Protectia Plantelor pe Scurt Revizuitadoc

=== Protectia plantelor pe scurt revizuita ===

17. Protecția plantelor și mediul: concept, structură, activități, efectul asupra ecosistemelor agricole și naturale, principii ecologice de aplicare

MANAGEMENTUL INTEGRAT AL INSECTELOR DĂUNĂTOARE ÎN PROTECȚIA PLANTELOR

I. Conceptul controlului integrat

Controlul integrat cuprinde o gamă de metode de intervenție, poluante și nepoluante, cu accentul pe creșterea eficienței factorilor naturali de control, iar dintre cei manevrați de om, pe cei care nu afectează deloc sau în măsură redusă alte categorii de organisme decât cele împotriva cărora sunt destinate metodele respective.

Strategia în protecția plantelor presupune:

maximizarea efectului limitativ al factorilor naturali de control,

asigurarea unui efect benefic al intervenției umane asupra factorilor biotici de control,

diminuarea efectivelor organismelor considerate dăunătoare.

Alegerea unei anumite măsuri specifice se face în funcție de: dăunător, de cultura protejată, de suprafața culturii, de posibilitățile tehnice de aplicare a măsurilor preconizate, precum și de condițiile specifice (ecologice, agrotehnice și tipul exploatării agricole) și de rentabilitatea economică a măsurilor aplicate (Roșca I., 1999).

II. Componentele controlului integrat

În concepția actuală, controlul integrat cuprinde o serie de componente, parțial compatibile: metode biologice, metode agrofitotehnice, metode mecanice, metode fizice și metode chimice.

1. METODE BIOLOGICE

Metodele biologice (bioterapia), presupun utilizarea de către om a unor organisme, împotriva altora (utilizarea zoofagilor, a patogenilor, a unor insecte fitofage, a metodelor autocidă și hormonala, selecționarea unor soiuri de plante rezistente la atacul dăunătorilor), cât și întreprinderea unor măsuri care să sporească eficiența acțiunii limitative a factorilor biotici din natură.

1.1 Utilizarea dușmanilor naturali împotrive insectelor dăunătoare.

Aceștia pot fi:

zoofagi și anume paraziți și prădători (arahnide, miriapode, insecte, pești, amfibieni, reptile, păsări, mamifere, etc.);

fitofagi (în cazul în care dăunătorii sunt plante spontane),;

patogeni (virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare).

1.1.1 Zoofagii (paraziții și prădătorii)

Paraziții sunt organisme animale ce se dezvoltă pe seama altor organisme, care se numesc gazde, ducând, în urma acțiunii de hrănire, la limitarea înmulțirii ouălor, larvelor, pupelor sau chiar a insectelor adulte.

Paraziți ai ouălor sau oofagi care se dezvoltă în ouăle unor specii de insecte. Cea mai mare importanță practică o au viespile parazite din genul Trichogramma.

Paraziți ai larvelor (himenoptere Icheumonidae, Braconidae, Chalcididae, etc.), care trăiesc ca ectoparaziți (când se dezvoltă la exteriorul gazdei) sau endoparaziți (când se dezvoltă în interiorul gazdei) pe seama larvelor unor insecte. Prospaltella perniciosi (Hymenoptera), parazit al larvelor păduchelui de San José, poate fi înmulțit în laborator și răspândit în livezi unde distruge până la 90% din larvele dăunătorului.

Paraziți ai nimfelor. Aceștia sunt mai puțin numeroși și cu importanță practică mai redusă deoarece larvele, care produc cele mai mari pagube, nu sunt afectate. Importanța lor constă în reducerea populației de dăunători. Astfel de paraziți aparțin unor specii de himenoptere (Icheumonidae), care se dezvoltă în nimfele (pupele) altor specii de insecte.

Paraziți ai adulților sunt specii de insecte (himenoptere, diptere), care parazitează adulții altor specii. Un exemplu cunoscut este cel al dipterului Phasia crassipennis ce parazitează adulții hibernanți sau pe cei din noua generație ai ploșnițelor cerealelor (Eurygaster sp.)

Paraziții se înmulțesc în laborator prin tehnici speciale pe stadiile dăunătorilor specifici și se lansează, la avertizare, în culturile infestate cu acești dăunători. Trebuie spus că prin folosirea paraziților se asigură un control de lungă durată a dăunătorilor în agrobiocenoze, refacerea acestora fiind foarte grea în condiții obișnuite.

Prădătorii sunt organisme care se hrănesc cu dăunători aflați în diverse stadii, contribuind astfel în mod direct, la reducerea numărului acestora. Prădătorii aparțin diverselor grupe sistematice de nevertebrate: Arahnida, Miriapoda, Insecta, iar dintre vertebrate: amfibieni, reptile, păsări și mamifere.

Insectele prădătoare sunt cuprinse în 20 de ordine, cu 167 de familii. Unele sunt exclusiv prădătoare, atât ca adulți cât și ca larve (Odonata, Mantodea, unele familii din Coleoptera, Heteroptera, Thysanoptera, Diptera), altele, pe lângă prădători, cuprinzând și specii sau stadii cu alt regim trofic (Coleoptera, Heteroptera, Thysanoptera, Hymenoptera, Diptera, puține larve de Lepidoptera) (Teodorescu Irina & Vădinenu A., 1999). În țara noastră a fost experimentată creștera următoarelor specii entomofage (Ciochia V., Isac G., Stan G., 1992):

Coccinella septempunctata L. (Coleoptera), Chrysopa carnea Steph. (Neuroptera) utilizate împotriva unor specii de păduchi de plante (homoptere Aphididae);

Podissus maculiventris Say, heteropter prădător lansat periodic împotriva coleopterului Leptinotarsa decemlineata Say;

Și în acest caz subliniem că orice intervenție în controlul populațiilor de insecte în cadrul agrobiocenozelor trebuie să ia în considerare presența și numărul prădătorilor, oferind în același timp și protecția acestora.

1.1.2 Microorganismele patogene

Metoda presupune utilizarea unor preparate microbiologice, realizate în stații pilot sau la scară industrială, pe bază de virusuri, bacterii, fungi, protozoare, organisme patogene care produc îmbolnăviri în masă ale insectelor considerate de om ca dăunătoare. Aceste produse sunt cunoscute sub numele de insecticide microbiologice sau, biopreparate. Infectarea în masă a insectelor de către un agent sau altul cauzează în rândul acestora adevărate epizotii, care se soldează cu pierirea în masă a insectelor dăunătoare.

Preparatele virale sunt produse pe bază de virusuri poliedrice. Avantajele preparatelor virale sunt: o înaltă specificitate, ce determină moartea numai speciei țintă și sunt deosebit de utile în declanșarea epizootiilor. Dezavantajele preparatelor virale sunt: prețul de cost ridicat pentru producerea lor, necesită timp mai lung pentru a acționa asupra dăunătorului, slaba lor rezistență la acțiunea ultravioletelor. Ele se obțin prin infestarea gazdelor sau a culturilor celulare provenite din acestea și extragerea ulterioară, de obicei prin centrifugare, a corpusculilor virali multiplicați. Bolile provocate insectelor de către virusuri poartă numele de viroze sau poliedroze nucleare, granuloze, poliedroze citoplasmatice, densonucleoze, etc. Până în prezent sau descris virusuri la peste 600 de specii de insecte ce apartin următoarelor familii: Iridoviridae, Baculoviridae, Reoviridae, Poxviridae, etc.

Dintre insectele cunoscute ca și gazde pentru virusuri entomopatogene, 72% sunt lepidoptere, 12% diptere, 6% himenoptere, 5,65% coleoptere, 2,16 %ortoptere, 1,17% heteroptere, neuroptere și trihoptere (Teodorescu Irina & Vădinenu A., 1999).

Preparatele bacteriene sunt produse pe bază de bacterii entomopatogene. Bolile produse de bacterii insectelor, poartă numele de bacterioze sau flașerii. Primul care a studiat bolile produse de bacterii la viermii de mătase a fost Louis Pasteur.

Astăzi, se cunosc peste 200 de specii de bacterii entomopatogene. Printre speciile de bacterii mai importante din acest punct de vedere se numără Bacillus thuringiensis și B. popilliae care afectează larvele multor specii de lepidoptere.

Preparatele bacteriene pe bază de Bacillus thuringiensis sunt utilizate în controlul populațiilor de:

Dăunători ai pădurilor (Lymantria dispar L.);

Dăunători ai pomilor fructiferi (Cydia pomonella L., etc.);

Dăunători ai cerealelor (Ostrinia nubilalis Hb.);

Dăunătorii ai legumelor (Pieris brassicae L.);

Dăunători ai strugurilor (Lobesia botrana Den., et Schiff.);

Preparatele se obțin prin cultivarea bacteriilor pe medii nutritive, în fermentatoare de mare capacitate, pentru a obține spori, cristale proteice, endotoxine, care sunt apoi condiționate, prin amestec cu substanțe portant, realizându-se preparate lichide sau sub formă de pulberi.

Avantajul utilizării bacteriilor în controlul populațiilor de insecte constă în faptul că pot fi cultivate în masă, prețul de cost este comparabil cu al insecticidelor și au o specificitate relativă ridicată. Dezavantajele utilizării bacteriilor este că acestea acționeză lent și sunt sensibile la ultraviolete.

Preparate fungice. Acestea au ca principiu activ sporii unor ciuperci entomopatogene. Bolile produse de ciuperci se numesc micoze.

Spre deosebire de virusuri și bacterii, care pătrund în corpul insectelor gazdă pe cale orală împreună cu hrana, ciupercile străbat bariera tegumentară sau intră prin stigme. Sporii lor germinează, dezvoltând un tub germinativ care pătrunde prin cuticulă și epiderm, ajungând în cavitatea generală a corpului.

Se cunosc peste 600 de specii de ciuperci entomopatogene. Cea mai cunoscută și mai virulentă este Beauveria bassiana (Bals)Vuill (parazitează numeroși dăunători ai culturilor). Preparatele fungice se produc prin izolarea unor tulpini virulente și înmulțirea în medii lichide după tehnologia de producere a penicilinei. Acestea sunt eficace numai în zonele sau mediile umede, unde pot fi active asupra larvelor, pupelor și adulților gândacului din Colorado, gărgăriței cenușii a sfeclei.

1.1.3 Metoda hormonală

Aceasta componentă a controlului biologic presupune folosirea hormonilor insectelor (endohormoni și exohormoni), a analogilor lor de sinteza, dar și a allomonilor și kairomonilor produși de plante, prin care se apără de atacul insectelor.

Utilizarea hormonilor insectelor

Endohormonii sunt produși de glandele endocrine ale insectelor, care secreta hormonul juvenil și ecdizonul (hormonul de năpârlire). Acești hormoni țin sub control creșterea, dezvoltarea și activitatea insectelor. Administrarea lor poate produce tulburări grave ale acestor procese, ce conduc în ultima instanță la moartea insectelor.

Exohormonii sunt produși de glandele situate la nivelul tegumentului, al epiteliilor intestinal și malpighian, în cavitatea corpului. Aceștia difuzează în mediul extern, mediind un permanent flux informațional intra- și interspecific.

Dintre numeroasele tipuri de exohormoni, în protecția plantelor se utilizează deocamdată atractanții (feromonii) sexuali și feromonii de agregare.

Se cunosc la ora actuală un număr mare de substanțe feromonale: feromoni de agregare la gândacii de scoarță; feromoni sexuali la unele coleoptere (Antonomus grandis), diptere (Musca domestica, Rhagoletis pomonella) și mai ales la lepidoptere cu rol important în controlul populațiilor cât și în lucrările de prognoză și avertizare (Crișan, A.&Nistor Laura, 2000).

Utilizarea analogilor de sinteză

S-au sintetizat analogi ai hormonilor juvenili, ce poartă denumirea de substanțe juvenoide, care împiedică metamorfoza, împiedică împuparea sau emergența adulților, ducând la supresia sau înhibarea reproducerii. Efectul cel mai puternic se manifestă când substanțele acționează asupra larvelor din ultima vârstă.

Produsele acționează prin contact și ingestie și pot fi sub formă de concentrate emulsionabile, formulări solide, cu eliberarea lentă a substanțelor active, suspensii sau diluții microîncapsulate, microparticule enterosolubile.

Astfel de substanțe au fost sintetizate și în țara noastră la Institutul de Chimie Cluj-Napoca precum și la Facultatea de chimie Cluj-Napoca. Acestea s-au folosit cu bune rezultate în controlul populațiilor unor: coleoptere (Tribolium confusum, Leptinotarsa decemlineat; lepidoptere (Loxostege sticticalis); homoptere (Trialeurodes vaporariorum) (Crișan, A.&Nistor Laura, 2000).

În ultimul timp chimia feromonilor a luat amploare, reușindu-se realizarea unor analogi de sinteză. Feromonii sexuali de sinteză mai poartă denumirea de “cea de a treia generație de pesticide”. La Institutul de Chimie din Cluj-Napoca s-au realizat analogi atractanți sexuali pentru multe specii dăuătoare, a căror denumire este formată din prefixul “Atra” și ca sufix primele 2-3 litere din denumirea speciei sau din denumirile de gen și specie. Prodursele feromonale sunt utilizate în capcane feromonale.

Pentru activitatea de protecție a plantelor, feromonii sexuali de sinteză se utilizează în precizarea ciclului biologic al insectelor, în lucrările de prognoză și avertizare a tratamentelor, identificarea timpurie a apariției unor focare a dăunătorilor de carantină precum și în controlul populațiilor de insecte (capturarea în masă a masculilor, dezorientarea masculilor).

Exometaboliții plantelor acționează asupra insectelor, prin acțiune toxică, îndepărtându-le, sau atrăgându-le, înhibând sau stimulând hrănirea sau depunerea ouălor pe plantele respective. Au loc modificări ale aptitudinii (capacității) de căutare a surselor de hrana, ale hrănirii, ovipoziției, creșterii sau dezvoltării.

1.1.4 Metoda autocidă sau genetică

În ultimii 25 de ani metodele genetice pentru supresia sau eradicarea insectelor dăunătoare au devenit realitate. Metodele presupun reducerea efectivelor de dăunători prin introducerea în populațiile lor a unor factori sterilizanți sau letali. Ea are la baza:

radiosterilizarea, datorată efectului sterilizant al radiațiilor ionizante (beta, gamma, neutronice), ultraviolete;

chimiosterilizarea, datorată efectului sterilizant al unor substanțe chimice;

manipulări genetice ce determină modificări ale structurii genetice.

Supresia genetică a unei insecte dăunătoare este unică printre metodele biologice de control ale dăunătorilor. Ea implică lansarea de insecte modificate genetic pentru a controla aceeași specie, de unde și denumirea de metode autocide.

Radiosterilizarea. Se bazează pe faptul că radiațiile ionizante determină incapacitatea de reproducere, apariția unor mutații letale dominante. Masculii iradiați nu sunt sterili, spermatozoizii lor mobili fecundează ovulele, dar embrionul nu este viabil din cauza apariției în celulele germinale, a unor mutații letale dominante. La femelele iradiate acuplarea poate avea loc, dar procentul de oua sterile este foarte mare.

Sterilitatea, ca metodă de control a dăunătorilor a fost propusă în 1936 de E.F.Knipling, din cadrul Biroului Entomologic al Departamentului Agriculturii al SUA. Tot el, în 1955-1964, a explicat mecanismul de autoeliminare a unei specii, elaborând modele teoretice de reducere a efectivului unei populații naturale, prin introducerea de indivizi sterili, apți de acuplare, care îi concurează pe cei fertili.

Substanțele chimiosterilizante, reduc sau suprimă capacitatea de reproducere, ducând la moartea ovulelor și a spermatozoizilor sau formarea unor elemente sexuale cu defecte genetice, ce determina o embriogeneză defectuoasă sau sterilitatea ouălor rezultate. Aceste substanțe pot fi agenti alchilanti și agenti antimetabolizanti.

Agentii alchilanti acționeaza asupra moleculelor de ADN, ducând la ruperea lanțului principal al moleculei de ADN. La insecte produc suprimarea potențialului reproducător la masculi și uneori sterilizarea ambelor sexe.

Agenții antimetabolizanți se încorporează în sistemele enzimatice ale insectelor, formând complexe analoge celor normale, dar inactive funcțional, ce duc la sterilizarea femelelor sau suprimarea potențialului reproducător la ambele sexe.

Metoda autocidă a fost utilizată împotriva următoarelor insecte dăunătoare:

Culturilor de câmp (Eurygaster integriceps Put., Ostrinia nubilalis Hb., Leptinotarsa decemlineata Say., Bothynoderes punctiventris Germ., etc.);

Livezilor ( Rhagoletis cerasi L., Cydia pomonela L., etc.);

Viței de vie (Phylloxera vastatrix Planch.);

Pădurilor (Lymantria dispar L.);

Produselor vegetale depozitate (Acanthoscelides obtectus Say., Bruchus pisorum L.);

Manipularea genetica are ca rezultat scăderea efectivului populației în generațiile următoare și se referă la realizarea de hibrizi între două specii – interspecifici (la care masculii sterili sunt mai numeroși decât femelele și cu capacitate mai mare de concurență în acuplarea femelelor, față de cei fertili din natură), lansarea de purtători de defecte genetice determinate de iradiere, care sunt sterili sau transmit sterilitatea la descendenții masculi, consecința fiind scăderea efectivului populației în generațiile viitoare.

1.5 Selectarea și utilizarea soiurilor și hibrizilor de plante cu rezistențăfață de dăunători

Selectarea de plante rezistente, considerată metoda ideală de evitare a atacului dăunătorilor, este un rezultat al coevoluției dintre organismele fitofage și plante, acestea din urmă, elaborându-și prin selecție naturală, mecanisme fizice și chimice de apărare.

Rezistența plantelor se poate manifesta prin: existența de bariere fizice la plante (cuticulă groasă, pilozitate, producerea de rășină, etc.); nonfreferința (nepreferința) (lipsa de preferință a dăunătorului față de o anumită plantă pentru hrană, pontă), antibioză, ce se traduce prin inducerea unor efecte adverse la dăunătorii care le consumă (scăderea fecundității, reducerea dimensiunilor, a duratei vieții și chiar moartea), toleranță (capacitatea de refacerea a plantei în urma atacului dăunătorului, fără înregistrarea de pagube economice).

În țara noastră s-au obținut soiuri rezistente la mai multe plante de cultură:

grâu rezistent față de muștele cerealelor (Mayetiola destructor Say., Oscinis frit L.), gândacul ovăzului (Lema melanopa L.);

lucernă rezistentă la atacul gărgăriței frunzelor de lucernă (Hypera postica Gyll.);

linii de hibrizi de porumb cu rezistență la atacul sfredelitorului tulpinilor (Ostrinia nubilalis Hb.) etc. (Teodorescu Irina & Vădinenu A., 1999).

1.6 Controlul biologic al dejecțiilor mamiferelor

La degradarea deșeurilor metabolice ale diferitelor animale își aduc contribuția și o serie de insecte coprofage. Rolul acestora în natură, deosebit de important, a ieșit în evidența în situații când lipsa lor a creeat mari probleme, descompunătorii (bacterii, ciuperci), neavând acces la dejecții, fără acești "intermediari" coprofagi.

2 METODE AGROFITOTEHNICE (igienă culturală)

Sunt printre cele mai vechi metode utilizate în protecția plantelor și urmăresc crearea de condiții optime de viata pentru plante, nefavorabile pentru dăunători și în același timp tind să asigure maximalizarea acțiunii componentelor controlului biologic din natură.

Alegerea terenului are importanta în limitarea înmulțirii dăunătorilor, prin utilizarea unor terenuri nefavorabile dezvoltării speciilor care manifesta o anumita preferință în ceea ce privește structura și natura solului. Se cunoaște faptul că larvele coleopterelor Elateridae din genul Agriotes, prefera terenurile ușor acide și cu umiditate excesivă, iar Phylloxera vastatrix, dăunător al viței de vie, se dezvoltă foarte bine în terenuri argiloase, grele.

Asolamentul este favorabil plantelor, prin succesiunea culturilor în timp și spațiu și rotația cu plante amelioratoare (lucerna, trifoi, sparceta, mazăre) și nefavorabil dăunătorilor, (gândacul ghebos, Zabrus tenebrioides Goeze., musca neagra, Oscinis frit L., musca de Hessa, Mayetiola destructor Say, a viermilor sârmă etc.), prin alternarea culturilor susceptibile la atacul lor, cu altele care nu le oferă condiții bune de dezvoltare. Cultivarea porumbului mai mulți ani consecutiv în același câmp, duce la creșterea populației de Tanymecus dilaticollis (rățișoara porumbului), în arealul de dăunare al acestei specii.

Rotația culturilor reduce populațiile de dăunători prin limitarea bazei trofice a acestora. Astfel, în tehnologiile recomandate se specifică imterdicția unor culturi de a reveni pe același teren într-un interval de timp. Acest lucru s-a dovedit foarte important în controlul populațiilor de Anisoplia sp. (cărăbușeii cerealelor). S-a constatat că pentru suprafețe mari rotațiile grâu-porumb și grâu-porumb-porumb-grâu au determinat o densitate redusă a larvelor la m2, numărul lor oscilând între 0,4 și 3,1. În același timp de 3 ani, densitatea larvelor la m2 a crescut de la 0,7 la 10,9.

Lucrările solului (aratul, grăparea, discuirea, lucrarea cu cultivatorul, săparea sau ararea solului sub coronamentul pomilor fructiferi), duc la distrugerea insectelor dăunătoare, atât prin acțiunea pieselor active, prin îngroparea lor sub brazdă, prin scoaterea la suprafața (și expunerea la acțiunea factorilor fizico-chimici și biotici), cât și prin distrugerea buruienilor și a samulastrei pe care dăunătorii își continua dezvoltarea, după recoltare.

Aplicarea rationala a îngrășămintelor, pe lângă rolul pozitiv asupra plantelor, are si o influenta negativa asupra dăunătorilor. Astfel, azotatul de amoniu produce o mortalitate ridicata la viermii sârmă (40 – 60%).

Amendarea cu var a solurilor acide, duce la neutralizarea solurilor podzolice, acide, preferate de unele insecte (viermii sârmă).

Stabilirea si respectarea epocii optime de semănat se face pentru fiecare zona pedoclimatica, în raport cu ciclul biologic al insectei și cu faza critica a plantei. Este recomandabil ca răsărirea plantelor sa nu aibă loc odată cu apariția în masa a dăunătorilor. Daca sunt semănate devreme, porumbul scapă de atacul produs de Tanymecus dilaticollis Gyll. (rățișoara porumbului, sfecla de cel de Bothynoderes punctiventris Germ. (gărgărița sfeclei), mazărea de cel de Bruchus pisorum L.(gărgărița mazării).

Calitatea semintelor trebuie îmbunătățită prin curățire, sortare, eliminarea semințelor de buruieni și a celor ce conțin insecte dăunătoare. Selectarea semințelor destinate semănatului duce la reducerea atacului, in cazul speciilor seminifage cum este Bruchus pisorum L.

Folosirea de material săditor sănătos, din țara, împiedică permanentizarea atacului și răspândirea dăunătorilor autohtoni (păduchele din San José, Quadraspidiotus perniciosus Comst., păduchele lânos, Eriosoma lanigerum Hausm.), iar in cazul materialelor din import, se împiedica pătrunderea unor dăunători din alte zone, numiți dăunători de carantina.

Recoltarea la timp și igiena culturala au o mare importanta pentru reducerea pierderilor de recolta cauzate de diferite specii de dăunători. Strângerea la timp a recoltei împiedică scuturarea boabelor și formarea samulastrei pe care se dezvolta mulți dăunători (speciile de tripși din ordinul Thysanoptera, plosnițele cerealelor din genurile Eurygaster, Aelia). In cazul dăunătorilor ce fac galerii în tulpinile de porumb, (sfredelitorul tulpinilor, Ostrinia nubilalis Hnb.) trebuie ca la recoltare plantele să fie tăiate cât mai jos, pentru a împiedica iernarea larvelor în câmp.

Întreținerea culturilor, cu înlăturarea buruienilor, prin plivit, prăsit, poate duce la diminuarea atacului unor dăunători, deoarece acestea contribuie la permanentizarea atacului servind drept sursa suplimentara de hrana pentru dăunători.

Densitatea plantelor are influență asupra densității dăunătorilor. O densitate redusă a plantelor cultivate face ca populația dăunătorului să se concentreze pe plantele existente, mărind astfel pagubele produse culturilor. Astfel, densitatea redusă a culturilor de varză sau de cartof favorizează atacul muștei verzei (Delia brassicae) respectiv a gândacului din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) (Roșca, 1999).

Cultivarea timpurie a unor plante în benzi capcană. Metoda se poate aplica în apropierea locului unde va fi amplasată cultura, iar dăunătorii care se instalează aici pentru hrănire sau ovipoziție, pot fi mai ușor distruși.

3 METODE MECANICE

Sunt metode în general simple, care au drept scop adunarea insectelor prin diferite procedee și distrugerea lor.

Aparate pentru adunat insecte (Boguleanu) sunt purtate manual, hipotractate sau cu tracțiune mecanica.

Șanturile capcana se utilizează împotriva dăunătorilor ce se deplasează pe sol (Bothynoderes punctiventris Germ., Tanymecus dilaticolis Gyll.) cu scopul de a împiedica pătrunderea acestora în culturi.

Brâiele capcana și inelele cu clei sunt folosite în pomicultură. Confecționate din carton ondulat, pânză de sac, respectiv o substanță adezivă, dispuse pe tulpina la 80 – 100 cm distanta de sol, permit capturarea si distrugerea unor insecte dăunătoare: viermele merelor, Cydia pomonella L., gândacul bobocilor de măr, Anthonomus pomorum L., care coboară pentru împupare sau iernare.

Tăierea ramurilor la pomii fructiferi sau a coardelor de vita de vie, poate duce la diminuarea atacului unor dăunători.

Răzuirea de pe scoarța arborilor, a pontelor defoliatorului Lymantria dispar L., a mușchilor și lichenilor, în care iernează unii dăunători, se practica cu rezultate bune.

Scuturarea pomilor, dimineața devreme, pe prelate s-a utilizat pentru distrugerea unor dăunători, ca Anthonomus pomorum L., Rhynchites bacchus L., etc.

Momelile cu hrana in amestec cu insecticide, sau momelile cu substanțe chimice volatile, se utilizează în combaterea unor insecte (pentru larve de cărăbuși, coropișnițe, etc.).

4. METODE FIZICE

Sunt metode de control ale populațiilor unor organisme considerate dăunătoare, care presupun utilizarea factorilor fizici: temperatura, focul, lumina, umiditate, ultrasunete, radiații ionizante.

Temperaturile ridicate sau scăzute pot fi folosite în controlul insectelor dăunătoare din depozite, magazii, sere:

Focul. Arderea cuiburilor de omizi din pomii fructiferi, a resturilor de plante din câmp (miriște) sau grădini se practica cu bune rezultate.

Lumina emisă de lămpi cu acetilena, becuri electrice etc., poate fi utilizată în capcane luminoase, pentru atragerea unor lepidoptere (Noctuidae, Tortricidae) sau coleoptere (Scarabaeidae) și distrugerea lor cu insecticide. Pe baza capturilor realizate se poate stabili curba lor de zbor și avertizarea intervențiilor de control.

Pulberile deshidratante (silicagel, magnezie calcinata) amestecate cu produse vegetale, pot fi utilizate pentru distrugerea prin deshidratarea corpului, în cazul unor dăunători ai produselor depozitate (Sitophilus granarius L., gărgărița orezului, Sitophilus oryzae L. etc.).

Utilizarea ultrasunetelor se bazează pe înregistrarea sunetelor emise de unele insecte și difuzarea lor amplificata, în scopul concentrării în anumite locuri și distrugerii.

Radiațiile ionizante se utilizează pentru sterilizarea masculilor in cadrul luptei autocide, precum și pentru distrugerea unor dăunători ai produselor depozitate.

5 METODA CHIMICĂ

Este o metodă rapidă și comodă, care asigură în general o protecție bună a culturilor împotriva insectelor dăunătoare.

Industria pesticidelor s-a dezvoltat și diversificat în anii de după cel de al doilea război mondial, inițial pe baza produselor organoclorurate de sinteza (DDT si HCH).

La scurt timp de la introducerea substanțelor organoclorurate în practica controlului dăunătorilor, producția acestor pesticide de sinteza a cunoscut o creștere spectaculoasa. De la cele câteva produse anorganice, ce au constituit primele arme chimice utilizate înainte de cel de al doilea război mondial, s-a ajuns azi la utilizarea unor cantități uriașe, pe suprafețe tot mai mari si cu o frecventa ridicata.

Acutizarea problemei dăunătorilor ca și unele avantaje ale metodei chimice (aplicarea mecanizata, efect rapid, creșterea producției etc.) au dus la dezvoltarea spectaculoasa a industriei chimice, ajungându-se la cunoașterea a peste 1.000 de substanțe cu efect pesticid, condiționate în peste 100 000 de produse comerciale.

Clasificarea insecticidelor

Insecticidele sunt substanțe naturale sau de sinteza care au acțiune toxica asupra insectelor.

Există mai multe criterii de clasificare a insecticidelor: după modul de acțiune, calea de pătrundere, stadiul asupra căruia acționează, toxicitate, origine, modul de obținere, compoziția chimica, modul de condiționare.

După modul de acțiune, insecticidele pot fi: toxice, sterilizante, hormonale, atractante, repelente, sinergice.

După calea de pătrundere în corpul insectelor, insecticidele sunt: de ingestie, asfixiante, de contact.

După stadiul de dezvoltare a insectei, asupra căreia își exercita acțiunea, insecticidele pot fi: ovicide, larvicide, pupicide, imagocide.

În raport cu toxicitatea față de om sau față de animalele cu sânge cald, pesticidele au fost încadrate în patru grupe de toxicitate, după DL50. Menționăm că grupa de toxicitate nu are corespondență directă cu efectul pesticidului asupra dăunătorilor. Grupele de toxicitate sunt:

I. Produse extrem de toxice, cu DL50 sub 50 mg/kg corp;

II. Produse puternic toxice, cu DL50 = 50-200 mg/kg corp;

III. Produse moderat toxice cu DL50 = 200-1000 mg/kg corp;

IV. Produse cu toxicitate redusă, cu DL50 peste 1000 mg/kg corp;

Grupele de toxicitate sunt marcate pe etichetele și ambalajele pesticidelor cu culori: roșu, verde, albastru și negru, în ordinea grupelor, de la I la IV.

După originea și compoziția chimică, insecticidele pot fi: anorganice și organice.

După modul de condiționare (amestecarea substanței active cu diverse substanțe inactive, netoxice) insecticidele pot fi: solide, lichide, gazoase.

După reacția insectelor, substanțele utilizate pot fi: atractante (atracțanți sexuali – feromoni sexuali, feromoni de agregare, atractanți de nutriție și repelente (naturale, sintetice, de ovipoziție)

Modul de aplicare este dependent de genul de condiționare al insecticidelor:

Pentru stropiri se folosesc pulverizatoare manuale (pompe de flit), purtate în spate (tip Vermorell, Calimax), montate pe autovehicule, nebulizatoare (tip Fontan), pentru stropiri foarte fine, insecticide VR sau VUR.

Pentru prăfuiri se folosesc aparate purtate manual (pudriere compresibile și cu supapă), purtate în spate (prevăzute cu foale și levier, cu ventilator și palete) sau acționate de un motor.

Pentru granule sunt aparate acționate manual sau cu motor (Fontan cu dispozitiv de adaptare).

In operațiile de utilizare a pesticidelor pe suprafețe mari (în culturi de cereale, păduri etc), dispozitivele de aplicare a insecticidelor sunt montate pe aeronave (avioane sau helicoptere).

III. Activități desfășurate în controlului integrat al insectelor

dăunătoare

1. Evidența speciilor de insecte dăunătoare pe zone largi, prin hărți de răspândire (realizată în cea mai mare parte pentru principalii dăunători);

2. Cunoașterea evoluției în timp (dinamica anuală și multianuală) a speciilor dăunătoare, corelate cu speciile antagoniste (paraziți și prădători);

3. Stabilirea ciclului biologic al speciilor dăunătoare dintr-o anumită zonă, în corelație cu factorii ecologici, fizico-chimici și biotici;

4. Înregistrarea în dinamică a densității numerice la speciile cheie. Dacă pentru speciile dăunătoare acest aspect este în mare parte realizat de serviciile de protecția plantelor, se cunosc date sporadice destre fauna utilă;

5. Stabilirea pragului de dăunare pentru speciile cheie.

IV. Efectele metodei integrate asupra ecosistemelor agricole și naturale

Metoda integrată are în vedere, în primul rând componenta biologică a controlului populațiilor. În acest fel prezintă toate avantajele ce le oferă componentele pe care le include ca și:

folosirea selectivă a pesticidelor ce determină reducerea numărului de tratamente chimice și orientarea spre grupe de pesticide cu toxicitate scazută.

Nu se mai intenționează distrugerea totală, eradicarea dăunătorilor, ci se urmărește menținerea lor la nivelul unor “efective de prag”. Existența în culturi a unui efectiv redus de dăunători (metoda câmpului murdar) este necesară pentru asigurarea gazdelor și prăzilor parazitoizilor și prădătorilor.

Metoda integrată rezolvă unele exigențe de ordin ecologic ca:

evitarea poluării mediului,

refacerea și menținerea echilibrului ecologic,

refacerea efectivelor insectelor parazitoide și prădătoare.

Prin aceste efecte favorizează menținerea efectivelor populațiilor de dăunători la valori scăzute.

Metoda integrată rezolvă și unele probleme din punct de vedere economic: cantitățile micșorate de pesticide determină economii importante atât la pesticide cât și implicit la energie, combustibili și forță de muncă.

V. Principii ecologice de aplicare a metodei integrate

În 1986, Baicu, stabilește principiile controlului integrat, care se pot sintetiza astfel:

1. Se ia în considerare întreaga zonă de cultură ceea ce impune:

stabilirea asolamentului și a rotației;

alcătuirea hărților de răspândire a dăunătorilor.

2. Scopul este menținerea dăunătorilor la nivelul care să nu producă pierderi de recoltă. Aceasta permite:

reducerea sau eliminarea unor tratamente chimice ce atrage după sine:

reducerea poluării;

menținerea în agrosistem a dușmanilor naturali, și deci creșterea rentabilității economice.

3. Pentru atingerea scopului arătat se folosesc factorii naturali (fizico-chimici și biotici). Aceasta implică cunoașterea ciclului biologic al dăunătorilor, particularitățile determinate de condițiile zonale.

4. Unele specii dăunătoare pot fi favorizate de tehnologii moderne de cultură (introducerea de soiuri noi, creșterea densității plantelor, aplicarea unor noi sisteme de rotație, îngrășeminte chimice în exces), în care caz se impune o reevaluare a măsurilor de protecția plantelor.

5. Metoda integrată impune o îmbinare armonioasă a tuturor metodelor de control. La eficacitate egală se preferă metoda biologică de control în dauna celei chimice.

6. Tratamentele chimice se vor aplica în funcție de avertizare, de prag economic de dăunare, de raportul interspecific favorabil, etc. și nu de datele calendaristice.

7. La elaborarea sistemelor de control integrat este necesară o abordare interdisciplinară, sistemică și modelare matematică.

8. Din tehnologia de cultură trebuie să facă parte integrantă și sistemele de control integrat pentru a forma un sistem coerent, practic și eficace.

9. Pesticidele care sunt incluse în sistemul de control integrat trebuie să aibă următoarele calități:

eficacitate ridicată la doze minime;

spectru mediu de acțiune, pentru a nu avea efect negativ asupra speciilor utile;

să manifeste selectivitate pentru entomofagi;

să aibă o compatibilitate cât mai ridicată;

să permită reducerea numărului de tratamente;

să nu manifeste fenomene de fitotoxicitate;

toxicitate redusă față de om;

timpul de înjumătățire în sol să nu depășească 120 de zile;

toxicitate redusă pentru pești, păsări, albine și entomofagi.