Protectia Minorului. Analiza Generica de Reglementare la Nivel National Si European

CUPRINS

Introducere

Cap 1. Protecția minorului. Analiza generica de reglementare la nivel national si european

Scurt istoric privind protecția drepturilor copilului în spațiul românesc

Scurt istoric privind protecția drepturilor copilului la nivel european

Principii generale și reglementări universale cu privire la drepturile și protecția copilului..

Strategia europeană privind drepturile copilului

Cap 2. Drepturile și ocrotirea minorilor în legislația de drept privat națională și europeană

2.1 Drepturile copilului la protecție, dezvoltare și participare

2.2 Respectarea principiilor privind garantarea drepturilor copilului

2.3 Desfacerea căsătoriei părinților și efectele exercitate asupra copilului

2.3.1 Efectele divorțului asupra foștilor soți și a copiilor acestora

2.3.2 Autoritatea părintească

2.3.3 Drepturi referitoare la asigurarea unui mediu familial și îngrijire alternativă

2.3.4 Dreptul copilului lipsit temporar sau definitiv de îngrijirea părinților săi, dreptul copilului la protecție alternativă

2.4 Drepturi care privesc sănătatea și bunăstarea copilului

2.5 Dreptul copilului la educație, activități recreative și culturale

2.6 Promovarea drepturilor copilului privind  Legea nr. 257/2013

2.7 Protecția minorilor privind Regulamentului Bruxelles 2 bis și Convenția de la Haga din 1966

2.8 Dreptul la viață- Dreptul la moarte. Eutanasierea

Cap 3.

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Protecția copilului reprezintă în primul rând ocrotirea acestuia de orice fel de vătămare sau abuz, manifestată prin violența domestică în familie, în școală, exploatarea sexuală sau în muncă. Ocrotirea copilului necesită asigurarea unei dezvoltări sănătoase, armonioase, atât fizice cât și mentale. Copilul privat de instrumentele de protecție se poate confrunta cu probleme grave de comportament, de adaptare la mediul social, manifestate prin abandon școlar, prin probleme de sănătate fizică și mentală, abilități parentale scăzute, vagabongaj și implicit cu consecințe în durata vieții.

Drepturile fundamentale ale copilului sunt cuprinse în Convenția ONU pentru Drepturile Copilului, care a fost aprobată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989. Un număr de 193 de țări membre ONU, între care și România, au adoptat această Convenție, fiind cel mai amplu acord semnat la nivel mondial în privința drepturilor omului.

Lucrarea de față este structurată pe 3 capitole după cum urmează: Capitolul I. Protecția minorului. Analiză generică de reglementare la nivel național și european, Capitolui II. Drepturile și ocrotirea minorilor în legislația de drept privat națională și europeană.

Capitolul III. , apoi continuând cu prezentarea concluziilor.

În Capitolul I. Protecția minorului. Analiză generică de reglementare la nivel național și european am vorbit despre dreptul copilului la viață privată din perspectiva documentelor interne și internaționale, care garantează dreptul copilului, definirea conceptelor de “dreptul al copilului,“ “drept la viață“ și “persoană.“

În dreptul privat noțiunea de ,,protecție” a fost reglementată sub două aspecte principale: incapacitatea minorului și ocrotirea părintească.

În epoca modernă, după numeroase schimbări ale concepției cu privire la drepturile omului, copilul încetează de a mai fi ,,obiect de protecție” și devine participant la viața socială. Astfel, copilul devine titular al drepturilor sale fundamentale în aceiași măsură ca și adultul.

Concepția cu privire la drepturile copilului a fost schimbată la nivel internațional odată cu adoptarea Convenției Organizației Națiunilor Unite (ONU) privind drepturile copilului, iar în dreptul românesc a fost integrată prin adoptarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. În articolul 46 din Constituția României este prevăzut dreptul copiilor și al tinerilor de a se bucura de protecție și de asistență specială pentru îndeplinirea drepturilor sale fundamentale

În capitolul II am prezentat Drepturile și ocrotirea minorilor în legislația de drept privat națională și europeană.

Copilul îndeplinește rolul cel mai important în cadrul familiei, al comunității și al întregii societăți. Copilul potrivit Legii nr. 272/2004 articolul 4, litera a) este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu. Toți copii au dreptul de a se bucura de copilărie, de a avea o viață socială și culturală cât mai bogată, de a primi o educație care să le permită dezvoltarea aptitudinilor și personalității sale (articolul 47).

Copiii au nevoie de tot ce îi poate ajuta să crească și să se dezvolte. Ei au nevoie de prieteni și de familie, au nevoie de dragoste și de distracție, de un mediu curat și de locuri pentru joacă, de școli și de povești, au nevoie de toate lucrurile care să le stimuleze mintea, care să-i ajute să se dezvolte de la an la an. Educația are rolul de a pregăti copilul pentru viață, de a-l forma în spiritul înțelegerii, păcii și toleranței.

Un rol foarte important în viața copiilor îl au părinții care trebuie să le acorde toată protecția necesară, atenția și sprijinul, să le împlinească toate cerințele și nevoile, pentru că de aceste lucruri depinde capacitatea și comportamentul copilului pe mai departe.

CAPITOLUL I

PROTECȚIA MINORULUI. ANALIZĂ GENERICĂ DE REGLEMENTARE

LA NIVEL NATIONAL ȘI EUROPEAN

Protecția copilului a fost și este în continuare una din problemele prioritare a oricărui tip de societate. Astăzi mai mult ca oricând, protecția copilului angrenează un cumul de factori în prevenirea și stoparea abuzurilor de orice fel asupra copiilor.

Este un fapt foarte cunoscut că veniturile mici și condițiile tot mai precare de trai, afectează într-un mod profund dezvoltarea socială, educațională și psihologică a copiilor lipsiți de ocrotirea părinților plecați la muncă peste hotare, la fel ca și lipsa structurilor de protecție la nivel local îi lipsesc pe copii de protecția necesară expunându-i riscului de excludere, violență, abuz și chiar trafic. Tot mai puțini tineri asociază drepturile omului cu propria situație sau cu a celor cunoscuți. Cu atât mai puțin tinerii se gândesc la drepturile specifice ale copiilor, cu toate că se împărtășește părerea că drepturile omului sunt aplicabile și copilului. Cu toate acestea tinerii ar trebui să beneficieze în primul rând de "dreptul la educație". În afară de educație, cel mai important drept pentru tineri este "dreptul de a fi copil". Frecvent este invocat de către tineri "dreptul de a participa", aceștia dorind să participe într-un mod activ la procesele care îi afectează în mod direct, de la opțiuni ce implică propria educație, până la dreptul de vot.

Toate normele care au în atenție condiția copilului (juridic vorbind a minorului) trebuie interpretate strict în interesul acestuia, iar acest lucru presupune două aspecte, din care unul este vulnerabilitatea copilului, generat de imaturitatea fizică și intelectuală, care necesită un plus de sprijin și ocrotire pentru a se bucura de drepturile acordate prin lege. Al doilea aspect se bazează pe caracterul deplin al drepturilor copiilor, orice știrbire fiind exclusă și în egalitatea completă a acestora, între ei sau în raporturile cu majorii.

Drepturile omului sunt o prioritate a prezentului și au devenit o idee tot mai acceptată de către toate statele lumii, indiferent de barierele istorice, culturale sau de ordin economic, ce converg spre un efort comun, în primul rând orientat spre siguranța ființei umane, cât și pentru crearea unui cadru legal de colaborare internațională în acest domeniu, de transpunere în practică și de sancționare a încălcărilor aduse normelor de drept. Modalitatea care poate veni în ajutorul persoanelor responsabile de creșterea și evoluția copiilor survine prin: satisfacerea nevoilor de bază și prin respectarea drepturilor de dezvoltare, nu numai pentru supraviețuire și protecție, ci și pentru dezvoltarea personalității, abilităților mentale și fizice, a talentelor acestora.

Situațiile sociale la care sunt supuși copiii în societatea de ieri și de astăzi creează o serie de situații care îi predispun riscului de a deveni victime ale violenței. Pe lângă aceste situații, ne confruntăm și cu factori care acționează în favoarea copilului într-un sens protector.

Scurt istoric privind protecția drepturilor copilului în spațiul românesc

În perioada regimului comunist în România, politica pro-natalistă care interzicea contracepția și avortul, a dus la creșterea unui număr masiv de copii nedoriți într-o perioadă scurtă de timp, care apoi au fost lăsați în grija instituțiilor de stat. În sprijinul familiilor care aveau mulți copii și care nu aveau posibilitatea de a-i crește a intervenit statul, plasând copii în instituții speciale denumite “leagăne” sau “orfelinate”. După anul 1989, protecția copilului a cunoscut două provocări: moștenirea perioadei comuniste și tranziția spre economia de piață. Acum, acești copii vulnerabili reprezintă o prioritate, iar în ultimii ani s-au înregistrat progrese în ce privește situația lor. Cea mai importantă măsură a fost închiderea unui număr mare de instituții ale statului pentru copii lipsiți de ocrotirea părintească, ( instituții în care își aveau adăpost peste 100 de copii).

Fără a se ține cont de preferințele individuale ale copilului până la vârsta de 18 ani sau de menținerea fraților împreună, aceștia după împlinirea vârstei de 3 ani erau plasați în diferite instituții, în funcție de grupa de vârstă. Astfel au urmat despărțiri ale copiilor de familii, de frați și de surori. Copii care au fost plasați în instituții de ocrotire, unii au trecut prin situații de abuz, rămânând traumatizați pe viață. Principalele etape ale reformei care au avut loc după perioada regimului comunist în sistemul de protecție a copilului sunt:

În anul 1989, au avut loc mici schimbări în vederea îmbunătățirii situației copiilor plasați în instituții.

În anul 1997, adică opt ani mai târziu, a avut loc o reformă în domeniul protecției copilului, luând ființă sistemul de protecție a copilului la nivel central și la nivel județean. S-au înființat 41 de Direcții Județene pentru Protecția Copilului și câte o Direcție de Protecție a copilului în fiecare din cele 6 sectoare ale Municipiului București, fiind responsabile financiar și operațional pentru copiii aflați în dificultate, dar și pentru instituțiile de ocrotire a minorului din raza fiecărui județ.

În anul 2000 a avut loc înființarea Departamentului pentru Protecția Copilului fiind instituție centrală cu rol de coordonare și elaborare a politicilor în domeniul protecției copilului;

Altă instituție înființată este Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPFDC) care are rolul de a elabora politicile de protecție a copilului și de a coordona programele finanțate la nivel național și internațional;

În anul 2001, Guvernul României a adoptat „Strategia Guvernamentală cu privire la Protecția Copiilor aflați în dificultate”, aceasta având ca scop închiderea instituțiilor mari și înlocuirea acestora cu servicii alternative, prevenirea separării copiilor de familiile lor prin dezvoltarea de servicii de sprijin și adaptarea sistemului românesc de protecție a copilului la standarde europene, prin respectarea legislației românești;

La data de 1 ianuarie 2005 a intrat în vigoare Legea nr. 272 privind Protecția și Promovarea Drepturilor Copilului, cu accentul pe interesul superior al copilului și responsabilizând în mod deosebit părinții creșterea și dezvoltarea copilului. După părinți, responsabili pentru protecția și garantarea drepturilor copilului sunt comunitățile locale din raza teritorială din face parte copilul și statul care are dreptul de a interveni în situații de abuz, neglijare sau exploatare. La nivel instituțional central și local au loc următoarele modificări:

La nivel central a fost înființată Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPFDC), fiind în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei;

La nivel județean au fost înființate Direcții Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), fiind în subordinea Consiliilor Județene și a Consiliilor Locale ale Municipiului București.

La nivel local au fost înființate Serviciile Publice de Asistență Socială, fiind organizate la nivelul municipiilor și orașelor, sau persoane cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale. În domeniul protecției copilului în luna mai 2002 s-a inițiat elaborarea unui nou pachet legislativ ce a reunit în cadrul consultărilor partenerii sistemului de protecției a copilului și specialiști din cadrul sistemului. La data de 1 ianuarie 2005 a intrat în vigoare pachetul legislativ cu următoarele 4 acte normative:

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului;

Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției;

Legea nr.274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții;

Legea nr. 275/2004 pentru modificarea Ordonanței de Urgență nr. 12/ 2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție;

  Elaborarea acestui nou set de legi s-a făcut din necesitatea instaurării unei stari de normalitate și de responsabilizare a familiei naturale precum și centrarea atenției acesteia către copil. Legislația în vigoare, asigură copiilor o serie de drepturi în ceea ce privește protecția și asistența, însă respectarea acestora revine, în principal, în sarcina părinților care sunt răspunzători pentru creșterea și dezvoltarea armonioasă a copiilor lor. “Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia“.

1.2 Scurt istoric privind protecția drepturilor copilului la nivel european

În viziunea Uniunii Europene, punctul de vedere asupra principalelor drepturi civile ale copilului pleacă de la ideea că aceste drepturi sunt o instituție complexă, care îmbină elemente legislative realizate în dreptul internațional și în dreptul intern. Copilul are dreptul de a fi informat asupra drepturilor sale precum și asupra modalităților de exercitare a acestora. Interesul major al copilului constituie elementul de bază al tuturor instrumentelor, al celorlalte documente pertinente, precum și al oricăror reglementări interne dintr-un stat de drept European.

Interesul pentru dezvoltarea drepturilor copilului a luat naștere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, axându-se pe protecția copilului împotriva neglijenței, violenței și a exploatării de orice tip. Tot în aceeași perioadă, s-au înființat instituții publice de ocrotire a minorilor, s-au deschis școli și instituții separate pentru copii delicvenți și au avut loc deschiderea de tribunale pentru minori. După perioada Primului Război Mondial, în anul 1924, Liga Națiunilor Unite a adoptat Declarația de la Geneva, iar în anul 1959 Organizația Națiunilor Unite (ONU) a adoptat Declarația Drepturilor Copilului. Spre sfârșitul anului 1960, mai mulți cercetători au convenit că și copii sunt competenți să ia decizii în privința problemelor importante din viața lor, astfel aceștia au primit ,,dreptul de participare” în privința luării deciziilor.

Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului a fost adoptată pe data de 20 noiembrie 1989, a intrat în vigoare în septembrie 1991, a fost ratificată de majoritatea țărilor din lume, exceptând Statele Unite ale Americii și Somalia.

Uniunea Europeană (UE) are angajamentul de a promova și proteja toate drepturile copilului, astfel extinzînd eforturile actuale în politica sa externă cu referire la drepturile omului, în cadrul forurilor multilaterale și în relația sa cu țările terțe, încurajând statele:

să adere și să pună în aplicare normele și standardele internaționale și să coopereze în cadrul mecanismelor și procedurilor internaționale în domeniul drepturilor copilului;

să consolideze liniile de promovare și de protecție a drepturilor copiilor la nivel național;

să îmbunătățească procesul și structurile de monitorizare;

să încurajeze alocarea de resurse pentru promovarea și protecția drepturilor copiilor;

să încurajeze reforma legislativă pentru promovarea și protecția drepturilor copiilor;

să combată și să descurajeze violarea drepturilor copiilor;

să ofere copiilor posibilitatea de a participa mai eficient la luarea deciziilor și la punerea în aplicare a politicilor care îi afectează și să faciliteze participarea acestora;

să mărească capacitățile familiilor și ale altor persoane care îi au în grijă de a își îndeplini până la capăt rolurile în privința protecției drepturilor copiilor;

să sprijine elaborarea programelor de sensibilizare în domeniul drepturilor copiilor.

Alte angajamente internaționale care privesc promovarea și protecția drepturilor copiilor au fost adoptate la Sesiunea specială a ONU dedicată copiilor (UNGASS) din mai 2002, unde s-au pus bazele unei strategii și s-au fixat termene obligatorii pentru punerea în aplicare și monitorizarea progreselor. Prin adoptarea Declarației UNNGASS și a Planului de acțiune „O lume demnă pentru copii” în 2002, șefii de state și de guverne s-au angajat să promoveze drepturile copilului la nivel mondial și să pună în aplicare scopurile, strategiile și acțiunile convenite. În plus, Declarația Mileniului și Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, cu relevanță directă în privința drepturilor copilului, acceptate în întregime, prevede o strategie bazată pe termene obligatorii pentru punerea în aplicare și monitorizarea progreselor. Documentul final al Reuniunii mondiale la nivel înalt din 2005 a reafirmat importanța atingerii obiectivelor și țelurilor acestora.

1.3 Principii generale și reglementări universale cu privire la drepturile și protecția copilului

Situațiile sociale la care sunt supuși copiii în societatea de astăzi creează o serie de situații care îi predispun riscului de a deveni victime ale violenței. Pe lângă acestea, ne confruntăm și cu factori care acționează în favoarea copilului în sens protector.

În toate tipurile de actele cu character național cît și internațional se regăsesc o serie de principii generale cu privire la protecția copilului. Aceste principii reglementează drepturile copilului, dezvoltând un set de principii generale de drept care corespund în toate situațiile în care copilul necesită protecție. Aceste principii sunt indispensabile în dreptul civil, respectând drepturile fundamentale ale omului, a demnității și valoarii persoanei umane, cât și a exercitării drepturilor la nivelul grupurilor din care face parte individul. Principalul document internațional care se referă la principalele drepturi pe care le are copilul este Declarația drepturilor copilului, proclamată de Adunarea generală O.N.U, la 20 noiembrie 1959. Aceasta trasează principiile generale și liniile directoare pentru toate celelalte reglementări în materie, elaborate și recunoscute la nivel mondial, inclusiv de Convenția drepturilor copilului din 1989.

Aceste principii sunt:

Universalitatea drepturilor copiilor și egalitatea în drepturi.

Conform acestui principiu copii beneficiază de drepturile conferite de nevoia lor de protecție specială ce sunt consacrate de lege. Drepturile enunțate de legislație sunt recunoscute tuturor copiilor, fără discriminări de rasă, culoare, sex, limbă, religie, apartenență culturală, avere, origine națională, opinie politică etc. În exercitarea drepturilor lor, copiii sunt egali, indiferent de situația lor personalã sau familială.

Interesul superior al copilului; bunăstarea copilului.

Acest principiu conferă dreptul la dezvoltare, izvorât din dreptul natural la viață, privește demnitatea și libertatea, și este considerat hotărâtor pentru asigurarea bunăstării copilului.

Dreptul la un nume și o cetățenie.

De la naștere, persoana, încă din momentul respectiv, dobândește unul din primele drepturi civile și anume dreptul de a avea și de a purta un nume. Raportându-se strict la comunitatea din care face parte, copilul are dreptul și la o cetățenie. Prin intemediul părinților, a reprezentantului legal sau a autorității, exercitarea acestui drept asigură practic legătura individului cu autoritatea statală corespondentă semenilor săi cu care conviețuiește.

Dreptul la securitate socială. Acest drept asigură o asistență prenatală adecvată, de care să beneficieze și mama copilului. Aceasta trebuie să beneficieze de timp liber, de asistență medicală, hrană adecvată, având dreptul și la o locuință. Așadar, acest principiu dă dreptul copilului și mamei sale să beneficieze de protecție, înainte de naștere cât și în perioada postnatală.

Protecția pentru copilul dezavantajat din punct de vedere fizic, mental sau social. Prin acest principiu, se asigură șanse egale celor care din cauza unei dizabilități pot fi marginalizați în societate. Acest drept obligă societatea la o conduită mult mai protectivă față de acești copii, care necesită tratamente recuperatorii necesare, educație și îngrijire specifică situației lor.

Răspunderea pentru îngrijire, protecție, creștere și asigurarea dezvoltării revine părinților sau reprezentanților săi legali, după caz. Dreptul de a avea o familie face parte integrantă din acest principiu, care stabilește cu prioritate că părinții sunt primii responsabili de îngrijirea copilului. Familia trebuie să fie mediul unde copilul trebuie să se bucure de dragoste, securitate morală și materială și doar în cazuri speciale este admisă protecția alternativă. Statul este cel care trebuie să acorde sprijinul necesar de a ajuta familia, pentru a evita ajungerea în dificultate și se va face tot posibilul ca mama să nu fie despărțită de copilul cu vârsta foarte fragedă, decât în cazul în care în interesul acestuia se impune măsura.

Dreptul la educație. Educația, trebuie să asigure copilului posibilitatea de a beneficia de gratuitate în învățământ, să-i asigure acestuia o dezvoltare a aptitudinilor proprii și să-i cultive simțul răspunderii morale și sociale să-i asigure o integrare deplină în societate ca membru util al acesteia. În procesul educativ și îndrumarea copilului, părinții sunt cei ce trebuie să țină cont de interesul acestuia. Pe lângă educație, în urmărirea aceluiași scop, copilul trebuie să beneficieze și de activități recreative și condiții pentru joacă.

Prioritate la protecție și ajutorare. În cazul unor situații deosebite, de imaturitate fizică ori mintală, copilul este primul care beneficiază de protecție sau ajutorare. În cazul unor colectivități sau grupuri, beneficiarii măsurilor protective vor fi copii.

Protecție împotriva oricăror forme de neglijență, cruzime și exploatare. Copilul trebuie să se afle departe de practicile crude, inumane, degradante sau oricare formă de exploatare. Copilul nu trebuie să fie obiect al comerțului de orice fel și nu trebuie obligat să desfășoare activități economice dăunătoare sănătății, educației ori dezvoltării sale. Dreptul la muncă al minorului nu este exclus, însă acesta trebuie respectat cu strictețe în limitele capacităților sale intelective și fizice. Din acest motiv, autoritățile guvernamentale trebuie să stabilească o vârstă minimă corespunzătoare capacității copilului de a desfășura activități economice ușoare. În toate situațiile se va tine cont de protejarea copilului, de asigurarea unei dezvoltări normale din punct de vedere fizic, mental sau moral.

Protecția copilului față de toate actele sau practicile ce l-ar împinge către toate formele de discriminare. Discriminarea religioasă, rasială ori fondată pe alte teme nu trebuie să facă parte din educația pe care copilul trebuie să o primească. Acestuia trebuie să i se cultive spiritul de înțelegere, toleranță, prietenie, fraternitate și respect, și sentimentul că este dator să-și foloseascã energia și talentul în beneficiul semenilor săi. Trebuie cultivat respectul pentru valorile umanității, insuflate prin grija părinților sau reprezentanților săi, după caz, acestora revenind-le sarcina de a veghea ca în nici un moment copilul să nu abdice de la acestea.

Strategia europeană privind drepturile copilului

Pentru promovarea și protejarea eficientă a drepturilor copilului în cadrul politicilor interne și externe ale UE și pentru a veni în sprijinul statelor membre, Comisia Europeană a propus o strategie bazată pe drepturile omului, cu obligația respectării acestora în deplină concordanță cu Convenția Națiunilor Unite și a protocoalelor facultative încheiate cu aceasta, cu Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului și a Convenției Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Uniunea Europeană a aderat la aceste directive, care sunt recunoscute și consfințite în Carta drepturilor fundamentale.

Este știut faptul că drepturile copilului sunt încă departe de a fi respectate în totalitate și acest lucru încă se întâmplă în condițiile de progres tehnologic și de depășire a efectelor crizei economice a ultimilor ani. Nevoile fundamentale din copilărie, de exemplu dreptul de a primi o alimentație adecvată, asistență medicală de bază sau o educație, să nu fie satisfăcute. Un lucru mult mai grav este faftul că mulți copii sunt constrânși la muncă forțată, sunt victime ale traficului cu ființe umane sau sunt implicați ca soldați în conflictele armate.

Dintre problemele întâlnite în UE, un rol major îl are excluziunea socială a copiilor romi, traficul cu copii, pornografia infantilă pe Internet, precum și administrarea de medicamente nesupuse unor teste prealabile specifice la copii.

Confruntarea cu aceste probleme și având în vedere lunga tradiție în angajamentele luate în domeniul drepturilor omului și al copilului, în mod deosebit, UE are capacitatea necesară de a urca drepturile copilului în prim planul agendei internaționale și de a direcționa atenția către nevoile stringente ale copiilor, sprijinindu-se pe modelul european de protecție socială și pe alte programe pe care le pune în aplicare.

Strategia Comisiei Europene ca propunere pentru protecția drepturilor copilului în cadrul politicilor interne și externe ale UE, se conturează în jurul următoarelor obiective specifice:

“profitarea de politicile și de instrumentele existente;

stabilirea priorităților unor acțiuni viitoare a UE;

luarea în considerare în mod sistematic a drepturilor copilului în toate politicile externe și interne ale UE („mainstreaming”);

asigurarea unei coordonări și a unor mecanisme de consultare eficiente;

consolidarea competențelor și a expertizei în domeniul drepturilor copilului;

comunicarea mai eficace cu privire la drepturile copilului;

promovarea drepturilor copilului în cadrul relațiilor externe.

Pentru atingerea acestor obiective, această strategie prevede mai multe măsuri, și anume:

crearea în întreaga UE a unui număr de telefon unic, din șase cifre (începând cu 116) pentru liniile de asistență a copiilor, precum și un număr de telefon unic pentru apelurile de urgență privind copiii dispăruți sau victime ale exploatării sexuale;

susținerea băncilor și a societăților de cărți de credit în lupta acestora împotriva utilizării cărților de credit în scopul cumpărării de imagini pornografice cu minori de pe Internet;

lansarea unui plan de acțiune privind copiii în cadrul cooperării pentru dezvoltare;

publicarea unui document consultativ în vederea determinării acțiunilor care trebuie puse în aplicare pe viitor;

crearea unui forum european pentru drepturile copilului (EN) și a unei platforme de discuție online;

implicarea copiilor în procesul de decizie;

elaborarea unei strategii de comunicare cu privire la drepturile copilului, care să permită copiilor și părinților acestora să cunoască mai bine aceste drepturi.“

Prioritățile Consiliului Europei în construirea unei Europe cu și pentru copiii sunt:

cooperarea cu guvernele și ONG-urile în vederea eliminării tuturor formelor de violență împotriva copiilor;

acțiuni de prevenire și combatere a violenței sexuale și exploatării copiilor:  dintre 47 de state membre ale Consiliului Europei, 34 au ratificat Convenția de la Lanzarote privind protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzului sexual și celelalte 13 doar au semnat-o;

Eliminarea pedepselor corporale împotriva copiilor;

Garantarea drepturilor copiilor aflați în situații vulnerabile.

Problemele ce țin de protecția și drepturile copilului sunt pe departe de a fi rezolvate în totalitate, acestea fiind provocări de mare anvergură care implică colaborarea unui număr mare de organisme, instituții, O.N.G-uri, asociații, de la nivel internațional și până la nivel local, pentru asigurarea unui climat favorabil de dezvoltare și creștere a copiilor.

Drepturile copiilor, într-o mare măsură, sunt leagate de drepturile mamelor. Sănătatea și bunăstarea copiilor este direct influiențată de starea de sănătate a mamelor, în ceea ce privește sănătatea sexual și reproductivă a acestora. Astfel, o treime din sarcini nu sunt nici dorite nici planificate; la nivel mondial, jumătate din numărul mamelor care nasc nu sunt asistate de o moașă calificată și anual mor peste 3 milioane de copii din cauza unor complicații apărute în timpul nașterii sau imediat după naștere. Mulți alți copii vor resimți toată viața sechelele bolilor de care au suferit mamele lor în timpul sarcinii ori cauzate de nașteri în condiții de risc. În fiecare an se nasc peste 300 000 de copii seropozitivi. În fiecare an, cel puțin 10 milioane de copii mor înainte de vârsta de cinci ani, din cauze care ar fi putut fi prevenite.

Educația rămâne marea provocare. La nivel mondial, 72 milioane de copii nu frecventează o unitate de învățământ. Din acest total, 57% sunt fete. Copiii care au șansa de a fi la școală beneficiază de o educație a cărei calitate este foarte variabilă.

Un număr foarte mare de copii și adolescenți sunt nevoiți să muncească, din diverse motive (exploatare, sărăcie) fiind privați efectiv de șansa de a primi o educație. În majoritatea cazurilor munca depusă de copii reprezintă o încălcare a Convenției OIM privind vârsta minimă admisă pentru încadrare în muncă (1973). Un alt fapt îl constituie condițiile de la locul de muncă de cele multe ori periculoase, iar copiii se pot afla în situația de a munci ca sclavi sau de a fi victimele traficului de ființe umane, astfel încât este încălcată Convenția 29 a OIM privind munca forțată și Convenția 182 a OIM privind cele mai grave forme de muncă prestată de copii. Majoritatea adolescenților aflați în căutarea unui loc de muncă se confruntă cu dificultăți în a găsi un loc de muncă decent. În lipsa unor programe de pregătire profesională și de dezvoltare a competențelor profesionale și mulți dintre cei nou-veniți pe piața forței de muncă sunt nevoiți să muncească pe piața subterană a forței de muncă, fără a beneficia de protecție socială. Educația este în această situație o prioritate și este mijlocul prin care copiii și adolescenții dobândesc competențele necesare pentru a avea un rol activ în societate și a contribui pe deplin la progresul comunității în care trăiesc.

O altă problemă majoră este absența unei stări de sănătate corespunzătoare din punct de vedere sexual și al capacității de procreare al adolescentelor, cât și lipsa drepturilor acestora pot fi elemente de natură să favorizeze relațiile sexuale forțate, căsătoriile impuse și sarcinile nedorite și au un impact direct asupra ratei noilor cazuri de îmbolnăvire cu HIV în țările în curs de dezvoltare. Altă categorie este a copiilor și adolescenților cu nevoi speciale, mult mai expuși la riscuri, iar aceștia pot fi: copiii proveniți din rândul minorităților etnice sau de altă natură, copiii imigranților, copiii strămutați sau refugiați, copiii afectați de conflicte armate, copiii-soldați, orfanii și copiii care nu beneficiază de îngrijire părintească, precum și copiii infectați cu virusul HIV/bolnavi de SIDA, copiii cu handicap, toți aceștia necesitând o atenție specială. Fetele, sunt și mai vulnerabile, fiind expuse unor riscuri sporite.

Crizele umanitare, cauzate de om, cum ar fi conflictele armate, sau sunt sursa unor cauze naturale, produc efecte de multe ori grave în rândul copiilor și adolescenților. Aceste situații, duc la cazul mulor copiii afectați de malnutriție și boli, ceea ce va reflecta creșterea mortalității. Mulți copiii sunt victimele minelor antipersonale, iar unii dintre ei devin ținte ușoare pentru recrutarea de către grupurile armate pentru exploatare sexuală, muncă forțată și trafic internațional de ființe umane. Pe fondul situațiilor de criză, ca urmare a slăbirii sistemului protectiv tradițional oferit de comunitate și a mecanismelor de sprijin, precum și din cauza separării copiilor de familiile lor, crește riscul abuzurilor. Crizele de lungă durată pot avea un efect devastator asupra copiilor care cresc într-un asemenea mediu și dau naștere la „generații pierdute”, precum și la riscul perpetuării conflictului și a crizei, întrucât copiii cresc într-un mediu în care nu cunosc altceva decât violență și instabilitate. Fetele care trăiesc în zonele de conflict sau în tabere pentru persoane strămutate și refugiați sunt expuse cu adesea diferitelor forme de violență, de natură sexuală ori familială.

La toate aceste provocări se adaugă și faptul că, în general, opinia copiilor și adolescenților nu este auzită sau nu este luată în considerare în discuțiile sau dezbaterile pe marginea deciziilor care le afectează direct viața, la nivelul familiei sau al comunității, la nivel local, național sau regional. Faptul că nu se ține seama de opinia copiilor și adolescenților reprezintă o încălcare a articolului 12 din Convenția privind drepturile copilului.

Concluzii

Drepturile copiilor constituie o problemă de actualitate cu care se confruntă orice stat al lumii, iar studiile socio-demografice pun accentul pe perspectivele din viitorul comun al tuturor țărilor, iar implicarea autorităților, ONG-urilor și a întregii societăți este inevitabilă.

Atunci când vorbim despre drepturile familiei, vorbim despre drepturile omului și implicit despre drepturile copilului, care se bazează pe respect, egalitate și dreptate, fără deosebire de cetățenie, naționalitate, rasă, limbă, sex, orientare sexual, abilități sau oricare alt statut.

Familia ca instituție fundamentală și formă de comunitate umană nu trebuie să-și piardă rolul pe care îl are în societate și trebuie să rămână locul unde protecția și dezvoltarea armonioasă a copilului este asigurată din toate punctele de vedere.

Este necesară implementarea unor schimbări în viața și educația copiilor, protecția și investiții în dezvoltarea lor, acestea fiind obligații ce trebuiesc executate, cunoscând impactul lor asupra țării de mâine.

Copiii trebuie să beneficieze de drepturile generale ale omului, la care cu toții suntem îndreptățiți încă din momentul nașterii, totodată este nevoie de respectarea drepturilor lor special care le conferă un statut deosebit în cadrul societății, drepturi care sunt necesare pentru a le asigura protecția și a le reduce vulnerabilitatea și dependența financiară, fizică și naivitatea.

Unii părinți nu consideră că ar fi nesesar, sau interzic în totalitate copiilor lor să învețe despre drepturile copilului. Aceste drepturi, în multe cazuri sunt percepute ca ceva dăunător pentru tradiția din multe țări, unde copiii nu pun la îndoială deciziile adulților sau, nu se adresează adulților decât atunci când li se permite. Este un lucru important să se treacă peste astfel de atitudini, iar un rol important îl are informarea și sensibilizarea sectorului media și a părinților.

Fiecare stat în parte, cît și la nivelul UE va trebui să identifice soluții la insuficienta capacitate de a respecta obligațiile cu privire la drepturile copiilor, prin abilitarea și consolidarea rolului copiilor și adolescenților de a avea o contribuție activă în chestiunile care îi privesc în mod direct.

CAPITOLUL II

DREPTURILE ȘI OCROTIREA MINORILOR ÎN LEGISLAȚIA DE DREPT PRIVAT NAȚIONALĂ ȘI EUROPEANĂ

2.1 Drepturile copilului la protecție, dezvoltare și participare

În România, legislația grupează drepturile copilului astfel:

Drepturi de protecție;

Drepturi de dezvoltare;

Drepturi de participare.

Drepturi de protecție

Drepturile de protecție în legislația românească implică protejarea copilului împotriva unor situații de risc, cum ar fi: violența, toate tipurile de abuz, neglijarea din partea parinților sau a persoanelor care îl au în îngrijire, implicarea copilului în traficul de substanțe ilicite, transferul ilegal în străinătate și traficul de copii.

Protecția legislativă se aplică de obicei în cazul copiilor aflați în situații de risc, cum ar fi: copiilor cu dizabilități, copiilor care aparțin unor minorități naționale, copiilor care se află în situații de conflict armat și copiilor refugiați. Astfel, legea protejează relațiile copiilor cu familia. Copii au dreptul de a-și cunoaște părinții, de a crește lângă aceștia și de a fi educați de ei. În caz contrar, copiii nu pot fi separați de părinți în mod abuziv.

Copiii au dreptul să fie protejați astfel:

împotriva oricăror forme de violență, abuz, tratamente drastice sau neglijență;

împotriva exploatării și a violenței sexuale (articolul 99);

împotriva exploatării economice (articolul 87);

împotriva tansferului ilicit în străinătate și a nereturnării în țara de origine (art. 99);

împotriva răpirii și traficului în orice scop și sub orice formă (articolul 99);

împotriva pedepselor fizice sau tratamente umilitoare ori degradante (art.28, 90);

împotriva folosiri ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope (articolul 88);

împotriva lipsirii, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identității sau de unele dintre acestea (articolul 85);

copilul este înregistrat imediat după naștere având dreptul de a primi un nume, dreptul să primească o cetățenie, de a-și unoaște părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia în condiții optime. (articolul 8.2).

În relația cu părinții, copii primesc următoarele drepturi:

de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijiți și educați de aceștia (art. 82 si art.lul 30);

de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, dar și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament (articolul 14);

de a nu fi separați de părinți fără voința lor, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege (articolul 33);

la protecție alternativă dacă copilul se află în situații speciale (articolul 39).

Protecția specială se acordă copiilor care îndeplinesc următoarele condiții:

copiilor neînsoțiți de părinți sau de un alt reprezentant legal sau copiilor care nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane (articolul 19);

copiilor care aparțin unei minorități naționale, lingvistice, etnice, religioase (articolul 27);

copiilor care au săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal (articolul 80);

copiilor refugiați (articolul 72);

copiilor cu dizabilități (articolul 46);

copiilor aflați în zone de conflict armat (atricolul 76).

Drepturile de dezvoltare

Dreptul de dezvoltare al copilului are loc imediat după nașterea acestuia.

Legea prevede dreptul copilului de a crește într-un mediu în care să primească educația necesară

pentru dezvoltarea personalității și abilității acestuia, de a primi îngrijire părintească și medicală dacă este nevoie, în special dreptul la joacă. Statul are și el obligația de a veni în sprijinul copiilor, acordând facilități corespunzătoare cum ar fi: școli, spitale și alte instituții similare.

Copiii beneficiază de următoarele drepturi de dezvoltare:

să crească alături de părinții lor (articolul 30). Ambii părinți sunt responsabili de creșterea și educarea copilului imediat de la nașterea acestuia (articolul 31);

să primească o educația corespunzătoare care să le permită dezvoltarea personalității și a aptitudinilor în condiții nediscriminatorii (articolul 47);

să beneficieze de un nivel de trai care să le permită dezvoltarea psihică, morală și socială (articolu 44);

au dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate și de a beneficia de serviciile medicale oferite pentru stare de sănătate optimă. (articolul 43);

au dreptul să beneficieze de asigurare și de asistență socială (articolul 45);

au dreptul la odihnă si vacanță (articolul 49).7

Drepturile de participare

Copilul dispune de dreptul de a-și exprima opiniile și ideile în relația cu părinții, rudele sau cu autoritățile administrative, corespunzător vârstei și gradului de maturitate a acestuia. Odată cu înaintare în vârstă, copilul dispune de mai multe drepturi de participare, printer care: dreptul de a-și alege propria religie abia la vârsta de 16 ani.

Legislația cuprinde următoarele drepturi de participare :

dreptul de a fi ascultat și de a-și exprima în mod liber în toate circumstanțele care îl privesc (articolul 24);

dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie (articolul 25);

dreptul la libertatea de exprimare (articolul 23);

dreptul la protejarea imaginii publice, a vieții private si familiale (articolul 22);

dreptul de a depune singur plângeri cu privire la încălcarea drepturilor sale fundamentale (articolul 29 alineatul 1);

copilul are dreptul la vârsta de 14 ani să ceară încuviințarea instanței judecătorești de a-și alege tipul învățăturii sau a pregătirii profesionale (articolul 47.3).8

2.2 Respectarea principiilor privind garantarea drepturilor copilului

Legea privind respectarea și garantarea drepturilor copiilor susține egalitatea, nediscriminarea între ei, indiferent de culoare, rasă, sex, naționalitate sau etnie, religie, opinii politice, stare materială sau poziție socială, dizabilități din naștere sau de orice fel. Garantarea și respectarea drepturilor copilului se desfășoară conform următoarelor principii:

1. Principiul respectării și promovării interesului superior al copilului.9

Acest principiu a fost consacrat în articolul 3 din Constituție, cu privire la drepturile copilului fiind adaptabil fiecării situații în care se află acesta. Deciziile privind respectarea interesului superior al copilului sunt luate în funcție de circumstanțele concrete în care se află copilul, de etapa de dezvoltare a acestuia și intenția protectivă a părintelui.

2. Principiul egalității șanselor și nediscriminării.

În rândul copiilor, discriminarea reprezintă un dezechiilibru al șanselor. Orice deosebire, excludere, preferință sau restricție care duce la limitarea sau anularea în condiții de egalitate, înseamnă discriminare. Principiul de egalitate a șanselor și de nediscriminare vine în special în sprijinul copiilor cu dizabilități pentru crearea posibilităților de integrare a acestora.

Principiul responsabilizării părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești.

Conform acestui principiu, părinții sunt principalii responsabili privind garantarea și respectarea drepturilor copilului, ca reprezentanți legali ai acestuia.

Principiul primordialității responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului.

Părinții sunt principalii responsabili pentru creșterea, dezvoltarea și educarea copilului. Ei au obligația de a se implica în toate deciziile și problemele copilului și de a lua măsurile necesare pentru protecția acestuia. Responsabilitatea privind respectarea și garantarea drepturilor copilului, revine în principal ambilor părinți fără a se face vreo distincție cum că acesta ar fi adoptat, rezultat din căsătorie sau din afara căsătoriei. După părinți, următorii responsabili pentru creșterea copilului, respecterea cât și garantarea drepturilor acestuia sunt organele locale, care au obligația de a sprijini părinții sau un alt reprezentant legal al copilului acordând servicii corespunzătore nevoilor acestuia.

5. Principiul descentralizării serviciilor de protecție a drepturilor copilului, intervenția multisectorială și parteneriatului dintre instituțiile publice și organele private autorizate. Îndeplinirea obligațiilor de respectare, garantare și promovare a drepturilor copilului se realizează atât la nivel central cât și la nivel local de către organele de specialitate.

6. Principiul asigurării unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil. Acest principiu se referă foarte mult la respectarea interesului superior al copilului. Copilul lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părintească în special copilul cu dizabilități, va primi sprijin din partea organelor competente de specialitate.

7. Principiul respectării demnității copilului.

Principiul respectării demnității copilului reprezintă dreptul copilului de a fi perceput drept o persoană unică și inconfundabilă, dincolo de vârsta și de gradul de maturitate al acestuia. Referindu-ne la demnitatea copilului acestuia nu trebuiesă i se aplice tratamente umilitoare sau degradante, el nu trebuie supus nici unui tip de exploatare sau în nici un caz la afectarea imaginii publice, private sau familiale.10

8. Principiul ascultării opiniei copilului și luării în considerare a acestuia ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate. Acest principiu însoțește dreptul fundamental al copilului la libertatea de exprimare a ideilor, opiniilor în relațiile cu părinții sau în relațiile cu autoritățile administrative sau judecătorești. Tot aici, ținându-se cont de interesul superior al copilului trebuie făcută distincția între consultarea copilului și luare consințământului acestuia.

9. Principiul asigurării stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică în cazul luării unei măsuri de protecție. Acest principiu are ca scop prevenirea separării copilului de de familia sa. Părinții trebuie să acorde copilului stabilitate, trebuie să se ocupe de îngrijirea, creșterea și educarea acestuia. Dacă apar situații dificile, instituțiile de ocrotire a copilului va interveni în sprijinul acestora acordând măsuri de protecție cum ar fi tutela sau măsuri de protecție specială de exemplu adopție sau plasament în regim de urgență.

10. Principiul celerității în luarea oricărei decizii cu privire la copil. Persoanele responsabile pentru creșterea copilului trebuie să acorde acestuia ocrotire indiferent de situațiile dificile în care s-ar afla copilul și orice măsură trebuie luată cu rapiditate.

11. Principiul asigurării protecției împotriva abuzului și exploatării copilului.

Abuzul reprezintă acțiunea voluntară a persoanei responsabile pentru creșterea și educarea copilului de a pune în pericol sănătatea, drezvoltarea fizică, psihică și morală a acestuia, iar exploatarea reprezintă un profit al autorului de orice natură.

12. Principiul interpretării fiecărei norme juridice referitoare la dreptul copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie. Acest principiu impune interpretatrea fiecărei norme juridice referitoare la dreptul copilului în corelație cu celelalte dispoziții legale care conțin prevederi cu referire la dreptul copilului și reglementări internaționale dispuse de articolul 20 din alineatul 2 din Constituția României.11

2.3 Desfacerea căsătoriei părinților și efectele exercitate asupra copilului

In privința ratei divorțului în statele Uniunii Europene și conform datelor INSSE, România se află pe primele locuri, numărul  divorțurilor fiind chiar mai mare în orașele mari, iar din totalul numîăului de divorțuri, 44,2% sunt cupluri care au copii minori.

In urma încheierii divorțului, aproximativ 17.000 de copii minori au rămas cu unul dintre parinți, conform datelor înregistrate, existând posibilitatea ca în realitate, numărul familiilor destrămate să fie mai mare. Cele mai importante motive pentru ca partenerii să divorțeze, cumulând mai mult de jumătate dintre mențiuni, sunt reprezentate de violență, alcoolismul, infidelitatea și încetarea iubirii. Violența este general acceptată ca motiv de divorț (aproximativ 80%), la diferențe destul de mari de alcoolism și infidelitate, care cuprind aproximativ două treimi dintre mențiuni.  “Deși iubirea a fost menționată drept cea mai importantă condiție pentru o căsătorie fericită, absența acesteia nu determină o atitudine categorică, părerile fiind mai degrabă împărțite: 57% o consideră motiv de divorț, 43% nu. Infidelitatea fiind mai des menționată, considerându-se, că implică și lipsa iubirii. Condițiile imanente relației, nepotrivirea de caracter și nepotrivirea sexuală sunt considerate motive de divorț numai de aproximativ o treime dintre subiecți. Dificultățile materiale, lipsa copiilor sau alte neînțelegeri nu reprezintă pentru majoritatea persoanelor intervievate ca fiind motive de divorț.

Privind împactul divorțului asupra copiilor, ne referim la fazele divorțului și implicațiile sale de ordin emoțional, relațional, material, de statut, ne referim la rolurile părinților în viața copilului, la necesitățile acestuia de acum înainte.

2.3.1 Efectele divorțului asupra foștilor soți și a copiilor acestora

Efecte cu privire la relațiile personale dintre soți

Soții revin la numele avut înainte de încheierea căsătoriei, dacă prin căsătorie și-au schimbat numele

Încetează obligația de coabitare, de sprijin mopral și fidelitate

Minorul care a dobîndit capacitate deplină de exercițiu, o păstrează.

Efecte cu privire la relațiile patrimoniale dintre soți

Regimul matrimonial ales de soți încetează și are loc lichidarea acestuia

In cazul locuinței familiale, atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face conform art. 324 din Cod. Civ.

Obligația legală de întreținere dintre soți încetează și este înlocuită cu obligația de întreținere a foștilor soți

Cu privire la dreptul la moștenirea soțului supraviețuitor, aceasta se pierde

În cazul în care soțul nevinovat suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate pretinde soțului nevinovat să-l plătească

Dacă divorțul se pronunță din culpa soțului pârât, în mod exclusiv, soțul reclamant poate beneficia de o prestație compensatorie, condiția fiind ca foștii soți să aibă 20 de ani de căsătorie împliniți. De asemenea, prestația compensatorie nu se poate cumula cu obligația de întreținere între foștii soți, rolul prestației fiind o manifestare a compensării dezechilibrului produs al divorțului, determinat în condițiile de viață al ale soțului solicitant.

Efecte cu privire la relațiile patrimoniale dintre părinți și copii

Părinții trebuie să contribuie la creșterea și bunăstarea copiilor lor prin:

cheltuielile privind creșterea, educarea, învățătură și pregătirea profesională. Instanța judecătorească are obligația de a stabili contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de întreținere a minorului, fără a fi nevoia unei cereri exprimate în mod expres în această privință. Cuantumul întreținerii datorate este stabilit în funcție de nevoile minorului în primul rând și de mijloacele fiecărui părinte. Învoiala părinților se poate admite, însă cu acordul instanței. Renunțarea unuia dintre părinți la pensia de intreținere a copilului nu poate fi ratificată. In privința schimbării situației materiale a părintelui sau a stării de necesitate a copilului, se poate justifica o reevaluare a nivelului de contribuție la cheltuielile de întrețindere. Convenția de scutire temporară a unuia dintre părinți privind cheltuielile de întreținere a copilului poate fi încuviințată dacă părintele căruia i s-a încredințat minorul dispune de condiții materiale mai bune.

Calculul întreținerii datorate se stabilește potrivit Art. 529, alin.2 astfel: o pătrime din venituri pentru un copil, o treime din venituri pentru doi copii, o jumătate din venituri pentru 3 și mai mulți copii.

Întreținerea copiilor revine ambilor părinți. În cazul în care copii au fost încredințați altei persoane sau a instituției de ocrotire, instanța va hotărî care dintre părinți îi revine această îndatorire.

Alocația de stat pentru copii, conform Legii nr.61/1993, titularul alocației este copilul și se plătește părintelui la care s-a stabilit locuința.

Efecte cu privire la relațiile personale dintre părinți și copii

Odată cu pronunțarea divorțului, instanța de tutelă va hotărî cu privire la raporturile dintre părinți și copiii minori ai acestora. De regulă autoritatea părintească revine ambilor părinți, cu excepție în care instanța decide altfel. Instanța va veni în sprijinul copiilor, ținând cont de interesele acestora, de înțelegerea părinților pe care îi ascultă și de concluziile de pe urma anchetei prihosociale.

2.3.2 Autoritatea părintească

Începutul autorității părintești se leagă de nașterea copilului. Pentru mamă, aceasta are loc la nașterea copilului; Însâ pentru tată, aceasta începe tot la nașterea minorului, dacă este căsătorit în mod legal cu mama. În caz contrar, autoritatea parentală începe la momentul recunoșterii paternității de către acesta sau prin căsătoria acestuia cu mama minorului. În cazul copiilor adoptați apare la momentul încheierii procedurii de adopție.

"Autoritatea părintească poate fi exercitată doar de unul dintre soți pentru motivele prevăzute de art. 507 NCC. În cazul părinților divorțați, autoritatea părintească se va exercita potrivit hotărârii instanței de tutelă. Mai mult, exercițiul comun al autorității părintești după divorț presupune consultarea acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creșterea și educarea copiilor, actele curente privind creșterea și educarea acestuia fiind îndeplinite de părintele la care copiii locuiesc. Considerăm că aceleași principii sunt aplicabile și copiilor din afara căsătoriei recunoscuți de ambii părinți, ai căror părinți nu conviețuiesc." De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că exercitarea autorității părintești a unui dintre părinți, nu este condiționată de decăderea celuilalt din drepturile părintești, însă poate fi însotită de aceasta, prin condițiile prevăzute de art. 508 din Noul Cod Civil. Așadar, prin lipsirea exercițiul autorității părintești a unui părinte, cel din urmă își poate păstra dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, a păstrării relației personale cu acesta, precum și dreptul de a cere adopția acestuia, iar în cazul în care unul dintre părinți decăzut total din drepturile părintești, are ca efect pierderea totală a drepturilor.

Încetarea autorității părintești   are loc în momentul când: copilul ajunge la maturitate, se căsătorește, are un parteneriat oficial, este adoptat sau moare. De asemenea, autoritatea părintească încetează atunci când partenerul celuilalt părinte adoptă copilul acestuia din urmă. În cazul morții  unui părinte dispare autoritatea părintească dintre copil și părintele decedat, soțul supraviețuitor păstrând autoritatea parentală unică. În cazul decesului ambilor părinți, se va deschide o tutelă prin care se va decide una sau mai multe persoane care va putea putea exercita această autoritate, fie printr-un consiliu familial sau prin numirea unui tutore.

Exercitarea autorității părintești se face de regulă în fața unei autorități a statului. În România, până la data de 30 septembrie 2011, instanța judecătorească era singura autoritate investită de a stabili măsuri cu privire la modul de exercitare a autorității părintești după divorț, însă după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil,  reglementarea autorității părintești se poate face și de către notar, dacă părinții se înțeleg asupra tuturor aspectelor ce țin de creșterea și educarea copilului.

In documentele internaționale termenul folosit în această situație este cel de custodie și care face referire la modalitatea de reglare a raporturilor dintre părinți și copii după divorț sau separare.

Termenul de custodie ( părintele custodian și părintele necustodian) apare atunci când părinții copilului decid să se separe sau să divorțeze, pe cînd termenul de autoritate părintească este complex și cuprinde pe lângă cazul părinților divorțați sau separați și cazurile în care părinții trăiesc  împreună, sau chiar dacă aceștia sunt separați, ei decid de comun acord să se ocupe de creșterea și educarea minorilor fără a a mai fi nevoie să apeleze la reglementarea sau formalizarea modului de exercitare a autorității părintești.

Modul de exercitare al autorității părintești pentru părinții divorțați este formalizat prin hotărârea instanței de tutelă, (tranzacția notarială, dacă este cazul) și prin planul parental dat de către  aceste autorități.

În privința titulaturii de părinte necustodian, observăm că aceasta se poate aplica unui părinte doar dacă dintr-un anume motiv judecătorul i-a retras acestuia autoritatea părintească. Judecătorul are puterea de a-i retrage părintelui autoritatea părintească în situațiile:

– Până în data de 1 octombrie 2011, autoritatea părintească se retrăgea de către judecător automat unuia dintre părinți prin faptul că minorul era încredințat spre creștere și educare doar unui părinte (art. 42, 43 C.Fam.).

– După data de 1 octombrie 2011, autoritatea părintească se poate retrage din motive bine întemeiate, legate de eventuale riscuri pentru minor (art. 397, 398 NCC)

– Părinții cărora le-a fost retrasă autoritatea părintească printr-o sentință definitivă și irevocabilă dată în baza vechii legislații pot face cerere de restabilire a autorității părintești conform art. 512 din NCC.

În situația în care instanța hotărăște ca un părinte să aibă custodia exclusivă a copilului, în ce măsură părintele respective poate decide asupra toate problemele legate de copil, fără să se consulte în prealabil și cu celălalt parinte? Legea spune că faptul că unul dintre părinți este titularul exclusiv al autorității părintești nu îi conferă acestuia libertatea deplină de a lua decizii în legătură cu copilul. Depinde ce s-a convenit Trebuie verificat ceea ce s-a convenit în fiecare caz. Celălalt părinte menține dreptul de a supraveghea educația copilului. Schimbarea locuinței împreună cu copilul fără a informa celălalt părinte poate afecta domiciliul copilului, dreptul la o relație personală, etc. În această privință, partea care nu a fost notificată sau care nu este de acord poate sesiza instanța pentru minori (articolele 374 și 387a din Codul civil) sau, în caz de urgență, juge des référés (articolul 584 din Codul judiciar).

De asemenea, pot exista numeroase aspecte ce privesc exercițiul comun al autorității părintești asupra cărora părinții să nu se înțeleagă și să apeleze la instanța de tutelă. De exemplu, stabilirea instituției de învățământ pe care să o urmeze copilul poate fi unul din motivele de neînțelegere între părinți, în acest caz unul dintre aceștia putând să sesizeze instanța pentru a decide. In această privință, în alte sisteme de drept, cum ar fi cel german sau cel belgian, instanța are posibilitatea de a scinda exercițiul autorității părintești și de a atribui unuia dintre părinți exercițiul autorității părintești cu privire la învățătura copilului, pentru celelalte aspecte părinții pot lua decizii de comun acord. În sistemul dreptului românesc o scindare a exercițiului autorității părintești nu este posibilă, instanța trebuind să hotărască la ce instituție de învățământ va fi înscris copilul.

Cererea de exercitare a autorității părintești de către unul dintre părinți în România și Belgia

În cadrul soluționării fiecărei cereri de exercitare a autorității părintești de către unul dintre părinți, instanța are în vedere interesul superior al copilului, potrivit unor criterii referitoare la capacitatea fiecărui părinte de a contribui în luarea deciziilor importante privind creșterea, educarea și perfecționarea profesională a copilului, dacă aceasta poate fi admisă. În jurisprudența belgiană observăm un raționament care a fost preluat și de unele instanțe din România în aprecierea interesului superior al copilului care prevede ca, prin probatoriul administrat de părintele care solicită exercițiul exclusiv al autorității părintești, să se dovedească următoarele aspecte: existența suferinței copilului care se află sub autoritatea ambilor părinți, stabilirea unei legături de cauzalitate între suferința copilului și exercitarea în comun a ambii părinți, a autorității părintești și demonstrarea faptului că soluția constă în exercitarea autorității părintești a unui singur părinte . În jurisprudența belgiană s-a decis că distanțele mari între locuințele părinților ( de exemplu situarea acestora la dinstanțe dintre două state), nu constituie prin acest fapt motive temeinice pentru exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către unul dintre părinți, dacă părinții au o relație bună și nu una tensionată sau lipsită de înțelegere și comunicare privind mai ales interesul copiilor lor, acest fapt poate conduce la împiedicarea luării unor decizii importante și urgente cu privire la creșterea și educarea copilului. Însă trebuie luat în calcul fiecare caz în parte, dovedit în fiecare dosar, cât și de condițiile existente în care se exercită autoritatea părintească în situația respectivă.

2.3.3 Drepturi referitoare la asigurarea unui mediu familial și îngrijire alternativă

Legea nr. 272/2004 cu privire la respectarea și promovarea drepturilor copilului reglementează dreptul acestuia de a crește lângă părinții săi, adică asigurarea unui mediu familial potrivit Protecția alternativă privește minorul lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea și îngrijirea părinților săi sau minorului, nu poate fi lăsat în îngrijirea părinților săi, corespunzător deciziei legale. (articolul 39 – 42).

În continuare voi arăta formele de manifestare ale acestui drept cu privire la dreptul copilului de a crește alături de părinții săi, dreptul copilului separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia, obligația părinților de a crește și educa copilul, dreptul copilului la îngrijire alternativă.

Dreptul copilului de a crește alături de părinții săi

În articolul 30 din Legea nr. 272/2004 este prevăzut dreptul copilului de a crește și locui alături de părinții săi. Dreptul copilului de a crește alături de părinții săi îi este recunoscut de la naștere. Prin stabilirea și păstrarea identității copilului, acesta are o altă șansă de a crește alături de părinți, fie alături de părinții naturali sau părinții adoptivi.40

În situația dispariției copilului de la domiciliu, părinții sau persoanele care se ocupă de creșterea și supravegherea acestuia au obligația de a anunța în cel mult 24 de ore organele de poliție pentru a reîntoarce copilul alături de părinți sau reprezentantul legal.41

Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului împreună cu asigurarea măsurilor de protecție specială a copilului acordă sprijin copilului cetățean român care se află în străinătate prin întoarcerea lui alături de părinții naturali dacă din diferite motive nu este alături de aceșia sau în situația în care copilul nu este însoțit de un reprezentant legal.

Articolul 20 din Legea272/2004 prevede aceleași măsuri de protecție și pentru copilul cetățean străin lipsit de supraveghere care se află pe teritoriul României. Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, la sesizarea misiunilor diplomatice și consultare străine va asigura plasamentul copilului într-un mediu de protecție specială până la identificarea părinților sau returnarea acestuia în țara de reședință.42

Copilul nu poate fi separat de părinți, decât în cazuri expres prevăzute de lege. În situația în care părintelui îi este interzis dreptul de protecție și supraveghere asupra copilului, acesta va primi protecție specială fiind dus într-un plasament de urgență.

Părinții decăzuți din drepturile părintești și care își vor reintegra copiii în familie vor benficia de asistență socială specializată pentru a se ocupa de copii în vederea creșterii și educării acestora.43

Dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia și dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți

Părinții dispun de dreptul de a păstra contactul direct și legaturile personale cu, copilul lor și de a fi alături de acesta. Dacă părinții sunt despărțiți și nu se pot pune de acord în privința exercitării acestui drept, instanța de tutelă este îndreptățită să ia o decizie în locul părinților.

Copilul are dreptul la cunoașterea rudelor sale, de a întreține relații personale cu acestea, are dreptul de a- și vizita: frații, surorile, bunicii și de a se bucura de viața de familie.44 Nici părintele și nici reprezentantul legal nu pot împiedica păstrarea relațiilor personale ale copilului față de rude, excepție făcînd o altă decizie a instanței în acest sens, confirmând că sunt motive de natură ce pot duce la afectarea stării de sănătate a copilului, dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală și morală a acestuia.45

Modalitățile de păstrare a relațiilor personale ale copilului cu familia sunt:

întâlniri ale copilului cu părintele, rudele sau orice altă persoană care are dreptul de a menține relații personale cu acesta;

vizitarea copilului la domiciliul acestuia

găzduirea copilului pe perioadă determinată de timp, de către părinte sau altă persoană care păstrează relații personale cu acesta și la care copilul nu lociește în mod obișnuit;

comunicarea prin corespondența sau prin alte mijloace de comunicare posibila( telefon, internet, etc.)

transmiterea de informații copilului cu privire la părinte sau la persoanele alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie cât și transmiterea informațiilor către părinte cu privire la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări școlare sau medicale.46

Părinții trebuie să se înțeleagă cu privire la contribuția lor la cheltuielile de creștere și educare a copilului, informând de asemenea notarul în cazul divorțului notarial sau instanța de tutelă, prin hotărâre de divorț. Dacă apar neînțelegeri, instanța de tutelă va hotărî contribuția care trebuie acordată.

În Noul Cod Civil este prevăzut dreptul părintelui de a contribui la asigurarea celor necesare traiului copilului de zi cu zi prin executarea obligației de întreținere în natură.

În situația în care obligația de întreținere în natură nu se execută de bunăvoie, instanța de tutelă hotărăște executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani. Pensia de întreținere datorată de părinte lunar copilului se stabilește astfel:

o părtime din venitul lunar pentru un copil;

trime din venitul lunar pentru doi copii;

jumătate din venitul lunar pentru trei sau mai multi copii.47

Suma de bani datorată întreținerii copilului, împreună cu întreținerea datorată altor persoane, conform legii 272/2004 , nu poate depăți jumătate din salariul net al celui obligat să datoreze această contribuție. Dacă pe parcursul întreținerii apar dificultăți în sensul posibilităților financiare ale părintelui care plătește întreținerea și nevoia copilului care o primește, instanța poate mări sau micșora întreținerea, prin hotărâre judecătorească. “Există și posibilitatea în care părinții pot conveni asupra întreținerii, adică părintele obligat poate achita întreținerea anticipat sub forma unei sume de bani care să acopere nevoile copilului pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreținerea, în măsura în care debitorul dispune de mijloacele necesare acoperirii acestei obligații.“48

Locuința copilului după divorț

După pronunțarea hotărârii de divorț, instanța de tutelă hotărăște locuința copilului care va fi la unul din părinți și în general la părintele rezident. Instanța acordă părinților posibilitatea de a hotărâ locuința copilului ținând cont de interesul superior al acestuia.

Dacă părinții nu sunt rezidenți sau intervine o alta problemă în care copilul nu poate locui alături de părinte, instanța de tutelă va hotărâ locuința copilului alături de alte persoane, de exemplu: alături de bunici sau la o altă rudă, sau într-o instituție de protecție a copilului.49

Precizări

De obicei, locuința copilului nu se poate schimba fără acordul ambilor părinți. De asemenea, este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, dar dacă instanța consideră că este absolut necesară ascultarea copilului pentru soluționarea cauzei, atunci va fi audiat și copilul sub vârsta de 10 ani conform articolului 264 din Codul Civil și instanța va pronunța hotărârea.

Instanța judecătorească poate hotărî ca ambii părinți să aibă custodie asupra copilului (custodie comună) sau numai unul din prinți să primească custodia (custodie unică). Dacă instanța hotărăște ca unul dintre părinți să primească custodia, celălalt părinte primește dreptul de a vedea copilul în anumite perioade de timp, adică dreptul de acces sau de vizitare, sub acordul ambilor părinți.50 De precizat este și faptul că regulile de custodie și de vizitare diferă de la un stat membru la altul.

2.3.4 Dreptul copilului lipsit temporar sau definitiv de îngrijirea părinților săi, dreptul copilului la protecție alternativă

Copilul lipsit temporar sau definitiv de îngrijirea părinților săi, benficiază conform Legii 272/2004 de protecție alternativă (sau specială) până la dobândirea capacitații depline de axercitiu. Dacă tânărul își continuă studiile în învățământ de zi, el poate beneficia de îngrijire specială până la împlinirea vârstei de 26 de ani.51

Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exercitiu și a beneficiat de protecție specială dar nu dorește să-și continue studiile și nu are posibilitatea de a reveni în propria familie, beneficiază pe o perioadă de 2 ani de protecție specială in scopul integrării sale in societate. În cazul în care se face dovada că tânărului i s-a oferit un loc de muncă și/sau locuință, iar acest le-a refuzat ori le-a pierdut din motive inputabile lui, drepturile primite nu vor mai fi aplicate.52

Serviciile de protecție specială care se acordă copilului pot fi:

servicii de zi;

servicii de tip familial;

servicii de tip rezidențial.

Măsurile de protecție specială care se acordă copilului care nu se află în grija părinților temporar sau definitiv, sunt:

tutela;

plasamentul;

plasamentul în regim de urgență;

supravegherea specializată.53

În Legea 272/2004 sunt cuprinse condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un copil pentru a putea beneficia de protecție specială (alternativă):

dacă părinții copilului sunt decedați sau necunoscuți, dacă sunt decăzuți din drepturile părintești sau sunt sub interdicție asupra drepturilor părintești;

dacă copilul este supus abuzului sau neglijenței parentale;

dacă copilul nu poate fi lăsat în grija părinților săi;

copilul abandonat de mamă în unitățile sanitare în scurt timp după naștere;

copilul care a săvârșit o faptă prevazută de legea penală și nu răspunde penal.

Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate primi protecție specială numai cu, consimțământul lui. În situații speciale în care copilul refuză să-și dea consimțământul, instanța judecătorească decide soarta acestuia.54

1. Tutela

Ocrotirea persoanei fizice ține de competența instanței de tutelă și de familie, iar procedurile privind ocrotirea persoane fizice sunt coordinate de Codul Civil. În toate cazurile, instanța de tutelă soluționează aceste cereri. Conform legii, tutela se instituie de către instanța judecătorească în a cărei rază teritorială domiciliază copilul sau a fost găsit. Tutela se instituie în situația în care ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, fiind puși sub interdicție judecătoreacă.55

Calitatea de tutore o pot avea persoanele fizice sau soțul și soția împreună, care au domiciliul în România. Persoana fizică sau familia care urmează a fi tutore trebuie să fie evaluată de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire. Evaluarea se realizează la domiciliul persoanei sau familiei care dorește să fie tutore. Ținându-se cont de motivele întemeiate, dacă acestea nu se opun, instanța numește tutore o rudă, respectiv soții care doresc să

îndeplinească această sarcină, ținându-se cont de relațiile personale, apropierea domiciliior, precum și de opinia copilului.56

2. Plasamentul

Potrivit Legii 272/2004, plasamentul copilului constitue o măsura de protecție specială cu caracter temporar, fiind dispus la:

o persoană sau familie;

un asistent maternal;

un serviciu de tip rezidențial.

Persoana sau familia care primește un copil în plasament trebuie să aibă neapărat domiciliu în România și să îndeplinească condițiile necesare cu privire la garanțiile morale si materiale. Copilul care nu a împlinit vârsta de 2 ani si beneficiază de o stare de sănătate bună poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul de tip rezidențial fiind interzis. Copilul care are o vârstă mai mică de 2 ani si prezintă handicap grav, are dreptul de a primi îngrijiri specializate într-un plasament specializat.

În momentul stabilirii plasamentului se urmărește:

menținerea fraților împreună;

plasarea copilului la familia extinsă sau familia substitutivă;

posibilitatea părinților de a păstra legătura cu copilul și de a-l vizita.

Comisia de protecție a copilului stabilește plasamentul acestuia cu acordul parinților în următoarele situații:

dacă copilul nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora;

dacă copilul a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal.

Instanța judecătorescă intervine la cererea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului în vederea stabilirii plasamentului în situațiile următoare:

dacă părinții copilului sunt decedați, necunoscuți sau decazuți din drepturile părintești;

copilul este abuzat sau neglijat;

copilul a fost abandonat de mama în unități sanitare;

copilul nu poate fi lăsat în grija părinților, urmărindu-se interesul superior al acestuia;

copilul a săvârșit o faptă penală și răspunde penal și nu există unul din părinți pentru a interveni în ajutorul acestuia.59

Drepturile și obligațiile părintești față de copil se stbilesc pe toată durata plasamentului instituit de Comisia de Protecție a Copilului. Părinții decăzuți din drepturile părintești au dreptul de a consimți la adoptarea copilului lor.

Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului se află la persoana, familia, asistentul medical sau serviciul de tip rezidențial care îl are în îngrijire pe copil.60

Comisia pentru Protecția Copilului sau instanța care a dispus plasamentul copilului, va stabili cuantumul contribuției lunare a părinților pentru întreținerea acestuia.

3. Plasamentul în regim de urgență

Plasamentul în regim de urgență este o măsură de protecție specială cu caracter temporar care se aplică copilului găsit sau abandonat, abuzat sau neglijat.

Persoana sau familia carea dorește să primească un copil în plasament în regim de urgență trebuie să locuiască neapărat în România și să îndeplinască condițiile necesare cu privire la garanțiile morale și materiale.61

Copilul care nu a împlinit vârsta de 2 ani, dar beneficiază de o stare bună de sănătate, va primi plasament în regim de urgență la familia extinsă sau la familia substitutivă, fiind interzis plasamentul de tip rezidențial. Pentru copilul cu vărstă mai mică de 2 ani care suferă de un handicap grav, se va dispune plasament în regim de urgență într-un serviciu de tip rezidențial unde va primi îngrijire specială.

În momentul stabilirii plasamentului în regim de urgență se urmărește:

menținerea fraților împreună;

plasarea copilului la familia extinsă sau familia substitutivă;

dreptul părinților de a vizita copilul și de a păstra legături personale cu acesta.62

Plasamentul în regim de urgență se stabilește de directorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din localitatea unde copilul este găsit sau abandonat, abuzat sau neglijat. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului trebuie să anunțe instanța judecătodească cu privire la plasarea copilului în regim de urgență, în termen de 48 de ore. Instanța judecătorească va analiza motivele care sunt aduse de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, apoi va stabili menținerea plasamentului în regim de urgență, reintegrarea copilului în familia sa sau instituirea tutelei.63

Drepturile părintești sunt suspendate pe toata perioada stabilirii copilului în plasamentul în regim de urgență. Pe durata plasamentului în regim de urgență, drepturile părintești privitoare la persoana copilului vor fi exercitate de către persoana, familia, asistentul maternal sau de seful serviciului rezidențial, după caz. Cu privire la bunurile copilului, acestea vor fi exercitate de președintele consiliului județean.64 Domiciliul copilului va fi acolo unde el este plasat în regim de urgență, la o persoană, familie, asistent maternal sau serviciu de tip rezidențial.

Supravegherea specializată

Supravegherea specializată constă în menținerea copilului în familia sa, cu condiția de a respecta urmatoarele obligații:

copilul să beneficieze de educație și să meargă la școală;

copilul să beneficieze de îngrijire zilnică;

interzicerea copilului de a frecventa locuri necunoscute sau de a se vedea cu anumite persoane;

urmarea unor tratamente medicale în caz de nevoie, consiliere sau psihoterapie.65

Conform Legii nr. 272/2004, supravegherea specializată se dispune pentru copilul care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal.

Organele competente în această situație sunt:

comisia pentru Protecția Copilului în situația în care există acordul părinților sau al reprezentantului legal;

instanța judecătorească atunci când lipsește acordul părinților sau al reprezentantului legal.66

2.4 Drepturi care privesc sănătatea și bunăstarea copilului

1. Dreptul copilului la sănătate

“Potrivit Legii nr. 272/2004, copilul are dreptul de a se bucura încă de la naștere de cea mai bună stare de sănătate și de a beneficia de servicii medicale și recuperare în caz de boală“.67 Organele de specialitate ale administrației publice centrale și locale dar și cele din domeniul sănătății au obligația de a adopta în condițiile legii, cele mai bune măsuri pentru următoarele:

prevenirea mortalității infantile; 

prevenirea malnutriției și a îmbolnăvirii copiilor;

verificarea periodică a tratamentului copiilor care au fost plasați pentru a primi îngrijire, protecție sau tratament;

asigurarea consultanței medicale acordate la cererea copilului ;

asigurarea serviciilor medicale primare și comunitare;

organizarea în unitățile școlare de programe pentru viață, inclusiv educație sexuală pentru copii, în vederea prevenirii contactării bolilor cu transmitere sexuală și a gravidității minorelor;

asigurarea serviciilor medicale pentru gravide în perioada pre și postnatală, indiferent dacă acestea au sau nu calitatea de persoană asigurată în sistemul asigurărilor sociale de sănătate;

informarea părințior și a copiilor cu privire la sănătate

de planificare familială68 și alimentația copilului, inclusiv cu privire la avantajele alăptării, igienei și salubrității mediului înconjurător;

dezvoltarea de acțiuni și programe pentru ocrotirea sănătății și de prevenire a bolilor, de asistență a părinților și de educație, precum și servicii în materie

Personalul medical de specialitate are obligația de a face vizite periodice la domiciliul viitoarei mămici, precum și al bebelușului până la împlinirea vârstei de un an, evitâdu-se astfel abandonul, abuzul dar și neglijența copilului.69 În timpul vizitei medicale, mama are șansa de a primi sfaturi cu privire la creșterea și educarea copilului, sfaturi cu privire la sănătatea și alăptarea acestuia dar și sfaturi cu privire la importanța igienei. În timpul perioadei de sarcină dar și după această perioadă mama beneficiază de servicii medicale indiferent dacă aceasta este asigurată sau nu în sistemul de asigurări sociale de sănătate.

2. Dreptul copilului la bunăstare

Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să-i permită dezvoltarea sa fizcă, mentală, socială, morală și spirituală.

Articolul 45 prevede faptul că, părinții sau reprezentantul legal au responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților cele mai bune condiții de viață necesare pentru creșterea și dezvoltarea copilului. Ei trebuie să asigure copilului o locuință dar și cele necesare pentru creștrea, educarea și pregătirea lui profesională.

În situația în care părinții nu beneficiază de mijloacele necesare pentru asigurarea unui nivel de trai modest copilului (locință, hrană, îmbracăminte, educație), atunci autoritățile publice competente sunt obligate să asigure copilului sprijin corespunzător sub formă de prestații financiare, prestații în natură sau chiar sub formă de servicii în funcție de situația în care se află copilul și în a cărei întreținere se găsește.

Autoritățile locale au obligația de a asigura familiilor nevoiașe care au copii în întreținere ajutor sub formă de prestații în natură ce constă în principal, în alimente, îmbracăminte, rechizite, manuale și echipamente școlare, suportarea cheltuielilor de transport dar și procurarea de medicamente sau accesorii medicale. Suma și condițiile de acordare a acestor servicii se stabilesc prin hotărârea consiliului, iar decizia aparține primarului locălității prin dispoziție.

Părinții au dreptul de solicita autorităților competente acordarea alocațiilor, a indemnizațiilor, a prestațiilor în bani sau în natură, dar și acele facilități pentru a acoperi nevoile copilului.71

Legislația medicală cu privire la drepturile copilului cuprinde și cazurile speciale ale copilului cu handicap. Copilul cu handicap, pe lăngă nevoile de bază, hrană, îmbracăminte și educație, beneficiază de îngrijire specială. Îngrijirea specială are ca scop și educarea, formarea profesională, recuperare, pregătire în vedrea ocupării unui loc de muncă, precum și orice activități apte să le permită integrarea sociala, dezvoltarea personalității și inlăturarea discriminării.72 În situații speciale în care copilul nu poate fi lăsat în grija părinților din motive întemeiate, acesta are dreptul la măsuri speciale de protecție sub formă de plasament dispus in condițiile legii.

2.5 Dreptul copilului la educație, activități recreative și culturale

Toți copiii au dreptul de a avea o viață socială și culturală cât mai bogată. Copii au nevoie de tot ce îi poate ajuta să crească și să se dezvolte, au nevoie de prieteni și de familie, de dragoste și de distracție, au nevoie de un mediu curat și de locuri pentru joacă, de povești și de muzică, de școli și de biblioteci, de toate lucrurile care să le stimuleaze mintea și să-i ajute să crească și să se dezvolte de la an la altul. Toate lucrurile de care au nevoie copii pentru dezvoltare trebuie să corespundă fiecărui stadiu de dezvoltare în parte.

Dreptul copilului de a primi o educație care să-i permită dezvoltarea în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității sale

În articolul 47 din Legea nr. 272/2004 este prevăzut dreptul copilului de primi o educație care să-i permită dezvoltarea aptitudinilor și personalitățăii sale în condiții nediscriminatorii.

“Părinții copilului sunt responsabili pentru creșterea și educarea acestuia. Educația trebuie să pregătească copilul pentru viață, să-i dezvolte respectul pentru drepturile omului și să-l formeze în spiritul înțelegerii, păcii și toleranței“.74 Părinții au posibilitatea de a alege felul educației care urmează să o dea copilului, de a înscrie copilul la școală și de a se asigura de prezența copilului la ore.75 La vărsta de 14 ani copilul are dreptul și poate schimba domeniul învățăturii și al pregătirii profesionale prin cerere adresată instanței judecătorești.

Ministerul Educației și Cercetării, ca organ al administrației publice centrale, inspectoratele școlare și unitățile de învățământ, ca instituții ale administrației publice locale cu atribuții în domeniul educației sunt obligate să asigure următoarele drepturi copilului:

asigurarea accesului la educație preșcolară, asigurarea învățământului general obligatoriu și gratuit pentru toți copii;

organizarea de programe de educație valabile și pentru părinți cu privire la prevenirea violenței în familie;

organizarea de programe speciale de reintegrare în sistemul de învățământ pentru copii care au abandonat sau doresc să abandoneze școala;

respectarea dreptului copilului la timp liber și la odihnă: ( astfel sistemul școlar dispune de un anumit număr de ore pe săptămână, în așa manieră încât copilul poate fi capabil să învețe și să se odihnească pentru ziua următoare) ;

dreptul copilului de a participa la viața culturală și artistică;

acordarea unor servicii sociale în mediul școlar, cum ar fi: hrană, îmbrăcăminte, rechizite, transport pentru a preveni abandonul școlar;

copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice, de a fi informat cu privire la drepturile sale și la modul de exercitare a acestora;

în momentul în care copilul realizează ca nu îi sunt respectate drepturile cu privire la activitatea școlară are dreptul de a depune contestații personal sau însoțit de reprezentantul legal.76

Cadrele didactice au obligația de a anunța Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului când observă ceva în neregulă sau apar suspiciuni cu privire la abuzuri sau neglijarea copilului.77

Dreptul copilului la odihnă și vacanță

În articolul 49 din Legea nr. 272/2004, este prevăzut dreptul copilului la odihnă și la vacanță. Copilul/ Minorul este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu( capacitatea deplină de exercițiu este dobândită de către minor la vârsta de 14 ani). Copilul trebuie să beneficieze de timp liber, odihnă, are dreptul de a participa la activități recreative și culturale specifice vârstei, de a practica activități artistice și sportive, la alegerea acestuia. Autoritățile publice au obligația de a asigura copiilor locuri de joacă adecvate și în special în zonele intens populate.78

2.6 Promovarea drepturilor copilului privind  Legea nr. 257/2013

Legea nr. 257/2013 cu anumite completări și modificări aduse la Legea nr. 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 607 din 30.09.2013 (M.Of. nr. 607/2013)

În octombrie 2013, Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, a adoptat proiectul de lege cu scopul modificării și completării Legii nr. 272/2004,  privind protecția și promovarea drepturilor copilului, unul dintre cele mai importante acte normative ale legislației sociale. Schimbările aduse prin modificarea unor acte normative face referire la reglementarea unor activități și la introducerea unor reglementări mai clare cu privire la  aceste instituții în activitățile de asistență socială și de protecție a familiei și a drepturilor copilului, a activității de îndrumare metodologică a activităților serviciilor publice de asistență socială.

1. La articolul 2, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (11), cu următorul cuprins:

“(11) Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie.”

Astfel, dorend-se o contribuție și o responsabilizare mai mare a părinților, cât și creșterea gradului de transparență privind persoanele responsabile de creștere și educare a copilului.
2. La articolul 2, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alineatul (5), cu următorul cuprins:

“(5) În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puțin următoarele:

a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie;

b) opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate;

c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor;

d) capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;

e) menținerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament.”

Această măsură, cu caracter de noutate, permite într-un mod clar și transparent monitorizarea la nivelul autorităților locale și centrale a situației privind numărul copiilor rămași în țară în îngrijirea unor rude sau personae, după plecarea în străinătate, la muncă a părinților.

Se stabilește în același timp și procedura prin care instanța de tutelă deleagă temporar autoritatea părintească cu privire la persoana copilului, pentru o perioadă de timp care nu poate să depășească mai mult de un an, către persoana nominalizată în condițiile legii.

3. Articolul 4 se modifică și va avea următorul cuprins:

“Art. 4. – În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

a) copil – persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii;

b) familie – părinții și copiii acestora;

c) familie extinsă – rudele copilului, până la gradul IV inclusiv;

d) familie substitutivă – persoanele, altele decât cele care aparțin familiei extinse, inclusiv afinii până la gradul IV și asistenții maternali care asigură creșterea și îngrijirea copilului, în condițiile legii;

e) plan individualizat de protecție – documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestațiilor și a măsurilor de protecție specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia și a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil;

f) plan de servicii – documentul prin care se realizează planificarea acordării serviciilor și a prestațiilor, pe baza evaluării psihosociale a copilului și a familiei, în vederea prevenirii abuzului, neglijării, exploatării, a oricăror forme de violență asupra copilului, precum și a separării copilului de familia sa;

g) reprezentant legal al copilului – părintele sau persoana desemnată, potrivit legii, să exercite drepturile și să îndeplinească obligațiile părintești față de copil.”

4. După articolul 7 se introduce un nou articol, articolul 71, cu următorul cuprins:

“Art. 71. – În orice cauză care privește drepturi ale copilului, instanța verifică dacă înțelegerile dintre părinți sau ale acestora cu alte persoane respectă interesul superior al copilului.”

5. Articolul 9 se modifică și va avea următorul cuprins:

“Art. 9. – (1) În scopul realizării dreptului prevăzut la art. 8 alin. (1), unitățile sanitare care au în structură secții de nou-născuți și/sau de pediatrie au obligația de a angaja un asistent social sau, după caz, de a desemna o persoană cu atribuții de asistență socială.

(2) În vederea stabilirii identității copilului părăsit în unități sanitare sau găsit ori a părinților acestuia, organele de poliție și serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor, competente, au obligația de a desemna una sau mai multe persoane responsabile, care să realizeze, cu celeritate, demersurile ce le revin, potrivit legii, pentru înregistrarea nașterii copilului și să transmită datele de identificare direcției generale de asistență socială și protecția copilului sau, după caz, serviciului public de asistență socială.

(3) Persoanele desemnate la alin. (2) au obligația efectuării demersurilor de stabilire a identității părinților copiilor părăsiți în unitățile sanitare, în situația în care aceștia au fost identificați și nu au întocmit certificatul de naștere.”

6. La articolul 11, alineatul (7) se modifică și va avea următorul cuprins:

“(7) În termen de 24 de ore de la înregistrarea nașterii copilului, serviciul public de asistență socială are obligația de a transmite direcției generale de asistență socială și protecția copilului actul de înregistrare a nașterii copilului.”

7. După articolul 11 se introduce un nou articol, articolul 111, cu următorul cuprins:

“Art. 111. – În situația copilului părăsit de părinți în alte unități sanitare, a cărui naștere nu a fost înregistrată, obligația de a realiza demersurile prevăzute de lege pentru înregistrarea nașterii copilului revine serviciului public de asistență socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost părăsit acesta, cu respectarea procedurii prevăzute la art. 11.”

8. La articolul 12, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

“Art. 12. – (1) În situația copilului găsit în familie sau într-un loc public, precum și a celui părăsit de părinți în alte unități sanitare, a cărui naștere nu a fost înregistrată, obligația de a realiza demersurile prevăzute de lege pentru înregistrarea nașterii copilului revine serviciului public de asistență socială în a cărui rază administrativ-teritorială a fost găsit sau părăsit copilul.”

9. După articolul 12 se introduce un nou articol, articolul 121, cu următorul cuprins:

“Art. 121. – Metodologia privind realizarea obligațiilor ce revin autorităților administrației publice locale, instituțiilor și profesioniștilor implicați în prevenirea și intervenția în cazurile de copii aflați în situație de risc sau părăsiți în unități sanitare/secții/compartimente de specialitate obstetricăginecologie și neonatologie/alte unități sanitare care oferă servicii medicale pentru copii se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, în colaborare cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și cu Ministerul Sănătății.”

10. La articolul 13, alineatul (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

“Art. 13. – (1) Unitățile sanitare, unitățile de protecție socială, serviciile de îngrijire de tip rezidențial, entitățile fără personalitate juridică, alte persoane juridice, precum și persoane fizice care internează sau primesc în îngrijire femei gravide ori copii care nu posedă acte pe baza cărora să li se poată stabili identitatea sunt obligate să anunțe, în termen de 24 de ore, în scris, autoritatea administrației publice locale în a cărei rază își au sediul sau, după caz, domiciliul, în vederea stabilirii identității lor, precum și direcția generală de asistență socială și protecția copilului de care aparțin, în vederea luării în evidență.”

11. La articolul 14, după alineatul (3) se introduc două noi alineate, alineatele (4) și (5), cu următorul cuprins:

“(4) În caz de neînțelegere între părinți cu privire la modalitățile de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu copilul, instanța va stabili un program în funcție de vârsta copilului, de nevoile de îngrijire și educare ale acestuia, de intensitatea legăturii afective dintre copil și părintele la care nu locuiește, de comportamentul acestuia din urmă, precum și de alte aspecte relevante în fiecare caz în parte.

(5) Criteriile prevăzute la alin. (4) vor fi avute în vedere și la stabilirea programului de relații personale și cu celelalte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața de familie.”

Privind în urmă, existența unor interpretări diferite la nivelul autorităților locale competente a prevederilor legale, care afc referire la modul de asigurare a finanțării sistemului de protecție a copilului, prezentul proiect de lege aducând o serie de clarificări privind acest subiect, fără ca aceste clarificări să aducă să atingă sumelor alocate de la  bugetul de stat în prezent acestui domeniu.

Ca surse de finanțare precizăm:

bugetul de stat; 

bugetul județului;

bugetul local al comunelor, orașelor și municipiilor;

donații, sponsorizări și alte forme private de contribuții bănești, permise de lege.

Având în vedere rolul și importanța activității desfășurate de Comisia pentru Protecția Copilului, prin proiectul de lege este reintrodusă indemnizația acordată membrilor acesteia și secretarului comisiei, drept omis a fi preluat prin Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009.

În ceea ce privește exercitarea relațiilor de muncă ale asistentului maternal, prin proiectul de act normativ sunt introduse prevederi noi referitoare la caracterul special al contractului încheiat cu direcția, care este specific protecției copilului, având o serie de elemente specifice. 

În același timp, în vederea clarificării regimului asigurării protecției tinerilor care au dobândit capacitatea deplină de exercițiu sunt introduse o serie de prevederi mai clare privind condițiile în care este permisă extinderea perioadei în care aceștia pot beneficia de o măsură de protecție specială. Astfel, protecția specială se acordă la cererea tânărului care își continuă studiile ”o singură dată în fiecare formă de învățământ de zi”.

Sunt, de asemenea, introduse reglementări detaliate referitoare la modalitatea de acordare a drepturilor de care pot beneficia copiii și tinerii pentru care s-a stabilit o măsură de protecție specială, în condițiile abrogării prevederilor Legii nr. 326/2003 privind drepturile de care beneficiază copiii și tinerii ocrotiți în serviciile publice specializate pentru protecția copilului, mamele protejate în centre maternale, precum și copiii încredințați sau dați în plasament la asistenți maternali, cu excepția art. 2, alin (1).

Proiectul de lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului introduce astfel o serie de prevederi menite să asigure o mai bună responsabilizare a părinților în ceea ce privește creșterea și îngrijirea copilului, cu referire directă la interzicerea folosirii acestuia în activități de practicare a cerșetoriei în scopul de a obține foloase materiale.

De asemenea, este prevăzută obligația părinților de a presta, pe durata aplicării unei măsuri de protecție specială față de copil, a unor acțiuni sau lucrări de interes local, în situația în care plata contribuției la întreținea acestuia nu este posibilă. O astfel de măsură este considerată a fi de natură a contribui la o responsabilizare crescută a părinților cu privire la rolul primordial ce le revine în creșterea și îngrijirea copilului. Cu atât mai mult cu cât, conform prevederilor legale în vigoare, răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia. 

Sunt introduse prevederi ce prezintă obligarea părintelui apt de muncă de către instanță să presteze acțiuni sau lucrări de interes local în situația în care plata contribuției la întreținerea copilului nu este posibilă, a avut în vedere dispozițiile art. 40 alin. (3) din Constituție, care permite adoptarea unei astfel de soluții în cazul situațiilor „care fac parte din obligațiile civile normale stabilite de lege”. Actuala lege prevede și responsabilitățile ce revin atât părinților, cât și autorităților sau instituțiilor cu atribuții în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, dar nu conține sancțiuni ce ar putea fi aplicate în situația îndeplinirii defectuoase a acestor responsabilități, prin actualul proiect de act normativ se dorește și reglementarea acestui aspect.

Este important de mentionat aspectele privind: sancționarea părinților în cazul folosirii copilului în activități de cerșetorie, a cadrelor didactice în situația aplicării de tratamente umilitoare sau degradante, a serviciilor publice de asistență social pentru neândeplinirea atribuțiilor ce le revin sau a direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului în cazul neîndeplinirii atribuției referitoare la verificarea și soluționarea sesizărilor privind cazurile de abuz, neglijare, exploatare și orice formă de violență asupra copilului.

Constatarea contravențiilor prevăzute de prezenta lege se va realiza de către instituțiile abilitate, centrale și locale care au în subordine sau coordonează activitatea instituțiilor sau autorităților în cadrul cărora activează persoanele sau specialiștii a căror neîndeplinire corespunzătoare a atribuțiilor de serviciu atrage după sine aplicarea sancțiunilor sau contravențiilor, cum ar fi: Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, Ministerul Sănătății, Consiliile județene.

2.7 Protecția minorilor privind Regulamentului Bruxelles 2 bis și Convenția de la Haga din 1966

Aplicarea Regulamentului Bruxelles II bis este asemănătoare Convenției de le Haga din 19 octombrie 1966, ambele urmând anumite reguli de competență, recunoaștere și executare a deciziilor în privința responsabilității parentale. Legăturile existente dintre cele două acte sunt explicate de articolele 61 și 62 din Regulamentul Bruxelles II bis.

În continuare voi prezenta câteva cazuri pentru a putea determina ce regulă se aplică, a regulamentului sau a convenției.

a) Cazul privește una dintre materiile reglementate de Regulamentul Bruxelles II bis? Regulamentul prevalează asupra Convenției în relațiile dintre statele membre pentru materiile reglementate de Regulamentul Bruxelles II bis; în consecință el va preleva în materie de competență recunoaștere și executare. Convenția se va aplica în relațiile dintre statele membre în materie de lege aplicabilă pentru că această materie nu este acoperită de Regulament.

b) Copilul își are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru? Dacă sunt întrunite cerințele de la literele a) și b), regulamentul va prevala asupra convenției.

c) Cazul vizează recunoașterea și /sau executarea unei decizii pronunțate de o jurisdicție dintr-un alt stat membru? Această problemă trebuie să fie abordată pornind de la principiul conform căruia regulile de recunoaștere și executare din Regulamentul Bruxelles II bis se aplică tuturor deciziilor pronunțate de jurisdicțiile pronunțate într-un stat membru. Nu are importanșță dacă minorul în discuție trăiește sau nu pe teritoriul unui anume stat membru sau nu, cu, condiția ca jurisdicțiile din respectivul stat să fie competentă să ia decizia în discuție. Regulile de recunoaștere și de executare ale Regulamentului Bruxelles II bis se aplică deciziilor pronunțate de jurisdicțiile statelor membre chiar dacă respectivul copil trăiește într-un stat terț parte la Convenție. Așa cum am mai arătat, art.12 din regulament introduce posibilitatea de a sesiza o jurisdicție dintr-un stat membru în care copilul nu are reședința sa obișnuită, dar cu care respectivul copil are o strânsă legătură. Această posibilitate este aplicabilă în egală măsură și dacă minorul are reședința obișnuită într-un stat terț care nu este parte la Convenția de la Haga din 1996, situație în care competența, potrivit art.12 din regulament este prezumată a fi în interesul copilului, mai ales dacă o asemenea procedură ar fi imposibilă în statul terț în discuție. Din contra, dacă respectivul copil are reședința obișnuită pe teritoriul unui stat terț, parte la convenție, se vor aplica regulile convenției.

ÎNAPOIEREA COPILULUI

Normele Regulamentului (art.11 alin.2 – 5) prevalează asupra normelor Convenției de la Haga din 1980

Art. 12

Art. 12 Art.11 alin.2 – 5

Nu există normă Art.11 alin 5

2.8 Dreptul la viață- Dreptul la moarte. Eutanasierea

Conform articolului 2 al Convenției prevede că toată dreptul la viață al tuturor trebuie protejat prin lege. În afară sancțiunii pedepsei cu moartea , aceasta are în vedere numai situații limitate în care o persoană pot fi poate fi privată de acest drept, nici unul dintre acestea referindu-se la sinucidere sau eutanasie.

Acest lucru ridică mai multe seturi dificile de întrebări. 1) In primul rând. În ce situații viața și protecția dreptului la viață încetează? 2) În al doilea rând: Este permisă oferirea îngrijirii a unei persoane în fază terminală a vieții, chiar dacă tratamentul poate, ca efect secundar, contribuie la scurtarea vieții pacientului? Ar trebui ca pacientul să fie consultat? 3) În al treilea rând, poate, sau trebuie statul să "protejeze" dreptul la viață chiar și în cazul în care o persoană nu vrea să mai trăiască, împotriva voinței proprii acelei persoane? Sau oameni au, în conformitate cu, Convenția, nu doar un drept la viață, și de a trăi, dar, de asemenea dreptul de a muri ca atunci când aleg: să se sinucidă? Și dacă da, pot recurge la metoda eutanasierii?

4) Poate statul permite încetarea vieții, în scopul de a pune capăt suferinței, chiar dacă persoana în cauză nu are capacitatea de a se exprima în această privință?

Poate surprinzător, prima, a doua și al patra întrebare nu au fost puse (încă) la dispoziția Comisiei sau al Curții, dar jurisprudența privind avortul, discutat mai sus, cît și problema pusă la întrebarea a treia au fost cat de cat puse în lumină.

Prima problemă ar putea apărea, în special, în cazul în care autoritățile dintr-un stat membru al Consiliului Europei a luat decizia de a opri aparatele de susținere a vieții, la un moment dat atunci când consideră că persoana aflată în moarte clinică și conectată la aparatele care o țin încă conectată la această lume, e declarată moartă, decizia să fie contestată de către familia persoanei în cauză. Totuși, de la începutul vieții, nu poate fi pusă în discuție nici un consens legal sau științific, atunci când acest moment este – exceptând faptul că moartea nu este un moment, ci un proces, ceea ce sugerează că este științific, și astfel, fără îndoială și legal, astfel neputând avea un răspuns clar la întrebare. În practică, în statele membre, problema tinde să existe, în cazul în care aparatele la care persoana aflată în comă este conectată, sunt oprite înainte ca persoana să fie declarată în stadiul de „moarte clinică”, pentru a nu extinde procesul de moarte, într-un mod nejustificat. Întrebarea care se pune sub Convenție, în ce cazuri/condiții legea într-un stat membru permite comutarea de la aparatele de susținere a vieții pacientului aflat în comă?

Cu toate acestea, chiar și în aceste condiții problema nu a ajuns încă în jurisprudență. Având în vedere jurisprudența, se cere sinucidere asistată, discutate mai jos, în cazul în care Tribunalul se confruntă cu această problemă, va lăsa o marjă largă de apreciere a statelor.

Problema naște o altă problemă: dacă este permis de a oferi un tratament pentru un pacient aflat în fază terminală a vieții, în cazul în care acest tratament are ca efect secundar accelerarea morții pacientului. Pe această problemă, Parlamentară Adunarea a Consiliului Europei recomandă ca Statele membre ar trebui să: să se asigure că, cu excepția cazului în care pacientul alege altfel, ca o persoană pe moarte va primi ajutorul adecvat stării și durerii acestuia, chiar dacă acest tratament poate avea efect secundar ce poate contribui la scurtarea vieții individului (Recomandarea 1418 (1999), punctul 9, la (a) (vii)). Este de remarcat faptul că Tribunalul, în cazul discutat anterios, menționat în mod expres la Recomandarea 1418 (1999). În opinia a unui consens aparent larg pe această temă, și recunoașterea expresă a libertății de alegere a individului în această recomandare și în practică stat, Curtea este de părere că o asememnea abordare nu contravine Convenției.

Intrarea în vigoare a legii eutanasiei a avut loc la 1 aprilie 2002 (în Olanda) și la 28 mai 2002 (în Belgia, unde dezbaterile între creștini și laici au fost mai îndelungate).

Din anul 2012, eutanasia este practicată în fiecare an pe mai mult de 4.000 de pacienți, în principal cancere în fază terminală, precum și, din ce în ce mai mult, boala Alzheimer în stadii avansate. Prima eutanasiere a unui pacient cu boala Alzheimer a avut loc în Olanda în 2011, ceea ce „ar fi fost inimaginabil în 2002", conform purtătorului de cuvânt al „Asociației pentru un sfârșit de viață voluntar" (NVVE), Walburg de Jong. Se observă că textul legii nu s-a schimbat, dar s-au modificat maniera în care medicii îl înțeleg și percepția opiniei publice. eutanasia și sinuciderea asistată medical sunt legalizate în mai multe țări: Elveția, Italia, Luxemburg, Albania, Uruguay, Japonia și Australia. În două state americane, Oregon și Washington, legea nu permite eutanasia (injecția letală administrată de un doctor), dar, în baza ei, unii pacienți pot cere medicamente de la doctor pentru a-și lua viața. Cumulul celor 13 ani de eutanasie umană legală în Olanda și Belgia nu epuizează experiența mondială și nu reușesc să acopere criticile dure la adresa legalizării acestei proceduri.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O) a înregistrat diferite cereri din partea unor cetățeni, care solicitau să li se acorde sprijin pentru declanșarea propriei morți, întrucât dreptul țării căreia aparțineau, interzicea eutanasia. Pentru reglementarea acestei probleme a fost adoptată Recomandarea nr. 1419/1999 a Consiliului Europei, care își argumentează poziția adoptată (anti- 14 eutanasie) prin următoarele: 1) Dreptul la viață este un drept garantat, așa cum se stipulează în Articolul 2 al Convenției Europene privind Drepturile Omului; 2) Misiunea oricărui stat este de a-și îngriji proprii cetățeni și nu de a le aduce moartea în mod intenționat (chiar dacă unii dintre ei o solicită expres) – „indiferent de motive și dorința de a muri exprimată de un bolnav incurabil sau de un muribund, nu se poate servi ca justificare legală pentru acțiuni destinate a conduce la moarte și nu constituie un fundament juridic pentru a cauza moartea altei personae.” Scopul medicinei în genere, este acela de a proteja viața și nu de a o suprima. Dacă dreptul acceptă eutanasia, atunci statul cu o asemenea normă legală trebuie să-și asume toate consecințele inerente aplicării acesteia. Astfel, este posibil ca anumiți oameni să- și dorească moartea, fiind constrânși ori manipulați de alte persoane. Pe de altă parte, așa cum în justiție nu sunt excluse erorile de judecată, de asemenea, în domeniul medicinei nu sunt excluse anumite erori de formulare a unui diagnostic ori de susținere neîntemeiată a unor concluzii drastic privind evoluția unei boli. Este posibil ca o “soluție” de ordin medical să fie rezultatul unor analize incomplete sau false, unor interpretări greșite, a judecății superficiale în alegerea unui diagnostic. Un medic iresponsabil ar putea comunica unui pacient un diagnostic greșit, făcându-l să creadă că are o boală incurabilă și că se află într-o fază terminală de viață, fapt care i-ar provoca o decizie imediată de autosuprimare. Dacă decizia ar fi pusă în aplicare, atunci pacientului nu i s-ar mai lăsa nici o șansă reală de recuperare a propriei vieți. Astfel, individul este răspunzător de alegere făcută, însă dacă aceasta este capitală – curmarea vieții – nu e nevoie de aportul unor instituții ori specialiști pentru a-și indeplini această dorință. În ordinea juridică a vieții reale, fiecare individ este răspunzător de propriile fapte. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm faptul că dreptul la viață nu include în mod necesar dreptul de a muri. În cauza Pretty c. Regatului Unit (2002), Curtea a considerat că refuzul autorităților de a acorda o imunitate de urmărire unui om în cazul în care acesta ar ajuta soția să se sinucidă nu constituia o încălcare a articolului 2, chiar dacă interesata suferea de o maladie neurodegenerativă care afecta funcțiile corporale, însă nu și facultățile sale intelectuale.

Codul penal, în partea specială (Titlul II) prezintă infracțiunile contra persoanei, și anume infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății: omuciderea (art.174-179), lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății (art. 180 – 184), avortul (art. 185). În România, eutanasierea este interzisă prin Codul penal, iar cel care asistă este complice la sinucidere, faptă care se pedepsește cu închisoarea de la trei la șapte ani. Tot în România, codul deontologic al Colegiului Medicilor interzice în mod expres practicarea eutanasiei sub orice formă. Astfel, medicul român se află în fața unui conflict etic atunci când este pus în situația de a practica eutanasia. Scopul principal al Consiliul Europei este de a proteja demnitatea ființelor și drepturile oamenilor, ceea ce presupune interdicția de a provoca în mod intenționat moartea. Trei state membre ale Consiliului Europei: Olanda, Belgia și Elveția au adoptat totuși legi în favoarea eutanasiei. Potrivit sondajelor de opinie efectuate în mai multe țări, majoritatea celor intervievați s-au pronunțat de asemenea favorabil, cel puțin în cazuri particulare. Pe de altă parte, în anumite țări eutanasia este practicată în afara oricărei reglementări și în pofida interdicției oficiale.

În data de 13 Februarie 2014, Belgia a devenit prima țară din lume care aprobă eutanasia pentru copii de orice vârstă, după ce Parlamentul țării a aprobat controversata lege, cu 86 de voturi în favoare, 44 împotrivă, 12 parlamentari abținându-se.

Consimțământul informat

Pentru a fi pe deplin legal, consimțământul pacientului trebuie să fie informat. A fi informat implică cunoaștere, acceptare, apreciere, intenție și înțelegere. Opinia și alegerea nu pot fi definitive și acceptabile decât dacă sunt bazate pe cunoaștere. Un pacient ar trebui să fie capabil să înțeleagă semnificația informației, să poată pune în balanță elementele pro și contra, să tragă concluzii cu o raționalitate rezonabilă din datele puse la dispoziție, să evalueze circumstanțele, să aprecieze aspectele unei situații și să ajungă la o decizie bine gândită pe baza informațiilor disponibile. Iată de ce informațiile trebuie să fie comunicate pacientului într-o manieră concordantă cu capacitatea sa de înțelegere și într-o formă care să maximizeze înțelegerea. Diferiți factori pot diminua capacitatea pacientului de a înțelege, evalua și decide, subminând capacitatea sa de a consimți. Boala poate deteriora abilitatea sa obișnuită de a gîndi și de a acționa într-o manieră responsabilă. Astfel, cum poate fi vorba eutanasierea copiilor, sub același tratament final, în urma consimțămîntului parinților și al acestora, copii neavând capacitatea de a înțelege tratamentul căror sunt supuși, neînțelegînd de altfel ce este moartea, eutanasierea fiind etapa finală spre procesul ultim al vieții- moartea.

În legislația română, eutanasia activă se încadrează și se pliază pe prevederile care incriminează fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii, atrăgând astfel sancțiunea penală, pe când eutanasia pasivă reprezintă o modalitate de sinucidere. Astfel, în situația în care sprijinul acordat victimei în vederea suprimării vieții este absolut necesar și indispensabil pentru obținerea acestui rezultat și depășesc ajutorul dat pacientului de a-și pune în executare hotărârea de a lua ultima decizie cu privire la viața sa, fapta subiectului activ se încadrează chiar ca omor. Legea penală apără dreptul la viață ca valoare socială și nu dreptul la calitatea vieții, de aceea eutanasia nu-și găsește o justificare legală, indiferent de condițiile în care își duce viața o anumită persoană. Deși ajutorul dat unei persoane pentru a-și suprima viața se încadrează ca o faptă penală, considerăm că în această situație ar trebui avute în vedere ca circumstanțe atenuante acordul victimei, dar și motivele umanitare care au stat la baza acțiunii făptuitorului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului lărgește sfera protejării dreptului la viață, incluzând aici nu numai actele de natură a suprima viața unei persoane, dar, în situații excepționale, și actele de natură a aduce atingere integrității fizice a unei persoane, săvârșite în condiții care periclitează viața persoanei, chiar dacă nu a survenit decesul acesteia. În concluzie, statul este cel care deține instrumentele prin care poate asigura protecție efectivă dreptului la viață, iar obligațiile sale includ nu numai adoptarea unei legislații în materie, dar și luarea măsurilor necesare pentru protejarea vieții.