Protectia Penala A Dreptului DE Autor Si A Drepturilor Conexe
PROTECȚIA PENALĂ A DREPTULUI DE AUTOR ȘI A DREPTURILOR CONEXE
Cuprins
Listă abrevieri
Introducere
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA PROPRIETĂȚII INTELECTUALE
1.1 . Definirea conceptului de proprietate intelectuală
1.2 . Momentul de la care începe protecția juridică a creației intelectuale
1.3 . Clasificarea drepturilor de proprietate intelectuală
1.4 . Aspecte privind criminalitatea în domeniul proprietății intelectuale
CAPITOLUL II PROTECȚIA PROPRIETĂȚII INTECTUALE ÎN ROMÂNIA
2.1 . Apariția și evoluția reglementărilor din domeniul proprietății intelectuale
2.2 . Cadrul național, instituțional și procedural în domeniul proprietății intelecutale
2.2.1 . Pilonul instituțional
2.2.2 . Sediul materiei
2.2.3 . Cadrul procesual
2.3 . Limitele juridiceale exercitării drepturilor de autor
2.4 . Convergența legislației naționale în domeniul proprietății intelectuale.
2.4.1 . Implementarea normelor privind drepturile de autor și drepturile conexe
CAPITOLUL III PROTECȚIA DREPTURILOR DE AUTOR PRIN NORME JURIDICE DE DREPT PENAL
3.1. Obiectul infracțiunilor
3.2 . Subiecții infracțiunilor
3.3. Conținutul constitutive al infracțiunilor
3.4. Aspectel procesuale specifice
3.5 . Durata protecției drepturilor de autor
CAPITOLUL IV ANALIZA INFRACȚIUNILOR PREVĂZUTE ÎN LEGEA NR. 8/1996 COMPLETATĂ PRIN LEGEA NR. 285/2004
4.1 . Evoluția reglementărilor în acest domeniu
4.2 . Comentariu introductiv
4.3 . Conținutul dreptului de autor
4.4 . Analiza infracțiunii prevăzute în articolul 140 în urma modificării legii nr. 8 / 1996 prin completare cu Legea nr. 285 / 2004 : ( potrivit O.R.D.A.)
4.5. Analiza infracțiunii prevăzute în articolul 141 în urma modificării legii nr. 8 / 1996 prin completare cu Legea nr. 285 / 2004 ( potrivit O.R.D.A
4.6 . Analiza infracțiunilor prevăzute în articolul 143 în urma modificării legii nr. 8 / 1996 prin completare cu Legea nr. 285 / 2004 ( potrivit O.R.D.A
CAPITOLUL V. CONCLUZII
JURISPRUDENȚA ROMÂNIEI
BIBLIOGRAFIE
Listă de abrevieri
Art – Articol
Alin – Alineat
Lit – Litera
C. Civ – Codul Civil
Nr. – Numărul
CD – Compact disc
DVD – Digital video disc
ISBN – International Standard Book Number
ISSN – International Standard Serial Number
OSIM – Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci
ORDA – Oficul Român pentru Dreptul de Autor
ANPC – Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor
ANV – Autoritatea Națională a Vămilor
GF – Garda Financiară
MFP – Ministerul Finanțelor Publice
ANCI – Agenția Națională pentru Comunicații și Informatică
OMPI – Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale
Introducere
Începând cu sfârșitul secolul XIX, în contextul apariției și evoluției științei dreptului, drepturile de proprietate intelectuală formează o instituție juridică relativ recentă, având o dezvoltare tot mai importantă. Creația intelectuală, ca element fundamental în reglementarea drepturilor de proprietate intelectuală, are un rol determinant în progresul societății, fiind principalul motor al progresului, astfel că importanța sa nu poate fi pusă la îndoială.
Din punct de vedere al reglementării juridice a proprietății intelectuale, considerăm că premisele acesteia au apărut în antichitate, s-au conturat în perioada Evului Mediu, fiind consolidată în contemporaneitate. În această perioadă a avut loc completarea și adaptarea legislațiilor naționale la noile realități economice și sociale, astfel că toate statele cu aspirații spre dezvoltare economică au adoptat reglementări juridice în acest domeniu.
Dat fiind faptul că dezvoltarea economiei și implicit a comerțului internațional pe plan international a cunoscut o creștere exponențială, s-a recunoscut necesitatea adoptării unor convenții internaționale și a înființării unor organisme cu atribuții în domeniul proprietății intelectuale.
Fenomenul globalizării a dus la o proliferare a fraudelor în domeniul proprietății intelectuale, acestea având un efect devastator asupra economiilor statelor lumii. Criminalitatea din acest domeniu cuprinde în principal trei categorii de activități ilicite, respectiv: contrafacerea de mărfuri, piratarea produselor și traficul acestora, existând însă și alte categorii de fapte incriminate, toate având ca obiectiv comun protejarea acestui tip de proprietate. Pierderile anuale înregistrate în urma fenomenului contrafacerii și piratării de mărfuri sunt estimate ca fiind de peste 700 miliarde de dolari, întreaga lume fiind sub spectrul amenințărilor acestui fenomen. Efectele acestui tip de criminalitate sunt multiple și complexe, atât în plan economic cât și social.
Luând în considerare toate aceste realități lucrarea își propune să abordeze în mod analitic problematica asumată în domeniul instituțiilor care reglementează dreptul proprietății intelectuale la nivel national și international și să identifice incongruențele și vulnerabilitățile sistemului actual de protecție a proprietății intelectuale urmând a fi punctate posibilităti de eficientizare la nivelul cadrului legal, procedural și instituțional.
Analiza interdisciplinară a fenomenului stă la baza demersului, principalele discipline avute în vedere fiind: teoria generală a dreptului, dreptul internațional penal, dreptul penal european, drept penal și procedură penală națională, criminologie, comerț internațional, dreptul afacerilor, drept financiar fiscal și vamal și, nu în ultimul rând, dreptul proprietății intelectuale.
Sub aspect metodologic, la elaborarea lucrării s-au aplicat următoarele metode:
– metoda analizei istorice, utilizată pentru investigarea originii și evoluției dreptului proprietății intelectuale;
– metoda analizei comparative, aplicată pentru studiul modului de implementare în legislația națională a normelor internaționale;
– metoda analizei logice, cu componentele sale de analiză inductivă, deductivă sau de generalizare, având incidență în special în prezentarea și analizarea opiniilor doctrinare referitoare la domeniul abordat;
– metoda analizei sistematice, utilizată la studierea în amănunt a legislației naționale, europene și a tratatelor internaționale;
Demesul vizeză abordarea teoretică a fenomenului și analiza practică a sistemului, precum și convergența practicii interne cu cea europeană și internatională, ca exigență izvorâtă din necesitatea alinierii țării noastre la standardele europene și internaționale, protejarea proprietății intelectuale fiind de actualitate deosebită.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA PROPRIETĂȚII INTELECTUALE
1.1. Definirea conceptului de proprietate intelectuală
În lucrarea Drept civil. Drepturi reale principale, se definește dreptul de proprietate privată ca fiind „dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosință și dispoziție (jus possidenti, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice”.
Definirea conceptului de proprietate intelectuală implică abordarea și tratarea în prealabil a termenului de proprietate, fără de care nu se poate aprofunda în mod riguros acest concept.
Astfel, proprietatea este o relație socială ce ia naștere în legătură cu însușirea și stăpânirea unui bun și că după natura sa, bunul poate fi atât corporal, adică tangibil, dar și incorporal. Această precizare prezintă relevanță în înțelegerea conceptului ce face obiectul demersului nostru.
Sintagma proprietate intelectuală se pare că a fost folosită în această formă pentru prima dată de către autorul francez A. Nion în cartea sa, Droits civils des auteurs, artistes et inventeurs, care a fost publicată în anul 1846.
Dreptul de proprietate intelectuală este recunoscut ca drept fundamental și prin Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de către Organizația Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948 care, stipulează :
1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui.
2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică ale cărei autor este.
Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, prin Declarația Mondială a Proprietății Intelectuale 2000, definește conceptul ca fiind: orice obiect de proprietate, care este admis de comun acord ca fiind de natură intelectuală și susceptibil de a fi protejat. Având în vedere cele prezentate mai sus, putem concluziona că proprietatea intelectuală reprezintă un ansamblu de drepturi ce decurg din activitatea intelectuală desfășurată de titular în domeniul științific, industrial, literar sau artistic. Deci, dreptul de proprietate intelectuală permite titularului să posede, să folosească și să dispună de produsul creației sale intelectuale. Avându-se în vedere natura incorporală a bunului ce face obiectul dreptului de proprietate intelectuală, protejarea acestuia nu se poate face prin simpla posesie, așa cum se întâmplă în cazul bunurilor corporale. Acest fapt stă la baza întregii concepții ce guvernează protejarea proprietății intelectuale.
Conceptul de proprietate intelectuală reprezintă un ansamblu de drepturi ce decurg din activitatea intelectuală desfășurată de titular în domeniul științific, industrial, literar sau artistic, care îi permit să posede, să folosească și să dispună de produsul creației sale intelectuale. Datorită naturii incorporale a bunului care face obiectul dreptului de proprietate intelectuală, protejarea acestuia nu se poate face prin simpla posesie, așa cum se întâmplă în cazul bunurilor corporale, acest fapt stând la baza întregii concepții ce guvernează protejarea proprietății intelectuale.
Specific dreptului de proprietate intelectuală este insusi obiectul dreptului sui generis. Astfel, obiectul dreptului de autor este alcătuit numai din opere de creație intelectuală. Fiind creații intelectuale, operele pot fi numai produsul activității individului uman. Într-adevăr, numai el dispune de capacitatea de a gândi, de educație și instruire, adică de elemente absolut necesare activității creative. Se poate constata astfel, că numai persoana umană (fizică) este creatoare de creație intelectuală, chiar dacă posterior desăvârșirii creației, drepturile privitoare la creație pot face obiectul exploatării lor de către personele juridice chiar daca acestea pot dobândi unele drepturi morale sau patrimoniale născute din realizarea diverselor opere. De asemenea, nu pot fi considerate opere produsele realizate de diferite aparate sau dispozitive, indiferent cât de sofisticate ar fi acestea, deoarece chiar aparatele și dispozitivele sunt, în fond, produsul creației umane.
În spiritul aceluiasi rationament, opera ca instituție socială devine desăvârșită, de sine stătătoare, la momentul la care ea devine un produs original finit. Astfel, aceasta va cuprinde suficiente elemente de originalitate menite a o distinge indubitabil de alte creații intelectuale de același gen. Întrucât opera constituie rezultatul unui efort de rezultat, putem afirma că modalitatea în care aceasta este realizată, forma concretă de exprimare sau destinația operelor, prezintă o importanță redusă din punct de vedere legal, atât în ceea ce privește efectul constitutiv al dreptului, cât și în ceea ce privește atribuirea acestuia din momentul în care opera începe să ființeze.
Un alt aspect definitoriu constă în aceea că pentru a fi protejată juridic, creația intelectuală trebuie să fie conformă cu ordinea publică și bunele moravuri. Această cerință se deduce din dispozițiile art. 14 C. Civ., care, sub denumirea marginală „buna-credință”, dispune că persoanele fizice și persoanele juridice, participante la raporturile juridice civile, trebuie să-și exercite drepturile și să își execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moai produsul activității individului uman. Într-adevăr, numai el dispune de capacitatea de a gândi, de educație și instruire, adică de elemente absolut necesare activității creative. Se poate constata astfel, că numai persoana umană (fizică) este creatoare de creație intelectuală, chiar dacă posterior desăvârșirii creației, drepturile privitoare la creație pot face obiectul exploatării lor de către personele juridice chiar daca acestea pot dobândi unele drepturi morale sau patrimoniale născute din realizarea diverselor opere. De asemenea, nu pot fi considerate opere produsele realizate de diferite aparate sau dispozitive, indiferent cât de sofisticate ar fi acestea, deoarece chiar aparatele și dispozitivele sunt, în fond, produsul creației umane.
În spiritul aceluiasi rationament, opera ca instituție socială devine desăvârșită, de sine stătătoare, la momentul la care ea devine un produs original finit. Astfel, aceasta va cuprinde suficiente elemente de originalitate menite a o distinge indubitabil de alte creații intelectuale de același gen. Întrucât opera constituie rezultatul unui efort de rezultat, putem afirma că modalitatea în care aceasta este realizată, forma concretă de exprimare sau destinația operelor, prezintă o importanță redusă din punct de vedere legal, atât în ceea ce privește efectul constitutiv al dreptului, cât și în ceea ce privește atribuirea acestuia din momentul în care opera începe să ființeze.
Un alt aspect definitoriu constă în aceea că pentru a fi protejată juridic, creația intelectuală trebuie să fie conformă cu ordinea publică și bunele moravuri. Această cerință se deduce din dispozițiile art. 14 C. Civ., care, sub denumirea marginală „buna-credință”, dispune că persoanele fizice și persoanele juridice, participante la raporturile juridice civile, trebuie să-și exercite drepturile și să își execute obligațiile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.
Nu în ultimul rând, o deosebită importanță o prezintă și categoriile de creație care nu sunt supuse regimului de protecție consacrat operelor întrucat delimitarea obiectului lucrării noastre trebuie conturat și în jurul acestora. Pentru o analiză detaliată, se impune o enumerare a acestora întrucât reglementarea legislativă are caracter limitativ. Astfel, potrivit Art. 9 din Legea nr. 8/1996, nu beneficiază de protecția legală a dreptului de autor următoarele categorii de creații intelectuale:
– ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele de funcționare sau conceptele matematice ca atare și invențiile, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare [lit. a)];
– textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și traducerile oficiale ale acestora [lit. b)];
– simbolurile oficiale ale statului, ale autorităților publice și ale organizațiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul și medalia [lit. c)];
– mijloacele de plată [lit. d)];
– știrile și informațiile de presă [lit. e)];
– simplele fapte și date [lit. d)].
Excluderea acestor creații intelectuale de la protecția instituită pentru opere nu trebuie înțeleasă în sensul în care acestea nu ar fi protejate juridic. Dimpotrivă, unele dintre ele intră în conținutul altor categorii de creații intelectuale, cărora le este consacrată o protecție juridică specială, prin alte acte normative decât Legea nr. 8/1996. Spre exemplu, descoperirile și invențiile sunt protejate juridic conform Legii nr. 64/1992. Această reglementare separată trebuie ințeleasă și din perspectiva aplicării principiului fundamental de drept potrivit căruia “orice normă juridică ocrotește o valoare socială”, astfel încât nevoile sociale determină apariția normei de sine stătătoare, care să reglementeze în mod individual alte forme de creație. Argumentând, art. 2 din Legea nr. 8/1996 stipulează că recunoașterea drepturilor prevăzute în prezenta lege nu prejudiciază și nu exclude protecția acordată prin alte dispoziții legale. Deci, în cazul acestor creații intelectuale, exceptarea este determinată tocmai de existența unui regim juridic special de protecție și, nicidecum de inexistența lui. Altfel spus, s-a urmărit evitarea situațiilor în care, pentru același gen de creație intelectuală, ar exista o dublă protecție juridică. Dubla protecție juridică, nu numai că ar fi inutilă, dar ar crea și riscul confuziei între diferitele modalități ale creației intelectuale.
1.2. Momentul de la care începe protecția juridică a creației intelectuale
În ceea ce priveste art. 1 alin. (2), opera este recunoscută și protejată independent de aducerea acesteia la cunoștință publică, adică prin simplul fapt al realizării ei, chiar dacă este în formă nefinalizată.
Este suficient ca opera să fie realizată, chiar dacă este nefinalizată și nu este adusă la cunoștință public pentru o protectie juridică cât mai bună.
De asemenea, legea nu condiționează protecția juridică a operei de fixarea ei pe un suport material.
Cu toate acestea, acte normative internaționale, cum ar fi, spre exemplu, Convenția de la Berna, dau dreptul statelor să dispună, prin legislația lor internă, ca operele literare și artistice sau numai unele dintre ele să nu fie protejate juridic dacă nu au fost fixate pe un suport material.
Condiționarea protecției operelor de fixarea lor prealabilă pe un suport material este prevăzută în sistemul copyright, sistem practicat, mai ales, în S.U.A. În cadrul acestui sistem, se presupune că, prin fixarea materială a operei, autorul își exprimă expres voința de a supune creația sa intelectuală protecției juridice și de a nu intra, astfel, fără consimțământul lui, în folosința publică.
În ceea ce ne priveste putem spune că superioritatea sistemului copyright este dată de faptul că sunt excluse, în mare măsură, situațiile în care ar exista incertitudine în legătură cu decizia autorului de a divulga opera, precum și dificultățile, uneori insurmontabile, pentru dovedirea nesocotirii de către terți a drepturilor morale sau patrimoniale de autor. De fapt, în cele mai multe situații, faptic este imposibilă existența unei opere fără încorporarea acesteia într-un suport material. Spre exemplu, existența unei lucrări de artă plastică sau a unei gravuri este esențial determinată de suportul material în care sunt redate.
În context, facem precizarea că existența în legislația română a obligației de constituire a depozitului legal de documente, reglementat de Legea nr. 111/1995 privind constituirea, organizarea și funcționarea Depozitului legal de tipărituri și alte documente grafice și audiovizuale, nu constituie o condiționare prealabilă a protecției juridice a operelor literare, artistice sau științifice, ci o obligație de sine-stătătoare a persoanelor fizice sau juridice care editează sau produc tipărituri și alte documente grafice sau audiovizuale, și anume: cărți, broșuri, fascicole [lit. a)]; ziare, reviste, almanahuri, calendare și publicații seriale [lit. b)]; extrase din publicații seriale [lit. c)]; partituri muzicale [lit. d)]; reproduceri în serie ale albumelor, lucrărilor de artă grafică, plastică, decorativă și fotografică, precum și ale ilustratelor și cărților poștale ilustrate [lit. e)]; atlase, hărți plane, în relief și globulare, planuri tipărite [lit. f)]; materiale de comunicare propagandistică, având caracter politic, administrativ, cultural-artistic, științific, educativ, religios, sportiv: programe, anunțuri, afișe, proclamații, planșe [lit. g)]; teze de doctorat și rezumate ale acestora, precum și cursuri universitare [lit. h)]; documente în formă electronică, pe următorul tip de suport: disc, casetă, videocasetă, CD, DVD și, respectiv, cele pe următorul tip de suport: diafilm, diapozitiv, microfilm, microfișă [lit. i)]; publicații, având caracter oficial, ale autorităților publice centrale și locale, precum și culegeri de acte normative [lit. j)]; standarde și norme tehnice și de funcționare [lit. k)]; documente numismatice și filatelice [lit. l)]; orice alte documente tipărite sau multiplicate prin proceduri grafice sau fizico-chimice, cum sunt: litografierea, fotografierea, fono- și videografierea etc., cu excepția celor prevăzute [lit. m)].
Astfel, obligația constituirii depozitului legal de documente nu incumbă autorului operei, ci persoanei care editează sau produce suporturile materiale respective. Practic, această obligație este ulterioară momentului în care autorul a decis divulgarea operei, adică cel al aducerii ei la cunoștință publică. Altfel spus, divulgarea operei nu este condiționată de realizarea depozitului legal de documente. În schimb, în toate situațiile, editarea operei este esențial condiționată de decizia autorului de a o divulga.
Precizăm că nerespectarea obligației de constituire a depozitului legal de documente constituie contravenție și se sancționează, conform art. 19 din Legea nr. 111/1995.
Potrivit art. 15 din Legea nr. 111/1995, Biblioteca Națională a României este autorizată să exercite funcția de agenție națională pentru depozitul legal de documente și are, în această calitate, următoarele atribuții: asigură controlul bibliografic național (C.B.N.) asupra documentelor enumerate mai sus [lit. a)]; întocmește statistica oficială a edițiilor naționale [lit. b)]; atribuie numărul de Depozit legal [lit. c)]; atribuie numerele internaționale standardizate ale cărților (I.S.B.N.) și ale publicațiilor seriale (I.S.S.N.) și întocmește catalogarea înaintea publicării [C.I.P. lit. d)]; creează și gestionează baza de date a editurilor cu sediul în România [lit. e)]; urmărește și controlează modul în care persoanele fizice și juridice, obligate să efectueze trimiteri cu titlu de depozit legal, se conformează acestei obligații [lit. f)]; urmărește și controlează modul în care bibliotecile beneficiare prelucrează, depozitează și conservă cărțile și celelalte documente primite cu titlu de depozit legal [lit. g)]; reține, prelucrează, depozitează și conservă, ca fond intangibil, câte un exemplar din documentele primite cu titlu de depozit legal și distribuie celelalte exemplare beneficiarilor prevăzuți de această lege [lit. h)].
Potrivit art. 16 din aceeași lege, instituțiile beneficiare ale exemplarelor de depozit legal au următoarele obligații: să primească materialele care li se trimit cu acest titlu și să le ia în evidență [lit. a)]; să le prelucreze potrivit normelor biblioteconomice în vigoare [lit. b)]; să asigure depozitarea, conservarea și gestionarea lor corectă [lit. c)]; să dispună măsuri pentru asigurarea integrității și securității materialelor primite [lit. d]; să urmărească primirea materialelor care le sunt destinate, sesizând Biblioteca Națională a României despre eventualele lipsuri [lit. e].
Rolul depozitului legal de documente este de a preveni nesocotirea drepturilor ce decurg din realizarea operelor și de a facilita dovedirea încălcărilor respective.
Finalmente, depozitul legal de documente reprezintă un beneficiu legal oferit autorilor de opere.
De asemenea, pot fi interpretate și dispozițiile art. 146 din Legea nr. 8/1996, care enumeră categoriile de creații intelectuale protejate juridic în România chiar fără a fi aduse la cunoștință publică, adică înainte de a fi divulgate. În concret, potrivit art. 146, beneficiază de protecția prevăzută de Legea nr. 8/1996, fără a fi aduse la cunoștință publică, operele ai căror autori sunt cetățeni români [lit. a)] și operele ai căror autori sunt persoane fizice sau juridice cu domiciliul ori cu sediul în România [lit. b)].
1.3. Clasificarea drepturilor de proprietate intelectuală
În conformitate cu acordurile și convențiile internaționale, conceptul de proprietate intelectuală cuprinde două mari categorii de drepturi, respectiv:
– Drepturile de autor și drepturile conexe acestuia;
– Drepturile de proprietate industrială.
Prima categorie reglementează în principal drepturile creatorilor operelor originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și indiferent de valoarea și destinația lor. De asemenea, Legea reglementează și drepturile conexe dreptului de autor, în acest sens fiind recunoscuți ca titulari artiștii interpreți sau executanți pentru propriile interpretări sau execuții, producătorii de înregistrări sonore și audiovizuale pentru propriile emisiuni și servicii de programe.
A doua categorie, respectiv proprietatea industrială, cuprinde în special următoarele tipuri de drepturi:
– drepturi ce decurg în urma înregistrării unor mărci sau a unor semne distinctive;
– drepturi ce izvorăsc în urma creației intelectuale din domeniul științei și tehnicii care sunt recunoscute prin atribuirea unor brevete de invenție;
– drepturi corespunzătoare creării unor desene și modele industriale;
– drepturi ce izvorăsc în urma realizării originale a unor topografii de circuite integrate;
– drepturile ce decurg din crearea unor noi soiuri de plante recunoscute prin emiterea unor brevete pentru soi ;
1.4 Aspecte privind criminalitatea în domeniul proprietății intelectuale
Datorită impactului economic pe care infracționalitatea îl are în aces la nivel global, se impune o analiză a criminalitătii în detaliu. Fenomenul criminalității din domeniul proprietății intelectuale cunoaște o evoluție strânsă în corelație cu dinamica întregului ansamblu economico-social, constituind o reflectare indirectă a disfuncționalității acestuia. Infracțiunile caracteristice acestui tip de criminalitate au așadar un spectru larg, având ca pondere în special contrafacerea și piratarea mărfurilor.
Dimensiunea globală a criminalității din domeniul proprietății intelectuale și magnitudinea fenomenului atestă că pericolul reprezentat de acest fenomen îmbracă un spectru larg, afectând atât interesele economei precum și pe cele ale consumatorilor.
Fenomenul contrafacerii și piratării de mărfuri cunoaște o creștere alarmantă. Ilustrăm afirmația cu faptul că suma totală estimată a pierderilor din pirateria software pentru anul 2010 la nivel mondial este de aproximativ 58 miliarde de dolari. Industria muzicală este de asemenea afectată de producerea de mărfuri piratate, pierderile suferite de către aceasta fiind foarte mari, rata criminalității în acest domeniu crescând exponențial odată cu facilitarea accesului la internet. În raportul pe anul 2009 a Federației Internaționale a Industriei Fonografice se arată că pentru anul 2007 au fost blocate 500.000 link-uri care ofereau piese musicale fără respectarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe, iar în anul 2008 au fost blocate 3.000.000 asemenea link-uri. Privitor la medicamentele contrafăcute, pericolul reprezentat de acest fenomen este cu atât mai grav, cu cât destinația acestora are o influență direct asupra sănătății și a vieții oamenilor. Un medicament este contrafăcut atunci când în mod deliberat și fraudulos un producător folosește denumiri, prospecte sau alte asemenea date în vederea inducerii în eroare a consumatorilor cu privire la identitatea medicamentului. Referitor la producătorii acestor medicamente, principalele state de unde provin sunt China și India, contrafacerile fiind făcute în locații improprii producerii de medicamente, de multe ori în locuințe sau spații de depozitare. Magnitudinea acestui fenomen este în continuă creștere, Organizația Mondială a Sănătății apreciind pierderile industriei farmaceutice la 40 miliadre de dolari în anul 2010, acestea reprezentând 10% din vânzările mondiale de medicamente. Sub aspectul previziunilor asupra evoluției pierderilor înregistrate datorită piratării și contrafacerii de mărfuri la nivel mondial, Frontier Economics, în raportul său dat publicității în februarie 2011, prezintă o situație extrem de îngrijorătoare. Astfel, la nivelul anului 2015 se estimează o pierdere mondială cifrată între 1 220 miliarde și 1770 miliarde de dolari, iar în ceea ce privește ocuparea forței de muncă, se vor pierde peste 2,5 milioane de locuri de muncă. Constatăm creșterea îngrijorătoare a prejudiciului într-un timp foarte scurt și nu putem ignora impactul economic global reprezentat de pierderea a milioane de locuri de munca și de mii de miliarde de dolari care se pierd anual din economie.
Influențele contrafacerilor și pirateriei se regăsesc și în domeniile inovării și a creșterii economice, mediului, ocupării forței de muncă, investițiilor, comerțului, activității firmelor implicate în producția și comercializarea legală a produselor autentice.
La aceste aspecte se adaugă implicarea crescândă a crimei organizate în fenomenul criminalității din domeniul proprietății intelectuale. Organizațiile criminale și-au reorientat o parte din activitățile ilicite spre traficul cu produse piratate și contrafăcute. Acestea speculează lacunele legislative și lipsa de reacție a autorităților față de acest tip de criminalitate. Remarcăm și condițiile favorabile oferite de fenomentul globalizării, acesta stimulând dezvoltarea comerțului internațional și oferind astfel rețelelor de trafic oportunități multiple.
Pentru disimularea traseelor de trafic și pentru ascunderea provenienței produselor contrafăcute și piratate, organizațiile criminale folosesc o diversitate de metode. Astfel, de multe ori componente ale produsului contrafăcut sunt realizate într-o țară și asamblate în alta. De asemenea, destinațiile înscrise în documentele de transport sunt nereale, adevăratele ținte fiind de multe ori țările de așa-zis tranzit.
Flagelul criminalității în domeniul proprietății intelectuale nu se mai află la periferia activităților criminale, ci s-a instalat în primele rânduri.
CAPITOLUL II.
PROTECȚIA PROPRIETĂȚII INTECTUALE ÎN ROMÂNIA
Protecția drepturilor de proprietate intelectuală nu poate fi asigurată decât într-un sistem instituțional riguros însoțit de un cadru legislativ coerent la nivel statal, regional și mondial.
Literatura de specialitate pune în evidență faptul că instituțiile fac parte din categoria factorilor importanți care pot determina creșterea sau descreșterea economică a națiunilor, după cum acestea pot stimula sau bloca mecanismele economico-sociale. Această poziționare determinantă decurge din rolul lor de a aplica și de a veghea la respectarea unui sistem de reguli convenit pentru un domeniu sau altul al vieții economico-sociale, fără de care activitățile ar fi haotice iar mediul ar deveni neatractiv.
2.1. Apariția și evoluția reglementărilor din domeniul proprietății intelectuale în România
Analiza apariției și evoluției drepturilor de proprietate intelectuală în România va avea în vedere particularitățile istorice specifice în care s-a format și dezvoltat statul român începând cu primele formațiuni statale și încheind cu perioada contemporană. În acest sens, vom aminti faptul că datorită poziționării geografice în zona de întâlnire a intereselor marilor puteri ale vremurilor, spațiul în care s-a format ulterior statul român a fost supus la încercări care i-au frânat dezvoltarea în raport cu vestul Europei, aspect resimțit până și în prezent. Dat fiind acest fapt, apariția reglementării drepturilor de proprietate intelectuală a avut loc relativ târziu, în secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că Țările Române au avut relații cu statele dezvoltate, constatându-se o permanentă dorință de modernizare.
Din punct de vedere al drepturilor de proprietate intelectuală, pentru perioada analizată, în Europa se consacra perioada privilegiilor și monopolurilor, aspect ce nu putea fi ignorat nici în spațiul românesc. Nu avem izvoare care să prezinte în mod direct acest fapt, însă trebuie avut în vedere că atât tipărirea de cărți cât și comerțul se desfășura sub controlul domnitorului, iar sistemul acesta duce la concluzia că se acordau diverse privilegii și monopoluri. Argumentăm la această opinie și prin relatările pe care le avem referitoare la acordarea de privilegii meșteșugarilor sau negustorilor ce făceau comerț în Țările Române sau tranzitau acest spațiu. Prima reglementare propriu-zisă a drepturilor de proprietate intelectuală apare în secolul XIX, mai exact la 13 aprilie 1862, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza adoptă Legea presei, care cuprindea un capitol special destinat reglementării drepturilor autorilor de opere literare și artistice. Legea recunoștea dreptul creatorilor unor astfel de opere de a dispune și controla tipărirea, reproducerea sau imitarea acestora, fiind deci asimilat dreptului de proprietate.
Un alt act fundamental în reglementarea drepturilor de proprietate intelectuală în România apare la 15 aprilie 1879 și anume Legea privind mărcile de fabrică și comerț, acesta fiind urmat de un Regulament asupra mărcilor, adoptat la 30 mai 1879.
De asemenea, legea proprietății literare și artistice, intră în vigoare la 28 iunie 1923, acesta reglementând în mod special drepturile autorilor. În anul 1946 apare Legea privind contractul de editură și dreptul de autor asupra operelor literare, care era o completare a celei din 1923, aceasta fiind la rândul său amendată prin Decretul 16/1949 privind difuzarea și editarea cărții, rămas în vigoare până în 1951, când este adoptat Decretul nr. 19 privind dreptul de autor asupra operelor susceptibile de a fi tipărite.
În anul 1956 apare Decretul 321 privind dreptul de autor, care abrogă toate reglementările anterioare și care rămâne în vigoare până în 1996 când apare Legea nr. 8 privind drepturile de autor și drepturile conexe.
În ceea ce privește proprietatea industrială, după Legea mărcilor de comerț și de fabrică din 1899, domeniul a fost reglementat prin mai multe acte normative, în general acestea fiind expresia ratificării tratatelor internaționale din domeniu, la care România era parte. Trebuie să amintim faptul că preocupări privind reglementarea drepturilor de proprietate industrială au existat și până la apariția Legii mărcilor de fabrică și comerț din 15.04.1879. În acest sens, amintim Proiectul de lege asupra brevetelor de invenție, emis în februarie 1860 de către C. Steriade, în calitate de ministru al finanțelor și cel propus de către generalul Ioan Emil Florescu, în septembrie 1865, având același obiect. De asemenea, trebuie menționat și Proiectul de lege asupra brevetelor de inventive publicat în Monitorul Oficial nr 73 (29.03.–10.04.1880). În anul 1900 la 27 ianuarie apare Legea specială privind plugul sapă, invenție a lui Ioan N. G. Danilescu. În cele din urmă, după încercările enunțate anterior, apare prima Lege asupra brevetelor de invenție publicată în Monitorul Oficial 229/17.01.1906.
Din punct de vedere doctrinar, în materia protecției drepturilor de autor au existat personalități importante care au abordat această problematică în lucrările lor încă de la începutul secolului XX. Amintim lucrarea « L`etat actuel de la doctrine de la legislation et de la jurisprudence en ce qui concerne la propriete litteraire et Roumanie » scrisă de Al. Nicolau, cea intitulată La propriete litteraire et artistique a autorului J. T. Ghica, precum și Etat de la legislation romaine sur la propriete litteraire et artistique scrisă de C. Hamangiu.
Ulterior, în 1921, apare un anteproiect de lege privind brevetele de invenție, care urmărea modificarea și îmbunătățirea reglementărilor legii aflate în vigoare. Un alt reper, important în reglementarea proprietății industriale în țara noastră, este cel reprezentat de perioada septembrie 1940 – august 1944, când mareșalul Ion Antonescu a emis o serie de Decrete-lege privind acordarea de brevete de invenție.
În ceea ce privește reglementarea concurenței neloiale și a regimului juridic al produselor semiconductoare, reglementările în acest sens au apărut după 1990, o aprofundare a analizei acestora urmând a fi făcută într-o secțiune distinctă.
Referitor la protecția desenelor și a modelelor industriale amintim publicarea în Buletinul oficial al proprietății industriale în 1923 a Proiectului de lege cu privire la acestea. Vom preciza faptul că până la apariția în 1992 a Legii privind protecția desenelor și modelelor industriale aceste drepturi erau protejate indirect prin Decretul 321/1956 privind dreptul de autor.
Concluzionăm că în spațiul românesc reglementarea drepturilor de proprietate intelectuală a avut loc în legătură directă cu contextul istoric în care s-a format și dezvoltat statul român. Existența celor patru etape caracteristice evoluției internaționale a proprietății intelectuale, respectiv: perioada privilegiilor și monopolurilor, perioada reglementărilor naționale, perioada internaționalizării și cea a globalizării, s-a reflectat și în reglementările în domeniu din țara noastră.
2.2 Cadrul național legislativ, instituțional și procedural în domeniul proprietății intelectuale
Statul român garantează dreptul de proprietate sub toate formele sale, inclusiv cea de proprietate intelectuală. Importanța protejării acestor drepturi rezidă în influența determinantă pe care proprietatea intelectuală, sub cele două componente ale sale, proprietatea industrială și drepturile de autor o are asupra dezvoltării economice, sociale și culturale a țării.
În sistemul de drept român sunt protejate juridic, spre exemplu, următoarele forme ale creației intelectuale: operele, creațiile conexe acestora și bazele de date; invențiile; desenele sau modelele industriale; mărcile și indicațiile geografice;
2.2.1. Pilonul instituțional
Principalele instituții ale statului cu atribuții în combaterea criminalității din domeniul proprietății intelectuale sunt următoarele : Parchetul General; Ministerul Justiției; Poliția Română; Poliția de Frontieră.
Pe lângă aceste instituții cu atribuții directe, mai există și altele care au atribuții complementare acestora, respectiv: Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM); – Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA); Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC); Autoritatea Națională a Vămilor (ANV); Garda Financiară (GF).
2.2.2. Sediul materiei
Legislația națională în domeniul proprietății intelectuale cuprinde o serie de acte normative ce incriminează ca infracțiuni un număr important de fapte ce aduc atingere acestor drepturi. Grupate pe cele două componente ale proprietății intelectuale, acestea sunt următoarele:
Legislație privind proprietatea industrială:
– Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice;
– Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție modificată și republicată;
– Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor modificată;
– Legea nr. 16/1995 privind protecția topografiilor produselor semiconductoare;
– Legea nr. 255/1998 republicată privind protecția noilor soiuri de plante;
– Legea nr.11/1991 modificată, privind combaterea concurenței neloiale.
Legislație privind drepturile de autor:
– Legea nr. 8/1996 modificată privind dreptul de autor și drepturile conexe.
În plan internațional, există o serie de acte normative, la care România este parte ori la care a aderat sau pe care le-a ratificat, care reglementează drepturile de creație intelectuală, dintre care, exempli gratia, evocăm următoarele:
– Convenția internațională pentru protecția proprietății industriale, semnată la Paris în anul 1883;
– Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice, încheiată la data de 9 septembrie 1886 și completată la Paris, la data de 4 mai 1896;
– Convenția universală privind dreptul de autor, adoptată la Geneva în anul 1952;
– Convenția internațională pentru protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma, la data de 26 octombrie 1961;
– Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor, adoptat la Washington, la 19 iunie 1970;
– Tratatul privind dreptul mărcilor, adoptat la Geneva, la 27 octombrie 1994.
Statul român a avut o preocupare constantă în aducerea și menținerea legislației interne la un nivel corespunzător cerințelor internaționale, implemetând normele europene și internaționale în domeniu. Acest proces trebuie să se desfășoare continuu, dat fiind faptul că realitățile din domeniu sunt într-o continua modificare și evoluție, asfel că reglementările legislative trebuie să țină seama de acestea. De asemenea, pilonul legislativ intern va avea în vedere particularitățile economice, sociale și culturale specifice statului român și va trebui să-și adapteze reglementările în funcție de acestea.
2.2.3.Cadrul procedural
Sub aspect procedural, la nivelul sistemului național de protecție a proprietății intelectuale, există o serie de proceduri de lucru specifice fiecărei instituții. Cu toate acestea, se impune reevaluarea procedurilor prin prisma rezultatelor obținute și adaptarea lor în vederea creșterii eficienței. De asemenea, se impune ca procedurile de lucru să aibă un caracter unitar și să fie comune tururor instituțiilor implicate, în funcție de atribuțiile proprii.
2.3. Limitele juridice ale exercitării dreptului de autor
Potrivit art. 33-38 din Legea nr. 8/1996, sub denumirea marginală „limitele exercitării dreptului de autor”, se reglementează situațiile și condițiile în care terțe persoane, fără consimțământul autorului sau titularului drepturilor de autor și fără plata unei remunerații, pot utiliza sau transforma o operă.
În opinia noastră, chiar dacă art. 33-38 sunt instituite sub titlu marginal „limitele exercitării dreptului de autor”, consacrarea termenului “limitele” are caracter restrictiv, făcând referire la cazuri particulare, limitativ enunțate, de restrângere a prerogativelor dreptului de autor. Față de caracterul lor evident special, situațiile stipulate de art. 33-38 sunt aplicații in concreto a dispozițiilor art. 53 din Constituție, care reglementează condițiile generale în care poate fi restrâns exercițiul oricăror drepturi sau libertăți. În context, facem precizarea că, potrivit legislației în vigoare și doctrinei din domeniu, limitele generale în care poate fi exercitat orice drept sunt ordinea publică și bunele moravuri.
Deosebirea esențială dintre „limitele exercitării drepturilor” și „restrângerea exercițiului acestora” constă în sfera diferită de cuprindere. Astfel, în timp ce limitele vizează o mărginire permanentă a exercitării oricărui drept de către oricare titular, restrângerea presupune o mărginire temporară a exercițiului anumitor drepturi. Deci, spre deosebire de limitare, care este permanentă și generală, restrângerea este temporară și specială. Altfel spus, restrângerea este mai severă decât limitarea.
În legătură cu „dreptul de utilizare”, art. 12 din Legea nr. 8/1996 dispune că autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții.
Chiar dacă art. 12 din Legea nr. 8/1996 se referă exclusiv la „autorul” unei opere, pot deveni titulare ale drepturilor morale sau patrimoniale de autor și alte persoane fizice și chiar juridice. În acest sens, în temeiul art. 3 alin. (2), în cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecția acordată autorului persoanele juridice și persoanele fizice, altele decât autorul. În concret, potrivit Legii nr. 8/1996, pot deveni titulare ale acestor drepturi, spre exemplu, următoarele persoane: persoana fizică sau juridică care a făcut publică o operă, având consimțământul autorului, dacă opera a fost adusă la cunoștință publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu permite identificarea autorului. Deci, acest drept, deși este patrimonial, este exclusiv. Altfel spus, de principiu, opera este utilizată de titularul dreptului de autor și, prin excepție, de terțe persoane, dar numai cu consimțământul acestuia.
Cu toate acestea, de la principiul exclusivității, Legea nr. 8/1996 instituie unele excepții, în cadrul cărora opera poate fi utilizată de terțe persoane, total sau parțial, fără consimțământul titularului dreptului de autor.
Facem precizarea că dreptul de utilizare a operei are un conținut complex. Într-adevăr, în temeiul acestui drept, titularul are posibilitatea de a decide următoarele: neutilizarea operei sau, dimpotrivă, utilizarea ei; momentul din care opera poate fi utilizată; modalitățile de utilizare; utilizarea operei de terțe persoane. De asemenea, titularul acestui drept este îndrituit să beneficieze de avantajele materiale și/sau morale rezultate din utilizarea operei, de a se opune utilizărilor abuzive ale operei și, la nevoie, de a face apel la forța coercitivă a statului pentru apărarea acestui drept. Mai mult, potrivit art. 13, utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, de a autoriza sau de a interzice reproducerea [lit. a)] sau alte modalități de folosire a operei.
După cum am evocat anterior, prin excepție de la principiul exclusivității, art. 33 prevede posibilitatea utilizării operei fără consimțământul titularului dreptului de autor și fără plata vreunei remunerații, cu respectarea următoarele cerințe: opera să fie adusă anterior la cunoștință publică; utilizările să fie conforme cu bunele uzanțe; utilizările să nu contravină exploatării normale a operei; utilizările să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare; terțele persoane să indice sursa și numele autorului.
Ab initio, semnalăm că art. 33 se referă doar la lipsa „consimțământului autorului”, fiind omis consimțământul altor persoane fizice sau juridice care, în condițiile Legii nr. 8/1996, pot avea calitatea de titulare ale dreptului de utilizare. Drept urmare, interpretate per a contrario, dispozițiile art. 33 conduc la concluzia că, în situațiile prevăzute de acest text, este necesar consimțământul acestor persoane. Evident, „autorul”, chiar dacă se află în aceeași situație cu alte persoane, „titulare ale dreptului de utilizare”, este supus unui regim juridic discriminant, deoarece opera poate fi utilizată fără consimțământul său. Drept urmare, în cazul analizat, se pune problema respectării principiului egalității în fața legii, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție. Pentru aceste motive, sugerăm legiuitorului ca, de lege ferenda, să modifice art. 33 alin. (1), astfel încât să se refere fără distincție la lipsa consimțământului „titularului dreptului de autor”.
În context, considerăm că, din punct de vedere logico-juridic, este evident eronată teza doctrinară care consideră că limitările instituite de art. 33 și următoarele, ar reprezenta „costul pe care trebuie să îl suporte autorul pentru a beneficia de protecție”.
În opinia noastră, cerința ca opera să fie adusă anterior la cunoștință publică a fost instituită, deoarece legiuitorul prezumă că, prin divulgarea operei, autorul își asumă și posibilitatea utilizării ei de terțe persoane.
Într-adevăr, contrar acestei teze, potrivit art. 1 alin. (2), opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea ei la cunoștință publică, prin simplul fapt al realizării acesteia, chiar în formă neterminată. Deci, este de principiu că aducerea operei la cunoștință publică nu determină nașterea protecției juridice.
De asemenea, contrar unor susțineri doctrinare, în cazul utilizării operei de autor ori de alte persoane fizice sau juridice, care au calitatea de titulare ale drepturilor de autor, sau cu consimțământul acestora, nu subzistă cerința aducerii operei, în prealabil, la cunoștință publică. Astfel, după cum s-a evocat anterior, de principiu, drepturile de autor sunt protejate juridic chiar din momentul realizării operei, indiferent că a fost sau nu adusă la cunoștință publică. De fapt, din punct de vedere logico-juridic, ar fi o absurditate să se pretindă autorului sau altui titular al dreptului de autor, pentru a utiliza opera, să o aducă, în prealabil, la cunoștință publică. Mai mult, unele utilizări pot fi analizate ca modalități de aducere a operei la cunoștință publică și invers. Astfel, se află în această situație, spre exemplu, publicarea unei opere științifice sau literare într-o revistă de specialitate ori expunerea unei opere de artă grafică sau plastică într-o expoziție. Evident, însăși aducerea operei la cunoștință publică constituie un drept moral, ce aparține exclusiv titularului dreptului de autor, conform art. 10 lit. lit. a).
A doua cerință impune ca utilizările să fie conforme cu „bunele uzanțe”, adică să fie compatibile cu practicile corecte din domeniu. Chiar dacă legiuitorul nu prevede, „practicile” privind utilizarea operei, pentru a se converti în „uzanțe”, trebuie cunoscute și respectate în mod obișnuit de un număr nedefinit de subiecte de drept, adică să se caracterizeze prin notorietate, stabilitate și repetabilitate.
În opinia noastră, cerința ca opera să fie adusă anterior la cunoștință publică a fost instituită, deoarece legiuitorul prezumă că, prin divulgarea operei, autorul își asumă și posibilitatea utilizării ei de terțe persoane.
Cerința de a nu contraveni „exploatării normale” a operei presupune ca terțele persoane, care utilizează opera în modalitățile stipulate de art. 33 alin. (1) și (2), să-i respecte natura literară, artistică sau științifică, precum și cerințele impuse de Legea nr. 8/1996 pentru diversele modalități de utilizare.
În opinia noastră, expresia „titularii drepturilor de utilizare”, din conținutul art. 33 alin. (1), are semnificația de persoane care, în condițiile Legii nr. 8/1996, „dobândesc drepturile patrimoniale de utilizare” și, nicidecum de persoane care au doar „exercițiul acestor drepturi”. Spre exemplu, potrivit art. 25 alin. (1) teza a II-a, după decesul autorului, drepturile de utilizare, stipulate de art. 13, împreună cu dreptul de suită, prevăzut de art. 21, se transmit moștenitorilor autorului care, astfel, devin „titularii acestor drepturi”. În schimb, potrivit aceluiași text, în lipsă de moștenitori, organismul de gestiune colectivă mandatat în timpul vieții sale de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismul cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creație dobândește doar „exercițiul drepturilor de utilizare” și a celui de suită. În acest din urmă caz, „titularul dreptului de utilizare” este comuna, orașul sau municipiul, conform art. 963 alin. (3) și urm. C. civ.
În situația în care utilizarea sau transformarea operei produce un prejudiciu titularului drepturilor de autor, se pune problema stabilirii cuantumului acestuia.
În opinia noastră, imposibilitatea menționării sursei și a numelui autorului trebuie să fie juridică și nu doar faptică. Într-adevăr, teza contrară ar deschide calea utilizării abuzive a operei fără consimțământul autorului pe motive de ordin subiectiv.
Observăm că, în cazul acestei cerințe, se impune indicarea exclusiv a numelui autorului, iar nu și a numelui altor persoane, titulare ale drepturilor de autor, sau numele sub care opera a fost adusă la cunoștință publică. Într-adevăr, în temeiul art. 10 lit. c), autorul are dreptul moral de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică. Evident, autorul poate decide ca opera să fie adusă la cunoștință publică sub numele său, cum se întâmplă cel mai adesea, ori al altei persoane sau sub un pseudonim ori chiar în formă anonimă. Indiferent de numele sub care opera a fost adusă la cunoștință publică, în temeiul art. 33 alin. (4), persoana care o utilizează fără consimțământul titularului dreptului de autor este obligată să indice numele autorului. Practic, este posibil ca opera să fie adusă la cunoștință publică sub numele altei persoane, iar cel care o utilizează în condițiile art. 33 alin. (1) trebuie să indice numele autorului.
Chiar dacă legislația din domeniu nu stabilește semnificația și nici nu folosește termenul „plagiat”, pentru existența „plagiatului”, se impune cerința ca „opera să fie „însușită”, în tot sau numai în parte, fără consimțământul titularului dreptului de autor de o altă persoană. De fapt, atâta timp cât, în temeiul art. 12 și art. 13, titularul dreptului de autor poate consimți la utilizarea operei de terțe persoane, iar art. 33 și urm. îngăduie, în anumite condiții, utilizarea operei de terțe persoane fără consimțământul acestuia, a fortiori, autorul o poate utiliza nemijlocit, inclusiv prin reproducerea ei totală sau parțială fără să indice sursa și numelui său.
Mai mult, chiar dacă Legea nr. 8/1996 reglementează, ca drepturi patrimoniale, numai dreptul de utilizare și dreptul de suită, în condițiile dreptului comun, titularul dreptului de autor exercită asupra operei și dreptul de proprietate. Pe cale de consecință, în temeiul art. 555 C. civ., titularul dreptului de autor, inclusiv autorul, este îndrituit să exercite asupra operei posesia, folosința și dispoziția în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege (s.n.).
Pe de altă parte, art. 33 alin. (3) exceptează de la dreptul de reproducere fără consimțământului titularului dreptului de autor „actele provizorii de reproducere care sunt tranzitorii sau accesorii și constituie o parte integrantă și esențială a unui proces tehnic și al căror scop unic este să permită transmiterea, în cadrul unei rețele între terți, de către intermediar, sau utilizarea licită a unei opere ori a altui obiect protejat și care nu au o semnificație economică de sine stătătoare”.
2.4. Convergența legislației naționale în domeniul proprietății intelectuale
Prerogativele dreptului de proprietate conferă proprietarului acestor bunuri (creații intelectuale) un important potențial de câștig, ceea ce reprezintă un stimulent puternic pentru inovare și încurajează investițiile în cercetare oferind totodată oportunități pentru recuperarea investițiilor și a celorlalte cheltuieli efectuate în sfera cercetării, dezvoltării și inovării.
Precizăm că sistemul intern de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală este conectat la cel internațional la nivelul celor trei componente ale sale, respectiv la nivel legislativ, instituțional și procedural.
În funcție de aspectele specifice categoriei care face obiectul proprietății intelectuale, concretizarea în instrumente juridice, care asigură protecția și atestă dreptul de proprietate, se realizează pe trei căi:
calea națională – companiile sau persoanele fizice, după caz, pot solicita protecție pentru creație prin intermediul oficiilor naționale de proprietate intelectuală;
calea regională – când se solicită protecția într-un grup de țări membre ale acordurilor regionale prin oficiile regionale de proprietate intelectuală (e.g. Oficiul Pentru Armonizare în Piața Internă, Oficiul European de Brevete, etc.);
calea internațională – când se solicită protecție prin instituțiile Organizației Mondiale pentru Proprietate Intelectuală potrivit procedurilor acesteia.
Pornind de la această susținere, constatăm că din punct de vedere legislativ, statul român a avut și are în continuare o preocupare majoră în armonizarea legislației interne cu cea internațională și comunitară.
Principalele izvoare ce au stat la baza dezvoltării sistemului legislativ în domeniu, au fost tratatele și convențiile internaționale la care România a aderat. De asemenea, odată cu aderarea la UE, un alt izvor de drept a fost constituit de legislația comunitară, cu care cea românească trebuie să se armonizeze. Cu toate argumentele arătate mai sus, vom constata că nu se poate discuta de o armonizare legislativă completă, atât din cauze obiective, cum ar fi continua evoluție și adaptare la realitățile economice și sociale a legislației comunitare și internaționale, dar și din cauze subiective, cum ar fi de exemplu, exercitarea suveranității naționale de către parlament, ca organ legislativ.
Evoluția social-economică a societății impune o continuă preocupare a organizațiilor internaționale și a statelor în menținerea reglementărilor în domeniul proprietății intelectuale în pas cu realitățile economice și sociale. De asemenea, vom remarca faptul că pe plan internațional operează mai multe curente cu privire la protejarea drepturilor de proprietate intelectuală, astfel că se fac eforturi de armonizare legislativă, inclusiv la nivel internațional. Exemplificăm în acest sens existența celor două sisteme consacrate la nivel internațional în domeniul protecției drepturilor de autor, respectiv sistemul european și cel anglo-saxon. Cele două sunt diferențiate prin acordarea priorității intereselor autorului în primul sistem, iar în al doilea, numit și copyright, prin acordarea unei priorități pentru interesele industriei. Cu toate aceste diferențe, la nivel internațional se fac eforturi pentru armonizarea celor două sisteme.
Rolul proprietății intelectuale în procesul dezvoltării economice este deosebit de important astfel, se pune întrebarea care sunt tipurile de convergență ce se aplică în domeniul producerii de cunoștințe și a asigurării protecției acestora?
Pornind de la sistemul coerent al convergenței generale și făcând aplicație la domeniul protecției proprietății intelectuale, apreciem că se pot distinge următoarele tipuri de convergență:
– convergență instituțională care, în domeniul proprietății intelectuale, vizează compatibilizarea structurii sistemului instituțional și reforma sistemului legislativ aferent din diferite țări sau în cadrul organizațional la nivel mondial (Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale), la nivel regional (Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței interne, Oficiul European pentru Brevete), creșterea acestuia pentru a se asigura o funcționare eficientă a sistemului și o bună comunicare între țări și regiuni în scopul realizării protecției proprietății producției de cunoștințe – pilon important pentru dezvoltare economică și socială;
– convergența funcțională (operațională) aplicată în domeniul evoluției protecției proprietății intelectuale determinat de aplicarea sistemului legislativ specific folosind o serie de indicatori.
Demersul nostru privind analizarea nivelului de implementare a normelor internaționale și comunitare în legislația internă va urmări în mod distinct cele două componente ale proprietății intelectuale, respectiv drepturile de autor și proprietatea industrială.
2.4.1. Implementarea normelor privind dreptul de autor și drepturile conexe
Dreptul de autor și drepturile conexe sunt reglementate în legislația României de Legea 8/1996 care reflectă în principiu normele europene aplicabile în acest domeniu. Această lege reprezintă un salt extraordinar în reglementarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe în legislația internă, având menirea de a pune pe o poziție de egalitate drepturile și obligațiile autorilor cu cele ale societății și totodată de a contribui la dezvoltarea industriilor culturale.
Din punctul de vedere al alinierii prevederilor Legii nr. 8/1996 la tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, dar și la normele de Drept ale Uniunii Europene, putem afirma că acestea sunt reflectate în mod corespunzător în actul normativ.
CAPITOLUL III
PROTECȚIA DREPTURILOR DE AUTOR PRIN NORME JURIDICE DE DREPT PENAL
3.1.Obiectul infracțiunilor
Obiectul juridic generic al infracțiunilor prevăzute în Legea nr. 8 -1996 este constituit din relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în cadrul unor activități reglementate de lege. Sub acest aspect, aceste infracțiuni ar putea fi incluse în grupa celor prevăzute în Titlul II din partea specială a Codului Penal.
Toate faptele incriminate în această lege extrapenală au și un obiect juridic specific de grup referitor la relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în domeniul creației intelectuale și care privesc drepturile ce decurg din crearea unei opere. Fiecare infracțiune are și un obiect juridic special distinct, în funcție de aspectul particular al dreptului de autor protejat prin fiecare normă penală de incriminare și care va fi relevat la fiecare infractiune in parte.
Pentru a intelege mai bine natura obiectului juridic al acestor infracțiuni este necesar să facem unele precizări cu privire la “opera creată” și drepturile ce se nasc dintr-o asemena operă.
“Opera” ca obiect concret al dreptului de autor este acea lucrare originală de creație intelectuală din domeniul literar, artistic sau stiințific, indiferent de modul și forma de exprimare și independent de valoarea și destinația ei.
În acest sens, în art. 7 lit. a-i din Legea nr. 8/1996 se precizează că sunt considerate opere :
– Lucrările literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și alte lucrări scrise sau orale;
– Programele pentru calculator;
– Lucrările științifice, scrise sau orale, cum ar fi : comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice;
– Compozițiile muzicale, cu sau fără text;
– Lucrările dramatice, dramatico – muzicale, coregrafice și pantomimele ;
– Lucrări cinematografice sau alte lucrări audiovizuale;
– Lucrări fotografice sau alte lucrări exprimate print-un procedeu analog fotografiei;
– Lucrările de artă plastică cum ar fi cele de sculptură, pictură, grafică, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastică ;
– Lucrări de arhitectură ;
Cele mai multe dintre aceste opere sunt originale și concepute de către un singur autor.
3.2 Subiecții infracțiunilor
Subiectul activ al infracțiunilor privitoare la drepturilor de autor poate fi orice persoană fizică responsabilă penal. Cu toate că în dispozițiile art. 140-143 din Legea nr. 8/1996 nu se face vreo referire la persoanele care săvârsesc infracțiuni în acest domeniu, considerăm totuși că și in cazul unor asemenea fapte ilicite, activitatea infracțională nu o poate realiza decât un funcționar dintr-o unitate specializată în protecția unor opere sau specialiști in anumite domenii. În acest sens avem în vedere pe cei care au acces la bazele de date pe calculator (care conțin sau constituie opere protejate) sau care lucrează în societațile de radio sau televiziune.
Subiectul pasiv al infracțiunii este “autorul” unei opere literare , artistice sau științifice, ale cărui drepturi morale sau patrimoniale au fost încălcate.
Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă, pentru prima dată, la cunostință publică.
În afară de acesta, “titularul al drepturilor de autor” poate fi și persoana fizică sau juridică, căreia i s-a transmis calitatea de “ subiect al acestor drepturi “ potrivit dispoziției din art. 3 alin. 2 și 3 din Legea nr. 8/1996 și care are dreptul de a se exercita drepturile morale și patrimoniale de autor. Acesta poate fi moștenitorul autorului sau în lipsa acestuia, potrivit art. 11 alin. 2 va fi Oficiul Român pentru Drepturile de Autor sau cesionarii cărora li s-au cedat prin contract de cesiune de către autor, unele drepturi patrimoniale.
În legătură cu “ autorul “ se mai poate preciza că în cazul regizorului sau realizatorului unei opere audiovizuale acesta va fi considerat “autorul principal “ al operei pentru că el își asumă conducerea creării și realizării operei respective.
În aceeași situație este și “ producătorul “ unei opere audiovizuale, pentru că în această calitate el organizează realizarea operei și furnizează mijloacele tehnice și financiare necesare.
Tot în calitatea de subiecți pasivi ai acestor infracțiuni pot fi și acei “titulari de drepturi conexe drepturilor de autor “ și care potrivit articolului 94 din legea nr. 8/1996 sunt :
– artiștii, interpreți sau executanți, adică actorii, cântăreții, muzicienii, dansatorii și alte persoane care prezintă, cântă, dansează, recită, declamă, joacă, interpretează, regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă literară sau artistică, un spectacol de orice fel.
– producătorii de inregistrări sonore.
– organismele de radiodifuziune.
3.3. Conținutul constitutiv al infracțiunilor
Latura obiectivă. La marea majoritate a infracțiunilor supuse analizei, elementul material al laturii obiective se realizează prin acțiuni expres prevăzute de legiuitor în normele de incriminare.
În acest sens putem da ca exemplu activitatea de emitere, transmitere, prezentarea scenică, executarea sau prezentarea directă a unei opere în public, fixarea pe un suport a prestației unui artist interpret, comunicarea unor programe de radio sau televiziune, difuzarea de opere, expunerea în public a unei opere de artă plastică, reproducerea integrlă sau parțială a unei opere.
Doar în cateva situații elementul material se poate realiza prin acțiuni. În acest sens avem în vedere infracțiunea de a permite, fară drept, accesul public la bazele de date pe calculator, care conțin sau constituie opere protejate și infractiunea prevăzută de art. 143 lit b.care se realizează prin refuzul subiecților activi de a declara organelor competente proveniența exemplarelor unei opere sau proveniența suporturilor pe care este inregistrată o prestație sau un program de radio sau televiziune, protejate prin Legea nr. 8/1996 și aflate în posesia sa în vederea difuzării.
În funcție de natura juridică a drepturilor de autor lezate prin vreuna dintre aceste infracțiuni, urmarea socialmente periculoasă se poate prezenta sub cele două forme cunoscute. Desigur că în situațiile în care se încalcă drepturile morale de autor se crează o stare de pericol, iar în situațiile în care sunt încălcate drepturile patrimoniale, în cele mai multe cazuri se produc prejudicii materiale pentru partea vătămată. Pentru rezolvarea unor asemenea cazuri pe cale judecătorească, prin dispozitiile Legii nr. 8/1996 au fost instituite mijloace procesuale de realizare a dezdăunării celor vătămați prin fapte ilicite, incriminate ca infracțiuni.
În acest sens in art. 139 alin. 4 și 5 este instituită posibilitatea, pentru titularii drepturilor încălcate, de a cere instanței de judecată (deci exclusiv în cursul procesului penal, în cadrul căruia acțiunea penală este însoțită de o acțiune civilă) să se dispună aplicarea uneia din următoarele „măsuri” :
– remiterea încasărilor realizate prin actul ilicit pentru acoperirea prejudiciilor suferite ;
– remiterea bunurilor rezultate din fapta ilicită, în vederea valorificării acestora, până la acoperirea integrală a prejudiciilor cauzate, atunci când, ca urmare a primei măsuri, prejudiciile nu pot fi acoperite ;
– distrugerea echipamentelor și a mijloacelor aflate în proprietatea făptuitorului, a căror destinație unică a fost aceea de producere a actului ilicit ;
– publicarea hotărârii instanței de judecată, pe cheltuiala celui care a săvârșit fapta, în mijloacele de comunicare în masă.
Evident, avem în vedere hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care făptuitorul , fie că a fost condamnat pentru o infracțiune, fie că a fost obligat print-o acțiune civilă la respectarea unui drept sau la plata de despăgubiri ca urmare a încălcării unor drepturi protejate prin lege.
Latura subiectivă. Din punct de vedere subiectiv toate infracțiunile prevăzute în art. 140, 141 și 142 din Legea nr. 8/1996 sunt săvârșite numai cu intenție directă sau indirectă, deoarece, așa cum vom vedea la fiecare infracțiune în parte, faptele sunt comisive prin definiție, iar în normele de incriminare nu se prevede expres sancționarea faptelor săvârsite din culpă.
Forma de vinovăție ( intenție directă sau indirectă ) rezultă cu claritate și din expresiile folosite de legiutor în conținutul legal al acestor infracțiuni. În acest sens se precizează că subiectul activ săvârșeste actul ilicit fără “autorizarea” sau “consimțământului” titularului drepturilor recunoscute prin prezenta lege, ori își însușește „fără drept” calitatea de autor al unei opere.
De la aceasta regulă de principiu, există și unele situații de expres prevăzute de legiuitor în Capitolul VI al Legii nr. 8/1996 potrivit cărora unele activităti pot fi realizate în legătură cu o anumită operă fără autorizarea sau consimtământul autorului și acestea nu sunt incriminate ca infracțiuni . De exemplu, în articolul 33 se arată că sunt permise, fără consimtământul autorului și fără plata unei remunerații, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoștiința publică, cu condiția ca acestea să fie conforme bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei și să nu il prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de exploatare :
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor juridice sau administrative, în măsura justificativă de scopul acestora ;
b) utilizarea de scurte citate dint-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare în măsura în care folosirea lor justificată întinderea citatului ;
c) utilizarea de articole izolate sau de extrase din opere în publicații, în emisiuni de radio sau televiziune ori în înregistrări fonice sau audiovizuale, destinate exclusiv învătământului, precum și reproducerea pentru învătământ în cadrul instituțiilor publice de învătământ sau social, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit ;
d) reproducerea pentru informare și certetare de scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor care funcționeză fără scop lucrative ;
În articolele 34 – 38 din Legea nr. 8 /1996 sunt prevăzute și alte asemănătoarea situații care privesc limitele exercitării drepturilor de autor și care nu atrag răspunderea civilă sau penală.
3. 4. Aspecte procesuale specifice
Potrivit dispozitiilor din art. 144 din Legea drepturilor de autor , acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul infracțiunilor prevăzute în lege. Acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită din oficiu, inclusiv la sesizarea Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
În art. 138 se precizează că prin atribuțiile O.R.D.A. sunt și cele referitoare la exercitarea, la cererea și pe cheltuiala titularilor unor drepturi de autor protejate, a funcției de observare și control asupra activitaților ce pot da nastere la încălcări ale legislației drepturilor de autor și a drepturilor conexe, precum și de a încheia procese verbale de constatare a încălcărilor legii, în condițiile Codului de procedură penală, sesizând organele competente în cazul infracțiunilor, din oficiu.
Actele încheiate de către O.R.D.A. în exercitarea atribuțiilor sale de control urmează regimul prevăzut de art. 145 din Legea nr. 8/1996 și articolul 214 din Codul de procedură penală. În acest sens O.R.D.A. este obligat ca atunci când constată existența unor fapte ilicite să ia declarații de la făptuitor și de la martori și să încheie proces-verbal despre împrejurările concrete în care acestea au fost săvârșite. De asemenea, O.R.D.A. are dreptul să rețină corpurile delicte, să procedeze la evaluarea pagubelor și să efectueze orice alte acte procedurale, când legea prevede aceasta (art. 214 alin.2 Cod de procedură penală).
Potrivit art. 151 din Legea nr. 8/1996, litigiile privind dreptul de autor și drepturile conexe sunt de competența judecătoriilor și în măsura în care în legea sus-menționată nu există dispozițiile speciale, vor fi aplicate prevederile Codului de Procedură penală, ale Codului Penal și ale altor acte normative în funție de natura faptei care se află în litigiu.
În legătură cu activitățile O.R.D.A. în domeniul procesual penal s-a exprimat și un punct de vedere contrar. În acest sens se susține că O.R.D.A. este un organ de constatare care are atribuția „numai de încheiere de procese-verbale de constatare” a încălcărilor legii. Oficiul nu poate lua declarații de la făptuitor sau de la martori, nu poate reține corpurile delicte, nu poate efectua alte acte pentru că legea nu prevede expres aceasta. Aceste atribuții revin exclusiv organelor de cercetare penală, procurorului, sau altor organe de constatare prevăzute de lege.
Desigur este un punct de vedere prin care se încearcă să se definească rolul O.R.D.A. ca organ de constatare.
În ceea ce ne privește, credem că primul punct de vedere este mult mai acceptabil deoarece O.R.D.A. poate fi asimilat „altor organe” care pot proceda la întocmirea proceselor verbale despre împrejurările concrete ale săvârșirii unei infracțini, să rețină corpuri delicte, să procedeze la evaluarea pagubelor și să efectueze orice alte acte, când legea prevede aceasta. În susținerea punctului propriu de vedere avem în vedere și dispozițiile articolului 137 din Legea nr.8/1996, potrivit cărora O.R.D.A. funcționeză ca organ de specialitate în subordinea Guvernului, ca autoritate unică pe teritoriul Romaniei, în ceea ce privește evidența, controlul aplicării legislației în domeniul drepturilor de autor și al drepturilor conexe. Guvernul numește pe Directorul General al O.R.D.A. și un număr de 20 arbitrii dintre candidații cu pregătire juridică.
3. 5. Durata protectiei drepturilor de autor
Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale definește proprietatea intelectuală drept „orice creație a minții umane” .Opera de creație originală, exprimată într-o formă concretă, susceptibilă de a fi percepută, reprezintă obiect al proprietății intelectuale din momentul elaborării ei.
Drepturile de autor garantează recunoașterea și protejarea proprietății intelectuale în condițiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare. Intenționat sau nu, oamenii încalcă deseori aceste drepturi prin reproduceri, distribuiri, traduceri sau orice alte utilizări neautorizate. Protecția proprietății intelectuale prin drepturi de autor asigură recunoașterea și remunerarea corespunzătoare a autorului în vederea stimulării creației. Copierea și distribuirea neautorizată reprezintă o încălcare a legii și a moralei, fie că privește un bun material sau o creație intelectuală. Transferul sau trimiterea folosinței drepturilor de autor și a altor drepturi similare este considerată, potrivit Codului Fiscal, prestare de servicii, operațiune pentru care se aplică taxa pe valoare adaugata (TVA) în cota standard de 21 la sută, informează un comunicat al Ministerul Finanțelor Publice.
O problemă juridică deosebită este data de durată a protecției legale a programelor de autor, atât a celor distribuite cu licență, cât și a celor ce intră în categoriile freeware, freesoftware, shareware si public domain, precum si de durata drepturilor de autor. Protecția legală este asigurată în funcție de situația în care se încadreaza programul. Condiția esentială ce ar trebui îndeplinită pentru ca protecția legală să funcționeze este aceea ca programul să fie înregistrat la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) si în Registrul Programelor de Calculator, registru care se găsește la Agentia Nationala pentru Comunicații si Informatică (ANCI).
Din momentul înregistrarii, programul beneficiaza de protecție legală pentru drepturile de autor, indiferent pe ce poziție se află acesta, ca autor unic ori ca autor angajat, ori pentru situația când autor este considerată firma producatoare. Daca ne aflăm în situația în care un autor distribuie, indiferent de formă, un program ce-i aparține, dar pe care nu l-a înregistrat la ORDA (formalitatea înregistrării la ORDA este o condiție esențiala pentru existența dreptului de autor), atunci el nu beneficiază de protecția legală a muncii sale, și nici nu poate avea pretenții în momentul în care, un alt autor pornind de la programul sau de la o parte a acestuia creează o altă versiune pe care o înscrie la ORDA sub numele său.
Deci legea protejează atât forma cu care este adusă la cunoștință publicului opera, respectiv programul soft, cât și baza pe care a fost creat acel program. În cazul în care se copiază o versiune protejată, autorul poate cere despăgubiri pentru faptul că i-a fost folosită ideea fără acordul său direct. Durata de protecție a drepturilor patrimoniale (adica drepturile bănești ce i se cuvin autorului de produse soft) este prevăzută în legea nr. 8/1996, care în articolul 30 prevede că: « Drepturile patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează tot timpul vieții autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moștenire potrivit legislației civile pe o perioadă de 50 de ani », acest termen fiind valabil numai pentru autorii particulari de programe pentru calculator, întrucât cei angajați sunt deposedați de drepturile lor patrimoniale. Durata vieții autorului, plus încă 50 de ani, este un termen prevăzut în majoritatea legislațiilor lumii și este în deplin acord cu dispozițiile art. 7 din Convenția de la Berna si Directiva Comunitară din 14 mai 1991. Legea cadru a Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI) a prevăzut un termen de 25 de ani, calculat de la data apariției programului.
Există mai multe posibilități de a stabili durata de protecție pentru autorii angajați, cei care nu au încheiat vreo convenție specială cu persoana care i-a angajat pentru a cere dreptul de a fi « adevăratul părinte » al programului. Prima este cea de la art. 30 din Legea nr. 8/1996 și presupune ca după semnarea contractului de muncă, persoana juridică angajatoare dobândește asupra viitorului program un drept patrimonial egal în durată cu cel stabilit pentru autorul programului aflat în situația discutată mai sus. Această variantă înseamnă că angajatorul devine din punct de vedere legal un titular de drepturi patrimoniale exact ca autorul liber, iar adevăratul autor, adică cel angajat, este deposedat de dreptul lui, el având doar statutul de salariat.
A doua posibilitate înseamnă aplicarea regulilor de cesiune, ceea ce presupune un drept patrimonial limitat în favoarea persoanei care angajează pe o perioada de 3 ani. Este soluția dată de art. 44 al aceleiași legi, potrivit căruia pentru operele create în cadrul unui contract individual de muncă, în lipsa unor clauze care să specifice termenul pentru care au fost cesionate, termenul de autor fiind de 3 ani de la data predării operei. O ultimă variantă este aceea a autorilor de programe care sunt si ei deposedați de drepturile lor fără să fi încheiat o convenție cu persoana care i-a angajat. Aici legea prevede că autorul este practic îndreptățit la o remunerație dintr-un anume procent realizat din profitul obținut prin valorificarea programului pe tot timpul vieții sale, iar moștenitorii săi pe o durată de 50 de ani. Această ultimă variantă este din pacate doar o prevedere legală fără acoperire reală, întrucât în viata de zi cu zi nu se gasesc angajatori dispusi la un asemenea compromis, cum de asemenea nici varianta convenției prealabile dintre angajator si angajat referitoare la drepturile patrimoniale ale aceluia din urmă nu se realizează, singura variantă care se întâlneste atât la noi cât de altfel în toată lumea este doar aceea în care autorul este salariat, iar remunerația se stabilește negociat, dar cu mult sub cuantumul plății pe care ar fi obținut-o parte din drepturile sale de autor.
O categorie aparte este cea a programelor de tip freeware, freesoftware, shareware si public domain, deoarece ele se pot afla în situația pe care am prezentat-o, în sensul de a nu fi înregistrate la ORDA, iar atunci acel autor nu poate avea absolut nici o pretenție de la acei utilizatori care se folosesc de creația sa, modificând-o dupa bunul lor plac. Freeware este un program pentru calculator cedat gratuit si uneori disponibil prin internet sau prin grupurile de utilizatori. Un producător de programe independent poate oferi un produs sub forma de freeware, fie pentru satisfacția sa personală, fie pentru a vedea reacția utilizatorilor interesați, eventual la versiuni preliminarii celor finale. Producătorii de freeware își păstrează adesea (cu condiția înregistrării la ORDA) toate drepturile de autor și utilizatorii nu sunt întotdeauna liberi să copieze sau să distribuie mai departe astfel de produse. Freesoftware este software distribuit gratuit și însoțit de codul sursă. Utilizatorii sunt liberi să-l folosească, sa-l modifice sau să-l distribuie mai departe, cu condiția ca modificările să fie marcate clar și specificația de copyright a autorului original să nu fie ștearsă sau modificată. Spre deosebire de freeware, în cazul căruia utilizatorul uneori nu are permisiunea de a efectua modificări, software-ul gratuit este protejat de un contract de acordare a licenței. Software-ul gratuit este un concept introdus pe piata de Free Software Foundation din Cambridge, Massachusetts. Aici ne aflăm în situația pe care am analizat-o, deoarece acele programe, aflate sub protecția licenței, sunt înregistrate la un organism național sau internațional de gestionare a drepturilor de autor.
Shareware este software-ul pentru care au fost înregistrate drepturile de autor si care este distribuit pentru a fi încercat de potentialii cumpărători. Utilizatorilor li se solicită ca, în cazul că vor să continue folosirea programului după perioada de proba, să plătească autorului o anumită sumă de bani. Public domain (domeniul public) reprezintă un set de lucrări, care conțin muncă creativă, cum ar fi carți, piese muzicale, sau programe, care nu intră sub incidența legii dreptului de autor, sau a altui sistem de protecție.
Lucrările de domeniu public pot fi copiate, modificate sau utilizate gratuit, în orice mod și cu orice scop. Multe din informațiile, textele și programele din internet sunt de domeniu public, dar lucrările cu drepturi de autor înregistrate chiar dacă au fost introduse pe internet, nu apar în domeniu public. Aici, în replică, intră așa numitele proprietary software, adică programul pentru care au fost înregistrate drepturile de autor de către o persoană sau o firmă și care nu poate fi utilizat decât prin cumpărarea unei licențe sau prin obținerea acordului posesorului. Acestea sunt problemele pe care le ridică drepturile de autor în raport cu durata lor de protecție și în raport cu situațiile ce se creează prin existența unor posibilități de distribuire de tipul celor analizate, mai ales că după cum am văzut, situațiile pot fi chiar foarte complexe.
CAPITOLUL IV
ANALIZA INFRACȚIUNILOR PREVĂZUTE ÎN LEGEA NR. 8/1996 COMPLETATĂ PRIN LEGEA NR. 285/2004
4.1.Evoluția reglementărilor în acest domeniu
Legea română din 1923 pentru protecția proprietății literare și artistice cuprindea o reglementare amplă a delictelor și contravențiilor în domeniul dreptului de autor.
Delictul de contrafacere era reglementat( cu enumerarea limitativă a cazurilor) separat, pe categorii de opere literare și știintifice, dramatice și muzicale, precum și artistice.
În cazul operelor literare și artistice, de exemplu, constituiau delicte de contrafacere reproducerile de opere și traducerile efectuate fără consimțământul autorului, publicarea unui manuscris fără voia autorului și, în anuminte cazuri, reeditările contrare clauzelor contractuale sau punerea în circulație a unui număr mare decât cel cunoscut.
Printre contravenții figurau reproducerile, rezumatele și citatele în care nu se menționa numele autorului, titlul lucrării, reproducerile de articole din publicațiile periodice fără autorizația autorului, iar în cazul în care au fost nesemnate, fără indicarea ziarului sau revistei din care au fost reproduse.
Atât pentru delicte cât și pentru contavenții pedeapsa prevăzută de lege era amenda.
În Codul Penal intrat în vigoare din 1937, prin decretul 511 a fost introdus art. 555 cu următorul cuprins :
“ Nerespectarea drepturilor de autor asupra operelor științifice sau artistice ori asupra operelor oricărei alte creații de același gen ori tehnico – științifice, prin folosirea lor, fără drept, se pedepsește.
Acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a părții vătămate.”
Din conținutul acestui articol rezultă că prin încriminarea respectivă era protejată nu numai calitatea de autor al operei de creației, ci și toate drepturile autorului asupra operei, modalitatea de săvârșire a infracțiunii fiind cea a folosirii fără drept a operei de creație.
În anul 1956 legiuitorul român a adoptat Decretul nr. 321 privind dreptul de autor. În prima sa formă ,în acest act normativ s-a prevăzut că încălcarea dispozițiilor prezentului decret în cazul în care constituie infracțiunea , se va urmări și pedepsi potrivit prevederilor legii penale. Fiind o dispoziție de trimitere, fapta de încălcare a drepturilor de autor constituia infracțiune numai dacă erau întrunite conditiile prevăzute in art. 555 Cod penal.
În Codul penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 nu a mai fost sancționată fapta care fususe înscrisă în art. 555 din codul penal anterior. În această situație a intervenit modificarea art.40 din Decretul nr.321- 1956 prin Decretul nr. 1172- 1968. Prin dispozițiile art.40 (modificat) era incriminată “ fapta de însușire fără drept, în orice mod, a calității de autor al unei opere științifice, literare, muzicale, de artă plastică, din domeniul arhitecturii sau sitematizării sau al oricăror alte opere de creație intelectuală”.
Prin această formulare a art. 40 s-a schimbat radical obiectul ocrotirii penale, în sens ca nu mai era ocrotită opera de creație contra acțiunilor de folosire fără drept a operei de creație, adică drepturile nepatrimoniale și patrimoniale ale autorului care exced calitații de autor. Aceste drepturi au fost protejate în continuare doar pe calea acțiunii civile.
În situațiile când faptele ilicite care priveau aceste drepturi întruneau elementele constitutive ale unei infracțiuni de drept comun, se aplicau dispozițiile din Codul Penal( de exemplu infracțiunea de divulgare a secretului profesional prevăzută în art 196- când opera adusă la cunoștiința publicului fără asentimentul autorului, ori infracțiunea de furt prevăzută de art. 208, când opera, în materialitatea ei, era sustrasă în scop de însusire, din posesia sau detenția autorului, fără consimțământul acestuia). Dispoziția din art. 40 a fost în vigoare până la data de 25 iunie 1996, cand a intrat în vigoare noua lege a drepturilor de autor (Legea nr. 8/1996).
Noutățile introduse în această lege în ce privește reglementarea drepturilor de autor sunt numeroase și de esență. În acest sens, sunt introduse, pentru prima dată, drepturile conexe, ca drepturi recunoscute persoanelor fizice și juridice prin a căror contribuție creatoare operele propriu-zise sunt comunicate publicului în diverse modalități, fie prin interpretare , execuție, recitare etc., fie prin fixare în înregistrări sonore, transmitere prin radio, televiziune etc.
De asemena sunt incluse prevederi noi referitoare la organisme de gestiune colectivă, rolul O.R.D.A. în conducerea și controlul aplicării legii în acest domeniu și nu în ultimul rând prevederi cu caracter sancționator împotriva faptelor prin care se aduce atingere drepturilor de autor și drepturilor conexe.
4.2. Comentariu introductiv
Faptele incriminate în Legea nr. 8/1996 sunt cuprinse în art. 140, 141, 142 și 143. Fiind o lege specială cu dispoziții penale prin care se reglementează un domeniu important al vieții sociale-culturale din țara noastră, care a fost adoptată de legiutorul roman într-o perioadă de profunde schimbări în plan național și internațional, putem aprecia că este un act normativ bine structurat, de valoare juridică incontestabilă.
Dacă ne referim strict la dispozițiile articolelor în care sunt înscrise infracțiunile, considerăm că folosirea unor tehnici utilizate anterior cu eficientăde către legiutorul român în adoptarea altor legi, precum și experiența altor state europene, posesoare ale unor acte normative complete în domeniul protecției proprietății intelectuale, ar fi condus la o formulare mult mai clară a textelor în care sunt prevăzute infracțiuni.
În acest sens trebuie observat faptul că în articolele 140, 142 și 143 sunt înscrise un numar de 29 de fapte ilicite, incriminate ca infracțiuni. În prima fază a fiecărui articol se precizează că „constituie infracțiune fapta persoanei” săvârșită în anumite condiții și pedepsită cu o anumită pedeapsă, după care urmează enumerarea faptelor, de regulă cu conținut alternativ, dar distinct.
În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia legiuitorul a dorit ca la fiecare literă a textelor respective să fie înscrisă câte o infracțiune distinctă, iar nu câte o singură infracțiune în fiecare din articolele sus – menționate.
Opinia respectivă este susținută cu următoarele argumente :
Pentru unele fapte incriminate în același text de lege acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate iar pentru altele din oficiu ( inclusiv ca urmare a constatării de către O.R.D.A. a incalcării legii, potrivit art. 138 lit. f din Legea Drepturilor de autor). Dacă în fiecare articol s-ar fi reglementat câte o singură infracțiune cu conținuturile alternative, nu s-ar fi făcut distincția menționată cu privire la modul de punere în miscare a acțiunii penale, fiind de neconceput ca pentru una și aceeași infracțiune punerea în mișcare a acțiunii penale să se facă în două modalități cu consecințe diametral opuse.
În fiecare din articolele cu conținut multimplu (art.140,142 și 143) se menționează că fapta înscrisă la fiecare din literele ce urmează constituie infracțiune și se sancționează potrivit textului respectiv numai „dacă nu constituie o infracțiune mai gravă”, ori prin conținutul concret al fiecăreia dintre faptele respective, acestea nu ar putea constitui una și aceiași „infracțiune mai gravă” , ci anumite fapte ar putea constitui alte infracțiuni mai grave, iar alte fapte ar putea constitui anumite infracțiuni mai grave.
La fiecare dintre literelor articolelor cu conținut multiplu sunt prevăzute fapte de încălcare a unui anumit drept (moral sau patrimonial) de autor, motiv pentru care cu greu ar putea fi săvârșite toate acele fapte de una și aceeași persoană, pentru a exista o singură infracțiune cu conținut complex sau continuat, în sensul art. 41 Cod penal.
Conținutul evident diferit al fiecăruia dintre articolele sus – menționate constituie argumentul cel mai puternic pentru considearea faptelor înscrise în textele respective ca infracțiuni distincte, autonome.
Sigur că, în sustinerea acestei opinii ar putea fi aduse și alte argumente și concluzia la care am ajuns este aceea potrivit căreia legiuitorul a urmărit doar realizarea unei sistematizări a infracțiunilor în raport de pericolul social generic egal al unora dintre acestea, exprimat în pedepsele alternative înscrise și în limitele speciale ale acestora, precum și a unor condiții comune de incriminare .
Dacă nu s-ar fi făcut o asemenea sistematizare ar fi trebuit ca pentru fiecare faptă ca infracțiune distinctă ( autonomă ) să se repete condițiile comune de incriminare menționate, precum și pedeapsa aplicabilă.
Dacă specialiștii care au lucrat la aceste texte ar fi folosit o exprimare mai clară a acestora, comentariile teoreticienilor și mai ales ale organelor judiciare nu ar mai fi fost necesare.
Considerarea, că infracțiuni distincte a faptelor înscrise la fiecare dintre literele articolerlor cu conținut multiplu, prezintă nu numai o importanță teoretică ci și una practică, deoarece în cazul săvârșirii a două sau mai multe dintre faptele indicate la litere diferite ale aceluiași articol nu va constitui o infracțiune unică ci mai multe, existând un concurs (real sau ideal) de infracțiuni.
4.3.Conținutul dreptului de autor
a) Drepturi nepatrimoniale/morale de autor
Dreptul de divulgare a operei – reprezintă dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă la cunoștință publică opera. Este un drept absolut, discreționar și indisolubil legat de persoana autorului. Acest drept are o influență majoră asupra nașterii drepturilor patrimoniale, deoarece exploatarea operei e posibilă doar după exercitarea acestui drept.
În privința dreptului de divulgare al operelor comune, acesta depinde de felul respectivelor opere. Dacă este vorba despre opere divizibile, fiecare coautor are un drept de divulgare separat asupra contribuției sale. Dacă opera este indivizibilă, refuzul unui coautor de a divulga opera nu trebuie sa fie abuziv, caz în care poate fi atacat în instanță.
Dreptul de a decide divulgarea operelor colective îi aparține persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și numele căreia opera a fost realizată.
Deoarece dreptul de divulgare nu este transmisibil prin acte între vii, se pune problema aplicării acestui drept în privința operelor postume. În principiu, dreptul la divulgare se transmite prin moștenire, conform dreptului comun, succesorilor în drepturi. Divulgarea nu este totuși posibilă, dacă autorul și-a manifestat în timpul vieții decizia de a nu le divulga, iar dorința sa trebuie respectată.
Dreptul la paternitatea operei – este dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei. Acest drept are un aspect pozitiv, dreptul autorului de a revendica în orice moment calitatea de autor și un aspect negativ, dreptul autorului de a se opune oricărui act de uzurpare, de contestare a calității de autor de către terți. Dreptul la paternitatea operei nu poate aparține decât persoanelor fizice, iar transmiterea lui este posibilă prin moștenire
Dreptul la nume – este dreptul autorului de a decide sub ce nume va fi adusă opera sa la cunoștința publicului. Acest drept îi aparține doar autorului, nu se transmite. Posibilitățile autorului sunt de a publica opera sub numele său, de a o publica anonim sau sub pseudonim.
Dreptul la inviolabilitatea operei – reprezintă dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația autorului. Este un drept absolut, care se poate transmite doar prin moștenire. Nu trebuie confundat cu necesitatea de corectare erorilor și nici cu adaptarea operei care se face conform unor clauze prestabilite.
Dreptul de retractare a operei – reprezintă dreptul autorului de a retrage opera, după ce a fost adusă la cunoștință publică, despăgubind atunci când este nevoie, pe titularii dreptului de utilizare. Aceste drept nu poate fi exercitat pentru programele de calculator și nu este transmisibil.
b) Drepturile patrimoniale de autor
Dreptul de a utiliza opera
Reprezintă dreptul patrimonial, exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții.
Înseamnă dreptul de a utiliza sau interzice:
reproducerea operei (realizarea integrală sau parțială, a unei sau a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar sau permanent, prin orice mijloc și sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale ale unei opere, precum și stocarea permanentă sau temporară a acesteia cu mijloace electronice)
distribuirea operei (vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros sau gratuit, a originalului sau copiilor unei opere, precum și oferirea publică a acestora)
importul (introducerea pe piața internă, cu scopul comercializării, a orginalului sau copiilor legal realizate ale unei copii fixate pe orice fel de suport)
închirierea (punerea la dispoziție spre utilizare, pentru un timp limitat și pentru un avantaj economic sau comercial direct sau indirect, a unei opere)
împrumutul (punerea la dispoziție spre utilizare, pentru un timp limitat și fără un avantaj economic sau comercial direct sau indirect, a unei opere prin intermediul unei instituții care permite accesul publicului în acest scop)
comunicarea publică (orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al unei familii și cunoștințelor acestora)
radiodifuzarea (emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune sau televiziune prin orice mijloc care servește la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor)
retransmiterea prin cablu (retransmiterea simultană, nealterată și integrală, de către un operator, prin fir, cablu, fibră optică sau orice alt procedeu, inclusiv unde ultrascurte sau satelit, în scopul recepționării de către public, a unei transmisii inițiale)
realizarea de opere derivate (traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea și orice altă transformare a unei opere preexistente).
Dreptul de suită
Reprezintă dreptul autorului care își vinde opera la un preț redus și în schimb va primi, din cesiunile ulterioare, o parte din sporul de valoare obținut. Practic este o prerogativă a autorului unei opere originale de artă plastică, grafică sau fotografică, de a realiza un beneficiu din vânzările succesive ale creației sale, precum și dreptul autorului de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.
Suma datorată autorului în temeiul acestui drept, se calculează conform următoarelor cote, fără a putea depăși 12.500 euro sau contravaloarea în lei:
de la 300 la 3000 euro – 5%
de la 3000, 01 la 50.000 euro – 4%
de la 50.000, 01 euro la 200.000 euro – 3%
de la 200.000, 01 euro la 350.000 euro – 1%
de la 350.000, 01 euro la 500.000 – 0,5%
peste 500.000 euro – 0,25%.
Dreptul de suită se aplică tuturor actelor de revânzare a unei opere artistice. Vânzătorul este obligat să comunice autorului informațiile referitoare la revânzarea operei, prețul obținut la locul unde se află opera, în termen de două luni de la data vânzării. El va răspunde de reținerea procentelor sau cotelor din prețul de vânzare, fără adăugarea altor taxe și de plata către autor a sumei datorate. Termenul de prescripție pentru solicitarea acestor sume de către autor este de 3 ani.
Proprietarul operei este dator să permită accesul autorului operei și să o pună la dispoziția acestuia. Proprietarul poate pretinde autorului o garanție, asigurarea operei sau o remunerație corespunzătoare. De asemenea, nu are dreptul să o distrugă înainte de a o oferi autorului ei la prețul de cost al materialului.
Dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări.
4.4 Analiza infracțiunii prevăzute în articolul 140 în urma modificării legii nr. 8 / 1996 prin completare cu Legea nr. 285 / 2004 : ( potrivit O.R.D.A.)
Articolul 140 va avea următorul cuprins:
"Art. 140. – (1) Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 3 ani sau cu amendă de la 100.000.000 lei la 300.000.000 lei următoarele fapte comise fără autorizarea sau consimțământul titularului drepturilor recunoscute de prezenta lege, dacă aceste fapte nu constituie o infracțiune mai gravă:
a) distribuirea operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;
b) importul, pe piața internă, a copiilor operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe, realizate cu consimțământul titularilor;
c) închirierea operelor sau produselor purtătoare de drepturi conexe;
d) comunicarea publică a operelor, altele decât cele muzicale, sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;
e) radiodifuzarea operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;
f) retransmiterea prin cablu a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;
g) realizarea de opere derivate;
h) fixarea, în scop comercial, a interpretărilor sau a execuțiilor artistice ori a programelor de radiodifuziune sau de televiziune.
(2) Prin produse purtătoare de drepturi conexe se înțelege interpretările sau execuțiile artistice fixate, fonogramele, videogramele ori propriile emisiuni sau servicii de programe ale organismelor de radiodifuziune și de televiziune."
Potrivit dispoziției din art. 140 constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amenda de la 20 lei la 300 lei, dacă nu constituie o infracțiune mai gravă, fapta persoanei care, fără a avea autorizație sau dupa caz consimtământul titularului drepturilor recunoscute prin prezenta lege:
aduce o opera la cunoștiință publică.
reprezintă șcenic, recită, execută sau prezintă direct, în oricare modalitate publică, o operă
permite accesul public la bazele de date pe calculator, care contituie opera protejate.
traduce, publică în culegeri, adaptează sau transformă o operă, pentru a obține o operă derivată
fixează pe un suport prestația unui artist interpret sau executant
emite ori transmite prin radiodifuziune sau prin televiziune o prestație fixată ori nefixată pe un alt suport, sau o transmite prin mijloace fără fir , prin cablu, prin satelit ori prin orice alt procedeu similar,sau prin orice alt mod de comunicare către public.
prezintă printr-un loc public înregistrarile sonore ale unui producător
emite sau transmite prin radiodifuziune sau prin televiziune înregistrarile fonice ale unui producător ori le retransmite prin mijloace fară fir,prin fir,cablu sau satelit sau prin orice alt procedeu similar ori prin orice alt mijloc de comunicare către public
fixează programe radio sau de televiziune sau le letransmite prin mijloace fără fir, prin cablu, prin satelit sau prin orice alt procedeu similar ori prin orice alt mijloc de comunicare către public,
comunică, înt-un mod accesibil publicului, cu plata intrarii programe de radio sau de televiziune.
După cum se poate observa, pentru ca vreuna dintre faptele prevăzute la în art.140 să constituie infracțiune există cerința esențială că aceasta să fie săvârșită fără drept, adică fără ca faptuitorul să aibă autorizația sau consimtământul titularuli dreptului recunoscut prin Legea nr. 8/1996.
Autorizația sau consimțământul autorului trebuie să fie dată în cazurile și formele prevăzute de această lege, în raport cu specificul dreptului încălcat. Cele mai utilizate modalități de utilizare sunt contractul de cesiune, contractul de editare , contractul de imprimare, contractul de închiriere și contractul de difuzare.
În sensul Legii nr. 8/1996 autorizarea trebuie înțeleasă în sensul că autorul operei poate învesti, îngădui sau permite altei persoane (fizice sau juridice) să efectueze o anumită activitate cu privire la opera sa. Consimțământul autorului are întelesul unei încuviințări sau aprobari nesilite din partea autorului. Cele două noțiuni sunt prevăzute în alin. 1 Teza I din art.140 și pot fi utilizate, în mod alternativ, la definirea conceptuală a fiecărei infracțiuni ce va fi analizată în continuare.
În art.140 lit a. Este incriminată fata de aducere a unei opere la cunoștiința publică fără autorizarea sau consimțământul autorului.
Se precizează că numai autorul operei are dreptul moral de a decide dacă, în ce mod și când opera se va fi adusă la cunoștiință publică.
În principiu, infracțiunea nu are obiect material, pentru că opera, prin ea insăși este imaterială.
Subiect activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică, răspunzătoare penal.
Infracțiunea poate fi săvârsită în oricare din formele participației penale ( coautoratul, instigarea sau complicitatea ).
Pentru stabilirea subiectului pasiv al infracțiunii, trebuie să se țină cont de prevederile art. 146 în care se arată că dispozitiile prezentei legi (nr. 8/1996) se aplică operelor care nu au fost aduse la cunoștiintă publică și ai căror autori sunt cetățeni români sau persoane fizice sau juridice cu domiciliul ori sediul în Romania precum și operele care au fost aduse la cunoștință publică și a căror autori sunt cetățeni români sau persoane fizice sau juridice cu domiciliul ori sediul în România precum și operele care au fost aduse la cunoștiința publică pentru prima dată în altă țară și simultan în România, dar nu mai târziu de 30 de zile.
Elementul material al laturii obiective se realizează prin acțiunea de aducere la cunoștiintă publică a operei. Pentru a realiza o asemenea acțiune, autorul faptei se poate folosi de orice mijloc, prin care publicul ia cunoștiință de existența operei autorului original. În acest sens autorul se poate folosi, de exemplu,de afise, de mass-media, adunari publice etc.
Urmarea socialmente periculoasă a faptei ilicite constă în creearea unei stări de pericol pentru autorul operei iar raportul de cauzalitate dintre urmarea imediată și elementul material rezultă din însăși materialul faptei (ex re). Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care, prin orice mijloc de comunicare către public, este dezvăluită existența operei. Pentru consumarea infracțiunii este suficientă dezvăluirea fără drept a unei singure opere aparținând unui singur autor. Când prin una și aceeași faptă, același făptuitor aduce la cunoștiința publică, fără drept, mai multe opere aparținând unui singur autor, considerăm că va exista concurs ideal de infracțiuni, deoarece fiecare operă se bucură de o protecție distinctă din partea legii, cu atât mai mult că textul incriminator se referă expres la “operă” și la “opere”.
Actele premergătoare și tentativa la această infracțiune nu sunt incriminate.
Infracțiunea se desăvârșește cu intenție directă sau indirectă, deoarece este vorba de o infracțiune comisivă prin definiție. În art.140 lit. b este incriminată ca infracțiune fapta de prezentare directă în public, fără autorizarea sau consimtământul autorului, a unei opere.
În art. 12 din lege se prevede că autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată sau exploatată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții. De asemena în art.13 lit. b) si d) se precizează că utilizarea sau exploatarea unei opere dă naștere la drepturi distincte și excusive ale autorului de a autoriza difuzarea operei și reprezentarea scenică, recitarea, sau orice modalitate publică de execuție sau prezentarea directa a operei.
Comparativ cu infracțiunea anterioară, în cazul celei prevăzute la lit b. se apără relațiile sociale referitoare la existența unui drept patrimonial al autorului sau al titularului dreptului de autor.
Elementul material al laturii obiective se poate realiza în mod alternativ prin vreuna dintre activitățile precizate expres în textul art. 140 lit.b – adică prin reprezentarea scenică, recitare, executare sau prezentare directă ori printr-o altă modalitate publică. După cum se poate observa, legiuitorul folosește cu titlu exemplificativ modalitățile de realizare a elementului material. Expresia folosită în textul de Lege, potrivit căreia latura obiectivă se poate realiza și prin oricare altă modalitate publică, ne dă posibilitatea să apreciem că infracțiunea are un conținut faptic deschis. Esențial, pentru existența acestei infracțiuni, “ este ca prin modalitățile de prezentare să fie adus direct (nemijlocit) la cunoștiința publicului conținutul operei de creație intlectuală”, iar nu simpla dezvăluire a existenței operei respective ( cum se cerea la infracțiunea precedentă ).
Urmarea imediată a infracțiunii constă în crearea unui prejudiciu sau a unei vătămari a intereselor patrimoniale ale autorului care nu și- a consimțământul sau nu a autorizat o altă persoană sa-i prezinte opera în public. Această condiție este în legătură directă cu prevederile legale care reglementează diferite modalități de utilizare sau exploatare a operelor de creație intelectulă , de către alte persoane decât autorul.
Fiind o infracțiune de rezultat, intre fapta ilicită și urmarea imediată trebuie să exite un raport de cauzalitate.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care opera ( în întregime sau doar parțial ) a fost prezentată în public fără consimțământul autorului.
Activitățile pregătitoare sau tentativa la această infracțiune nu sunt sancționate .
Infracțiunea se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, pentru că subiectul activ trebuie să știe că nu are autorizarea sau consimțământul autorului operei.
Fapta săvârșită din culpă nu va constitui infracțiune.
În art. 140 lit. c este incriminată ca infracțiune fapta persoanei care permite accesul la bazele de date pe calculator care conțin sau constituie opere protejate, fără a avea autorizarea sau consimțământul autorului acestor opere.
Conținutul legal al acestei infracțiuni trebuie completat cu dispoziția din art. 13 lit. m din Legea nr. 8 pe 1996 în care se arată clar ca utilizarea sau exploatarea unei opere dă naștere la drepturi distincte și exclusive ( deci patrimoniale ) de a autoriza accesul public la bazele de date pe calculator, în cazul în care aceste baze de date conțin sau constituie opere protejate. De asemenea, în art. 73 se arată că autorul unui program pe calculator beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute de anumite legi.
Rezultă deci că obiectul juridic al acestei infracțiuni privește tot relațiile sociale legate de un drept patrimonial al operei protejate.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi, în principiu, orice persoana fizică răspunzătoare penal. Aceasta trebuie să aibă o anumită pregătire de specialitate și prin natura sarcinilor sale de serviciu să aibă posibilitatea legală de acces la programele implementate pe un calculator. Numai astfel va putea să permită accesul mai multor persoane ( publicul ) la bazele de date care conțin sau constituie opere protejate.
Subiectul pasiv al infracțiunii este desigur autorul unei opere care a fost implementată pe calculator cu acordul sau.
Elementul material al laturii obiective se poate realiza atât prin acțiuni cât și prin inacțiuni. Activitatea infractorului de “ a permite ” înseamna a da voie, a incuviința , a ingădui sau a admite, în cazul de față, accesul altor persoane la baza de date aflată în calculator. Modalitățile faptice de realizare sunt multiple, important este ca baza de date să conțină și să constituie “opere protejate ” ( după toate regulile instituite prin Legea 8 pe 1996 sau alte acte normative ). De asemenea există și cerința ca fapta să nu constituie o altă infracțiune mai gravă.
Urmarea socialmente periculoasă constă în primul rând în crearea unei stări de pericol pentru autorul operei sau operelor implementate pe calculator. Dacă însă opera va fi si utilizată se va crea desigur și un prejudiciu , urmand ca instanța să stabilească existența raportului de cauzalitate dintre faptă și rezultat .
Infracțiunea se consumă în momentul in care făptuitorul permite accesul public ( chiar și numai al unei persoane) la bazele de date pe calculator care conțin opere protejate.
În cele mai multe cazuri această infracțiune are caracter continuat și se va epuiza când programul implementat când programul implementat pe calculator va fi cunoscut în întregime de către alte persoane neautorizate.
Când unul și același făptuitor, în aceleași împrejurări ( de timp, de loc sau de modalități folosite) permite accesul la o bază de date care conține două sau mai multe opere protejate ori permite accesul la o bază de date ( la mai multe fișiere care conțin date implementate pe calculator) nu va exista concurs de infracțiuni și nici infracțiune continuată , ci o infracțiune cu caracter complex . Susțin acest punct de vedere exprimat în literatura de specialitate deoarece :
la această infracțiune scopul protecției privește accesul la informațiile stocate pe calculator și nu protecția fiecărei opere în parte .
însuși textul incriminator se referă la bazele ( iar nu la o baza) de date și la opere protejate.
Pluralitea “bazelor de date” și a “operelor protejate” constituie chiar esența acestei infracțiuni în modalitatea ei simplă, de bază.
Din punct de vedere subiectiv, infracțiunea se săvârșește numai cu intenție ( directă sau indirectă ) deoarece subiectul activ acționează “fără drept” și el trebuie să știe acest lucru.
În art. 140 lit d. este incriminată ca infracțiune fapta celui care traduce, publică în culegeri, adaptează sau transformă o operă, pentru a obține o operă derivată.
Conceptul legal al acestei infracțiuni trebuia completat, pentru a fi corect înteles, cu alte dispoziții din Legea nr. 8/1996.
În acest sens, în art.10 lit.d se arată că autorul unei opere are dreptul moral de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prin aceste operațiuni se prejudiciază onoarea sau reputația sa.
De asemenea, în art.16 se precizează că autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea, precum și orice altă transformare a operei sale prin care se obține o operă derivată.
Potrivit legii (art.8 ), operele “derivate” sunt acelea care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente. În baza acestei dispoziții sunt considerate opere derivate traducerile, adaptările, ajustările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale și orice alte transformări care reprezintă o muncă intelectuală de creație.
Obiectul juridic specific al acestei infracțiuni este constituit din relațiile sociale care asigură atât dreptul moral cu privire la integritatea operei cât și drepturile patrimoniale ce rezultă din autorizarea traducerii, adaptării, publicării sau transformării operei ce-i aparține.
Obiectul material este format din însăși opera asupra căreia se acționează prin vreuna din modalitățile faptice susmenționate.
Elementul material al laturii obiective se realizează de către făptuitor prin oricare dintre aceste activități alternative.Chiar dacă făptuitorul săvârșește două sau mai multe dintre aceste activități, va exista numai o singură infracțiune.
Pentru existența laturii obiective se cer a fi intrunite cumulativ următoarele cerințe esențiale:
acțiunile să fie făcute în scopul obținerii unei opere derivate ;
acțiunile respective să fie de natură a prejudicia prestigiul și onoarea ori prin acestea să se producă un prejudiciu patrimonial pentru autor.
Urmarea socialmente periculoasă constă în primul rând în crearea unei stări de pericol pentru autor precum și într-un prejudiciu material cauzat autorului, echivalent remunerației ce i s-ar cuveni din utilizarea sau expoatarea operei sale.
În aceste condiții se cere ca raportul de cauzalitate dintre activitatea infracțională și urmarea imediată să fie dovedit de către organele judiciare.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care s-a realizat o operă derivată prin vreuna dintre activitățile infracționale prevăzute de lege. Dacă pentru obținerea unei opere derivate, infractorul acționează asupra mai multor opere originale ale aceluiași autor va exista o singură infracțiune simplă sau de bază.
În condițiile in care s-a actionat asupra uneia sau mai multor opere originale, dar nu s-a finalizat o operă derivată, infracțiunea se va considera a fi consumată, pentru că legiuitorul folosește în textul de lege, expresia “pentru” și nu “ dacă s-a obținut o operă derivată”. Deci s-a avut în vedere scopul și nu finalitatea.
În mod implicit forma de vinovăție la această infracțiune va fi numai intenția directă .
În art.140 lit.a este incriminată ca infracțiune fapta persoanei care fixează pe un suport prestația unui artist sau interpret, fără autorizarea sau consimțământul acestuia.
Pentru a se întelege în mod corect conceptul legal al acestei infracțiuni trebuie să se țină seama de dispozițiile din art.98 din Legea 8 pe 1996, care se precizează că artistul interpret sau executant are dreptul exclusiv de a autoriza următoarele :
fixarea prestației sale;
reproducerea prestației fixate.
De asemenea, în art. 96 se arată că artistul interpret sau executant are dreptul moral de a se opune oricărei utilizări a prestației sale, dacă prin această utilizare se aduc prejudicii grave persoanei sale.
Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că prin infracțiunea prevăzută în art. 140 lit. e se încalcă atât drepturile morale cât si drepturile patrimoniale ale unui artist sau interpret în condițiile în care fixarea prestației sale pe un suport se realizează fără autorizarea acestuia.
Infracțiunea va avea, desigur, și un obiect material format din suportul (disc, banda magnetică etc.) pe care se fixează prestația.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică respunzătoare penal. Participația penală poate exista în oricare din formele sale (coautoratul, complicitate sau instigare).
În legatură cu subiectul pasiv al infracțiunii putem aprecia că este relativ circumstanțiat de către legiuitor prin dispoziția din art.95 din Legea nr.8/1996 în care se arată că “în sensul prezentei legi, prin artiști interpreți sau executanți se întelege : actorii, cântăreții, muzicienii, dansatorii și alte pesoane care prezintă, cântă, dansează, recită, declamă, joacă, interpretează, regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă literară sau artistică, un spectacol de orice fel, inclusiv folcloric, de varietăți, de circ ori marionete”.
Se poate observa că sfera subiecților pasivi ai acestei infracțiuni nu este limitată de legiuitor, artistul putând fi atât profesionist cât si amator, cetățean român sau străin.
Ne exprimăm, totuși, opinia că artistul sau interpretul trebuie să se bucure de o recunoaștere a acestei calități din partea publicului, adică de notorietate, iar prestația sa trebuie să se realizeze printr-un spectacol (indiferent dacă este cu sau fără spectatori ). Credem că nu orice prestație, efectuată, de exemplu cu prilejul unor întruniri de familie sau de prieteni, ar da dreptul artistului sau interpretului să pretindă că i s-au încălcat drepturile patrimoniale sau morale în caz că prestația a fost înregistrată de o altă persoană fără autorizarea sa.
De altfel, organele judiciare sesizate printr-o plangere prealabilă de către partea care se consideră vătămată în drepturile sale (patrimoniale sau moale) trebuie să constate că prin realizarea elementului material s-au adus prejudicii grave persoanei artistului sau interpretului (art. 95 lit.d) sau ar fi putut fi prejudiciată grav onoarea sau reputația acestuia (art.95 lit. c).
Elementul material al laturii obiective se poate realiza numai print-o acțiune , aceea de fixare pe un suport a unei prestații executate de un artist sau interpret – în sensul prevederii din art. 95 din legea 8 pe 1996.
În limbaj comun prin termenul de “fixare” se întelege activitatea de implementare a prestației artistice pe o banda magnetică, peliculă sau de film sau dischete.
Desigur că o astfel de activitate trebuie să fie aptă să producă prejudicii sau să lezeze drepturile morale ale unui artist sau interpret. Dcacă prestația nu s-a fixat deloc sau s-a fixat intr-un mod neinteligibil fapta nu ca constitui infracțiune.
Urmarea socialmente periculoasă constă în primul rând în crearea unei stări de pericol pentru artist sau interpret a cărui reputație sau onoare este grav prejudiciată.
Dacă se realizează și difuzarea prestației fixate prin vânzare, inchiriere, împrumut sau prin orice alt mod de transmitere cu titlu oneros ori cu titlu gratuit va exista desigur și o altă infracțiune pe care o vom analiza în continuare.
Infracțiunea de fixare, fără drept, a prestației unui artist sau interpret se poate săvârși și după moartea acestuia, deoarece exercițiul drepturilor prevăzute de lege pentru acesta în art.96 din Legea nr.8 pe 1996 se transmite prin moștenire, potrivit legislației civile, pe durata nelimitată ( art. 97 alin.2 ).
Infracțiunea se consumă în momentul în care s-a realizat implementarea prestației pe un suport material de orice fel. Pentru existența infracțiunii consumate nu prezintă relevanța juridică destinația suportului, adică dacă a fost sau nu expoatat in vreun fel, deoarece textul incriminator nu condiționează sub nici o formă existența infracțiunii de un anumit scop al fixarii prestației.
De asemenea, pentru existența acestei infracțiuni este suficientă fixarea unei singure prestații, a unui singur interpret sau executant sau a mai multor artiști sau executanți , când prestația este colectivă, cum este cazul unui cor, al unei orchestre , al unui grup muzical, al unei grupe de balet etc. În cazul prestației colective, grupul de artiști sau interpreți trebuie sa-și desemneze dintre ei un reprezentant pentru acordarea autorizației către alte persoane pentru fixarea, reproducerea sau difuzarea prestației. Reprezentantul acestora este desemnat în scris, cu acordul majorității membrilor grupului. ( art. 99 din Legea nr. 8/1996 ).
Din economia textului rezultă că în cazul existenței infracțiunii pe care o analizăm numai acesta va avea dreptul să sesizeze instanța prin plangere plealabilă, pentru începerea și exercitarea acțiunii penale.
Dacă subiectul activ al infracțiunii fixează, fără drept, prestația unui singur artist sau interpret, cu prilejul unui spectacol vom fi in prezenta unei infracțiuni continue, pentru că se realizează condițiile de existență ale acestui tip de infracțiune.
În cazul în care același autor va fixa prestația unui artist sau interpret pe același suport dar cu prilejul unor reprezentări la diferite intervale de timp, va exista o infracțiune continuă, a cărei epuizare va coincide cu momentul ultimei fixari ilicite.
Desigur că va exista concurs de infracțiuni dacă autorul va realiza fixarea ilicită a prestației mai multor artiști sau interpreți, chiar dacă activitatea ilicită va avea loc cu prilejul unei singure reprezentații.
În art. 140 lit. f este incriminată ca infracțiune fapta persoanei care, fără drept, emit ori transmite prin radiodifuziune sau televiziune o prestație , fixată ori nefixată pe un suport, sau o retransmite prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, sau prin orice alt mijloc de comunicare către public.
În sensul Legii 8 pe 1996 “ a emite “ înseamnă a lansa, în eter, prin internet, prin radio sau televiziune un program care cuprinde o prestație a unui artist interpret sau executant iar transmiterea presupune o activitate de comunicare de luare la cunoștiință de către alte persoane a prestației respective .
În art. 140 litera g este incriminată ca infracțiune fapta unei persoane care, fără a avea autorizare , prezintă într-un loc public înregistrările sonore ale unui producător.
Potrivit art. 105 alin.1 din legea Drepturilor de Autor producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza prezentarea într-un loc public a propriilor înregistrări sonore.
Urmarea socialmente periculoasă a infracțiunii constă într-un prejudiciu pentru producător, echivalent cu remunerația ce se cuvenea preducătorului, în cazul în care prezentarea s-ar fi realizat cu acordul sau exprimat print-un contract de cesiune.
Infracțiunea se consumă în momentul în care înregistrarea sonoră a unui producător a fost prezentată în totalitate sau doar parțial.
Dacă infractorul va prezenta public, fără autorizare , mai multe înregistrări sonore ale aceluiași producător vom fi în prezența unei infracțiuni continuate. Dacă însă vor fi prezentate înregistrari ale diferiților producători va exista concurs real de infracțiuni, deoarece legea protejează în mod distinct dreptul conex al fiecărui producător de înregistrări sonice.
În art. 140 lit. h este incriminată ca infracțiune fapta persoanei care fără autorizare emite ori transmite prin radio – difuziune, televiziune sau prin internet înregistrări sonice ale unui producător ori le retransmite prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit sau prin orice alt procedeu similar sau mijloc de comunicare către public.
Înfracțiunea nu are obiect material pentru că prin natura lor programele sonore sau vizuale sunt imateriale.
Pentru existența infracțiunilor din punct de vedere al altruii obiective trebuie sa existe următoarelor cerințe esențiale : fapta să se săvârșească prin vreuna din modalitățile alternative, prevăzute în conținutul legal al infracțiunilor și să aibă caracter ilicit , adică să se facă fără autorizarea organismului de radiodifuziune sau televiziune.
Desigur că urmarea infracțiunii constă într-un prejudiciu și deci organele judiciare au datoria de a stabili dacă există raport de cauzalitate între activitatea infracțională și rezultatul acesteia.
Din punct de vedere subiectiv infracțiunea se săvârșește numai cu intenție ( directă sau indirectă ).
În art. 140 lit. i este incriminată ca infracțiune distinctă fapta persoanei care fără autorizarea respectivă, fixează programe de radio, internet, televiziune sau le retransmite prin mijloc fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit, sau prin orice alt procedeu sililar ori prin orice alt mijloc de comunicare către public.
Urmarea socialmente periculoasă va consta într+un prejudiciu material echivalent cu plata unor onorarii organismelor ( indiferent dacă sunt naționale sau privatizate ).
4.5 Analiza infracțiunii prevăzute în articolul 141 în urma modificării legii nr. 8 / 1996 prin completare cu Legea nr. 285 / 2004 ( potrivit O.R.D.A )
Art. 141. – Constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 5 ani sau cu amenda de la 25.000.000 lei la 500.000.000 lei fapta persoanei care isi insuseste, fara drept, calitatea de autor al unei opere sau fapta persoanei care aduce la cunostinta publica o opera sub un alt nume decat acela decis de autor.
Art. 1411. – (1) Producerea, importul, distribuirea, detinerea, instalarea, intretinerea sau inlocuirea, in mod ilicit, a dispozitivelor de control al accesului, fie originale, fie pirat, utilizate pentru serviciile de programe cu acces conditionat constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 2 la 5 ani sau cu amenda.
(2) Fapta persoanei care se racordeaza fara drept sau care racordeaza fara drept o alta persoana la servicii de programe cu acces conditionat constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda.
(3) Utilizarea anunturilor publice ori a mijloacelor electronice de comunicare in scopul promovarii dispozitivelor pirat de control al accesului la serviciile de programe cu acces conditionat, precum si expunerea sau prezentarea catre public in orice mod, fara drept, a informatiilor necesare confectionarii de dispozitive de orice fel, apte sa asigure accesul neautorizat la serviciile de programe precizate, cu acces conditionat, ori destinate accesului neautorizat in orice mod la astfel de servicii, constituie infractiuni si se pedepsesc cu inchisoare de la o luna la 3 ani.
(4) Vanzarea sau inchirierea dispozitivelor pirat de control al accesului se pedepseste cu inchisoare de la 3 ani la 10 ani.
(5) Cu pedeapsa prevazuta la alin. (4) se sanctioneaza si savarsirea faptelor prevazute la alin. (1) si (2) in scop comercial.
(6) In sensul prezentei legi, prin dispozitive pirat de control al accesului se intelege orice dispozitiv a carui confectionare nu a fost autorizata de catre titularul drepturilor recunoscute prin prezenta lege in raport cu un anumit serviciu de programe de televiziune cu acces conditionat, realizat pentru facilitarea accesului la acel serviciu.
În art. 141 este incriminată ca infracțiune fapta persoanei care își insușește, fără drept, calitatea de autor al unei opere sau fapta persoanei care aduce la cunoștiință o operă sub un alt nume decât acela de autor , dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.
După cum se poate observa, în conținutul juridic al aceleiași infracțiuni, legiuitorul a introdus două activități ilicite distincte și nu alternative.
Îmi exprim acest punct de vedere întrucât cele două activități nu se pot în realitate faptică , realiza de către o persoană în baza aceleiași rezoluții infracționale.
În analiza infracțiunii voi căuta sa argumentez această opinie .
Prima activitate infracțională constă în însușirea, fără drept, a calității de autor al unei opere .
Pentru existența infracțiunii, în această modalitate normativă, se cer a fi intrunite cumulativ următoarele cerințe esențiale :
să existe un autor originar, adică acea persoană ( sau persoane) sub numele căreia opera a fost creata și adusă, pentru prima dată la cunoștiință publică ( art. 4 din Legea nr. 8 /1996 )
să apară o altă persoană (sau alte persoane) care caută pe căi licite , să opțină paternitatea aceleiași opere .
În cazul acestei variante, obiectul juridic este constituit din relațiile sociale care privesc un drept de autor reglementat prin dispozițiile art. 10 din lege.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană fizică răspunzătoare penal.
În cazurile în care opera este comună sau colectivă subiectul activ poate fi chiar unul dintre coautori care, prin mijloace ilicite , își însușește calitatea de autor al operei., în totalitatea sa.
Desigur că, în această variantă normativă, infracțiunea nu poate fi săvârșită în coautorat, deoarece dreptul de autor, prin concept este unic.
Dacă două persoane ar acționa separat, pentru însușirea ilicită a dreptului de autor cu privire la aceeasi operă ( chiar dacă ar ști una de alta) răspunderea penală va fi individuală.
În concluzie, infracțiunea poate fi săvârșită numai sub formă de instigare sau complicitate .
Subiectul pasiv este autorul originar al operei (sau autorii în cazul operei comune sau colective).
Elementul material al laturii obiective se realizează prin însușirea , fără drept, a calității de autor al unei opere. Această expresie de „însușire” ( cunoscută în dreptul penal, în special la infracțiuni contra patrimoniului) trebuie înțeleasă în sensul că subiectul activ desfăsoară mai intâi diverse activități pentru a crea impresia că el este autorul unei opere care , în realitate, nu-i aparține. Apoi fie că își arogă titulul de autor în fața altor persoane , fie că aduce la cunoștiință publică opera care nu-i aparține, sub numele său.
Desigur că infracțiunea va fi considerată consumată în momentul în care autorul faptei își va aroga , fără drept calitatea de autor al unei opere care nu-i aparține.
Latura subiectivă a infracțiunii, în această varinantă, se realizează numai sub forma intenției directe, deoarece autorul acționează fără drept.
În cea de-a doua variantă alternativă prevăzută de legiuitor în art. 141 fapta constă în aducerea la cunoștiință publică a unei opere sub un alt nume decât acela decis de autor.
Prin această faptă este lezat atat un drept moral cât și unul patrimonial al autorului. În aprecierea acestor drepturi (care cosntituie obiectul juridic al infracțiunii) avem în vedere dispozițiile din art. 10 din litera c. Din Legea Drepturilor de Autor în care se precizează dreptul moral al autorului de a decide sub ce nume va fi adusă opera sa la cunoștiința publică.
De asemenea în lege ( art 4 ) se mai stabilește că atunci când opera a fost adusă la cunoștiința publică sub formă anonimă sa u sub pseudonim care nu permite identificarea autorului , dreptul de autor se exercită de către persoana fizică sau juridică ce o face publică numai cu consimțământul autorului, atat timp cât el nu își dezvălui identitatea.
La această variantă a infracțiunii subiectul activ poate fi orice persoană fizică, inclusiv cel care și-a insușit pe nedrept calitatea de autor al operei.
Apreciez că intr-o asemenea situație va exista un concurs ideal de infracțiuni , pentru că faptele săvârșite de aceeași persoană au la bază rezoluții infracționale diferite.
În susținerea unei asemena teze avem în vedere chiar exprimarea folosită de legiutor în art. 141, care desparte cele două activități astfel :
“ constituie infracțiune …fapta persoanei care își însușește fără drept calitatea de autor al unei opere sau fapta persoanei care aduce la cunoștiința publică o opera sub alt nume decât acela decis de către autor….”
Elementul material al laturii obiective se poate realiza prin diverse acțiuni ( prezentarea în public, difuzare, editare, emitere, transmitere ),întrucât legiuitor nu face nici o referire la acestea.
Consumarea infracțiunii va avea loc în momentul când opera ( în totalitate sau în parte) a fost adusă efectiv la cunoștința publică sub un alt nume decât cel stabilit de autor.
Forma de vinovăție la acestă variantă de infracțiune poate fi numai intenția directă sau indirectă.
Potrivit dispoziției art. 144 din lege, în cazul acestei infracțiuni, acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
4.6 Analiza infracțiunilor prevăzute în articolul 143 în urma modificării legii nr. 8 / 1996 prin completare cu Legea nr. 285 / 2004 ( potrivit O.R.D.A )
Art. 143. – (1) Constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda fapta persoanei care, fara drept, produce, importa, distribuie sau inchiriaza, ofera, prin orice mod, spre vanzare sau inchiriere, ori detine, in vederea comercializarii, dispozitive ori componente care permit neutralizarea masurilor tehnice de protectie sau care presteaza servicii care conduc la neutralizarea masurilor tehnice de protectie sau care neutralizeaza aceste masuri tehnice de protectie, inclusiv in mediul digital.
(2) Constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda fapta persoanei care, fara a avea consimtamantul titularilor de drepturi si stiind sau trebuind sa stie ca astfel permite, faciliteaza, provoaca sau ascunde o incalcare a unui drept prevazut in prezenta lege:
a) inlatura in scop comercial, de pe opere sau de pe alte produse protejate, ori modifica pe acestea orice informatie sub forma electronica privind regimul drepturilor de autor sau al drepturilor conexe aplicabil;
b) distribuie, importa in scopul distribuirii, radiodifuzeaza ori comunica public sau pune la dispozitie publicului, astfel incat sa poata fi accesate, in orice loc si in orice moment, alese in mod individual, fara drept, prin intermediul tehnicii digitale, opere sau alte produse protejate, pentru care informatiile existente sub forma electronica, privind regimul drepturilor de autor sau al drepturilor conexe, au fost inlaturate ori modificate fara autorizatie.
Art. 1431. – (1) Nu se pedepseste persoana care, mai inainte de a fi inceputa urmarirea penala, denunta autoritatilor competente participarea sa la o asociatie sau intelegere in vederea comiterii uneia dintre infractiunile prevazute la art. 1396, permitand astfel identificarea si tragerea la raspundere penala a celorlalti participanti.
(2) Persoana care a comis una dintre infractiunile prevazute la art. 1396 si care, in timpul urmaririi penale, denunta si faciliteaza identificarea si tragerea la raspundere penala a altor persoane care au savarsit infractiuni legate de marfuri pirat sau de dispozitive pirat de control al accesului, beneficiaza de reducerea la jumatate a limitelor pedepsei prevazute de lege.
(3) De prevederile alin. (1) beneficiaza si persoanele care au comis infractiuni prevazute la art. 1399, 140 si 141, in conditiile in care se recupereaza prejudiciul constatat.
În art. 143 lit.b din Legea Drepturilor de Autor este incriminată ca infracțiune fapta persoanei care refuză să declare organelor competente proveniența exemplarelor unei opere sau proveniența suporturilor pe care este înregistrată o prestație în temeiul legii, aflate în posesia sa sau în vederea difuzării.
În cazul acestei infracțiuni sunt încălcate tot drepturile conexe (patrimoniale) ale autorilor, rezultate din exploatarea operelor , numai ca subiect activ este o altă persoană decât cea care reproduce, expune, emite, transmite sau retransmite opera fără consimțământul autorului.
Ultima infracțiune pe care o analizez în această lucrare este cea prevăzută în art. 143 lit. a din Legea Drepturilor de Autor care constă în fapta persoanei care pune la dispoziția publicului , prin vânzare sau prin orice alt mod de transmitere cu titlu oneros ori cu titlu gratuit, mijloace tehnice destinate ștergerii neautorizate sau neutralizării dispozitivelor tehnice care protejeaja programul pentru calculator.
Considerăm că este necesar ca mai întâi să fac o succintă prezentare a preocupărilor , pe plan internațional și națtional pentru protecția programelor pe calculator.
Calculatorul, această mașină miraculoasă inventată de om, care este folosită acum în toate domeniile vieții social-politice, economice, comerciale. Acesta, încă de acum mai bine de zece ani, a căpătat rezonanțe deosebite în dezvoltare pe multiple planuri ale societații umane.
Calculatorul trebuie să constituie trebuie să constituie o preocupare deosebită nu numai pentru cei care-l utilizează, ci și pentru juriști.
Calculatorul trebuie protejat atat din punct de vedere tehnic ( ca orice bun care aparține unei perosne fizice sau juridice ) cât mai ales pentru programele pe care le conține.
Pentru protecția calculatorului în sine și a bazelor de date există reglementări juridice , iar la unele dintre acestea am facut referire și anterior.
Acum ne vom ocupa de preocupările legiuitorului român pentru a asigura protecția programelor pe calculator, care constituie cu adevărat opere deosebit de importante pentru viitorul societății .
Asa cum am precizat în primul capitol al lucrarii, o directivă importantă a Comisiei Comunitații Europene este cea din 1991, consacrată protecției programelor pentru calculatorare.
Prin dispozițiile din art 143 lit. a este incriminată fapta prin care se încalcă dreptul patrimonial al unui creator de programe de claculator referitor la exploatarea nestingherită și nealterată a operei sale.
Prin săvârșirea unei asemenea fapte se creează doar o stare de pericol pentru autorul programului pentru că autorul programului, pentru că legiuitorul nu merge mai departe cu incriminarea unor fapte ce se săvârșesc, în mod curent, în domeniul informaticii, de către cei intresați în obtinerea unor foloase materiale.
Furturile de programe și folosirea acestora în alte direcții decât cele autorizate de către autori , distrugerile sau blocările sistemelor informatice, pirateria cu programe reproduse ilegal cunosc o amploare deosebită.
Cele mai multe prejudicii sunt aduse de infractorii dotați cu o pregatire tehnică superioară , personae deosebit de competente în tehnica informatică. Cercetările criminologice efectuate în alte țări au relevat faptul că în cele mai multe cazuri, autorii infracțiunilor săvârșite în acest domeniu sunt chiar funcționarii din inteprinderea vixtimă, buni cunoscători ai tehnicii informatice și ai intregii activități a înteprinderii respective.
În țara noastră, dacă acum cațiva ani, puteam spune ca asemena deprinderi nu constituie o preocupare a opiniei publice, acum putem afirma cu certitudine că din ce în ce mai mulți oameni se ocupa cu astfel de lucruri în sepecial tinerii, calculatorul fiind folosit pe scară largă,legea încălându-se intens în acest domeniu.
Specialiștii din cadrul O.R.D.A.. și ai organelor judiciare sunt îngrijorați de amploarea pe care a luat-o acest fenomen, acestia avertizând că ne aflăm abia la început.
Tot mai des în mass-media se fac aprecieri că România a devenit o placă trunantă a traficlului ilegal de programe software, atât datorită faptului că se află situată geografic la confluența dintre țări în care se practică intensiv asemenea piraterie ( Bulgaria sau Rusia ), cât și inexistența unei legislații specifice și coerente. Se fac aprecieri potrivit cărora legislația actuală este permisivă unor asemenea afaceri.
Piața neagra a vânzărilor de programe de computer piratate la prețuri de dumping, a ajuns în câțiva ani sa sufoce orice forma de comerț legal, aparținând firmelor producătoare de soft. Ceea ce a făcut o distracție la început , un fel de înlocuitor al pirateriei de suporturi audio sau C.D.-uri, a devenit în cel mai scurt timp o nouă sursă de producere a „miliardelor negre” .
Desigur că perfecționarea legislației penale române, în raport cu noile forme de manifestări ilicite va fi un proces de durată , amploarea lui fiind condiționată nu numai de situațiile cu care va fi confurntată societatea noastră, dar și cu preocupările specialiștilor în vederea identificării unor solutii eficiente de prevenire a infracțiunilor ce se săvârșesc în acest domeniu.
CAPITOLUL V
CONCUZII
Drepturile de autor reprezintă ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu referire la operele create; instituția dreptului de autor este instrumentul de protecție a creatorilor și operelor lor.
Operele literare și artistice sunt protejate de „Convenția de la Berna pentru protecția Operelor Literare și Artistice”, care datează din 1886, fiind revizuită în 1971.
După Convenția de la Berna nu mai este necesară indicarea faptului că o operă este protejată de drepturile de autor atât timp cât „proprietatea intelectuală a unei opere literare, artistice sau științifice corespunde autorului pentru simplul fapt că el a creat-o” și „sunt considerate obiecte ale proprietății intelectuale toate creațiile originale literare, artistice și științifice exprimate prin orice mediu și pe orice suport, tangibile sau intangibile, cunoscute acum sau care se vor inventa în viitor”.
În lumea digitală se aplică aceleași legi ale proprietății intelectuale și drepturilor de autor ca și pentru toate celelalte creații originale.
În martie 2002 a intrat în vigoare Tratatul OMPI pentru Dreptul de Autor (WCT) și în mai Tratatul OMPI pentru Interpretare și Fonograme (WPPT).
Ambele „Tratate ale Internetului” (cum sunt cunoscute) au fost realizate în 1996 de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale. Astfel este actualizată și completată Convenția de la Berna și se introduc elementele societății digitale. Într-o perioadă de 6 ani (1996 – 2002), se realizează ratificarea acestor noi tratate de 30 de țări, minimul cerut de Organizația Națiunilor Unite, pentru punerea sa în aplicare.
În Romania prima lege privind dreptul de autor în România a intrat în vigoare la 28 iunie 1923 și s-a numit „Legea proprietății literare și artistice”. Această lege a fost modificată și completată de mai multe ori. Astfel, la 24 iulie 1946 a apărut o lege privind contractul de editare și dreptul autorului asupra operelor literare; această lege a fost abrogată parțial la 14 ianuarie 1949 prin Decretul nr. 17 pentru editarea și difuzarea cărții. După numai doi ani a intrat în vigoare Decretul nr. 19 din 16 februarie 1951 privind drepturile de autor privind dreptul de autor asupra operelor susceptibile pentru a fi tipărite; acesta a fost modificat prin Decretul nr. 428 din 13 noiembrie 1952.
La 27 iunie 1956 toate aceste acte normative au fost explicit abrogate prin Decretul nr. 321 privind drepturile de autor.
În prezent dreptul de autor în România este protejat prin Legea 8/1996. Aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 285 din 23 iunie 2004 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 123 din 1 septembrie 2005. Dreptul de autor si drepturile conexe sunt esentiale pentru creativitatea umana prin incurajarea creatorilor sub forma unei recunoasteri morale si a unei remuneratii echitabile. Datorita acestui sistem de drepturi, creatorii sunt siguri ca opera lor poate fi difuzata fara teama ca ar putea fi copiata sau piratata. Acest lucru faciliteaza cultura, cunostintele si divertismentul peste tot in lume.
Dreptul de autor este o forma de lege privind proprietatea intelectuala, care protejeaza lucrarile originale ale autorilor incluzand literatura, dramaturgie, muzica, si lucrari artistice cum ar fi poezie, romane, filme, cantece, programe de computer, situri Web si arhitectura.
Dreptul de autor nu protejeaza fapte, idei, sisteme sau metode de operare, desi poate proteja modul in care acestea sunt exprimate.
Utilizarea sau exploatarea unei opere da nastere la drepturi patrimoniale, distincte si exclusive, ale autorului de a autoriza:
• reproducerea integrala sau partiala a operei
• difuzarea operei
• comercializarea copiilor de pe opera
• reprezentarea scenica sau orice alta modalitate publica de executie sau de prezentare directa a operei
• expunerea publica a operelor de arta plastica, de arta aplicata, fotografice si de arhitectura
• proiectia publica a operelor cinematografice si a altor opere audiovizuale
• emiterea unei opere prin orice mijloc ce serveste la propagarea fara fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, inclusiv prin satelit
• transmiterea unei opere catre public prin fir, prin cablu, prin fibra optica, Internet, sau prin orice alt procedeu
• retransmiterea nealterata, simultana si integrala a unei opere
• difuzarea secundara
• prezentarea intr-un loc public a unei opere radiodifuzate sau televizate
• accesul public la bazele de date pe calculator, in cazul in care aceste baze contin sau constituie opere protejate
• traducerea, publicarea in culegeri, adaptarea, precum si orice alta transformare a operei sale prin care se obtine o opera derivata
Autorul unei opere beneficiaza si de drepturi morale asupra operei sale, cum ar fi:
• dreptul de a decide daca, in ce mod si cand va fi adusa opera la cunostinta publica
• dreptul de a decide sub ce nume va fi adusa opera la cunostinta publica
• dreptul de a pretinde respectarea integritatii operei si de a se opune oricarei modificari, precum si oricarei atingeri aduse operei, daca prejudiciaza onoarea sau reputatia sa
• dreptul de a pretinde recunoasterea calitatii de autor al operei
• dreptul de a retracta opera, despagubind, daca este cazul, pe titularii drepturilor de exploatare, prejudiciati prin exercitarea retractării.
Desi in unele tari tratatele legate de dreptul de autor se aplica direct avand putere de lege, in general dreptul de autor si drepturile conexe sunt legiferate individual de fiecare tara in parte.
Tratatele internationale asigura o imbinare a varitelor legislatii nationale pentru a asigura un nivel minim de drepturi garantate autorilor de catre fiecare lege locala. Tratatele nu asigura prin ele insesi garantarea drepturilor ci obliga fiecare tara semnatara sa garanteze un minim de drepturi precise pe o baza nediscriminatorie.
Modificările succesive ale Legii nr.8/1996, în intervalul de timp scurs de la data săvârșirii infracțiunii și până la judecarea apelului, atrag aplicarea legii penale mai favorabile.
Comparând aceste acte normative succesive, sub aspectul condițiilor de încriminare, al naturii și limitelor pedepselor, se constată că, privitor la infracțiunea prevăzută de art. 139 alin. 6 din Legea nr. 8/1996, modificată, legea mai favorabilă este Legea nr.285/2004 care era în vigoare la data consumării infracțiunii (respectiv la data de 20.08.2005 ), și care sancționa această infracțiune cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii de la 50.000.000 lei la 300.000.000 lei și nu O.U.G. nr.123/19 septembrie 2005, aprobată prin Legea nr. 329/31 iulie 2006, în vigoare la data judecății apelului, ce prevedea închisoarea de la 3 ani la 12 ani.
Referitor la infracțiunea prevăzută de art. 1399 din Legea nr.8/1996, modificată, legea mai favorabilă este Legea nr.329/31 iulie 2006, în vigoare la data judecății apelului, ce prevedea închisoarea de la 1 an la 4 ani sau amenda (minimul special fiind de 500 RON, iar maximul special de 30.000 RON, conform art. 63 alin. 3 din Codul penal, cu modificările din Legea nr.278/2006 ) și nu Legea nr.285/2004 care era în vigoare la data consumării infracțiuni și care sancționa această infracțiune cu pedeapsa închisorii de la 1 an la 4 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii de la 100.000.000 lei la 400.000.000 lei.
Abrogarea unui text de lege ce incriminează o faptă penală nu echivalează cu o dezincriminare câtă vreme conținutul infracțiunii respective se regăsește ca atare într-un alt text de lege.
La stabilirea și aplicarea pedepsei rezultante de 3 ani închisoare cu aplicarea art.86 alin.1 și 3 din Codul penal, pentru infracțiunile prevăzute de art. 1399 și 1396 alin.4 din Legea nr.8/1996, modificată, instanța a ținut seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în legea specială, de gradul de pericol social al faptelor săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurarea că anterior inculpatului i s-a aplicat o sancțiune cu caracter administrativ în temeiul art. 181 din Codul penal tot pentru infracțiuni de același gen.
În cazul infracțiunii prevăzute de art.139 din Legea nr.8/1996, nu este necesară o procură specială întrucât mandatul se consideră special, dacă este dat pentru reprezentarea titularului de drepturi de autor, sau de drepturi conexe, în orice situație de încălcare a drepturilor sale.
JURSIPRUDENȚĂ ROMÂNĂ
SPEȚA 1 :
Sentința penală nr. 250 din 29 noiembrie 2006 a Tribunalului Sibiu – Secția penală, definitivă prin decizia nr.4717 din 12 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală
Prin sentința penală nr.250 din 29 noiembrie 2006 a Tribunalului Sibiu inculpatul T.N.S. a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instalare fără drept de programe pe calculator, prevăzute de art. 1399 din Legea nr. 8/1996, modificată și la o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de închiriere a unor programe de calculator fără consimțământul titularilor de drepturi prevăzută de art. 1396 alin. 4 din Legea nr.8/1996, modificată, ambele cu aplicarea art. 41 alin. 2 Codul penal.
În baza art. 33 lit. a , art. 34 lit. a, art. 861 și art. 862 Cod penal s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare aplicate inculpatului pe o perioadă de 6 ani care reprezintă termenul de încercare.
Pe perioada termenului de încercare inculpatul se va supune măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 alin. 2 lit. a, b, c și d din Codul penal.
S-a reținut că, la un control efectuat de poliție la 2 decembrie 2005, la SC Tripolis SRL Sibiu au fost identificate într-un internet café, administrat de inculpatul T. N. S, 23 de calculatoare pe care erau reproduse unele programe de calculator pentru care nu existau licențele necesare, iar calculatoarele erau închiriate contra cost clienților.
Curtea de Apel Alba, prin decizia penală nr. 46/A din 20 martie 2007 și Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală prin decizia nr.4717 din 12 octombrie 2007 au respins apelul, respectiv, recursul declarate de inculpat.
La individualizarea pedepsei aplicate instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor prevăzute de art.52 și art.72 Cod penal. Alături de limitele de pedeapsă prevăzute de textele legale, instanța a ținut seama și de împrejurarea că fapta a fost săvârșită de inculpat ulterior sancționării sale cu amendă administrativă tot pentru infracțiunile de reproducere și închiriere fără drept de programe de calculator, ce au făcut obiectul dosarului nr.2181/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sibiu.
Instanța de fond s-a orientat la aplicarea unei pedepse moderate și în regim de suspendare sub supraveghere a executării acesteia, față de cuantumul prejudiciului produs, de disponibilitatea inculpatului de a recupera prejudiciul, de împrejurarea că s-a prezentat la toate termenele de judecată acordate.
Toate aceste elemente au format convingerea instanței că, în absența antecedentelor penale, scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea ei în regim de penitenciar, dar pentru a se realiza o mai sigură reintegrare a inculpatului în societate, instanța a dispus o perioadă mai îndelungată a termenului de încercare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
SPEȚA 2 :
Sentința penală nr. 64 din 15 februarie 2007 a Tribunalului Cluj.
Prin sentința penală nr.64 din 15 februarie 2007 a Tribunalului Cluj,
Inculpatul H.G.M. a fost condamnat în baza art.1396 alin.1 lit. a, alin.2, 3 și 5, art.1399 și art.140 alin.1 lit.a din Legea nr.8/1996, modificată prin O.U.G. nr.123/2005, cu aplicarea art.41 alin.2, art.13, art.33 lit.a, art.34 lit.b și art.81 Cod penal, la pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării pe durata termenului de încercare de 4 ani.
În baza art.14 și art.346 Cod procedură penală, coroborat cu art.998, art.999 Cod civil, inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor civile în sumă 14.993,34 lei în favoarea Uniunii Producătorilor de Fonograme, 12.488,38 lei în favoarea Electronic Arts, 9.381,79 lei în favoarea Vivendi Universal Games, Blizzard Entertainment și Sierra Entertainment, 9.254 lei în favoarea Microsoft Corporation, 8.578 lei în favoarea RO-ACT.
În temeiul art.118 lit.b Cod penal, instanța a dispus confiscarea specială de la inculpat a celor trei Hard Discuri cu seriile Western Digital S/N WCALA1248404, Western Digital P/N WD1600JB-00GVA0 și Seagate P/N 9W1021-301, iar în baza art.118 lit.a Cod penal, a dispus confiscarea specială în vederea distrugerii a celor 1703 produse tip compact disc piratate.
În fapt, s-a reținut că inculpatul H.G.M. a reprodus fără acordul titularilor legali de drepturi opere muzicale, audiovizuale și programe pentru calculator fixate pe discuri optice – CD și DVD – pe care le-a difuzat cu titlu oneros, prin intermediul ziarului „Piața de la A la Z” (f.75-79). De asemenea, inculpatul a creat adresele de web www.burn.as.ro și www.burn.home.ro cuprinzând oferte de vânzare a pieselor muzicale în format mp3, a filmelor și programelor pentru calculator cu indicarea numerelor de telefon la care putea fi contactat pentru comandarea și livrarea produselor.
În urma efectuării unei percheziții domiciliare la adresa la care inculpatul locuia au fost descoperite CD-uri și DVD-uri ce prezentau caracteristicile unor opere piratate, aparatură necesară realizării produselor constând în trei bucăți hard discuri, respectiv marca Western Digital Caviar, S/N: WCALA1248404, marca Western Digital Caviar, S/N: WCAL92918287 și marca Segate S/N: 5JZBG9K1, înscrisuri cuprinzând oferte și cereri, precum și mandate poștale tipizate.
Potrivit raportului de constatare tehnico-științifică întocmit de către O.R.D.A., a rezultat că cele 1703 produse tip compact disc (CD și DVD) sunt produse pirat.
Pentru a reține și concluziona că operele au fost reproduse fără drept, experții O.R.D.A. au avut în vedere faptul că CD-urile și DVD-urile nu sunt inscripționate cu codul producătorilor și celelalte coduri obligatorii produselor originale, CD-urile nu sunt tampografiate și nu au aplicat marcaj holografic, operele sunt stocate sub formă de fișiere cu extensia mp3.
De asemenea, au fost examinate hard discurile ridicate și puse la dispoziția experților O.R.D.A., demonstrându-se existența mai multor fișiere cu informații și programe pentru calculator stocate și/sau instalate pe acestea, respectiv fișierele cu extensia mp3, ce conțin opere muzicale, fișierele cu extensiile mpg și avi, ce conțin opere audiovizuale și fișiere cu extensiile nrg ce conțin programe pentru calculator.
Hotărârea a rămas definitivă prin neapelare.
Sentința menționată este relevantă sub aspectul măsurilor de siguranță dispuse de instanță.
Potrivit art.118 lit.a și b din Cod penal, sunt supuse confiscării speciale bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală și bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârșirea unei infracțiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor.
În completarea acestor dispoziții, Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, conține în art.139 o reglementare specială care prevede scoaterea din circuitul comercial, prin confiscare și distrugere, a copiilor efectuate ilegal (alin. 14 lit. c) și distrugerea echipamentelor și a mijloacelor aflate în proprietatea făptuitorului, a căror destinație unică sau principală a fost aceea de producere a actului ilicit (alin.14 lit. b).
Dispunând confiscarea CD-urilor și DVD-urilor pirat precum și a celor trei hard discuri care au fost folosite de inculpat la realizarea celor 1703 produse pirat instanța a dat eficiență dispozițiilor legale menționate, dar și a celor prevăzute de art.139 alin.17 din Legea nr.8/1996.
Articolul 139 alin.17 din Legea nr.8/1996, adaugă la cadrul juridic legal și alte condiții care trebuie îndeplinite pentru luarea măsuri de siguranță a confiscării și distrugerii. Astfel, în conformitate cu aceste din urmă dispoziții legale în dispunerea măsurilor prevăzute la alin.14, instanța de judecată va respecta principiul proporționalității cu gravitatea încălcării drepturilor protejate de prezenta lege și va lua în considerare interesele terților susceptibili de a fi afectați de aceste măsuri.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
LEGISLAȚIE
Codul Penal al României
Codul de Procedură Penală al României.
Legea nr. 8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe . Aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 285 din 23 iunie 2004 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 123 din 1 septembrie 2005.
LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE
Octavian Cojocaru – Legi speciale cuprinzând sancțiuni penale, Bucuresti 2005
Vintilă Dongoroz – Explicații teoretice ale Codului Penal Român Editura Academiei Române 1972
Yolanda Eminescu – Opera de creație și dreptul – Editura Academiei 1987
Valerică Lazăr – Infracțiuni contra dreptului de proprietate intelectuală, Ed. All Beck, București, 1999
Roș Viorel, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Global lex, București, 2001
Yolanda Eminescu, Dreptul de autor. Armonizarea europeană. Directivele europene, Ed. Lumina Lex, București, 1995;
Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, București, 1994
Florea Bujorel, Protecția juridică a modelelor de utilitate, Ed. Universul Juridic, București, 2009;
Macovei Ioan, Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. CH Beck, București, 2010;
Bodoașcă Teodor, Dreptul proprietății intelectuale, ediția a II-a revăzută, Editura Universul Juridic, București, 2012.
REVISTE DE SPECIALITATE
Gheorghe Antoniu – Infracțiuni in legătură cu folosirea calculatorului, în revista Studii de Drept Românesc
Dorin Ciuncan – Constatări O.R.D.A.. făcute în condițiile art. 214 Cod de Procedură Penală în Revista de Drept Comercial
Romițan Ciprian Raul – Protecția drepturilor patrimoniale de autor și conexe prin mijloace de drept penal, Dreptul nr.5 din 2006
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
LEGISLAȚIE
Codul Penal al României
Codul de Procedură Penală al României.
Legea nr. 8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe . Aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 285 din 23 iunie 2004 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 123 din 1 septembrie 2005.
LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE
Octavian Cojocaru – Legi speciale cuprinzând sancțiuni penale, Bucuresti 2005
Vintilă Dongoroz – Explicații teoretice ale Codului Penal Român Editura Academiei Române 1972
Yolanda Eminescu – Opera de creație și dreptul – Editura Academiei 1987
Valerică Lazăr – Infracțiuni contra dreptului de proprietate intelectuală, Ed. All Beck, București, 1999
Roș Viorel, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Global lex, București, 2001
Yolanda Eminescu, Dreptul de autor. Armonizarea europeană. Directivele europene, Ed. Lumina Lex, București, 1995;
Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, București, 1994
Florea Bujorel, Protecția juridică a modelelor de utilitate, Ed. Universul Juridic, București, 2009;
Macovei Ioan, Tratat de drept al proprietății intelectuale, Ed. CH Beck, București, 2010;
Bodoașcă Teodor, Dreptul proprietății intelectuale, ediția a II-a revăzută, Editura Universul Juridic, București, 2012.
REVISTE DE SPECIALITATE
Gheorghe Antoniu – Infracțiuni in legătură cu folosirea calculatorului, în revista Studii de Drept Românesc
Dorin Ciuncan – Constatări O.R.D.A.. făcute în condițiile art. 214 Cod de Procedură Penală în Revista de Drept Comercial
Romițan Ciprian Raul – Protecția drepturilor patrimoniale de autor și conexe prin mijloace de drept penal, Dreptul nr.5 din 2006
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Penala A Dreptului DE Autor Si A Drepturilor Conexe (ID: 129306)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.