Protectia Mediului Si Dezvoltarea Durabila pe Plan National Si International

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………..…………………………….1

CAPITOLUL 1. DEZVOLTAREA DURABILĂ ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

1.1.Conceptul de dezvoltare durabilă ………………………………………………………………………………..3

1.1.1. Dezvoltare…………………………………………………………………………………………………………3

1.1.2. Durabilitatea………………………………………………………………………………………………………3

1.1.3. Dezvoltare durabilă…………………………………………………………………………………………….4

1.1.4.De ce Dezvoltare durabilă…………………………………………………………………………………….5

1.1.5. Dezvolatarea durabilă- concept multidimensional…………………………………………………..6

1.2. Protectia mediului …………………………………………………………………………………………………….9

1.2.1. Ce este mediul……………………………………………………………………………………………………9

CAPITOLUL 2. CADRUL LEGISLATIV ȘI INSTITUȚIONAL PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI

2.1. Cadrul legislativ ………………………………………………………………………………………………………11

2.2. Cadrul instituțional …………………………………………………………………………………………………..14

2.2.1. Organizații globale interguvernamentale……………………………………………………………14

2.2.2. Organizații naționale neguvernamentale…………………………………………………………….15

2.2.3. Organizații regionale……………………………………………………………………………………….17

2.2.4. Instituții europene…………………………………………………………………………………………..18

2.2.5. Instituții și organe ale Uniunii Europene……………………………………………………………18

2.2.6. Instituții naționale……………………………………………………………………………………………25

CAPITOLUL 3. AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU PROTECȚIA MEDIULUI

3.1.Context legal.…………………………………………………….…….………..…………..28

3.2.Misiune.………………………………………………………………………..…..…………28

3.3.Rolul și funcțiile Agenției Naționale pentru Protecția Mediului …………………………………….29

3.4.Responsabilitati..…………………………………………………………………..…….…..30

3.5.Conducerea.………………………………………………………………………..…….….30

3.5.1. Atribuțiile generale ale președintelui ANPM…………………………………………30

3.5.2. Atribuțiile genrale ale vicepreședintelui ANPM………………………………..……31

3.5.3. Structura de organizare și funcționare a Agenției Naționale pentru Protecția

Mediului……………………………………………………………………………32

CAPITOLUL 4. MANAGEMENTUL DEȘEURILOR

4.1.Consumul și mediul înconjurător..……………………………………………………………33

4.1.1. Resursele materiale și deșeurile……………………………………………….35

4.1.2. Gestionarea deșeurilor……………………………………………….…………37

4.1.3. Impact…………………………………………………………….……………42

4.1.4. Presiuni…………………………………………………………….…………..44

4.2.Tipuri de deșeuri..…………………………………………………………………………45

4.2.1. Deșeuri municipale………………………………………………………….…45

4.2.2. Deșeuri biodegrabile……………………………………………………….…..49

4.2.3. Deșeuri industriale……………………………………………………….…….51

4.2.4. Deșeuri de ambalaj……………………………………………………….……56

4.3.Planificare..…………………………………………………………………………….57

4.3.1. Directiva Cadru prinvind deșeurile……………………………………………59

4.4.Perspective..…………………………………………………………………………..61

4.4.1. Strategia Națională pentru gestionarea deșeurilor…………………………….61

CONCLUZII.………………………………………………………………………………….…64

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………..69

INTRODUCERE

Am ales să prezint acest domeniu referitor la protecția mediului, deoarece consider că este o problemă de actualitate cu care se confruntă întreaga societate. Consider că indiferența de care dăm dovadă cu privire la mediul înconjurător ne afectează direct însă nu luăm măsuri în această privință. Este curios faptul că atitudinea oamenilor față de mediu nu s-a schimbat semnificativ de-a lungul existenței umanității. O mulțime de documente atestă exploatarea irațională a pădurilor, degradarea solurilor, distrugerea unor specii . Diferența între noi și strămoșii noștri este legată de capacitățile noastre sporite atât de a distruge cât și de a îngriji mediul. În continuare voi prezenta conceptul de ,,protecție a mediului”.

Înainte de anii`70, cuvintele de protecția mediului și politica mediului erau noțiuni la fel de necunoscute ca și cea de dreptul mediului. Cu timpul însă, guvernele statelor, organizațiile și organismele internaționale au acordat atenție acestui domeniu atât de important. Pornind de la realitatea după care calitatea vieții pe Pământ este dependentă de calitatea mediului, protejarea și dezvoltarea mediului trebuie să constituie una dintre preocupările contemporane prioritare.

Protecția mediului are ca scop înlăturarea influențelor negative asupra mediului natural și artificial, asupra ecosistemului ca un tot unitar, reducerea și eliminarea efectelor poluării. Protejarea ecosistemelor se face printr-un complex de activități umane care au ca scop principal ocrotirea omului, ca parte integrantă a comunităților de viață interdependente. Pentru restabilirea echilibrului ecologic perturbat, este nevoie de intervenția omului printr-o activitate complexă, rațională și științific fundamentată de protecție a factorilor de mediu naturali (sol, subsol, aer, apă, pădure, floră, faună, rezervații) și artificiali (așezări omenești și lucruri realizate de om). Protecția mediului poate fi definită ca fiind o activitate umană ce are ca scop concret prevenirea poluării, menținerea și îmbunătățirea condițiilor de viață pe Pământ.

Protecția mediului se ocupă cu:

• prevenirea, preîntâmpinarea pagubelor;

• lichidarea, anihilarea efectelor poluărilor;

• dezvoltarea ambianței umane,

• o mai bună gospodărire a resurselor naturale.

Protecția mediului în România comparativ cu țări mai dezvoltate din Europa.

În România, Agenția Națională pentru Protecția Mediului este instituția de specialitate a administrației publice centrale, aflată în subordinea Ministerului Mediului și Pădurilor cu competențe în implementarea politicilor și legislației din domeniul protecției mediului, conferite în baza Hotărârii de Guvern Nr. 918 din 30 august 2010 privind reorganizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului și a instituțiilor publice aflate în subordinea acesteia.

ANPM este menită să acționeze pentru a asigura populației un mediu sănătos în armonie cu dezvoltarea economică și cu progresul social al României. Misiunea agenției noastre, ca de altfel și a celor opt agenții regionale și 34 de agenții județene, aflate în subordine directă este de a asigura un mediu mai bun în România pentru generațiile prezente și viitoare și realizarea unor îmbunătățiri majore și continue ale calității aerului, solului și apelor.

ANPM își indeplinește misiunea prin exercitarea următoarelor atribuții:

• planificarea strategică de mediu;

• monitorizarea factorilor de mediu;

• autorizarea activităților cu impact asupra mediului;

• implementarea legislației și politicilor de mediu la nivel național, regional și local;

• raportările către Agenția Europeana de Mediu, pe următoarele domenii: calitatea aerului, schimbări climatice, arii protejate, contaminarea solului, apă.

CAPITOLUL 1 DEZVOLTAREA DURABILĂ ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

1.1.Conceptul de dezvoltare durabilă

"Dezvoltarea durabilă este definița ca fiind acel tip de dezvoltare care răspunde nevoilor prezentului, fără a periclita posibilitatea generațiilor viitoare de a-și alege propria cale de exploatare a teritoriului pe care locuiește."

Dezvoltare

Tema dezvoltării este strâns legată, în special de științele sociale și de economie. Creștere si dezvoltare sunt termeni pe care economia îi împrumută din limbajul cotidian. Prin creșterea economică se înțelege tocmai creșterea PIB, care măsoară producția de bunuri și servicii apreciate la prețurile pieței.

Conceptul de dezvoltare și originea unei ramuri speciale a științelor sociale, numită economia dezvoltării, coincid, din punct de vedere istoric, cu procesul de decolonizare care a caracterizat mai multe țări din emisfera sudică. În această viziune, tema privește, în principal, subdezvoltarea adică acele condiții care caracterizează țările care au o rată de creștere mică. O interpretare de dezvoltare mai modernă folosește în schimb termenul de dezvoltare pentru a include în procesul de creștere o serie de categorii nu neapărat economice, precum și aspectele sociale sau posibilitatea de a avea acces la instruire calificată.

1.1.2.Durabilitatea

Conceptul de durabilitate provine din literatura de specialitate, referindu-se la modul de utilizare a resurselor. Într-adevăr, gestiunea unei resurse se definește drept durabilă dacă, fiind cunoscută capacitatea sa de refacere, nu se exagerează în exploatarea sa peste un anumit prag. În acest sens, gestiunea durabilă înseamnă, de exemplu, a folosi marea pentru pescuit respectând ciclul natural de reproducere al peștilor și asigurând, prin urmare, altora și nouă înșine posibilitatea de a continua această activitate. În schimb, când folosirea unei resurse depășește acest prag, apare o diminuare considerabilă a stocului, și daunele, numai de ordin economic, pe care lucru le implică.

În general, tema durabilității se referă la resursele naturale regenerabile, adică acelea care au capacitatea de a se reproduce sau de a se regenera : fauna oceanică, pădurea, solul etc.

Resursele care nu au această caracteristică, de exemplu resursele minerale, sunt definite ca epuizabile, pentru acestea se poate vorbi mai degrabă de momentele și condițiile exploatării optime a resursei respective, decât de durabilitate. Trebuie subliniat că, în cazul resurselor epuizabile, poate exista o legatură între exploatarea resursei și căutarea de noi zacăminte sau înlocuitori.

Pentru a evalua lipsa unei resurse epuizabile, se ia adesea ca punct de referința raportul dintre consum și rezerve. Acest tip de evaluare neglijeaza însă ca prețul pieței să crească și acest lucru ar duce la o reducere a cererii, reechilibrand sistemul. Pe de alta parte, se admite necesitatea completării acțiunii pieței cu o formă a controlului public, deoarece sistemul drepturilor de propietate asupra bunurilor mediului nu garantează conservarea acestora.

1.1.3. Dezvoltare durabilă

Punctul final al procesului este dezvoltarea durabilă. Este vorba de un ansamblu de mai multe componente, în care categorii diferite precum durabilitatea și dezvoltarea dau viața unei minuni complexe, în anumite privințe contradictorii, dar cu siguranța bogată în puncte de referință și sugestii.

Dezvoltarea durabilă este o strategie prin care comunicațiile caută căi de dezvoltare economică, beneficiind, de asemenea, de mediul înconjurator local sau care să aducă beneficii calității vieții. A devenit un ghid important pentru multe comunități care au descoperit că modurile de interpretare tradiționale de planificare și dezvoltare creează, mai mult decât rezolvă probleme de mediu înconjurator sau sociale. Acolo unde interpretările tradiționale pot conduce la aglomerare, extindere, poluare și consum excesiv de resurse, dezvoltarea durabilă oferă soluții reale și de durată care ne consolideaza viitorul.

Dezvoltarea durabilă nu este un concept nou. Este cea mai recentă exprimare a unei etici foarte vechi, care implică relațiile oameniilor cu mediul înconjurator și responsabilitațiile generațiilor actuale fața de generațiile viitoare.

Dezvoltarea durabilă cunoaște multe definiții:

“Dezvoltarea durabilă corespunde cerințelor prezentului fără să compromită posibilitățiile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesitați.”

“Prin urmare, pot spune că pământul aparține fiecărei generații pe durata existenței sale, care i se cuvine pe deplin și în întregime, nici o generație nu poate face doctorii mai mari decât pot fi plătite pe durata propriei existente.”

Durabilitatea se referă la capacitatea unei societați, ecosistem sau orice asemenea sistem existent de a funcționa continuu într-un viitor nedefinit, fără a ajunge la epuizarea resurselor-cheie.

Punctul de concentrare și mărimea eforturilor durabilitații depind de condițiile locale inclusiv de resurse, acțiuni politice, individuale și de trăsăturile remarcabile ale comunitații. Demersurile pentru susținerea comunitații au fost aplicate chestiunilor privind expansiunea urbană și redezvoltarea terenurilor brune, dezvoltarea și progresul economiei, conducerea ecosistemului, agriculturii, biodiversității, clădiri ecologice, conservarea energiei, watershed management și prevenirea poluării. Multe dintre aceste chestiuni și alte asemenea probleme ale comunității nu pot fi abordate, cu ușurință prin moduri sau elemente tradiționale în societatea noastră.

1.1.4. De ce Dezvoltare Durabilă

Vocabularul uzual al teoriei dezvoltării durabile ține de începutul aniilor ´80 deși preocupările de a găsi o alternativă viabilă tipului de creștere economică postbelică prefațează cu mult timp înainte, conceptualizarea sa teoretică. Decalajul se explică prin neconcordanța între cei care, servind știința, au conștientizat că a păstra ruta modului tehnic de producție și a tipului de creștere postbelice înseamnă a confisca dreptul la o existență mai bună a generațiilor viitoare și cei care, la nivelul normativ aflați, nu au realizat în același moment amenințarea la dimesiunea sa reală. Până când acest lucru a trebuit să se producă, s-a coabitat pe terenul tatonărilor. Astfel, la prima Conferința ONU asupra dezvoltării, ținută la Stokholm în 1972 s-a vorbit despre eco-dezvoltare. Tot în acel an, Raportul Clubului de la Roma, intitulat ”Limitele Creșterii”, a încins spiritele și a obligat omenirea să conștientizeze că problemele creșterii economice sunt inseparabile de cele ale poluării mediului, creșterii explozive a populației, epuizării resurselor etc. Expresia acestei noi atitudini s-a reflectat în inițiativa ONU de a înființa Comisia Mondială asupra mediului și dezvoltării. Aceasta a avut ca primă sarcină să realizeze studii și să ofere recomandări spre a găsi conceptul acoperitor pentru acel gen de dezvoltare ce trebuia amorsat și care, concomitent, trebuia sa asigure continuarea creșterii (și nu stoparea ei așa cum sugera Raportul Clubului de la Roma), dar și îmbunătățirea condiției de viață și a relației om-mediu. Deși utilizat la începutul anilor ´80 la Conferința Internațională asupra Conservării Mediului și în textele PNUD, termenul de dezvoltare durabilă este lansat odată cu publicarea Raportului Brundtland (după numele primului ministru norvegian de atunci) al Comisiei Mondiale asupra Mediului din 1987 intitulat ”Viitorul nostru comun”. Pledând pentru o reconciliere între economie și mediul înconjurător, raportul țintește spre a găsi ”o cale de dezvoltare care să susțină progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pentru întreaga planetă și pentru un viitor îndepărtat”. Tot în viziunea acestui raport, dezvoltarea durabilă este privită ca fiind acel tip de dezvoltare care răspunde nevoiilor prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a și le satisface pe ale lor proprii.

În acești termeni definit, conceptul dezvoltării durabile a fost acceptat și preluat la conferința pe aceeași temă organizată de ONU la Rio de Janeiro în 1992. Atunci pentru prima dată, s-a realizat dorita conexiune între pozitiv si normativ, între știință și politică. Factorii de decizie politică au luat act că semnalele transmise de oamenii de știință au în vedere o realitate ce nu mai poate fi ignorată. Faptul că așa stau lucrurile este confirmat de nelipsita prezență a subiectului dezvolatre durabilă la principalele conferințe internaționale organizate de atunci sub egida ONU sau la inițiativa și cu susținerea unor organisme nonguvernamentale. Tot în această direcție pledează și decizia Băncii Mondiale de a ține conferințe anuale începand din 1994 pe tema sustenabilității dezvoltării, numind pentru realizarea acestui obiectiv, un vicepreședinte cu problemele dezvoltării sustenabile.

1.1.5 Dezvoltarea durabilă-concept multidimensional

Definiția dezvoltării durabile formulată prin Raportul Brundtland în 1997 este socotită oficială, servind ca bază de raportare dar și de analize controversate cu privire la obiective, dimesiuni, cerințe faptice ale realizării ei etc. Din disputa teoretică alimentată de această încercare de definire considerăm că merită a fi reținute următoarele aspecte:

Se consideră în unanimitate, că introducerea sintagmei dezvoltării durabile în vocabularul uzual al științei economice a reprezentat o necesitate obiectivă. Noțiunea a fost chemată și impusă să servească în plan teoretic drept răspuns la criza economică și ecologică pe care o parcurge lumea la sfârșit de secol XX și început de nou mileniu;

Tot la nivelul umanității, în sondajul opiniei publice, se află ideea după care dezvoltarea durabilă are o puternică încărcatură morală. Se pleacă aici, de la premisa realistă că, pe zestrea pe care o moștenește, fiecare generație își construiește viitorul. Ori din punctul acesta de vedere, este de datoria generației actuale, dacă se vrea este o obligație testamentară, ca ea să ofere noilor și viitorilor veniți cel puțin aceleași șanse pe care ea le-a moștenit;

Dezvoltarea durabilă va deveni tot mai mult o constantă a politicilor economice și sociale ale fiecărui stat. Împrejurări diverse dar obiective impun acest lucru. Se poate afirma că sub raportul obiectivelor și cerințelor generale, dezvoltarea durabilă este un concept mondo, comun în măsura în care: Nu există granițe economice sau ideologice ale poluării;

Gradul de suportabilitate atât al poluării cât și al sărăciei, dacă lucrurile își păstrează tendințele actuale, se va pune în termenii supraviețuirii și, atunci, globarizarea acțiunilor necesare a contracta asemenea trend va fi singura soluție;

Nu mai poate fi tolerată risipa, indiferent unde se produce ea; deși pământul este rotund, resursele sale de mediu și viață sunt limitate;

Nu poate fi acceptată la infinit degradarea umană indusă de un tip de creștere care a convertit, dar, mai ales, a pervetit valori ce definesc progresul general;

În același timp, dezvoltarea durabilă este și o realitate mozaicată. Specificul național prin aceasta concretețea situației proprii fiecărei țari, situație privind populația, nevoile proprii de creștere, de producție și de consum, particularitățile de mediu, filosofia specifică de viață etc. dă cofigurație, substanță concretă și contur, politicilor de dezvoltare durabilă în interiorul fiecărui perimetru național. Dar de fapt demn de reținut, tocmai această „specializare” în configurarea și aplicarea unor politici de dezvoltare durabilă de către fiecare țară obligă la colaborare spre rezolvare reciprocă a unor probleme un grad mare de intercondiționare, întărind prin această latură comună globală, a dezvoltării durabile.

În strânsă legatură și în prelungirea celor meționate , merită a fi reținut că dezvoltarea durabilă comportă un tratament diferit ca nivel, mod de abordare și înțelegere, tehnologie, resurse la care se poate face apel și șanse de reușită. Capătă, altfel spus, sensuri și semnificații diferite funcție de timp, spațiu, zonă geografică etc.

În interiorul acestei matrici teoretice, semnificație aparte pentru conturarea conceptului dezvoltării durabile are departajarea țărilor lumii în bogate și sărace.

Astfel pentru țările dezvoltate, problema depoluării, a îmbunătățirii calității vieții etc. este una de transformare, adaptare și modernizare. Pentru schimbarea tipului de creștere economică există, aici, și voință politică și tehnologică și resurse. Șansele de reușită sunt mari.

Pentru țările slab dezvoltate, problema se pune în cu totul alți termeni, ce țin nu de scena modernizării, ci de dramă. Dacă, pe alocuri, chestiunea nu este una de calitate a vieții, ci chiar a vieții, a supraviețuirii, e de înțeles ce ordine de prioritate ocupă dezvoltarea durabilă în politica acestor țări. Și, ca un cerc vicios, tocmai aici, structurile de producție arierate, poluante, cu urmări nefaste pentru degradarea solului, a apei etc, adaugă, ca un blestem, la situația materială deja mizeră, noi factori agravanți. Iar cercul nu are nici o șansă să se rupă pentru că rata redusă a creșterii și tehnologie antipoluantă pentru restructurările tehnologice, instituționale și manageriale care se impun.

Relația dintre bogăție și săracie are ceva de comunicat și pe linia „contribuției” la poluare ca și a respectului față de natură. Astfel, statisticile dovedesc, cu date indibitabile, că țările sărace ale lumii exercită cea mai slabă presiune asupra planetei. Efectul de seră și încălzirea globală nu se datorează, primordial, săracilor.

Strict etimologic vorbind, noțiunea de durabil trimite la durată, la un interval de timp îndelungat. Ori, se pare că artizanii conceptului n-au avut în vedere, în primul rând dimesiunea temporală, întinderea în timp a procesului. Despre creștere economică s-a vorbit de circa două secole și, din punctul acesta de vedere, ea este de mult durabilă. Ceea ce pare a fi punctul forte în sprijinul definiției dezvoltării durabile țintește spre anatomia internă a fenomenului. Se vrea, pe scurt, a se asigura o ascendență a calității în defavoarea creșterii calității bunurilor produse și consumate.

Mai mult, creșterea economică, ale cărei origini se duc spre secolele XVII-XVIII, a perpetuat o criză a relațiilor omului cu mediul și a relațiilor omului cu valorile sociale și morale care au definit întotdeauna progresul general. De aceea, și odată în plus, procesul trebuie convertit spre o dezvoltare umană durabilă, orientată prioritar spre calitatea vieții și a mediului. Acestor dimensiuni aparținătoare fenomenului dezvoltării trebuie să li se asigure, în timp, o adevărată durabilitate.

Atenție merită și constatarea că abordarea și tematizarea fenomenului cu numele dezvoltare durabilă s-a făcut și face de pe poziții predominant economice. Explicatia ține de împrejurarea că vinovată de degradarea ecologică și de mutațiile, unele cu consecințe negative asupra socialului, moralului, politicului, etc. este filosofia economică după care s-a fasonat și s-a dat configurație modului de producție și de consum. Și, pe cale de consecință, căutările de soluții pentru a asigura cutezanului obiectiv de reconciliere a omului însuși și a omului cu natura vor păstra aceeași directie; în mod predominant ele vor constitui un răspuns impus la efectele perverse induse de fatidica logică care a inspirat creșterea și dezvoltarea economică postbelică; logică după care resursele naturale și mediul ambiant au fost tratate ca simple instrumente, puse în slujba creșterii; logică potrivit căreia degradarea mediului și pagubele aduse sănătații omului nu au fost luate în calcul.

Tot de un tratament privilegiat, în economia teoriei cu privire la dezvoltarea durabilă, se bucură mediul și politica de mediu. Cadența degradării ecosferei oferă singura explicație în această direcție. Există chiar pericolul ca preocuparea preponderentă pe această temă, a politicii de mediu, să reducă nepermis de mult atenția și eforturile necesare pentru limpezirea și soluționarea celorlalte probleme pe care fenomenul și conceptul dezvoltării durabile le subestimează.

Conotația termenului ca și anatomia internă a fenomenului dezvoltării durabile sunt influențate și de „specialitatea” celor care-și consumă energia și talentul pe aceasta temă. Astfel pentru biologi și ecologiști, importante sunt resursele și mediul natural. Economiștii, în schimb, își axează cercetarea pe costuri și prețuri; sunt de acord că nu poate fi acceptată o dezvoltare cu costuri de mediu foarte ridicate, dar, în același timp, uzând de logica pieței, rezolvă problema cu o piruetă; nutresc convingerea că de îndată ce o resursă costă prea scump din cauza internalizării costurilor de mediu, semnalul pieței, prin intermediul prețului, va fi acela că respectiva resursă să fie înlocuită. Din unghiul lor de vedere, demografii, sensibilizați de sporirea accentuată a populației în ultimii 50 de ani, acceptă că este de neimaginat dezvoltarea viitoare fără încălcarea regulilor care definesc și stabilesc stocul mondial de resurse. Futurologii, optimiști, pleacă de la premisa că o bună parte din ceea ce de astazi înseamnă universul planetar este o necunoscută; că știința și progresele cunoașterii ne vor ajuta să accedem spre resurse noi și spre noi metode de exploatere a lor. Sociologii si moraliștii sunt preocupați de clivajele mari la care conduce repartiția veniturilor.

Aceste împrejurări și multe altele, cer o definiție mai generoasă, mai acoperitoare a dezvoltării decât cea oferită prin Raportul Brundtland. În această direcție, Jan S. Hagendorn consideră că „Ideea de dezvoltare sustenabilă este mai convingătoare dacă este interpretată în sensul că o anumită rată de creștere poate fi greu de susținut dacă mediul se degradează ori dacă inechitatea crescândă a veniturilor duce la revoluție, sau dacă sporul populației scapă de sub control, sau dacă termenul agricol este fragmentat și, astfel, se reduce productivitatea. O definiție potrivită, continuă Hagendorn, poate fi aceea că dezvoltarea nesustenabilă este dezvoltarea în cadrul căreia efectele negative asupra mediul afectează creșterea economică.

Încercând să surprindă esența dezvoltării sustenabile prin negativul ei, dezvoltarea nesustenabilă, Hogendorn atrage atenția și asupra posibilei interpretări a definiției din Raportul Brundtland după care generația viitoare, chiar dacă șansele prezente nu-i sunt compromise și confiscate, poate fi la fel de săracă ca și actuala generație. Și atunci, „cine ar accepta o sărăcie sustenabilă”, se întreabă autorul citat. Interesează cu alte cuvinte că dezvoltarea durabilă să asigure generațiilor viitoare, prin necompromiterea șanselor lor de către tipul actual de creștere, o viață tot mai prosperă și de o tot mai bună calitate.

Deși s-ar dori să nu fie așa, fenomenul dezvoltării durabile a avut și tot mai mult o încarctură politică. Dacă acest lucru este benefic sau nu rămâne o chestiune discutabilă. Este indubitabil că puritatea aerului sau a apei înseamnă același în Cuba lui Fidel Castro și în Franța lui Jacques Chirac după cum smogul face la fel de rău londonezului sau moscovitului.

1.2. Protecția mediului

1.2.1 Ce este mediul

Un ansamblu de condiții și elemente naturale precum: aerul, apa, solul, subsolul, peisajul, materiile organice și anorganice, ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, inclusiv valorile materiale și spirituale, calitatea vieții, condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului.

Mediul natural, ca parte a mediului înconjurător este reprezentat de factorii naturali aflați într-un echilibru relativ cu rol important în crearea condițiilor de viață pentru regnul vegetal, animal și om.

În prezent sunt cunoscute nouă tipuri de mediu:

mediul geochimic

mediul hidrologic

mediul edafic

mediul orografic

mediul climatic

mediul biocenotic

mediul biochimic

mediul geofizic

mediul cosmic

Protecția mediului este un obiectiv de interes public major ce conduce la dezvoltarea durabilă a societății și conservarea patrimoniului natural pentru generațiile viitoare.

Legislația adoptată în domeniul protecției mediului are drept scop:

Conservarea biodiversității și ariilor naturale protejate;

Protecția apelor și a ecosistemelor acvatice;

Protecția atmosferei, gestionarea zgomotului ambiental;

Protecția solului, subsolului și a ecosistemelor terestre;

Protecția așezărilor umane

Pentru asigurarea unui mediu de viață sănătos, autoritățile de administrație publică locale precum și persoanelor fizice sau juridice au obligația:

Prin amplasarea obiectivelor industriale, căilor și mijloacelor de transport a rețelelor, stațiilor de epurare, depozitelor de deșeuri să nu se aducă pejudicii ambientului, spațiilor de odihnă, tratament, recreere, stării de sănătate și confortului populației;

Să respecte regimul de protecție al localităților balneo-climaterice, zonelor de interes turistic și de agrement, momumentelor istorice, monumentelor naturii;

Să optimizeze densitatea de locuitori concomitent cu menținerea/ dezvoltarea spațiilor verzi, parcurilor și alianementelor de arbori și perdelelor de protecție.

Figura nr.1 Structura generală a mediului

CAPITOLUL 2 CADRUL LEGISLATIV ȘI INSTITUȚIONAL PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI

2.1 Cadrul legislativ

Legislația mediului este un domeniu foarte vast alcătuit din nenumărate acte normative (hotărâri și ordonanțe de Guvern, ordine emise de diferite autorități, regulamente UE etc).

Legea nr. 137 din 29 decembrie 1995

Legea a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 70/17 februarie 2000.

Obiectul legii îl constituie reglementarea protecției mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății.

Legea insitituie drepturi și obligații pentru toți utilizatorii acestuia dar și sancțiunile corespunzătoare în caz de neconformare.

Art. 8, secțiunea 1 al Capitolului II se referă la procedura de autorizare și emiterea de acorduri și autorizații de mediu. Cererea de autorizație este obligatorie la punerea in fiuncțiune a obiectivelor noi.

Conform secțiunii a 3-a privind obligațiile persoanelor fizice și juridice art.80-protecția mediului constituie o obligație a autorităților administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice în care scop:

a) solicită autorităților pentru protecția mediului acord și/sau autorizație de mediu, după caz, potrivit prezentei legi;

b) asistă persoanele împuternicite cu inspecția, punându-le la dispoziție evidența măsurătorilor proprii, toate documentele relevante, și le facilitează controlul activităților și prelevarea de probe;

c) se supun ordinului de încetare temporară sau definitivă a activității;

d) suportă costul pentru repararea prejudiciului și înlătură urmările produse de acesta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului;

e) asigură sisteme proprii de supraveghere a instalațiilor și proceselor tehnologice și pentru analiza și controlul poluanților pe raza de incidență a activităților desfășurate și evidența rezultatelor, în scopul prevenirii și evitării riscurilor tehnologice și eliberărilor accidentale de poluanți în mediu și raportează lunar rezultatele supravegherii mediului autorității competente pentru protecția mediului;

f) informează autoritățile competente și populația, în caz de eliminări accidentale de poluanți în mediu sau de accident major;

g) restructurează, pentru activitățile existente, și propun, la solicitarea autorizației de mediu, programe pentru conformare, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi;

h) adoptă soluții adecvate pentru mediu la propunerea proiectelor sau activităților noi, precum și pentru modificarea celor existente;

i) nu degradează mediul natural sau amenajat prin depozitări necontrolate de deșeuri de orice fel.

În ceea ce privește repararea prejudiciului, în Legea nr. 137/1995 de protecție a mediului se menționează, în cadrul art. 79 alin. d privind obligațiile persoanelor fizice și juridice că “suportă costul pentru repararea prejudiciului și înlătură urmele produse de acesta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului”.

Desigur, această precizare are în vedere persoanele fizice sau juridice a căror răspundere a fost stabilită urmărindu-se repararea prejudiciului integrală, inclusiv aducerea la starea anterioară a mediului căruia i s-a adus atingerea respectivă, deci inclusiv reconstrucția ecologică, dacă este posibilă.

Dreptul la acțiune în repararea unui prejudiciu adus persoanelor, bunurilor sau mediului, după cum s-a văzut în dreptul comun, aparținând celui lezat direct. Instituind un regim special, legea protecției mediului însuși, recunoaște tuturor persoanelor, conform art. 5 lit. d din Legea 137/1995, “dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociații, autorităților administrative sau judecătorești în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect.

Este practic vorba de conferirea unei legitimări procesuale active tuturor persoanelor în virtutea recunoașterii dreptului la un mediu sănătos, dreptul la acțiune făcând parte din sistemul de garanții alături de dreptul de informare și participare la luarea deciziilor privind calitatea și politicele de mediu.

De asemenea, este de salutat dispoziția legală cuprinsă de art. 86, prin care organizațiile neguvernamentale au dreptul la acțiune în justiție în vederea conservării mediului, indiferent cine a suferit prejudiciul.

Dreptul la acțiune al organizațiilor neguvernamentale dă satisfacție mai multor cerințe legate de protecția mediului și dezvoltarea durabilă.

Față de necesitatea reparării prejudiciilor suferite de mediu prin obținerea unei sentințe, este clar că organizațiile respective reprezintă în fața instanțelor judecătorești interesul general al colectivităților atunci când “victima” este un bun apropiabil, deși ele pot, conform legii, acționa și pentru repararea prejudiciilor individuale.

Trebuie să evocăm și faptul că o asemenea reglementare răspunde și cerințelor principiilor cuprinse în Declarația de la Rio, adoptată cu prilejul Conferinței O.N.U. pentru mediu și dezvoltare, care subliniază necesitatea creșterii rolului actorilor societății civile în toate activitățile care presupun integrarea protecției mediului în toate problemele dezvoltării societății.

Obligației legale a persoanelor fizice și juridice de a repara prejudiciile cauzate îi corespunde dreptul tuturor persoanelor, consfințit prin dispozițiile Legii 137/1995, art. 5 lit. e, “la despăgubire pentru prejudiciul suferit”.

Când discutăm despre prejudiciul la care se referă toate reglementările sus-amintite, în înțelesul acestei legi, acesta, așa cum am mai arătat, poate fi constituit din daunele asupra sănătății oamenilor, a bunurilor sau mediului provocate prin poluare, activități dăunătoare sau dezastre.

Alineatul 2 al articolului 80 instituie obligația de asigurare pentru daune la toate activitățile generatoare de risc major. Această cerință a legii satisface necesitatea adoptării unor măsuri de garanții financiare, deoarece daunele ecologice, prin complexitatea lor, pot crea cu adevărat probleme cât privește întinderea lor în spațiu și în timp și valoarea reparației.

Desigur, această exprimare laconică a legiuitorului va trebui detaliată într-o viitoare reglementare care să determine criteriile pentru caracterizarea riscului major și să aibă în vedere evaluarea riscului din punctul de vedere al asiguratorului. Menționăm că o estimare a riscului potențial presupune cunoștințe științifice speciale, efectele cantitative și calitative ar urma să fie aplicate fiind imprevizibile, iar legătura de cauzalitate adesea indirectă.

De altfel potrivit dispozițiilor finale și tranzitorii ale legii, art. 86 se menționează că în vederea aplicării eficiente a măsurilor de protecție a mediului se vor adopta legi speciale menite să dezvolte dispozițiile generale cuprinse. În enumerarea domeniilor speciale este cuprinsă și o viitoare reglementare ce va face obiectul unei legi speciale.

Considerăm că în dezvoltarea cadrului normativ privind răspunderea la care s-a făcut referire, vor trebui să-și găsească o reglementare adecvată: dauna ecologică, măsurile de reducere a mediului la starea anterioară, evenimentele socotite cauze ale daunei ecologice, persoane răspunzătoare, cauzele de exonerare, legătura cauzată, regimul de securitate financiară obligatoriu, accesul la informațiile deținute de exploatant, termene de prescripție, condiții de demarare a acțiunii în reparație, competențe, etc.

2.2 Cadrul instituțional

Politica de mediu a Uniunii Europene este susținută de un număr de actori instituționali implicați în pregătirea, definirea și implementarea sa, și care se află în permanentă consultare cu guvernele Statelor Membre, cu diverse organizații industriale, organizații nonguvernamentale și grupuri de reflexie. Prin diversele atribuții pe care le au, acestea contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu și asigură realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât și la nivel de implementare.

2.2.1 Organizații globale interguvernamentale

Sistemul Organizației Națiunilor Unite (ONU) cuprinde 15 agenții specializate cum ar fi: Fondul Internațional pentru Dezvoltarea Agriculturii (FAD); Fondul Monetar Internațional (FMI); Organizația Internațională Maritimă (IMO); Organizația pentru Agricultură și Alimentație (FAO); Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO); Banca Mondială (BM); 10 programe, fonduri și alte organisme, amintim: Conferința Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP); Programul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF); Programul Mondial pentru Alimentație (WFP), etc.

Principalele organisme ale ONU sunt:

Adunarea Generală: toate statele membre ONU sunt reprezentate în Adunarea Generală, un fel de „parlament al națiunilor” care se întrunește în sesiuni ordinare sau extraordinare pentru a discuta cele mai presante probleme mondiale. Fiecare stat membru are drept de vot. Decizii în probleme cheie cum sunt pacea și securitatea internațională, admiterea de noi membri și bugetul ONU sunt aprobate cu o majoritate de două treimi. Alte decizii sunt votate prin majoritate simplă.

Consiliul de Securitate (15 membri): principala responsabilitate este menținerea păcii și securității internaționale. Consiliul se poate reuni oricând, dacă există amenințări la adresa păcii mondiale. Conform Cartei, toate statele membre ONU sunt obligate să respecte și să aplice deciziile Consiliului.

Consiliul Economic și Social (ECOSOC, 54 membri): se află în subordinea Adunării Generale, coordonează activitatea economică și socială a Națiunilor Unite și a organizațiilor din sistemul ONU.

Consiliul de Tutelă (5 membri): a fost înființat pentru a asigura supravegherea internațională a unui număr de 11 teritorii aflate sub tutelă și administrate de șapte state membre. De asemenea, s-au asigurat toate măsurile necesare pregătirii teritoriilor respective pentru auto-guvernare și independență.

Curtea Internațională de Justiție: cunoscută și sub numele de Curtea Mondială, este pricipalul organism judiciar al ONU. Cei 15 judecători sunt aleși de Adunarea Genarală și de Consiliul de Securitate. Curtea dezbate disputele dintre state în baza participării voluntare a statelor aflate în litigiu. Dacă un stat alege să participe la procedurile curții, atunci este obligat să se supună rezoluțiilor acesteia. Curtea emite de asemenea opinii consultative către ONU și agențiile specializate ale acesteia.

Secretariatul se ocupă de partea administrativă a Națiunilor Unite. Secretariatul este alcătuit din departamente și oficii, având aproximativ 7500 de angajați plătiți din bugetul obișnuit.

2.2.2 Organizații naționale neguvernamentale (ONG)

ONG-urile reprezintă cele mai active forme prin care societatea civilă își poate exprima interesul pentru protecția mediului. ONG-urile au rol important în ansamblul instituțional și în influențarea politicilor de mediu. Importanța ONG-urilor dedicate protecției mediului a crescut după anul 1972. Termenul de ONG datează din anul înființării Națiunilor Unite (1949), iar primele astfel de organizații apar în lumea occidentală. Dintre organizațiile nonguvernamentale mai importante amintim: Uniunea Internațională pentru Protecția Naturii (1948), Sierra Club (1972), Coaliția ONG-urilor Africane (1976), Rețeaua Lumii a Treia (1985), Greenpeace International, Friends of the Earth International, World Wide Fund for Nature, etc. Numărul de ONG-uri existente dedicate protecției mediului este greu de stabilit. În 1982 era estimat la peste 15.000, 85% dintre acestea fiind localizate în America de Nord și în Europa, iar în 1996 acestea se pare că depașeau 100.000. ONG-urile sunt diversificate ca scop, mărime, activitate, filozofie, grad de instituționalizare și problematică de mediu abordată. Cele mai multe din ele sunt organizații locale și naționale. Raportul Brundtland (1987) a subliniat rolul important al ONG-urilor pe scena internațională începand cu Conferința de la Stockolm.

După al doilea război mondial, în 1948, a fost creată sub egida UNESCO, Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (UICN), cu sediul în Elveția. Printre membrii săi se numără state, organizații nonguvernamentale, instituții de cercetare și organisme de conservare din peste 100 de state. Obiectivul principal al Uniunii este promovarea conservării și a utilizării durabile a resurselor vii, având în acest sens un rol consultativ pe lângă guverne și diferite instituții de conservare, difuzare de informații pertinente, asistență tehnică etc. Cele 6 comisii UICN se ocupă de problematica speciilor amenințate, a zonelor protejate, dreptului mediului, strategiei și planificării mediului. UICN asigură servicii și asistență în domeniul politicilor și programelor de conservare a diversității biologice și utilizării durabile a resurselor naturale.

World Wide Fund for Nature (WWF, Fondul Mondial pentru Natură): este o organizație nonguvernamentală pentru conservarea naturii și restaurarea ecologică a mediului natural. Organizația era denumită înainte și World Wildlife Fund, care rămâne numele oficial în Statele Unite și Canada. Fondată în 1961 (ca fundație privată de drept elvețian), WWF are aproximativ 5 milioane de susținători în toată lumea și o rețea activă în peste 100 de țări. Începând cu 1985, WWF a investit peste 1.165 milioane dolari în peste 11.000 de proiecte derulate în 130 de state. Toate aceste proiecte au un rol important în campania de oprire a degradării accelerate a mediului pe glob. Organizația este aproape unică prin faptul că își face simțită prezența de la nivel local până la nivel global. WWF a început să lucreze în România încă de la mijlocul anilor 1990 sprijinind proiectele de protecție și refacere a zonelor umede din Delta Dunării. Înființarea oficială a unui birou WWF înregistrat în România, în anul 2006 a subliniat importanța pe care România o are pentru natură atât în Europa, cât și pe plan mondial.

Greenpeace: este o organizație non-profit cu o prezență în 40 de țări din Europa, America, Asia și Pacific. A luat ființă la Amsterdam în 1971 și are peste 2,8 milioane de suporteri din lumea întreagă. Pentru a-și menține independența, Greenpeace nu acceptă donații din partea guvernelor sau a partidelor politice, dar se sprijină pe contribuțiile suporterilor individuali și pe granturile unor fundații. Greenpeace a făcut campaniile împotriva degradării mediului încă din 1971 atunci când un mic vas având la bord voluntari si jurnaliști naviga prin Amchitka (o zonă din sud-vestul Alaskăi) zonă în care Guvernul Statelor Unite era implicat în coodonarea unor teste nucleare. Ca urmare a campaniei Greenpeace Guvernul SUA a stopat în același an testele nucleare în Amchitka. Greenpeace a jucat un rol important în: a contribuit la adoptarea unui moratotium privind comerțul cu balene; la adoptarea unei convenții a Națiunilor Unite privind un mai bun management al pescăriilor din lumea întreagă; înființarea unui sanctuar al balenelor în Oceanul Sudic; a contribuit la adoptarea unui moratorium pe 50 de ani privind exploatarea minereurilor din Antarctica; a contribuit la stoparea deversării deșeurilor industriale, petroliere și radioactive.

2.2.3 Organizații regionale

HELCOM (Helsinki Commission) este o organizație care încearcă să protejeze mediul marin al Mării Baltice împotriva tuturor surselor de poluare, prin intermediul cooperării interguvernamentale între Danemarca, Estonia, Finlanda, Germania, Lituania, Letonia, Polonia, Rusia, Suedia și UE. HELCOM este organul guvernator al „Convenției Marine de Protejare a Mediului din zona Mării Baltice” cunoscută sub numele de Comisia Helsinki. HELCOM funcționează ca:

Un for care impune politici de protejare a mediului din zona Mării Baltice;

Organizație care furnizează informații despre starea mediului marin, eficiența măsurilor pentru protejarea acestui mediu, inițiative și poziții care formează o bază pentru luarea deciziilor în alte foruri internaționale;

Organizație care încearcă să se asigure că standardele pentru protejarea mediului sunt implementate de toate statele din jurul Mării Baltice;

Organizație capabilă să stabilească un răspuns promt în caz de incidente maritime majore;

Comisia adoptă recomandări pentru protejarea mediului marin, pe care guvernele țărilor membre trebuie să le introducă în legislațiile și programele naționale.

Organizația Statelor Americane (OSA): a luat ființă în 1948. În materia protecției mediului a elaborat și implementat proiecte pentru valorificarea apelor continentale, cu sprijinul PNUE. În 1996 a avut loc primul summit al organizației pe problema dezvoltării durabile.

Uniunea Africană (53 de state membre): este organizația care succedă Organizației Unității Africane (OUA fondată în 1963). Creată după modelul Uniunii Europene, scopurile sale sunt promovarea democrației, drepturile omului și dezvoltarea pe continentul african, în special pentru creșterea nivelului investițiilor străine prin intermediul programului Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Panafrican s-a deschis în septembrie 2004 în Africa de Sud. Actualmente, acesta are doar un rol consultativ. În 1963 a fost înființat, în Tanzania, Colegiul African pentru Management în domeniul conservării vieții sălbatice, iar în 1968 a fost adoptat Tratatul asupra Protecției Vieții Sălbatice în Africa. Atenția asupra protecției mediului s-a intensificat odată cu creșterea preocupărilor pentru dezvoltare. Printre prioritățile Uniunii se numără: seceta și defrișarea, despăduririle și degradarea solurilor, așezările umane, salubritatea mediului, sănătatea și aprovizionarea cu apă, poluarea masivă și conservarea resurselor naturale, educația ecologică.

2.2.4 Instituții europene

Consiliul Europei: este compus din 46 de state membre (România este membră din 1993 și a deținut președinția între noiembrie 2005 și mai 2006) la care se adaugă o serie de state cu statut de observator. Consiliul Europei, cu sediul la Strasbourg a luat de naștere la 4 mai 1949. Așadar, nu are nici o legatură cu structura instituțională din cadrul UE și este diferit de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. Consiliul Europei are două dimesiuni: una federalistă, reprezentată de Adunarea Parlamentară, alcătuită din parlamentari proveniți din parlamentele naționale și cealaltă, interguvernamentală, întruchipată de Comitetul Miniștrilor, alcătuit din miniștri de externe ai statelor membre.

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE): este o organizație internațională care își are originile în anul 1948, sub numele de Organisation for Economic Co-operation (OEEC), Organizația pentru Cooperare Economică Europeană, pentru a ajuta la administrarea planului Marshall pentru reconstrucția Europei, după cel de-al doilea război mondial. Mai târziu, calitatea de membru a fost extinsă pentru statele din afara Europei, iar în 1961 s-a reorganizat luând numele de Organisation for Economic Co-operation and Development (OECD). Schimburile de informații și analize dintre guvernele OCDE sunt puse la dispoziția celor interesați de un secretariat aflat la Paris. Secretariatul culege date, monitorizează direcții de acțiune, analize și prognozează dezvoltările economice. Acesta cercetează și schimburile sociale sau modelele comerciale dezvoltate, mediul, agricultura, tehnologia, taxele și alte domenii. OCDE „a formulat pentru prima dată definiția internațională a poluării și a enunțat principiile fundamentale care trebuie să fie aplicate poluării transfrontaliere.”

Agenția Europeană de Mediu (AEM): are sediul la Copenhaga (Danemarca) și a fost creată prin Regulamentul Consiliului nr. 1210/90 din 7 mai 1990. Din punct de vedere organizatoric, AEM are un consiliu de administrație, compus dintr-un reprezentant din partea fiecărui SM al UE și din doi reprezentanți ai Comisiei Europene. Aceștia își aleg președintele și elaborează propriul regulament (art 8.). AEM este condusă de un director executiv (mandat de cinci ani), numit de consiliul de administrație, pe baza propunerii Comisiei; este reprezentantul legal al Agenției fiind dotat cu o serie de funcții executive (art 9, al 1). De asemenea, există un birou și un comitet științific.

AEM are ca scop principal colectarea, prelucrarea și furnizarea de informații privind mediul către decidenți și către public. Acest lucru se realizează prin activități permanente de monitorizare a mediului și semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariție. Astfel, activitatea sa constă în (art 9): furnizarea de informații pe baza cărora sunt întemeiate deciziile politice; promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor și protecției mediului; sprijinirea Comisiei Europene în diseminarea rezultatelor cercetărilor în domeniul mediului. Activitățiile amintite se subsumează ducerii la bun sfârsit a „sarcinii de a garanta aplicarea legislației comunitare în materia mediului înconjurător”. Deși nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările și rapoartele sale asupra situației mediului joacă un rol esențial în adoptarea noilor strategii și măsuri de protecție a mediului la nivel unional și fundamentează majoritatea deciziilor. Operațională în Copenhaga începând din anul 1994, AEM este în centrul rețelei EIONET (European Enviroment Information and Observation Network), o rețea de organisme și instituții din domeniul mediului, active în statele membre și prin care aceasta colectează și distribuie date legate de mediu. România este membră a Agenției Europene de Mediu începand din noiembrie 2001.

2.2.5 Instituții și organe ale Uniunii Europene

Uniunea Europeană: se sprijină pe un sistem instituțional unic în lume. Statele membre au transferat anumite atribute de suvernanitate unor instituții independente, care reprezintă interesele UE în ansamblul său, ale sistemului de management (SM) și ale cetățenilor.

Conceptul de instituții ale UE se caracterizează prin câteva elemente specifice:

Sunt create prin tratatele de înființare a Comunităților Europene (a Uniunii Europene);

Acestea au rolul de a pune în aplicare, în virtutea competențelor lor, reguli juridice fundamentale de constituire și funcționare a Uniunii Europene, în asamblul său;

Sunt dotate cu puterea de a lua decizii, în domeniile pentru care sunt competente și de a impune SM. Astfel, ele se desprind de schema tradițională a cooperării internaționale, unde executarea acordurilor tratatelor, etc rămâne la latitudinea semnatarilor.

Beneficiază de o anumită autonomie juridică, administrativă, financiară;

Prin natura lor, ele reprezintă interesele Uniunii (Comisia), a statelor membre (Consiliul de Miniștri), a popoarelor UE (Parlamentul European) și cele ale justișiei (Curtea de Justiție a Uniunii Europene).

Din decembrie 2009, instituțiile Uniunii sunt:

Parlamentul European;

Consiliul European;

Consiliul;

Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);

Curtea de Justiție a Uniunii Europene;

Banca Centrală Europeană;

Curtea de Conturi;

Comisia Europeană (Comisia)

Art 8 al Tratatului constitutiv al Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (TCECO), atribuia Înaltei Autorități, responsabilitatea ducerii la îndeplinire a obiectivelor stabilite în Tratat, punând „în mâinile” amintitei instituții ample competențe cu caracter executiv. Pe de altă parte, Tratatele de la Roma, creau un organ executiv, pe care l-au numit Comisie și căreia i-au fost atribuite puteri mai restrânse. Termenul de Comisie este folosit în Tratatele de la Roma din motive strategice, în scopul diminuării sensului supranațional considerat prea extins în primul tratat. În acest fel, fiecare din cele trei Tratate fondatoare a stabilit câte un organ executiv, motor al funcționării respectivei Comunități. Cu toate acestea, dat fiind faptul că rolurile care le-au fost atribuite erau similare, s-a născut necesitatea fuzionării celor trei instituții într-una singură, de natură comunitară (Tratatul de la Bruxelles sau Tratatul de Fuziune, semnat la 8 aprilie 1965, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967. Cunoscut și sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunitățiilor Europene”, el a avut drept obiectiv înființarea unor structuri unice pentru cele trei Comunității Europene: Consiliul de Miniștri, organ de decizie și Comisia Europeană, organ executiv).

Comisia Europeană: a fost creată în 1981 și este direct responsabilă pentru elaborarea și asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de a iniția și definitiva noi acte legislative în domeniu și de a asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de SM.

Funcții de bază ale Comisiei Europene:

Dreptul de inițiativă legislativă: rolul său de inițiator al politicilor Uniunii este unic, astfel art. 17, al. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană- versiunea consolidată stabilește că „Actele legislative ale Uniunii pot fi adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepția cazului în care tratatele prevăd astfel. Celelalte acte se adoptă la propunerea Comisiei în cazul în care tratatele prevăd acest lucru”.

Gardianul tratatelor

Cea de-a treia funcție a Comisiei este aceea de organ executiv al Uniunii, având responsabilitatea implementării și coordonării politicilor, execută bugetul și gestioneză programele, adoptă inițiative de programare anuală și multianulă a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri interinstituționale. Una dintre atribuțiile sale executive constă în gestionarea bugetului anual al Uniunii și a Fondurilor Structurale, al căror principal scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele mai bogate și cele mai sărace ale Uniunii.

Asigură reprezentarea externă a Uniunii (cu excepția politicilor externe și de securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate).

Comisia are putere generală de prevenire și informare. În aces sens, SM au obligația de a transmite Comisiei toate normele promulgate în vederea îndeplinirii obligațiilor stabilite în directive. În acest fel, Comisia poate afla despre existența normelor interne, deducând în acest mod nerespectarea dreptului unional și recurgând în final la procedura de încălcare a dreptului.

Institutul pentru Mediu și Dezvoltare Durabilă (IMDD): cu sediul în Italia este unul dintre Institutele care constituie Centrul Comun de Cercetare al Comisiei Europene. CCC furnizează asistență tehnică, științifică pentru elaborarea, dezvoltarea, punerea în practică și monitorizarea politicilor UE. Cuprinde șapte centre situate în cinci localități din Europa. Printre domeniile de competență se numără și mediul și dezvoltarea durabilă. IMDD oferă informații științifice cu privire la starea mediului actorilor politici de pe scena UE. Activitatea IMDD contribuie la dezvoltarea practică a politicilor pentru a asigura un mediu sănătos și sigur, pentru a conserva resursele naturale în folosul cetățenilor europeni, și nu doar. Principalele domenii în care se derulează astfel de activități sunt: schimbarea globală, emisii, calitatea aerului și sănatate, resurse naturale terestre, surse regenerabile de energie.

Consiliul de Miniștri

Decizia nr. 93/591 din 8 septembrie 1993 a consacrat oficial numele de Consiliul al Uniunii Europene. Consiliul este compus dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru, de rang ministerial, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să execite dreptul la vot. El se reunește cu o compoziție diferită în funcție de tema abordată, la convocarea președintelui său, a unuia dintre membrii săi ori a Comisiei. O nouă schimbare introdusă prin Tratatul de la Lisabona este aceea ca Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru politica externă și de securitate, vicepreședintele Comisiei va prezida Consiliul Miniștrilor afacerilor de externe. Președinția formațiunilor Consiliului, cu excepția celei privind Afacerile Externe, este asigurată de reprezentanții statelor membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotație egal, în condițiile stabilite în conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și se reunește de câteva ori pe an, în scopul coordonării politicilor de mediul ale SM.

Responsabilități: Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcțiile legislativă și bugetară. De asemenea, îndeplinește funcții de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate.

Consiliul pentru Afaceri Generale: asigură ceorența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului. Acesta pregătește reuniunile Consiliului European și urmărește aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu Comisia. Un Comitet al Reprezentanților Permanenți ai guvernelor statelor membre răspunde de pregătirea lucrărilor Consiliului. Consiliul este asistat de Secretariatul General aflat sub autoritatea unui secretar general numit de Consiliu.

Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când deliberează și votează un proiect de act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părți, consacrate deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităților fără caracter legislativ.

Consiliul European

Reunește cei mai înalți reprezentanți politici aleși ai statelor membre: șefii de stat sau de guvern ai celor 27 SM ale Uniunii Europene. Ca urmare a prevederilor Tratatului de la Lisabona, Consiliul European devine o instituție a UE cu puteri depline și clar definite. Potrivit art.15 din versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, Consiliul definește orientările și prioritățile politice generale. Consiliul European nu exercită funcții legislative.

Consiliul European se întrunește de două ori pe semestru la convocarea președintelui său. Atunci când ordinea de zi se impune, membrii Consiliului European pot decide să fie asistați fiecare de un ministru și, în ceea ce îl privește pe președintele Comisiei, de un membru al Comisiei. Atunci când situația impune, președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European. Se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel.

Președintele este ales cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. Președintele va prezida reuniunile Consiliului, îi va coordona activitatea în mod continuu și va reprezenta Uniunea pe plan internațional la cel mai înal nivel, în probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a conduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și poltica de securitate. Aceasta este o altă noutate introdusă prin Tratatul de la Lisabona, întrucât până acum statele membre care dețineau președinția de șase luni a UE prezidau și Consiliul European.

Parlamentul European (PE) :

În prima sa reuniune s-a autointitulat „Adunarea Parlamentară Europeană” și doar din 1962, ca urmare a Rezoluției de la 30 martie 1962, se ia decizia de a se numi „Parlament European”. Prima dată când această denumire se regăsește într-un tratat este anul 1986, în Actul Unic European.

Alegerile parlamentare au loc odată la cinci ani, membrii Parlamentului European fiind aleși prin vot universal direct, liber și secret. Parlamentul European își alege președintele și biroul dintre membrii săi și cu aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței Parlamentului European.

Parlamentul European are trei funcții esențiale:

1.Alături de Consiliul Uniunii Europene, are atribuții legislative, adoptă legislația Uniunii (regulamente, directive, decizii).

2.Împarte autoritatea în domeniul bugetar cu Consiliul Uniunii Europene, prin urmare poate modifica cheltuielile bugetare. În ultimă instanță, adoptă bugetul în întregime.

3.Exercită funcții de control politic și consultative: exercită un control politic asupra ansamblului instituțiilor, alege președintele Comisiei. De asemenea PE poate constitui, la cererea unei pătrimi a membrilor care îl compun, o comisie temporară de anchetă pentru a examina pretinsa încălcare e normelor de drept sau administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, cu excepția cazului în care pretinsele fapte sunt examinate de o instanță judecătorească și, atât timp cât procedura jurisdicțională nu este încheiată. Orice cetățean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică având reședința sau sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa Parlamentului European, cu titlu individual sau în asociere cu alți cetățeni sau cu alte persoane, o petiție privind un subiect care ține de domeniile de activitate ale Uniunii și care îl privește în mod direct.

Sediul Parlamentului European este la Strabourg unde se țin ședințele câte o saptămână, în fiecare lună. Alte ședințe se țin la Bruxelles, iar Secretariatul General se află la Luxemburg.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE):

Curtea de Justiție a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și Tribunale specializate. Rolul său este de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor, de a menține echilibrul între prerogativele instituțiilor UE pe de o parte și între prerogativele conferite UE și cele păstrate de statele membre, pe de altă parte.

Curtea de Justiție este compusă din câte un judecător pentru fiecare stat mebru, fiind asistată de avocați generali. La cererea Curții de Justiție, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate mări numărul de avocați generali.

Judecătorii și avocații generali ai Curții de Justiție și ai Tribunalului sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru o perioadă de șase ani, dar la fiecare trei ani are loc o înlocuire parțială atât a judecătorilor, cât și a avocaților generali. Judecătorii desemnează dintre ei pe președintele Curții de Justiție, pentru trei ani.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene hotărește în conformitate cu tratatele:

Cu privire la acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție ori de persoane fizice sau juridice;

Cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituții;

În celelalte cazuri prevăzute în tratate;

Banca Central Europeana (BCE):

Banca Central Europeană și băncile centrale naționale constituie Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale ale statelor membre a căror monedă este euro și care constituie Eurosistemul, conduc politica monetară a Uniunii. Are personalitate juridică, fiind singura abilitată să autorizeze emisiunea de monedă euro. BCE prezintă Consiliului European un raport anual privind activitatea SEBC și politica monetară din anul precedent și din anul în curs.

Curtea Europeană de Conturi (CEC):

Curtea Europeană de Conturi, a dobândit statutul de instituție a UE numai în anul 1993. Curtea de Conturi este formată din câte un resortisant din fiecare stat membru, pentru un mandat de șase ani. Membrii săi îsi exercită funcțiile în deplină independență, în interesul general al Uniunii.

Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii. De asemenea, aceasta verfică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenție înființată de Uniune, în masura în care actul constitutiv nu exclude acest control. Curtea de Conturi examinează legalitatea și corectitudinea veniturilor și cheltuielilor și asigură buna gestiune financiară. Curtea de Conturi întocmește un raport anual după încheierea fiecărui un raport anual după încheierea fiecărui exercițiu financiar. Acest raport se transmite celorlalte instituții ale Uniunii și se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene împreună cu răspunsurile formulate de aceste instituții la observațiile Curții de Conturi.

Banca Europeană de Investiții (BEI):

Are personalitate juridică, membrii săi fiind statele membre. Potrivit art.309 din Tratatul privind funcționarea UE, Banca Europeană de Investiții are misiunea de a contribui, recurgând la piețele de capital și la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată și neîntreruptă a pieței interne în interesul Uniunii. În acest scop, BEI facilitează, prin acordarea de împrumuturi și garanții și fără a urmări un scop lucrativ, finanțarea proiectelor de mai jos în toate sectoarele economiei.

Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile și scopurile prevăzute de acestea. Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social European și de un Comitet al Regiunilor, care execită funcții consultative.

2.2.6 Instituții naționale

Ministerul Mediului și Pădurilor acționează pentru a proteja mediul și resursele naturale, pentru a garanta generației actuale și celor viitoare un mediu curat, în armonie cu celelalte instituții aflate în subordinea sa.

Agenția pentru Protecția Mediului este instituția de specialitate a administrației publice centrale, aflată în subordinea Ministerului Mediului și Pădurilor cu competențe în implementarea politicilor și legislației din domeniul protecției mediului, conferite în baza Hotărârii de Guvern Nr. 918 din 30 august 2010 privind reorganizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului și a instituțiilor publice aflate în subordinea acesteia.

Agenția Națională pentru Protecția Mediului a fost înființată în anul 2004 într-o perioadă de reforme instituționale majore în domeniul protecției mediului.

Aderarea României la Uniunea Europeana a constituit pentru societatea romanească un obiectiv strategic fundamental în baza Hotărârii de Guvern nr. 459 din 19 mai 2005 privind reorganizarea și funcționarea ANPM au fost redefinite funcțiile si atribuțiile astfel încât să se asigure cadrul legal necesar îndeplinirii obligațiilor prevăzute în Capitolul 22 din Documentul de poziție. Trebuie menționat faptul că prin trecerea agențiilor regionale și județene pentru protecția mediului din subordinea Ministerului Mediului și Pădurilor în subordinea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului s-a creat cadrul necesar implementării legislației si reglementarilor comunitare la termenele stabilite.

ANPM este menită sa acționeze pentru a asigura populației un mediu sănătos în armonie cu dezvoltarea economică și cu progresul social al României. Misiunea agenției noastre, ca de altfel și a celor opt agenții regionale și 34 de agenții județene, aflate în subordine directa este de a asigura un mediu mai bun în România pentru generațiile prezente și viitoare și realizarea unor îmbunătățiri majore și continue ale calității aerului, solului și apelor.

Garda Națională de Mediu

Este instituție publică de inspecție și control și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, finanțată integral de la bugetul de de stat.

Garda Națională de Mediu are atribuții în aplicarea politicii Guvernului în domeniul prevenirii, constatării și sancționării încălcării prevederilor legale privind protecția mediului, apelor, solului, aerului, biodiversității, precum și a celor prevazute în legile specifice domeniului controlului poluării industriale și managementului riscului, fondului de mediu și altor domenii prevazute de legislația specifică în vigoare, inclusiv privind respectarea procedurilor legale de emitere a avizelor, acordurilor și autorizațiilor de mediu și gospodarirea apelor emise de autoritățile competente, potrivit legislației în vigoare, pentru reglementarea proiectelor, programelor și activităților specifice acestor domenii.

Comisariatul General reprezintă aparatul central al Gărzii Naționale de Mediu și coordonează direct activitatea celor 8 comisariate regionale ale Gărzii Naționale de Mediu, instituții cu personalitate juridică, a caror structură organizatorică include 41 comisariate judetene.

CAPITOLUL 3 AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU PROTECȚIA MEDIULUI

Agenția Națională pentru Protecția Mediului este instituția de specialitate a administrației publice centrale, aflată în subordinea Ministerului Mediului și Pădurilor cu competențe în implementarea politicilor și legislației din domeniul protecției mediului, conferite în baza Hotărârii de Guvern Nr. 918 din 30 august 2010 privind reorganizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului și a instituțiilor publice aflate în subordinea acesteia.

3.1 Context legal

Agenția Națională pentru Protecția Mediului a fost înfiintață în anul 2004 într-o perioadă de reforme instituționale majore în domeniul protecției mediului.

Aderarea României la Uniunea Europeana a constituit pentru societatea romanească un obiectiv strategic fundamental în baza Hotărârii de Guvern nr.459 din 19 mai 2005 privind reorganizarea și funcționarea ANPM au fost redefinite funcțiile si atribuțiile astfel încât să se asigure cadrul legal necesar îndeplinirii obligațiilor prevăzute in Capitolul 22 din Documentul de poziție. Trebuie menționat faptul ca prin trecerea agențiilor regionale si județene pentru protecția mediului din subordinea Ministerului Mediului și Pădurilor în subordinea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului s-a creat cadrul necesar implementării legislației si reglementarilor comunitare la termenele stabilite.

3.2 Misiune

ANPM este menită să acționeze pentru a asigura populației un mediu sănătos în armonie cu dezvoltarea economică și cu progresul social al României. Misiunea agenției noastre, ca de altfel și a celor opt agenții regionale și 34 de agenții județene, aflate în subordine directă este de a asigura un mediu mai bun în România pentru generațiile prezente și viitoare și realizarea unor îmbunătățiri majore și continue ale calității aerului, solului și apelor.

ANPM își indeplineste misiunea prin exercitarea următoarelor atribuții:

planificarea strategică de mediu;

monitorizarea factorilor de mediu;

autorizarea activităților cu impact asupra mediului;

implementarea legislației și politicilor de mediu la nivel național, regional și local;

raportările către Agenția Europeana de Mediu, pe următoarele domenii: calitatea aerului, schimbări climatice, arii protejate, contaminarea solului, apă.

3.3 Rolul și funcțiile Agenției Naționale pentru Protecția Mediului

Agenția Națională pentru Protecția Mediului este organizată și funcționează potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 918/2010 privind reorganizarea și funcționarea Agenției Națională de Mediu și a instituțiilor publice aflate în subordinea acesteia. Este un organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Mediului și Pădurilor, cu competențe în implementarea la nivel național a politicilor, strategiilor și a legislației în domeniul mediului.

Agenția Națională pentru Protecția Mediului execită, în condițiile legii, atribuții privind planificarea strategică, monitorizarea factorilor de mediu, autorizarea activitățiilor cu impact asupra mediului, implementarea legislației și politicilor de mediu la nivel național, regional și local, stabilite de către Ministerul Mediului și Pădurilor prin regulamente de organizare și funționare.

Agenția Naționala pentru Protecția Mediului are rolul de a asigura funcționarea laboratoarelor naționale de referință pentru aer, deșeuri și vibrații, precum și pentru radioactivitate.

Agenția Națională pentru protecția mediului are în subordine 8 agenții regionale pentru protecția mediului și 34 de agenții județene , instituții publice cu personalitate juridică, finanțate integral de la bugetul de stat. Regulamentul de organizare și funcționare va fi elaborat în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri.

Agenția ca autoritate de execuție și implementare în subordinea autorității publice centrale pentru protecția mediului are urmatoarele funcții în domeniul protecției mediului:

De suport tehnic pentru fundamentarea proiectelor de acte cu caracter normativ, a strategiilor și politicilor sectoriale, precum și a planurilor de acțiune în domeniul protecției mediului;

De implementare a politicilor, strategiilor și legislației din domeniul protecției mediului, la nivel național;

De coordonare a activității agențiilor regionale și județene pentru protecția mediului ;

De autoritate care emite acte de reglementare, potrivit prevederilor legale;

De instruire și perfecționare continuă a personalului aparținând instituțiilor publice din subordine;

De reprezentare în domeniul său de activitate, în relațiile interne și externe, conform mandatului acordat de către conducătorul autorității publice centrale pentru protecția mediului

Responsabilități

asigurarea suportului tehnic pentru fundamentarea actelor cu caracter normativ, a strategiilor si politicilor sectoriale de mediu armonizate cu acquis-ul comunitar si bazate pe conceptul de dezvoltare durabilă din domeniul protecției mediului;

coordonarea activitatilor de implementare a strategiei;

implementarea legislației tegiilor și politicilor de mediu la nivel național, regional și local;

reprezentarea în domeniul protecției mediului în relațiile interne și externe, conform mandatului acordat de către Ministerul Mediului și Pădurilor;

autorizarea activitatilor cu impact potențial asupra mediului și asigurarea conformării cu prevederile legale;

asigurarea funcționarii laboratoarelor naționale de referință pentru aer, deșeuri, zgomot si vibrații, precum și pentru radioactivitate;

coordonarea realizării planurilor de acțiune sectoriale și a planului național de acțiune pentru protecția mediului.

Conducere

Conducerea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului se exercită de către un Președinte cu rang de Secretar de Stat, ajutat de un Vicepreședinte cu rang de Subsecretar de stat. Președintele și Vicepreședintele sunt numiți și revocați din funcție, în condițiile legii, prin decizie a Primului- Ministru, la propunerea conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului.

Pe lângă Președinte funcționează, ca organ consultativ, Colegiul Agenției Naționale pentru Protecția Mediului.

3.5.1 Atribuțiile generale ale Președintelui ANPM

Președintele îndeplinește în domeniul său de activitate următoarele atribuții generale:

Președintele ANPM numește și eliberează din funcție, în condițiile legii, personalui acesteia;

În execitarea atribuțiilor sale președintele emite decizii și aprobă instrucțiuni tehnice sau metodologice și regulementul cadru de organizare și funcționare pentru instituțiile din subordine, potrivit reglementăriilor legale în vigoare;

Conduce întreaga activitate a ANPM și îndeplinește funcția de ordonator secundar de credite;

Reprezintă ANPM în relațiile cu autoritatea centrală, cu alte autorități și instituții publice, cu persoane juridice române și străine, precum și în justiție;

Decide constituirea unor servicii, birouri sau compartimente în cadrul direcțiilor existente și/sau unor colective cu caracter temporal;

Coordonează activitatea agențiilor pentru protecția mediului din subordine;

Aprobă organigramele și statele de funcții ale agențiilor pentru protecția mediului din subordine;

Aprobă bugetele de venituri și cheltuieli ale agențiilor pentru protecția mediului din subordine;

Asigură legătura cu Agenția Europeană de Mediu în limitele competențelor stabilite de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului;

Reprezintă ANPM în relația cu agenții similare din alte țări și/sau organisme sau organizații internaționale;

Inițiază și aprobă cooperările internaționale ale ANPM în cadrul programelor cu finanțare externă;

Aprobă parteneriate în domeniul protecției mediului inițiate de agențiile teritoriale pentru protecția mediului în cadrul unor proiecte internaționale sau cu organizații ale societății civile sau științifice locale;

3.5.2 Atribuții generale ale Vicepreședintelui ANPM

Vicepreședintele este înlocuitorul de drept al Președintelui și îndeplinește următoarele atribuții:

Coordonează activitatea tehnică a ANPM și are în suboridine direcțiile de specialitate;

Asigură legătura cu autoritățiile centrale cu care cooperează ANPM;

Asigură legătura cu autoritățiile administrative publice locale;

Inițiază proiecte comune în domeniul protecției mediului cu autorității publice centrale și locale;

Monitorizează activitatea agențiilor regionale și județene pentru protecția mediului;

Monitorizează, sub aspect administrativ, execuția bugetară a agențiilor pentru protecția mediului din subordinea ANPM;

Susține agențiile pentru protecția mediului din subordinea ANPM în realizarea obiectivelor și atribuțiilor acestora in relația cu agenții economici;

Realizează legătura cu Garda Națională de Mediu;

Reprezintă ANPM în relațiile internaționale în limita competențelor stabilite de către Președintele ANPM;

Participă la protecția bugetului ANPM și urmărește

3.5.3 Structura de organizare și funcționare a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului

Strcutura organizatorică a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului este prevazută în anexa nr.1 la Hotărârea Guvernului 918/2010 privind reorganizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului și a instituțiilor publice aflate in subordinea acesteia și atașată la prezentul Regulament de organizare și funcționare. Structura organizatorică, detaliată la nivel de servicii, birouri și compartimente, precum și statul de funcții sunt aprobate prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului, la propunerea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului. Aceasta se aprobă în limita numărului maxim de posturi și a fondurilor aprobate prin bugetul de stat și repartizate prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului.

Regulamentul- Cadru de Organizare și Funcționare se supune periodic actualizării.

Potrivit organigramei aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 918/2010 privind reoganizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, compartimentele din structura organizatorică a agenției sunt următoarele:

CAPITOLUL 4 MANAGEMENTUL DEȘEURILOR

4.1.Consumul și mediul înconjurător

Mediul înconjurător, un element esențial al existenței umane, reprezintă rezultatul interferenței unor elemente naturale – sol, aer, apă, climă, biosferă – cu elemente create prin activitatea umană. Toate acestea interacționează și influențează condițiile existențiale și posibilitățile de dezvoltare viitoare ale societății. Dezvoltarea economică nu poate fi separată de consecințele activității umane asupra mediului înconjurător. Efectele consumului și utilizării resurselor, asupra mediului sunt în creștere. O problemă de însemnătate decisivă este aceea a nivelului și a ritmului dezvoltării economico-sociale.

Până nu demult, resursele naturale regenerabile ale Terrei erau suficiente pentru nevoile omenirii. În prezent, ca urmare a exploziei demografice și a dezvoltării fără precedent a tuturor ramurilor de activitate, necesarul de materie primă și energie pentru producția de bunuri a crescut mult, iar exploatarea intensă a resurselor Terrei relevă, tot mai evident, un dezechilibru ecologic.

Economia europeană are la bază un nivel ridicat de consum de resurse. Aici se includ materii prime (cum ar fi metalele, mineralele sau lemnul pentru construcții), energie și sol. Principalele forțe conducătoare ale consumului de resurse din Europa sunt creșterea economică, dezvoltările tehnologice și modelele schimbătoare de producție și consum. Aproximativ o treime din resursele utilizate sunt transformate în deșeuri și emisii. Aproximativ patru tone de deșeuri pe cap de locuitor sunt generate în fiecare an în țările membre ale Uniunii Europene (UE). Fiecare cetățean european aruncă în medie 520 de kg de deșeuri menajere pe an și această cifră este estimată a crește.

Pe măsură ce veniturile cresc, crește și consumul și cererea de mai multă hrană, de locuințe mai mari, mai călduroase și mai confortabile, de aparate electrocasnice, mobilă și detergenți, de îmbrăcăminte, transporturi și energie. În Europa, bunăstarea de care se bucură majoritatea populației îi determină pe locuitori să opteze pentru tipare de consum dincolo de stricta necesitate, ba chiar pentru unele produse și servicii dincolo de simplul confort și, adeseori, dincolo de durabilitatea ecologică.

Ruperea legăturii dintre creșterea consumului și impactul său asupra mediului va constitui o deosebită problemă pentru economiile în creștere rapidă. Soluția s-ar putea găsi, în parte, identificând infrastructuri și comportamente mai durabile, ameliorându-le și reinvestind în ele.

Analizând relația de dezvoltare economică – mediu înconjurător, se remarcă cinci factori esențiali cu contribuții diferite la scăderea sau creșterea nivelului de degradare a mediului ambiant, inclusiv a resurselor naturale:

– nivelul activității economice sau mărimea economiei,

– structura sectorială a economiei,

– nivelul tehnologic existent,

– cererea de reglementări în privința mediului,

– politica și cheltuielile de conservare și de protejare a mediului ambiant.

Deoarece dezvoltarea economică reprezintă o cauză principală a degradării mediului, în virtutea principiului dezvoltării durabile este necesar de a reconcilia obiectivul creșterii competitivității cu cel al protejării mediului.

Ca urmare a creșterii economice generale, a progreselor obținute în toate domeniile vieții economice și sociale, omenirea dispune astăzi de mijloace tehnice atât de perfecționate, încât consumă cantități imense de resurse naturale regenerabile și neregenerabile, exploatând tot mai intens factorii de mediu și modificând natura în ritm rapid. Fără a impune un control adecvat și conștient asupra acțiunilor sale, omul lasă cale liberă dezlănțuirii unor dezechilibre economice, cu efecte negative atât asupra calității vieții sale cât și asupra evoluției biosferei. Devine tot mai evident faptul că, în condițiile unui mediu puternic degradat și poluat, un standard de viață materială fie el și foarte ridicat își pierde orice sens, nemaiținând seama de influența negativă a acestui mediu asupra evoluției în perspectivă a fenomenelor naturale și biologice, asupra creșterii economice înseși.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al interacțiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental și tehnologic. Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări de lungă durată, care poate fi susținută de către cele patru sisteme.

Strategia dezvoltării durabile din UE, adoptată în 2006 de către Consiliul UE, își propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi – resurse, obiectivele de atins și mijloacele necesare, pe baza compatibilității lor reciproce, în timp și spațiu. Documentul este conceput într-o viziune strategică unitară și coerentă, având ca obiectiv general îmbunătățirea continuă a calității vieții pentru generațiile prezente și viitoare, prin crearea unor comunități sustenabile, capabile să gestioneze și să folosească resursele în mod eficient și să valorifice potențialul de inovare ecologică și socială al economiei, în vederea asigurării prosperității, protecției mediului și coeziunii sociale.

Pentru România, ca stat membru al Uniunii Europene, dezvoltarea durabilă nu este una dintre opțiunile posibile, ci singura perspectivă rațională a devenirii naționale, având ca rezultat statornicirea unei noi paradigme de dezvoltare prin confluența factorilor economici, sociali și de mediu.

Unul dintre obiectivele generale ale Strategiei Dezvoltării Durabile din România este promovarea unor practici de consum și producție sustenabile. O abordare realistă a acestei arii problematice presupune evaluarea modelului de producție și consum pe care s-a bazat evoluția economiei românești în ultima perioadă de timp, în scopul identificării soluțiilor pentru reducerea consumului de resurse materiale pe unitate de valoare adăugată brută (VAB) și decuplării dinamicii produsului intern brut (PIB) de cea a consumului integrat de resurse materiale și energetice, precum și de impactul negativ asupra mediului. Evoluția economică a României în ultimii ani (ca și în perioadele precedente, de altfel) s-a bazat pe un model contrar principiilor dezvoltării durabile promovate de Uniunea Europeană din care România face acum parte. Continuarea acestui trend prezintă un risc real pentru sustenabilitatea creșterii economice pe termen lung datorită consumului excesiv și nerațional de resurse, cu consecințe negative asupra stării capitalului natural și asupra dezvoltării sociale și umane într-un context concurențial. Este deci necesară modificarea, prin politici și instrumente adecvate, în concordanță cu principiile economiei de piață și cu reglementările UE în domeniu, a mentalității consumeriste și a apetitului de a maximaliza câștigurile pe termen scurt.

Obiectivele naționale, pe termen scurt, mediu și lung, propuse în SDD sunt:

– Orizont 2013: Gestionarea eco-eficientă a consumului de resurse și valorificarea maximală a acestora prin promovarea unui model de consum și producție care să permită o creștere economică sustenabilă pe termen lung și apropierea treptată de nivelul mediu de performanță al țărilor UE.

– Orizont 2020: Decuplarea creșterii economice de degradarea mediului prin inversarea raportului dintre consumul de resurse și crearea de valoare adăugată și apropierea de indicii medii de performanță ai UE privind sustenabilitatea consumului și producției.

– Orizont 2030: Apropierea de nivelul mediu realizat la acea dată de țările membre UE din punctul de vedere al producției și consumului durabile.

4.1.1. Resursele materiale și deșeurile

Resursele naturale reprezintă o componentă esențiala a patrimoniului României. Valorificarea acestor resurse prin exploatarea atât a materiilor prime neregenerabile (minerale și combustibili fosili) cât și a celor regenerabile (apa, aer, sol) și prelucrarea lor în produse necesare vieții, determină în mare măsură stadiul de dezvoltare economică și socială a țării, starea mediului și condițiile de trai ale populației.

Pentru o utilizare durabilă a resurselor, trebuie avute în vedere disponibilitatea acestora, securitatea furnizării lor și conservarea capacității productive a ecosistemelor. În același timp, este important să se întrețină capacitatea mediului de a acționa ca un „burete” care să absoarbă emisiile nocive și poluanții. În producție, pentru a crește durabilitatea va fi nevoie de o mărire a eficienței, de abordări novatoare din punct de vedere tehnic și managerial și de îmbunătățirea controlului și monitorizării mediului.

În 2005, UE a lansat o serie de strategii tematice privind utilizarea durabilă a resurselor naturale și privind prevenirea și reciclarea deșeurilor. În plus, strategia revizuită de dezvoltare durabilă a UE, adoptată în iunie 2006, plasa conservarea și gestionarea resurselor naturale, precum și consumul și producția durabile, printre cele șapte provocări principale pe care le abordă. Documentul identifică totodată țintele și obiectivele operaționale corespunzătoare.

Cel de-al șaselea Program de acțiune al UE în domeniul mediului, revizuit în 2007, pune un accent deosebit pe necesitatea UE de a-și realiza dezvoltarea economică și socială în limitele capacității de toleranță a ecosistemelor. Ruperea legăturii dintre creșterea economică și impactul pe care utilizarea resurselor, consumul și deșeurile îl au asupra mediului rămâne o preocupare esențială. Este necesar să se acorde o atenție deosebită sectoarelor care utilizează cele mai mari cantități de resurse și domeniilor în care s-au detectat lipsuri în aplicarea legislației. UE și-a propus obiectivul de a deveni economia cea mai eficientă din lume în ceea ce privește utilizarea resurselor În cadrul eforturilor pentru atingerea acestui obiectiv, Comisia Europeană și UNEP au înființat împreună un comitet internațional pentru resursele naturale. În același timp, UE are în curs de elaborare un Plan de acțiune privind consumul și producția durabile.

Unul din cele mai recente obiective ale politicii de mediu în Europa este „decuplarea”, adică ruperea legăturii dintre creșterea economică și creșterea utilizării resurselor și energiei cu impacturile respective asupra mediului.

În ciuda acestor angajamente ale politicii UE, doar câteva state membre au adoptat planuri sau obiective naționale în ceea ce privește utilizarea durabilă a resurselor, producția ecoeficientă și decuplarea.

Deșeurile sunt tot mai mult considerate nu doar ca o problemă ecologică, ci și ca o posibilă resursă economică, a cărei recuperare poate aduce importante avantaje economice. Această schimbare de concepție, care se datorează, în parte, legislației și, în parte, forțelor pieței, este bine ilustrată de situația deșeurilor de ambalaje.

Directiva UE din 1994 privind ambalajele și deșeurile de ambalaje a introdus ținte concrete pentru reciclarea și recuperarea acestor deșeuri. Cantitatea de deșeuri de ambalaje din UE-15 a crescut cu 10 milioane tone în perioada 1997–2004. În aceeași perioadă, cantitatea de deșeuri de ambalaje trimise la reciclare a crescut cu 12 milioane tone, majorându-și cota de la 45% la 56% din totalul deșeurilor de ambalaje, iar depozitarea acestui tip de deșeuri a scăzut cu 6 milioane tone, de la 55% la 32% din total.

Reglementările nu sunt însă singurul factor care stimulează mai buna utilizare sau recuperare a resurselor conținute în deșeuri. Pe piața mondială, prețurile la deșeurile de hârtie, carton, plastic și metale au crescut ca urmare a cererii crescânde de pe piața asiatică.

Reciclarea deșeurilor urbane și incinerarea cu recuperare de energie se folosesc ca instrumente complementare pentru a reduce eliminarea deșeurilor prin depozitare și a recupera o valoare economică din deșeuri. Incinerarea însă trebuie să respecte norme tehnice stricte, spre a se evita efectele nocive asupra sănătății populației și asupra mediului.

4.1.2. Gestionarea deșeurilor

Gestionarea deșeurilor ridică probleme foarte complexe, care necesită întreprinderea acțiunilor coordonate de la nivel local la cel regional, colaborarea societății civile cu autoritățile locale, cu reprezentanții guvernului și de asemenea colaborarea între state. De-a lungul timpului, această problemă s-a acutizat, mai ales în ultimele 2 secole, s-au dezvoltat diferite metodologii, accentuându-se o abordare integrată, considerând minimizarea cantității de deșeuri, gradul de poluare provocat și mai nou, importanța deșeurilor ca materii secundare. Însă și în zilele noastre, până și cele mai dezvoltate țări întâmpină dificultăți în ceea ce privește aplicabilitatea lor. Pentru a găsi cea mai bună metodă de management al deșeurilor, respectiv pentru a minimiza impactul acestora asupra mediului este importantă raportarea la o scară adecvata de timp și spațiu și bineînțeles trebuiesc luate în calcul efectele cumulative.

De-a lungul timpului, pentru a proteja sănătatea populației, s-au introdus diferite sisteme de gestionarea deșeurilor. În anii ’70–’80 ai secolului trecut, principalul obiectiv al acestor sisteme a fost controlarea emisiilor atmosferice și a deversărilor în apele de suprafață și freatice. În ultimii ani, accentul s-a pus din ce în ce mai mult pe valorificarea deșeurilor ca resurse.

Principiile generale ale gestionării deșeurilor sunt concentrate în așa-numita „ierarhie a gestionării deșeurilor”. Principalele priorități sunt prevenirea producției de deșeuri și reducerea nocivității lor. Când nu se poate realiza nici una nici alta, deșeurile trebuie reutilizate, reciclate sau folosite ca sursă de energie (prin incinerare). În ultimă instanță, deșeurile trebuie eliminate în condiții de siguranță.

Prevenirea apariției deșeurilor

Prevenirea producției de deșeuri este o prioritate de vârf în ierarhia gestionării lor, dar rezultatele în acest sens nu au fost tocmai satisfăcătoare până acum. Există o mare discrepanță între obiectivul politic al prevenirii, exprimat în diferite directive ale UE și realitatea creșterii permanente a generării de deșeuri. Cantitățile de deșeuri cresc și, potrivit prognozelor, vor continua să crească iar odată cu ele va crește și impactul asupra mediului. De regulă, creșterea activității economice înseamnă o sporire a generării de deșeuri, și cum creșterea economică este principalul scop al politicilor peste tot în Europa, adeseori sunt greu de găsit instrumentele acceptabile din punct de vedere politic care să limiteze efectiv producția de deșeuri. Cu toate acestea, experiența demonstrează că succesul activității de prevenire presupune o diversitate de instrumente.

Obiectivele prevenirii deșeurilor sunt:

reducerea emisiilor;

reducerea conținutului de substanțe periculoase în fluxurile de materiale

creșterea eficienței utilizării resurselor.

Prin urmare, prevenirea trebuie aplicată prioritar fluxurilor de deșeuri cu volum mare, deșeurilor periculoase și deșeurilor care conțin substanțe periculoase.

La nivel european, Directiva pentru Controlul Integrat al Poluării (IPPC) și Politica Integrată privind Produsele (IPP) au o contribuție semnificativă la prevenirea sau reducerea generării deșeurilor.

Documentele de referință privind cele mai bune tehnici disponibile (BREFs) dezvoltate în cadrul IPPC furnizează informații utile despre prevenirea generării deșeurilor.

Toate produsele au un impact asupra mediului de-a lungul vieții lor, la fabricare, utilizare sau eliminare ca deșeuri. Scopul Politicii Integrate privind Produsele (IPP) este minimizarea impactului, analizând întreg ciclul de viață al produselor și acționând acolo unde este cel mai eficient.

Ciclul de viață al produselor este adesea lung și complicat, de la obținerea resurselor naturale, la design, fabricare, asamblare, distribuție, vânzare, utilizare și eliminare ca deșeuri. De asemenea, sunt implicați diferiți actori din proiectare, industrie, marketing, retail, consumatori. IPP încearcă stimularea fiecărei etape din cadrul vieții produsului pentru îmbunătățirea performanței de mediu.

Deoarece există atât de multe produse și actori implicați, nu există o singură măsură care să acopere totul. Astfel, este folosit un număr mare de instrumente (voluntare sau obligatorii) pentru atingerea obiec- tivelor. Acestea includ instrumente economice, interzicerea anumitor substanțe, angajamente voluntare, etichetare ecologică și principii de proiectare a produselor.

La nivel de întreprindere, se pot lua măsuri în sfera extracției și prelucrării de materii prime, precum și în cea a proiectării și fabricării adecvate ale produselor. Programele de introducere a unor tehnologii mai curate s-au dovedit utile pentru reducerea producției de deșeuri în industrie. De exemplu, EMAS (schema de audit și management de mediu), un instrument UE pe bază de voluntariat, recompensează unitățile industriale care își îmbunătățesc continuu performanța, stimulând ameliorarea performanței pe termen lung. Un alt exemplu de

prevenire reușită îl constituie eliminarea treptată sau reducerea conținutului anumitor metale grele, cum ar fi mercurul și cadmiul, din baterii. Se îmbunătățesc astfel perspectivele de reciclare și se limitează disiparea de substanțe periculoase în mediu. Instrumentele economice naționale, cum ar fi taxarea generării de deșeuri, pot stimula și mai mult societățile industriale în direcția limitării propriei producții de deșeuri.

Reducerea cantității de deșeuri casnice este însă o sarcină mult mai complicată, deoarece presupune diminuarea consumului, în general, precum și schimbarea tiparelor de consum, care, la rândul său, impune efectuarea unor schimbări ale obiceiurilor și stilului de viață al oamenilor.

În prezent, la nivel național au fost inițiate programe ce se înscriu în direcția prevenirii sau reducerii generării deșeurilor (ex. Planul de acțiune pentru tehnologii de mediu – ETAP, ce transpune Planul de acțiune lansat de Comisia Europeană în anul 2004). Inițiativele legislative și programele pilot sunt însă insuficiente pentru ca impactul să fie vizibil, fiind necesare conștientizarea importanței și generalizarea practicilor de prevenire a generării deșeurilor.

În acest context, precum și ca urmare a prevederilor Directivei 2008/98 privind deșeurile, se impune elaborarea și punerea în aplicare a unei strategii și a unui plan de prevenire sau reducere a generării deșeurilor, ce vor oferi cadrul unitar pentru convergența acțiunilor de prevenire sau reducere și pentru urmărirea progresului înregistrat.

b)Pregătirea pentru reutilizare:

Operațiunile de verificare, curățare, sau valorificare prin care produsele sau componentele produselor care au devenit deșeuri sunt pregătite pentru a fi reutilizate, fără alte operațiuni de pretratare;

c)Reciclarea deșeurilor:

Operații de valorificare prin care materialele sunt transformate în produse, materii prime sau substanțe, fiind folosite în același scop pentru care au fost concepute sau în alt scop. Aceasta include reprocesare materialelor organice, dar nu include valorificarea energetica și conversia în vederea folosirii materialelor drept combustibil sau pentru operațiunile de umplere.

De la începutul anilor ’90 până în prezent, s-au elaborat numeroase directive ale UE și politici naționale prin care se fixau obiectivele de atins pentru reciclare și recuperare și se limita cantitatea de deșeuri care se putea trimite la depozitele de deșeuri. În prezent, aceste măsuri încep să dea rezultate.

Reciclarea este metoda ce vizează doua aspecte importante: eficiența folosirii resurselor și impactul asupra mediului. Deșeurile nu mai reprezintă, în societatea de astăzi, acel rău inevitabil, ci o sursa impor- tantă de resurse secundare, tocmai de aceea se promovează din ce în ce mai mult reciclarea și avantajele în ceea ce privește utilizarea durabilă a resurselor, de asemenea, deșeurile reprezintă o sursă regenerabilă de energie. Reciclarea materială presupune înlocuirea resurselor primare cu folosirea materialelor din deșeuri, dar reciclarea propriu-zisă presupune o serie de activități anterioare: colectarea, transportul deșeurilor, prelucrarea intermediara care implică sortare, mărunțire sau compactare etc.

d)Alte operațiuni de valorificare, cum ar fi valorificarea energetică

(recuperarea de energie din arderea deșeurilor)

Operații prin care deșeurile sunt folosite pentru a înlocui un alt material ce ar fi fost folosit pentru a îndeplini o anumită funcție sau prin care deșeurile sunt pregătite să îndeplinească această funcție.

Tehnologiile de ardere a deșeurilor s-au dezvoltat, de-a lungul timpului, de la instalațiile simple de eliminare a deșeurilor, la instalații de obținere a energiei din deșeuri și cu introducerea de noi tehnologii de control al emisiilor, reprezentând o metodă ce câștigă din ce în ce mai mult interes în strategiile de gestionare a deșeurilor.

Obținerea energiei din deșeuri (Waste to Energy – WtE) presupune arderea deșeurilor și utilizează conținutul energetic al deșeurilor pentru producerea energiei electrice sau a obținerii de căldură și electricitate, căldura fiind utilizată (recuperată și exportată) pentru diferite servicii (încălzire, alimentarea cu apă caldă). Totuși, o evaluare a impactului asupra mediului, în ceea ce privește incinerarea și recuperarea energetică din deșeuri (WtE) este obligatorie, ca și eficiența energetică, pentru ca această metodă să fie acceptată și aplicată cu succes, în defavoarea depozitării. De asemenea, datorită dezvoltării celor mai bune tehnologii de control al emisiilor din zilele noastre, incinerarea cu recuperare energetică a deșeurilor este o metodă foarte avantajoasă, inclusă în strategiile de management al deșeurilor.

O altă metodă de valorificare energetică a deșeurilor, utilizată relativ frecvent și în România, este coincinerarea definită ca fiind operație de ardere a deșeurilor cu scopul principal de generare a energiei sau a unor produse materiale, prin care deșeurile sunt folosite drept combustibil uzual sau suplimentar sau prin care deșeurile sunt tratate termic pentru eliminare.

Această metodă prezintă mai multe avantaje și posibilități de valorificare a deșeurilor, printre care:

Existența deja a instalațiilor de co-incinerare (în fabricile de ciment), ceea ce ar reduce costurile de investiții necesare instalațiilor noi de incinerare;

Arderea deșeurilor se face la temperaturi foarte ridicate (mai exact la temperaturi de peste 1100 grade C), și fără eliminarea în atmosferă a dioxinei sau a altor substanțe dăunătoare sănătății oamenilor;

Coincinerarea în fabricile de ciment nu generează cenușă, aceasta fiind înglobată în clincher7 ;

Valorificarea deșeurilor este maximă, având loc o recuperare de 100% atât energetică, cât și materială, fără a afecta calitatea produsului final, atent monitorizată pe tot parcursul procesului tehnologic;

Posibilitatea arderii deșeurilor ce conțin metale grele (la nivel de urme), care în alte condiții necesită tratamente speciale;

e)Eliminarea deșeurilor (în principal prin depozitare)

Din punct de vedere ecologic, depozitarea este cea mai puțin recomandabilă opțiune din ierarhia gestionării deșeurilor. Cu toate acestea, ea continuă să fie cea mai răspândită metodă de eliminare a deșeurilor în unele țări, printre care și România, în ciuda faptului că prezintă cele mai multe efecte negative asupra mediului și a sănătății populației. Acest lucru poate fi pus pe seama gradului de dezvoltare al țărilor, al comportamentului și atitudinilor societății civile și autorităților; precum și existența instrumentelor legale, a factorilor politici. De exemplu, țările în curs de dezvoltare, au ca strategie politică, dar și scop general, dezvoltarea economică, lăsând problemele legate de mediu (impactul deșeurilor asupra mediului, în cazul de față), pe o poziție inferioară. Într-adevăr, în țările cu o industrie puternică, țări care reprezintă forțe economice, consumul de resurse și producția sunt mult mai mari, și implicit cantitatea de deșeuri este în consecința, însă își pot dezvolta și aplica tehnologii moderne de gestionare a deșeurilor și în același timp le diferențiază net nivelul de educație, dar și măsura în care sunt dispuși să accepte anumite instrumente (ca de exemplu: „pay-as-you-through”; „willingness to pay”).

Gestionarea deșeurilor reprezintă una din problemele cu care se confruntă România, în prezent. Abordarea integrată în gestionarea deșeurilor se referă la activitățile de colectare, transport, tratare, valorificare și eliminare a deșeurilor și include construcția instalațiilor de eliminare a deșeurilor împreună cu măsuri de prevenire a producerii lor și de reciclare, conforme cu ierarhia principiilor: prevenirea producerii de deșeuri și a impactului negativ al acesteia, recuperarea deșeurilor prin reciclare, refolosire și depozitare finală sigură a deșeurilor, acolo unde nu mai există posibilitatea recuperării.

Responsabilitatea pentru activitățile de gestionare a deșeurilor revine generatorilor acestora, conform principiului „poluatorul plătește”, sau, după caz, producătorilor, conform principiului „responsabilitatea producătorului”.

Autoritățile administrației publice locale joacă un rol important în asigurarea implementării la nivel local a obligațiilor privind gestionarea deșeurilor asumate de România prin tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Sunt necesare eforturi considerabile în vederea conformării cu standardele europene, cu respectarea standardelor europene privind managementul deșeurilor. Rețeaua integrată asigură eliminarea deșeurilor în instalațiile conforme cele mai apropiate, prin intermediul celor mai adecvate metode și tehnologii, care să asigure un nivel ridicat de protecție a sănătății populației și a mediului, ținând seama de cele mai bune tehnologii disponibile, care nu implică costuri excesive.

Pentru îndeplinirea obiectivelor privind gestionarea deșeurilor au fost elaborate planuri de gestionare a deșeurilor la nivel național, regional și județean. Prin sistemele de management integrat al deșeurilor unitățile administrativ-teritoriale au format asociații de dezvoltare intercomunitare (ADI) în vederea înființării, organizării și exploatării în interes comun a serviciilor de salubrizare sau pentru realizarea unor obiective de investiții comune, specifice infrastructurii acestui serviciu.

4.1.3. Impact

Extracția de materii prime și nivelul redus de prelucrare sunt asociate cu mari presiuni asupra mediului de la contaminarea aerului, solului și apei până la distrugerea peisajului și constituie o amenințare la adresa biodiversității.

În prezent, politicile de mediu se bazează din ce în ce mai mult pe abordarea la nivelul ciclului integral de viață, care urmărește și ia în calcul impacturile negative ale utilizării materialelor și energiei de-a lungul întregii vieți a produselor (de unde și denumirea de abordare „de la naștere la groapă”).

Strategia tematică a UE privind utilizarea durabilă a resurselor naturale este o bună ilustrare a modului în care, luând în considerare tot ciclul de viață al unui produs, se evită mutarea impacturilor de la o etapă la alta a vieții produsului și dintr-un loc în altul sau dintr-un mediu în altul. Impactul asupra mediului este luat în considerare de-a lungul întregului ciclu de viată al produselor și serviciilor, pentru a evita sau a minimiza deplasarea sarcinii de mediu între diferitele faze ale ciclului de viață și de la o faza la alta.

Ciclul de viață al produselor, de la extracția resurselor la producție și consum, până la eliminarea deșeurilor este reprezentat în figura de mai jos (Fig.2.).

Fig. 2. Ciclul de viață de la extracție la producție, consum și deșeuri

(Sursa: AEM, CTE pentru consum și producție durabile

Deșeurile generează numeroase impacturi asupra mediului, inclusiv poluarea aerului, a apelor de suprafață și a apei freatice.

Depozitele de deșeuri se numără printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact și risc pentru mediu și sănătatea publică. Principalele forme de impact și risc determinate de depozitele de deșeuri orășenești și industriale, în ordinea în care sunt percepute de populație, sunt:

modificări de peisaj și disconfort vizual;

poluarea aerului;

poluarea apelor de suprafață;

modificări ale fertilității solurilor și ale compoziției biocenozelor pe terenurile învecinate.

Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deșeuri este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care în termenii conceptului de “dezvoltare durabilă”, se întinde pe durata a cel puțin două generații, dacă se însumează perioadele de amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), închidere și postmonitorizare (30 ani după închidere).

Un aspect negativ este acela că multe materiale reciclabile și utile sunt depozitate împreună cu cele nereciclabile; fiind amestecate și contaminate din punct de vedere chimic și biologic, recuperarea fiind dificilă.

Până în anii ’70, gestionarea deșeurilor era bazată pe depozitare. Cu timpul au început să fie propuse, analizate și adoptate diferite strategii care aveau în vedere obținerea beneficiilor economice. Ceva mai târziu, problema impactului deșeurilor asupra mediului devine pregnantă, atenția factorilor politici și a multor studii de specialitate îndreptându-se spre evaluarea impactului de mediu a diferitelor strategii de gestionare a deșeurilor și analiza costurilor economice ale acestora în raport cu beneficiile de mediu.

Analiza ciclului de viață (LCA), ca metodă de evaluare, a câștigat importanță în ceea ce privește și opțiunile de gestionare a deșeurilor, mai ales în compararea mai multor parametri din diferitele opțiuni de tratament și fluxul de produse, și a devenit principalul instrument de suport decizional al factorilor politici la toate nivelurile, fiind așadar un instrument de evaluare de mediu puternic și permite aprecierea beneficiilor de mediu ale fiecărei metode de tratare a deșeurilor și identificarea punctelor slabe ale acestora, care trebuiesc îmbunătățite. LCA cuprinde patru etape majore: scopul și definirea domeniului de aplicare, inventarierea ciclului de viață și impactul preconizat, analiza și interpretarea rezultatelor.

Producția și utilizarea resurselor variază semnificativ de la o țară la alta. Conform statisticilor Agenției Europene de Mediu, se consideră următoarele sectoare economice, în ceea ce privește impactul asupra mediului: furnizarea energiei electrice, apa, gaze, serviciile de transport și agricultură, însă și mineritul, construcțiile precum și diferitele activități industriale au un impact semnificativ asupra mediului.

4.1.4. Presiuni

Organizarea și desfășurarea diferitelor activități economice generează presiuni asupra mediului legate de ocuparea terenurilor, modificarea peisajelor și a ecosistemelor, distrugerea spațiului natural, utilizarea nerațională a solului, supraconcentrarea activităților pe o zonă foarte sensibilă și cu mare valoare ecologică, etc. În ultimele trei decenii s-a conștientizat faptul că diversificarea, accelerarea, globalizarea și cronicizarea sunt trăsături dominante ale procesului de deteriorare a capitalului natural. Deteriorarea capitalului natural este un proces real, extrem de complex, de lungă durată și cu o evoluție strict dependentă de ritmul, formele și forțele dezvoltării sistemelor socio-economice.

Gestionarea și eliminarea deșeurilor pune presiuni atât asupra mediului, de exemplu prin emisiile de poluanți și a cererii de energie sau terenuri, precum și asupra sănătății umane, în special în cazul slabei gestionări a deșeurilor. Deșeurile sunt o resursă potențială deoarece mai multe fluxuri de deșeuri reprezintă materiale care pot fi refolosite, reciclate sau recuperate.

Consumul ridicat de resurse creează în general presiuni asupra mediului. Aceste presiuni includ epuizarea resurselor neregenerabile, utilizarea intensivă a resurselor regenerabile, emisii în apă, aer și sol provenite din toate activitățile industriale Se acceptă că există limite fizice pentru creșterea continuă a utilizării resurselor. Locuințele, alimentele și mobilitatea justifică cea mai mare cotă de utilizare a resurselor și de exercitare a presiunii asupra mediului.

4.2. Tipuri de deșeuri

4.2.1 Deșeuri municipale

a)Generarea deșeurilor municipale

Deșeurile municipale reprezintă totalitatea deșeurilor generate în mediul urban și rural din gospodării, instituții, unități comerciale, unități economice (deșeuri menajere și asimilabile), deșeuri stradale colectate din spații publice, străzi, parcuri, spații verzi, precum și deșeuri din construcții și demolări colectate de operatorii de salubrizare.

Colectarea deșeurilor municipale este responsabilitatea municipalităților, direct (prin serviciile de specialitate din cadrul Consiliilor Locale) sau indirect (prin cedarea acestei responsabilități pe bază de contract, către firme specializate în servicii de salubrizare).

În anul 2010, cantitatea de deșeuri municipale colectată prin intermediul serviciilor proprii specializate ale primăriilor sau ale firmelor de salubritate a fost de 6,93 milioane tone. În jur de 63% din populație este deservită de serviciile de salubritate, la nivel național, ponderea în mediul urban fiind de 84%, iar în medial rural doar de 38%.

Tabel.1. Deșeuri totale colectate de municipalități, în anul 2010

Sursa: Agenția Națională pentru Protecția Mediului și Institutul Național de Statistică

Pentru populația care nu este deservită de servicii de salubrizare, cantitatea de deșeuri generată (și necolectată) se calculează în funcție de indicii de generare stabiliți prin Planurile Regionale de Gestionare a Deșeurilor, și anume: 0,9 kg/loc/zi în mediul urban și 0,4 kg/loc/zi în mediul rural. Pentru anul 2010 a fost estimată o cantitate de deșeuri generata și necolectată de aprox. 1,5 mil tone, rezultând o cantitate totală de deșeuri municipale generate în anul 2010 de 8.441.596 tone.

Compoziția procentuală a deșeurilor municipale în România, pentru anul 2010, este prezentată în figura 4.

Figura 4. Compoziția procentuală medie a deșeurilor municipale în anul 2010

În ceea ce privește sistemul de colectare a deșeurilor menajere, metoda tradițională de colectare în amestec este cea mai frecventă, deținând o pondere de aproximativ 96% din deșeurile menajere și asimilabile colectate. Colectarea selectivă are încă o pondere redusă, fiind în curs de extindere.

b)Gestionarea deșeurilor municipale

Gestionarea deșeurilor municipale presupune colectarea, transportul, valorificarea și eliminarea aces- tora, inclusiv monitorizarea depozitelor de deșeuri după închidere. În România, responsabilitatea pentru gestionarea deșeurilor municipale aparține administrațiilor publice locale, care, prin mijloace proprii sau prin concesionarea serviciului de salubrizare către un operator autorizat, trebuie să asigure colectarea (inclusiv colectarea separată), transportul, tratarea, valorificarea și eliminarea finală a acestor deșeuri.

La nivelul anului 2010, mai mult de 95% din cantitatea de deșeuri municipale colectată de operatorii de salubrizare a fost eliminată prin depozitare, ratele de reciclare și valorificare a acestor tipuri de deșeuri fiind încă foarte reduse. În anul 2010, din 6264,78 mii tone deșeuri municipale colectate de operatorii de salubritate (exclusiv deșeuri din construcții și demolări), au fost valorificate 100,56 mii tone deșeuri, din care 93,62 mii tone prin reciclare și 6,94 tone prin coincinerare.

Gradul de valorificare redus are în primul rând cauze de natură tehnică (inexistența infrastructurii de colectare separată și de sortare în cele mai multe zone ale țării, respectiv lipsa capacităților de reciclare pentru anumite tipuri de materiale), dar și economică (lipsa unor instrumente financiare care să stimuleze / oblige operatorii de salubrizare să livreze deșeurile colectate către instalații de tratare / valorificare și nu către eliminare). Menționăm și faptul că, în paralel cu activitatea operatorilor de salubrizare, există circuite paralele de colectare și sortare a deșeurilor reciclabile din deșeurile municipale (puncte de colectare autorizate, sortări ad-hoc la intrarea în depozitul de deșeuri), dar care nu sunt cuantificate ca atare, ceea ce conduce la o scădere aparentă a valorii ratelor de reciclare / valorificare a acestora, per ansamblu.

În același timp, pentru anumite tipuri de deșeuri nu există practic opțiuni viabile de reciclare pe plan național (de exemplu, pentru sticlă, se înregistrează atât o capacitate tehnică relativ redusă a fabricilor de sticlă pentru a prelucra deșeuri, cât și o lipsă de interes, având în vedere calitatea slabă a deșeurilor de sticlă furnizate, respectiv costurile suplimentare care ar fi necesare pentru a obține deșeuri de calitate corespunzătoare). Interesul pentru reciclare este mai mare în cazul metalului, plasticului și hârtiei, dar și aici se înregistrează cantități relativ importante care sunt colectate separat și apoi transportate în afara granițelor României pentru reciclarea propriu-zisă. În anul 2010 au fost exportate în vederea valorificării cca.380 mii tone deșeuri de hârtie, plastic și metal.

Valorificarea energetică a deșeurilor de ambalaje cu putere calorică se realizează, în primul rând, în fabricile de ciment care sunt autorizate pentru coincinerarea deșeurilor. In anul 2010 au fost valorificate prin coincinerare cca 10 mii tone deșeuri de ambalaje colectate selectiv din deșeurile municipale. Până în momentul actual, cantitatea de deșeuri de ambalaje coincinerată nu a fost foarte mare, având în vedere că, pe de-o parte, se acordă atenție în primul rând reciclării, iar pe de altă parte, cantitatea de deșeuri pretabilă coincinerării este relativ redusă.

Eliminarea deșeurilor municipale se realizează exclusiv prin depozitare. Până în prezent, în România nu au fost puse în funcțiune instalații pentru incinerarea deșeurilor municipale.

Depozitarea deșeurilor municipale se realizează atât pe depozite conforme (27, la nivelul anului 2010), cât și pe depozitele neconforme care pot continua operarea, respectiv sistează activitatea, conform perioadelor de tranziție aprobate de UE (prevăzute în HG 349/2005 privind depozitarea deșeurilor).

În cursul anului 2010 au fost în funcțiune 106 depozite neconforme pentru deșeuri municipale, din care 26 au sistat activitatea la 16 iulie 2010, în conformitate cu calendarul de sistare prezentat în Planul de implementare al Directivei 1999/31/CE, precum și în HG nr. 349/2005 privind depozitarea deșeurilor. Pe restul depozitelor de deșeuri municipale neconforme, cu perioadă de tranziție etapizată până la 16 iulie 2017, în prezent se efectuează îmbunătățiri ale activităților de operare și monitorizare. De asemenea, au fost luate măsurile necesare pentru constituirea fondului de închidere și urmărire post-închidere (la momentul solicitării actelor de reglementare, deținătorii de depozite au fost obligați să prezinte dovezi privind constituirea fondurilor de închidere și urmărire post/închidere a depozitului).

În perioada 2004-2010, s-a sistat activitatea de depozitare pe 163 de depozite municipale neconforme pentru care sunt în curs de realizare studiile de fezabilitate și proiectele de închidere.

Tot în această perioadă s-a sistat activitatea de depozitare și pe două depozite conforme (Baicoi și Câmpina-Bănești, județul Prahova), datorită epuizării capacității de depozitare a acestora.

Concomitent cu sistarea depozitării pe depozitele neconforme au fost realizate stații de transfer și sortare, care au preluat deșeurile colectate din localitățile în care a fost sistată activitatea pe depozitele neconforme.

4.2.2. Deșeuri biodegradabile

În documentele prezentate pe parcursul negocierilor Capitolului 22 – Mediu, respectiv în Planul de implementare al Directivei 1999/31/CE privind depozitarea deșeurilor, în ceea ce privește reducerea cantității de deșeuri biodegradabile depozitate, precum și în răspunsul la scrisoarea Comisiei Europene nr. JDdC/amp Ares.env.C.2(2010) 711845 din 21 octombrie 2010, România a precizat următoarele:

primele două obiective prevăzute la art. 5 alineatul (2) literele a și b din Directivă, referitoare la reducerea cantității de deșeuri biodegradabile municipale depozitate, nu pot fi realizate în termenele prevăzute de Directivă (16 iulie 2006, reducerea cu 25% din cantitatea totală de deșeuri biodegradabile municipale, exprimată gravimetric, produsă în anul 1995 sau în ultimul an înainte de 1995, pentru care sunt disponibile date Eurostat standardizate, respectiv 16 iulie 2009, reducerea cu 50%);

având în vedere că, în anul 1995, întreaga cantitate de deșeuri municipale a fost eliminată prin depozitare, în conformitate cu prevederile paragrafului 3 al art. 5 alineatul (2) din Directivă, România a optat pentru derogarea de patru ani, referitoare la realizarea obiectivelor stabilite la art. 5 alineatul (2) literele a și b din Directiva 1999/31/CE, respectiv până la 16 iulie 2010 și până la 16 iulie 2013.

Începând cu anul 2006, au fost demarate acțiuni în vederea construirii de platforme pentru compostarea deșeurilor vegetale din parcuri și spații verzi din zonele urbane și construirea unor stații de sortare a deșeurilor reciclabile și de stații de compostare a deșeurilor biodegradabile în apropierea depozitelor pentru deșeuri.

În Tabelul 2 este prezentată evoluția cantităților de deșeuri biodegradabile generate în anii 2009 și 2010 (inclusiv cele generate și necolectate), comparativ cu anul de bază 1995.

Tabel 2. Evoluția cantităților de deșeuri biodegrabile

(Sursa: Agenția Națională pentru Protecția Mediului și Institutul Național de Statistică)

Continuarea reducerii cantității de deșeuri biodegradabile generate în anul 2010, comparativ cu anul 2008, se datorează extinderii colectării selective a deșeurilor de hârtie, carton și a deșeurilor biodegradabile din spațiile verzi, parcuri și alte zone. Autoritățile locale, responsabile cu gestionarea deșeurilor municipale,s-au concentrat în special pe colectarea selectivă a deșeurilor biodegradabile, care pot fi colectate ușor și tratate fără costuri excesive, în special în zonele rurale. În acest sens, au fost derulate acțiuni de informare și conștientizare a populației din zona rurală pentru compostarea individuală în gospodării a deșeurilor vegetale, construirea unor platforme în zona rurală pentru compostarea gunoiului de grajd și a deșeurilor vegetale.

S-a observat în același timp și o schimbare a comportamentului la nivelul consumatorului, în special din marile aglomerări urbane, care utilizează din ce în ce mai mult produse gata preparate sau semi– preparate.

În vederea respectării angajamentelor asumate în acest domeniu, la începutul anului 2011, la nivel național, erau un număr de 60 de instalații și platforme de compostare finalizate (autorizate sau în curs de autorizare) pentru compostarea deșeurilor biodegradabile municipale.

4.2.3 Deșeuri industriale

a)Generarea deșeurilor industriale

În cursul anului 2010, cantitatea de deșeuri generate de industria extractivă, energetică și prelucrătoare a fost de cca. 255 milioane tone, din care, cea mai mare parte (peste 90%) sunt deșeuri rezultate din activitățile de extracție (minerit).

Deșeurile nepericuloase generate pe principalele activități economice, cu excepția industriei extractive, în perioada 2004 -2010, sunt prezentate în tabelul 3.

Tabel 3. Deșeurile nepericuloase generate pe principalele activități economice, în perioada 2005 – 2010

(Sursa: Agenția Națională pentru Protecția Mediului și Institutul Național de Statistică)

Deșeurile periculoase, generate în anul 2010, în cantitate de 438.581 tone, au reprezentat circa 0,2% din totalul deșeurilor generate (inclusiv deșeuri din industria extractivă). Majoritatea deșeurilor periculoase au fost eliminate prin depozitare, restul fiind valorificate sau eliminate prin co-incinerare sau incinerare în instalațiile proprii ale generatorilor sau în instalații specializate aparținând operatorilor privați.

b)Depozitarea deșeurilor industriale

În cursul anului 2010, au fost în operare 40 de depozite pentru deșeuri industriale periculoase și nepericuloase, din care:

8 depozite pentru deșeuri industriale periculoase, din care;

6 depozite conforme ale operatorilor economici care își depozitează propriile deșeuri;

2 depozite zonale conforme, unul în județul Ialomița, operat de SC VIVANI SALUBRITATE SA Slobozia și unul în județul Prahova, operat de SC Ecomaster Servicii Ecologice SRL

32 depozite pentru deșeuri industriale nepericuloase, din care:

15 depozite conforme;

15 depozite care utilizează instalații de “hidro-transport” a deșeurilor sau care depozitează deșeuri în stare lichidă și deșeuri cu proprietăți corozive, oxidante;

2 iazuri de decantare din cele 5 cu perioadă de tranziție.

La data de 31.12.2010 erau planificate să își sisteze activitatea de depozitare a deșeurilor lichide 2 depozite neconforme, și anume: 1 depozit (aparținând SC ALUM Tulcea SA) s-a conformat începând cu luna decembrie 2010, prin schimbarea tehnologiei de depozitare în fluid dens (în urma punerii în funcțiune a instalației de îngroșare, șlamul se depune în fază densă, cu un conținut în solide de minim 52%), iar pe un depozit, aparținând SC ELECTROCENTRALE DEVA SA, jud. Hunedoara (depozitul Bejan) s-a continuat depozitarea deșeurilor prin utilizarea instalației de “hidro-transport” deoarece nu a fost finalizată investiția "Extindere pe orizontală a depozitului de zgură și cenușă mal drept râul Mureș, extravilanul com. Șoimuș". Noul depozit este realizat în prezent în proporție de 95%. Pe noul depozit se va depozita atât șlam dens de zgură și cenușă, cât și subproduse de la desulfurare.

c)Deșeuri generate de activități medicale

Ministerul Sănătății, prin Institutul Național de Sănătate Publică, elaborează anual Sinteza națională„Monitorizarea sistemului de gestionare a deșeurilor rezultate din activitatea medicală” și actualizează baza națională de date privind deșeurile rezultate din activitatea medicală.

Baza de date privind deșeurile rezultate din activitatea medicală este realizata la nivelul INSP, printr- un sistem de raportare trimestrială a datelor colectate de unitățile sanitare cu paturi, sub coordonarea direcțiilor de sănătate publică locale, pe baza metodologiei de colectare a datelor. Principalele obiective ale bazei naționale de date sunt: evaluarea periodică a sistemului de gestionare a deșeurilor, derulat în unitățile sanitare cu paturi, determinarea calitativă și cantitativă a deșeurilor produse în unitățile sanitare cu paturi, identificarea riscurilor ce pot fi generate de această categorie de deșeuri, minimizarea cantității de deșeuri medicale generate de unitățile sanitare, precum și propunerea unor măsuri ce vizează îmbunătățirea sistemului de gestionare a deșeurilor produse în unitățile sanitare.

Culegerea și raportarea datelor pentru baza naționala de date a deșeurilor rezultate din activitatea medicala s-a realizat pe baza Metodologiei de culegere a datelor, reprezentată de Anexa 2 a Ordinului Ministrului Sănătății nr. 219/2002 cu modificările și completările ulterioare (reglementare în curs de revizuire), și a Metodologiei privind inspecția modului de gestionare a deșeurilor rezultate din activitatea medicala. Metodologia de culegere a datelor se aplica lunar, iar metodologia de inspecție, trimestrial, la nivelul unitarilor sanitare cu paturi.

Pentru anul 2010 au fost raportate date de câtre 41 de direcții de sănătate publică județene și a municipiului București, pentru trimestrele I, II, III și IV. Datele transmise reprezintă tipuri și cantități de deșeuri rezultate din activitatea medicală, precum și modul de gestionare a acestei categorii de deșeuri, la nivelul unitarilor sanitare cu paturi.

Astfel, au raportat 391 de unități sanitare cu paturi, dintr-un total de 476 de unități sanitare cu paturi existente la nivel național. Din municipiul București au raportat 31 de spitale, dintr-un total de 56 de unități.

Toate unitățile sanitare investigate realizează separarea pe categorii a deșeurilor generate. În ceea ce privește recipientele pentru colectarea deșeurilor periculoase rezultate din activitatea medicală, 97% din unitățile sanitare folosesc recipiente corespunzătoare, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, iar restul de 3% nu utilizează ambalaje corespunzătoare atât pentru deșeurile infecțioase, cât și pentru cele înțepătoare/tăietoare. În lipsa recipientelor rezistente la acțiuni mecanice (înțepare-tăiere) se folosesc ambalaje improvizate sau se colectează împreună cu deșeurile infecțioase solide, în cutii de carton cu sac din plastic în interior sau direct în saci de plastic.

Evoluția cantităților de deșeuri medicale periculoase este prezentată în tabelul 4.

Tabel 4. Evoluția cantităților de deșeuri medicale periculoase, în perioada 2007 – 2010

(Sursa: Institutul de Sănătate Publică București)

Comparativ cu anul 2009, în anul 2010 se constată o scădere cu cca 10% a cantități de deșeuri periculoase provenită din activitatea unităților sanitare cu paturi. Colectarea, transportul și depozitarea temporară a deșeurilor medicale în interiorul unităților medicale se realizează în conformitate cu reglementările specifice în vigoare, stabilite de autoritatea publică centrală pentru sănătate.

Tratarea și eliminarea finală a deșeurilor medicale periculoase se realizează prin sterilizare termică (în instalații aparținând unităților medicale sau în instalații care prestează servicii pentru terți) și prin incinerare (în instalații pentru incinerarea deșeurilor industriale periculoase).

Tabel 5.Categorii de echipamente electrice și electronice (EEE)

Pot introduce pe piață echipamente electrice și electronice numai producătorii înregistrați în Registrul Producătorilor și Importatorilor de EEE, constituit la A.N.P.M.

La începutul anului 2006, s-a demarat procedura de înregistrare a producătorilor de echipamente electrice și electronice în Registrul producătorilor și importatorilor de echipamente electrice și electronice, conform cerințelor legislației în vigoare. Până la sfârșitul anului 2010, s-au înregistrat 1.351 producători de echipamente electrice și electronice (EEE).

În anul 2009, a fost pusă pe piață o cantitate de 123.766,98 tone EEE (date preliminare). Distribuția acesteia pe categorii este prezentată în tabelul 6.

Tabel 6.Distribuția pe categorii a EEE, puse pe piață în anul 2010 (date preliminare)

(Sursa: Agenția Națională pentru Protecția Mediului)

În vederea realizări obiectivelor anuale de colectare, reutilizare, reciclare și valorificare a DEE producătorii pot acționa:

individual, utilizând propriile resurse;

prin transferarea acestor responsabilități, pe bază de contract, către un operator economic legal constituit și autorizat în acest sens.

4.2.4. Deșeuri de ambalaje

În baza Ordinului Ministrului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 927/2005 cu privire la procedura de raportare a datelor referitoare la ambalaje și deșeuri de ambalaje, au fost raportate datele privind ambalajele și deșeurile de ambalaje gestionate în anul 2009.

Analiza și interpretarea datelor a fost efectuată în cadrul A.N.P.M. Sunt prezentate, în continuare, principalele rezultate obținute și interpretarea acestora. Cantitatea totală de ambalaje introdusă pe piață, în anul 2009, a fost de 998.690 tone.

Tabel 7. Structura ambalajelor introduse pe piață, pe tip de material, în anul 2010

(Sursa: Agenția Națională pentru Protecția Mediului )

Se consideră că întreaga cantitate de ambalaje introdusă pe piață devine deșeu.

În anul 2009 a fost valorificată o cantitate totală de 466.780 tone de deșeuri de ambalaje, din care 404.200 tone au fost reciclate.

Raportat la întreaga cantitate de ambalaje introdusă pe piață în anul 2009, procentul total de valorificare a fost de 46,74%, iar procentul de reciclare a fost de 40,47%.

Față de întreaga cantitate de deșeuri de ambalaje generată, au fost valorificate următoarele cantități de deșeuri:

în anul 2005 – 27,9% valorificare, din care 24,3% prin reciclare;

în anul 2006 – 26,6% valorificare, din care 23% prin reciclare;

în anul 2007 – 35,7% valorificare, din care 28,6% prin reciclare;

în anul 2008 – 36,62% valorificare, din care 30,56% prin reciclare;

în anul 2009 – 40,74% valorificare, din care 33,51% prin reciclare;

în anul 2010 – 46,74 % valorificare, din care 40,47% prin reciclare.

4.3Planificare

Planificarea gestionării deșeurilor este un instrument important pentru punerea în aplicare a politicilor și reglementărilor legate de deșeuri. Planificarea poate pune în evidență stimulente pentru redirecționarea deșeurilor de la depozitare la reciclare și pentru valorificarea conținutului de resurse din deșeuri. Cele mai importante elemente în planificarea gestionării deșeurilor sunt următoarele:

implicarea părților interesate și, în general, a publicului larg în procedura de planificare a gestionării deșeurilor;

stabilirea unor ținte specifice pe sectoare economice, fluxuri concrete de deșeuri și tratarea deșeurilor;

îmbunătățirea statisticilor privitoare la generarea, transportul și tratarea deșeurilor în sectoarele economice și fluxurile de deșeuri relevante;

planificarea și repartizarea răspunderilor pentru asigurarea unei capacități de tratare suficiente;

definirea răspunderilor și includerea ei în plan, împreună cu descrierea căilor și mijloacelor de punere în aplicare.

Planificarea gestionării deșeurilor este obligatorie în UE (conform directivei-cadru privind deșeurile) și se utilizează deja cu rezultate bune: în multe dintre țările UE-25, s-au introdus taxe naționale pe deșeuri și pe eliminarea deșeurilor, pentru a contribui la finanțarea gestionării deșeurilor și a spori astfel interesul pentru valorificarea resurselor din deșeuri, în locul simplei eliminări a acestora.

Conform cerințelor legislației Uniunii Europene, documentele strategice naționale de gestionare a deșeurilor, cuprind două componente principale și anume:

Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor – este cadrul care stabilește obiectivele României în domeniul gestionării deșeurilor;

Planul Național de Gestionare a Deșeurilor – reprezintă planul de implementare a strategiei și conține detalii referitoare la acțiunile ce trebuie întreprinse pentru îndeplinirea obiectivelor strategiei, la modul de desfășurare a acestor acțiuni, inclusiv termene și responsabilități.

Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor (SNGD) și Planul Național de Gestionare a Deșeurilor (PNGD) au fost elaborate de Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, în conformitate cu responsabilitățile ce îi revin, ca urmare a transpunerii legislației europene în domeniul gestionării deșeurilor și conform prevederilor Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor, cu completările și modificările ulterioare.

Elaborarea Strategiei Naționale și a Planului Național de Gestionare a Deșeurilor a avut drept scop crearea cadrului necesar pentru dezvoltarea și implementarea unui sistem integrat de gestionare a deșeurilor, eficient din punct de vedere ecologic și economic.

Strategia Națională și Planul Național de Gestionare a Deșeurilor au fost publicate în anul 2004, cu trei ani înainte de aderarea României la Uniunea Europeană. Aceste documente au fost concepute pe baza unor Planuri Județene de Gestionare a Deșeurilor, începute încă din anul 2001, dar și în conformitate cu obiectivele politicii naționale de protecție a mediului și de dezvoltare durabilă (Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă – 1999 și Strategia Națională de Protecție a Mediului – 2002). În acea perioadă, s-a pus accentul pe adoptarea cadrului legislativ necesar aderării la Uniunea Europeană și pe transpunerea în legislația românească a directivelor cheie privind gestionarea deșeurilor, precum și a altor directive din domeniul protecției mediului.

Orientarea comunitară din ultimii ani, prin revizuirea Directivei Cadru a deșeurilor, prin adoptarea Strategiilor Tematice de prevenire a producerii deșeurilor și de utilizare durabilă a resurselor naturale, demonstrează hotărârea în favorizarea opțiunilor aflate pe treptele superioare ale ierarhiei deșeurilor. Acest lucru impune României adoptarea de măsuri energice în acest sens, în condițiile în care opțiunea folosită aproape exclusiv în țara noastră este depozitarea deșeurilor. Astfel, se impune revizuirea acestor documente, lucru care a fost început în anul 2008. Revizuirea SNGD și a PNGD trebuie să țină cont de stadiul actual al implementării, de progresele făcute, de punctele slabe unde nu s-a reușit îndeplinirea obiectivelor și de noile tendințe strategice europene în domeniul deșeurilor.

La sfârșitul anului 2006, au fost elaborate Planurile Regionale de Gestionare a Deșeurilor (PRGD), de Agențiile Regionale pentru Protecția Mediului, în colaborare cu reprezentanții autorităților de mediu de la nivel local și ai autorităților administrației publice locale și județene, utilizând date de la nivelul acestora. Planurile Regionale de Gestionare a Deșeurilor, elaborate pe baza legislației românești și europene și apro- bate prin Ordin ministerial comun al Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor (actualmente Ministerul Me- diului și Pădurilor) și Ministerului Integrării Europene (actualmente Ministerul Dezvoltării Regionale și Locu- ințelor), transpun, la nivel regional, obiectivele Planului Național de Gestiune a Deșeurilor. Aceste docu- mente promovează cooperarea între autoritățile județene și cele locale, în vederea înființării și dezvoltării unui sistem de management integrat al deșeurilor, care să înlocuiască sistemul existent, ineficient atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere al protecției mediului. În acest context, au fost identificate soluții posibile, specifice, în funcție de particularitățile fiecărei regiuni, pentru a se asigura îndeplinirea obiectivelor naționale și a angajamentelor asumate de România pentru Capitolul 22 – Mediu.

Detalierea, la nivel de județ, a măsurilor și acțiunilor cuprinse în PRGD se face prin planurile județene de gestionare a deșeurilor, care sunt în curs de elaborare de consiliile județene, împreună cu toți factorii interesați din fiecare județ.

4.3.1 Directiva cadru privind deșeurile

Principalul obiectiv al noii Directive cadru, Directiva 2008/98/CE privind deșeurile este prevenirea generării deșeurilor și reducerea impactului asociat al acestora, asupra mediului, dar și reducerea efectelor generale ale folosirii resurselor și creșterii eficienței folosirii acestora. Dintre modificările importante aduse de această Directivă, menționăm:

adăugarea unui mecanism ce permite clarificarea momentului în care un deșeu încetează să mai fie deșeu („end of waste”);

clarificarea definițiilor anumitor operațiuni de gestionare a deșeurilor;

introduce ierarhia deșeurilor ca o ordine a priorităților pentru ceea ce reprezintă cea mai bună opțiune din punct de vedere al protecției mediului;

includerea prevederilor referitoare la deșeurile periculoase;

clarificarea prevederilor referitoare la planurile de gestionare a deșeurilor și specificarea necesității luării în considerare a întregului ciclu de viață al deșeurilor, în momentul elaborării planurilor;

solicitarea ca Statele Membre să elaboreze programe de prevenire a producerii deșeurilor.

Directiva cadru 2008/98/CE privind deșeurile conține, printre altele, prevederi în domeniul prevenirii (adoptarea de indicatori pentru monitorizarea prevenirii, adoptarea unei politici de ecodesign, stabilirea de obiective de prevenire prin aplicarea celor mai bune practici, etc.) și în domeniul reciclării. Statele Membre vor organiza sisteme de colectare separată cel puțin pentru hârtie, metal, plastic, sticlă până în 2015. Se impun ținte de pregătire pentru reutilizare și reciclare a deșeurilor de minimum 50% din masa totală pentru deșeurile menajere și asimilabile până în 2020 și pregătirea pentru reutilizare, reciclare și alte operațiuni de valorificare materială, inclusiv operații de umplere care utilizează deșeuri, pentru min 70% din masa deșeurilor provenite din activitățile de construire și desființare.

În același timp, Directiva 2008/98/CE simplifică cadrul legislativ existent în domeniul gestionării deșeurilor prin:

abrogarea Directivei 91/689/CEE privind deșeurile periculoase și includerea prevederi referitoare la aceste tipuri de deșeuri ca o consecință a necesității îndepărtării unor dispoziții învechite, modi- ficării anumitor dispoziții referitoare la manipularea/deținerea deșeurilor periculoase stabilite în Directiva 91/689/CEE în vederea unei mai mari clarități a textului;_cât și pentru clarificarea modului de aplicare al interdicției de amestecare a deșeurilor stabilite în Directiva 91/689/EEC și a derogărilor de la această interdicție care în plus ar trebui să satisfacă condiția cu cele mai bune tehnici disponibile, în consecință

abrogarea Directivei 75/439/CEE privind eliminarea uleiurilor uzate dispozițiile relevante fiind incluse în noua directivă. Gestionarea uleiurilor uzate trebuie să fie efectuată în conformitate cu ordinea de priorități a ierarhiei deșeurilor și trebuie acordată prioritate opțiunilor care oferă cele mai bune rezultate globale din punct de vedere al protecției mediului

Mai mult decât atât, această Directivă promovează:

utilizarea sustenabilă a resurselor naturale; și aplicarea practică a ierarhiei deșeurilor

minimizarea impactului negativ asupra sănătății populației și mediului datorat generării deșeurilor;

considerarea întregului ciclu de viață;

măsuri care să urmărească decuplarea (ruperea) legăturii dintre creșterea economică și generarea deșeurilor;

introducerea de măsuri pentru a eficientiza sistemul de sancțiuni, proporționale și cu efect de descurajare a acelora care încalcă dispozițiile prezentei directive;

introducerea de măsuri care să asigure sortarea la sursă, colectare și reciclarea fluxurilor de deșeuri prioritare.

4.4. Perspective

4.4.1. Strategia Națională pentru Gestionarea Deșeurilor

Strategia Națională pentru Gestionarea Deșeurilor elaborată în 2004 avea la baza cadrul legislativ existent la acea dată, necesar pentru o gestionare corespunzătoare a deșeurilor, în vederea transpunerii și implementării legislației europene în domeniu.

Revizuirea SNGD trebuie să țină cont de stadiul actual al implementării, de progresele făcute, de punctele slabe unde nu s-a reușit îndeplinirea obiectivelor și de noile tendințe strategice europene în domeniul deșeurilor.

În îndeplinirea strategiei, rolul administrației centrale este de a crea cadrul necesar pentru ca fiecare parte a societății să își asume responsabilitatea și să-și managerieze propriile deșeuri. Deoarece există încă probleme în îndeplinirea obiectivelor SNGD, toți factorii implicați trebuie să își asume responsabilitatea unei gestionări raționale a resurselor și deșeurilor astfel:

producătorii trebuie să producă bunuri folosind mai multe materiale reciclate și mai puține materii prime; produsele lor trebuie să genereze mai puține deșeuri și să aibă un impact cât mai scăzut asupra mediului;

distribuitorii trebuie să reducă ambalajele și să sprijine consumatorii pentru a genera mai puține deșeuri;

consumatorii, atât operatorii economici, cât și populația, trebuie să își reducă deșeurile, să le colecteze separat în vederea reciclării, să achiziționeze produse sau servicii care generează mai puține deșeuri și care au un impact cât mai scăzut asupra mediului;

autoritățile locale trebuie să furnizeze direct sau indirect servicii de colectare și de reciclare pentru locuitori și să ofere informații privind reducerea deșeurilor; de asemenea, trebuie să-și planifice măsuri de gestionare a deșeurilor și să investească în facilități de colectare și tratare a acestora;

operatorii trebuie să investească în reciclarea și recuperarea deșeurilor și să furnizeze servicii de calitate în acest sens pentru clienții lor.

Elementele de baza ale SNGD revizuite sunt:

Prevenirea și valorificarea deșeurilor (refolosire, reciclare, recuperare energetică), în conformi- tate cu ierarhia gestionării deșeurilor și cerințele Strategiei Europene a Deșeurilor; (acest lucru va conduce la decuplarea creșterii cantităților de deșeuri de creșterea economică)

Îndeplinirea țintelor propuse, cu accent pe țintele referitoare la depozitarea deșeurilor biodegradabile; o atenție deosebită trebuie să se acorde în continuare țintelor referitoare la deșeurile de ambalaje și la deșeurile electrice și electronice; asigurarea de investiții pentru infrastructura necesară redirecționării deșeurilor biodegradabile de la depozitare;

Creșterea reciclării și a recuperării de energie din deșeuri; scăderea consumului de resurse.

Acordarea de stimulente pentru reducerea deșeurilor și creșterea reciclării; trebuie stimulate investițiile în colectarea, reciclarea, recuperarea deșeurilor și în dezvoltarea pieței materialelor reciclate;

Dezvoltarea de indicatori pentru monitorizarea implementării strategiei;

Modificări legislative necesare pentru îmbunătățirea gestiunii deșeurilor și pentru ca legislația să fie mai clară și mai eficace (reducerea costurilor prin prevenirea activităților ilegale);

Îmbunătățirea colaborării la nivel național, regional, local pentru a se obține performanțe mai bune în domeniu, o mai bună coordonare și servicii mai bune;

Fiecare producător de deșeuri (operatori economici, populație, autorități locale) trebuie să-și asume responsabilitatea propriilor deșeuri și să-și elaboreze propria strategie de gestionare a deșeurilor;

Conștientizarea și stimularea populației pentru colectarea selectivă a deșeurilor și reducere.

Implementarea măsurilor propuse în planurile regionale și locale de gestionare a deșeurilor.

Respectarea principiilor proximității și auto-suficienței;

Prin comunicare și suport, prin creșterea angajamentului operatorilor economici și populației și prin propriul exemplu, Guvernul poate schimba comportamentul tradițional în ceea ce privește concepția față de deșeuri și modul de gestionare a acestora;

Generarea deșeurilor este indicatorul care ilustrează cel mai bine măsura interacțiunii dintre activită- țile umane și mediu. Generarea deșeurilor urmează, de obicei, tendințele de consum și de producție. De exemplu, generarea deșeurilor menajere (cantitate/locuitor) crește odată cu creșterea nivelului de trai. Creșterea producției economice, dar și gestionarea ineficientă a resurselor, conduc la generarea de cantități mari de deșeuri. Prin implementarea prevederilor legale în activitatea curentă a agenților economici și a administrațiilor publice locale, se preconizează că impactul gestionării deșeurilor asupra mediului și sănătății umane se va reduce semnificativ.

În vederea conformării cu cerințele legislative în domeniul gestionării deșeurilor, proiecte integrate de management al deșeurilor se vor derula în conformitate cu Planul Național de Gestionare a Deșeurilor și cu Planurile Regionale de Gestionare a Deșeurilor. Programele de investiții vor include activități legate de ierarhia în ceea ce privește managementul deșeurilor (prevenire, colectare și colectare selectivă, reutilizare, valorificare și reciclare, tratare și eliminare), în paralel cu închiderea depozitelor de deșeuri neconforme.

Proiectele respective vor acoperi aglomerările urbane și rurale, la nivel județean/regional. De asemenea se urmărește extinderea/finalizarea sistemelor de management al deșeurilor, astfel încât acestea să acopere tot teritoriul țării și întreaga populație.

Scopul îl constituie crearea unui sistem modern de management al deșeurilor care să contribuie la reducerea cantității de deșeuri depozitate, prin stabilirea unui sistem adecvat care să trateze fiecare tip de deșeuri în parte, în vederea protejării mediului.

În paralel, se vor derula proiecte de conștientizare a populației, având în vedere faptul că, pentru realizarea sistemelor eficiente de gestionare integrată a deșeurilor nu este suficientă doar dezvoltarea infrastructurii, ci și implicarea populației. A contribui la conservarea și refolosirea resurselor existente este mai mult decât dovada unei bune politici civice, este exact ceea ce trebuie să facă fiecare cetățean în vederea protejării mediului în care trăim.

CONCLUZII

În primul capitol sunt prezentate noțiunile de dezvoltare durabilă, mediul si protecția sa.

"Dezvoltarea durabilă este definită ca fiind acel tip de dezvoltare care răspunde nevoilor prezentului, fără a periclita posibilitatea generațiilor viitoare de a-și alege propria cale de exploatare a teritoriului pe care locuiește."

O interpretare de dezvoltare mai modernă folosește în schimb termenul de dezvoltare pentru a include în procesul de creștere o serie de categorii nu neapărat economice, precum și aspectele sociale sau posibilitatea de a avea acces la instruire calificată.

Conceptul de durabilitate provine din literatura de specialitate, referindu-se la modul de utilizare a resurselor. Întradevar, gestiunea unei resurse se definește drept durabilă dacă, fiind cunoscută capacitatea sa de refacere, nu se exagerează în exploatarea sa peste un anumit prag.

Dezvoltarea durabilă cunoaște multe definiții:

“Dezvoltarea durabilă corespunde cerințelor prezentului fără să compromită posibilitățiile generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesitați.”

“Prin urmare, pot spune că pământul aparține fiecărei generații pe durata existenței sale, care i se cuvine pe deplin și în întregime, nici o generație nu poate face doctorii mai mari decât pot fi plătite pe durata propriei existente.”

Durabilitatea se referă la capacitatea unei societați, ecosistem sau orice asemenea sistem existent de a funcționa continuu într-un viitor nedefinit, fără a ajunge la epuizarea resurselor-cheie.

Punctul de concentrare și mărimea eforturilor durabilitații depind de condițiile locale inclusiv de resurse, acțiuni politice, individuale și de trăsăturile remarcabile ale comunitații. Demersurile pentru susținerea comunitații au fost aplicate chestiunilor privind expansiunea urbană și redezvoltarea terenurilor brune, dezvoltarea și progresul economiei, conducerea ecosistemului, agriculturii, biodiversității, clădiri ecologice, conservarea energiei, watershed management și prevenirea poluării. Multe dintre aceste chestiuni și alte asemenea probleme ale comunității nu pot fi abordate, cu ușurință prin moduri sau elemente tradiționale în societatea noastră.

Mediul este un ansamblu de condiții si elemente naturale precum: aerul, apa, solul, subsolul, peisajul, materiile organice și anorganice, ființele vii, sistemele naturale în interactiune, inclusiv valorile materiale și spirituale, calitatea vieții, condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului.

Protecția mediului este un obiectiv de interes public major ce conduce la dezvoltarea durabilă a societații și conservarea patrimoniului natural pentru generațiile viitoare.

Pentru asigurarea unui mediu de viață sănătos, autoritățile de administrație publică locale precum și persoanelor fizice sau juridice au obligația:

Prin amplasarea obiectivelor industriale, căilor și mijloacelor de transport a rețelelor, stațiilor de epurare, depozitelor de deșeuri să nu se aducă pejudicii ambientului, spațiilor de odihnă, tratament, recreere, stării de sănătate și confortului populației;

Să respecte regimul de protecție al localităților balneo-climaterice, zonelor de interes turistic și de agrement, momumentelor istorice, monumentelor naturii;

Să optimizeze densitatea de locuitori concomitent cu menținerea/ dezvoltarea spațiilor verzi, parcurilor și alianementelor de arbori și perdelelor de protecție.

Al doilea capitol îl reprezintă cadrul legislativ si cel insitutțional.

Legislatia mediului este un domeniu foarte vast alcătuit din nenumărate acte normative (hotărâri și ordonanțe de Guvern, ordine emise de diferite autorităti, regulamente UE etc.)

Legea nr 137 din 29 decembrie 1995

Legea a fost republicată în Monitorul Oficial nr. 70/17 februarie 2000.

Obiectul legii îl constituie reglementarea protecției mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societății.

Legea insitituie drepturi și obligații pentru toți utilizatorii acestuia dar și sancțiunile corespunzătoare în caz de neconformare.

Cadrul instituțional

Politica de mediu a Uniunii Europene este susținută de un număr de actori instituționali implicați în pregătirea, definirea și implementarea sa, și care se află în permanentă consultare cu guvernele Statelor Membre, cu diverse organizații industriale, organizații nonguvernamentale își grupuri de reflexie. Prin diversele atribuții pe care le au, acestea contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu și asigură realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât și la nivel de implementare.

Organizații globale interguvernamentale

Sistemul Organizației Națiunilor Unite (ONU) cuprinde 15 agenții specializate cum ar fi: Fondul Internațional pentru Dezvoltarea Agriculturii (FAD); Fondul Monetar Internațional (FMI); Organizația Internațională Maritimă (IMO); Organizația pentru Agricultură și Alimentație (FAO); Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO); Banca Mondială (BM); 10 programe, fonduri și alte organisme, amintim: Conferința Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP); Programul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF); Programul Mondial pentru Alimentație (WFP), etc.

Organizații naționale neguvernamentale (ONG)

ONG-urile reprezintă cele mai active forme prin care societatea civilă își poate exprima interesul pentru protectia mediului. ONG-urile au rol important în ansamblul instituțional și în influențarea politicilor de mediu. Importanța ONG-urilor dedicate protectiei mediului a crescut după anul 1972. Termenul de ONG datează din anul înființarii Națiunilor Unite (1949), iar primele astfel de organizații apar în lumea occidentală. Dintre organizațiile nonguvernamentale mai importante amintim: Uniunea Internațională pentru Protecția Naturii (1948), Sierra Club (1972), Coaliția ONG-urilor Africane (1976), Rețeaua Lumii a Treia (1985), Greenpeace Internațional, Friends of the Earth International, World Wide Fund for Nature, etc. Numărul de ONG-uri existente dedicate protecției mediului este greu de stabilit. În 1982 era estimat la peste 15.000, 85% dintre acestea fiind localizate în America de Nord și în Europa, iar în 1996 acestea se pare că depașeau 100.000. ONG-urile sunt diversificate ca scop, mărime, activitate, filozofie, grad de instituționalizare și problematică de mediu abordată. Cele mai multe din ele sunt organizații locale și naționale. Raportul Brundtland (1987) a subliniat rolul important al ONG-urilor pe scena internațională începand cu Conferința de la Stockolm.

În capitolul trei este prezentată instituția ce se ocupă cu protecția mediului, mai exact Agenția Națională pentru Protecția Mediului, precum și rolul, funcțiile, atribuțiile si responsabilitățile sale.

Agenția Națională pentru Protecția Mediului este instituția de specialitate a administrației publice centrale, aflată în subordinea Ministerului Mediului și Pădurilor cu competențe în implementarea politicilor și legislației din domeniul protecției mediului, conferite în baza Hotărârii de Guvern Nr. 918 din 30 august 2010 privind reorganizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului și a instituțiilor publice aflate în subordinea acesteia.

Misiunea Agenției este să acționeze pentru a asigura populației un mediu sănătos în armonie cu dezvoltarea economică și cu progresul social al României. Misiunea agenției noastre, ca de altfel și a celor opt agenții regionale și 34 de agenții județene, aflate in subordine directa este de a asigura un mediu mai bun în România pentru generațiile prezente și viitoare și realizarea unor îmbunătățiri majore și continue ale calității aerului, solului și apelor.

În ultimul capitol, respectiv capitolul patru am realizat un studiu de caz privind managementul deșeurilor, ce vizează aspecte precum tipurile, impactul, gestionarea și planificarea lor.

Gestionarea deșeurilor ridică probleme foarte complexe, care necesită întreprinderea acțiunilor coordonate de la nivel local la cel regional, colaborarea societății civile cu autoritățile locale, cu reprezentanții guvernului și de asemenea colaborarea între state. De-a lungul timpului, această problemă s-a acutizat, mai ales în ultimele 2 secole, s-au dezvoltat diferite metodologii, accentuându-se o abordare integrată, considerând minimizarea cantității de deșeuri, gradul de poluare provocat și mai nou, importanța deșeurilor ca materii secundare. Însă și în zilele noastre, până și cele mai dezvoltate țări întâmpină dificultăți în ceea ce privește aplicabilitatea lor. Pentru a găsi cea mai bună metodă de management al deșeurilor, respectiv pentru a minimiza impactul acestora asupra mediului este importantă raportarea la o scară adecvata de timp și spațiu și bineînțeles trebuiesc luate în calcul efectele cumulative.

Extracția de materii prime și nivelul redus de prelucrare sunt asociate cu mari presiuni asupra mediului de la contaminarea aerului, solului și apei până la distrugerea peisajului și constituie o amenințare la adresa biodiversității.

În prezent, politicile de mediu se bazează din ce în ce mai mult pe abordarea la nivelul ciclului integral de viață, care urmărește și ia în calcul impacturile negative ale utilizării materialelor și energiei de-a lungul întregii vieți a produselor (de unde și denumirea de abordare „de la naștere la groapă”).

Planificarea gestionării deșeurilor este un instrument important pentru punerea în aplicare a politicilor și reglementărilor legate de deșeuri. Planificarea poate pune în evidență stimulente pentru redirecționarea deșeurilor de la depozitare la reciclare și pentru valorificarea conținutului de resurse din deșeuri.

Planificarea gestionării deșeurilor este obligatorie în UE (conform directivei-cadru privind deșeurile) și se utilizează deja cu rezultate bune: în multe dintre țările UE-25, s-au introdus taxe naționale pe deșeuri și pe eliminarea deșeurilor, pentru a contribui la finanțarea gestionării deșeurilor și a spori astfel interesul pentru valorificarea resurselor din deșeuri, în locul simplei eliminări a acestora.

Până nu demult, resursele naturale regenerabile ale Terrei erau suficiente pentru nevoile omenirii. În prezent, ca urmare a exploziei demografice și a dezvoltării fără precedent a tuturor ramurilor de activitate, necesarul de materie primă și energie pentru producția de bunuri a crescut mult, iar exploatarea intensă a resurselor Terrei relevă, tot mai evident, un dezechilibru ecologic.

Întreaga populație poate contribui la rezolvarea problemei importante a deșeurilor din România prin luarea de decizii în spirit ecologic cu privire la chestiuni zilnice, cum ar fi cumpărăturile și îngrijirea peluzei. Ca și în povestea care ne istorisește că pisicile au nouă vieți, așa se întâmplă și cu multe dintre articolele pe care le utilizăm zilnic.  

Refolosirea produselor este doar una dintre modalitățile de a reduce catitățile de lucruri pe care le aruncăm.

Sfaturi pentru reducerea cantității de deșeuri solide :

1. Reduceți cantitățile de ambalaje inutile.  

2. Adoptați practici care reduc toxicitatea deșeurilor.  

3. Utilizați produse refolosibile.  

4. Întrețineți și reparați produsele durabile.  

5. Refolosiți plasele, vasele și alte articole.  

6. Împrumutați, închiriați sau împărțiți cu alții articolele pe care nu le folosiți frecvent.  

7. Vindeți sau donați bunurile, în loc să le aruncați.  

8. Alegeți produse și recipiente reciclabile și reciclați‐le.  

9. Alegeți produse fabricate din materiale reciclabile.  

10. Compostați resturile vegetale din grădină și unele resturi alimentare.  

11. Educații pe ceilalți cu privire la reducerea la sursă și practicile de reciclare.  

12. Fiți creativi – Descoperiți noi moduri de a reduce cantitățile și toxicitatea deșeurilor.  

BIBLIOGRAFIE :

Bucșa C., 2006, Ecologie si protecția mediului, ediția V, Univ. „Lucian Blaga” Sibiu

Ciobotaru, V., Socolescu, AM., Priorități ale managementului de mediu, Ed. Meteor Press, București, 2006.

Ernest Lupan., Tratat de dreptul și protecției mediului, Ed. C.H. Beck, București, 2009

Ghiga, C., Bulearca, M., Dezvoltarea durabilă și protecția mediului – noi abordări practice și conceptuale, Ed. Printech, București, 2009.

Moldoveanu G., Dornic C.,  Managementul calității în sectororul public, Editura  ASE București 2003

Oprea Răducan, Tudor Florin, Dreptul mediului inconjurator, Editura Europlus, Galați, 2007.

Părăușanu, V., Ponoran, I., Dezvoltarea durabilă și protecția mediului, Ed. Sylvi, București, 2003.

Răducan Oprea., „Dreptul mediului înconjurător” Editura Fundației Universitare „Dunărea de Jos” Galați – 2006.

Răducan Oprea și Florin Tudor, Legislație de protecția mediului, Editura Europlus, Galați, 2007.

Rojanschi, V., s.a., Elemente de economia și managementul mediului, Ed. Economică, București, 2004.

Ruxandra-Mălina-Petrescu-Mag, Protecția Mediului în contextul dezvoltării durabile. Legislație și instituții., Editura Bioflux, Cluj Napoca, 2011

Stanciu I., Managementul calității totale, Editura Preuniversitară, București 2007

Teodoriu S.M.,   Răspunderea civilă pentru dauna ecologică, Editura  Lumina Lex,Bucuresti 2003

Țuțuianu, O., Indicatori de mediu, Ed. AGIR, București, 2006.

Ungureanu, C., s.a., Gestionarea integrată a deșeurilor municipale, Ed. Politehnica, Timisoara, 2006.

http://www.anpm.ro

http://www.ecologic.rec.ro

 http://www.europeana.ro

 http://www.euractiv.ro

http://www.ghid-mediu.ro

http://www.green-report.ro

http://www.infoeuropa.ro

http://www.mmediu.ro

http://www.salvaeco.org

http://www.gestiuneadeseurilor.ro