneficiază, indiferent de motiv, de serviciile puterii protectoare, puterea deținătoare se poate adresa unui stat neutru sau altui organism să îndeplinească o asemenea misiune.

În sfârșit, ea poate recurge la serviciile puterii protectoare, puterea deținătoare se poate adresa unui stat neutru sau altui organism să îndeplinească o asemenea misiune. Ea poate recurge la serviciile Comitetului Internațional al Crușii Roșii care-și asuma sarcinile umanitare prevăzute în Convenție și care, așa cum practică conflictelor armate din ultimii ani, mai ales, a dovedit, el a fost prezent acolo unde a fost nevoie.

Bibliografie

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994. În viguare de la 27.08.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1. p.3-45.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

Codul Penal al Republicii Moldova din 18.04.2002. În viguare din 01.01.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=326757

Carta Organizației Națiunilor Unite din 26.06.1945. În vigoare pentru Republica Moldova din 02.03.1992. În: Tratate Internaționale, Chișinău, 2001, p. 5-36.

Convenția (I) pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie: adoptată la 12 august 1949. În: Tratate Internaționale (Drept Umanitar), Chișinău, 1999, p. 9-34.

Convenția (II) pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie: adoptată la 12 august 1949. În: Tratate Internaționale (Drept Umanitar), Chișinău, 1999, p.34-55.

Protocolul I Adițional la convențiile de , referitor la protecția victimilor conflictelor armate internaționale: adoptat la 8 iulie 1977. În: Tratate Internaționale (Drept Umanitar), Chișinău, 1999, p. 184-253.

Protocolul Adițional II la convențiile de , referitor la protecția victimilor conflictelor armate internaționale: adoptat la 8 iulie 1977. În: Tratate Internaționale (Drept Umanitar), Chișinău, 1999, p. 253-263.

Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale din 17 iulie 1998. www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida

Monografii și articole de specialitate

Anghel M.N., Anghel I.V. Răspunderea în Dreptul Internațional Public. București: Lumina Lex, 1998. 371 p.

Anghel I.M. Drept Internațional. Bucuruști: Lumina Lex, 1998. 392 p.

Barbăneagră A., Gamurari V. Crimele de război. Chișinău: UNHCR, 2008. 396 p.

Balan O., Rusu V., Nour V. Drept Internațional Umanitar. Chișinău: Editura Universității de Criminologie, 2003. 310 p.

Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B. Drept Internațional Contemporan. București: ALLBECK, 2000. 452 p.

Burian A., Balan O., Serbenco E. Drept Internațional Public. Chișinău: “CEP-USM”, 2005. 786 p.

, Drept Internațional Penal. București: Șansa, 1992. 528 p.

, Suceavă I. Dreptul internațional al conflictelor armate. București: Șansa, 1993. 454 p.

Crețu V. Drept internațional penal. București: Tempus România, 1996. 342 p.

Crețu V. Tratate Internaționale. București: Guranda-art, 1999. 236 p.

Neagu A. Dreptul internațional umanitar și operațiile internaționale de menținere și restabilire a păcii. În: Legea și viața. Publicație științifico-practică, 2005, р. 18-24.

Purdă N. Drept internațional umanitar. Curs universitar. București: Lumina Lex, 2004. 488 p.

Rusu V., Balan O., Neagu Gh. Dicționar de Drept Internațional Umanitar. Chișinău: Pontos, 2007. 452 p.

Аби-Сааб Р. Гуманитарное право и внутренние конфликты. Москва: МККК, 2000. 264 с.

Арцибасов И.Н., Егоров С.А. Вооруженный конфликт: право, политика, дипломатия. Москва: ЮУРИСТЪ, 2000. 248 с.

Кальсхофен Ф. Ограничение методов и средств ведения войны. Москва: МККК, 2003. 231 с.

Колесник С. Защита прав человека в условиях вооруженных конфликтов. Москва: МККК, 2005. 263 с.

Козирник Р. Международное гуманитарное право. Женева: МККК, 1988. 234 с.

Котляров И.И., Коджабетова К.П. Международное гуманитарное право. Москва: МККК, 2007. 143 с.

Полторак А.И., Савинский Л.И. Вооруженные конфликты и международное право. Москва: ЮУРИСТЪ, 1976. 364 с.

Кольсховен Ф. Ограничение методов и сретсв ведение войны. Москва: МККК, 2004. 342 c.

Буше – Сольнье Ф. Практический словарь Гуманитарного права. Москва: МККК, 2003. 448 c.

Калугин В.Ю., Акулов Д.В. Пересечение нарушений в механизме имплементации Международного Гуманитарного Права. Минск: Тесей, 2004. 282 c.

Bibliografie

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994. În viguare de la 27.08.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.1. p.3-45.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311496

Codul Penal al Republicii Moldova din 18.04.2002. În viguare din 01.01.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=326757

Carta Organizației Națiunilor Unite din 26.06.1945. În vigoare pentru Republica Moldova din 02.03.1992. În: Tratate Internaționale, Chișinău, 2001, p. 5-36.

Convenția (I) pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie: adoptată la 12 august 1949. În: Tratate Internaționale (Drept Umanitar), Chișinău, 1999, p. 9-34.

Convenția (II) pentru îmbunătățirea sorții răniților și bolnavilor din forțele armate în campanie: adoptată la 12 august 1949. În: Tratate Internaționale (Drept Umanitar), Chișinău, 1999, p.34-55.

Protocolul I Adițional la convențiile de , referitor la protecția victimilor conflictelor armate internaționale: adoptat la 8 iulie 1977. În: Tratate Internaționale (Drept Umanitar), Chișinău, 1999, p. 184-253.

Protocolul Adițional II la convențiile de , referitor la protecția victimilor conflictelor armate internaționale: adoptat la 8 iulie 1977. În: Tratate Internaționale (Drept Umanitar), Chișinău, 1999, p. 253-263.

Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale din 17 iulie 1998. www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida

Monografii și articole de specialitate

Anghel M.N., Anghel I.V. Răspunderea în Dreptul Internațional Public. București: Lumina Lex, 1998. 371 p.

Anghel I.M. Drept Internațional. Bucuruști: Lumina Lex, 1998. 392 p.

Barbăneagră A., Gamurari V. Crimele de război. Chișinău: UNHCR, 2008. 396 p.

Balan O., Rusu V., Nour V. Drept Internațional Umanitar. Chișinău: Editura Universității de Criminologie, 2003. 310 p.

Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B. Drept Internațional Contemporan. București: ALLBECK, 2000. 452 p.

Burian A., Balan O., Serbenco E. Drept Internațional Public. Chișinău: “CEP-USM”, 2005. 786 p.

, Drept Internațional Penal. București: Șansa, 1992. 528 p.

, Suceavă I. Dreptul internațional al conflictelor armate. București: Șansa, 1993. 454 p.

Crețu V. Drept internațional penal. București: Tempus România, 1996. 342 p.

Crețu V. Tratate Internaționale. București: Guranda-art, 1999. 236 p.

Neagu A. Dreptul internațional umanitar și operațiile internaționale de menținere și restabilire a păcii. În: Legea și viața. Publicație științifico-practică, 2005, р. 18-24.

Purdă N. Drept internațional umanitar. Curs universitar. București: Lumina Lex, 2004. 488 p.

Rusu V., Balan O., Neagu Gh. Dicționar de Drept Internațional Umanitar. Chișinău: Pontos, 2007. 452 p.

Аби-Сааб Р. Гуманитарное право и внутренние конфликты. Москва: МККК, 2000. 264 с.

Арцибасов И.Н., Егоров С.А. Вооруженный конфликт: право, политика, дипломатия. Москва: ЮУРИСТЪ, 2000. 248 с.

Кальсхофен Ф. Ограничение методов и средств ведения войны. Москва: МККК, 2003. 231 с.

Колесник С. Защита прав человека в условиях вооруженных конфликтов. Москва: МККК, 2005. 263 с.

Козирник Р. Международное гуманитарное право. Женева: МККК, 1988. 234 с.

Котляров И.И., Коджабетова К.П. Международное гуманитарное право. Москва: МККК, 2007. 143 с.

Полторак А.И., Савинский Л.И. Вооруженные конфликты и международное право. Москва: ЮУРИСТЪ, 1976. 364 с.

Кольсховен Ф. Ограничение методов и сретсв ведение войны. Москва: МККК, 2004. 342 c.

Буше – Сольнье Ф. Практический словарь Гуманитарного права. Москва: МККК, 2003. 448 c.

Калугин В.Ю., Акулов Д.В. Пересечение нарушений в механизме имплементации Международного Гуманитарного Права. Минск: Тесей, 2004. 282 c.