.protectia Penala Patrimoniala. Aspecte Privind Infractiunea de Furt Simplu Si Furt Calificat

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT CALIFICAT CA INFRACȚIUNE CONTRA PATRIMONIULUI

SECȚIUNEA I

SCURT ISTORIC PRIVIND REGLEMENTĂRILE REFERITOARE LA PROTECȚIA PENALĂ PATRIMONIALĂ

Legislațiile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat și sancționat sever faptele săvârșite împotriva patrimoniului.

Încă din perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria și jaful; mai puțin cunoscute erau alte forme de lezare a proprietății, cum ar fi înșelăciunea și abuzul de încredere care erau considerate ca delicte civile.

În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce atingeri patrimoniului.

De regulă, furturile mărunte se pedepsesc cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplică pedeapsa cu moartea (tres furtilius).

Dacă furturile erau grave se putea aplica pedeapsa cu moartea de la primul furt.

Această asprime a pedepselor arată frecvența infracțiunilor și gravitatea lor; împotriva unor fapte ca acestea stapânirea era silită să recurgă la cele mai inumane pedepse.

Sistemele de drept moderne, deși au eliminat unele din exagerările anterioare au menținut un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate infracțională îndreptată împotriva patrimoniului; totodată au extins cadrul incriminărilor și la alte fapte specifice relațiilor economice din societatea modernă.

În vechiul drept românesc existau, de asemenea, reglementări foarte detaliate referitoare la aceste infracțiuni. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab, Codicele penale ale lui Alexandru Sturza în Moldova și a lui Barbu Știrbei în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile contra patrimoniului.

Codul penal roman din 1864, deși copiat în mare parte după Codul penal francez, cuprindea în capitolul referitor la "Crime și delicte contra proprietății"numeroase incriminări inspirate, de această dată, din Codul penal prusac (art.306-380) privitoare la apărarea patrimoniului menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.

Codul penal roman din 1936 cuprindea această materie în Cartea II, Titlul XIV intitulat "Infracțiuni contra patrimoniului "sistematizat în cinci capitole astfel: Cap.I-Furtul ; Cap.II-Tâlhăria și pirateria; Cap.III-Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; Cap.IV-Strămutarea de proprietăți ;Cap.V-Jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice.

După cum se poate observa Codul penal din 1936 a restrâns în limitele sale firești, toate infracțiunile contra patrimoniului grupându-le pe despărțăminte în funcție de obiectul juridic.

Paralel cu prevederile Codului penal de la 1864 cât și de la 1936 au existat și anumite infracțiuni contra patrimoniului prevăzute în legi speciale, ca de pildă, în Codul Justiției Militare, în Codul Comercial, în Codul Silvic, în Codul Marinei Comerciale și altele.

În perioada anilor 1944-1989, s-au produs unele schimbări importante legislative în toate domeniile dreptului, dar, mai cu seamă în cel al Dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii și cu modul de a concepe existența proprietății, reglementări similare cu ale tuturor țărilor care se situau pe aceeași poziție. În acest context a fost adoptat Decretul nr.192 din 1950 în conținutul căruia s-a definit noțiunea de "obștesc" și implicit și aceea de "avut obștesc".Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului penal din 1936, un nou capitol cu denumirea "Unele infracțiuni contra avutului obștesc"căruia, ulterior, i s-au adus modificări; mai ales în privința agravării pedepselor.

Actul normativ sus citat a marcat momentul în care apare pentru prima oară o ocrotire discriminatorie a patrimoniului, după cum acesta era considerat "particular"sau "obștesc".

De aceea în Titlul III al acestui Cod penal, au fost prevăzute infracțiuni contra avutului particular, iar în Titlul IV infracțiunile contra avutului obștesc.

Comparând aceste reglementări cu cele ale Codului penal anterior, observăm că în cuprinsul Codului penal în vigoare numărul incriminărilor în această materie este mai redus ca urmare a unei concentrări a acestora în texte incriminatoare mai corespunzătoare, așa încât unele fapte care în Codul penal anterior se încadrau în texte multiple și diferențiate, în actualul cod sunt prevăzute în același text.

Autorii Codului penal de la 1968 n-au făcut și nici nu aveau cum să facă altfel decât să consacre mai departe această concepție de ocrotire diferențiată a patrimoniului.

SECȚIUNEA II

NOUL CADRU JURIDIC GENERAL INSTITUIT PRIN CONSTITUȚIA DIN 1991 ȘI PRIN LEGEA NR.140/1996 ȘI IMPLICAȚIILE SALE ASUPRA REGLEMENTĂRILOR PENALE ÎN MATERIA INFRACȚIUNII DE FURT CALIFICAT PRIVITĂ CA INFRACȚIUNE CONTRA PATRIMONIULUI.

Constituția României prevede în conținutul său și norme cu caracter de principii constituționale referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite formele fundamentale de proprietate, și anume: publică și privată; de asemenea sunt arătați cei cărora le aparțin bunurile facând parte din fiecare formă de proprietate; astfel proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale.

Pornind de la aceste prevederi și de la necesitatea punerii de acord a legii penale atât cu principiile constituționale cât și cu relațiile de astăzi ale societății românești, Parlamentul României a adoptat Legea nr.140/1996 de modificare și completare a Codului penal prin care, pe lânga alte substanțiale modificări, se prevede o reglementare nouă în materia infracțiunilor contra patrimoniului. Astfel, s-a modificat denumirea Titlului III din "Infracțiuni contra avutului personal sau particular în" Infracțiuni contra patrimoniului", iar Titlul IV "Infracțiuni contra avutului obștesc", în forma care a avut-o la adoptarea Codului penal de la 1969 în cadrul Titlului IV este reformulată și trecută printre incriminările care fac parte din Titlul III al Codului penal.

De asemenea, prin Legea nr.140/1996 s-a modificat conținutul legal al art.209, Cod penal "Furtul calificat" prin introducerea literelor c). și d). în cadrul alin.1, introducerea literelor a).si b). în cadrul alin.2 și introducerea unui nou alineat, respectiv alineatul 3.

SECȚIUNEA III

ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

Toate legiuirile moderne cuprind reglementări ample ale infracțiunilor care aduc atingere proprietății, consecința firească a importanței pe care o capătă relațiile de proprietate pentru dezvoltarea societății și pentru stimularea interesului individual la progresul societății.

Cea mai recentă reglementare este aceea a noului cod francez, intrat în vigoare la 1 septembrie 1994. Cartea a III-a a acestui cod este consacrată "Crimelor și delictelor contra bunurilor". Titlul I din această carte cuprinde incriminările referitoare la furt (în formă simplă se pedepsește cu pedeapsă privativă de libertate până la 3 ani, iar în forma furtului în modalități agravate, inclusiv furtul cu violența, sau de către o persoană înarmată, ori de către o bandă organizată, ajunge până la pedeapsa privativă de libertate de 10, 15, 20 de ani și chiar închisoare pe viață, în raport cu consecințele produse prin infracțiune). La formele agravate ale furtului, amenda, care este cumulată, ajunge până la 1 milion de franci.

Codul penal spaniol, în vigoare din 1973, cu modificările aduse până în 1992, reglementează în Titlul XIII delicte contra proprietății. Printre incriminările cuprinse în acest titlu figurează furtul sub forma sustragerii prin violență și amenințare (art.500-506), furtul fără violență și amenințare (art.514), fiecare din aceste incriminări având o formă simplă și o formă agravată .

Codul penal german, în vigoare de la 15.05.1871, cu modificările aduse până la 01.10.1989, reglementează în capitole diferite atacurile contra proprietății. Astfel, capitolul al XIX-lea cuprinde incriminarea furtului simplu (sancționat cu pedeapsa privativă de libertate până la 5 ani), furtul savârșit în formă agravată (cu pedeapsa privativă de libertate până la 10 ani), furtul savârșit cu arme ori în bandă, furtul atenuat când este comis de o rudă ori de cel care locuieste cu victima , folosirea ilicită a unui autovehicul, sustragerea de energie electrică. În capitolul XXX este incriminat furtul cu violență, șantajul și șantajul cu violență .

Codul penal italian intrat în vigoare în anul 1930, reglementează în

Titlul XIII infracțiunile contra patrimoniului. Sunt incriminate faptele contra patrimoniului comise cu violență asupra bunurilor și persoanei (furtul simplu și agravat, răpirea) și faptele contra patrimoniului comise prin fraudă (înșelăciune, camătă, tăinuire).

Codul penal portughez, intrat în vigoare la 23.09.1982 cu modificările până la 03.07.1992, reglementează infracțiunile contra patrimoniului în Titlul IV sub numirea de "Crime contra proprietății". Sunt incriminate faptele de furt simplu, furtul calificat, furt între membrii familiei, furt din necesitate, înșelăciune, etc.

Codul penal model american (în ediția 1985), elaborat de Institutul American de Drept în vederea orientării legislației penale a statelor americane, reglementează infracțiunile contra proprietății în art.220 și următoarele; sunt incriminate faptele de furt simplu, primirea de lucruri furate , furtul de servicii, folosirea neautorizată a unui vehicul, pătrunderea abuzivă într-o locuință în scopuri criminale (fapta se pedepsește mai grav când este comisă de o persoană înarmată sau având asupra sa materiale explozive).

CAPITOLUL II

ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT SIMPLU ȘI FURT CALIFICAT

SECȚIUNEA I

CONDIȚII PREEXISTENTE

A.OBIECTUL INFRACȚIUNII

a.Obiectul juridic

Furtul, ca oricare altă infracțiune, are un obiect juridic generic, adică obiectul juridic comun tuturor infracțiunilor care aparțin aceluiași grup, deci în cazul furtului, de care ne ocupăm aici, grupul infracțiunilor contra patrimoniului, și un obiect juridic special, adică obiectul juridic propriu infracțiunii de furt.

Așadar, obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului – deci și al infracțiunii de furt simplu sau calificat – îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului.

În terminologia legii penale, noțiunea de patrimoniu " nu are același ințeles ca și în dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor și datoriilor actuale și viitoare ale unei persoane.

Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale și incorporale, bunurile comsumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale ori accesorii, adică tot ceea ce reprezintă puteri, facultăți, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice și a raporturilor care se nasc din exercițiul acestor puteri, facultăți, aptitudini.

În dreptul penal noțiunea de patrimoniu în legatură cu infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor, susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, etc.

Infracțiunea nu ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri pentru că aceasta din urmă va exista întotdeauna indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente și chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii; nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu ci, cel mult de unul sau mai multe din bunurile care alcătuiesc patrimoniul său. De aceea mai corect ar fi să se denumească aceste infracțiuni ca fiind îndreptate împotriva bunurilor care fac parte din patrimoniu, decât ca infracțiuni contra patrimoniului. S-ar putea susține că patrimoniul ca universalitate, fiind o abstracție, nici nu poate fi ae la 23.09.1982 cu modificările până la 03.07.1992, reglementează infracțiunile contra patrimoniului în Titlul IV sub numirea de "Crime contra proprietății". Sunt incriminate faptele de furt simplu, furtul calificat, furt între membrii familiei, furt din necesitate, înșelăciune, etc.

Codul penal model american (în ediția 1985), elaborat de Institutul American de Drept în vederea orientării legislației penale a statelor americane, reglementează infracțiunile contra proprietății în art.220 și următoarele; sunt incriminate faptele de furt simplu, primirea de lucruri furate , furtul de servicii, folosirea neautorizată a unui vehicul, pătrunderea abuzivă într-o locuință în scopuri criminale (fapta se pedepsește mai grav când este comisă de o persoană înarmată sau având asupra sa materiale explozive).

CAPITOLUL II

ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT SIMPLU ȘI FURT CALIFICAT

SECȚIUNEA I

CONDIȚII PREEXISTENTE

A.OBIECTUL INFRACȚIUNII

a.Obiectul juridic

Furtul, ca oricare altă infracțiune, are un obiect juridic generic, adică obiectul juridic comun tuturor infracțiunilor care aparțin aceluiași grup, deci în cazul furtului, de care ne ocupăm aici, grupul infracțiunilor contra patrimoniului, și un obiect juridic special, adică obiectul juridic propriu infracțiunii de furt.

Așadar, obiectul juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului – deci și al infracțiunii de furt simplu sau calificat – îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului.

În terminologia legii penale, noțiunea de patrimoniu " nu are același ințeles ca și în dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o persoană și care au valoare economică, adică pot fi evaluate în bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor și datoriilor actuale și viitoare ale unei persoane.

Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale și incorporale, bunurile comsumptibile ori fungibile, mobile sau imobile, principale ori accesorii, adică tot ceea ce reprezintă puteri, facultăți, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice și a raporturilor care se nasc din exercițiul acestor puteri, facultăți, aptitudini.

În dreptul penal noțiunea de patrimoniu în legatură cu infracțiunile care se pot comite împotriva acestuia are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor, susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, etc.

Infracțiunea nu ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri pentru că aceasta din urmă va exista întotdeauna indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente și chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii; nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu ci, cel mult de unul sau mai multe din bunurile care alcătuiesc patrimoniul său. De aceea mai corect ar fi să se denumească aceste infracțiuni ca fiind îndreptate împotriva bunurilor care fac parte din patrimoniu, decât ca infracțiuni contra patrimoniului. S-ar putea susține că patrimoniul ca universalitate, fiind o abstracție, nici nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane, infracțiunea putându-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimoniului unei persoane.

Sub alt aspect este de observat ca incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei. Aceasta înseamnă că infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârșească fapta care i se reproșează și în raport cu care organele de urmărire au făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun ea nu este ținută să facă dovada că avea calitatea de proprietar sau de posesor ori de deținător legitim al bunului care i-a fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii.

Referitor la obiectul juridic special trebuie spus că aceasta îl constituie relațiile sociale de ordin patrimonial a căror existență și dezvoltare este condiționată de păstrarea situației fizice a bunurilor mobile și de împiedicarea luării pe nedrept a acestor bunuri din patrimoniul privat sau public.

Norma de incriminare se referă la posesie sau detenție deoarece prin simpla posesie sau detenție se exteriorizează dreptul de proprietate. Deci, în general, proprietarul fiind în același timp, posesorul și deținătorul bunurilor prin apărarea posesiei și detenției asupra bunurilor se apară implicit dreptul de proprietate asupra acestora. Dar chiar dacă posesia sau detenția bunului se află asupra altei persoanei decât cea care este proprietatea bunului, legea penală asigură apărarea detenției sau posesiei independent de apărare, împiedicând orice schimbare arbitrară, de luare fară drept a bunului. Nu interesează dacă posesia sau detenția este legitimă sau nelegitimă, suficient să existe aparența legitimației prin faptul că bunul se află în mâna unei persoane de la care făptuitorul încearcă să-l ia fără consimțământul deținătorului cu intenția de a și-l însuși.

Legat de bunurile mobile, schimbarea situației de fapt a bunului mobil prin acțiuni ilicite aduce atingere tuturor drepturilor patrimoniale, în principal drepturilor reale privitoare la acel bun și implicit și drepturilor de obligație, fiecare bun facând parte din gajul general al acestora.

Când schimbarea situației de fapt este consecința unei modificări a situației de drept operată printr-un act ilicit, apărarea relațiilor sociale este asigurată pe cale civilă prin acțiune pauliană.

Când schimbarea situației de fapt s-a produs printr-o acțiune de sustragere, de luare fără drept din locul în care se află, ocrotirea relațiilor de ordin patrimonial este asigurată prin mijloace de drept penal.

În practica judiciară s-a decis că nu există nici o îndoială cu privire la apărarea posesiei legitime împotriva oricui, chiar și împotriva proprietarului bunului, care se face și el vinovat de furt dacă ia acel bun în condițiile art.208 alin.1 Cod penal din posesia sau detenția legitimă a altei persoane (art.208, alin.3 Cod penal ).

Dacă s-ar permite oricui, la adăpostul legii penale, să sustragă bunuri din patrimoniul altei persoane, pe motivul întemeiat sau nu, că acesta le deține fără drept, rezultatul ar fi o permanentă tulburare a relațiilor patrimoniale, grav afectată de existența unor elemente de nesiguranță și instabilitate.

De aceea dispozițiile art.208 alin.1 Cod penal și implicit articolul 209 Cod penal trebuie să ocrotească orice deținere de fapt a bunului, chiar nebazată pe un drept (este exceptat numai proprietarul a cărui faptă de a-și lua bunul din

stăpânirea deținătorului de rea-credință nu constitue infracțiune).

Așadar, obiectul juridic special al infracțiunii de furt sau furt calificat este reprezentat de relațiile sociale de ordin patrimonial a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt condiționate de apărarea situației de fapt a bunurilor mobile.

Situația de fapt a bunurilor mobile, adică poziția lor fizică în sfera patrimonială a unei persoane, constitue o realitate cu relevanță socială, iar scoaterea unui bun din sfera patrimonială în care se găsea situat, fără drept, constitue o acțiune ce prezintă pericol social, împotriva căreia este necesară apărarea prin mijloace de drept penal.

b.Obiectul material

Infracțiunea de furt în oricare din variantele sale ( simplu, calificat sau furtul urmărit la plângerea prealabilă) are întotdeauna un obiect material asupra căruia se efectuează acțiunea incriminată. Acesta este un bun mobil care se află în posesia sau detenția altuia în scopul de a satisface o necesitate a posesorului sau detentorului. Dacă bunul mobil nu aparține nici unei persoane ori a fost abandonat nu poate face obiectul material al furtului.

Într-o altă apreciere, infracțiunea de furt are ca obiect material bunul mobil asupra căruia s-a efectuat acțiunea de sustragere, de luare fără drept.

De asemenea, bunul care constitue obiectul material al infracțiunii de furt, pentru a avea această "calitate", trebuie să aibă o valoare pentru cel care îl deține și nu o valoare în general. Astfel, pot constitui obiect material al infracțiunii, chiar și bunurile care au o valoare afectivă, sentimentală. Același regim juridic se poate aplica și bunurilor care au o valoare specială (colecții de timbre, monezi, relicve, etc.).

Noțiunea de bun mobil corespunde aceleia din dreptul civil și se caracterizează prin faptul că el poate fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc in altul.

Orice lucru mobil, atâta timp cât se află de fapt situat în sfera patrimonială a unei persoane, implică prezumția că el satisface o necesitate a acelei persoane și pentru această considerație primește calificativul de bun. Dacă un obiect nu se găsește în patrimoniul vreunei persoane, el constitue un lucru extrapatrimonial, neputând fi considerat un bun și drept urmare, neputând constitui obiectul material al unui furt (res nullius, res derelictae).

Bunul mobil poate fi animat sau neanimat; sunt bunuri animate animalele, păsările domestice precum și orice viețuitoare care trăiește în stare naturală și care se găsesc în stăpânirea unei persoane. Neanimate sunt celelalte bunuri indiferent de starea lor fizică (lichidă, gazoasă, solidă). Banii, titlurile de credit și orice alte valori, echivalând bani, sunt bunuri mobile.

Imobilele, prin natura lor, în mod firesc nu pot face obiectul unui furt. Dimpotrivă, pot constitui obiectul material al furtului părți dintr-un asemenea bun, devenite mobile prin detașare. De exemplu, dacă un apartament nu poate fi furat în întregime, în schimb pot fi furate ușile, ferestrele acestuia.

Sunt considerate bunuri mobile și pot deveni obiect material al furtului arborii, recoltele după ce au fost desprinse de sol, precum și fructele, după ce au fost desprinse de tulpini.

Referitor la corpul uman sau părți ale acestuia, dacă omul este în viață, acestea nu pot constitui obiectul material al furtului; dacă însă acesta folosește diferite proteze detașabile, acestea pot forma obiectul material al infracțiunii de furt.

Sunt asimilate bunurilor mobile și acele energii care sunt susceptibile de a fi sustrase, și care au o valoare economică (de exemplu: energie electrică, termică, hidraulică), cât și înscrisurile. La acestea din urmă nu se cere să aibă valoare economică fiind suficient ca ele să facă parte dintr-un patrimoniu al unei persoane, să fie utile acestuia. Fac parte din categoria înscrisurilor, toate acele acte scrise care au valoare materială independentă, ca de pildă, manuscrisele, memoriile, jurnalele intime, corespondența, etc. Prin înscrisuri se înțeleg de asemenea actele scrise care servesc la dovedirea unor situații sau raporturi juridice.

Ansamblul acestor înscrisuri constituie entități patrimoniale pentru cel care le deține, iar sustragerea lor poate cauza un prejudiciu material persoanei vătămate și foloase injuste infractorului.

În ceea ce privește vehiculele, acestea constituie obiect material al infracțiunii de furt atât în cazul când vehiculul a fost sustras în scopul de a fi însușit, cât și în cazul când sustragerea vehiculului s-a făcut doar în scopul folosirii temporare.

În literatura juridică s-a stabilit ca obiectul material al furtului în varianta în care fapta constă în luarea unui vehicul cu scopul folosirii pe nedrept, nu poate fi decât vehiculul susceptibil de a fi folosit potrivit destinației sale; dacă acesta este

lipsit de o asemenea aptitudine nu poate fi furat decât în scopul insușirii pe nedrept.

În ce privește obiectul material, furtul devine calificat când poartă asupra anumitor bunuri cum ar fi produsele petroliere, gazele naturale din conducte, depozite , asupra unui bun din patrimoniul cultural, asupra unui act care servește pentru dovedirea stării civile, legitimare sau identificare.

B. SUBIECȚII INFRACȚIUNII

În general, referitor la subiecții infracțiunilor, aceștia sunt de două categorii și anume subiectul activ si subiectul pasiv. In cazul infracțiunilor contra patrimoniului: subiect activ nemijlocit poate fi, de regulă, orice presoană deoarece legea nu prevede condiții speciale care trebuiesc îndeplinite de subiectul activ.

De la această regulă există si anumite excepții așa cum este cazul infracțiunii de distrugere din culpă prevăzută de art.219 alin. ultim, în care se cere ca subiectul activ să fie calificat și anume, în acest caz, să fie conducătorul unui mijloc de transport în comun ori un membru al personalului care asigură direct securitatea unor asemenea transporturi. De asemenea în cazul delapidării, prevăzută la art.223. Codul penal, se cere ca subiectul activ să aibă calitatea de funcționar, gestionar sau administrator.

Subiect pasiv al infracțiunilor contra patrimoniului este persoană fizică sau juridică de drept privat, cât și statul în cazul bunurilor ce fac obiect exclusiv al proprietații publice, sau regiile autonome care au primit spre administrare bunuri aparținând proprietății publice ori societățile comerciale care au primit bunuri aparținând proprietății publice sub forma închirierii sau concesionării.

În situația unor anumite infracțiuni – pirateria sau tâlhăria – se poate distinge o diferențiere și totodată o multiplicare a subiectului pasiv. Astfel, în aceste cazuri va exista un subiect pasiv principal – persoana careia îi este lezat patrimoniul prin violență – și un subiect pasiv secundar, anume persoana umană care, fără a fi lezată direct în proprietatea sa, suferă violențele fizice ala făptuitorului.

a. Subiectul activ. Participația penală

În cazul furtului, ca și al furtului calificat, calitatea de subiect activ al infracțiunii o poate avea orice persoană, nefiind necesară îndeplinirea vreunei condiții speciale.

De obicei persoana care săvârșește furtul nu are nici un drept asupra bunului (lucrului) pe care îl sustrage din proprietatea altei persoane. Există însă infracțiune de furt și atunci când persoana făptuitorului ar avea în tot sau în parte un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului sustras. Acest aspect reiese clar din prevederile art.208, alin.3, C.pen, conform căruia subiect activ nu poate fi decât proprietarul care săvârșește acțiunea de luare a unui bun care în acel moment se găsește in posesia legitimă a altei persoane.

În practica judiciară s-a reținut infracțiunea de furt in baza art.208, alin.3 C.pen, în cazul în care inculpatul a sustras oile proprietatea sa din oborul comunal, fiind aduse acolo întrucât fuseseră găsite păscând pe terenul unei unități agricole care urma să fie despăgubită.

Dimpotrivă, nu săvârșește această infracțiune acela care ridică depunerile consemnate pe libretul CEC în care figurează ca titular, iar restituirea sumelor nu este condiționată, chiar dacă soția sa ar formula pretenții asupra sumelor astfel încasate.20

Deși am arătat că nu se cere respectarea vreunei condiții pentru a fi îndeplinită calitatea de subiect activ al furtului, în cazul în care acesta are calitatea de soț, rudă, minor care fură de la tutore, este cel care locuiește împreuna cu persoana vătămată sau este găzduită de aceasta, atunci ne aflam în situația art.210 C.pen, situație în care punerea în mișcare a acțiunii penale se face doar la plângerea prealabilă a victimei.

Perticipația penală la infracțiunea de furt simplu este posibilă însă trebuie făcute anumite precizări. De câte ori furtul este săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, adică aceste persoane au participat efectiv și concomitent la comiterea faptei, ne vom afla în situația prevăzută la lit.a a art.209 Cod penal, deci ne vom găsi în situația unui furt calificat. În cazul în care una dintre persoanele participante este un minor, fapta constituie infracțiunea de furt calificat prevăzută de art.209, alin.1, lit.a Cod penal, dar în același timp se va putea aplica și agravanta prevăzută de art.75, alin.1, lit.c Cod penal (săvârșirea infracțiunii de către un infractor major impreună cu un minor), întrucât împrejurările care formează conținutul celor două agravante sunt diferite.

Așadar, în situația coautorului, furtul nu mai este simplu, el devenind calificat prin îndeplinirea prevederilor de la art.209 alin.1 lit.a. Pluralitatea este însă posibilă în forma instigării și complicității neconcomitente.

b. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii de furt, ca și a celei de furt calificat, poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică.

Infracțiunea de furt există chiar dacă nu a fost identificat subiectul pasiv. Pot fi cazuri în care victima furtului (atunci când aceasta este o persoana fizică) să prefere să rămână necunoscută mai ales când printre lucrurile sustrase erau și unele obiecte compromițătoare.

Există pluralitate de subiecți pasivi atunci când prin aceeași faptă de furt au fost sustrase bunuri aparținând unor diferite persoane sau când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale ale mai multor persoane. Persoana din posesia sau detenția careia a fost sustras bunul este subiectul pasiv direct, iar celelalte persoane sunt subiecți pasivi indirecți.21

Deși nu se cere o condiție specială pentru subiectul pasiv, la lit. d a art.209 Cod Penal se prevede că subiectul pasiv este o persoană incapabilă de a-și exprima voința sau de a se apăra tocmai datorită faptului ca patrimoniul acesteia este mai greu de apărat.

Sectiunea a II-a

CONȚINUTUL CONSTITUTIV

A. LATURA OBIECTIVĂ

a. Elementul material

La infracțiunea de furt, latura obiectivă este alcătuită din trei componente: un element material (constând de regulă într-o acțiune), anumite cerințe care privesc elementul material, o urmare imediată (constând în schimbarea situației de fapt a bunului) și un raport de cauzalitate (între elementul material si urmarea imediată).

Din cuprinsul art.208 alin.1 Cod penal rezultă că acțiunea celui care comite infracțiunea de furt constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia.

Prin această deposedare se înlătură situația de fapt, care permitea posesorului sau deținătorului să dispună de acel bun, iar prin aproprierea lui de infractor se creează o nouă situație de fapt potrivit căreia bunul se află în sfera de stăpânire a acestuia. Așadar luarea este o acțiune de sustragere prin care se schimbă situația premisă. Adică starea de fapt a bunului sub aspectul poziției sale în sfera de stăpânire în care se afla anterior săvârșirii acțiunii de luare.22

Acțiunea de "luare" se realizează în mod logic prin două acte și anume: primul, care presupune scoaterea din sfera de stăpânire a posesorului sau deținătorului și al doilea act care înseamnă trecerea acelui bun în sfera de stăpânire a făptuitorului. Aceste două acte se succed, în principiu, așa încât delimitarea dintre ele se face foarte greu. Cu toate acestea, este necesară stabilirea în fiecare caz concret, dacă a avut loc numai unul ori ambele pentru că în funcție de aceasta se face distincția între tentativă și fapta consumată de furt.

Acțiunea de luare poate fi săvârșită prin diferite moduri (prin apucare, dosire, detașare, înhățare, deviere, consumare, etc.) și prin orice mijloace (cu propria mână, prin folosirea unor animale dresate, prin momirea păsărilor sau animalelor, prin racordări la sursele de energii,etc.)23

De asemenea, luarea se poate realiza chiar și prin inacțiune (de exemplu cel care predă o masă de bunuri omite să predea unele bunuri pe care le reține pentru el).

Totodată, nu prezintă relevanță pentru existența infracțiunii modul în care s-a săvârșit furtul, dacă acesta s-a comis de față sau în ascuns, cu ajutorul forțelor proprii ori a unor mijloace mecanice sau folosindu-se de un animal dresat. Ceea ce intersează în mod deosebit este aceea ca furtul să nu fi fost săvârșit prin folosirea violenței sau a amenințării, deoarece într-o asemenea situație, fapta constituie tâlhărie, precum și excepția acelor mijloace care, potrivit art.209 Cod penal, conferă caracter calificat furtului și despre care vom vorbi mai târziu.

b. Cerințe esențiale

Potrivit acelorași dispoziții (art.208 alin.1 Cod penal) acțiunea de luare trebuie să se exercite asupra unui bun mobil, care se găsește in posesia sau detenția unei alte persoane și luarea să se fi făcut fără consimțământul acesteia.

Deci, pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt trebuie să fie îndeplinite trei cerințe esențiale (condiții speciale) și anume: lucrul sustras să fie un bun mobil, acest bun să se fi aflat în posesia sau detenția unei alte persoane, iar luarea să se fi făcut fără consimțământul celui deposedat.

În legătură cu prima cerință problema noțiunii de bun mobil a fost prezentată la obiectul material al infracțiunii de furt.

Privitor la a doua cerință și anume ca bunul să se afle în posesia sau detenția nei alte persoane, de asemenea am discutat cu prilejul obiectului material al furtului, de aceea în continuare voi face doar anumite precizări.

Din punctul de vedre al legii penale, care ocrotește prin încriminarea furtului situația de fapt a bunurilor mobile, termenii de detenție și posesie au înțelesul de simplă stăpânire de fapt. Nu interesează deci dacă cel care avea stăpânirea de fapt a bunului era sau nu proprietar sau titular al vreunui drept de a poseda sau deține. Există, așadar, realizată cerința de care ne ocupăm chiar dacă cel deposedat se află în stăpânirea de fapt a bunului.

Bunul trebuie să se afle în posesia sau detenția altuia. Această cerință este îndeplinită și atunci când bunul s-ar găsi ocazional și temporar în mâinele făptuitorului, simplul contact material, simpla manipulare a unui bun nu conferea nici posesia, nici detenția acelui bun. De aceea în practica judiciară s-a decis că acela care își însușește un bun încredințat de victimă pe peronul gării, pentru pază, săvârșește infracțiunea de furt.24

Tot astfel s-a hotărât că fapta unui muncitor, care găsind pe o masă, în hala întreprinderii, niște obiecte de îmbracăminte, uitate acolo de alt muncitor, le ia și le duce la domiciliul său, constituie infracțiunea de furt.25

Există un furt și în ipoteza în care, știind că persoana vătămată a pierdut un bun și că îl caută, și cunoscând și locul unde se găsește bunul, se duce la locul respectiv de unde îl ia și și-l însușește.26

În toate aceste exemple, apare evident că împrejurările în care bunul a ajuns în mâinile uneia dintre persoanele la care ne-am referit nu pot duce la concluzia că a operat un transfer al posesiei sau detenției. Așa fiind, bunul însușit de cel care l-a primit în aceste condiții a fost sustras din posesia sau detenția unei alte persoane și cerința prevăzută în dispozițiile art.208 alin.1 Cod penal este deci îndeplinită.

Din cuprinsul aceluiași text mai rezultă că pentru realizarea laturii obiective a acestei infracțiuni trebuie ca bunurile să fi fost luate fără consimțământul posesorului sau deținătorului. Cerința apare ca o subliniere oarecum inutilă, fiindcă este elementar că nu se poate vorbi de furt atunci când bunul a fost luat pe baza unei învoiri și deci nu a fost sustras.27

Referindu-ne strict la textul analizat rezultă deci că, în momentul în care deposedarea s-a făcut cu încuviințarea posesorului sau deținătorului – care poate fi expresă sau tacită – fapta nu mai constituie infracțiunea de furt. Consimțământul pentru a legitima luarea bunului este necesar să intervină înainte sau în timpul comiterii faptei și el trebuie să emane de la o persoană capabilă, în sens contrar, fapta va constitui infracțiunea de furt.28 De asemenea, este necesar ca acest consimțământ să nu fie obținut prin nici un fel de amenințare sau folosire de violență.

Consimțământul dat ulterior săvârșirii faptei nu poate avea nici o eficiență, întrucât, în acel moment, infracțiunea este consumată.

Toate aceste trei cerințe reprezintă condiții esențiale în conținutul infracținii și trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

c. Urmarea imediată. Raport de cauzalitate

Latura obiectivă este realizată integral, și deci infracțiunea de furt consumată, numai atunci când făptuitorul și-a încheiat acțiunea având ca rezultat trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau deținătorului, în cea a făptuitorului.

Urmarea imediată se consideră produsă din moment ce persoana păgubită nu mai știe nimic despre locul unde s-ar găsi bunul sustras și nu mai are posibilitatea de a efectua vreun act material cu privire la acel bun.

Urmarea imediată se consideră deci realizată chiar și atunci când bunul luat fără drept a fost ascuns de făptuitor chiar în locul de unde l-a sustras făcând însă imposibilă utilizarea lui de către posesor sau detentor.

Dacă pentru scoaterea bunului ascuns, făptuitorul trebuie să înfrunte un control, furtul nu va fi considerat consumat decât după ce făptuitorul va fi trecut peste control fără a fi prins, altfel, lipsind urmarea imediată, fapta va constitui o tentativă de furt. În cazul furturilor din magazine opinia dominantă este că urmarea imediată se produce în momentul luării bunului de pe raftul magazinului și ascunderea ori consumarea lui în magazin deoarece făptuitorul a început să efectueze acte materiale asupra bunului ca și cum i-ar aparține.

Este, de asemenea, realizată urmarea imediată chiar în cazul când făptuitorul este deposedat de bunul luat la scurt timp după săvârșirea sustragerii, fie de către victima, fie de către alte persoane. Același lucru când, din orice motive, făptuitorul abandonează bunul luat.

Pe plan civil, urmarea imediată constituie o atingere păgubitoare adusă persoanei deposedate care fără a-și pierde drepturile sale, un act ilicit neputându-le desființa, în schimb suferă o pagubă prin lipsirea de bunul (obiect al acestor drepturi) și de folosința lui. Nu trebuie să se confunde însă urmarea imediată (care constă în schimbarea ilicită a situației de fapt pe care bunul o avea anterior), cu paguba produsă prin această urmare. De aceea chiar dacă se realizează o restituire sau o despăgubire "post factum" nu se înlătură existența urmării imediate.

Trecând la raportul de cauzalitate, tot din prevederea legală rezultă că pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii de furt este necesar ca între acțiunea de luare efectuată de făptuitor și rezultat să existe o legătură de cauzalitate. Cu alte cuvinte, este necesar ca trecerea bunului din stăpânirea posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului (efectul) să fie consecința directă a activității de luare, de sustragere (cauza) desfășurată de către aceasta din urmă.

Urmarea imediată fiind, în cazul acțiunii de luare, un rezultat fizic, o consecință materială firească a acesteia, legătura de cauzalitate dintre urmare și acțiunea de sustragere apare de asemenea ca firească, iar dovedirea ei rezultă practic din dovedirea acțiunii de luare și din producerea urmării imediate.29

B. LATURA SUBIECTIVĂ

Forma de vinovăție este intenția, mai întotdeauna intenția directă pentru că făptuitorul prevede și urmărește rezultatul faptei sale. Excepțional, poate exista alături de intenția directă și o intenție indirectă atunci când lucrul furat ar conține în el un alt bun a cărui eventuală prezență făptuitorul ar fi putut-o prevedea și a acceptat rezultatul faptei sale.30 (de exemplu, luarea unui portofel în care, pe lângă bani, se găseau și unele acte de stare civilă sau legitimare a părții vătămate).

Pentru realizarea laturii subiective a infracțiunii de furt trebuie întrunită și cerința ca intenția de a săvârși acțiunea de luare a unui bun din posesia sau detenția unei persoane, fără voia sa, să aibă ca scop însușirea pe nedrept a acelui bun.

Așadar intenția de a săvârși acțiunea de luare a unui bun nu este suficientă pentru săvârșirea furtului, ea trebuind coroborată cu scopul ilicit urmărit prin luarea bunului, și anume intenția de a-și însuși acel bun pe nedrept. De aceea în cazul în care bunul a fost luat în alt scop decât cel al însușirii pe nedrept fapta nu constituie infracțiune. În practica judiciară s-a decis în acest sens, că nu există intenția de furt dacă inculpatul a luat bunul pentru a determina persoana vătămata să-i restituie un bun reținut pe nedrept 31 sau dacă a luat mai multe obiecte de la persoana surprinsă cu soția sa pentru a le folosi ca probe în procesul de divorț32 ori când unul dintre soți a luat din posesia celuilalt, fără consimțământul acestuia, copiile unor scrisori pentru a le depune la dosar, în procesul de divorț.33

Totodată, în cazurile în care, din situația de fapt apare evident că bunul nu a fost luat în scopul însușirii (de exemplu, lucrul este ascuns pentru a face o glumă sau un colocatar ia din bucătăria comună un vas pentru a-l folosi un scurt timp urmând ca după aceea să-l pună la loc) , fapta nu constituie infracțiunea de furt.

Situațiile ce au precedat nu trebuiesc confundate cu cazurile în care bunurile au fost luate definitiv de făptuitor pentru a compensa o eventuală datorie pe care victima o avea față de el. Într-o asemenea ipoteză fapta constituie infracțiune de furt, deoarece făptuitorul și-a însușit pe nedrept un bun care nu-i aparține, faptul că victima avea la rândul ei unele obligații față de inculpat neavând nici o relevanță.

Dispozițiile din art. 208 alin. 3 Cod penal precizează că și în cazul în care bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, însușirea acelui bun constituie furt, dacă el se găsea în posesia sau deținerea legitimă a unei alte persoane (de exemplu, luarea bunului de către proprietarul care l-a dat gaj sau l-a închiriat, sau luarea de către proprietar a bunului sechestrat și aflat în custodia creditorului sau a unei alte persoane). Însușirea nu privește așadar dreptul de proprietate, ci dreptul de a poseda.

Însușindu-și bunul, făptuitorul are posibilitatea să se comporte ca și cum ar fi proprietarul acelui bun (îl consumă, îl folosește, face acte de dispoziție). Cu toate acestea, pentru existența infracțiunii de furt este suficient să se dovedească că făptuitorul a urmărit să se comporte ca un proprietar, fiind indiferent dacă a reușit sau nu. Există, așadar, infracțiunea de furt chiar dacă făptuitorul, imediat după sustragerea bunului a fost deposedat sau a abandonat acel bun.

Când bunul luat este un vehicul, latura subiectivă a infracțiunii de furt este realizată chiar atunci când intenția de săvârșire a acțiunii de luare are ca scop numai folosirea, iar nu și însușirea vehiculului (art. 208 alin. 4). Deci, pentru existența furtului este suficient să se facă dovada că făptuitorul a avut ca scop folosirea pe nedrept a vehiculului. Această situație reprezintă o excepție, și totodată singura, de la regula generală conform căreia furtul este săvârșit în scopul însușirii pe nedrept al unui bun aflat în legitimă posesie sau detenție a unei persoane, de către o altă persoană.

În acest caz fapta constă, propriu-zis, într-un furt al uzului, într-un furt săvârșit în scopul de a face uz de vehiculul sustras, deci infracțiunea există chiar dacă scopul nu a fost realizat.

De regulă, însă, dovada că s-a urmărit acest scop rezultă mai totdeauna din abandonarea vehiculului de către făptuitor de bună voie, nesilit, după folosirea lui35. Dacă luarea vehiculului nu s-a făcut în scopul însușirii sau folosirii pe nedrept, ci într-un alt scop (de exemplu, pentru a-l distruge) fapta va realiza conținutul unei alte infracțiuni (în cazul de față, infracțiunea de distrugere).

Pentru a se stabili scopul de a folosi, nu prezintă importanță pentru cât timp își propusese făptuitorul să folosească vehiculul. De asemenea, trebuie precizat că legea nu face distincție între vehiculele cu tracțiune mecanică și cele cu tracțiune animală. O astfel de reglementare își are explicația în ușurința cu care se comit astfel de fapte, lucru dovedit prin însăși frecvența acestor furturi. Prin urmare, în acest caz, scopul se realizează în raport cu folosința bunului și nu cu însușirea acestuia.

În concluzie, latura subiectivă poate fi împărțită într-un element subiectiv (care constă din voința și intenția de a săvârși acțiunea de luare a bunului din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, adică de a realiza latura materială a infracțiunii) și dintr-o cerință specială privind scopul urmărit de făptuitor (scop de însușire în general și scop de folosință în cazul furtului de vehicule).

Secțiunea a III-a

ANALIZA CIRCUMSTANȚELOR

Potrivit art. 209 Cod penal furtul este calificat când a fost săvârșit în următoarele împrejurări:

a. de două sau mai multe persoane împreună;

de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică;

de către o persoană mascată, travestită sau deghizată;

asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra;

într-un loc public;

într-un mijloc de transport în comun;

în timpul nopții;

în timpul unei calamități;

prin efracție, escaladare, sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase;

privind produsele petroliere sau gazele naturale din conducte, depozite ori cisterne;

privind un bun care face parte din patrimoniul cultural;

privind un act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare;

furtul care a produs consecințe deosebit de grave.

Pe lângă cele expuse cu privire la latura obiectivă și latura subiectivă a infracțiunii de furt simplu, valabile și pentru infracțiunea de furt calificat, pentru cercetarea completă a acestei infracțiuni este necesar să fie examinat și elementul circumstanțial în diferitele sale modalități prevăzute în art. 209 Cod penal.

Acest element are această denumire pentru că nu reprezintă un element esențial al furtului ci provine din convertirea de către legiuitor a unor circumstanțe care pot însoți săvârșirea furtului, în element constitutiv al infracțiunii de furt calificat. Prin urmare, anumite elemente ce ar fi putut constitui doar niște agravante la furtul simplu au devenit, după voința legiuitorului, element în conținutul infracțiunii, element care păstrează prin natura sa caracterul de circumstanță.

Deci, furtul devine calificat când este săvârșit asupra anumitor bunuri cum sunt produsele petroliere, gazele naturale, depozite, cisterne, asupra unui bun din patrimoniul cultural, asupra unui act care servește pentru dovedirea stării civile, legitimare sau identificare.

Alteori, de o mare însemnătate în stabilirea diferenței dintre furtul simplu și cel calificat sunt condițiile de timp (de exemplu, în timpul nopții, în timpul unei calamități) sau de loc (dintr-un loc public, dintr-un mijloc de transport în comun).

Împrejurările care constituie elementul circumstanțial al furtului calificat sunt următoarele:

SĂVÂRȘIREA FURTULUI DE DOUĂ SAU MAI MULTE PERSOANE ÎMPREUNA.

Această împrejurare este considerată ca o agravantă, întrucât imprimă faptei o periculozitate socială sporită.

Prin furt săvârșit „de două sau mai multe persoane împreună” se poate înțelege, în sens larg, de către doi sau mai mulți participanți (autori, instigatori și complici; cel puțin unul este autor).

Periculozitatea socială sporită este dată de faptul că, într-adevăr, conlucrarea mai multor persoane contribuie la întărirea acestora de a săvârși infracțiunea, mărește forța de acțiune a făptuitorilor, le dă mai multă îndrăzneală și creează condiții care le pot permite ascunderea cu mai multă ușurință a bunurilor ori care pot micșora sau uneori anihila posibilitățile de apărare ale posesorului împotriva acestei activități infracționale îndreptate în contra bunurilor sale.36

Textul prevede că pentru existența elementului circumstanțial la care ne referim este necesar însă ca aceste persoane să fi săvârșit fapta împreună. Aceasta presupune ca ele să fi acționat efectiv și concomitent în momentul săvârșirii infracțiunii pentru că numai într-o astfel de situație pericolul social al faptei este mai grav. Astfel, există furt săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, iar prevederea de la art. 209 lit. a. Cod penal este explicabilă chiar dacă, după comiterea faptei, fiecare dintre participanți a transportat singur o parte din bunurile furate.

De asemenea, agravanta de la art. 209 lit. a Cod penal presupune numai o activitate concomitentă a participanților și existența unui obiect comun asupra căruia se exercită această activitate. Nu este însă necesar ca fiecare cantitate de bunuri sustrase să fie rezultatul activității delictuoase a tuturor participanților și nici ca bunurile sustrase să fie adunate împreună și apoi împărțite între făptuitori . Tot așa, infracțiunea de furt se consideră că a fost săvârșită în condițiile art. 209 lit. a Cod penal, numai în situația în care acțiunea infracțională a coinculpaților este simultană, indiferent dacă unul are calitatea de autor, iar celălalt de complice.

Din contră, nu se poate face aplicarea art. 209 lit. a Cod penal, când, după o înțelegere prealabilă, numai unul din inculpați s-a introdus în încăperea întreprinderii, iar ceilalți doi plecaseră în altă parte, nefiind prezenți la locul comiterii faptei și neparticipând deci prin acțiuni comune și simultane la săvârșirea acesteia. Fapta ultimilor doi de a primi ulterior din bunurile sustrase urmează a fi considerată complicitate la infracțiunea de furt simplu, în cazul dovedirii neîndoielnice a înțelegerii inițiale, iar în cazul contrar întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire

În doctrina penală și în practica judiciară s-a decis în mod constant că agravanta subzistă chiar dacă unii dintre făptuitori nu răspund penal, existând, în raport cu ei, o cauză care înlătură caracterul penal al faptei (eroare de fapt, minoritate, iresponsabilitate), deoarece împrejurarea agravantă are un caracter obiectiv. Așa de exemplu, furtul săvârșit de un major împreună cu un minor constituie un furt calificat – săvârșit de două persoane împreună -, chiar dacă minorul nu a fost trimis în judecată fiind lipsit de discernământ. La fel, furtul se consideră săvârșit în condițiile agravantei de la art. 209 lit. a Cod penal, chiar dacă la comiterea lui au cooperat, alături de un infractor major, doi minori care nu răspund din punct de vedere penal, în asemenea situație, față de infractorul major, operează și dispozițiile cu caracter agravant ale art. 75 lit. c Cod penal – săvârșirea infracțiunii de către un infractor major împreună cu un minor.

Aplicarea prevederilor de la art. 209 lit. a Cod penal exclude agravantele legale prevăzute la art. 75 Cod penal (cu excepția cazului anterior când se aplică dispozițiile de la lit. c a art. 75 Cod penal). Astfel, la art. 75 lit. a se prevede ca agravantă săvârșirea unei infracțiuni de trei sau mai multe persoane împeună. Aplicarea agravantei ar duce la o dublă agravare, dându-se de două ori relevanță aceleiași împrejurări ceea ce ar conduce la o sporirea artificială a sancțiunii penale.

În cazul în care, persoanele care au săvârșit împreună furtul, se asociaseră pentru comiterea de infracțiuni și prin aceasta s-au făcut vinovate și de săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 323 alin. 1 Cod penal, li se aplică, alin. 2 din același articol, regulile privind concursul de infracțiuni.

SAVÂRȘIREA FURTULUI DE CĂTRE O PERSOANĂ AVÂND ASUPRA SA O ARMĂ SAU O SUBSTANȚĂ NARCOTICĂ.

Împrejurarea la care se referă acest text este de natură să sporească pericolul social al faptei, deoarece făptuitorul care este înarmat sau are asupra sa o substanță narcotică se simte mai în siguranță, își desfășoară activitatea infracțională cu mai multă îndrăzneală, știind că prin folosirea mijloacelor pe care le are la îndemână poate imobiliza sau intimida victima ori orice altă persoană care ar interveni, asigurându-și în acest mod ducerea la capăt a activității sale și înlăturarea riscului de a fi prins.

Pentru a exista agravanta de la art. 209 lit. b este necesar ca făptuitorul să aibă asupra sa arma sau substanța narcotică. Din interpretarea acestui text reiese faptul că nu prezintă relevanță scopul în care făptuitorul deține arma sau substanța narcotică. În practica judiciară s-a considerat realizat elementul circumstanțial chiar și atunci când gardianul public, aflat în serviciu și având obligația de a purta un spray paralizant la el, săvârșește infracțiunea de furt.

Așadar, pentru realizarea agravantei este necesar ca făptuitorul să aibă asupra sa arma sau substanța narcotică în momentul săvârșirii furtului. Dacă infractorul mai și folosește acea armă sau substanță narcotică el intră sub incidența prevederilor art. 211 Cod penal, săvârșind astfel infracțiunea de tâlhărie și nu pe cea de furt calificat.

Noțiunea de „armă” are înțelesul arătat de art. 151 alin. 1 Cod penal, și anume instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziții legale.

Cu toate acestea, în sfera noțiunii de armă folosită de art. 209 lit. b Cod penal nu pot fi încadrate și obiectele pe care dispozițiile art.151 alin. 2 Cod penal le asimilează cu armele, pentru că, potrivit acestui text, aceste obiecte sunt considerate ca arme doar în măsura în care au folosit la comiterea unei infracțiuni. Ori, așa cum am arătat mai sus, prin folosirea lor, fapta constituie infracțiunea de tâlhărie (art. 211 lit. b Cod penal) și nu cea de furt calificat (art. 209 lit. b Cod penal).

În cazul în care făptuitorul, care avea asupra sa o armă, nu poseda permisul legal de a purta, infracțiunea de furt calificat prevăzută la art. 209 lit. b Cod penal va fi în concurs real cu infracțiunea prevăzută la art. 279 Cod penal (nerespectarea regimului armelor și munițiilor).

Prin „substanță narcotică” se înțelege orice substanță care are însușirea de a produce imediat persoanei căreia îi este administrată o stare de somnolență, de pierdere a cunoștinței, diminuarea sensibilității și a reflexelor. Fac parte din categoria acestor substanțe cloroformul, morfina, eterul, etc. precum și orice alte substanțe susceptibile să anihileze rezistența persoanei, cum este cazul gazelor lacrimogene. Ca și în cazul armelor, dacă făptuitorul folosește aceste substanțe, ne vom afla sub incidența prevederilor de la art. 211 Cod penal.

Tot din interpretarea prevederilor de la lit. b a art. 209 Cod penal reiese faptul că nu prezintă nici o importanță locul unde se află arma sau substanța narcotică relevanță prezentând cazul când acestea se află asupra făptuitorului. Nu contează însă că arma sau substanța narcotică să se găsească la vedere pentru a intimida persoana vătămată. Aceste obiecte se poate să fie ascunse, dar trebuie să fie asupra făptuitorului.

Această modalitate agravantă a furtului este foarte greu de dovedit, fiind posibilă doar în cazul când făptuitorul a fost prins în flagrant, fiindcă altfel, folosirea efectivă a armei sau substanței narcotice duce, așa cum am mai arătat, la comiterea infracțiunii de tâlhărie. (art. 211 Cod penal).

FURTUL SĂVÂRȘIT DE CĂTRE O PERSOANĂ MASCATĂ, DEGHIZATĂ SAU TRAVESTITĂ

Împrejurarea care conferă furtului un caracter mai grav este pericolul pe care îl reprezintă făptuitorul. Acesta acționează în așa fel încât să intimideze și să înfricoșeze victima, totodată amplificându-se curajul cu care acționează autorul știind că va fi mai greu recunoscut și identificat.

Persoana mascată este acea persoană care poartă total sau parțial o mască, în acest fel reușind să se ascundă privirilor și să nu fie recunoscută de cel în prezența căruia se află. În această situație se află inculpatul care, după ce și-a tras pe cap o cagulă dintr-un fes, a pătruns în apartamentul vecinilor, uitat deschis de aceștia, de unde a sustras bijuterii sau bani sau fapta celui care, după ce și-a ascuns fața în spatele unei batiste și a unei perechi de ochelari de soare, a pătruns în curtea unor consăteni de unde a sustras o cantitate însemnată de produse.

Persoana deghizată este acea persoană care se îmbracă sau își aranjează înfățișarea în așa fel încât să nu poată fi recunoscută. De exemplu, își pune mustață, perucă, își vopsește fața sau se îmbracă de așa natură încât să-și ascundă identitatea. Practica judiciară a decis că agravanta există în cazul când făptuitorul, deghizat în muncitor al "Conel", profită de buna credință a cetățeanului care îi dă drumul în casă, iar acesta sub pretextul verificării unor prize, fură mai multe obiecte de valoare și bani. S-a reținut agravanta și în cazul inculpatului care, deghizat în ospătar, participă la un dineu de unde fură mai multe obiecte de aur și argint (inclusiv tacâmuri)

Persoana travestită este acea persoană care își organizează vestimentația, înfățișarea pentru a lăsa impresia că este de sex opus decât cel real. Astfel poate fi catalogat făptuitorul care, pentru a induce în eroare eventualii martori ai furtului său de produse agricole aflate pe câmp, își pune pe cap o basma, se machează, îmbracă o fustă lăsând impresia că hoțul ar fi de sex feminin.

d) FURTUL COMIS ASUPRA UNEI PERSOANE INCAPABILE DE A-ȘI EXPRIMA VOINȚA SAU DE A SE APĂRA

Această împrejurare agravantă conferă furtului un caracter mai periculos datorită situației subiectului pasiv care este posesorul ori detentorul bunurilor asupra căruia acționează făptuitorul, subiect pasiv care este o persoană incapabilă de a-și exprima voința sau de a se apăra. Această împrejurare, cunoscută și exploatată de făptuitor, îl face să acționeze cu mai mult curaj, cu mai multă hotărâre știind că apărarea victimei va fi neînsemnată și că ar putea să se îndepărteze de la locul faptei fără prea mari riscuri, identificarea și descoperirea sa devenind mai dificilă.

Persoana vătămată se află în incapacitate de a-și exprima voința atunci când este într-o stare psiho-fizică ce îi face imposibilă realizarea a ceea ce se petrece în jurul său și manifestarea de voință. De obicei, această stare este dublată și de o incapacitate fizică de a opune rezistență făptuitorului, ca, de exemplu, starea de beție, cazul somnului hipnotic, al unei stări de leșin, al unui somn adânc după o mare oboseală, etc.

Incapacitatea persoanei de a se apăra presupune o neputință fizică de a opune rezistență făptuitorului care sustrage bunul mobil. Astfel agravanta va opera în cazul în care făptuitorul a sustras o sumă de bani din buzunarul persoanei care se află în stare de beție completă sau care, aflându-se într-un tren, și-a însușit geamantanul uni călător care dormea.

Așadar, agravanta are în vedere "bunurile aflate asupra persoanei vătămate". Dar mai trebuie să înțelegem și bunurile aflate în supravegherea sau sub controlul imediat al persoanei vătămate și nu numai bunurile care se găsesc nemijlocit asupra persoanei aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința sau de a se apăra. De pildă, făptuitorul, fiind invitat într-o cameră de hotel, a sustras banii pe care persoana vătămată i-a scos din buzunarul său și i-a pus pe noptieră, înainte de a adormi.

Incapacitatea persoanei de a se apăra se poate datora unei stări de oboseală extremă, unei stări de boală, ori vârstei înaintate, ori prea fragedă. În nici un caz incapacitatea victimei de a se apăra nu trebuie să apară ca urmare a unor acțiuni ale făptuitorului, ale complicelui sau complicilor deoarece într-o astfel de situație ne aflăm în prezența infracțiunii de tâlhărie. Același lucru este valabil și în cazul incapacității persoanei de a-și exprima voința.

e) SĂVÂRȘIREA FURTULUI ÎNTR-UN LOC PUBLIC

Această agravantă se justifică prin aceea că de regulă, într-un loc public fiind de față mai multe persoane făptuitorul își poate desfășura activitatea infracțională cu șanse sporite de finalizare, întrucât aglomerarea de persoane face ca atenția victimei să nu se poate concentra asupra bunurilor pe care le deține, iar făptuitorul își poate pierde mai ușor urma în aglomerație.

Comiterea furtului în loc public aruncă totdeauna o lumină negativă asupra mentalității infractorului care știe că înfrânge încrederea publicului sau chiar mizează pe ea, incluzând-o în plafonul infracțional ca pe o împrejurare care facilitează sustragerea.

În înțelesul legii penale și deci în interpretarea prevederii din articolul 209 litera e Cod penal, se consideră “ loc public “, având în vedere explicațiile cuprinse în articolul 152 Cod penal, orice loc care prin natura sau destinația lui este în permanență accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană

( art. 152 lit.a ) – străzi, șosele, parcuri, piețe – precum și orice alt loc în care publicul are acces dar numai în anumite intervale de timp ori numai în anumite ocazii

( magazine, săli de spectacol, restaurante, muzee, expoziții, case memoriale).

Pentru acest ultim caz pentru a fi luată în considerare agravanta, fapta trebuie să se fi comis în timpul cât publicul va avea acces la acel loc.

Practica judiciară a reținut furt într-un loc public, fapta săvârșită de inculpat de a sustrage borduri de ciment aflate pe o șosea în curs de asfaltare sau sustragerea unor obiecte din holul unui hotel care aveau ca scop deservirea publicului ori fapta inculpatului care, în timp ce se afla împreună cu partea vătămată într-un bufet, consumând băuturi alcoolice a sustras din buzunarul hainei acesteia o sumă de bani.

Nu constituie furt săvârșit într-un loc public, furtul săvârșit în biroul unei întreprinderi , care nu este accesibil decât angajaților acesteia, nu și publicului în general sau furtul, comis după orele de program din curtea unui oficiu P.T.T. , deoarece la ora săvârșirii faptei, publicul nu avea acces în curtea oficiului ori furtul săvârșit asupra lucrurilor unei persoane, lăsate într-o cameră de hotel încuiată, deoarece camera de hotel nu este accesibilă publicului, ci numai persoanei ce este cazată în ea.

f) FURTUL SĂVÂRȘIT ÎNTR-UN MIJLOC DE TRANSPORT ÎN COMUN

Condițiile în care, de regulă, se călătorește în mijloacele de transport în comun, aglomerația existentă în cele mai multe situații, fluxul în permanentă schimbare a celor care călătoresc, starea de oboseală a unor călători, imposibilitatea călătorilor de a avea bagajele totdeauna în imediata apropiere și a putea să le supravegheze în mod constant, reprezintă motivele pentru care furtul din mijloacele de transport în comun prezintă un caracter mai grav. Totodată aceste aspecte reprezintă împrejurări de care pot profita infractorii pentru a sustrage diferite bunuri.

Un mijloc care servește la transport de persoane trebuie considerat ca fiind un mijloc de transport în comun, atunci când este anume destinat sau când are real posibilitatea de a transporta deodată mai multe persoane ( autobuze, troleibuze, tramvaie, trenuri, vapoare, avioane, etc.)

Sunt întrunite cerințele pentru existența acestei agravante în cazul în care făptuitorul sustrage un lucru aparținând unei persoane aflate în autobuz chiar dacă de față nu erau decât șoferul și persoana vătămată și indiferent dacă autobuzul era în mers sau staționat . De asemenea, nu importă dacă făptuitorul este un pasager ( călător ) sau persoană care a urcat și coborât în timpul staționării, ori cineva din personalul de deservire al mijlocului de transport în comun.

Această agravantă nu operează dacă furtul este săvârșit într-un mijloc de transport în comun care în momentul săvârșirii faptei nu era folosit în acest scop, aflându-se spre exemplu, în garajul sau depoul regiei de transporturi pentru reparații sau întreținere.

Agravanta prevăzută de art.209 lit. f Cod penal nu se reține în cazul furturilor săvârșite din taxi-uri deoarece acestea nu sunt considerate mijloace de transport în comun, fiind destinate în principal, transportului unui număr redus de persoane între care, de regulă, există relații de încredere reciprocă și, totodată, sunt condiții sporite de asigurare a bunurilor mobile aflate asupra pasagerilor.

g) SĂVÂRȘIREA FURTULUI ÎN TIMPUL NOPȚII

Noaptea este intervalul de timp în care se săvârșesc cele mai multe infracțiuni, printre care furtul ocupă un loc de frunte. Împrejurarea prevăzută la art.209 lit. g Cod penal este deci considerată agravantă, deoarece furtul săvârșit în timpul nopții prezintă un pericol social mult mai mare decât furtul săvârșit în timpul zilei.

Într-adevăr, sub protecția întunericului făptuitorul se poate apropia mai ușor, fără să fie văzut, de bunurile pe care vrea să și le însușească, atenția și supravegherea fiind în mod firesc mai reduse în timpul nopții. Tot adăpostul întunericului dă posibilitatea infractorului de a transporta nestingherit bunurile furate, de a le ascunde și de a se sustrage urmăririi. Toți acești factori sunt de natură să întărească rezoluția infracțională a făptuitorului și să inspire mai multă îndrăzneală în desfășurarea activității antisociale.

La determinarea “ timpului nopții “ în sensul art.209 lit. g Cod penal nu trebuie avută în vedere, în mod exclusiv criteriul astronomic ( când apune sau răsare soarele ). Deci, nici apusul, nici răsăritul soarelui nu transforma ziua în noapte și nici noaptea în zi, ci între apusul sau răsăritul soarelui și noaptea reală există o perioadă de tranziție în care cele două fenomene coexistă și se întrepătrund. Referindu-se la “ timpul nopții “, textul menționat are în vedere noaptea reală, adică intervalul de timp de când întunericul s-a substituit luminii până când lumina va lua locul întunericului.

Stabilirea “ timpului nopții “ a dus la apariția în doctrină a mai multor păreri. Astfel, într-o primă opinie s-a spus, fără a se ține seamă că nici apusul, nici răsăritul nu transformă instantaneu noaptea în zi sau ziua în noapte, că noaptea începe la apusul soarelui și durează până la răsăritul acestuia.

Altă părere exprimă punctul de vedere potrivit căreia noaptea începe în momentul în care oamenii obișnuiesc să se retragă în casă pentru a se odihni și deci durata nopții poate varia de la o localitate la alta în raport cu acest obicei. Această opinie trebuie combătută deoarece contrazice caracterul de fenomen obiectiv al fenomenului.

Într-o altă situație s-a susținut că determinarea duratei nopții este lăsată la aprecierea instanței care va statua ținând seama de anotimpul în care a fost săvârșită fapta.

De fapt, toate discuțiile și controversele se referă la acea perioadă care este intermediară între zi și noapte ( amurg și zori ), și anume dacă, și în ce măsură această durată poate fi considerată ca făcând parte din noapte. În determinarea acestor momente ce delimitează noaptea de zi trebuie să se țină seama de situația concretă existentă în fiecare caz în parte, și anume de data calendaristică și ora când a fost săvârșită fapta , poziția topografică a localității în care a fost comisă infracțiunea ( noaptea se așterne mai greu pe deal decât în văi ), de condițiile atmosferice locale ( nori, ceață ) existente la acea dată. Aceste elemente coroborate ajută la stabilirea justă a faptului că infracțiunea s-a săvârșit sau nu, noaptea.

Tot pentru lămurirea acestui aspect, fostul Tribunal Suprem a dat Decizia de îndrumare nr.3/1970 . În aceasta se arăta că : instanțele “ trebuie să se preocupe de stabilirea timpului când s-a comis furtul, în sensul dacă acesta a fost săvârșit de la lăsarea întunericului și până la dispariția acestuia, ținând seama de împrejurările concrete de loc, anotimp, etc., și odată constatat că infractorul a furat << în timpul nopții >> calificarea infracțiunii potrivit art.209 lit. g Cod penal este obligatorie “. Împotriva acestei decizii, unele instanțe au decis că agravanta nu se aplică dacă făptuitorul avea acces, datorită calității personale la locul unde se afla bunul ori nu a profitat de întunericul nopții ori dacă inculpatul, când a comis furtul lucra în tură de noapte soluții care sunt discutabile.

O altă controversă în doctrină este cea legată de răspunsul la întrebarea dacă este noaptea un element suficient pentru încadrarea faptei ca furt calificat sau este necesar ca infractorul să se fi folosit efectiv, în comiterea faptei, de condițiile pe care i le-a oferit noaptea. Tribunalul Suprem, prin aceeași decizie de îndrumare nr.3/1970 a stabilit că “ infracțiunea de furt este calificată conform art.209 lit. g Cod penal ori de câte ori se stabilește că fapta a fost comisă în timpul nopții “, iar acest caracter calificat “ derivă, prin voința legii, exclusiv din împrejurarea de fapt că infractorul a furat noaptea “. Prin urmare, instanțele nu pot modifica aceste dispoziții exprese ale legii însă aplicarea lor este condiționată și de dovedirea altor împrejurări. În concluzie, așa cum am mai arătat prin “ timpul nopții “ trebuie, în general, să se înțeleagă perioada de întuneric efectiv cu unele precizări legate de amurg – nu e încă întuneric, deci nu face parte din noapte -, și de zori – nu e încă ziuă, deci fac parte din noapte.

Agravanta operează obiectiv indiferent dacă făptuitorul a profitat ori nu de timpul nopții ( de pildă, locul era luminat, la fel și căile de acces ). De asemenea, nu prezintă importanță dacă infractorul a săvârșit doar o parte din activitatea infracțională în timpul nopții.

Nu operează agravanta în cazul furtului comis între rude apropiate, de minor față de tutore , ori de cel care locuiește cu persoana vătămată sau este găzduită de acesta. În acest caz starea de fapt este aceeași atât ziua cât și noaptea. Dacă însă soții, rudele apropiate, minorul și tutorele, etc. nu locuiesc împreună agravanta de la art.209 lit. g Cod penal este aplicabilă.

h) FURTUL SĂVÂRȘIT ÎN TIMPUL UNEI CALAMITĂȚI

Condițiile pentru aplicarea agravantei prevăzute la art.209 lit. h Cod penal sunt întrunite atunci când furtul este săvârșit în timpul cât durează situația creată de un cutremur puternic, de o inundație cu urmări foarte grave, de alunecarea unei suprafețe întinse de teren pe care sunt locuințe sau din preajma acestora, de o epidemie gravă, un accident aerian, naval, feroviar sau rutier având consecințe deosebite, precum și în alte asemenea situații, pe care legea penală le cuprinde sub denumirea de calamități.

Aceste situații prezintă un grad sporit de pericol social deoarece, în timpul unor asemenea evenimente, grija este îndreptată cu precădere către salvarea unor valori, iar măsurile de pază a bunurilor mai lipsesc ori sunt mult reduse. Faptele de sustragere de bunuri în aceste condiții evidențiază o conștiință scăzută a infractorului, ceea ce justifică sancționarea mai aspră a furtului comis în asemenea împrejurări.

Pentru o mai bună înțelegere a termenului de “ calamitate “ trebuie precizat că reprezintă o situație determinată de un eveniment neașteptat, situație ce are urmări foarte grave pentru o anumită colectivitate ( mai ales în cazul fenomenelor naturale, independente de voința omului ) sau pentru un grup de persoane ( în special în cazul unor erori umane cum sunt ciocniri de trenuri, accidente navale, aeriene, rutiere ).

Practica judiciară a reținut agravanta în cazul în care făptuitorul, observând ce pagube a produs alunecarea de teren, a pătruns în casele oamenilor, profitând de spaima produsă printre aceștia, și a sustras mai multe sume de bani. Tot astfel, a fost acuzat de furt calificat, în baza art. 209.lit.h, Cod penal, inculpatul care, având în vedere panica ce s-a creat după începerea inundației, a așteptat trecerea viiturii după care a pătruns în mai multe curți și a furat bunuri din mai multe locuințe lăsate descuiate.

Legat de “ timpul de calamitate “ trebuie spus că acesta reprezintă perioada de timp în care autoritatea competentă a declarat oficial începerea calamității. De obicei, o astfel de declarație se face după declanșare din motive obiective ( nu se poate prezice cu exactitate momentul producerii unei astfel de calamități ). Dacă furtul s-a comis înainte de o asemenea declarație, dar după ce s-a declanșat starea de calamitate și dacă făptuitorul a profitat de prezenta ei, infracțiunea va fi încadrată ca furt calificat conform art.209, lit. h, Cod penal.

De asemenea, este de precizat faptul că, în cazul în care, în timpul calamităților, anumite bunuri salvate se găsesc în depozit necesar la diferite persoane, iar , dintre acestea, unele își însușesc bunurile aflate în depozitul lor, ele nu comit infracțiunea de furt calificat ci pe aceea de abuz de încredere.

i) FURTUL COMIS PRIN EFRACȚIE, ESCALADARE SAU PRIN FOLOSIREA FĂRĂ DREPT A UNEI CHEI ADEVĂRATE ORI A UNEI CHEI MINCINOASE

Agravanta prevăzută la art.209 lit. i Cod penal se referă la anumite moduri sau mijloace care, folosite fiind de făptuitor pentru săvârșirea furtului, imprimă faptei o periculozitate socială sporită, care justifică în totul caracterizarea de agravantă pe care legea o dă acestei circumstanțe. Pentru a se reține această agravantă este necesar să se fi folosit efectiv în comiterea furtului ori în încercarea săvârșirii acestuia unul din modurile sau mijloacele prevăzute de at.209 lit. i Cod penal. Așadar, nu este suficient să se fi găsit asupra făptuitorului, de exemplu, o funie care ar fi putut fi folosită pentru escaladare, sau o cheie potrivită pe care infractorul ar fi putut s-o folosească, dar n-a făcut-o pentru că locatarul a uitat ușa apartamentului descuiată.

În cazul tentativei la furt, pentru a opera agravanta, este necesar de dovedit faptul că funia sau cheia potrivită menționată în exemplul anterior, au fost efectiv folosite până în momentul întreruperii executării.

Prin “ efracție “ se înțelege înlăturarea violentă a oricărui obiect sau dispozitiv ce se interpun între făptuitor și bunul ce se urmărește a fi sustras ( de exemplu : ruperea, spargerea, demontarea dispozitivelor de închidere ce sunt de natură să asigure securitatea obiectelor vizate de autor ).

Înlăturarea prin violență a dispozitivului de siguranță care protejează bunul respectiv este o condiție sine qua non a existenței efracției.

Există efracție atunci când, de exemplu, făptuitorul taie cu o pilă lacătul, strictă sau demontează orice alte dispozitive de închidere a ușii de la o locuință, ori atunci când făptuitorul sparge geamul unei uși și apoi trage zăvorul aflat pe partea interioară a ușii, ca și atunci când sparge peretele făcând o gaură prin care pătrunde înăuntru.

Exemplele anterioare au făcut referire doar la sistemele exterioare de închidere. Agravanta este aplicabilă însă, și în cazul în care metodele pretabile efracției sunt folosite asupra unor dulapuri, sertare, case de bani, camere încuiate aflate într-o locuință, etc.

Nu pot fi aplicate dispozițiile art.209 lit. i Cod penal în cazul faptei aceluia care, introducând mâna prin geamul deschis al unei mașini ce staționa pe stradă, a deschis portiera și a intrat în acel autoturism de unde a luat mai multe obiecte sau fapta inculpatului care, pentru a se introduce în locuința din care a furat, a scos unul din cele două belciuge de care este agățat un lacăt pus la ușă, belciug care însă nu era prins în ușorul ușii, ci introdus de formă într-un spațiu gol de unde locatarul îl scotea cu totul când intra în locuință și îl introducea la loc atunci când pleca. De asemenea, nu există furt calificat, dacă inculpatul a comis furtul după ce mai înainte un alt inculpat spărsese lacătul și își însușise unele bunuri.

Ruperea unui sigiliu nu este efracție ( când este vorba de vagoanele C.F.R. ) acestea putând constitui o infracțiune distinctă prevăzută de art.243 Cod penal ( ruperea de sigilii ) în concurs cu furtul; dar este efracție când este vorba de sigiliul aplicat pe contoarele electrice spre a împiedica sustragerea de curent electric.

Prin “ escaladare “ se înțelege trecerea peste un obstacol întâlnit de făptuitor și care îl separă pe acesta de bunul mobil a cărui sustragere o urmărește. Așadar, escaladarea presupune trecerea peste un gard sau zid, cățărarea pe zidul unui bloc pentru a se pătrunde în apartament prin balcon sau fereastră. Eventuala efracție sau escaladare ulterioară luării bunului nu mai prezintă importanță pentru calificarea furtului, ci eventual doar pentru reținerea altor infracțiuni.

Cheia adevărată este cheia pe care cel îndreptățit o folosește în mod obișnuit. Folosirea frauduloasă a unei chei adevărate înseamnă că infractorul a întrebuințat fără drept chiar cheia pe care o folosea în mod obișnuit la deschidere cel îndreptățit la aceasta. Ea poate să ajungă în mâna făptuitorului printr-o împrejurare care nu-i conferă dreptul de a o folosi ( a furat-o, a găsit-o sau i-a fost încredințată numai pentru păstrare, sau, știind locul unde este ținută, o ia, o folosește , punând-o apoi în același loc ), fiind însă utilizată de acesta pentru săvârșirea furtului.

“ Cheia mincinoasă” este o cheie falsă, contrafăcută, sau orice alt instrument cu ajutorul căruia se poate acționa asupra mecanismului de deschidere fără a fi distrus sau degradat.

Pentru a opera această agravantă trebuie ca atât cheia adevărată cât și cea mincinoasă să fi fost folosită efectiv la săvârșirea furtului și nu după consumarea acestuia.

j) SĂVÂRȘIREA FURTULUI AUPRA PRODUSELOR PETROLIERE SAU GAZELOR NATURALE DIN CONDUCTE, DEPOZITE SAU CISTERNE

Este o circumstanță agravantă a furtului, recent introdusă în Codul penal și are în vedere faptul că transportul produselor petroliere și a gazelor naturale către combinatele de prelucrare ori către consumatorii industriali sau populație se face, de regulă, prin conducte a căror rețea este foarte dezvoltată, cuprinzând chiar sute de kilometri, ceea ce face ca supravegherea acestora împotriva unor sustrageri de produse petroliere sau gaze naturale să fie foarte dificilă.

O a doua justificare a acestei agravante constă în aceea că sustragerea de produse petroliere sau de gaze naturale poate produce și alte consecințe păgubitoare, uneori deosebit de grave prin declanșarea unor explozii, incendii, poluări ale mediului în diferite forme, etc.

S-a reținut asftel această agravantă în cazul făptuitorilor care au spart conducta principală și, cu ajutorul unor echipamente artizanale, au sustras mai multe butoaie cu motorină. De asemenea, constituie infracțiunea de furt calificat fapta șoferului care, după ce a încărcat cisterna la rafinărie, a sustras după aceasta mai multe canistre cu benzină, în completare punând apoi apă.

k) FURTUL COMIS ASUPRA UNUI BUN CARE FACE PARTE DIN PATRIMONIUL CULTURAL

Dacă, exceptând lit. j, celelalte agravante nu fac referire la natura bunurilor sustrase, la art.209 lit. k se vizează tocmai natura bunurilor care formează obiectul material al furtului în sensul că acesta face parte din patrimoniul cultural al țării noastre. Sunt incluse în această categorie bunurile cu valoare deosebită, istorică, artistică sau documentară reprezentând mărturii importante ale dezvoltării istorice a poporului român și a omenirii, în general, sau a evoluției mediului natural, inclusiv bunuri a căror valoare deosebită rezultă din alcătuirea lor din metale prețioase și pietre prețioase.

Și această agravantă este recentă și are ca scop o mai bună și eficientă ocrotire a bunurilor din patrimoniul cultural național.

Necesitatea acestei agravante este reliefată și de cazul unui cetățean român, care, după ce a sustras dintr-o biserică mai multe icoane din sec. XIV, a incercat să părăsească țara pentru a le valorifica în străinătate. Totodată, se impune aplicarea agravantei și în cazul făptuitorului care sustrage din casa unui colecționar de tablouri, mai multe pânze cu valoare culturală deosebita.

Chiar dacă în Codul penal român este incriminată, într-o formă agravantă, distrugerea unor bunuri care au o valoare deosebită din punct de vedere artistic, științific, istoric sau o altă valoare socială, se impune o incriminare pe măsură și în cazul furtului unor asemenea bunuri.

l) FURTUL UNUI ACT CARE SERVEȘTE PENTRU DOVEDIREA STĂRII CIVILE, PENTRU LEGIMITARE SAU IDENTIFICARE

Introducerea agravantei de la art.209 lit. i Cod penal este justificată prin aceea că, odată sustrase de infractori, aceste acte le dau posibilitatea acestora ca, prin falsuri bine realizate, să-și însușească o stare civilă care nu le aparține și să se pună în siguranță contra unui risc de identificare la adăpostul unor acte de legitimare sau identificare false.

De asemenea, gradul de pericol social este mai mare și datorită faptului că scopul pentru care sunt eliberate și încredințate celor în drept aceste acte, este acela de a servi la identificarea persoanelor, iar sustragerea unor astfel de acte și folosirea lor frauduloasă duce la derutarea organelor de stat și chiar a cetățenilor.

Actul de stare civilă este actul care stabilește poziția juridică a persoanei fizice în raporturile sale de familie. Actul de stare civilă consemnează acte sau fapte juridice cum sunt nașterea, decesul, filiația. Astfel sunt acte care servesc în mod direct la dovedirea stării civile : actul de naștere, de căsătorie și cel de deces, precum și copii notariale după astfel de certificate.

Din categoria actelor pentru legitimare sau identificare fac parte: buletinul de identitate sau pașaportul, precum și actul prin care se stabilește apartenența unei persoane la o instituție, regie autonomă, societate comercială, asociație sau altă organizație. Nu intră în categoria actelor la care se referă art.209 lit. l Cod penal, diploma de absolvire a unor cursuri de învățământ sau fișa medicală pentru încadrare ori un certificat de înmatriculare al unui autovehicul sau diferite chitanțe.

Referitor la această agravantă, s-a pus problema dacă ea operează în cazul în care făptuitorul sustrage un portofel cu scopul de a fura banii, dar, pe lângă bani, în acesta se mai găsește unul din actele prevăzute la art.209 lit. 1 Cod penal. Pe bună dreptate, se consideră că făptuitorul a comis infracțiunea de furt calificat deoarece portofelul este un loc unde se pot ține și acte de stare civilă, de legitimare sau identificare, lucru ce trebuia prevăzut de infractor. Aceeași soluție s-a dat și în cazul în care infractorul, după ce a sustras banii din portofel, a aruncat actele și portofelul, deoarece infracțiunea se consideră consumată în momentul în care victima a fost deposedată și acel portofel a trecut în puterea de stăpânire a făptuitorului care a dispus cum a voit de conținut.

Din contră, practica judiciară a decis că nu operează agravanta dacă făptuitorul sustrage un obiect sau obiecte în care, în mod normal nu se țin astfel de acte ( de exemplu, furtul dintr-un dulap al unor haine în care întâmplător se află și un buletin de identitate, furtul unui geamantan sau al unei sacoșe, care servește pentru transportul cumpărăturilor în care victima ar fi pus și astfel de acte, furtul unei batiste în care erau înfășurați niște bani alături de care se afla și un act de stare civilă ).

Această prezumție este însă relativă. Dacă făptuitorul a prevăzut sau putea să prevadă această situație, iar acest lucru este dovedit ( de pildă, fiind prieten cu victima, știa că aceasta își ține actele la un loc cu banii, într-o batistă ) va opera agravanta.

m) CÂND FURTUL A PRODUS CONSECINȚE DEOSEBIT DE GRAVE

În această situație caracterul mai grav al faptei este dat de urmarea pe care o are acțiunea de sustragere.

Conform art.146 Cod penal prin “ consecințe deosebit de grave “ se înțelege o pagubă materială mai mare de 1.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art.145 Cod penal ori altei persoane fizice sau juridice.

Dacă paguba materială este cea care conferă caracterul de furt calificat al faptei, instanța trebuie să calculeze această pagubă, și, implicit, valoarea ei, la data când ea s-a produs . Un calcul ulterior ( de exemplu, la condamnarea inculpatului ) ar putea mări în mod artificial – datorită inflației – valoarea prejudiciului produs de furt. Eventuala diferență a valorii bunurilor între cea existentă în momentul săvârșirii faptei și cel al judecării, va putea face obiectul recuperării pe calea acțiunii civile.

Prin perturbarea deosebit de gravă a activității cauzată unui organ de stat, unei instituții, regii autonome, societăți comerciale, alte persoane juridice sau persoane fizice ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de furt, se înțelege periclitarea activității unei persoane fizice ori a unei persoane juridice ( publice sau private ) care le amenință însăși existența sau poate duce la încetarea oricărei activități a acestora.

De exemplu, inculpatul a săvârșit mai multe furturi, timp de trei ani, după o atentă supraveghere a locurilor și folosind același mod de operare, apoi transporta bunurile furate într-o comună și le valorifica printr-o societate comercială pe care a înființat-o în acest scop.

Faptele sale nu pot constitui mai multe infracțiuni concurente deoarece sustragerile au fost comise după o supraveghere atentă a apartamentelor, prin folosirea acelorași mijloace și instrumente de efracție, iar bunurile au fost valorificate printr-o societate comercială înființată de inculpat în acest scop.

În consecință, toate faptele de sustragere comise de inculpat intră în conținutul unei singure infracțiuni de furt calificat, care, în raport cu valoarea bunurilor sustrase (146 mil.lei), a produs consecințe deosebit de grave.

Stabilirea unor asemenea consecințe în cazul comiterii infracțiunii de furt este un atribut exclusiv al instanței de judecată în baza probelor administrate în cauză.

SECTIUNEA IV

FORME , MODALITATI, SANCTIUNI

A. FORME

a) TENTATIVA

Infracțiunea de furt realizându-se prin comisiune este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracțiunii; legea pedepsește însă numai tentativa la infracțiune, într-un text distinct de la finele titlului "Infracțiuni contra patrimoniului" (art.222 Cod penal). Datorită specificului furtului, această faptă nu este susceptibilă de a fi comisă în forma tentativei perfecte, ci numai a tentativei imperfecte.

De asemenea, este posibilă tentativa relativ improprie prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul știa că se află, sau tentativa întreruptă de furt în cazul când infractorii au fost prinși în timpul săvârșirii furtului.

Cu alte cuvinte, faza actelor de executare începută dar întreruptă sau rămasă fără rezultate, din cauze independente de voința făptuitorului, constituie forma de infracțiune a tentativei de furt care este incriminată și pedepsită prin dispoziția din art.222 Cod penal. Așadar, este vorba despre cazul în care latura obiectivă a infracțiunii de furt nu este realizată integral, întrucât executarea începută a fost întreruptă pe parcursul desfășurării ei sau deși dusă până la capăt nu și-a produs efectul (constând în trecerea bunului în sfera de stăpânire a făptuitorului).

Activitatea anterioară primului act de executare se plasează în faza actelor de pregătire a infracțiunii de furt, neîncriminate însă de legea penală, iar din momentul producerii rezultatului, fapta constituie infracțiunea de furt consumat.

Apare necesară o delimitare cât mai exactă a actelor de executare atât față de actele pregătitoare (sau de pregătire), acte ce nu sunt incriminate de legea penală română, cât și de infracțiunea consumată, care se pedepsește mult mai aspru decât tentativa.

Drept urmare , în sfera actelor de executare intră cele care se integrează în acțiunea constitutivă a acestei infracțiuni ( exemplu, infractorul este prins în momentul când pusese mâna pe obiectul pe care voia să și-l însușească). Tot în sfera actelor de executare intră și actele care deși nu se integrează în acțiunea constitutivă a acestei infracțiuni fac însă parte în mod nemijlocit din lanțul actelor care tind direct la săvârșirea ei (de exemplu, fapta celui care, se introduce în locuința unei persoane, a cărei ușă era deschisă, fiind surprins în momentul în care se pregătea să deschidă un dulap din care voia să sustragă niște lucruri).

Pe de altă parte, nu pot fi considerate acte de executare a infracțiunii de furt confecționarea unei chei pe care făptuitorul voia să o folosească pentru a deschide ușa unei case în care urma să pătrundă pentru a-și însuși niște lucruri, ori luarea mulajului dispozitivului de închidere pentru a-și confecționa o cheie în același scop.

In ce privește limita superioară a actelor de executare ce caracterizează tentativa, aceasta este determinată de momentul în care operează trecerea bunului în sfera de stăpânire a făptuitorului.

CONSUMAREA

Fapta de furt este consumată în momentul când acțiunea de luare a bunului din posesia sau detențiunea persoanei căreia se află a fost dusă până la capăt, astfel încât bunul a fost scos din sfera unde se află la dispoziția subiectului pasiv și a trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului indiferent de durata acestei stăpâniri.

Așadar, latura obiectivă este realizată integral, și deci infracțiunea de furt este consumată prin această trecere (în sfera de stăpânire a făptuitorului a bunului care face obiectul furtului). Simpla deposedare a subiectului pasiv nu duce automat la realizarea infracțiunii de furt, și deci la consumarea ei.

Această dorință este realizată oricât de puțin timp făptuitorul a fost în stăpânirea de fapt a bunului. Astfel, cerința la care ne-am referit este realizată și atunci când făptuitorul este surprins în curtea sau locuința din care fura și este deposedat de lucrurile pe care le luase. Tot astfel s-a soluționat și cazul în care făptuitorul a ascuns bunul pe care urma să-l sustragă chiar în casa părții vătămate. Deși bunul respectiv nu a părăsit locuința victimei se consideră că, prin ascunderea lui într-un loc știut doar de infractor, bunul a fost scos din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului, trecând în cea a făptuitorului care poate dispune de acel bun.

În literatura juridică penală au fost emise mai multe teorii cu privire la momentul consumativ al infracțiunii de furt și anume: – teoria aprehensiunii , potrivit căreia este suficient pentru consumarea furtului ca făptuitorul să fi apucat a pune mâna pe bunul altuia; teoria amoțiunii, după care bunul trebuie să fi fost deplasat de la locul unde se afla indiferent dacă a fost dus în altă parte; teoria illațiunii , care cere ca lucrul să fi fost dus în altă parte sau ascuns; teoria apropriațiunii potrivit căreia bunul trebuie să fi trecut în posesia (stăpânirea de fapt) a infractorului, indiferent cât durează această posesie.

Codul penal român a adoptat această ultimă teorie, instanțele de judecată, fiind , așa cum am arătat și în exemplele anterioare, constante în a promova în hotărârile lor teoria apropriațiunii.

Tot în spiritul acestei teorii este și exemplul în care inculpatul pătrunde într-o seră, rupe o cantitate de flori pe care le pune în sacoșe pentru a le fura, dar este surprins pe când încerca să părăsească locul faptei. Aceasta este o infracțiune consumată de furt și nu o tentativă deoarece momentul surprinderii sale cu bunurile sustrase, inculpatul intrase deja în stăpânirea lor.

EPUIZAREA

Activitatea de luare a bunului poate îmbrăca uneori forma unei activități continue (de exemplu, în cazul sustragerii de energie electrică) sau a unei activități continuate (exemplu luarea în mai multe reprize în executarea aceleiași rezoluții, a unor lucruri dintr-o locuință).

In aceste cazuri, elementul material al furtului și anume acțiunea de luare , se prelungește după momentul consumării, amplificându-și urmările imediate.

Momentul epuizării furtului este considerat a fi atins în clipa în care au încetat actele de prelungire ale activității ilicite de luare.

In ipoteza în care infracțiunea de furt se prezintă sub formă continuă, momentul epuizării acesteia are loc odată cu încetarea actelor de prelungire a activității infracționale.

Epuizarea, reprezentând o formă a infracțiunii, circumstanțele ivite în faza de prelungire vor fi luate în seamă la încadrarea furtului (simplu sau calificat) și la individualizarea pedepsei.

B. MODALITATI

a. MODALITATI NORMATIVE

Principalele modalități sub care s-ar putea înfăptui furtul își găsesc corespondența în norma incriminatoare.

Potrivit art. 208 Cod penal și art.210 Cod penal, furtul simplu cunoaște următoarele modalități normative:

furtul de bunuri materiale;

furtul de energii sau înscrisuri;

furtul unui bun care aparține în întregime sau în parte făptuitorului;

furtul unui vehicul cu scopul de a-l folosi;

furtul săvârșit între soți;

furtul săvârșit de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta.

In cazul furtului calificat prevăzut de art.209 Cod penal la aceste modalități normative prevăzute mai sus se adaugă condiția existenței cel puțin a uneia dintre circumstanțele prevăzute în cadrul acestui articol.

b. MODALITATI FAPTICE

Modalitățile faptice privesc particularizări concrete. In privința acestor modalități, furtul se prezintă ca varietate de modalități de realizare, cu particularități care duc, în mod firesc, la existența unui bogat cadru de modalități ale infracțiunii.

Modalitățile faptice se deosebesc prin anumite particularități care sunt legate de elementele structurale ale infracțiunii de furt sau aspectele exterioare ale acesteia.

Referitor la elementele structurale, deosebim o varietate de modalități faptice privitoare la obiectul material existând furturi de obiecte uzuale, furturi de animale, furturi de vehicule, furturi de bagaje, furturi de poșete, etc. In raport cu subiecții activi, priviți tot ca elemente structurale, există: furturi cu făptuitor unic, furturi săvârșite în bande, furturi între rude sau coproprietari, furturi săvârșite de personal de serviciu etc.

Trecând la aspectele exterioare ale infracțiunii de furt, din punctul de vedere al locului și timpului, se cunosc: furturi săvârșite în locuințe, furturi săvârșite în locuri aglomerate, furturi de pe câmp sau din pădure, furturi de la garderobă, furturi săvârșite noaptea, furturi săvârșite în timpul transportului, furturi săvârșite în timpul unor calamități etc.

După felul executării și mijlocele de executare a acțiunii de luare sunt posibile numeroase modalități: furt cu efracție , furt cu chei potrivite, furt de buzunare, furt prin substituire de obiecte, furt prin folosire de narcotice, furt cu simulare de calități etc.

Imprejurarea care particularizează fiecare modalitate de furt dând un colorit propriu faptei săvârșite, servește la cunoașterea mai exactă a gradului concret de pericol social pe care îl prezintă acea faptă și a periculozității făptuitorului.

Așa cum reiese și din exemplele anterioare, unele din aceste împrejurări au fost considerate mai grave fiind analizate ca elemente circumstanțiale care schimbă calificarea furtului din simplu în furt calificat (art.209 Cod penal).

Exceptând aceste situații, celelalte modalități faptice trebuie luate în serios la individualizarea pedepsei pentru a se putea stabili dacă ansamblul circumstanțelor concrete în care s-a săvârșit furtul constituie, după caz, o circumstanță agravantă sau una atenuantă. Analiza trebuie făcută atent deoarece o anumită împrejurare poate fi într-o situație, circumstanță atenuantă, iar în alta poate fi agravantă.

De asemenea, după adoptarea Legii nr.140/1996 modificată ulterior prin Ordonanța Guvernului nr.207/2000, s-a acordat o mai mare importanță pagubelor materiale în sensul că dacă se creează un prejudiciu mai mare de 1.000.000.000 de lei fapta se încadrează în infracțiunea de furt calificat (art.209 lit.m, Cod penal), în timp ce , în vechea normă, furtul cu prejudicii mari constituia doar o agravantă a infracțiunii de furt simplu.

C. SANCTIUNI

PEDEAPSA PRINCIPALA

In cazul furtului simplu, forma consumată se sancționează cu închisoare de la 1 an la 12 ani, fie că este comis asupra patrimoniului privat, fie contra celui public.

Când furtul este comis de un infractor minor limitele pedepsei cu închisoarea se reduc la jumătate ori se va aplica o măsură educativă. In cazul tentativei la infracțiunea de furt limitele pedepsei se vor reduce la jumătate.

Furtul calificat prevăzut la art.209, alin.1, lit. a-i Cod penal se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani.

In continuare, vechea prevedere a fost modificată prin Ordonanța Guvernului nr.207 din 15 noiembrie 2000 privind modificarea și completarea Codului penal și a Codului de procedură penală apărută în Monitorul Oficial nr.594 din 22 noiembrie 2000.

Conform noilor prevederi alineatul 2 al art.209 prevede faptul că tot cu pedeapsă de la 3 la 15 ani se pedepsește furtul privind un bun care face parte din patrimoniul cultural sau furtul privind un act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.

Tot prin Ordonanța Guvernului nr.207/2000, după alineatul 2 se introduce un nou alineat, alineatul 3, cu următorul cuprins: "Furtul privind următoarele categorii de bunuri:

țiței, produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne sau vagoane cisternă;

componente ale sistemelor de irigații;

componente ale rețelelor electrice;

un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situații de urgență publică în caz de incendii;

un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenție la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;

instalații de siguranță și dirijare a traficului feroviar, rutier, naval și aerian și componente ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport;

bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranța autovehiculelor și a persoanelor pe drumurile publice, se pedepsește cu închisoare de la 4 la 18 ani."

La ultimul alineat al art.209 se prevede faptul că în cazul în care furtul a produs consecințe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

PEDEAPSA COMPLIMENTARA

Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani și instanța constată că față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.

Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi este facultativă.

Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei.

Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice;

dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat;

dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii;

drepturile părintești;

dreptul de a fi tutore sau curator.

Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b nu se poate pronunța decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit.a, afară de cazul când legea dispune altfel.

Pedeapsa complimentară a degradării militare constă în pierderea gradului și a dreptului de a purta uniformă.

Degradarea militară se aplică obligatoriu condamnaților militari și rezerviștilor, dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea mai mare de 10 ani sau detențiunea pe viață.

Degradarea militară poate fi aplicată condamnaților militari și rezerviștilor pentru infracțiuni săvârșite cu intenție (furtul), dacă pedeapsa principală stabilită este de cel puțin 5 ani și de cel mult 10 ani.

b.CONFISCAREA SPECIALA

Confiscarea specială este singura măsură de siguranță cu caracter patrimonial.

Conform art.118 Cod penal, sunt supuse confiscări speciale:

lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală;

lucrurile care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârșirea unei infracțiuni, dacă sunt ale infractorului (pontoarcă folosită pentru a deschide ușa, șperaclul , cheia mincinoasă, sau cheia adevărată etc.);

lucrurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei infracțiuni sau pentru a răsplăti pe infractori (bani, alte foloase cum ar fi: bijuterii, aparate electronice, obiecte de valoare etc.);

lucrurile dobândite în mod vădit din săvârșirea infracțiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

lucrurile deținute în contra dispozițiilor legale (de exemplu: arme și muniții deținute ilegal).

CAPITOLUL AL III-LEA

ALTE ASPECTE REFERITOARE LA INFRACTIUNEA DE FURT CALIFICAT PRIVITA CA INFRACTIUNE CONTRA PATRIMONIULUI

SECTIUNEA I

ASPECTE DE CRIMINOLOGIE PRIVIND INFRACTIUNEA DE FURT CALIFICAT

Facilitățile oferite de procesul schimbării politice, sociale și economice din România, coroborate cu insuficiența și, uneori, ineficiența controlului legitim, au favorizat mai ales criminalitatea orientată spre profit, care are tendința de a dobândi caracter global, exploziv și organizat, agresionând patrimoniul public în ansamblul său, structurându-se și multiplicându-se neîncetat, concretizându-se în fapte penale de o mare diversitate și complexitate sub aspectul numărului de participanți, metodele folosite, prejudiciilor cauzate și importanței agenților economici și instituțiilor vizate.

După 1989, criminalitatea economică în complexitatea sa, a cuprins practic toate sferele economico-financiare, pornind de la aprovizionarea tehnico-materială din economie și terminând cu procesul de privatizare și decontare a operațiunilor financiar-bancare.

Pe fondul unei accentuate stări de indisciplină și dezordine, a unei atitudini de sfidare a legislației economice privind administrarea și protecția patrimoniului public, au avut loc acte de sustragere, abuzuri și neglijențe, benefice pentru infractori, multe din bunuri fiind valorificate în afara granițelor României prin contrabandă.

Prin formarea de legături în lumea interlopă internațională și trecerea frontierei folosindu-se de documente false sau prin alte locuri decât cele impuse controlului vamal, s-a valorificat o gamă largă de produse de la cele de strictă necesitate pentru populație, până la obiecte din patrimoniul cultural național și substanțe radioactive.

Imaginea statistică a acestui gen de infracțiuni este elocventă:

TABELUL Nr.1 : INFRACTIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

TABELUL Nr.2 : INFRACTIUNI DE FURT

TABELUL NR.3 – PREJUDICIUL CAUZAT PRIN FURT (în miliarde lei)

Aspectul relativ limitat (în cifre absolute și ca imagine grafică) a infracțiunilor contra avutului public, (respectiv a infracțiunii de furt) este contrazis de imaginea prejudiciului produs economiei naționale prin aceste fapte penale. In realitate, în cazul infracțiunilor contra avutului public, acestea ori nu au fost sesizate de organele din sistemul justiției penale, ori li s-a schimbat încadrarea juridică prin eliminarea dimensiunii publice a acestora și trecerea lor în categoria ilicitului privat, (mai ales ca urmare a modificărilor din reglementarea juridică post-revoluționară)

Schimbarea intervenită în societatea post-decembristă s-a reflectat și asupra fenomenului infracțional. Astfel, în cazul infracțiunii de furt calificat prevăzută la art.209 s-au operat modificări și completări necesare prin introducerea lit.c și d în cadrul actualului alin.2, precum și introducerea alineatelor 3 și 4 .

Așadar, pe lângă aspectele clasice, începând cu anul 1990, criminalitatea, în general, în țara noastră are cauze și motivații strâns legate de perioada de criză pe care o traversăm. Escaladarea fenomenului infracțional în materia furturilor reprezintă, de fapt, consecința recesiunii , a crizei pe care o traversează societatea românească, a situației economice instabile, șomajului și mai ales inflației care determină o sărăcie accentuată, inegalități economice frapante, sentimente de nesiguranță și frustrare.

Această stare de lucruri, există în societatea românească, își are originea în mai multe cauze. O primă cauză este reprezentată de starea de anormalitate socială determinată de crize sociale de amploare, crize ce determină o devalorizare a sistemului de norme și valori care par să intre în dizgrația și indiferența infractorilor. S-a redus astfel considerabil respectul față de lege și față de instituțiile însărcinate cu impunerea acesteia.

O altă cauză care a dus la creșterea continuă a infracționalității, a furturilor în special, este starea de timorare a reprezentanților legii, a celor în măsură să pedepsească fărădelegile semenilor lor. Lipsa lor de reacție a permis crearea unei false imagini asupra drepturilor și obligațiilor indivizilor certați cu normele legale și morale, care și-au imaginat că democrația permite orice și că pot scăpa nepedepsiți pentru faptele lor antisociale.

Tot la nivelul ansamblului social post-revoluționar se remarcă apariția unei cauzalități economice din ce în ce mai pronunțate, determinată – pe de o parte – de dorința "nebună" a unora de a se îmbogăți cât mai rapid și, dacă este posibil, prin cât mai puțină muncă , – iar pe de altă parte – de lipsa efectivă a mijloacelor de trai în multe alte cazuri. Este posibil ca această situație să se agraveze și mai mult în cazul continuării deteriorării nivelului de trai. O modalitate "la modă" de îmbogățire rapidă o constituie implicarea în activități cu caracter privat a unor manageri de la diverse niveluri care au înființat, direct sau prin intermediari, firme care au profit similar unităților cu capital de stat pe care le conduc. După realizarea unor astfel de firme, managerii fură efectiv utilaje, materii prime, produse finite pe care le valorifică prin intermediul firmelor personale, ducând astfel, de multe ori, la falimentarea unităților de stat.

Pentru diminuarea acestui fenomen de degradare socială care tinde să ia amploare se impune o explicare mai exactă a termenului de "democrație" care este perceput în societatea românească contemporană total eronat și în special de către generația tânără.

De asemenea, se impune creșterea autorității instituțiilor și organelor care au atribuții pe linia aplicării și respectării legii (cazul poliției de care nu se mai teme nimeni este elocvent în acest sens), precum și a celor însărcinate cu înfăptuirea justiției a căror credibilitate a scăzut continuu. Tot pentru scăderea ratei infracțiunilor de furt simplu sau furt calificat se impune o creștere a nivelului de trai, lucru care ar face cel puțin o parte a infractorilor, să nu continue după prima faptă, devenind astfel recidiviști. Un rol important îl are și reconversia socială ulterioară executării unei pedepse după săvârșirea unei infracțiuni. In România o astfel de persoană este marginalizată, acceptarea sa fiind foarte greu realizată, dacă nu imposibilă.

SECTIUNEA a II-a

ASPECTE DE PROCEDURA PENALA PRIVIND CERCETAREA INFRACTIUNII DE FURT CALIFICAT

CONSIDERATII GENERALE

Furtul calificat este o infracțiune cu un pericol social ridicat întrucât, pe lângă pagubele pricinuite patrimoniului, lezează grav și relațiile sociale care ocrotesc viața, integritatea corporală și sănătatea persoanelor.

Schimbările petrecute în societatea românească au determinat restructurarea tuturor sferelor vieții economico-sociale. In mod firesc, măsurile precizate privind reorganizarea întregii activități economice și-au găsit reflectarea și în planul legislativ, actuala lege penală nefăcând nici o distincție sub aspectul tratamentului juridic între faptele îndreptate împotriva proprietății publice și cele care aduc atingere proprietății private.

Reunirea într-un singur titlu a infracțiunilor contra patrimoniului – denumite genetic "Infracțiuni contra patrimoniului"- a avut menirea de a alinia prevederile legii penale la dispozițiile cuprinse în Constituție, în sensul eliminării tratamentului juridic discriminator – după cum faptele de natură penală erau îndreptate împotriva "avutului obștesc" sau "avutului personal" – iar pe de altă parte, a pus capăt opiniilor contradictorii generale din sfera de aplicabilitate a noțiunii de "avut obștesc".

PROBLEME PE CARE TREBUIE SA LE LAMUREASCA CERCETAREA

Având în vedere formele pe care le îmbracă infracțiunea de furt calificat, varietatea modalităților de comitere, frecvența cu care se săvârșesc și prejudiciile , organele de urmărire penală au datoria să analizeze , în detaliu fiecare cauză în parte , să stabilească problemele pe care trebuie să le lămurească cercetarea și pe această bază, să desfășoare activități specifice pentru administrarea probelor.

Sesizarea despre săvârșirea unor astfel de fapte, organele de urmărire penală trebuie să lămurească:

Locul și timpul săvârșirii furtului.

Prin lămurirea acestei probleme se (realizează) rezolvă o serie de probleme importante. Astfel, locul faptei oferă de multe ori posibilități pentru identificarea, relevarea, fixarea și ridicarea urmelor și a mijloacelor materiale de probă, interpretarea și valorificarea acestora în scopul elucidării diverselor împrejurări ale cauzei.

De asemenea, cunoașterea locului și timpului săvârșirii faptei poate duce la formarea cât mai corectă a cercului de bănuiți. Acest cerc de bănuiți va fi format, cunoscând elementele enumerate anterior, din persoanele care domiciliază în zona respectivă, din cercul de prieteni ai victimei, dintre persoanele care frecventează anumite locuri din zona respectivă. Totodată, între persoanele bănuite trebuie să intre în primul rând persoane cu trecut dubios, foști condamnați sau cei care sunt predispuși la comiterea de infracțiuni. Trebuie precizat faptul că o activitate care implică o conlucrare între mai multe organe de poliție trebuie să se realizeze prin organizarea activității de culegere de informații, lucru ce trebuie realizat cu prioritate imediat după sesizarea și efectuarea cercetării la fața locului.

Tot după locul și mai ales timpul în care s-a săvârșit fapta se vor identifica eventualii martori. Avem în vedere atât martorii oculari, cât și alte persoane care ne pot furniza date importante referitoare la cauză.

Veridicitatea martorilor și a persoanelor ascultate poate fi verificată prin cunoașterea locului și a timpului săvârșirii faptei. Se poate aprecia astfel dacă, în condițiile date -distanță, luminozitate, etc. – martorii sau alte persoane au oferit informații corecte referitoare la cauză. In același sens, se va putea aprecia veridicitatea declarațiilor persoanei vătămate cu privire la posibilitățile pe care le-a avut de a reține semnalmentele făptuitorului și deci, de a-l putea recunoaște în situația în care i-ar fi prezentat.

Cunoscând locul și timpul săvârșirii infracțiuni, există posibilitatea să se stabilească activitățile desfășurate de învinuit și inculpat în perioada critică, iar prin activitățile de urmărire penală desfășurate să se administreze probatoriile necesare în vederea înlăturării "alibiurilor" invocate de făptuitor. Se oferă, de asemenea, posibilitate organelor de urmărire penală de a verifica veridicitatea declarațiilor victimei privitoare la bunurile ce pretinde că i-au fost furate. S-a constatat în practica organelor judiciare, în multe cazuri, că, de exemplu, gestionarii declară că li s-a furat mai mult pentru a acoperi anumite lipsuri, sau chiar persoane fizice care fac declarații asemănătoare pentru a primi anumite dezdăunări.

Tot pe baza locului sau a timpului săvârșirii faptei se face posibilă darea în urmărire operativă a bunurilor sustrase, iar luarea operativă a măsurilor de identificare, urmărire și prindere a făptuitorului își au originea tot în stabilirea locului și a timpului de producere a faptei.

Incadrarea juridică corectă a furtului se face , de asemenea, prin cunoașterea condițiilor de loc și timp. Așadar, dacă fapta s-a produs noaptea , în timpul unei calamități, într-un mijloc de transport în comun sau într-un loc public, sunt îndeplinite condițiile cerute pentru furtul calificat. Se poate depista cauza care a determinat sau favorizat comiterea faptei și , în consecință, se pot lua măsurile necesare de prevenire.

b.Modul de operare folosit pentru săvârșirea infracțiunii.

Lămurirea problemei modului de operare folosit reprezintă fără îndoială, una din sarcinile esențiale ale cercetării.

Organele de urmărire penală trebuie să lămurească dacă furtul s-a comis în vreuna din împrejurările ce duc la calificarea faptei.

Importanța cunoașterii modului în care făptuitorul a intrat în posesia bunurilor sau valorilor este evidențiată și prin aceea că oferă posibilitatea determinării activităților specifice care urmează a fi întreprinse pentru administrarea probelor. Astfel, modul de operare poate ajuta la stabilirea cercului de bănuiți, infractorii având în majoritatea cazurilor un anumit mod de a comite un furt.

Și modul de operare poate duce la o corectă încadrare juridică a faptei. Escaladarea, efracția încuietorilor, spargerea geamurilor, folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase sunt tot atâtea elemente ce duc la calificarea furtului. Prin modul de operare, prin cunoașterea lui, se ajunge la identificarea și ridicarea obiectelor folosite la săvârșirea furtului.

Bunurile, valorile care au fost sustrase și persoana prejudiciată, precum și celelalte urmări ale săvârșirii infracțiunii.

Bunurile și valorile ce formează obiectul activității ilicite îmbracă o diversitate de forme și tipuri.

Determinarea bunurilor sustrase este necesară pentru:

1. darea acestora în urmărire;

2. identificarea lor asupra făptuitorilor ori altor persoane care au intrat în posesia lor;

3. restabilirea situației anterioare, prin restituirea lucrurilor părții vătămate;

verificarea dacă bunurile sau valorile reclamate ca furate se găseau în patrimoniul organizației sociale sau persoanei fizice;

aprecierea dacă (bunurile sau valorile) pretențiile civile formulate sunt justificate ori cei păgubiți încearcă să obțină o despăgubire mai mare decât li s-ar cuveni de drept;

corecta individualizare a faptei și reliefarea cauzelor, condițiilor, împrejurărilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii;

asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare, ținând cont de faptul că formele agravate ale furtului sunt condiționate de consecințele deosebit de grave care s-au produs prin fapta ilicită.

In practica de urmărire penală s-au întâlnit situații când asupra persoanei cercetate au fost descoperite bunuri și valori, pe care aceasta nu le-a putut justifica.

De asemenea, se impune stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat pentru o cât mai bună încadrare juridică a faptei. Se știe că, dacă paguba a fost mai mare de 1.000.000.000 lei, furtul este încadrat la furt calificat și nu la furt simplu.

Făptuitorii și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii.

Această problemă se pune, îndeosebi, în cazul furturilor săvârșite de grupuri de infractori, ce au comis timp îndelungat mai multe infracțiuni de acest gen.

Stabilirea exactă a numărului de făptuitori duce la încadrarea furtului ca fiind calificat sau nu. Totodată, stabilirea contribuției fiecăruia la săvârșirea faptei duce la o cuantificare cât mai exactă a pedepselor pe care le primește fiecare. Tot în funcție de contribuție se va stabili participarea penală și anume dacă va exista coautorat , complicitate sau instigare din partea anumitor indivizi.

Lămurind problemele legate de făptuitori, calitatea și contribuția la săvârșirea infracțiunilor , organul de urmărire penală trebuie să stabilească dacă sunt întrunite condițiile legale pentru a li se reține în sarcină și infracțiunea de asociere în vederea comiterii de infracțiuni. De aici, necesitatea de a se lămuri și alte aspecte , vizând perioada de când făptuitorii acționează împreună, înțelegerile intervenite între ei, scopul constituirii în grup și rolul fiecăruia.

e.Destinația bunurilor și valorilor sustrase și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat.

Recuperarea prejudiciului cauzat reprezintă o sarcină de prim ordin pe care organele de urmărire penală trebuie să o urmărească pe toată durata cercetărilor.

Lămurirea acestei probleme prezintă importanță din mai multe considerente:

oferă garanția restabilirii anterioare – prin restituirea prejudiciului persoanei păgubite;

asigură, pe lângă repararea pagubei și un important mijloc de probă în dovedirea vinovăției făptuitorului;

permite stabilirea bunei sau relei-credințe a persoanelor care au achiziționat bunurile , reaua-crediință constituind temei pentru extinderea cercetărilor și pentru alte fapte și făptuitori;

dă posibilitatea descoperirii și ridicării – pe lângă bunurile ce fac obiectul cauzei aflate în lucru – și a altor obiecte ori valorii provenite din furturi anterioare și ai căror – autori nu au fost încă descoperiți.

In fața organelor de urmărire penală se ridică și sarcina evaluării pagubelor produse prin furt. In cazul prejudicierii patrimoniului acțiunea civilă se pornește și se exercită din oficiu.

De-a lungul timpului au existat polemici legate de momentul la care trebuie să se calculeze prejudiciul. In cele din urmă s-a stabilit că această calculare, a prejudiciului pentru soluționarea laturii penale în cazul unor infracțiuni contra patrimoniului – inclusiv furtul simplu sau calificat – când pentru încadrarea juridică se ține cont și de valoarea pagubei se face în raport cu prețurile existente la data comiterii infracțiunii.

f. Existența concursului de infracțiuni.

De cele mai multe ori comiterea infracțiunilor de furt este însoțită de încălcarea altor norme legale (cele referitoare la circulația pe drumurile publice, cele care reglementează regimul armelor și munițiilor, substanțelor ori produselor toxice etc.) ceea ce duce la apariția unui concurs între furt și acest gen de infracțiuni.

Tot organele de urmărire penală trebuie să rețină în sarcina făptuitorilor – atunci când sunt întrunite condițiile legale – alături de infracțiunea de furt și asocierea în vederea comiterii de infracțiuni.

g.Condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea furtului.

Clarificarea condițiilor și împrejurărilor care au favorizat comiterea furtului este de natură să ofere organelor de urmărire penală posibilitatea realizării laturii preventive.

Pentru clarificarea tuturor problemelor pe care le ridică cercetare se impune cu necesitate cunoașterea detaliată a tuturor actelor normative, precum și a aspectelor rezultate din literatura de specialitate și practica pozitivă a organelor judiciare. Numai în acest mod se va putea asigura administrarea probatoriilor complete, temeinice și legale, în raport cu specificul și particularitățile fiecărei cauze penale.

PRIMELE ACTIVITATI CARE SE INTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR

O primă activitate și poate cea care prezintă cea mai mare importanță, este cercetarea la fața locului. Această activitate, deși are caracter auxiliar, prezintă o semnificație deosebită în realizarea scopului procesului penal.

Această cercetare se efectuează la locul producerii infracțiunii. Prin "loc al faptei" se înțeleg, în general, următoarele:

locul în care s-au aflat bunurile și valorile sustrase;

itinerarul parcurs de infractori în momentul premergător ajungerii la locul de unde și-au însușit bunurile sau valorile;

locul unde făptuitorii s-au ascuns și au pândit victima;

itinerarul parcurs de autorii infracțiunii după desfășurarea activității ilicite și pe care au fost urmăriți de către persoanele vătămate, martorii oculari sau organul constatator;

locurile unde au fost ascunse sau depozitate obiectele sau valorile provenite din furt;

locurile unde s-au ascuns făptuitorii – după săvârșirea infracțiunii – pentru a scăpa de urmărire , în condițiile concrete de săvârșire a faptei etc.

Prin observarea și interpretarea modului de operare, organele de urmărire penală trebuie să stabilească locul de unde va începe cercetarea, modul în care se va face aceasta, pentru a nu scăpa examinării nici o urmă sau mijloc material de probă.

Toate constatările făcute cu ocazia cercetării la fața locului trebuie consemnate – în detaliu – în procesul verbal de constatare ilustrat cu planșa cuprinzând fotografiile judiciare executate și schița locului faptei.

Printre activitățile cu pondere deosebită pe linia prevenirii, un rol important îl ocupă constatarea infracțiunii flagrante. După cum este cunoscut, este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după comitere. Cu alte cuvinte, pentru a exista starea de flagranță, prinderea făptuitorului trebuie să se realizeze în timpul și la locul faptei sau cât mai aproape de acest moment. De asemenea, este considerată flagrantă și infracțiunea al cărui făptuitor – imediat după comiterea faptei – este urmărit de persoana vătămată, martorii oculari sau de strigătul public.

Constatarea flagrantă a infracțiunii de furt permite folosirea procedurii speciale de urmărire și judecare. In cazul în care sunt întrunite cerințele legale, fapta și făptuitorul fiind cunoscuți, iar probele de vinovăție sunt evidente se impune folosirea acestei proceduri. Intr-o astfel de situație , declarațiile părții vătămate, ale martorilor și ale făptuitorilor vor fi consemnate în procesul verbal la persoana I singular.

Obținând condamnarea făptuitorilor pentru furtul constatat în flagrant, organele de urmărire penală vor putea proceda în continuare la efectuarea de verificări pentru a dovedi vinovăția acestora și cu privire la alte furturi, fără a împieta asupra operativității cercetărilor, a prelungirii arestării preventive etc.

O altă activitate importantă este identificarea și ascultarea martorilor și a părții vătămate. Martorii pot fi identificați din rândul persoanelor care au perceput unele episoade ale faptei, care au văzut la infractori bunuri provenite din furt, care au confecționat acestora diverse chei sau instrumente – folosite ulterior la comiterea infracțiunilor – , care au primit sau cumpărat anumite bunuri din cele sustrase ori care cunosc despre preocupările infractorilor modul cum și-au petrecut timpul în perioada critică, anturajul, felul de viață etc.

Ascultarea martorilor are drept scop stabilirea acelor împrejurări, episoade ale furtului, care au fost percepute direct în momentul săvârșirii lor, ca și identificarea autorului – din rândul persoanelor incluse în cercul de bănuiți ori a celor văzute la fața locului.

În ascultarea martorilor trebuie urmărit ca aceștia să relateze faptele așa cum le au imprimate în memorie, fără a fi influențați în vreun fel de alte persoane aflate la fața locului sau care au un anumit interes în cauza respectivă.

Și în cazul persoanei vătămate, ascultarea trebuie să se facă fie cu ocazia cercetării la fața locului, fie la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei. Aceasta cu atât mai mult cu cât victima ar putea deceda, lipsind astfel organul de urmărire penală de unele informații deosebit de utile pentru cauză. Din acest considerent, ascultarea, chiar neformală , se impune ca o necesitate de prim ordin.

Ascultarea martorilor și a părții vătămate este importantă deoarece astfel se pot afla amănunte interesante legate de infracțiunea comisă, lucruri ce nu pot fi aflate prin exploatarea urmelor și a altor mijloace de probă găsite la locul faptei.

Cu ocazia cercetării furtului, efectuarea percheziției se constituie într-o activitate de cea mai mare importanță, un mijloc eficace pentru dovedirea vinovăției făptuitorului.

Modul de efectuare al percheziției este cel cunoscut, cu precizarea că, în lumina noilor reglementări, la această activitate participă și apărătorul celui în cauză. Lipsa apărătorului nu împiedică desfășurarea activității, dacă acesta a fost încunoștiințat despre data și locul desfășurării percheziției.

Percheziția trebuie să se efectueze în baza autorizației, evitând în felul acesta consecințele negative ce ar putea surveni când se recurge la obținerea consimțământului scris al persoanei ce urmează a fi percheziționată și se primește refuzul acesteia.

Practica judiciară a semnalat cazuri când, după efectuarea percheziției, infractorii au readus bunurile și valorile furate în locuință. Pentru a preveni astfel de situații este necesar ca, încă din faza de pregătire, să fie identificate toate persoanele la care ar putea fi ascunse bunurile furate, iar perchezițiile să fie declanșate simultan.

Datele obținute cu ocazia cercetării la fața locului, rezultatul ascultării părții vătămate și a martorilor sunt de natură să ajute la identificarea, urmărirea și prinderea făptuitorilor. Acest lucru va fi posibil doar prin cumularea tuturor aspectelor cunoscute din cercetarea penală efectuată, atât informații legate de făptuitori, cât și cele legate de bunurile și valorile sustrase prin fapta comisă.

Toate informațiile obținute trebuie comunicate urgent unităților de poliție situate pe itinerariul pe care s-a deplasat făptuitorul.

La identificarea și prinderea infractorilor concură și alte activități, cum ar fi dispunerea constatărilor tehnico-științifice, efectuarea operativă a perchezițiilor, etc.

ALTE ACTIVITATI CARE SE INTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR

Pentru soluționarea temeinică și legală a cauzei, organele de urmărire penală trebuie să desfășoare și alte activități în vederea administrării probelor.

Printre acestea se numără:

Dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor criminalistice.

Constatările tehnico-științifice sau expertizele biocriminalistice și chimice pot, la rândul lor, conduce la restrângerea cercului de bănuiți și, prin coroborarea rezultatelor cu alte probe administrate în cauză, la identificarea făptuitorului.

b. Ascultarea învinuiților sau inculpaților.

Rezolvarea problematicii complexe pe care o ridică ascultarea învinuiților sau inculpaților nu se poate asigura decât printr-o temeinică pregătire și alegerea celor mai adecvate procedee tactice de ascultare pentru a se obține cele mai elocvente informații pentru desfășurarea anchetei.

c.Luarea măsurilor pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune.

Recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune este una din sarcinile de cea mai mare importanță pentru organele de urmărire penală.

d.Alte activități ce se întreprind pentru administrarea probelor.

Multitudinea de modalități și împrejurări faptice în care se săvârșesc infracțiunile de furt impun ca, în raport cu specificul fiecărei cauze , să se desfășoare și alte activități de urmărire penală (prezentarea pentru recunoaștere, reconstituirea, confruntarea, verificarea de înscrisuri, efectuarea unor revizii contabile – judiciare etc.)

Bibliografie

GH.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, Al.Boroi, I.Pascu, I.Molnar, V.Lazăr "Drept Penal.Partea speciala ", Editura EUROPA NOVA , Bucuresti, 1999

V.Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C-tin Bulai, R.Stănoiu, V.Roșca "Explicații teoretice ale Codului penal român.Partea specială", vol.III, Editura Academiei Române, București 1971

Legea 140/1996 de modificare și completare a Codului penal publicată în M.O.nr.289 din 14.XI.1996

Tudor R.Popescu -Brăila, Drept civil, vol.I, Editura Romcart S.A., București 1993

Matei B. Cantacuzino, Elementele Dreptului civil, Editura Cartea Românească, București 1921

Gh.Beleiu " Drept civil român", "Introducere în dreptul civil", " Subiectele dreptului civil", "Casa de editură și presă", "Șansa" SRL, București 1992

O.Loghin, Drept penal român, partea specială, vol. I, Casa de editură și presă "Șansa" SRL București, 1994

Theodor Vasiliu, G.Antoniu, D.Pavel, D.Lucinescu, V.Papadopol, V.Ramureanu, Codul penal comentat și adnotat. Partea specială. Vol.I, Editura Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1975

Gh.Nistoreanu, A. Boroi, I,Molnar, V. Dobrinoiu, I.Pascu, V, Lazăr Dr.Penal. Partea Speciala., Editura europa nova, Bucuresti, 1999

D. Lupescu, Acte de stare civilă, Editura Știițifică și Enciclopedică, București, 1980