Protectia Persoanei Fizice Prin Mijloace de Drept Civil

CUPRINS

Capitolul I. Ocrotirea persoanei fizice

1.1. Preliminarii, sediul materiei

1.2. Scurt istoric

Capitolul II. Minorii

2.1 Autoritatea parinteasca…

2.2. Tutela minorului…

2.3. Curatela minorului…

2.4. Protectia copilului aflat in dificultate…

Capitolul III. Majorii. Ocrotirea persoanei fizice prin interdictie judecatoresca

3.1 Definitie, sediul materiei

3 2. Conditiile punerii sub interdictie

3.3 .Procedura punerii sub interdictie

3.4. Efectele punerii sub intredictie

3.5. Incetarea si Ridicarea interdictiei judecatoresti,

3 6. Protectia intermitenta a majorilor

Capitoloul IV. Tratamentul medical in cazul pesoanelor cu tulburari psihice

4.1 Preliminarii

4.2 Instituirea tratamentului

4.3. Incetarea internarii

Capitolul V. Curatela Majorului

5.1 Notiune, clasificare, sediul materiei

5. 2 Cazuri de instituire a curatelei capabilului

5.3 Instituirea si continutul curatelei propriu zise

5.4 Curatela persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate restransa

( curatela speciala )

Capitolul VI. Asistenta sociala a persoanelor varstnice

Argument

Concluzii

Bibliografie

Capitolul I. Ocrotirea persoanei fizice

. Preliminarii, sediul materiei

Dreptul românesc, privit ca totalitate a normelor juridice adoptate de stat în scopul reglementării relațiilor interumane din societate, are drept componente dreptul internațional și dreptul intern. În cadrul dreptului intern distingem între dreptul public și cel privat. În cadrul dreptului privat se află, ca ramură de drept, și dreptul civil, alături de dreptul comercial, dreptul familiei și dreptul muncii.

Obiectul dreptului civil constă în categoriile de raporturi sociale aflate în sfera dreptului civil: raporturi patrimoniale și raporturi nepatrimoniale.

Raporturile patrimoniale sunt acele raporturi sociale care au un conținut economic, dreptul civil reglementând raporturile reale și raporturile obligaționale. Raporturile reale au în conținutul lor drepturi reale, care se compun din dreptul de proprietate – înscris ca atare în Constituția României – și din celelalte drepturi reale principale care sunt dezmembrămintele dreptului de proprietate și drepturireale accesorii. Raporturile obligaționale au în conținutul lor dreptul de creanță – drept subiectiv în virtutea căruia subiectul activ (creditor) poate cere subiectului pasiv (debitor) să dea, să facă, sau să nu facă ceva – indiferent dacă dreptul își are originea într-un act sau într-un fapt juridic.

Raporturile nepatrimoniale sunt acele raporturi sociale care nu au un conținut economic. Ele cuprind: raporturi care privesc existența și integritatea subiectelor de drept civil, raporturi de identificare, precum și raporturi izvorâte din creația intelectuală.

Dreptul civil este acea ramură ce reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între persoane fizice și persoane juridice aflate pe poziții de egalitate juridică. Este acel drept ce reglementează unele raporturi patrimoniale în care părțile figurează ca subiecte egale în drepturi și unele raporturi nepatrimoniale legate de individualitatea persoanei, condiția juridică a persoanei fizice și a altor subiecte de drept civil în calitatea lor de participanți la raporturile juridice civile.

Dreptul civil se bazează pe:

principii fundamentale ale dreptului român, ideile de bază aplicabile în toate ramurile de drept;

principiile generale ale dreptului civil, ideile specifice aplicabile în dreptul civil (principiul proprietății, principiul egalității în fața legii, principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele colective, principiul garantării și ocrotirii drepturilor subiective civile);

principiile instituțiilor dreptului civil, ideile aplicabile la nivel de instituție a dreptului civil.

Conținutul dreptului civil il formează totalitatea normelor de drept civil, care sunt cuprinse in izvoarele dreptului civil, anume Codul civil si alte acte normative. În funcție de categoria subiectelor cărora se adresează, normele din ramura dreptului civil pot fi clasificate astfel:

norme de drept civil generale, aplicabile tuturor persoanelor fizice și juridice;

norme de drept civil specifice, aplicabile fie doar persoanelor fizice, fie doar celor juridice;

Totalitatea normelor de drept civil este ordonata în institțtiile dreptului civil, adică grupe de norme de drept civil care reglementează subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, cum ar fi: raportul juridic civil, actul juridic civil, prescripția extinctivă, subiectele dreptului civil, drepturile reale principale, obligațiile civile in general, contractele civile speciale, dreptul de proprietate individuală, succesiunile s.a.

Sursele dreptului civil sunt de fapt acele acte normative enunțate de diferite instituții ale statului și pot fi enumerate: Constituția, legile existente în România, hotărâri și ordonanțe ale Guvernului, acte normative ale autorităților administrației publice locale și ale organelor centrale ale administrației de stat, dar și acte normative anterioare anului 1990. De asemenea, de o importanță covârșitoare sunt și reglementările Uniunii Europene și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Obiectul dreptului civil este format din raporturile patrimoniale și raporturi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice și persoane juridice. Ansamblul relațiilor sociale care formează obiectul dreptului civil este compus deci din două mari categorii: raporturile patrimoniale și cele personale nepatrimoniale. Raportul patrimonial este acela al cărui conținut poate fi evaluat în bani pe când cel nepatrimonial nu poate fi astfel evaluat.

Este important de reținut faptul că dreptul civil nu reglementează toate raporturile patrimoniale și nepatrimoniale din societate, deoarece și alte ramuri de drept au obiect de reglementare raporturi patrimoniale și nepatrimoniale, așa cum sunt de pildă dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii și securității sociale, dreptul financiar etc.

Aplicabilitatea legii civile – Legea civilă se adresează persoanelor fizice și celor juridice din România (denumite subiecte de drept civil). Deși unul dintre principiile fundamentale ale dreptului civil îl reprezintă egalitatea în fața legii, normele civile juridice se aplică în mod diferit subiectelor de drept civil.

Persoana fizică

Cuvântul “persoană” desemnează ființa umană, omul, prin totalitatea caracteristicilor sale fizice și psihice. Noțiunea de “persoană” cuprinde atât persoana fizică cât și persoana juridică ca subiecte cu drepturi și obligații în calitate de participante la raporturile juridice.

Termenul de “persoană fizică” face referire la omul sau ființa umană însumând totalitatea trăsăturilor sale fizice și a caracteristicilor psihice, având drepturi și obligații dar și capacitatea de a participa la diferite raporturi juridice.

Persoana juridică reprezintă o structură de sine stătătoare, având un patrimoniu și organe de conducere care participă, în nume propriu, la raporturile juridice în calitate de subiect cu drepturi și obligații spre deosebire de persoanele fizice care intră în compunerea ei.

Subiecte de drept civil sunt persoanele care participă individual sau în forme organizate la raporturile juridice civile, fiind capabile să aibă drepturi și obligații.

Sintagma “subiect de drept civil” desemnează orice persoană născută în cazul persoanelor fizice sau ca urmare a elaborării actelor juridice cerute de lege și a îndeplinirii formalităților de înregistrare în cazul persoanelor juridice.

Calitatea de persoană fizică este recunoscută prin lege, tuturor ființelor umane, luate fiecare în parte, ca membre ale societății, care se bucură de posibilitatea de a participa la raporturi juridice. Capacitatea de folosință se referă la aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații. Capacitatea de exercițiu reprezintă aptitudinea persoanei de a-și asuma obligații săvârșind acte juridice.

Unul dintre aspectele principale reglementate de ramura dreptului civil este protecția persoanei fizice, cere se realizează conform legislației în vigoare din țara noastră pe baza mijloacelor de drept civil. Existența unor categorii de persoane fizice a căror protejare este necesară a impus și clasificarea acestora în funcție de câteva criterii:

După vârstă se pot diferenția:

minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;

minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani;

majorii, respectiv persoanele fizice care au împlinit vârsta de 18 ani și femeile care s-au căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.

În funcție de capacitatea de exercițiu persoanele fizice se clasifică în:

persoane fizice lipsite de capacitate de exercițiu (minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și majorii puși sub interdicție judecătorească);

persoane fizice cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorii cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, cu excepția celor puși sub interdicție și a femeilor care s-au căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani);

persoane fizice cu capacitate de exercițiu deplină (majorii și femeile care s-au căsătorit înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepția celor puși sub interdicție judecătorească).

Prin identificarea persoanei fizice se înțelege individualizarea persoanei în raporturile juridice, deci determinarea poziției sale în viața juridică. În dreptul civil, principalele mijloace (atribute) de identificare a persoanei fizice sunt: numele, domiciliul și starea civilă. Atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi nepatrimoniale. În consecință, atributele de identificare a persoanei fizice prezintă acele caractere juridice care sunt ale drepturilor nepatrimoniale.

Astfel:

au ca obligație civilă acea obligația generală de a nu li se aduce atingere, obligație ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept;

sunt inalienabile (totuși, există o excepție în privința numelui, în sensul că, în condițiile legii, este posibilă o transmisiune suigeneris);

sunt insesizabile;

sunt imprescriptibile extinctiv (cu excepția unor acțiuni de stare civilă) și achizitiv;

nu sunt susceptibile de exercitare prin reprezentare (unele excepții există în privința numelui și a stării civile);

aparțin oricărei persoane fizice.

La aceste caractere juridice comune, vom mai adăuga și acele caractere proprii fiecărui atribut de identificare a persoanei fizice (de exemplu, unitatea numelui, stabilitatea, unicitatea și obligativitatea domiciliului, indivizibilitatea stării civile). Atributele de identificare a persoanei fizice pot fi privite și ca elemente din conținutul capacității de folosință, situație în care caracterele juridice sunt și ale atributelor de identificare a persoanei fizice.

Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în situații speciale datorită vârstei, stării de sănătate mintală sau altor împrejurări deosebite, legea civilă oferă mijloace proprii de ocrotire. Ocrotirea persoanei fizice se realizează prin mijloacele dreptului civil care alcătuiesc un ansamblu de reglementări menite să asigure recunoașterea și protecția drepturilor subiective civile și a intereselor îndreptățite ale acesteia, pecum și mijloacele de protecție ale persoanei fizice ca participantă la circuitul civil.

Ocrotirea persoanelor fizice nu se referă la ocrotirea tuturor categoriilor de persoane, ci doar a acelor categorii care nu-și pot administra bunurile sau proteja singure interesele datorită unor cauze cum ar fi starea de sănătate mintală, vârsta, situații deosebite.
Din aceste considerente s-a dovedit necesitatea instituirii unor măsuri de ocrotire pentru minori, alienații mintali și persoanele aflate în situații deosebite. De asemenea există o distincție clară între “ocrotirea incapabilului” (minor său persoană pusă sub interdicție) și “ocrotirea capabilului aflat în situații speciale”.

Titlul III din Codul civil este destinat reglementării modurilor de ocrotire a persoanei. Potrivit art 105 din Codul civil, „Sunt supuși unor măsurimintală sau altor împrejurări deosebite, legea civilă oferă mijloace proprii de ocrotire. Ocrotirea persoanei fizice se realizează prin mijloacele dreptului civil care alcătuiesc un ansamblu de reglementări menite să asigure recunoașterea și protecția drepturilor subiective civile și a intereselor îndreptățite ale acesteia, pecum și mijloacele de protecție ale persoanei fizice ca participantă la circuitul civil.

Titlul III din Codul civil este destinat reglementării modurilor de ocrotire a persoanei. Potrivit art 105 din Codul civil, „Sunt supuși unor măsuri speciale de ocrotire minorii și cei care, deși capabili, din cauza bătrâneții, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să își administreze bunurile și nici să își apere interesele în condiții corespunzătoare.”

Scopul acestor măsuri este ocrotirea persoanelor fizice incapabile, cu capacitate de exercițiu restrânsă sau limitate în capacitate de exercițiu. Ocrotirea se efectuează printr-un ansamblu de mijloace care să asigure recunoașterea și protecția drepturilor subiective civile și a intereselor îndreptățite ale acestora. Tutela și curatela reprezintă unul dintre mijloacele de protecție a persoanei fizice ca participant în circuitul civil. Ea se realizează în timpul participării persoanei fizice în raporturile civile concrete prin reprezentarea ori asistarea acesteia de către tutore sau curator. Persoanele asupra cărora se instituie tutela sau curatela sunt

Minorii care nu au atins vârsta de 18 ani, persoanele majore care în urma unei tulburări psihice au fost declarate de către instanța de judecată ca fiind incapabile.

Categoriile de persoane fizice ocrotite și mijloacele juridice civile de ocrotire a acestor categorii de persoane sunt următoarele:

minorii sunt ocrotiți prin ocrotirea părintească, tutelă, darea în plasament sau alte mijloace de protective specială anume prevăzute de lege;

alienații și debilii mintali, prin interdicția judecătorească;

persoanele capabile dar aflate în situații deosebite datorită bătrâneții, bolii, infirmității fizice sau a dispariției prin instituirea curatelei.

Pe lângă aceste mijloace juridice civile de ocrotire a persoanei fizice, care sunt reglementate de prevederile Codului civil, există și mijloace juridice de ocrotire care aparțin altor ramuri de drept.

“Minorul” este persoana care nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu prin ajungerea la vârsta de 18 ani sau prin căsătorie.

“Debilii mintali” sunt acele persoane care suferă de o formă de înapoiere mintală prin care nu își pot depăși însușirea cunoștințelor corespunzătoare primelor clase elementare. Se mai asociază cu termenul de “înapoiat mintal”, “retardat”. Spre deosebire de această categorie, “alienații mintal” sunt acele persoane care suferă de anumite afecțiuni denumite boli mintale (sunt nebuni, demenți).

În noul Cod civil se regăsesc mijloace de ocrotire a persoanei dar și a patrimoniului acestora, făcându-se referire la administrarea bunurilor acestora sau reprezentarea lor în diferite situații.

Sediul materiei

Codul civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 este alcătuit dintr-un titlu preliminar și șapte cărți astfel: “Despre persoane”, “Despre familie”, “Despre bunuri”, “Despre moștenire și liberalități”, “Despre obligații”, “Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor”, “Dispoziții de drept internațional privat”.

Dispozițiile prezentului cod au diverse influențe începând cu cea a codului francez la care se adăugă cea a codurilor moniste din Statul Quebec, Canada, cea italiană, olandeză sau elvețiană. Acestea reglementează raporturile patrimoniale și cele nepatrimoniale dintre persoane ca subiecte de drept civil și raporturile dintre acestea și orice alte subiecte de drept civil.

În cadrul primei cărți, “Despre persoane”, Titlul III face referire la “Ocrotirea persoanei fizice”, în cadrul articolelor 104 – 186, structurate în capitole:

Capitolul I – Dispoziții generale

Capitolul II – Tutela minorului

Capitolul III – Ocrotirea interzisului judecătoresc

Capitolul IV – Curatela

1.2. Scurt istoric

Codificarea regulilor juridice în România și mai ales în domeniul dreptului civil are o tradiție îndelungată începând cu perioada medievală și desăvârșindu-se în epoca modernă, urmând trendul aferent noii mondializări din zilele noastre.

Procesul de codificare al dreptului civil românesc se remarcă prin valorificarea tradiției române, fiind marcat de elementele marcante ale evoluției țărilor românești, iar în epoca modernă s-a supus cerințelor unificării statale și mai apoi celor ale integrării euro-atlantice postmoderne.

Astfel, primele legiuri în sens de coduri scrise a căror existență nu poate fi contestată se regăsesc în epoca medievală și putându-se exemplifica prin “Pravila lui Vasile Lupu” (1646), pentru Moldova și “Pravila cea Mare” sau „Îndreptarea legii” a lui Matei Basarab (1652), pentru Țara Românească. Această perioadă este marcată de influențe bizantine și obiceiuri cutumiare prezentând reguli de drept civili puțin numeroase și care se referă în special la familie și căsătorie. Tradiția codificării a continuat în timpul domniilor turco-fanariote. În acesta perioadă o importanță pregnantă au avut-o dispozițiile de origine bizantin-greceasca. Pot fi menționate Condica lui Alexandru Ipsilante de la 1780 din Tara Românească care se referea la aspecte de drept civil precum familia, dota sau succesiunile, colecția explicativă a pravilelor împărătești bizantine scrisă de Andronache Donici în Moldova, Codul Calimach adoptat în Moldova în anii 1817 – 1818 care a alcătuit o legislație generală în domeniul privat și Codul Caragea în Țara Românească.

În epoca modernă, un puternic impact l-a avut Convenția de la Paris din anul 1858 în urma căreia, pentru prima etapă a proiectului de constituire a statului unitar modern român sub forma Principatelor Unite constituite la 1859, s-a hotărât unificarea și modernizarea legislațiilor existente în cele două principate. Astfel, au fost adoptate patru coduri majore: civil, de procedură civilă, penal și de procedură penală. Însă semnificativă este adoptarea Codului civil din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza în anul 1864, ce are la bază Codul civil francez din 1804. Acesta a fost cel mai longeviv cod care a supraviețuit cu o serie de modificări până la 1 octombrie 2011. Totuși nu se poate vorbi despre o simplă preluare a codului francez, ci mai degrabă a adaptării acestui text în vederea îmbunatățirii lui și a rezolvării unor controverse. Având la bază Codul civil francez dar și o serie de prevederi legislative belgiene și italiene, a constituit piatra de temelie a dezvoltării țării în perioada următoare.

Un al doilea val de codificări care s-au impus pe teritoriul țării noastre, în urma celui următor unificării de la 1859, s-a remarcat în 1918 ca o necesitate de unificare a legislațiilor existente în cele trei provincii. O primă etapă a avut loc ulterior adoptării Constituției de la 1923 marcată de adoptarea unor legi în domeniul civil precum cea a numelui, cea privind unificarea actelor stării civile, cea privind pierderea și dobândirea naționalității române etc. A doua etapă marcată de începutul anilor 1930 a adus modificări în sensul adoptării codului penal și de procedură penală. O necesitate o reprezenta și codul civil, astfel încât la 8 noiembrie 1939 a fost adoptat un nou Cod civil, modificat și republicat, urmând a intra în vigoare la 15 septembrie 1940. Însă instaurarea regimului dictatorial al generalului Antonescu și venirea la putere a național-legionarilor au împiedicat intrarea în vigoare a Codului civil, acesta fiind adoptat doar ca act normativ. În perioada Republicii Socialiste reforma legislativă declanșată a dus la apariția ideii de redactare a unui nou cod civil, primul proiect în acest sens fiind în 1954. Deși a suferit 12 modificări până în anul 1971 nu a fost adoptat din cauza disputei pe tema reglementării separate sau în cadrul codului a raporturilor de drept economic.

Evenimentele istorice semnalate de-a lungul vremii dar și necesitățile economico-sociale la nivel de țară au dus la imperativul adoptării unui nou Cod civil. Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană s-a inițiat proiectul de redactare a acestuia, urmând a intra în vigoare la data de 1 octombrie 2011, adoptat prin Legea nr. 287 din 2009 și pus în aplicare prin Legea nr.71 din 2011 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.79 din 2011, aprobată prin Legea nr.60 din 10 aprilie 2012.

Noul Cod Civil preia orientarea liberală a fostului Cod de la 1864, pe care însă o modernizează prin concepția asupra drepturilor și libertăților civile, împrumutate în special din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența CEDO, viziunea asupra dreptului de proprietate privată, modul de reglementare a libertății contractuale, în care se acordă libertate liberei voințe a părților, noul regim al prescripției extinctive și al celorlalte mijloace de promovare a elementelor pieței libere.

Noul Cod civil înglobează și domenii că dreptul comercial, reglementări privind familia, noțiuni legate de materia persoanelor și asigurarea protecției drepturilor și libertăților civile fundamentale, dispoziții de drept internațional privat, prescripția extinctivă.

Prin adoptarea acestui nou cod au fost îndeplinite necesitățile impuse de schimbările legislației civile a altor țări dar și cerințele sociale care să se potrivească unui nou cadru instituțional al României.

Capitolul II. Minorii

Conform Codului civil prin minor se poate înțelege orice persoană care nu a ajuns la vârsta la care să își exercite toate drepturile, adică nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu care se poate realiza prin împlinirea vârstei de 18 ani sau prin căsătorie.

2.1 Autoritatea părintească

Noul Cod civil reglementează autoritatea părintească în cadrul cărții a II-a, “Despre familie”, într-un titlu distinct și anume Titlul IV care se și numește “Autoritatea părintească” și cuprinde articolele 483- 512.

Conform art.483 C. civ. alin.1, autoritatea părintească reprezintă “ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți”.

Astfel, ambii părinți sunt responsabili de creșterea copilului minor și de apărarea intereselor acestuia „Părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească” – art.503 C. civ., până când dobândește capacitatea deplină de exercițiu (fie prin atingerea vârstei majoratului, fie prin dobândirea anticipată a capacității depline de exercițiu). Legea dispune ca în cazul unor neînțelegeri apărute între părinți, aceștia să se adreseze instanței de tutelă, care în urma ascultării părinților, a copilului și analizării raportului psihosocial, va lua decizia în interesul copilului.

Părinții au dreptul dar și obligația creșterii copilului atât din punct de vedere al dezvoltării fizice, îngrijindu-se de sănătatea acestuia, cât și din punct de vedere psihic și intelectual, asigurând accesul la educație și formare profesională. Părinții sunt datori să îndrume copilul după convingerile proprii, dar în același timp sunt obligați să respecte “viața intimă, privată și demnitatea” acestuia, ținând cont și de opiniile lui, art. 488 C. civ. “părinții sunt obligați să prezinte și să permită informarea și lămurirea copilului despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia.” Ei au obligația să întrețină copilul asigurându-i traiul zilnic dar și accesul la învățământ și formare profesională, „tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională” – art. 499 alin.1 C. civ., chiar și în condițiile în care minorul are un venit propriu considerat insuficient pentru satisfacerea acestor necesități – art.499 alin.2 C. civ. „dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au obligația de a-i asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională. Dacă instanța de tutelă constată că părinții își primejduiesc propria existență, poate dispune valorificarea bunurilor copilului în vederea întreținerii acestuia.

De asemenea, părinții pot oferi sfaturi copiilor în ceea ce privește alegerea religiei, neputându-l obliga să își aleagă o anumită religie. Copii ce au împlinit vârsta de 14 ani pot alege singuri religia la care aderă – art.491 C. civ. „părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta și de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să își aleagă liber confesiunea religioasă.”

Părinții sunt cei care aleg prenumele copilului „Părinții aleg prenumele și, când este cazul, numele de familie al copilului, în condițiile legii.” art.492 C.civ.

De regulă copilul locuiește cu părinții săi, mai puțin în cazul în care aceștia au domicilii separate și vor stabili de comun acord art. 496 alin.2 C. civ. “dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului.” Schimbarea domiciliului copilului se realizează cu acordul celuilalt parinte sau le va impune instanța de tutelă în cazul unor neînțelegeri – art.496 C. civ. „ În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani.” Părintele care nu locuiește cu minorul are dreptul să mențină legatura cu acesta doar daca instanța de tutelă nu dispune contrariul.

În ceea ce privește bunurile copilului minor, părinții au obligația dar și dreptul de a le administra având în vedere interesul acestuia, neavand nici un drept asupra bunurilor copilului așa cum nici acesta nu are drepturi asupra bunurilor parinților. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este reprezentat de către părinți la încheierea oricăror acte juridice civile și tot ei încuviințează actele prin care copilul care a împlinit vârsta de 14 ani își exercită drepturile și își execută obligațiile civile. “După împlinirea vârstei de 14 ani minorul își exercită drepturile și își execută obligațiile singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței de tutelă.” – art.501 C. civ.

Pe durata căsătoriei autoritatea părintească este reprezentată de ambii soți care se ocupă împreună de creșterea copilului, chiar dacă ei locuiesc împreună sau separat. Chiar și după divorț autoritatea părintească este exercitată de ambii părinți, excepție făcând cazul în care pe baza unor motive temeinice instanța hotărăște că doar unul dintre părinți să exercite autoritatea părintească, celălalt veghind asupra modului de creștere a copilului. Art. 508 C.civ. dispune astfel „cu încuviințarea instanței de tutelă părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia.” Obligațiile materiale le revin ambilor părinți. Aceștia au aceleași drepturi și obligații față de copii lor minori indiferent că sunt din căsătorie, din afara ei sau din adopție.

Odată cu pronunțarea divorțului, instanța judecătorească este obligată să hotărască și în privința încredințării copilului minor și stabilirii contribuției fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătura și pregătire profesională a acestuia. Încredințarea copilului minor se face unuia dintre părinți și, numai dacă există motive temeinice, acesta poate fi încredințat și unui al treilea sau unei instituții de ocrotire.

Părintele divorțat căruia i s-a încredințat copilul exercită drepturile și îndatoririle părintești. În acest context se pune întrebarea care va fi situația celuilalt părinte divorțat, căruia nu i s-a încredințat copilul. Practica judiciară este unitară în acesta problemă, statuând ca părintele divorțat căruia i s-a încredințat copilul:

Păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățarea și pregătirea lui profesională.

Are exercițiul dreptului de a consimți la adopția copilului; prin urmare ambii părinți trebuie să consimtă la adopție.

Nu are însă exercițiul dreptului de a lua măsuri disciplinare și al dreptului de a stabili locuința copilului;

Nu poate cere înapoierea copilului în condițiile legii de la cel care se află în drept;

Poate introduce acțiune în justiție prin care să ceară încredințarea copilului aflat la celălalt părinte. De asemenea, poate solicita autorității tutelare ca aceasta să introducă acțiune în justiție pentru decăderea părintelui căruia i s-a încredințat copilul din drepturile părintești.

În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, încredințarea copiilor se poate face, dacă există motive temeinice, altor persoane decât părinții. Persoana căreia I s-a încredințat copilul va exercita drepturile și obligațiile ce revin părinților cu privire la persoana acestuia, Prin urmare, măsurile cu privire la persoana copilului nu se mai decid ce către părinți, ci de persoana respectivă.

Cu toate acestea, părinții nu sunt lipsiți în totalitate de exercițiul drepturilor. Ei continuă să aibă dreptul și îndatorirea de a crește copilul, de a veghea la educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului. Dacă consideră că persoana căreia I s-a încredințat copilul nu îl crește corespunzător ei pot cere instanței încredințarea copilului unei alte persoane. De asemenea continuă să aibă exercițiul dreptului de a consimți la adopția copilului.

În schimb, părinții nu mai pot exercita paza și supravegherea copilului, dreptul de a lua măsuri disciplinare, dreptul de a cere înapoierea copilului și nici dreptul de a stabili locuința acestuia. Aceste drepturi revin persoanei căreia i s-a încredințat copilul.

Referitor la bunurile copilului, dreptul de administrare, de reprezentare sau de încuviințare a actelor minorului revin părintelui desemnat prin hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul. Exercițiul acestor drepturi aparține unuia dintre părinți, fără a fi necesar acordul celuilalt sau a persoanei ori instituției căruia i s-a încredințat copilul.

În cazul cuplurilor necăsătorite, exercitarea autorității părintești se realizează ca și în cazul cuplurilor căsătorite, ambii părinți având obligația să se ocupe de creșterea copilului, iar în cazul unor neînțelegeri va decide instanța de tutelă. Dacă autoritatea părintească nu poate fi exercitată de către părinți, copilul va fi plasat la altă persoană, rudă, familie sau instituție de ocrotire, cu specificarea faptului că drepturile asupra bunurilor copilului vor fi exercitate de către unul sau ambii părinți. Excepție face doar cazul în care există un tutore.

Li se interzice părinților adoptarea unor măsuri disciplinare bazate pe violența fizică, verbală sau de oricare altă natură, afectând astfel dezvoltarea copilului – art. 489 C. civ. „măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum și aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului.” Conform art. 508 C. civ. „instanța de tutelă, la cererea autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești dacă părintele pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.” Dacă în urma decăderii din drepturile părintești copilul nu va putea fi îngrijit de celălalt părinte se va cere instituirea tutelei.

2.2. Tutela minorului

Tutela reprezintă instituția legală ce are ca scop ocrotirea și administrarea intereselor unui minor. Conform art.110 C. civ. „Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele.”

Minorul, adică persoana fizică de la naștere și până la vârsta majoratului – aceea de 18 ani – este considerat incapabil de a încheia singur acte juridice de drept privat, deoarece nu este dezvoltat suficient, fizic și psihic și deci nu are discernământul necesar pentru a putea participa singur la viața juridică, încheind actele juridice referitoare la persoana și la patrimoniul său.

Legea face însă unele distincții în ceea ce-l privește pe minor, care au la bază dezvoltarea lui progresivă, pe măsură ce înaintează în vârstă. Astfel, conform art. 43 alin. (1) C. civ., minorii care nu au împlinit 14 ani sunt lipsiți total de capacitatea de exercițiu, adică de capacitatea de a încheia singuriacte juridice; “În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani” – ei sunt incapabili în mod absolut. De la 14 ani, minorii dobândesc o capacitate de exercițiu restrânsă.

Tutela minorului reprezintă o modalitate de ocrotire a acestuia. Minorul care este lipsit de ocrotirea părinților decedați sau aceștia se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile, este ocrotit de o persoană, denumită tutore, care suplinește rolul părinților prin exercitarea drepturilor și îndatoririlor ce trebuiau să le revină.

Termenul de tutelă se referă și la dispozițiile legale impuse de instanța de tutelă prin care se reglementează regimul ocrotirii minorilor de către alte persoane decât părinții.

Tutela este reglementată de legislația în vigoare, devenind o sarcină obligatorie, adică persoana desemnată tutore poate refuza această sarcină doar în cazurile prevăzute de lege. Totodată este și o “sarcină personală și gratuită”, așa cum desemnează art.122 si 123 C. civ. În ceea ce privește exercitarea tutelei, se consideră că este o sarcină gratuită, însă conform alineatului al doilea al art.123 C.civ. „tutorele poate fi îndreptățit, pe perioada exercitării sarcinilor tutelei, la o remunerație al cărei cuantum va fi stabilit de instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, ținând seama de munca depusă în administrarea averii și de starea materială a minorului și a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse de bunurile minorului. Instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, va putea modifica sau suprima această remunerație, potrivit împrejurărilor.”

Deschiderea tutelei poate fi întreprinsă doar atunci când minorul este lipsit de ocrotirea temporară sau definitivă a ambilor părinți ca urmare a decesului – natural ori declarat de instanță, a dispariției acestora, a faptului că nu sunt cunoscuți, sunt decăzuți din drepturile părintești sau puși sub interdicție judecătorească. De asemenea și în cazul în care adopția a încetat, iar instanța decide tutela drept măsură optimă de ocrotire a minorului.

Există anumite categorii de persoane care sunt obligate să înștiințeze instanța de tutelă în cazul aflării despre existența minorului lipsit de ocrotire părintească, în vederea instituirii tutelei. Art. 111 C. civ. stabileste aceste categorii de persoane:

– persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul;

– serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;

– instanțele judecătorești, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești;

– organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.

Poate avea calitatea de tutore „o persoană fizică sau soțul și soția, împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute.” În cazul în care tutori sunt 2 soți, aceștia răspund împreună pentru exercitarea atribuțiilor tutelei iar în cazul în care unul dintre soți introduce acțiunea de divorț, instanța, din oficiu, va înștiința instanța de tutelă pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei, conform art.135 C. civ.

În anumite situații o persoană nu poate avea calitatea de tutore dacă: este minoră, se află sub interdicție judecătorească ori curatelă, este decăzută din exercițiul drepturilor părintești sau incapabil de a fi tutore, i s-a restrâns capacitatea de exercițiu a unor drepturi civile, a avut „rele purtări” reținute de o instanță judecătorească, dacă este considerat incapabil de a fi tutore ori a deținut această sarcina și s-au înregistrat abateri și dacă singurul părinte înlătura în scris autentic o anumită persoană înaintea decesului său, dacă se afla în insolvabilitate sau nu poate îndeplini sarcina din cauza unor interese contrare cu ale minorului.

Tutorele poate fi orice persoană fizică cu capacitate deplină de exercițiu sau soții dacă au fost numiți împreună. În cazul fraților aceștia vor avea același tutore sau ambii soți desemnați. Tutorele poate fi desemnat de către părinți sau de către instanța de tutelă. În cazul în care tutorele desemnat de părinți nu își poate exercita sarcina, instanța de tutelă poate numi un tutore provizoriu dar nu pentru o perioadă mai mare de 6 luni. Conform art. 115 C. civ.” in cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără vreo preferință, ori există mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare să îndeplinească sarcinile tutelei și care își exprimă dorința de a fi tutore, instanța de tutelă va hotărî ținând seama de condițiile lor materiale, precum și de garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a minorului.” La numirea tutorelui se ține cont de anumite aspecte printre care apropierea domiciliilor, condițiile materiale ale celui desemnat tutore etc. Desemnarea tutorelui se face în formă scrisă cu acordul acestuia și numai după ce minorul care a împlinit vârsta de 10 ani este ascultat obligatoriu. În momentul comunicării încheierii de numire a tutorelui începe și exercitarea drepturilor și obligațiilor ce decurg din prezenta încheiere.

Tutorele are obligația de a se îngriji de minor, asigurându-i atât dezvoltarea fizică cât și cea psihică potrivit art.134 C. civ. „El este obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea și dezvoltarea lui fizică și mentală, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui.”

Domiciliul minorului pus sub tutelă este domiciliul tutorelui, totuși putând avea și o reședință cu autorizarea instanței de tutelă în cazul în care educarea și pregătirea profesională o impun, iar tutorele este de acord.

În ceea ce privește educarea minorului, „felul învățăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani o primea la data instituirii tutelei nu poate fi schimbat de acesta decât cu încuviințarea instanței de tutelă. Instanța de tutelă nu poate, împotriva voinței minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, să schimbe felul învățăturii acestuia, hotărâtă de părinți sau pe care minorul o primea la data instituirii tutelei.”, conform art.138 C. civ.

Instanța de tutelă poate constitui la cererea persoanelor interesate un consiliu de familie care are rolul de a veghea asupra modului în care tutorele își exercită drepturile și obligațiile asupra minorului ocrotit prin tutelă sau curatelă. Art. 124 C. civ. stabilește astfel “consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele își exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle cu privire la persoana și bunurile minorului.” Consiliul de familie poate fi alcătuit din trei rude sau afini, ținând seama de gradul de rudenie și de relațiile personale cu familia minorului, absența acestora dând posibilitatea participării unor prieteni foarte apropiați ai familiei. Pot fi numiți și doi “supleanți” sau înlocuitori ai membrilor consiliului pentru cazuri în care apar divergențe între aceștia și minor sau pentru situații neprevăzute.

Instanța de tutelă convoacă din oficiu persoanele care întrunesc cerințele de a putea fi membrii ai consiliului de familie sau la sesizarea tutorelui ori a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani. Constituirea consiliului de familie se face doar cu acordul persoanelor desemnate și după ce a fost ascultat minorul care a împlinit vârsta de 10 ani.

Întrunirile consiliului se realizează la solicitarea membrilor, a tutorelui, a instanței de tutelă sau a minorului cu vârsta împlinită de 14 ani. Membrii consiliului pot fi reprezentați de alte rude ori afini în cazul imposibilității prezentării la întrunirea consiliului de familie. Locul desfășurării ședințelor poate fi domiciliul minorului, care conform legii trebuie să fie același cu al tutorelui sau sediul instanței de tutelă dacă aceasta a solicitat convocarea. Consiliul de familie este condus de cea mai vârstnică persoană. Are rol consultativ, în cadrul lui putându-se adoptă “avize” a căror nerespectare atrage răspunderea tutorelui.

Printre atribuțiile consiliului de familie se pot menționa – acordul legat de persoana fizică sau juridică care va administra total sau parțial patrimonial minorului, reglementarea unor aspecte privind persoana tutorelui (remunerarea acestuia, necesitatea prezentării unor garanții reale sau personale, acceptul privind măsurile adoptate de acesta în relația cu minorul) sau chiar participarea la întocmirea inventarului bunurilor minorului. Stabilește suma anuală necesară întreținerii minorului, putând modifica această sumă dar având obligația de a o comunica instanței de tutelă. Suma necesară întreținerii minorului poate proveni din veniturile acestuia, din vânzarea bunurilor acestuia dacă veniturile nu sunt de ajuns, sau din asistența socială. De asemenea “consiliul de familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanței de tutelă, și ia decizii, în cazurile prevăzute de lege”, decizii adoptate prin votul majorității după ce minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat. Aceste decizii se notează într-un registru special.

În ceea ce privește cheltuielile de întreținere ale minorului, cuantumul acestora este stabilit și poate fi modificat de consiliul de familie acoperindu-se din veniturile minorului. Dacă acestea nu sunt suficiente se poate dispune vânzarea bunurilor minorului prin acordul părților sau prin licitație publică, obiectele cu valoare afectivă pentru minor fiind supuse valorificării doar în cazuri excepționale. Minorul are dreptul la asistența socială dacă nu are bunuri și nu există persoane obligate prin lege să îl întrețină. Tutorele trebuie să depună pe numele minorului sumele excedentare întreținerii acestuia la banca indicată de consiliul de familie în maxim 5 zile de la încasare și poate depune și sumele alocate pentru întreținerea minorului, putând dispune de ele fără autorizarea instanței de tutelă.

Instanța de tutelă reprezintă organismul care supraveghează permanent îndeplinirea sarcinilor ce revin în grija tutorelui dar și îndeplinirea atribuțiilor consiliului de familie și aprobă numirea acestora. În acest scop poate colabora cu serviciile publice specializate pentru protecția copilului dar și cu autoritățile administrației publice.

La deschiderea tutelei, instanța de tutelă trimite un delegat în prezența căruia se întocmește un inventar in maxim 10 zile de la numirea turorelui si în prezența acestuia și a consiliului de familie care ulterior va fi supus aprobării, conform art. 140 C. civ. “după numirea tutorelui și în prezența acestuia și a membrilor consiliului de familie, un delegat al instanței de tutelă va verifica la fața locului toate bunurile minorului, întocmind un inventar, care va fi supus aprobării instanței de tutelă. Inventarul bunurilor minorului va începe să fie întocmit în maximum 10 zile de la numirea tutorelui de către instanța de tutelă”. În acest moment tutorele si membrii consiliului de familie consemnează „creanțele, datoriile sau alte pretenții pe care le au față de minor”, care vor fi inscrise ulterior in procesul-verbal de inventariere. Tot ceea ce nu a fost declarat la momentul respectiv se considera invalid ulterior, in sensul ca se presupune renuntarea la pretentii ulterioare.

Înainte ca acest inventar să se realizeze, tutorele poate încheia doar acte de conservare și administrare în numele minorului. Bunurile minorului sunt administrare cu bună-credință de către tutore, exceptându-le pe cele „dobândite de minor cu titlu gratuit, dacă testatorul sau donatorul a stipulat altfel”. Administrarea bunurilor minorului nu se realizează neapărat de către tutore, conform aliniatului al doilea al aceluiasi articol „instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate, ținând seama de mărimea și compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca administrarea patrimoniului ori doar a unei părți a acestuia să fie încredințată, potrivit legii, unei persoane fizice sau persoane juridice specializate.”

În ceea ce privește reprezentarea minorului, art. 143 C. civ. Dispune ca „tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlinește vârsta de 14 ani.” Actele pe care tutorele este autorizat să le îndeplinească sunt cele de „înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor” dar doar cu avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă. Doar cu aceeași autorizare poate, să renunțe la drepturile patrimoniale ale minorului, precum și să încheie în mod valabil orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare. Însă nu poate face donații și nici să garanteze obligația altuia. Încălcarea acestor dispoziții atrage anulabilitatea actului. Doar bunurile în stare de degradare sau cele nefolositoare pot fi înstrăinate fără autorizarea amintită anterior. Autorizarea necesară „se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este cazul, condițiile de încheiere a actului, numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.”

În cazul în care minorul a împlinit vârsta de 14 ani, el poate încheia acte juridice cu încuviințarea scrisă a tutorelui sau curatorului, după ce acesta a obținut autorizările necesare din partea consiliului de familie și a instanței de tutela, dacă situația o impune. Cu toate acestea, donațiile îi sunt interzise minorului cu excepția „darurilor obișnuite potrivit stării lui materiale” și nici nu poate garanta vreo obligație a unei terțe persoane. În caz de nerespectare a acestor dispoziții intervine anulabilitatea actelor încheiate.

Conform art.147 C. civ. “este interzisă, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte.” Excepție fac bunurile minorului pentru care se organizează licitație publică și doar dacă persoana în cauză deține bunul în coproprietate cu minorul sau are o garanție reală asupra bunului în cauză.

Anual tutorele trebuie să meargă la instanța de tutelă pentru a prezenta modul în care și-a îndeplinit obligațiile în decursul perioadei respective printr-o “dare de seamă”. Aceasta se poate realiza și pe intervale mai mari de timp ce nu vor depăși trei ani dacă averea minorului este mică. “Darea de seamă generală” se întocmește atunci când tutela încetează, urmând ca bunurile să fie înapoiate minorului. In urma verificarii socotelilor inregistrate de tutore si a constatarii corectitudinii lor de catre instanta de tutela, se va da descarcare tutorelui.

Instituirea tutelei încetează în următoarele cazuri: dacă minorul a ajuns la vârsta majoratului și a dobândit capacitatea deplină de exercițiu sau acest lucru s-a realizat în urma unei căsătorii, minorul a redobândit ocrotirea a cel puțin unul dintre părinți, s-a stabilit filiația față de cel puțin unul dintre părinți sau în cazul decesului minorului. În cazul decesului tutorelui trebuie înștiințată instanță de tutelă, iar moștenitori tutorelui vor prelua sarcina, desemnând pe unul prin procură în cazul în care sunt mai mulți.

2.3. Curatela minorului

Curatela minorului se instituie în următoarele cazuri:

în perioada anterioară comunicării încheierii de numire a tutorelui, adică înainte ca acesta să trebuiască să își exercite drepturile și sa își îndeplinească obligațiile;

atunci când între minor și tutore apar contradicții de interese – art. 150 alin 1 C. civ. “ Ori de câte ori între tutore și minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanța de tutelă va numi un curator special.”

în cazul apariției unor situații neprevăzute, cum ar fi boala, care îl împiedică pe tutore să reprezinte minorul la îndeplinirea unui act – art. 150 alin 2 C. civ. „de asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează, instanța de tutelă va numi un curator special.”

decesul tutorelui, în cazul în care moștenitorii care ar fi trebuit să preia sarcina sunt minori; întocmirea dării de seamă generale și pentru predarea bunurilor ce au fost în administrarea tutorelui;

îndepărtarea tutorelui în cazul săvârșirii unui abuz, o neglijența sau fapte care îl fac nedemn de a fi tutore.

„Pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către instanța de tutelă.” – art. 150 alin.3 C. civ.

2.4. Protecția copilului aflat în dificultate

Protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.

De măsurile de protecție specială beneficiază:

copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;

copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora;

copilul abuzat sau neglijat;

copilul găsit sau copilul abandonat de către mama în unități sanitare;

copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.

Măsurile de protecție a copilului aflat în dificultate se stabilesc și se aplică în baza planului individualizat de protecție întocmit în conformitate cu normele metodologice elaborate și aprobate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. Planul individualizat de protecție se întocmește imediat după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială sau imediat după ce directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului a dispus plasamentul în regim de urgență.

Planul este alcătuit din mai multe obiective printre care cele mai importante sunt reintegrarea copilului în familie sau, dacă aceasta nu este posibilă, plasamentului copilului în familia extinsă, cu consultarea în prealabil a membrilor familiei care au putut fi identificați.

– Plasamentul – reprezintă o măsură de protecție cu caracter temporar, prin care minorul este preluat de o persoană, familie, asistent maternal sau serviciu de tip rezidențial (centre de plasament, centre de primire a copilului în regim de urgență, centre maternale). Plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidențial se realizează numai în cazul în care nu a putut fi instituită tutela ori nu a putut fi dispus plasamentul la familia extinsă, la un asistent maternal sau la o altă persoană sau familie, în condițiile prezenței legi.

Persoana sau familia care primește un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România și să fie evaluată de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament. Măsura plasamentului se stabilește de către comisia pentru protecția copilului, în situația în care există acordul părinților, sau de către instanța judecătorească, la cererea direcției generale de asistență socială și protecția copilului, dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgență dispus de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului sau atunci când nu există acordul părinților sau, după caz, al unuia dintre părinți, pentru instituirea acestei măsuri.

Drepturile și obligațiile părintești față de copil se mențin pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către comisia pentru protecția copilului. Drepturile și obligațiile părintești în situația copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela și pentru care instanța a dispus măsura plasamentului sunt exercitate și, respectiv, îndeplinite de către președintele consiliului județean. Prin excepție, părinții decăzuți din drepturile părintești, precum și cei cărora li sa aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului lor.

Se pune accent pe menținerea împreună a fraților în momentul dării acestora în plasament dar și posibilitatea părinților de a-și vizita copii și a menține legătura cu aceștia. Copii care nu au împlinit vârsta de 2 ani pot fi plasați doar la familia extinsă sau substitutivă cu excepția celor care suferă de handicapuri grave și necesită o îngrijire specială. “Familia extinsă” cuprinde copilul, părinții, rudele până la gradul IV inclusiv, iar “familia substitutivă” cuprinde celelalte categorii de persoane care pot asigura creșterea și îngrijirea copilului.

– Plasamentul în regim de urgență – se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare și are caracter temporar.

La fel ca și în cazul plasamentului, minorul poate fi încredințat unei persoane/familii, asistent maternal sau serviciu de tip rezidențial. Persoanele care pot lua în plasament de urgență trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și în cazul plasamentului.

Pe durata plasamentului în regim de urgență se suspendă exercițiul drepturilor părintești, până când instanța de judecată va decide referitor la menținerea sau înlocuirea acestei măsuri. Pe perioada suspendării, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către șeful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgență, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către președintele consiliului județean, respectiv de către primar.

Dacă minorul nu își îndeplinește aceste obligații se poate dispune plasamentul la familia extinsă sau substitutivă cu îndeplinirea acestor obligații. În cazul în care minorul săvârșește în Continuare faptele penale, el poate fi plasat într-un serviciu de tip rezidențial.

Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului din unitatea administrativ-teritoriala în care se găsește copilul găsit sau cel abandonat de către mama în unități sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situația în care nu se întâmpina opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice, precum și a persoanelor fizice care au în îngrijire său asigură protecția copilului respectiv. În caz contrar, măsura plasamentului de urgență se stabilește de către instanță judecătorească.
În situația plasamentului în regim de urgență dispus de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanța judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură.

– Masura de supraveghere specializată se dispune în condițiile prezentei legi față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal. În cazul în care există acordul părinților sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecția copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanță judecătorească.

Această măsura constă în menținerea copilului în cadrul familiei sale doar dacă acesta va respecta anumite obligații cum ar fi prezentarea zilnică la cursurile școlare, urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie, utilizarea unor servicii de îngrijire și interzicerea frecventării anumitor locuri sau a menținerii de legături cu anumite persoane.

Împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecție specială, dispuse de comisia pentru protecția copilului său de instanța judecătorească, trebuie verificate trimestrial de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului.
În cazul în care împrejurările s-au modificat, direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată să sesizeze de îndată comisia pentru protecția copilului său, după caz, instanța judecătorească, în vederea modificării sau, după caz, a încetării măsurii.

Capitolul III. Majorii. Ocrotirea persoanei fizice prin interdicție judecătoreasca

3.1 Definiție, sediul materiei

Una dintre măsurile de ocrotire a persoanei fizice este reprezentată de interdicția judecătorească, prin care se înțelege lipsirea de capacitatea de exercițiu a persoanelor considerate a nu avea discernământ datorită alienației sau debilitații mintale.

Alienația mintală este boală mintală care se datorează unor anomalii care fac imposibilă dezvoltarea facultăților psihice ori unor maladii ale sistemului nervos etc. Poate fi de lungă durată și chiar permanentă (incurabilă), alteori trecătoare sau intermitentă (cu intervale lucide). Persoana care suferă de alienație mintală are factorul intelectiv al vinovăției afectat, drept pentru care aceasta nu va putea suferi consecințe penale, pentru faptele socialmente periculoase comise de ea intervenind una dintre cauzele generale care înlătură caracterul penal al faptei – iresponsabilitatea. Cuprinde atât psihozele cu halucinații și delir (ceea ce în mod curent numim nebunie), cât și idioția, cretinismul, infantilismul, nevroza și alte tulburări ale intelectului.

Debilitatea mintală este o formă de înapoiere mintală, mai puțin gravă decât idioția sau imbecilitatea, în care individul nu poate depăși însușirea cunoștințelor corespunzătoare primelor patru clase elementare.

Astefel, alienația se referă la bolile mintale de care poate suferi o persoană, iar debilitatea mintală se referă la acele persoane denumite și “retardate”, adică suferă de o formă de înapoiere mintală. Doar medicul specialist psihiatru poate stabili dacă o persoană se află în una dintre cele două situații. Dacă răspunsul este pozitiv, atunci pentru persoana în cauză se instituie interdicția judecătorească și este numit un tutore.

Conform art. 164 C. civ. va fi pusă sub interdicție judecătorească:

Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale, va fi pusă sub interdicție judecătorească.

Pot fi puși sub interdicție judecătorească și minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă.

În doctrină, interdicția judecătorească este considerată o măsură de ocrotire a dreptului civil care poate fi aplicată doar persoanelor fizice care nu își pot îngriji interesele, fiind lipsite de discernământ din cauza alienației sau a debilitații mintale. Această măsură poate fi instituită doar dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de textul de lege și se realizează doar de către instanța judecătorească care dispune lipsirea persoanei în cauză de capacitatea de exercițiu și instituirea tutelei.

Situațiile de punere sub interdicție sunt limitativ prevăzute de lege. Orice alte deficiențe fizice care nu au nici o legătură cu lipsa discernământului nu pot constitui cauze care justifică punerea sub interdicție.

Este de menționat faptul că simpla punere sub interdicție a unei persoane nu reprezintă neapărat și ocrotirea celui în cauză decât dacă instanța de tutelă denumește un tutore.

Legea consideră că minorii sunt lipsiți de discernământ când nu au împlinit vârsta de 14 ani, datorită unei prezumții legale, iar majorii sunt lipsiți de discernământ din cauze obiective ca alienația sau debilitatea mintală, necesitând punerea sub interdicție.

Conform legislației în vigoare, ocrotirea persoanei fizice prin interdicție judecătorească este reglementată de Codul civil în cadrul Titlului III, Capitolul III din Cartea I – art.164-177 și Noul Cod de Procedură Civilă art. 935-942 intrat în vigoare în februarie anul curent.

3. 2. Condițiile punerii sub interdicție

Conform art. 164 C. civ., o persoană poate fi pusă sub interdicție dacă este lipsită de discernământ din cauza alienației sau a debilitații mintale, aflându-se în situația de a nu-și putea purta singură de grijă.

Starea de alienație sau debilitate mintală sunt singurele afecțiuni psihice care pot lipsi o persoană de discernământ și trebuie să fie permanente. Chiar dacă în timpul manifestării acestor forme de tulburări de comportament apar și momente de luciditate, măsura punerii sub interdicție tot va fi instituită. De asemenea, indiferent dacă alienația sau debilitatea mintală s-a manifestat de la naștere ori a fost dobândită pe parcursul vieții, măsura de ocrotire va fi instituită.

Conform art. 164 alin. 2 C. civ. “Pot fi puși sub interdicție judecătorească și minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă.” Deși minorii sub 14 ani sunt considerate lipsiți de capacitatea de exercițiu, totuși ei pot încheia singuri acte juridice doar cu acceptul ocrotitorului legal, în unele situații chiar și fără acest accept. De aceea este necesară punerea sub interdicție a minorilor alienați sau debili mintal și numirea unui tutore.

Legea reglementează prin art. 114 C. civ. ca “părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi.” , iar prin art.166 posibilitatea ca o persoană să desemneze tutorele dacă se anticipează o situație în care urmează să fie pusă sub interdicție, „orice persoană care are capacitatea deplină de exercițiu poate desemna prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi numită tutore pentru a se îngriji de persoana și bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub interdicție judecătorească”. Desemnarea poate fi revocată oricînd, chiar printr-un înscris sub semnatură privată atunci cand, conform art 114 alin.3 se refera strict la persoana desemnata pentru a fi numita tutore „Desemnarea făcută în condițiile prezentului articol poate fi revocată oricând de către părinte, chiar și printr-un înscris sub semnătură privată.”

Mandatul este contractul prin care o persoană, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte persoane, numită mandant, care îi dă această împuternicire și pe care o reprezintă.

Acest mandat de protecție subliniază importanța exprimării anticipate a voinței unei persoane cu referire la reglementarea unor situații în care nu-și va putea exprima consimțământul în mod legal.

Mandatul de protecție se prezintă sub forma unui contract, având particularitățile de formare ale unui act juridic bilateral, privitoare la capacitatea părților contractante, manifestarea consimțământului, obiectul și cauza, dar și libertatea de a stipula clauze și efecte cu privire la obligațiile părților, precum și la puterile mandatarului. Ca act juridic unilateral, mandatul amintește de o procură care conferă o împuternicire. Caracterul autentic al actului este conferit prin semnarea și autentificarea sa în față notarului public.

Art. 164 C. civ. Menționează că o persoană care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației sau a debilității mintale, va fi pusă sub interdicție judecătorească. Doar în acest caz, persoana desemnată prin actul unilateral sau prin contract va dobândi calitatea de tutore, conform Codului civil.

În acest sens, legea prevede, în art. 112 că „poate fi tutore o persoană fizică sau soțul și soția, împreună, dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod”. Această dispoziție se completează cu cele privind art. 113 în care sunt prevăzute persoanele care nu pot fi numite tutore:

Minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească sau cel pus sub curatelă;

Cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești său declarat incapabil de a fi tutore;

Cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi civil, în temeiul legii sau prin hotărâre judecătorească dar și cel cu „rele purtări” reținut de instanța judecătorească;

Cel care a fost îndepărtat din funcția de tutore dacă a săvârșit un abuz, o neglijență gravă sau alte fapt ecare îl fac nedemn de a fi tutore, sau dacă nu își îndeplinește în mod corespunzător sarcina;

Cel aflat în stare de insolvabilitate;

Cel care nu ar putea îndeplini sarcina tutelei din cauza unor interese contrare cu cele al einterzisului;

Cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercită singur, în momentul morții, autoritatea părintească.

Legea prevede că dacă una dintre împrejurările prevăzute mai sus intervine sau este descoperită în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat, respectându-se aceeași procedură ca și la numirea lui.

Pe toată durata instituirii interdicției judecătorești, asupra persoanei în cauză se aplică regulile privitoare și la tutelă minorului în măsura în care legea nu dispune altfel. Conținutul tutelei se referă la cele două laturi ale ocrotirii: cea personală și cea patrimonială. Tutorele are obligația de a îngriji persoana asupra căreia s-a dispus interdicția judecătorească în interesul acesteia pentru a-i îmbunătăți condițiile de viață și urmărind vindecarea. Tutorele va realiza orice act ce asigură protecția persoanei incapabile, din punct de vedere material și moral. Toate aceste acte se vor face cu respectarea dispozițiilor generale și speciale cu privire la respectarea ființei umane și a drepturilor ei inerente ce includ dreptul la viață, la sănătate și la integritatea persoanei fizice, precum și respectul vieții private și al demnității persoanei umane.

În ceea ce privește domiciliul persoanei puse sub interdicție judecătorească, legea prevede că se află la reprezentantul său legal „domiciliul persoanei puse sub interdicție judecătorească este la reprezentantul legal.” (art.92 alin.4). Însă conform art. 97 prin care „părțile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligațiilor născute din acel act”, se înțelege ca prin contractul de mandat poate fi ales unde anume va putea fi stabilit domiciliul persoanei în cazul în care va deveni incapabil.

Locul unde se va desfășura activitatea tutorelui poate fi si locuința interzisului sau o instituție sanitară, în funcție de cum va hotărî instanța de tutelă. Consiliul de familie trebuie să dea avizul necesar, trebuie de asemenea să fie consultat un medic de specialitate și, dacă este cazul, soțul persoanei puse sub interdicție. Contractul de mandat oferă posibilitatea ca printr-o clauză specială să se desemneze internarea într-o rezidență pentru persoane incapabile. O clauză foarte importantă este și cea referitoare la îngrijirile medicale, pentru care legea prevede un consimțământ prealabil al persoanei supusă îngrijirilor. Această clauză trebuie să menționeze că tutorele va consimți la aceste îngrijiri, în interesul persoanei pusă sub interdicție.

De asemenea, accesul la dosarul medical al incapabilului va putea fi realizat de către tutore tot în baza unei clauze specifice în acest sens.

O altă clauză prevăzută prin contractul de mandat trebuie să fie cea referitoare la respectul datorat persoanei după decesul sau – art 78 C. civ. „persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum și cu privire la corpul său.” Legea prevede că orice persoană poate determina felul propriilor funeralii și poate dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiți de capacitate de exercițiu sau al celor cu capacitate de exercițiu restrânsă este necesar consimțământul scris al tutorelui. Totuși, în lipsa dorinței exprimate în timpul vieții de către persoana decedată, tutorele nu este menționat de lege ca fiind una dintre persoanele ce ar putea să-și manifeste voința în acest caz.

În ceea ce privește consimțământul pentru donarea de organe și prelevarea de țesuturi în timpul vieții, acesta poate fi dat în mod expres prin acest mandat. În lipsa stipulării exprese a acestei clauze, tutorele poate lua decizia pentru incapabil, atunci când va fi cazul, doar în condițiile legii. Atunci când survine decesul persoanei incapabile, tutorele nu va putea dispune în legătură cu acest aspect al prelevării de țesut și donării de organe, dacă nu există acordul scris din timpul vieții.

Veniturile de care dispune tutorele sunt cele ale interzisului și chiar se pot utiliza și bunurile acestuia dacă situația o impune. Conform dispozițiilor Titlului V din Cartea a III-a, tutorele are calitatea de administrator al bunurilor persoanei puse sub interdicție judecătorească. În ceea ce privește încheierea actelor juridice, tutorele este reprezentantul celui pus sub interdicție și se aplică regulile de la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani.

3.3. Procedura punerii sub interdicție

Procedura punerii sub interdicție judecătorească este reglementată de Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură Civilă în Titlul II al Cărții a VI-a “Procedura punerii sub interdicție judecătorească” art.935-941.

Punerea sub interdicție poate fi cerută de persoanele prevăzute în art. 111 C. civ., adică de orice persoană interesată, și de procuror. Chiar și persoană bolnavă aflată într-un moment de luciditate poate cere punerea sub interdicție judecătorească.

Punerea sub interdicție este îndatorirea instanței de tutelă în a cărei circumspecție își are domiciliul persoana care va fi pusă sub interdicție. Astfel va fi formulată o cerere care trebuie să cuprindă elemente specificate de legislație, faptele și dovezile ce pot demonstra alienația sau debilitatea mintală a persoanei în cauză. “Soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească se face potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă”, așa cum dispune art. 168 C. civ.

Procedura punerii sub interdicție cuprinde două faze:

– Faza necontradictorie – este preliminară fazei contradictorii. În această etapă președintele instanței va dispune să i se comunice atât persoanei a cărui punere sub interdicție a fost cerută, cât și procurorului copii după cererea formulată și anexele aferente. Tot președintele poate sesiza instanța de tutelă să numească un curator care poate reprezenta în instanță persoana a cărui interdicție a fost cerută, în cazul în care aceasta este în imposibilitate de prezentare.

Procurorul va întocmi un dosar în care se vor regăsi cercetările necesare, avizul unei comisii de medici specialiști și avizul instituției sanitare în cazul în care persoana se află internată. După formularea concluziilor și înștiințarea instanței, acesta poate dispune internarea provizorie pe maxim șase săptămâni dacă medical specialist consideră că este necesar.

– Faza contradictorie – după ce președintele instanței primește rezultatul cercetărilor, concluziile procurorului, avizul comisiei de medici specialist și părerea medicului instituției sanitare dacă este cazul, va fixa data judecării cererii. Se dispune citarea părților, iar persoana a cărei punere sub interdicție se va cere, va avea calitatea de pârât. Instanța este obligată să asculte pârâtul, fie și în locul unde se află acesta dacă nu se poate deplasa, pentru a constata starea sa de sănătate mintală. De asemenea și procurorul este obligat să participe la judecată. În final, după analizarea probelor și concluziilor instanța poate pronunța o hotărâre de respingere a cererii, situație în care curatela instituită pe durata procesului va înceta de drept sau admitere a cererii, situație în care dispune și punerea sub interdicție a persoanei.

Instanța trebuie să comunice din oficiu hotărârea definitivă printr-un dispozitiv în copie legalizată:

către instanța de tutelă pentru numirea unui tutore,

serviciului sanitar competent pentru instituirea unei supravegheri permanente,

biroului de cadastru și publicitate imobiliară, pentru notarea în cartea funciară,

registrului comerțului dacă persoana în cauză este întreprinzător,

stării civile a locului de naștere al persoanei interzise, pentru a se face mențiuni pe margine actului de naștere.

Art. 169, alin.2 C. civ. Susține că: “lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei terțe persoane decât de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicție pe altă cale”.

3.4. Efectele punerii sub interdicție

În ceea ce privește încheierea actelor juridice, tutorele este reprezentantul celui pus sub interdicție și se aplică regulile de la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Astfel, codul civil prevede prin Art. 143 “tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până când acesta împlinește vârsta de 14 ani.”

Art. 144 – Regimul juridic al actelor de dispoziție

– Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donații și nici să garanteze obligația altuia. Fac excepție darurile obișnuite, potrivite cu starea materială a minorului.

– Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunțe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și să încheie în mod valabil orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare.

– Actele făcute cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la alin. (1) și (2) sunt anulabile. În aceste cazuri, acțiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum și de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanței de tutelă.

– Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără avizul consiliului de familie și fără autorizarea instanței de tutelă, bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum și cele devenite nefolositoare pentru minor.

Se consideră că o persoană care suferă de alienație sau debilitate mintală și nu a fost pusă sub interdicție judecătorească are capacitate deplină de exercițiu și actele încheiate sunt, în principiu, valabile. Dacă persoană face dovada că în momentul încheierii actului nu avea discernământ există posibilitatea ca acel act să poată fi anulat, acest lucru devenind cert dacă se dovedește statutul de persoană pusă sub interdicție judecătorească.

Art. 43 alin 2 C. civ. stipulează “Pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege.”

Însă, alin. 3 al aceluiași articol specifica situația în care “persoana lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor”.

Actele juridice încheiate de persoana pusă sub interdicție judecătorească, altele decât cele de conservare sau cele de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor, prevăzute la art. 43 alin 3, sunt anulabile chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar fi avut discernământ. Cel lipsit de capacitate de exercițiu poate invoca și singur anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din punerea sub interdicție judecătorească. Chiar dacă persoana aflată sub interdicție judecătorească dă o declarație, aceasta nu poate exclude anulabilitatea actului. Însă instanța, la cererea părții indusă în eroare poate dispune menținerea contractului atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancțiune civilă adecvată.

Dacă s-a încheiat un act juridic în circumstanțe care dovedesc ignorarea incapacității, există posibilitatea ca acel act să fie lovit de nulitate relativă, aceasta putând fi invocate de către tutore, de reprezentantul parchetului sau după ridicare interdicției chiar de către cel care a fost interzis.

Dacă interzisul săvârșește o faptă ilicită, el va răspunde personal în urma dovedirii discernământului în momentul comiterii faptei, iar dacă acest lucru nu va putea fi dovedit, nu poate fi tras la răspundere.

Cel de-al doilea efect al punerii sub interdicție este instituirea tutelei, astfel Codul civil dispune conform art. 70 C. civ. “Prin hotărârea de punere sub interdicție, instanța de tutelă numește, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicție judecătorească”, iar art. 71 “Regulile privitoare la tutelă minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicție judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel.”

Veniturile de care dispune tutorele sunt cele ale interzisului și chiar se pot utiliza și bunurile acestuia dacă situația o impune, conform alin.1 din art.174 C.civ.”Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicție judecătorească, spre a-i grăbi vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viață. În acest scop, se vor întrebuința veniturile și, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicție judecătorească”. Conform dispozițiilor Titlului V din Cartea a III-a, tutorele are calitatea de administrator al bunurilor persoanei puse sub interdicție judecătorească.

Din bunurile celui pus sub interdicție judecătorească, descendenții acestuia pot fi gratificați de către tutore, cu avizul consiliului de familie și cu autorizarea instanței de tutelă, fără însă să se poată da scutire de raport.

Tutela persoanei aflată sub interdicție judecătorească este instituită pe o perioadă nedeterminată, nu ca în cazul minorului a cărui tutelă funcționează doar până la vârsta majoratului sau până când dobândește capacitate deplină de exercițiu prin căsătorie.

În cazul tutorelui interzisului judecătoresc acesta poate cere înlocuirea sa doar după o perioadă de trei ani, conform art. 173 C. civ. “Tutorele celui pus sub interdicție judecătorească este în drept să ceară înlocuirea să după 3 ani de la numire” și doar “Pentru motive temeinice tutorele poate cere înlocuirea sa și înaintea împlinirii termenului de 3 ani.” Spre deosebire de acest caz, tutorele minorului poate cere înlocuirea sa dacă: a împlinit vârsta de 60 ani, dacă persoana în cauză este o femeie însărcinată, mamă a unui copil mai mic de 8 ani, părinte a doi sau mai mulți copii sau cel în cauză nu mai poate îndeplini sarcina din cauza bolii, infirmității, etc., conform art. 120 C. civ.

Orice persoană care are capacitatea deplină de exercițiu poate desemna prin act unilateral sau prin contract de mandat pe cineva care urmează a fi tutorele său în cazul în care cel dintâi ar fi pus sub interdicție judecătorească, potrivit art. 166 c. civ.

3.5. Încetarea și ridicarea interdicției judecătorești

Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicția, instanța judecătorească va pronunța ridicarea ei, potrivit art. 177 C. civ. “Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicția, instanța judecătorească va pronunța ridicarea ei.” Acest lucru se realizează că și în cazul punerii sub interdicție. Cererea se poate introduce de cel pus sub interdicție judecătorească, de tutore, de persoanele sau instituțiile prevăzute la art.111 C. civ.

Hotărârea prin care se pronunță ridicare interdicției judecătorești își produce efectele de la data când a rămas definitivă și va fi comunicată tuturor instituțiilor prevăzute de Codul de procedură civilă pentru pronunțarea ei. Încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusă terților decât de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de Codul de Procedură Civilă, în afară de cazul în care a treia persoană a luat la cunoștință de acest lucru pe altă cale.

Încetarea interdicției judecătorești are loc prin decesul persoanei care a fost pusă sub interdicție judecătorească, declararea judecătorească a decesului și ridicarea interdicției, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă ulterior însănătoșirii persoanei.

Deși regulile privitoare la tutelă copilului se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicție, între cele două instituții juridice se pot remarca unele deosebiri:

Competența de instituire a tutelei copilului aparține exclusiv instanței de judecată, în schimb, tutela interzisului se stabilește de către autoritatea tutelară.

Scopul principal: tutela copilului constă în creșterea, educarea, și pregătirea profesională a minorului; tutorele interzisului are că principală atribuție aceea de a se îngriji de persoana celui pus sub interdicție spre a-i grăbi vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viață

Durata: tutela minorului este instituită pe o perioadă de timp determinată sfârșindu-se la împlinirea majoratului; tutela interzisului va înceta în momentul în care au dispărut cauzele care au dus la instituirea ei

Tutorele interzisului poate cere înlocuirea să după trei ani de la numire, posibilitate ce nu există și în cazul tutorelui copilului

Prerogativele tutorelui interzisului sunt mai largi decât prerogativele tutorelui minorului. Astfel tutorele interzisului va putea participa la unele acțiuni de stare civilă privind persoana ocrotită: intentarea acțiunii în stabilirea filiației față de mamă, a acțiunii în stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei, a acțiunii în tăgada paternității celui aflat sub interdicție.

Tutela copilului încetează, de drept, prin simpla împlinire de către minor a vârstei majoratului; tutela interzisului judecătoresc încetează în momentul rămânerii definitive a hotărârii de ridicare a interdicției.

3 6. Protecția intermitenta a majorilor

Persoanele ajunse la vârsta majoratului sunt considerate a avea capacitate deplină de exercițiu, adică beneficiază de toate facultățile mintale și pot încheia acte juridice și îndeplini diverse operații. Totuși există situații, momente, în care orice persoană poate fi lipsită o anumită perioadă de timp de voința conștientă din diferite cauze cum ar fi consumul accidental și excesiv de băuturi alcoolice, droguri sau o anumită boală. În astfel de situații dacă o persoană a încheiat un act juridic poate cere desființarea lui dar trebuie să demonstreze existența “unei stări care o punea în neputința de a-și da seama, fie și numai vremelnic, de urmările faptei sale” art. 1205 alin. 1 C. civ.

Indiferent de cauza care a dus la lipsa temporară de discernământ, sau perioada în care aceasta s-a manifestat, persoana aflată într-o astfel de situație trebuie să dovedească veridicitatea faptelor în momentul încheierii actelor. Poate veni cu orice mijloace de probă, dar este destul de complicat a dovedi pierderea facultăților intelectuale exact pentru momentul respectiv.

Tipurile de acte care pot fi anulate sunt:

acte cu caracter patrimonial (cumpărare, împrumut, închiriere);

acte cu caracter nepatrimonial (recunoașterea unui copil);

acte cu titlu gratuit (donații);

acte cu titlu oneros (vânzare);

contracte sau acte juridice unilaterale.

Codul civil vine în sprijinul unor astfel de cauze prin art. 1205 alin 2: “Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție judecătorească poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște cunoscute”. Astfel se instituie o prezumție de lipsa de discernământ în momentul semnării actului din cauza unor alterări ale intelectului înainte și după semnarea acestuia, care ulterior vor constitui baza punerii sub interdicție judecătorească.

Acțiunea de anulare poate fi exercitată conform legii de persoana care și-a recăpătat luciditatea, moștenitorii săi dacă a survenit decesul și reprezentant dacă a fost pus sub interdicție. În cazul tutorelui este necesară autorizarea din partea consiliului de familie și a instanței de tutelă.

Perioada de timp în care se poate acționa în vederea anulării este de trei ani începând cu ziua când cel îndreptățit sau reprezentantul legal a luat la cunoștința cauza anulării, dar nu mai târziu de 18 luni din ziua încheierii actului juridic – cod civil art. 2529 lit. c) – “ în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptățit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.” Dacă este imposibil ca persoană să acționeze în vederea prescripției din motive care duc la punerea sa sub regimul de protecție al tutelei, prescripția se suspendă – art. 2532 pct.4 “în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziție legală contrară”.

Capitolul IV. Tratamentul medical în cazul persoanelor cu tulburări psihice

4.1 Preliminarii

Sursele internaționale de drept care analizează situația medico-juridică a bolnavului psihic sunt în totalitate preocupate de o suită de probleme privind consimțământul bolnavului (tratament, participarea la experimente medicale, actele de dispoziție) și măsurile de siguranță având caracter pre și post infracțional.

Principiile etice generale care fundamentează relația medic–pacient bolnav psihic se regăsesc în cadrul declarației Asociației Medicale Mondiale (AMM) publicate în cadrul celei de-a 47-a Adunări Generale, Bali, Indonezia, 1995. În cadrul acestei adunări, AMM a propus un cod alcătuit din câteva principii generale cu caracter de recomandare, care sunt respectate și în țara noastră, printre care:

• combaterea discriminării sociale și medicale a bolnavilor psihici.

• realizarea unei relații terapeutice bazate pe încredere între medic și pacientul bolnav psihic, realizată prin informarea concretă și completă a pacientului inclusiv referitor la riscurile care decurg din tratament.

• tratamentul fără consimțământul pacientului precum și internarea obligatorie vor fi considerate conduite de excepție și vor fi aplicate numai în stadii acute ale bolilor, când starea pacienților reprezintă un pericol pentru ei sau pentru societate.

• tratamentul și spitalizarea obligatorie vor fi impuse pe perioade obligatorii.

• terapia psihiatrică va fi individualizată, concordantă cu starea și diagnosticul.

• confidențialitatea și păstrarea secretului medical vor fi garantate, iar date semnificative vor putea fi dezvăluite numai în caz de pericol și numai către autoritățile abilitate.

În anul 1977, Ansamblul Parlamentar al Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 818/1977 privind situația bolnavilor psihic. Recomandarea menționa necesitatea unei mai bune protecții legale a bolnavilor psihic. În anul 1983 Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat recomandarea R (83)2 privind protejarea bolnavului psihic. În anul 1994, Ansamblul Parlamentar al Consiliului Europei a adoptat în unanimitate Recomandarea 1235 (1994) privind psihiatria și drepturilor omului. În ansamblu, toate aceste recomandări legale au la bază documentul „Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale”

Principalele prevederi ale recomandărilor menționate sunt:

• diagnosticul de boală psihică este o problemă strict medicală, fiind pus de către un medic în conformitate cu știința medicală;.

• internarea obligatorie (pre infracțională) poate fi luată de un reprezentant al legii la recomandarea unui medic specialist; decizia este luată numai dacă persoana reprezintă un pericol pentru sine sau pentru alți.

• Pacientul trebuie reprezentat de un reprezentant legal care se poate numi din oficiu în condițiile în care pacientul nu se poate reprezenta singur.

• Tratamentul psihiatric trebuie să fie condus după aceleași reguli ca orice tratament medical. În caz de tratament neomologat, consimțământul pacientului este esențial. Dacă acestuia îi lipsește discernământul, consimțământul va fi dat de reprezentantul legal al pacientului. Alte tratamente cu caracter experimental efectuate pe bolnavi psihic internați în virtutea măsurilor de siguranță sunt interzise.

• Restricțiile privind libertățile bolnavilor psihic vor fi luate numai pentru protejarea persoanei și a societății. În orice caz, bolnavul are dreptul la comunicare liberă cu un avocat sau magistrat și să trimită scrisori închise.

• Internarea obligatorie va fi făcută pe timp limitat sau va fi reevaluată periodic.

• Internarea obligatorie va fi ridicată de medic sau de o autoritate competentă fără ca acest lucru să impună întreruperea tratamentului obligatoriu.

• În toate situațiile, demnitatea pacientului va fi respectată.

În trecut, societatea a considerat bolnavii psihici ca fiind o permanentă amenințare pentru cei din jur. Acești pacienți au fost obligați să-și petreacă un timp mai lung sau mai scurt în condiții de recluziune, iar tratamentul indicat în astfel de cazuri se limita frecvent la prevenirea auto și heteroagresiunii.

Pacienții bolnavi psihici au același drepturi cu ceilalți bolnavi – inclusiv au dreptul la o relație medic–pacient cu caracter privat. Sunt însă o suită de țări – inclusiv România – care solicită depășirea caracterului privat al relației în condițiile în care se conturează o sursă de pericol din partea pacientului, pentru societate în special sau pentru o altă persoană.

Legea 487/2002 republicată 2012, privind sănătatea mintală și protecția persoanelor cu tulburări psihice, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 652 din 13 septembrie 2012 definește persoana cu tulburări psihice astfel:

“prin persoana cu tulburări psihice se înțelege persoana cu dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de substanțe psihoactive, ale cărei manifestări se încadrează în criteriile de diagnostic în vigoare pentru practica psihiatrică”;

“prin persoana cu tulburări psihice grave se înțelege persoana cu tulburări psihice care nu este în stare să înțeleagă semnificația și consecințele comportamentului său, astfel încât necesită ajutor psihiatric imediat”.

Această lege a fost instituită pentru a promova și apăra sănătatea mintală dar și cu scopul de a preveni și trata tulburările psihice în regim de internare voluntară sau involuntară într-un spital psihiatric. În sensul prezentei legi, prin internare voluntară se înțelege “internarea la cererea sau cu consimțământul pacientului”, iar prin internare involuntară se înțelege “internarea împotriva voinței sau fără consimțământul pacientului”.

Un aspect important îl reprezintă diferențierea protecției persoanelor fizice cu tulburări psihice de protecția persoanelor fizice prin interdicție judecătorească. Diferența provine din însăși definirea persoanelor cu tulburări psihice, care se referă la persoană bolnavă psihic, insuficient dezvoltată psihic, dependent de alcool, droguri sau care manifesta alte tipuri de dereglări, iar cea cu tulburări psihice grave este acea persoană care necesita ajutor psihiatric imediat deoarece nu poate înțelege consecințele comportamentului său. Spre deosebire de aceste categorii de persoane, cele care pot fi puse sub interdicție judecătorească sunt doar cele alienate sau debile mintă. În cazul protecției persoanelor cu tulburări psihice, protecția se realizează prin instituirea unui tratament medical, fiind o măsura administrativă care nu are nici un efect asupra capacității lor juridice. Spre deosebire, în cazul interdicției judecătorești dispusă prin instanță de judecată, persoana în cauză este lipsită de capacitatea de exercițiu și se instituie tutela.

Obligativitatea tratamentului medical este reglementată și de art. 113 Cod Penal care dispune pentru persoana care a săvârșit o faptă de natură penală: „dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe, prezintă pericol pentru societate, poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoșire. Când persoană față de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală.”

4.2 Instituirea tratamentului

Bolnavul psihic beneficiază de o suită de măsuri medico-juridice speciale, măsuri care protejează bolnavul de consecințele faptelor sale pe de o parte iar pe de altă parte protejează societatea de traume generate de o persoană lipsită total sau parțial de discernământ. Pe de altă parte tratamentul psihiatric poate impune și o internare involuntară pe termen lung, lăsată la liberul arbitru al medicului.

Denumirea de „măsuri de siguranță” a fost aleasă, în scopul deosebirii acestor sancțiuni pre sau post infracționale și pedepse. În România au fost adoptate începând cu anul 1936, fiind considerate sancțiuni penale și fiind deosebite de pedepse. Prin luarea măsurilor de siguranță se urmărește înlăturarea stării de pericol, creându-se, în locul ei, o stare de siguranță. Se realizează așadar, schimbarea stării de pericol în stare de siguranță, indiferent dacă realitatea care constituie cauza stării de pericol – la rândul ei – ar putea fi sau nu înlăturată.

Prin internarea unui alienat se înlătură starea de pericol pe care o constituie prezența sa în libertate și aceasta, indiferent dacă starea lui ar fi sau nu curabilă. Starea de pericol care servește ca temei la luarea măsurilor, nu se confundă cu pericolul social pe care îl prezintă fapta prevăzută de legea penală. Ea privește persoana făptuitorului sau anumite lucruri în legătură cu fapta sa, ce constituie o amenințare pentru viitor.

Articolul 113 Cod Penal prevede obligarea la tratament a făptuitorului care suferă de o boală sau de o intoxicație cronică cu alcool, stupefiante sau alte substanțe, ce prezintă pericol social. Fie că este vorba de boli psihice sau intoxicații cronice, acestea trebuie să fie susceptibile de a forma obiectul tratamentului medical efectuat în ambulator. Măsura de siguranță a obligării la tratament medical poate fi luată față de făptuitor, indiferent dacă acestuia i s-a aplicat sau nu o pedeapsă.

Boala ori intoxicația cronică trebuie constatată de organele sanitare de specialitate, în speță de comisiile de expertiză medico-legală psihiatrică, singurele care se pot pronunța asupra cazurilor ce necesită obligarea la tratament medical. Medicii specialiști pot aprecia cronicitatea bolii psihice sau a intoxicației cu alcool, stupefiante sau alte astfel de substanțe, situație în care psihicul individului se modifică, în sensul că acesta nu-și mai poate reprezenta în mod corect consecințele faptelor sale. Asta atrage după sine starea de periculozitate pentru societate.

Evaluarea sănătății mintale se efectuează, prin examinare directă a persoanei în cauză, în instituții de sănătate mintală autorizate și acreditate conform legii și numai de către medicul psihiatru. Se realizează cu acordul persoanei care a fost informată și documentată, cu excepția situațiilor specifice, stabilite de lege, când persoana evaluată are dificultăți în a aprecia implicațiile unei decizii asupra ei înseși, situații în care persoana evaluată trebuie să beneficieze

De asistența reprezentantului legal sau convențional.

Scopul acestei evaluări este de a determinarea gradul de periculozitate pentru sine și pentru alte persoane, a gradului de incapacitate, invaliditate sau handicap psihic. În anumite cazuri, atunci când trebuie stabilit discernământul acest lucru se realizează prin expertiza medico-legală psihiatrică, iar în situația evaluării pentru anumite profesii care necesită acest lucru, categoriile și pericolele la care se fac aceste evaluări se stabilesc prin norme.

Tratamentul psihiatric, pentru a fi eficient, trebuie să producă modificări de durată ale comportamentului. Se vor produce alterări ale funcțiilor psihice deci ale autonomiei umane, care pot fi justificate doar în circumstanțe excepționale. Acestea sunt motivele care determină pe criticii sistemului psihiatric actual să considere că medicul psihiatric beneficiază de puteri care îi permit să interfreze în mod nenecesar și nedorit în viața unor indivizi având comportament bizar și nealiniat social.

Serviciile medicale și de îngrijiri de psihiatrie sunt acordate în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate atât prin rețeaua serviciilor de sănătate prin medical de familie, cât și prin structura specializate, publice sau private. Bolnavii psihici beneficiază de asistență medicală gratuită și de medicamente gratuite.

Rolul îngrijirilor acordate oricărei persoane cu tulburări psihice este apărarea și întărirea autonomiei personale și se realizează în mediul cel mai puțin restrictiv, prin proceduri care să respecte integritatea sa fizică și psihică răspunzând și nevoilor sale de sănătate.

Medicul psihiatru evaluează pacientul neținând cont de criterii neclinice, de exemplu sociale sau rasiale, iar faptul că o persoană a fost îngrijită sau spitalizată în trecut nu justifică un diagnostic prezent său viitor. Pacientul are dreptul la confidențialitatea informațiilor, cu excepția situațiilor prevăzute de lege și poate contesta rezultatul evaluării personal sau prin reprezentant legal. În situația în care este diagnosticată o tulburare psihică, medical psihiatru are obligația să formuleze un program terapeutic care este comunicat și pacientului său după caz reprezentantului legal.

Tratamentul și îngrijirile acordate persoanei cu tulburări psihice se bazează pe un program terapeutic individualizat, discutat cu pacientul, revizuit periodic, modificat atunci când este nevoie și aplicat de către personal calificat. Medicul psihiatru este obligat să obțină consimțământul pacientului și să respecte dreptul acestuia de a fi asistat în acordarea consimțământului. Există cazuri în care medicul psihiatru poate institui tratamentul fără obținerea consimțământului pacientului. Acestea apar atunci când:

comportamentul pacientului prezintă un pericol iminent de vătămare pentru el însuși sau pentru alte persoane;

pacientul nu are capacitatea psihică de a înțelege starea de boala și necesitatea instituirii tratamentului medical și nu are un reprezentant legal ori nu este însoțit de un reprezentant convențional;

În aceste cazuri medicul psihiatru instituie procedurile de diagnostic și tratament pe care le consideră necesare pe perioadă limitată pentru rezolvarea urgenței, urmând a fi notificate și supuse analizei unei comisii.

C) pacientul este minor sau pus sub interdicție, caz în care medicul psihiatru este obligat să solicite și să obțină consimțământul reprezentantului legal.

Dacă medicul nu deține informații referitoare la existența și identitatea reprezentantului legal ori convențional are obligația de a informa, de îndată, autoritatea tutelară sau, în cazul minorilor, direcția generală de asistență socială și protecția copilului din unitatea administrativ-teritoriala în care pacientul își are domiciliul sau reședința ori, în cazul în care acestea nu sunt cunoscute, pe cele în a căror unitate administrativ-teritoriala se află unitatea medicală.

Deși pacientul său reprezentantul său legal au dreptul de a retrage consimțământul aplicării tratamentului, medical are obligația de a continua administrarea acestuia dacă apreciază că întreruperea tratamentului are drept consecință apariția periculozității pentru persoana în cauză sau pentru alte persoane, din cauza bolii. Toate deciziile terapeutice trebuie comunicate pacientului său reprezentantului legal, consemnându-se în dosarul medical.

Evaluarea stării de sănătate mintală se poate efectua și la cererea persoanei, în momentul internării voluntare a acesteia într-o unitate psihiatrică. Orice pacient internat voluntar are dreptul de a se externa la cerere, în orice moment, cu excepția cazului în care sunt întrunite condițiile care justifică menținerea internării împotriva voinței pacientului.

În cazul unei internări involuntare, acesta se poate face prin solicitarea următoarelor categorii de persoane (menționate la art. 56)

medicul de familie sau medicul specialist psihiatru care are în îngrijire această persoană;

familia persoanei;

reprezentanții administrației publice locale cu atribuții în domeniul social-medical și de ordine publică;

reprezentanții poliției, jandarmeriei sau ai pompierilor, precum și de către procuror;

instanță de judecată civilă, ori de câte ori apreciază că starea sănătății mintale a unei persoane aflate în cursul judecății ar putea necesita internare involuntara.

Persoanele care au solicitat internarea vor certifica motivele solicitării sub semnătură privată, cu specificarea propriilor date de identitate, descrierea circumstanțelor care au condus la solicitarea de internare involuntară, a datelor de identitate ale persoanei în cauză și a antecedentelor medicale cunoscute.

Internarea involuntară se poate realiza doar după ce un medic psihiatru abilitat stabilește că persoana suferă de o tulburare psihică de natură a afecta propria persoană sau pe a altora sau în lipsa internării nu i s-ar putea administra tratamentul adecvat. Internarea involuntară survine în urma epuizării încercărilor de internare voluntară. Internarea involuntară se realizează numai în spitale de psihiatrie care au condiții adecvate pentru îngrijiri de specialitate în condiții specifice.

Pacientul va fi transportat la spitalul de psihiatrie prin intermediul ambulanței, obligatoriu în prezența unui însoțitor și facultativ cu ajutorul poliției, jandarmeriei, pompierilor în cazul în care are un comportament periculos. În urma analizei medicului psihiatru acesta poate dispune internarea persoanei în cauză sau contestarea cererii. Dacă dispune internarea este obligat să înștiințeze pacientul său reprezentantul legal, ori conducerea unității medicale în vederea sesizării instanței de tutelă sau a protecției copilului atunci când nu se cunosc informații despre reprezentantul legal. Totodată, în termen de cel mult 24 de ore de la evaluare, medicul psihiatru trimite documentația necesară propunerii de internare involuntară comisiei care în maxim 48 de ore de la primirea propunerii o va analiza. Comisia este alcătuită din 3 membri numiți de managerul spitalului, și anume: 2 psihiatri și un medic de altă specialitate sau un reprezentant al societății civile.

Hotărârea comisiei va cuprinde diagnosticul, soluția adoptată, motivarea soluției și semnăturile tuturor membrilor comisiei. Ea va fi înaintată în termen de 24 de ore judecătoriei în a cărei circumscripție se află unitatea medicală, odată cu documentele medicale referitoare la pacientul în cauză. Pacientul internat nevoluntar va fi examinat periodic de către comisie, la un interval ce nu va depăși 5 zile, până la pronunțarea hotărârii instanței cu privire la confirmarea deciziei de internare nevoluntara.

Dacă instanță de judecată consideră nejustificată măsura internării, va dispune efectuarea unei noi examinări psihiatrice de către o altă comisie. Dacă va dispune internarea nevoluntara, acest lucru se va comunica pacientului său reprezentantului legal care au posibilitatea de a ataca hotărârea, solicitând o nouă expertiză psihiatrică. De asemenea se va putea dispune tratamentul ambulatoriu al pacientului.

Internarea pacienților se realizează în condițiile legii urmărind asigurarea respectării demnității umane. Persoanele internate sunt cazate individual sau în comun, în încăperi unde pot dispune de un pat, de metode de iluminare naturală și artificială.

Pe perioada internării este interzisă orice formă de discriminare sau aplicare a unor tratamente inumane. Li se poate restricționa libertatea de mișcare prin folosirea unor mijloace adecvate, dacă acest lucru este necesar sau pot fi izolate temporar, în vederea protejării lor.

Art. 43 prevede că „Studiile clinice și tratamentele experimentale, psihochirurgia sau alte tratamente susceptibile să provoace vătămări integrității pacientului, cu consecințe ireversibile, nu se aplică unei persoane cu tulburări psihice decât cu consimțământul acesteia, în cunoștință de cauză, și cu condiția aprobării de către comitetul de etică din cadrul unității de psihiatrie, care trebuie să se declare convins că pacientul și-a dat consimțământul, în cunoștință de cauză, și că acesta răspunde interesului pacientului”.

4.3. Încetarea internării

Art. 65 prevede „Comisia are obligația de a reexamina pacienții la cel mult o lună și ori de câte ori este nevoie în funcție de starea acestora, precum și la cererea medicului șef de secție, a pacientului, a reprezentantului legal sau convențional al pacientului, precum și a procurorului. În situația în care nu se mai constată condițiile care au determinat hotărârea de internare nevoluntara, ținând cont și de opinia medicului psihiatru care are în îngrijire pacientul, comisia, prin examinarea directă a pacientului și a dosarului său medical, constată încetarea condițiilor care au impus internarea nevoluntara.”

Odată cu această concluzionare, comisia va informa conducerea unității medicale, care va sesiza, de îndată, judecătoria care a hotărât confirmarea internării nevoluntare în legătură cu propunerea de încetare a condițiilor care au impus internarea nevoluntara. Dacă instanța judecătorească nu autorizează internarea nevoluntara sau retrage autorizația și dacă au încetat condițiile care au determinat internarea, pacientul va fi externat.

Conform art. 41, alin 1, „Orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul să exercite toate drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale recunoscute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și în alte convenții și tratate internaționale în materie, la care România a aderat sau este parte, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.”, iar conform alin. 2, „orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul, în măsura posibilului, să trăiască și să lucreze în mijlocul societății. Administrația publică locală, prin organismele competente, asigură integrarea și reintegrarea în activități profesionale corespunzătoare stării de sănătate și capacității de reinserție socială și profesională a persoanelor cu tulburări psihice”

Prin art. 68 se stipulează la alin. 3 că „internarea nevoluntara nu constituie o cauză de restrângere a capacității juridice a pacientului.”

Capitolul V. Curatela Majorului

5.1 Noțiune, clasificare, sediul materiei

Curatela este instituția legală pentru ocrotirea unor persoane (minori, bătrâni, bolnavi, handicapați) care au capacitate civilă (deplină sau restrânsă), dar care nu-și pot administra singuri bunurile și apăra interesele.

Poate fi:

curatela propriu-zisă – instituită în cazul persoanelor capabile;

curatela specială – instituită în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Distincția între curatelă propriu-zisă și curatela incapabilului are în vedere următoarele:

premisele celor două instituții: curatela propriu-zisă se instituie pentru ocrotirea unei persoane cu capacitate deplină de exercițiu, dar în imposibilitate de a-și exercita drepturile datorită unor situații speciale. Curatela incapabilului are în vedere ocrotirea unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

regimul juridic diferit: curatelei propriu-zise i se aplica regulile de la mandat iar curatelei incapabilului i se aplică regulile de la tutelă.

O altă clasificare a curatelei poate fi:

În funcție de puterile acordate curatorului:

curatela generală, când persoană împuternicită poate gestiona un patrimoniu;

curatela specială, când persoană împuternicită poate încheia un act sau un număr de acte stabilite la instituirea curatelei.

În funcție de durata curatelei:

provizorie, pentru o anumită perioadă de timp în vederea întocmirii anumitor acte;

permanentă, se instituie pe o durată nelimitată în vederea ocrotirii unei persoane și administrării bunurilor sale.

Curatorul este chemat să ajute persoanele aflate sub curatelă să-și exercite drepturile în modul convenabil pentru ele. Ajutorul se poate manifesta prin diferite forme: sfaturi, consultații, distribuirea corectă a sumelor primite pentru asigurarea întreținerii materiale. Curatorul trebuie să-l ajute pe cel de sub curatelă să-și îndeplinească obligațiile și să-l protejeze de abuzul terțelor persoane, în așa mod ca să-și poată satisface necesitățile curente.

Exercitarea curatelei se face aplicându-se, prin asemănare, regulile de la tutelă, și anume:

se exercită numai în interesul persoanei ocrotite;

este o sarcină obligatorie;

este o sarcină gratuită;

instanță de tutelă controlează și îndrumă activitatea curatorului.

În cazurile în care se instituie curatela, curatorul își îndeplinește atribuțiile conform regulilor de la mandat sau, dacă instanța consideră că se impune o asemenea măsură, curatorul va fi investit cu drepturile și obligațiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia.

Măsurile luate de către curator sunt exprimate în puterile încredințate de cel reprezentat. Având în vedere că instituirea curatelei nu știrbeala capacitatea civilă a celui reprezentat, se poate concluziona că persoana aflată sub curatelă poate încheia singur actul juridic. Mai mult decât atât, instanța de tutelă va putea să fixeze limitele mandatului curatorului și va putea da instrucțiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă.

Curatela majorului este reglementată în Noul Cod Civil în art. 178-186, art 44 alin 1 și 2 C. proc. Civ. (introdus prin ordonanța de urgență a Guvernului nr.138/2002), art 114 alin 4 și 5 C. proc. Civ, art.58 și 687 Noul Cod de procedură Civilă.

5. 2 Cazuri de instituire a curatelei capabilului

Art. 178 C. civ. Delimitează cazurile de instituire ale curatelei:

În afară de cazurile prevăzute de lege, instanța de tutelă poate institui curatela:

– dacă, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate, personal, să își administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții corespunzătoare și, din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un administrator;

– dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;

– dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau un administrator general;

– dacă o persoană a dispărut fără a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un administrator general.

Art. 687 alin 1 din Noul Cod de procedură Civilă reglementează executarea silită în cazul în care debitorul moare înainte de începerea acesteia și nu există moștenitori sau un curator numit. Astfel, instanță de executare, la cererea executorului judecătoresc sau a creditorului va numi un curator special, până la numirea curatorului succesiunii.

5.3 Instituirea și conținutul curatelei propriu-zise

Codul Civil aduce o noutate față de vechea reglementare în sensul că nu se mai permite instituirea curatelei din oficiu, la cererea autorității tutelare, ci doar la cererea celui ce urmează a fi reprezentat, soțului său, rudelor sale, persoanelor apropiate, administratorilor și locatarilor casei în care acesta locuiește, serviciului de stare civilă cu prilejul înregistrării morții unei persoane, notarului public cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale, instanțelor judecătorești cu prilejul condamnării la pedeapsă penală a interzicerii drepturilor părintești, organelor administrației publice locale, instituțiilor de ocrotire, precum și a oricărei alte persoane, cererea urmând a fi adresată instanței de tutelă, singura abilitată să numească un curator.

Conform prevederilor art. 182 C.civil, curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soțului, a rudelor sau a persoanelor prevăzute de art. 111, persoane apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul, Serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morții unei persoane, precum și notarii publici, cu prilejul deschiderii succesiunii, instanțele judecătorești, cu prilejul condamnării la pedeapsă penală a interzicerii drepturilor părintești, organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.

Instituirea, curatelei se face de către instanță de judecată în concordanță cu prevederile art. 179 C.civil. Instanța de tutelă competentă este:

instanța de la domiciliul persoanei reprezentate, în cazul bătrânilor, persoanelor bolnave sau cu infirmități fizice;

fie instanța de la domiciliul persoanei reprezentate, fie instanța de la locul unde trebuie luate măsurile urgent, în cazul persoanelor capabile dar care din cauza bolii sau a altor motive nu pot lua măsurile necesare în cazurile de față nici personal nici prin reprezentanți;

instanța de la ultimul domiciliu din țară al celui lipsă ori al celui dispărut, în cazul persoanelor nevoite să lipsească o perioadă îndelungată de la domiciliu sau a celei dispărute și care nu au lăsat un mandatar sau administrator general.

Curatela este un act benevol, ce se realizează cu acordul persoanei în cauză, așa cum stipulează art. 182 C. civ.” curatela nu se poate institui decât cu consimțământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimțământul nu poate fi dat.” În cazul în care curatela s-a instituit fără consimțământul celui ocrotit, cu toate ca persoana în cauză ar fi putut să își dea acordul, actele săvârșite de curatorul astfel numit nu vor fi opozabile celui reprezentat. Aceasta este o consecință necesară a principiului de bază al curatelei propriu-zise, potrivit căreia această instituție nu aduce nici o atingere capacității celui reprezentat.

Poate fi numită curator orice persoană fizică având deplină capacitate de exercițiu și care este în măsură să îndeplinească această sarcină. Când cel interesat a desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, o persoană care să fie numită curator, aceasta va fi numită cu prioritate, numirea putând fi înlăturată numai pentru motive temeinice, dispozițiile art. 114–120 aplicându-se în mod corespunzător. Chiar dacă legea face trimitere la aceste articole, din materia tutelei minorului, se consideră că în cazul curatelei nu sunt aplicabile dispozițiile art. 116 în măsura în care acestea se referă la numirea tutorelui provizoriu și nici prevederile art. 117 privind garanțiile ce pot fi cerute tutorelui. Nu sunt aplicabile nici dispozițiile art.120 alin.2 privind cazurile în care tutela poate fi refuzată, ceea ce conduce la înlocuirea tutorelui, întrucât s-ar crea astfel curatorului majorului o situație mai grea decât aceea a tutorelui majorului pus sub interdicție judecătorească. Dar potrivit art. 173 C. civ., tutorele celui pus sub interdicție judecătorească poate cere înlocuirea să chiar fără să invoce vreun motiv, după 3 ani de la numire, ori pentru motive temeinice, chiar înainte de împlinirea termenului de 3 ani. Astfel art. 184 reglementează aceleași condiții și pentru înlocuirea curatelei majorului, curatorul fiind în drept să ceară înlocuirea să după 3 ani de la numire sau mai înainte de împlinirea acestui termen pentru motive întemeiate.

Curatorul este numit de către instanță de tutelă, cu acordul celui desemnat, printr-o încheiere care se comunică în scris curatorului și se afișează la sediul instanței de tutelă, precum și la primăria de la domiciliul celui reprezentat. Curatorul mai poate fi numit și de către notarul public sau de instanța judecătorească.

În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, conform art. 183 alin 1, cu excepția cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanță de tutelă va hotărî că se impune învestirea curatorului cu drepturile și obligațiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia. Prin urmare, reprezentarea prin curator se face doar în condițiile impuse de cel reprezentat și numai în limita puterilor conferite de acesta curatorului. În mod excepțional, dacă cel reprezentat nu este în măsură să dea instrucțiuni curatorului, instanță de tutelă poate stabili limitele mandatului și poate dă instrucțiuni curatorului.

Instituirea curatelei nu afectează cu nimic capacitatea celui reprezentat, conform art. 181 C. civ. “Instituirea curatelei pentru cazurile prevăzute de art. 178 C.civil nu aduce nici o atingere capacității celui pe care curatorul îl reprezintă.”

Activitatea curatorului trebuie să se circumscrie scopului care a fost avut în vedere la instituirea curatelei. Astfel, conținutul curatelei este același ca și cel al unei reprezentări convenționale, puterile curatorului fiind acelea încredințate de către reprezentant sau instanță de tutelă. Persoana reprezentată, prin păstrarea capacității de exercițiu poate revoca oricând curatorul și să încheie în nume propriu actul.

Încetarea curatelei are loc potrivit art. 185 C. Civ. “dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanța de tutelă la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevăzuți la art. 111.”

Totuși această situație în care încetează măsura curatelei este distinct de cea în care încetează funcția curatorului. Încetarea funcției curatorului are loc în cazul în care este revocat de către cel pe care l-a reprezentat prin anularea împuternicirii sau dacă au trecut cei trei ani de la numirea sa “Curatorul este în drept să ceară înlocuirea să după 3 ani de la numire.”, art. 184 C. civ. Același articol prevede ca revocarea poate avea loc și înaintea celor trei ani “pentru motive temeinice curatorul poate cere înlocuirea să și înaintea împlinirii termenului de 3 ani.”

Însă aceste dispoziții nu se aplică și curatorului special a cărei situație este prevăzută în art. 150, 159 și 167, pentru numirea unui curator special atunci când apar interese contrare intre minor și tutore, atunci când tutorele împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează, în cadrul procedurilor succesorale când notarul public poate numi provizoriu un curator special, până la preluarea funcției de către noul tutore și până la soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească. În aceste cazuri, drepturile și obligațiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se aplică și curatorului special.

5.4 Curatela persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă

(curatela specială)

Curatela specială se instituie în cazul persoanelor care sunt lipsite de capacitate de exercițiu sau nu au capacitate de exercițiu deplină. Regulile aplicabile sunt cele ale tutelei.

Cazurile pentru care se pot institui sunt următoarele:

curatela provizorie instituită până la numirea unui tutore, conform art. 119 alin. 6 C. civ „ Între timp, instanța de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului, putând chiar să numească un curator special”, sau curatela instituită în cazul decesului sau îndepărtării tutorelui prevăzuta la art. 159 C. civ.

curatela bătrânilor, bolnavilor sau infirmilor prevăzută prin art.178 C. civ. „dacă, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate, personal, să își administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții corespunzătoare și, din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un administrator”

Curatela instituită din diferite motive, incluzând și boala, conform art. 150 alin 2 C. civ. „De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează, instanța de tutelă va numi un curator special.”

Curatela provizorie instituită prin art.167 C. civ. În vederea punerii sub interdicție judecătorească „în caz de nevoie și până la soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească, instanța de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea și reprezentarea celui a cărui interdicție a fost cerută, precum și pentru administrarea bunurilor acestuia.”

Numirea unui curator este necesară și în cazul minorului aflat în litigiu pentru ieșirea din indiviziune, dacă printre coindivizari figurează minorul și unul sau ambii părinți ori tutorele minorului sau dacă într-o succesiune sau alt proces sunt mai mulți minori cu interese contrare între ei.

Tot o formă de curatelă specială este și curatela succesorală notarială, reglementată de art. 1117 C. civ.: „în cazul în care conservarea bunurilor moștenirii necesită anumite cheltuieli, acestea vor fi făcute, cu încuviințarea notarului, de către sau, în lipsa custodelui, de un curator special, numit de notar pentru administrarea bunurilor. Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile și să dea socoteală notarului asupra cheltuielilor de conservare sau administrare a acestor bunuri la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când notarul consideră necesar.”

De asemenea, trebuie precizat că legiuitorul a mai instituit un caz de curatelă special, reglementat de prevederile art. 150, art. 159 și art. 160, pentru cazul în care ori de câte ori între tutore și minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanță de tutelă va numi un curator special; De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează, până la preluarea funcției de către noul tutore, în cazurile prevăzute la art. 157 și 158, respectiv moartea tutorelui ori îndepărtarea tutorelui, instanță de tutelă poate numi un curator special; darea de seamă generală, la încetarea tutelei în cazul în care nu există moștenitori ori aceștia sunt în imposibilitate de a acționa, va fi întocmită de către un curator special, numit de instanță de tutelă, în termenul stabilit de aceasta.

Situația curatorilor speciali este reglementată de art. 186 C. civ. Prin care drepturile și obligațiile sunt guvernate de regulile de la tutelă „drepturile și obligațiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se aplică, în mod corespunzător, și curatorului special.”

Făcând o paralelă între ocrotirea bolnavului psihic prin interdicție judecătorească și ocrotirea persoanei fizice prin curatela pot fi sesizate câteva diferențieri.

Interdicția judecătorească reprezintă măsura de ocrotire ce se dispune în condițiile expres prevăzute de lege față de persoana lipsită de discernământ din cauza alienației sau debilității mintale și constă în lipsirea de capacitate de exercițiu și instituirea tutelei. Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă este mijlocul juridic permanent său temporar și subsidiar de ocrotire a persoanei fizice și se împarte în curatela propriu-zisă pentru ocrotirea unui capabil aflat în imposibilitate de a-și administra patrimoniul și curatela incapabilului.

În ceea ce privește cazul de instituire a ocrotirii bolnavului psihic trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții persoana este lipsită de discernământ, această lipsă de discernământ să se datoreze alienației sau debilitații mintale, iar persoana să fie în imposibilitate de a se îngriji de propriile interese. În cazul curatelei se pot distinge următoarele: curatela persoanelor cu deficiențe fizice, curatela persoanei aflată în caz de urgență, curatela părintelui său tutorelui, curatela persoanei care lipsește îndelungat de la domiciliu, curatela dispărutului, curatela succesorală notariala, curatela moștenirii acceptată sub beneficiu de inventar și curatela surdo-mutului.

Referitor la organul competent, în ceea ce privește deciziile adoptate pentru interzisul judecătoresc este responsabil tribunalul din raza teritorială în raza căruia se află domiciliul persoanei a cărei punere sub interdicție se cere. În cazul instituirii curatelei intervine autoritatea tutelară, la cerere sau din oficiu.

Încetarea măsurii interzicerii judecătorești apare la moartea interzisului sau ridicare interdicției prin hotărâre judecătorească dacă au încetat cauzele care au determinat-o. Curatela încetează prin revocarea acesteia, prin înlocuirea curatorului, la dispariția cauzelor care au determinat-o sau la decesul persoanei ocrotite.

Capitolul VI. Asistența socială a persoanelor vârstnice

Asistența socială pentru persoanele vârstnice este este reglementată prin Legea 17/2000 (Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 157 din 06/03/2007 ) și are în vedere, în primul rând, evaluarea situației persoanelor vârstnice care necesită sprijin.

Legea dispune ca „persoanele vârstnice au dreptul la asistență socială, în raport cu situația sociomedicală și cu resursele economice de care dispun. Sunt considerate persoane vârstnice, persoanele care au împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege.”

Beneficiază de prevederile prezentei legi persoana vârstnică, care se gasește in una dintre urmatoarele situații:

nu are familie sau nu se află în întreținerea unei sau unor persoane obligate la aceasta, potrivit dispozițiilor legale în vigoare;

nu are locuința și nici posibilitatea de a-și asigura condițiile de locuit pe baza resurselor proprii;

nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii necesare;

nu se poate gospodări singură sau necesită îngrijire specializată;

se află în imposibilitatea de a-și asigura nevoile sociomedicale, datorită bolii ori stării fizice sau psihice.

Nevoile persoanelor vârstnice se evaluează prin anchetă socială care se elaborează pe baza datelor cu privire la afecțiunile ce necesită îngrijire special, capacitatea de a se gospodări și de a îndeplini cerințele firești ale vieții cotidiene, condițiile de locuit, precum și veniturile efective sau potențiale considerate minime pentru satisfacerea nevoilor curente ale vieții.

Nevoile persoanelor vârstnice aflate în situație de pierdere totală sau parțială a autonomiei, de natură medicală, socio-medicala, psiho-afectiva, se stabilesc pe baza grilei naționale de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, care prevede criteriile de încadrare în grade de dependență. Grila națională este aprobată de Hotărârea Guvernului nr. 886/2000.

Serviciile pentru persoanele vârstnice se realizează cu consimțământul acestora și au în vedere:

Îngrijirea temporară;

Îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice;

Îngrijirea în centre de zi, cluburi pentru vârstnici, case de îngrijire temporară, apartamente și locuințe sociale, precum și altele asemenea.

În situația în care starea de sănătate a persoanei vârstnice nu permite obținerea consimțământului acesteia pentru acordarea îngrijirilor, decizia o ia serviciul social al consiliului local sau direcția de asistență socială din cadrul direcțiilor generale de muncă și solidaritate socială județene și a municipiului București, pe baza anchetei sociale și a recomandărilor medicale făcute de medicul de familie, prin consultarea și a medicului specialist, cu acceptul rudelor de gradul I ale persoanei respective sau, în lipsa acestora, cu acceptul unui alt membru de familie.

Serviciile asigurate persoanelor vârstnice la domiciliu sunt:

Servicii sociale privind, în principal, îngrijirea persoanei, prevenirea marginalizării sociale și sprijinirea pentru reintegrarea socială, consilierea juridică și administrativă, sprijinul pentru plata unor servicii și obligații curente, îngrijirea locuinței și gospodăriei, ajutorul pentru menaj, prepararea hranei;

Servicii socio-medicale privind, în principal, ajutorul pentru realizarea igienei personale, readaptarea capacităților fizice și psihice, adaptarea locuinței la nevoile persoanei vârstnice și antrenarea la activități economice, sociale și culturale, precum și îngrijirea temporară în centre de zi, aziluri de noapte sau alte centre specializate;

Servicii medicale, sub forma consultațiilor și îngrijirilor medicale la domiciliu sau în instituții de sănătate: consultații și îngrijiri stomatologice, administrarea de medicamente, acordarea de materiale sanitare și de dispozitive medicale.

Serviciile de consiliere, în vederea prevenirii marginalizării sociale și pentru reintegrarea socială, sunt asigurate de către asistenți sociali fără plată unei contribuții, ca un drept fundamental al persoanelor vârstnice.

Celelalte servicii se asigură fără plata contribuției persoanelor vârstnice evaluate potrivit grilei naționale de evaluare si care nu au venituri sau ale căror venituri sunt de 5 ori mai mici decât nivelul venitului mediu lunar luat în calcul la stabilirea ajutorului social pentru o persoană singură. Persoanele vârstnice care se încadrează în grila națională de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, îndreptățite să beneficieze de serviciile specializate și care realizează venituri ce se situează peste nivelul menționat beneficiază de servicii cu plata unei contribuții, în funcție de tipul de tipul de servicii acordate și de venitul persoanei, fără a se depăși costul acestora calculat pentru perioada respectivă. Tipurile de servicii și costurile acestora sunt stabilite de consiliile locale.

Serviciile medicale sunt acordate în baza reglementărilor legale privind asigurările sociale de sănătate.

Organizarea serviciilor specializate pentru persoanele vârstnice revine consiliilor locale, direct sau pe bază de convenții încheiate cu organizații non guvernamentale, cu unități de cult recunoscute în România ori cu alte persoane fizice sau juridice.

Pentru asigurarea îngrijirii la domiciliu a persoanei vârstnice aflate în situația de dependența socio-medicala, stabilită potrivit grilei națională de evaluare a nevoilor persoanelor vârstnice, consiliile locale pot angaja personal de îngrijire prin plată cu oră, fracțiuni de normă sau normă întreagă, în funcție de perioada de îngrijire necesară a se acorda.

Soțul și rudele care au în îngrijire o persoană vârstnică dependentă pot beneficia de programul lunar de lucru redus, de o jumătate de normă cu suportarea drepturilor salariale pentru cealaltă jumătate de normă din bugetul local corespunzător salariului lunar al asistentului social debutant cu pregătire medie. Timpul cât soțul și rudele au fost încadrate în aceste condiții se consideră, la calculul vechimii în muncă, timp lucrat cu normă întreagă.

Persoanele care acordă îngrijiri vârstnicilor vor fi acreditate de Direcțiile generale de muncă și solidaritate socială județene și a municipiului București, potrivit metodologiei aprobate prin ordin al ministrului Muncii și Solidarității Sociale.

Serviciile asigurate persoanelor vârstnice în cămine sunt:

Servicii sociale care constau în: ajutor pentru menaj, consiliere juridică și administrativă, modalități de prevenire a marginalizării sociale și de reintegrare socială în raport cu capacitatea psiho-afectiva;

Servicii socio-medicale, care constau în: ajutor pentru menținerea sau readaptarea capacităților fizice ori intelectuale, asigurarea unor programe de ergoterapie, sprijin pentru realizarea igienei corporale

Servicii medicale care constau în: consultații și tratamente la cabinetul medical, în instituții medicale de profil sau la patul persoanei dacă aceasta este imobilizată, servicii de îngrijire-infirmerie, asigurarea medicamentelor, asigurarea cu dispozitive medicale, consultații și îngrijiri stomatologice.

La solicitarea organizațiilor non guvernamentale a organizațiilor de pensionari sau a unităților de cult recunoscute în România, căminele pot asigura unele servicii specializate, respectiv îngrijirea unor persoane vârstnice la domiciliu, pe bază de convenții încheiate cu finanțatorul.

Îngrijirea persoanelor vârstnice în cămine reprezintă o măsură de asistență socială și poate fi dispusă cu titlu de excepție.

Accesul unei persoane vârstnice în cămin se face avându-se în vedere următoarele criterii de prioritate:

Necesită îngrijire permanentă deosebită, care nu poate fi asigurată la domiciliu;

Nu se poate gospodări singură;

Este lipsită de susținători legali sau aceștia nu pot să-și îndeplinească obligațiile din cauza stării de sănătate sau a situației economice și a sarcinilor familiale;

Nu are locuință și nu realizează venituri proprii;

Activitățile sociale și socio-medicale se monitorizează și se evaluează de către personalul de specialitate din cadrul aparatului propriu al consiliilor locale și al Direcțiilor generale de muncă și solidaritate socială.

Căminul pentru persoane vârstnice este instituția de asistență socială care asigură condițiile corespunzătoare de găzduire și hrana, îngrijiri medicale, recuperare și readaptare, activități de ergoterapie și de petrecere a timpului liber, asistența socială și psihologică. Aceste cămine funcționează cu secții pentru persoane dependente, persoane semi dependente și persoane care nu sunt dependente. Pentru buna funcționare a căminelor pentru persoane vârstnice Direcțiile generale de muncă și solidaritate socială județene și a Municipiului București asigură îndrumarea metodologică și coordonarea activității de specialitate necesare.

Fără îndoială că măsura a condus la deprecierea calității serviciilor oferite în căminele pentru persoanele vârstnice și implicit, la deteriorarea condițiilor de viață ale asistaților. Mai mult, accesul persoanelor din cadrul altor comunități în aceste cămine a fost mult îngreunat și uneori imposibil. În această direcție se impune adoptarea unei strategii care să prevadă funcționarea de cămine pentru persoanele vârstnice de interes local și național. Ultimele trebuie să fie finanțate de la bugetul de stat prin bugetul alocat cu această destinație Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei. Nu ar fi lipsit de interes acordarea de stele acestor cămine în funcție de gradul de confort asigurat asistaților.

Principalele obiective ale unui cămin sunt:

Să se asigure persoanelor vârstnice îngrijite maximum posibil de autonomie și siguranță;

Să se ofere condiții de îngrijire care să respecte identitatea, integritatea și demnitatea persoanei vârstnice;

Să permită menținerea sau ameliorarea capacităților fizice și intelectuale ale persoanelor vârstnice;

Să stimuleze participarea persoanelor vârstnice la viața socială;

Să faciliteze și să încurajeze legăturile interumane, inclusiv cu familiile persoanelor vârstnice;

Să asigure supravegherea și îngrijirea medicală necesară potrivit reglementările privind asigurările sociale și de sănătate;

Să prevină și să trateze consecințele legate de procesul de îmbătrânire;

Persoanele vârstnice care dispun de venituri proprii și sunt îngrijite în cămine au obligația să plătească lunar o contribuție de întreținere, stabilită pe baza costului mediu lunar de întreținere. Această contribuție lunară de întreținere este stabilită de conducerea căminului, în funcție de gradul de dependență a persoanei vârstnice îngrijită, de veniturile acesteia, și după caz, de veniturile susținătorilor ei legali. Contribuția lunară de întreținere pentru persoanele vârstnice care au venituri este de 60% din veniturile personale lunare, fără a se depăși costul mediu lunar de întreținere aprobat pentru fiecare cămin.

Persoanele vârstnice dependente și marginalizate trebuie să beneficieze de servicii oferite într-un cadru integrat, medico-legal. Oferta de servicii integrate presupune rezolvarea mult mai rapidă a cazurilor, o calitate superioară a serviciilor și o economie pentru ambele sisteme medical și social.

Art. 30 dispune că “Persoana vârstnică, va fi asistată, la cererea acesteia sau din oficiu, după caz, în vederea încheierii unui act juridic de înstrăinare, cu titlu oneros sau gratuit, a bunurilor ce-i aparțin, în scopul întreținerii și îngrijirii sale, de un reprezentant al autorității tutelare a consiliului local în a cărui raza teritorială domiciliază persoana vârstnică respectivă.”

Argument

Problematica omului a stat dintotdeauna nu numai în atenția juriștilor, ci și a filosofilor, economiștilor, politicienilor, artiștilor, etc. Omul este o ființă socială care trăiește în cadrul societății, fiind obligat să stabilească relații cu ceilalți oameni. Dar stabilirea acestor relații nu este întâmplătoare. Din timpurile străvechi și până în zilele noastre relațiile dintre oameni s-au stabilit și desfășurat pe baza unor reguli de conduită obligatorii. Fie pe baza unor obiceiuri stabilite de oameni din teamă de a nu fi izolați de ceilalți, fie datorită unor reguli stricte stabilite de societate, întotdeauna omul s-a văzut nevoit să se supună unor norme de conduită. Pentru început a existat dreptul cutumiar, bazat pe legile naturii și apărut ca o necesitate de organizare a vieții sociale în cadrul colectivității în care s-au evidențiat reguli de conduită ale unor grupări. Mai târziu dezvoltarea statului, impusă ca urmare a unor schimbări apărute în viața economică și socială, a dus și la dezvoltarea dreptului. Acum statul este cel care reglementează normele dreptului, iar noțiunea de “drept” ar putea avea următoarea definiție: ansamblu de norme sau reguli de conduită instituite de către stat în cadrul funcției legislative și a căror aplicare și respectare este asigurată prin exercitarea celor două funcții – administrativă și judecătorească.

În concepția clasică a dreptului civil, concepție care domină și dispozițiile Codului civil român, persoana fizică nu este privită în primul rând prin prisma existenței biologice a omului ci ca o abstracțiune juridică: titularul de drepturi și obligații civile.

Acest aspect este și mai evident pentru antichitate și chiar pentru perioadele mai recente în care anumite persoane aveau condiția de sclavi. În Roma antică, spre exemplu, sclavul nu putea avea drepturi subiective, astfel că nu putea fi proprietar, creditor al altei persoane sau debitor. Sclavul nu era un subiect de drept ci era asimilat unui bun pe care stăpânul sau îl putea cumpăra și vinde. Sclavia a continuat să existe în anumite regiuni ale globului pământesc până în vremurile moderne, ceea ce a condus la necesitatea interzicerii și condamnării sale prin documente internaționale, cum sunt: Declarația universală a drepturilor omului din 1948 și Convenția europeană a drepturilor omului din 1950.

Consecința juridică a acestei interziceri este aceea că, în prezent, orice individ uman este o persoană și poate fi titular de drepturi și de obligații, deci are calitatea de subiect de drept.

Omul și drepturile sale n-au preocupat niciodată mai mult omenirea ca în zilele noastre. Mereu și tot mai accentuat lumea democratică se preocupă de găsirea celor mai eficiente mijloace pentru promovarea și protecția drepturilor omului. Începutul secolului XXI se caracterizează prin eforturi deosebite în domeniu, continuându-se lucrarea magistrală începută prin Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948). Legile tuturor timpurilor au ocrotit persoana umană, sancționând pe cei care atentau la viață, integritatea corporală, sănătatea și demnitatea omului. În ultimii ani îndeosebi, drepturile omului au încetat să mai fie doar un subiect extrem de dezbătut, devenind și unul dintre factorii esențiali, grație cărora s-au produs ample mutații în fizionomia politică și economică a unui mare număr de țări ale lumii.

Noile realități existente în România după 1989 au determinat alinierea țării noastre la standardele internaționale și în ceea ce privește apărarea drepturilor omului, a persoanei umane. Victoria revoluției române, scoțând țară din coșmarul totalitarismului, a deschis noi orizonturi, idealul drepturilor omului devenind o realitate a vieții noastre libere, iar îmbogățirea lui în conținut constituie o perspectivă a acestei țări.

Dreptul civil este una dintre ramurile dreptului prin care se asigură apărarea și ocrotirea drepturilor subiective ale persoanelor fizice. Cuprinzând numeroase instituții este un drept “de protecție” al drepturilor omului în general și a unor categorii de persoane în special.

Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în situații speciale datorită vârstei, stării de sănătate mintală sau altor împrejurări deosebite, legea civilă oferă mijloace proprii de ocrotire. Este vorba despre ocrotirea minorilor, a alienaților și debililor mintali, a bolnavilor psihic periculoși, precum și a unor persoane fizice care, deși au capacitate de exercițiu deplină, se află în anumite situații deosebite, prevăzute de lege. Titlul III din Codul civil este destinat reglementării modurilor de ocrotire a persoanei. Potrivit art 105 din Codul civil, „sunt supuși unor măsuri speciale de ocrotire minorii și cei care, deși capabili, din cauza bătrâneții, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să își administreze bunurile și nici să își apere interesele în condiții corespunzătoare.” Scopul acestor măsuri este ocrotirea persoanelor fizice incapabile, cu capacitate de exercițiu restrânsă sau limitate în capacitate de exercițiu. Ocrotirea se efectuează printr-un ansamblu de mijloace care să asigure recunoașterea și protecția drepturilor subiective civile și a intereselor îndreptățite ale acestora.

Concluzii

Ocrotirea persoanei fizice este reglementată în același mod ca și în vechiul Cod Civil, numai că toate atribuțiile în această materie se exercită de către instanța de tutelă, în locul autorității tutelare din cadrul primăriilor.

Dar care sunt persoanele care necesită o ocrotire specială din partea autorității statului?

Codul Civil prevede că sunt supuși unor măsuri speciale de ocrotire minorii și cei care, deși capabili, din cauza bătrâneții, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să își administreze bunurile și nici să-și apere interesele în condiții corespunzătoare.

Pe parcursul acestei lucrări, prin intermediul celor șase capitole în care este structurată, sunt tratare categoriile de persoane pentru care legea instituie mijloace specifice de ocrotire.

Primul capitol prezintă aspecte teoretice generale de drept și un scurt istoric al ramurii dreptului civil românesc, al cărui principal element legislative îl constituie Noul Cod Civil intrat în vigoare în anul 2011.

Al doilea capitol, intitulat “Minorii”, prezintă aspecte ale ocrotirii acestora prin autoritatea părintească, tutela, curatela și protecția copilului aflat în dificultate pentru care se dispune măsură plasamentului. Interesele minorului sunt ocrotite de către și prin părinții săi, ca reprezentanți legali ori prin instituirea unor măsuri speciale cum sunt tutela, darea în plasament, curatela sau alte măsuri anume prevăzute de lege. Ocrotirea părintească este mijlocul natural și firesc de ocrotire a minorilor și constă în totalitatea drepturilor și îndatoririlor pe care le au părinții față de copiii lor minori, indiferent dacă aceștia provin din căsătorie sau din afara căsătoriei. Ocrotirea minorului prin tutela este de competent instanței de tutelă și se realizează de tutore, desemnat sau numit, precum și de către consiliul de familie ca organ consultativ

Al treilea capitol “Majorii. Ocrotirea persoanei fizice prin interdicție judecătorească”, tratează ocrotirea persoanei fizice alienate sau debile mintal pentru care se dispune interdicția judecătorească drept măsură de ocrotire. Ocrotirea majorului se realizează prin instituirea curatelei, în condițiile anume prevăzute de codul civil ori prin punerea sub interdicție judecătorească. Ocrotirea prin curatelă a persoanei fizice poate avea loc numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege Sunt analizate condițiile punerii sub interdicție, procedura și desfășurarea acesteia, efectele pe care le generează, încetarea și ridicarea interdicției judecătorești.

În prezent, în sistemul legislativ românesc, situația persoanei adulte cu dizabilități intelectuale pusă sub interdicție, este asimilată cu cea a minorului sub 14 ani, lipsit complet de capacitate de exercițiu. În acest sens, multe din dispozițiile aplicabile minorilor sub 14 ani, sunt aplicabile și adulților puși sub interdicție. Totuși minorilor între 14 și 18 ani le este recunoscută capacitatea de exercițiu restrânsă, care le conferă anumite drepturi, sub controlul reprezentanților legali și al autorității tutelare. Din păcate pentru persoanele adulte puse sub interdicție nu există un astfel de regim derogator, care să le permită exercitarea unor drepturi elementare.

În capitolul al IV-lea, “Tratamentul medical în cazul persoanelor cu tulburări psihice” se explică modalitatea prin care sunt tratate persoanele cu tulburări psihice. În calitate de instituție juridică, tutela și curatela nu se limitează doar la protecția minorilor, dar și a persoanelor care au fost lipsite sau limitate de capacitate de exercițiu printr-o hotărâre a instanței de judecată. Persoana majoră poate fi lipsită de capacitate de exercițiu din motivul unei boli sau deficiențe mintale, dacă nu poate conștientiza sau dirija propriile acțiuni. Limitarea capacității de exercițiu poate surveni în urma consumului de alcool, droguri și alte substanțe psihotrope, dacă înrăutățește starea materială a familiei lui.

În capitolul V, “Curatela majorului” este analizat alt mijloc de ocrotire a persoanei fizice majore și anume curatela, prin explicarea cazurilor de instituire a acesteia și procedura curatelei speciale. Curatela este instituția care are ca scop ocrotirea juridică a unor persoane fizice aflate în situării speciale, prevăzute de lege. Ea este organizată de autoritatea tutelară. Curatela se instituie pentru ocrotirea unei persoane capabile, dar care, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, nu poate personal să-și administreze bunurile sau să-și apere interesele în condiții mulțumitoare. Este instituția de ocrotire a minorului care este lipsit de îngrijire părintească, precum și a alienatului și debilului mintal, dar mai ales a persoanei care, din cauza vârstei nu se poate apăra singură. Tutorele exercită drepturile și îndeplinește obligațiile ce-i revin în scopul ocrotirii intereselor acestor persoane.

Capitolul VI, “Asistența socială a persoanelor vârstnice” se referă la mijloacele prin care se stabilesc serviciile sociale asigurate persoanelor vârstnice la domiciliu, în instituții rezidențiale, centre de zi, cluburi pentru vârstnici, apartamente și locuințe sociale.

Fiecare stat protejează drepturile și libertățile cetățenilor săi vârstnici, în funcție de realitățile și particularitățile sale economice, sociale, culturale. Într-o lume tot mai integrată însă, au apărut preocupări majore ale statelor și organismelor internaționale pentru protecția juridică a populației vârstnice, aflată în creștere, precum și demersuri de aderare la un corp comun de norme. Ansamblul de documente elaborate de organizațiile internaționale (ONU, OMS, Consiliul Europei, UE), care demonstrează un interes deosebit față de fenomenul îmbătrânirii populației și față de necesitatea protecției sociale a persoanelor vârstnice, constituie un ghid indispensabil pentru elaborarea unor politici referitoare la persoanele vârstnice.

Bibliografie

Banciu Maria, „Reprezentarea în actele juridice civile”, Edit. Dacia, 1995

Boroi Gabriel, „Drept civil. Partea generală. Persoanele”, ” București, 2010

Oprescu Mihaela A., “Ocrotirea părintească”, edit. Hamangiu, 2010

Pașa Florin, Pașa Luminița Mihaela, “Asistența socială în România”, Edit. Polirom, 2004

Uliescu Marilena, ”Noul cod civil – studii si comentarii”, vol.I, Edit. Universul Juridic, București 2012

Reghini Ionel, Diaconescu Șerban, “Introducere în drept civil”, vol. I, Edit. Sfera, 2009

Ungureanu Ovidiu, Munteanu Cornelia, “Drept civil. Persoanele In reglementarea noului Cod civil", Edit. Hamangiu edțtia a 2-a revăzută și adăugită 2013

Ungureanu Carmen Tamara, “Reprezentarea în actele juridice civile”, Analele Știintțifice ale Universității „Al. I. Cuza” Iași, 2012

Urs Iosif R., Todică Carmen, “Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică”, Edit. Universitară, București, 2008

“Elemente de drept civil „- ro.scribd.com

Instumente juridice, Noul cod civil – Note, corelații, explicații – Edit. C.H.Beck, 2011

Marius Daniel Gangal, “ Bolnavul psihic în fața Justiției”, www.ebooks.unibuc.ro

Universitatea “Hyperion” București , “Curs teoria generala a dreptului civil”

Noul Cod Civil, www.cjo.ro

Legea 17/2000, lege privind asistenta sociala a persoanelor varstnice, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 157 din 06/03/2007

Legea 487/2002 republicata 2012, privind sanatatea mintala si protectia persoanelor cu tulburari psihice, pentru modificarea si completarea Legii sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002.

www.advocate.ro/cabinet_avocat

www.birouldeconsiliere.ro

www.dexonline.ro

www.dictio.ro/juridic

www.legeaz.net

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Protectia Persoanei Fizice Prin Mijloace de Drept Civil (ID: 129310)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Protectia Persoanei Fizice Prin Mijloace de Drept Civil

Copyright Notice

Cercetare Teoretica Asupra Relatiei Legalitate Oportunitate In Statul de Drept

Pilonul Ii la Nivel European

Cercetarea Criminalistica la Fata Locului a Urmelor de Picioare

Comunitatile Europene Si Institutiile Lor

Activitatea Romaniei In Cadrul Societatii Natiunilor

Efectuarea, Rezolvarea Si Reluarea Urmaririi Penale

Copyright Notice

Similar Posts