Protectia Mediului In Agroecosistemele Pomicole

CUPRINS

CAPITOLUL 1: CONCEPT, IMPORTANȚĂ ȘI STATEGIE ÎN PROTECȚIA MEDIULUI ÎN HORTICULTURĂ

Istoric, importanță …………………………………………………………………………………………3

Problematica mediului înconjurător :………………………………………………………………….3

Principiile horticulturii ecologice ……………………………………………………………………….4

CAPITOLUL 2 : AGROECOSISTEMELE POMICOLE – ELEMENTE STRUCTURALE ȘI FACTORI DE INFLUENȚĂ

2.1. Elementele structurale ale agroecosistemului pomicol ……………………………………………5

2.1.1. Biotopul ………………………………………………………………………………………………………5

2.1.2. Biocenoza …………………………………………………………………………………………………….6

2.2. Proprietățile și funcțiile agroecosistemului pomicol ………………………………………………6

2.3. Factorii ce influențează agroecosistemele pomicole ………………………………………………..8

CAPITOLUL 3 : DEGRADAREA MEDIULUI ÎN AGROECOSISTEMELE POMICOLE ȘI MĂSURI DE PROTECȚIE

Degradarea mediului în agroecosistemele pomicole ………………………………………………10

Măsuri de protecție a mediului în agroecosistemele pomicole ………………………………..11

CAPITOLUL 4 : ZONAREA ȘI MICROZONAREA AGROECOLOGICĂ CORESPUNZĂTOARE VALENȚEI ECOLOGICE A SORTIMENTULUI

Definiție, importanță …………………………………………………………………………………….12.

Factorii de influență ai zonării …………………………………………………………………………12

CAPITOLUL 5 : TEHNOLOGIILE INTENSIVE ȘI DEGRADAREA MEDIULUI

Fenomenul de oboseală al solului ……………………………………………………………………..15

Evoluția solurilor sub influența tehnologiilor intensive ………………………………………….16

Compactarea secundară a terenurilor ………………………………………………………………..16

Accelerarea proceselor de eroziune ……………………………………………………………………16

Activarea fenomenelor de alunecare ………………………………………………………………….17

Aport sporit de pesticide și fertilizanți ………………………………………………………………..17

CAPITOLUL 6 : AMENAJAREA TERENURILOR ÎN VEDEREA ÎNFIINȚĂRII UNEI PLANTAȚII POMICOLE ȘI PROBLEMATICA PROTECȚIEI MEDIULUI

Considerații privind amenajarea terenurilor pentru înființarea plantațiilor pomicole ………………………………………………………………………………………………………………….19

Criterii de relief pentru alegerea terenurilor pentru înființarea plantațiilor pomicole …………………………………………………………………………………………………………………19

Eroziunea ca proces și efectele ei secundare ……………………………………………………….20

Măsuri de prevenire și combatere a eroziunii solului …………………………………………….20

Măsuri generale de combatere a eroziunii solului …………………………………………………21

Măsuri hidroameliorative pentru combaterea eroziunii solului ………………………………..21

CAPITOLUL 7 : ÎNTREȚINEREA SOLULUI ÎN PLANTAȚIILE POMICOLE ȘI PROBLEME DE PROTECȚIE A MEDIULUI

Considerații generale privind lucrările solului în pomicultură …………………………………25

Lucrările solului în pomicultură și impactul asupra mediului …………………………………25

Sisteme de întreținere a solului în livezi ……………………………………………………………..25

Impactul lucrărilor asupra însușirilor solului ………………………………………………………26

CAPITOLUL 8 : FERTILIZAREA ÎN POMICULTURĂ ȘI PROBLEMATICA PROTECȚIEI MEDIULUI

Noțiuni generale privind fertilitatea și fertilizarea …………………………………………………28

Considerații generale privind fertilizarea în pomicultură ………………………………………..28

Particularitățile fertilizării în pomicultură ………………………………………………………….28

Tehnici de administrare a îngrășămintelor …………………………………………………………29

Fertilizarea și implicațiile asupra mediului ………………………………………………………….30

Fertilizarea solului în agricultura ecologică …………………………………………………………31

Fertilizarea organică ………………………………………………………………………………………31

Fertilizarea minerală ……………………………………………………………………………………..32

CAPITOLUL 9 : IRIGAREA PLANTAȚIILOR POMICOLE ȘI PROBLEMATICA PROTECȚIEI MEDIULUI

Considerații generale privind irigarea ……………………………………………………………….34

Irigarea plantațiilor pomicole ………………………………………………………………………….35

Metode de udare în livezi ……………………………………………………………………………….35

Influența irigațiilor asupra solului ……………………………………………………………………36

CAPITOLUL 10 : POLUAREA CU PESTICIDE A AGROECOSISTEMELOR POMICOLE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI AMBIANT

Considerații privind poluarea mediului cu pesticide ……………………………………………..38

Efectele secundare (negative) ale utilizării pesticidelor ………………………………………….38

Combaterea integrată în agroecosistemele pomicole și limitarea poluării cu pesticide……40

Combaterea bolilor ………………………………………………………………………………………..40

Chemoterapia și combaterea bolilor …………………………………………………………………..40

Toxicologia și implicațiile pentru mediu ale utilizării chemoterapiei în combaterea bolilor la plante ……………………………………………………………………………………..,.41

Mijloacele biologice de combatere a bolilor ………………………………………………………….41

Mijloace preventive …………………………………………………………………………………..42

Mijloace biologice de combatere a bolilor ……………………………………………………….43

Combaterea dăunătorilor ……………………………………………………………………………….44

Combaterea chimică a dăunătorilor ………………………………………………………………….44

Toxicitatea insecticidelor în combaterea dăunătorilor ……………………………………….44

Combaterea biologică a dăunătorilor …………………………………………………………………45

Procedee biologice clasice de combatere a dăunătorilor …………………………………….45

Procedee biologice moderne de combatere a dăunătorilor ………………………………….47

Combaterea buruienilor …………………………………………………………………………………48

Combaterea chimică a buruienilor ……………………………………………………………………48

Efectele toxice ale folosirii erbicidelor asupra ecosistemelor ……………………………….48

Combaterea biologică a buruienilor …………………………………………………………………..49

CAPITOLUL 11 : BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………….51

=== l ===

CUPRINS

CAPITOLUL 1: CONCEPT, IMPORTANȚĂ ȘI STATEGIE ÎN PROTECȚIA MEDIULUI ÎN HORTICULTURĂ

Istoric, importanță …………………………………………………………………………………………3

Problematica mediului înconjurător :………………………………………………………………….3

Principiile horticulturii ecologice ……………………………………………………………………….4

CAPITOLUL 2 : AGROECOSISTEMELE POMICOLE – ELEMENTE STRUCTURALE ȘI FACTORI DE INFLUENȚĂ

2.1. Elementele structurale ale agroecosistemului pomicol ……………………………………………5

2.1.1. Biotopul ………………………………………………………………………………………………………5

2.1.2. Biocenoza …………………………………………………………………………………………………….6

2.2. Proprietățile și funcțiile agroecosistemului pomicol ………………………………………………6

2.3. Factorii ce influențează agroecosistemele pomicole ………………………………………………..8

CAPITOLUL 3 : DEGRADAREA MEDIULUI ÎN AGROECOSISTEMELE POMICOLE ȘI MĂSURI DE PROTECȚIE

Degradarea mediului în agroecosistemele pomicole ………………………………………………10

Măsuri de protecție a mediului în agroecosistemele pomicole ………………………………..11

CAPITOLUL 4 : ZONAREA ȘI MICROZONAREA AGROECOLOGICĂ CORESPUNZĂTOARE VALENȚEI ECOLOGICE A SORTIMENTULUI

Definiție, importanță …………………………………………………………………………………….12.

Factorii de influență ai zonării …………………………………………………………………………12

CAPITOLUL 5 : TEHNOLOGIILE INTENSIVE ȘI DEGRADAREA MEDIULUI

Fenomenul de oboseală al solului ……………………………………………………………………..15

Evoluția solurilor sub influența tehnologiilor intensive ………………………………………….16

Compactarea secundară a terenurilor ………………………………………………………………..16

Accelerarea proceselor de eroziune ……………………………………………………………………16

Activarea fenomenelor de alunecare ………………………………………………………………….17

Aport sporit de pesticide și fertilizanți ………………………………………………………………..17

CAPITOLUL 6 : AMENAJAREA TERENURILOR ÎN VEDEREA ÎNFIINȚĂRII UNEI PLANTAȚII POMICOLE ȘI PROBLEMATICA PROTECȚIEI MEDIULUI

Considerații privind amenajarea terenurilor pentru înființarea plantațiilor pomicole ………………………………………………………………………………………………………………….19

Criterii de relief pentru alegerea terenurilor pentru înființarea plantațiilor pomicole …………………………………………………………………………………………………………………19

Eroziunea ca proces și efectele ei secundare ……………………………………………………….20

Măsuri de prevenire și combatere a eroziunii solului …………………………………………….20

Măsuri generale de combatere a eroziunii solului …………………………………………………21

Măsuri hidroameliorative pentru combaterea eroziunii solului ………………………………..21

CAPITOLUL 7 : ÎNTREȚINEREA SOLULUI ÎN PLANTAȚIILE POMICOLE ȘI PROBLEME DE PROTECȚIE A MEDIULUI

Considerații generale privind lucrările solului în pomicultură …………………………………25

Lucrările solului în pomicultură și impactul asupra mediului …………………………………25

Sisteme de întreținere a solului în livezi ……………………………………………………………..25

Impactul lucrărilor asupra însușirilor solului ………………………………………………………26

CAPITOLUL 8 : FERTILIZAREA ÎN POMICULTURĂ ȘI PROBLEMATICA PROTECȚIEI MEDIULUI

Noțiuni generale privind fertilitatea și fertilizarea …………………………………………………28

Considerații generale privind fertilizarea în pomicultură ………………………………………..28

Particularitățile fertilizării în pomicultură ………………………………………………………….28

Tehnici de administrare a îngrășămintelor …………………………………………………………29

Fertilizarea și implicațiile asupra mediului ………………………………………………………….30

Fertilizarea solului în agricultura ecologică …………………………………………………………31

Fertilizarea organică ………………………………………………………………………………………31

Fertilizarea minerală ……………………………………………………………………………………..32

CAPITOLUL 9 : IRIGAREA PLANTAȚIILOR POMICOLE ȘI PROBLEMATICA PROTECȚIEI MEDIULUI

Considerații generale privind irigarea ……………………………………………………………….34

Irigarea plantațiilor pomicole ………………………………………………………………………….35

Metode de udare în livezi ……………………………………………………………………………….35

Influența irigațiilor asupra solului ……………………………………………………………………36

CAPITOLUL 10 : POLUAREA CU PESTICIDE A AGROECOSISTEMELOR POMICOLE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI AMBIANT

Considerații privind poluarea mediului cu pesticide ……………………………………………..38

Efectele secundare (negative) ale utilizării pesticidelor ………………………………………….38

Combaterea integrată în agroecosistemele pomicole și limitarea poluării cu pesticide……40

Combaterea bolilor ………………………………………………………………………………………..40

Chemoterapia și combaterea bolilor …………………………………………………………………..40

Toxicologia și implicațiile pentru mediu ale utilizării chemoterapiei în combaterea bolilor la plante ……………………………………………………………………………………..,.41

Mijloacele biologice de combatere a bolilor ………………………………………………………….41

Mijloace preventive …………………………………………………………………………………..42

Mijloace biologice de combatere a bolilor ……………………………………………………….43

Combaterea dăunătorilor ……………………………………………………………………………….44

Combaterea chimică a dăunătorilor ………………………………………………………………….44

Toxicitatea insecticidelor în combaterea dăunătorilor ……………………………………….44

Combaterea biologică a dăunătorilor …………………………………………………………………45

Procedee biologice clasice de combatere a dăunătorilor …………………………………….45

Procedee biologice moderne de combatere a dăunătorilor ………………………………….47

Combaterea buruienilor …………………………………………………………………………………48

Combaterea chimică a buruienilor ……………………………………………………………………48

Efectele toxice ale folosirii erbicidelor asupra ecosistemelor ……………………………….48

Combaterea biologică a buruienilor …………………………………………………………………..49

CAPITOLUL 11 : BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………….51

CAPITOLUL 1

CONCEPT, IMPORTANȚĂ ȘI STRATEGIE ÎN PROTECȚIA

MEDIULUI ÎN HORTICULTURĂ

1.1. Istoric, importanță

În prezent, protecția mediului ambiant, conservarea ecosistemelor naturale, refacerea celor degradate, constituie probleme importante cu care se confruntă omenirea.

Criza ecologică apărută este consecința directă a dezvoltării tehnico-științifice a omenirii. Protejarea mediului înconjurător, impune 2 aspecte și anume:

protejarea factorilor de viață: aer, apă, sol, plante, animale, factori ce sunt degradați prin poluarea tot mai accentuată ca urmare a activităților desfășurate de om;

protejarea resurselor naturale nerecuperabile și epuizabile: solul, resursele minerale.

Agricultura este una dintre primele activități omenești care a introdus modificări însemnate în natură. Ea își are începuturile aproximativ din mileniul al V-lea î. Hr, în câmpia Mesopotamiei și în estul bazinului mediteranean.

Era o agricultură primitivă efectuată cu săpăliga, semănăturile făcându-se în „cuiburi”, fie prin desțelenirea pajiștilor, fie prin defrișarea pădurilor, fie prin incendieri de mici dimensiuni. Foarte repede locul astfel cultivat își pierdea fertilitatea, vegetația invada prin tufișuri și buruieni, pământul era părăsit, defrișându-se un nou lot.

Sistemul era practicat și în țara noastră în neoliticul superior.

O adevărată revoluție a tehnicii cultivării pământului a intervenit abia prin inventarea plugului cu brăzdarul de fier (la noi în perioada dacică). Acest instrument a dus la creșterea substanțială a suprafețelor cultivate, uneori cu implicații majore asupra mediului.

Odată cu creșterea demografică nevoia de hrană s-a mărit și va continua să se mărească, agricultura fiind chemată să contribuie la rezolvarea problemelor ridicate de asigurarea hranei. Ca urmare, dezechilibrele ecologice produse au o gravă repercusiune asupra mediului.

1.2. Problematica mediului înconjurător

Practicarea unor sisteme neraționale de agricultură a determinat deteriorarea mediului înconjurător, poluarea solului, reducerea fertilității lui, diminuarea productivității. Agricultura convențională reprezintă un sistem energo-intensiv din punct de vedere economic, cu potențial de dăunare asupra mediului înconjurător. Una din cele mai grave probleme o reprezintă eroziunea solurilor.

Prin arătură, omul transformă solul în pământuri afânate în care se schimbă condițiile de stabilitate, aerisire, umezire, iar procesele biologice se află în derută totală. Solul devine astfel un corp artificial în mediul natural având alt regim al influenței apelor, alt regim al scurgerilor superficiale, cu posibilități mult mai mari de evaporare, ori de înmagazinare a umidității, de acumulare a substanțelor minerale, etc. de aceea, pe terenurile cultivate agricol, iar eroziunea este mult mai activă (V:Tufescu, 1981).

Perturbarea echilibrului dinamic al solului are consecințe importante pentru evoluția acestuia. Adăugarea unor săruri solubile în sol (prin îngrășăminte minerale sau organice necorespunzătoare), are ca urmare atacarea zestrei organice acumulate a solului și acidificarea.

Folosirea nerațională a îngrășămintelor minerale a dus de cele mai multe ori la poluarea apelor freatice și de suprafață cu nitrați. De asemenea, folosirea pe scară largă a îngrășămintelor și stimulatorilor de creștere a avut drept consecințe colaterale proliferarea unor specii vegetale din rândul buruienilor. Acestea la rândul lor au antrenat o sporire a erbicidelor.

Poluarea datorită erbicidelor se manifestă ca urmare a folosirii timp îndelungat a acestora. Se observă în unele situații distrugerea structurii solului, o diminuarea progresivă a nivelului de carbon organic în orizonturile superficiale ale solului, o înrăutățire a capacității de schimb cationic și a puterii de reținere a apei. Nu trebuie neglijat nici aspectul toxic asupra microflorei și microfaunei din sol (L.Dejeu și colab., 1998).

Folosirea cu prioritate a metodelor chimice de combatere, a dăunătorilor și bolilor ce produc pierderi însemnate, în detrimentul metodelor biologice și fizice, a condus la poluarea chimică a solului și a altor factori de mediu.

Utilizarea extensivă și excesivă, adesea chiar necorespunzătoare a pesticidelor de sinteză, constituie o principală sursă de poluare, cu riscuri serioase pentru sănătatea umană și în plus a condus la un nou neajuns ce compromite însăși rațiunea utilizării lor și anume apariția și dezvoltarea unor specii de dăunători rezistenți la pesticide. Tendința imediată a fost de a spori dozele aplicate pentru a compensa scăderea eficacității pesticidelor (Marioara Ionescu și colab., 1994). Pesticidele reprezintă cea mai periculoasă sursă de impurificare a mediului, prin vastitatea suprafețelor pe care se folosesc și toxicitatea lor (Al.Ionescu, 1991).

Chimizarea agriculturii a fost o formulă sinonimă cu progresul și dezvoltarea, deoarece chimizarea, mecanizarea, irigațiile, procedeele agrotehnicii moderne, au contribuit la creșterea substanțială a produselor agricole.

Însă există din ce în ce mai multe dovezi că utilizarea necorespunzătoare sau exagerată a cestor tehnologii amenință câștigurile obținute în sporirea productivității și creează serioase probleme prin poluarea resurselor și a mediului.

Aplicarea necorespunzătoare și exagerată a irigațiilor poate duce la apariția proceselor de salinizare a solului, la băltirea și scăderea fertilității.

Mecanizarea lucrărilor agricole a determinat apariția fenomenelor de tasare , influențând negativ însușirile fizice, chimice și biologice ale solului.

Prin toate aceste intervenții, în ecosistemele agricole, se modifică în permanență, mult mai rapid decât în ecosistemele naturale, complexele relații de funcționalitate a ecosistemelor existente pe terenurile agricole .

1.3. Principiile agriculturii ecologice

Considerarea terenurilor agricole drept ecosisteme agricole permite ca agricultura să capete apelative noi și să constituie ceea ce numim agricultură ecologică (Al.Ionescu, 1991).

Agricultura ecologică se definește ca folosirea rațională a tuturor mijloacelor științifice moderne, în relațiile pe care le impunem ecosistemului artificial prin dirijarea fluxurilor de energie, informație și materie obținând o productivitate maximă fără a deranja mediul înconjurător.

Pentru o agricultură ecologică, necesitățile de luat în seamă sunt:

– creșterea randamentelor biologice, în special a fenomenului de fotosinteză și utilizarea cu randament crescut a energiei solare;

– menținerea fertilității solului. Acțiunile vizate de agricultura ecologică au ca scop intensificarea activității microbiologice a solului, menținerea și sporirea fertilității acestuia. În domeniul folosirii îngrășămintelor este necesară schimbarea dominației actuale în favoarea îngrășămintelor organice și a composturilor;

– gestiunea solurilor, a apei, controlul bolilor, dăunătorilor și buruienilor trebuie tratate pornind de la principiul ecologic al interrelațiilor și al balanței energetice din ecosistem. Se impune, deci, aplicarea principiilor protecției integrate și anume: tratamentele chimice la nevoie împreună cu aplicarea unor procedee fizice, biotehnice și biologice;

– aplicarea prin alte metode ale mecanizării și irigării;

– integrarea agriculturii în agroecosisteme intensive zonele durabile și competitive.

Agricultura ecologică se poate practica la nivelul fiecărui ecosistem agricol cu întregul arsenal de subtilități științifice, obținând producții mari, o fertilitate mai bună a solului, o calitate ireproșabilă a produselor și un mediu prosper ce înlătură noțiunile de poluare (Al Ionescu, 1991).

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

Care sunt problemele protecției mediului în agricultura convențională?

Enumerați principiile agriculturii ecologice.

CAPITOLUL 2

AGROECOSISTEMELE POMICOLE – ELEMENTE STRUCTURALE ȘI FACTORI DE INFLUENȚĂ

Un ecosistem este prin definiție un sistem, adică un ansamblu de elemente care se găsesc în interacțiune, formând un tot unitar ale cărui proprietăți sunt superioare, sau calitativ altele, decât suma caracteristicilor elementelor constitutive.

Conceptul de ecosistem, introdus de Tansley în 1935, imaginat și prezentat sub numele de microcosmos de către Forbes (1887) și sub numele de holocenoză de către Friederichs (1930) se definește ca „sistemul format din totalitatea ființelor (biocenoză) care locuiesc un anume mediu abiotic omogen din punct de vedere topografic, climatic și biochimic, numit biotop”.

Ecosistemele agricole se deosebesc de cele naturale prin principalii producători de substanțe organică primară (plantele de cultură), prin compoziția florei de buruieni și a faunei și prin natura biotopului (a tipului de sol și a microclimei).

Agroecosistemele constituie unitatea funcțională, amenajată și exploatată în scopul transformării energiei și substanței pentru obținerea de produse biologice utile, superioare cantitativ și calitativ, în condiții de profit.

2.1. Elementele structurale ale agroecosistemului pomicol.

Din punct de vedere ecologic, orice cultură fructiferă constituie un agroecosistem, adică o unitate funcțională a biosferei de transformare a energiei și substanței, subordonată activității economice a omului.

La orice ecosistem natural, agroecosistemul pomicol este alcătuit din biotop și biocenoză.

2.1.1. Biotipul ( grec. bios = viață, topos = loc) este componentul anorganic, mediul abiotic al ecosistemului și cuprinde solul, lumina, căldura, apa, alternanța dintre zi și noapte, etc.. Deci, într-o livadă, biotopul cuprinde toți factorii climatici și edafici.

Biotopul reprezintă partea abiotică a ecosistemelor, caracterizat printr-o omogenitate de structură, topologie, climaterică și biochimică și de apartenență la o anumită unitate administrativă.

Termenul de biotop (Dahl, 1908) indică mediul sau locul de viață al unei biocenoze. Biotopul are rol de factor eliminator asupra biocenozei.

Factorii abiotici se pot grupa în : factori de existență, absolut necesari supraviețuirii (lumină, apă, aer, etc.); factori de influență, ce intervin uneori fără a fi necesari existenței viețuitoarelor (inundații, polei, etc.).

După modul cum acționează, factorii abiotici pot fi direcți, acționând nemijlocit asupra organismelor vii (oxigenul, etc.) și indirecți, care se manifestă prin modificarea modului de intervenție al altor factori (umiditate, vânt, etc.).

Lumina are un important rol ecologic, deoarece prin declanșarea fenomenului de fotosinteză este cea care dă productivitate ecosistemelor. Prin durată, intensitate și lumina sa de undă are o funcție informațională și una energetică, ambele cu roluri importante în interrelațiile populațiilor din biocenoză și bilanțul energetic de materie și informație.

Cantitatea de precipitații primită, ca și repartizarea precipitațiilor de-a lungul unui an, au importanță deosebită asupra distribuției speciilor și structurii ecosistemelor (Al. Ionescu și colab., 1989).

Factorii climatici influențează în complex, între ei existând o interdependență strânsă; intensitatea unuia poate mări exigențele față de alt factor. Exemplu: în condiții de temperatură crescută, exigențele plantelor față de apă sunt mai mari. De aceea, noțiunea de optim pentru un anumit factor are o valoare relativă ce depinde de intensitatea tuturor celorlalți factori.

Optimul variază în pomicultură chiar și în timpul ciclului anual. În funcție de această variație, se pot determina anumite perioade critice, ce se caracterizează prin exigențe mari față de unul sau mai mulți factori. Insuficiența factorilor în perioada respectivă nu poate fi suplinită de existența lor într-o altă perioadă din viața plantei.

Recolte mari de fructe și de calitate se pot obține acolo unde conjunctura factorilor se înscrie în zona optimă corespunzătoare exigențelor soiurilor. Acest deziderat se realizează mai ales dacă planta este cultivată în locul de origine. Uneori, însă, factorii climatici diferă de la un an la altul, chiar și în zona de origine. De ceea, intervenția pentru realizarea condițiilor optime de cultură este sarcina cultivatorului.

2.1.2. Biocenoza (grec. bios = viață, koinotes = comunitate) sau comunitatea de viață este componentul organic al ecosistemului și cuprinde populațiile tuturor speciilor vegetale și animale existente într-un biotop, într-o epocă determinată, populații ce trăiesc în relații trofice și chorologice stabile.

Termenul de biocenoză a fost introdus pentru prima dată de Karl Mobius în 1877, care definea biocenoza ca „o grupare de ființe vii, corespunzând prin poziția sa, prin numărul de specii și de indivizi la anumite condiții de mediu, grupare de ființe legate printr-o dependență reciprocă și care se mențin prin reproducere într-un anumit loc și în mod permanent”.

Din punct de vedere sistemic, biocenoza este un sistem deschis, supraindividual, au autoreglare proprie. După originea lor, biocenozele sunt : naturale, semiartificiale și artificiale.

Biocenozele naturale sunt comunități biologice în care nu a intervenit omul. Biocenozele semiartificiale cuprind comunități biologice în acre omul a intervenit profund, dar care mai păstrează unele specii din biocenozele naturale. Exemplu: culturi agricole, bazine acvatice amenajate, etc. biocenozele artificiale sunt constituite în întregime de om. După modul de viață, biocenozele pot fi: terestre sau acvatice, iar după stadiul în care se află la un moment dat: tinere, mature, senescente.

Populația este alcătuită din toți indivizii aparținând unei specii și care ocupă un teritoriu dat.

În agroecosisteme, omul modifică și simplifică relațiile trofice dintre populații, favorizând o parte dinte producătorii autotrofi (planta cultivată) și limitând consumatorii și producătorii autotrofi inutili omului (buruienele). Omul intervine și în privința legăturilor chorologice, căutând să asigure fiecărui individ spațiul necesar în mod uniform (distanțe de plantare) și având tendința de a ocupa terenul cu o populație ce aparține unui singur soi. Competiția dintre populațiile se formează comunitatea și chiar dintre indivizi, este în acest caz dirijată de om. Ca urmare, conexiunile ce se instalează între componenții biocenozei se caracterizează prin complexitate redusă și sunt relativ stabile. În acest caz, agroecosistemul este mai puțin stabil decât cel natural, mai sensibil la acțiunea unor factori negativi și poate fi menținut numai prin lucrări culturale datorate intervențiilor omului.

În agroecosistemele pomicole, omul intervine în sensul uniformizării culturii, atât ca vârstă cât și în privința particularităților indivizilor ce o compun. Ca urmare, în competiția intraspecifică pentru factorii de vegetație, care crește pe măsura sporirii populației, se pot distinge 2 etape:

– diminuarea producției individuale fără reducerea producției /hectar,

– scăderea producției la hectar, datorită creșterii concurenței din cadrul populației, resursele biotopului devenind insuficiente pentru numărul mare de indivizi, iar secrețiile radiculare reciproce inhibante se fac simțite puternic.

2.2. Proprietățile și funcțiile agroecosistemului pomicol.

Particularitățile ecosistemelor agricole (pomicole) sunt grefate pe caracterele esențiale ale ecosistemelor naturale. Ele constau în integralitatea, autostabilizare, autoorganizare, ierarhizare, finalitate.

Este prezent, de asemenea, caracterul informațional; de exemplu: informația privind existența fenomenelor de secetă se transmite prin soluția solului și prin aerul atmosferic. Reglarea se efectuează de către om, dar există și o autoreglarea paralel cu aceasta.

Este prezent și caracterul istoric; bioproductivitatea ecosistemelor agricole are caracter istoric: cunoscând istoricul solelor se poate estima potențialul lor productiv (Al. Ionescu, 1991).

Integralitatea unui sistem reprezintă trăsăturile noi ale sistemului rezultate din interacțiunea componentelor sale. Acesta prezintă însușiri pe care nu le găsim în componentele luate separat.

Pomii și arbuștii fructiferi sunt compuse din 2 categorii de organe : aeriene, cele situate deasupra nivelului solului și subterane, cele situate în pământ. Și unele și altele au o alcătuire specifică și îndeplinesc anumite funcții, dar împreună formează un organism viu, de sine stătător, capabil să-și asigure prin mijloace proprii existența și să dea producții pornind de la materia minerală nevie. Organele aeriene captează din aer unele elemente și energia solară, organele subterane iau din sol altele, care fiind prelucrate împreună în interiorul plantei dau naștere la substanța organică fără de care viața nu ar exista.

Înmulțirea vegetativă practicată la scară largă în pomicultură este altoirea. Prin această metodă, noii indivizi se obțin prin îmbinarea unor plante întregi (puieți, marcote, butași) cu alte plante întregi sau organe vegetative (muguri, lăstari, ramuri), de la 2 sau 3 indivizi cu însușiri biologice diferite, în vederea obținerii unei singure plante capabile de viață independentă.

Planta cu rădăcini pe care se altoiește poartă denumirea de portaltoi sau hipobiont și din el se formează sistemul radicular al plantei (când altoirea se face la colet) sau sistemul radicular și o parte din trunchi (când altoirea se face la nivelul coroanei). Planta sau porțiunea de plantă ce se îmbină pe portaltoi poartă de numele de altoi sau epibiont și aparține soiului valoros ce trebuie multiplicat.

Prin cuplarea portaltoiului (subsistem) cu altoiul (subsistem), rezultă un biosistem integrat, un întreg organic ce nu se reduce la însumarea părților ci are proprietăți noi generate de interacțiunea lor. Biosistemul pomicol are de îndeplinit un anumit program genetic format dintr-o anumită succesiune de creștere și rodire.

Uneori, însă, factori perturbatori, aleatori ai mediului ambiant, se opun la îndeplinirea acestui program. W. Cannon arată că organismele vii au proprietatea de a menține într-un echilibru dinamic constanta mediului intern indiferent de perturbațiile mediului. Această proprietate de păstrare a unei stări cu ea însăși, este numită homeostazie (grecescul homoios = asemănător, stasis = stare). După Soran (1981) se cunosc următoarele mecanisme homeostatice : hidric, ionic și termic.

Homeostazia (menținerea între limite apropiate a constantelor biologice) se realizează cu ajutorul mecanismului de autoreglare (feedback). În codul genetic există anumite gene reglatoare implicate în funcția de autoreglare, precum și enzime reglatoare a sintezei proteinelor.

Mecanismul de feedback permite corectarea erorilor produse, intervenind asupra pomului cu măsuri agrofitotehnice. Mecanismul de feedbefore (regalare înainte), însă, permite prevenirea unor erori ce nu ar mai putea fi corectate. Autocontrolul menține sistemul într-o stare relativ stabilă, într-un anumit echilibru dinamic. Această stare aparent staționară se realizează printr-un aflux continuu de substanță și energie, căruia îi urmează (sau are loc concomitent), datorită catabolismului, o eliberare de energie și de materie.

În agroecosistemele pomicole, în vederea pregătirii pomilor pentru iarnă, spre sfârșitul perioadei de vegetație, crește conținutul în substanță uscată , amidon și apă legată și se observă o capacitate mai mare a frunzelor și ramurilor de reținere a apei. Măsuri tehnologice de tip preventiv (feedbefore) se pot considera efectuarea de tratamente fitosanitare preventive, executarea de tăieri raționale, etc.

Autostabilizarea (autoreglarea) la perturbațiile mediului extern, variază în funcție de specia pomicolă, soi, portaltoi și fenofază. Temperatura este unul din factorii de vegetație ce condiționează toate procesele de transformare și circulație a substanțelor în organismul vegetal și mediul înconjurător al acestuia, precum asimilația, respirația, transpirația, parcurgerea fenofazelor de creștere și fructificare, începerea și încetarea vegetației, căderea frunzelor, mișcarea apei în sol și plantă, etc.

Mecanismul de autoreglare este mai fragil în cadrul fenofazei de înflorire, producțiile de fructe fiind uneori compromise datorită accidentelor climatice din această perioadă.

Excesul de apă nu este suportat de marea majoritate a speciilor pomicole, dar cele mai sensibile s-au dovedit a fi cireșul altoit pe cireș sau mahaleb, caisul altoit pe zarzăr și piersicul altoit pe migdal și franc.

Lumina este factorul ce condiționează viața plantelor verzi, fiind absolut necesară declanșării procesului de asimilare a carbonului. Cerințele față de lumină depind în primul rând de specie, iar în cadrul speciei de informația ereditară a soiului, dar este condiționată și de alți factori, cum ar fi: vârsta, fenofază, tipul de livezi, etc. Pomii tineri, în perioada de creștere, cer mai multă lumină decât în perioada de rodire, iar în funcție de fenofază, în timpul creșterii intense a lăstarilor și maturării fructelor, cerințele sunt mai mari decât în perioada dezmuguritului (Sonea, 1968).

Ierarhizarea. Există o ierarhie a sistemelor, o dispunere a lor în scară. Ierarhie înseamnă și integrarea unui sistem în câmpul de acțiune al altui sistem, realizarea unei corespondențe reciproce, a coadaptării și contopirii funcționale într-o organizare unitar-integrală (Schmal Hausen, 1968).

În ecosistemele pomicole, ierarhizarea se regăsește în arhitectura coroanei. Etajarea naturală (cireș) sau artificială, obținută prin conducerea sistemelor de coroană (piramidă, palmetă, fus tufă, ax vertical, vas, etc.) datorită intercondiționării ramurilor, determină a stare de echilibru morfofiziologic.

Prin dirijarea creșterii, coroanele sunt mai bine luminate, ramurile sunt mai bine consolidate, încât nu se rup sub greutatea fructelor, producțiile sunt mai mari și fructele de calitate superioară, iar îmbătrânirea pomilor este mult întârziată.

Prin această intervenție se stabilește o ierarhizare spațială a ramurilor și rădăcinilor, precum și una diacronică, temporală (ramuri cu diferite biotimpuri). Tăierile însoțite și de alte măsuri agrofitotehnice, determină apariția în coroană a unor noi relații ierarhice între stările de creștere, rodire și temporale, fapt ce evidențiază caracterul sistemic al pomului.

Autoorganizarea este capacitate sistemului de a realiza o anumită structură. La pomi, ca și la celelalte plante, diferite organe în dezvoltarea lor sunt corelate între le. Creșterea părții aeriene este strâns legată de creșterea sistemului radicular. Un alt exemplu îl constituie corelația dintre creștere și dezvoltare, dintre lăstari și muguri, fertilitatea lăstarilor, diversitatea calitativă a mugurilor și gradul de inducție florală în ciclul anual al pomilor.

Finalitatea. Recoltarea fructelor este operația ce finalizează complexul de măsuri agrotehnice aplicat în livadă. Pomul este un sistem cu scop. Producția de fructe reprezintă, deci, rezultanta sintezei biologice superioare a mulțimilor de stări interne (Negoiță, 1980).

2.3. Factorii ce influențează agroecosistemele pomicole.

Creșterea și fructificarea speciilor pomicole se desfășoară sub influența a două grupe de factori și anume: ereditari și ecologici. Concordanța dintre cerințele ereditare și factorii de mediu, constituie condiția esențială a eficacității economice ridicate în pomicultură.

Elementele mediului abiotic exercită influențe asupra organismelor din natură de valori și importanță diferite. O primă categorie a acestor factori, cum ar fi anotimpurile, mareele, inundațiile, curenții de aer, impun o adaptare și limite de toleranță largi populațiilor ce alcătuiesc biocenoza.

O a doua categorie (exemplu: temperaturile extreme ce depășesc cu mult media multianuală) se caracterizează prin variații neregulate, variații ce devin factori limitanți capabili să reducă în mod drastic numărul indivizilor unei populații, mergând până la eliminarea speciei sau crearea unor genotipuri diferite.

Impactul pe care factorii abiotici îl pot avea asupra viețuitoarelor, poate fi rezumat astfel:

eliminarea unor specii din teritoriu, ale căror caracteristici climatice și fizico-chimice nu le sunt favorabile,

influențează repartizarea lor geografică,

favorizează apariția de modificări adaptive.

Factorii climatici prezintă importanță pentru evoluția și compoziția biocenozelor. Temperatura determină adaptări morfologice, iar preferințele termice impun repartizarea diferită a speciilor pomicole (specii puțin pretențioase, specii cu cerințe medii, specii cu cerințe foarte mari). Fiecare specie și chiar fiecare soi are exigențe specifice, ca urmare temperatura are o acțiune limitativă privind răspândirea speciilor și soiurilor în condițiile climatice din țara noastră.

Temperatura determină activitatea de ansamblu a biocenozelor și condiționează structura calitativ – populațională a acestora, contribuind la stabilitatea și instabilitatea ecosistemelor. Temperatura se caracterizează printr-o gamă permanentă de variații. Procesele vitale se desfășoară cu intensitate maximă la temperatură optimă, depășirea limitelor de toleranță (inferioară, superioară) ale temperaturii pentru unele specii determină eliminarea lor și poate deveni factor limitant când oscilațiile ei depășesc anumite valori.

Lumina are în ecosistem o funcție informațională și una energetică cu roluri deosebite în interrelațiile populațiilor din biocenoză și în bilanțul energetic de materie și informație.

Lumina, fiind un factor important în realizarea unor producții cât mai apropiate de nivelul potențialului biologic al speciilor și soiurilor, se impune ca amplasarea acestora să se facă în bazine pomicole diferite în funcție de cerințele acestora față de acest factor.

Apa (umiditatea), ca factor ecologic, reprezintă componentul esențial al materiei vii, participând la toate procesele fiziologo-biochimice. Apa fiind un factor indispensabil în activitatea vitală a organismelor, constituie un factor limitativ pentru unele specii și soiuri pomicole. Repartizarea diferită a precipitațiilor în cursul perioadei de vegetație impune amplasarea diferită a speciilor și soiurilor de pomi și arbuști fructiferi pe teritoriul țării noastre în funcție de cerințele specifice față de umiditate, de precipitații, temperatura medie anuală din perioada de vegetație, toate acestea fiind într-o strânsă interdependență.

Factorii geologici, edafici, geografici. Permit să luăm în considerare orice amănunt de microclimat. La aceiași latitudine și aceiași longitudine, altitudinea determină condiții climatice deosebite cu influențe remarcabile asupra biocenozelor.

Favorabilitatea unei zone pentru pomicultură scade odată cu creșterea altitudinii, datorită faptului că temperaturile medii scad cu cca 0,60C pentru fiecare 100 m altitudine (Gh.Amzăr, 1977). Altitudinea întârzie coacerea fructelor, care rămân necolorate și fade. Studiile pedologice ale solurilor sunt obligatorii pentru înființarea plantațiilor pomicole și trebuie să furnizeze date cu privire la grosimea solului și a orizonturilor, asupra texturii și structurii, a altor straturi compacte sau de altă natură (pietriș, piatră de var, argile compacte, straturi impermeabile, etc.). Pe baza acestor studii vor fi excluse de la plantare solurile subțiri, cu bolovani, pietriș, cele argiloase grele și cu exces de umiditate.

În ceea ce privește relieful, nu se recomandă înființarea de plantații pomicole pe terenurile cu pantă neuniformă, situate pe marne, dispuse alunecării, pe văile înguste și în depresiuni unde se adună aerul rece în perioada de primăvară sau aerul cald și umed din perioada de vară.

Factorii mecanici (curenți de aer, cursuri de apă, etc.) pot modela biotopul și prin interrelație, biocenoza.

Acțiunea vântului asupra ecosistemelor este directă sau indirectă. Acțiunea directă a vântului poate provoca remodelări ale reliefului (prin activitatea de transport), poate provoca fenomene de eroziune, dar este de asemenea, un polenizator eficace la unele plante anemofile (alun, nuc, castan).

Vânturile puternice sunt totdeauna nefavorabile, deoarece sub acțiunea lor mecanică se produc pagube în plantațiile pomicole (ruperea frunzelor, fructelor, ramurilor, pomilor sau chiar dezrădăcinarea). Iarna, vânturile puternice accentuează efectul negativ al temperaturilor scăzute, sporind pagubele produse de ger.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

Definiți ecosistemul.

Ce este biotopul și care sunt factorii care îl influențează?

Prin ce se deosebesc ecosistemele agricole de cele naturale?

Ce este biocenoza și care sunt caracteristicile ei în agroecosistemele pomicole?

Care sunt proprietățile și funcțiile agroecosistemelor pomicole?

Cum se manifestă integralitatea în cazul agroecosistemelor pomicole?

Dați exemple de procese de autoreglare în agroecosistemele pomicole.

Care sunt factorii ce influențează agroecosistemele pomicole?

Ce impact pot avea factorii abiotici asupra biocenozelor pomicole?

În ce mod influențează factorii climatici evoluția și compoziția biocenozelor?

Cum influențează factorii geologici, edafici și geografici biocenozele în agroecosistemele pomicole? Dar factorii mecanici?

CAPITOLUL 3

FACTORII PERTURBATORI AI FUNCȚIONĂRII AGROECOSISTEMELOR POMICOLE ȘI PROBLEMATICA PROTECȚIEI MEDIULUI

Ecologia reprezintă o rețea de raporturi între organismele vii; ea constă în interacțiunea dintre acestea și mediul înconjurător. Prin activitatea din agricultură, omul exercită o influență asupra acestei interacțiuni, cu multiple implicații și folosind o diversitate de mijloace.

Starea de sănătate a unui sistem agricol, este dată de echilibrul său intern instaurat prin mijlocirea omului, care, prin intervențiile sale reglatoare trebuie să asigure o producție maximă prin folosirea optimă a factorilor naturali în condițiile conservării calității mediului înconjurător.

O plantație pomicolă reprezintă un ecosistem creat de om. Fiecare agroecosistem pomicol reprezintă o biocenoză ce include omul, planta, animalele, insectele și microorganismele, în strânsă interrelație cu factorii cosmoatmosferici, de relief și sol.

Pomicultura, prin mecanizare și chimizare, a dobândit tot mai mult caracterul unei îndeletniciri de factură industrială, îndepărtându-se în mare măsură de condițiile regeneratoare ale biosferei.

Agroecosistemele pomicole au urmat o direcție ascendentă de intensivizare, amplificându-se cele 3 fluxuri fundamentale caracteristice oricărui ecosistem:

– energetic, prin introducerea în agroecosistem a energiei furnizate de combustibili fosili, suplimentară față de energia solară și cea de origine animală și umană;

– de substanțe, prin atragerea în circuitele biogeochimice a fertilizatorilor și pesticidelor;

– informațional, prin modificarea fondului de informații în care se află concentrate progresele științei și tehnologiei.

În procesul de intensivizare a pomiculturii s-au manifestat și unele aspecte negative, toate derivând din abaterea tehnologiilor de cultură de la legile ce trebuie să guverneze raporturile armonioase dintre om și natură.

Astfel, scăderea diversității ecologice din plantațiile pomicole până la nivel de monocultură își găsește reflectarea în perturbarea echilibrului biocenotic, constând în slăbirea capacității de autoapărare și autorefacere ale naturii. Degradarea capacității de autoreglare activă a agroecosistemului pomilor a făcut necesară intervenția omului, de cele mai multe ori prin măsuri tehnologice dezechilibrante ecologic, cu consecințe directe asupra degradării mediului (lucrări de întreținere a solului, protecției fitosanitare chimică, etc.).

3.1. Degradarea mediului în agroecosistemele pomicole

În context, principalele probleme ce cresc riscul degradării mediului în agoecosistemele pomicole, sunt:

1. Cultura unui număr restrâns de soiuri de înaltă productivitate, slab rezistente la agenți patogeni, dăunători și la condițiile de stress, de unde rezultă energointensivizarea tehnologiilor de cultură, ale cărei consecințe negative se manifestă prin:

– creșterea vulnerabilității genetice mai ales patologice și ecologice a soiurilor;

– sporirea consumurilor tehnologice energomateriale, adesea poluante;

– creșterea vulnerabilității entomopatogene a soiurilor;

– creșterea consumului suplimentar de energie biologică neagroproductivă în reacțiile compensatoare pentru depășirea stresurilor datorate condițiilor fluctuante ale mediului și degradării solului;

– îngustarea arealelor geografice de cultură.

2. Monocultura, având drept consecințe negative:

– oboseala solului sub toate formele ei de manifestare;

– scurtarea duratei de funcționare economică a livezilor;

– incapacitatea mecanismelor biosferei de a asigura neutralizarea în timp util a gradului înalt de încărcătură cu factori antropogeni de aceiași natură și tip.

3. Mobilizarea și tasarea exagerată a solului prin trecerea repetată a agregatelor mecanice în timpul vegetației pe fiecare interval dintre rândurile de pomi, ale căror consecințe negative sunt.

– puternice perturbări fizice, chimice și biologice în sol;

– descompunerea rapidă a substanțelor organice cu stânjenirea humificării;

– sărăcirea solului în microfaună;

-degradarea structurii, urmată de eroziune;

– creșterea necesității de afânare a unui sol fără stabilitate, colmatat după fiecare ploaie, ce face crustă ori de câte ori este supus insolației.

4. Intensificarea folosirii îngrășămintelor chimice și a erbicidelor, având drept consecințe negative:

– pierderi mari de substanțe nutritive, uneori poluante (nitriți, nitrați);

-pierderi mari de erbicide (peste 60%) ce nu intră în contact cu buruienile;

– cheltuieli energetice nereciclabile din ce în ce mai mari;

– stânjenirea proteosintezei maxime, cu dezvoltarea paraziților și bolilor, mai ales la fructe în depozitele de păstrare;

– creșterea riscului de poluare a mediului (solului, apei).

5. Intensificarea fitoprotecției sanitare chimice (15-20 tratamente anual) ale căror consecințe negative sunt:

– pierderi mari de substanțe pesticide ce merg până la 99%, răspândindu-se în mediu ca substanțe biocite;

– puternice dezechilibre biocenotice mai ales la nivele trofice ce nu sunt exploatate direct, cum sunt fitofagii și zoofagii – indispensabili echilibrului în fitoprotecție, precum și componentele descompunătorilor – de neînlocuit în circuitul materie;

– sporirea necesității tratamentelor;

– cheltuieli energetice din ce în ce mai mari;

– creșterea pericolului de poluare chimică a aerului, solului și apei.

6. Degradarea resurselor de sol prin intervenții tehnogene pentru amenajarea terenului destinat înființării de plantații pomicole, manifestată prin:

– degradarea ofertei pedotopului;

– înlăturarea stratului fertil al solului;

– scoaterea la suprafața solului a unor orizonturi nocive pentru plante;

– înrăutățirea hidrologiei și a regimurilor de apă, aer, temperatură, etc.

3.2. Măsuri de ameliorare a mediului în agroecosistemele pomicole

s-a constatat că sistemele de cultură intensive măresc riscul producerii de perturbații în echilibrul ecologic al ecosistemelor. De aceea, este necesară remodelarea ecologică a actualului tip de progres în pomicultură, care să asigure protecția mediului înconjurător. Aceasta nu trebuie să însemne sisteme tradiționale de cultură , ci dimpotrivă, practicarea unor tehnologii moderne, bazate în mai mare măsură pe randamentele proceselor biologice, pe virtuțile fenomenului de fotosinteză și utilizarea cu randament crescut a energiei solare, pe calitatea fenomenului de descompunere și humificare, pe fertilizarea preponderent organică și cultura de plante asociate de acoperire pedoameliorative în livezi, pe sisteme integrate de prevenire și combatere, preponderent biologice, pe aplicarea prin alte metode a mecanizării și irigării, în final, pe integrarea pomiculturii în agroecosisteme intensive zonale durabile și competitive (C.Budan, 1994).

Pentru aceasta se impune extinderea cultivării soiurilor cu rezistență la atacul agenților patogeni, la condițiile de stres, soiuri care cultivate în zone ecologice diferite să permită exprimarea la maxim a potențialului genetic cu care este înzestrat soiul, în special din punct de vedere productiv.

Fertilizarea în pomicultura ecologică trebuie să se bazeze pe îngrășămintele organice, cu limitarea folosirii îngrășămintelor minerale numai pentru echilibrarea nutriției minerale în funcție de cerințele speciilor și bilanțul elementelor minerale din sol.

Intervenția asupra solului în plantațiile pomicole sunt destul de numeroase. Acestea implică întreținerea solului, dar și un număr destul de mare de terenuri a agregatelor, pentru efectuarea lucrărilor de fertilizare, combaterea agenților patogeni. Pentru a preveni aceste fenomene negative, se impune separarea în plantațiile pomicole a unor alei de trafic destinate numai trecerilor agregatelor, astfel încât numărul de intervenții mecanice asupra solului să fie minim. Prin aplicarea combaterii integrate, prin îmbinarea rațională a mijloacelor chimice cu cele biologice, folosirea metodelor fizico-mecanice și agrotehnice, permit reducerea poluării mediului.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

Care sunt principalele probleme ce cresc riscul degradării mediului în agroecosistemele pomicole?

Ce consecințe negative are cultura unui număr restrâns de soiuri, slab rezistente la agenții patogeni și factorii de stres?

Ce consecințe negative are monocultura în cadrul agroecosistemelor pomicole?

Care sunt consecințele negative ale lucrărilor repetate asupra solului și a fitoprotecției chimice?

CAPITOLUL 4

ZONAREA ȘI MICROZONAREA AGROECOLOGICĂ CORESPUNZĂTOARE VALENȚEI ECOLOGICE A SORTIMENTULUI

4.1. Definiție, importanță

Speciile și soiurile de pomi și arbuști fructiferi s-au format în anumite condiții de climă și sol, definindu-și în decursul timpului cerințele față de factorii de mediu. Cunoașterea cestor cerințe este necesară pentru stabilirea zonelor favorabile pentru o anumită specie și soi. Fără cunoașterea acestor cerințe, nu se pot obține rezultate eficiente în producție.

Deși sunt înmulțite vegetativ și au ereditate relativ stabilă, soiurile manifestă un anumit grad de plasticitate ecologică, adică se pot adapta într-o oarecare măsură și la alte condiții de mediu diferite de acelea în acre s-au format. Datorită marii diversități a condițiilor pedoclimatice de la o zonă la alta, nu se cunosc soiuri care să se comporte bine pretutindeni, așa zisele „soiuri universale”. Există, însă, „soiuri cosmopolite” ce se cultivă cu rezultate aproape la fel de bune în zone diferite (Jonathan și Golden delicious la măr, Williams la păr, etc.). Sunt însă specii la care sortimentul este specific fiecărei zone de cultură, alcătuit în general din soiuri formate în acele condiții. Așa de exemplu- nucul, la care plasticitatea ecologică este redusă.

Zonarea în pomicultură se referă la repartizarea speciilor și grupelor de soiuri pe teritoriul țării, în funcție de condițiile ecologice generale, altitudine, poziție geografică și orografică, etc.

Microzonarea este o operațiune mai complexă ce implică o cunoaștere detaliată a condițiilor locale micropedologice și microclimatice, într-o situație corectă, determinată de prezența unor versanți, expoziții, râuri, complexul sol-subsol, etc.

În activitatea de zonare și microzonare, trebuie să se țină seama nu numai de datele înregistrate ci și de experiența ce există în zonă, bazinul sau centrul pomicol respectiv, de rezultatele biologice și economice obținute.

4.2. Factorii de influență

Zonarea pomiculturii trebuie, deci, să se bazeze pe o interpretare justă a relațiilor de interdependență dintre climă, sol și plantă (soi). Dintre factorii climatici pentru delimitarea zonelor pomicole se iau în considerare : temperaturile medii anuale, precipitațiile, direcția și intensitatea vânturilor, frecvența gerurilor și a brumelor, nivelul minim pe care îl pot atinge temperaturile, etc.

Elementele de climă și tehnologie acționează simultan supra proceselor biologice și recoltei, ceea ce impune studiul corelării lor pentru a determina influența continuă a acestor factori la obținerea nivelelor planificate de producție la pomi (Creola Mănescu și colab., 1975). Clima, cu toți factorii ei (lumina, căldura, apa, curenți de aer) fiind cel mai puțin influențată de om, ea trebuie temeinic studiată în cadrul lucrării de zonare. Analiza climei trebuie să conducă la evidențierea factorilor limitativi pentru cultura fiecărei specii pomicole, eventual pentru un anumit grup de soiuri (exemplu: temperatura din fenofaza înfloritului și fecundării, frecvența temperaturilor scăzute sub limita de rezistență a plantelor, atacul de grindină, etc.)

În funcție de latitudine, altitudine, expoziție, condițiile de microclimă, etc., în fiecare zonă se realizează în cursul perioadei de vegetație o anumită sumă de temperaturi ce poate fi suficientă pentru unele specii și soiuri, dar insuficientă pentru altele.

Media anuală a temperaturilor oferă, de asemenea, informații importante. Se știe că localitățile cuprinse între izotermele 9 și 10 0C oferă condiții prielnice majorității speciilor fructifere de climat temperat, fiind considerate optime (din punct de vedere al temperaturii) pentru măr, păr, gutui, prun, cireș, vișin, nuc.

Zonele cu mai puțină căldură, cuprinse între izotermele 8 și 9 0C sunt favorabile pentru măr, vișin, alun, arbuști fructiferi, nuc și soiuri de prun puțin pretențioase față de căldură (Gras românesc, Vinete românești). Între izotermele de 10-11,5 0C găsesc condiții optime speciile migdal, cais și piersic.

Nevoile de căldură ale pomilor pentru parcurgerea fenofazelor se determină prin calcularea sumei gradelor de temperatură activă, ce se obține prin însumarea temperaturilor medii zilnice ce depășesc pragul biologic la speciei. Pornirea în vegetație și creșterea pomilor primăvara, începe când se atinge un anumit grad de temperatură, numit „prag biologic”. „Pragul biologic” sau „zero biologic” este caracteristic pentru fiecare specie. La pomi pragul biologic este 6-8 0C, iar la arbuști de 4-5 0C.

În stabilirea zonelor de cultură a diferitelor specii și soiuri, se urmărește și satisfacerea cerințelor față de factorul lumină. Satisfacerea cerințelor față de lumină are influență favorabilă asupra tuturor proceselor vitale ale pomilor. Speciile fructifere cultivate în climatul nostru fac parte din grupa plantelor fotofile, fiind pretențioase față de lumină.

În general, în zonele în care ceilalți factori climatic sunt favorabili pomiculturii, rar lumina constituie factorul limitativ, ea depășește nevoile celor mai exigente specii pomicole, existând un „surplus de lumină” ce nu este folosit de plante, surplus ce justifică speranțele de sporire a randamentului la hectar printr-o mai bună utilizare a luminii.

Apa are un rol deosebit în viața plantelor, cerințele speciilor față de aceasta fiind diferite. Totuși apa nu constituie factor limitativ, lipsa ei putând fi substituită prin irigare.

Revenind la diagrama climatică a domeniului românesc și privind pe ea limitele în cadrul cărora anumite plante pot crește (limite biologice) și fructifica sau da o producție demnă de luat în considerație din punct de vedere economic, se obțin imagini diferite de la o plantă la alta și chiar de la un soi la altul (Teaci și colab., 1973).

Factorilor edafici (sol, subsol, pânza de apă freatică) trebuie acordată , de asemenea. O atenție specială. Solul și subsolul vor fi cercetați pentru fiecare situație în parte (la baza, mijlocul și vârful versantului, în microdepresiuni, în porțiuni colmatate).

Factorii de sol, exprimați ca parametrii de caracterizare a relațiilor sol-plantă, sunt numeroși la plantele pomicole, dar la alegerea terenurilor se folosesc numai cei esențiali. Aceștia se referă la adâncimea de apariție a orizontului cu carbonați și conținutul de carbonat de calciu (CaCO3) activ în grosimea solului explorată de sistemul radicular, grosimea solului și volumul de sol fără schelet și adâncimea de apariție a orizonturilor sărăturate inclusiv intensitatea salinizării și alcalizării, condițiile din sol, reacția și oboseala solului (N.Voiculescu, 1999).

Prezența carbonaților de calciu asociați cu alți carbonați, determină riscul apariției clorozei ferocalcice în viitoarele plantații, care odată apărută fie sunt necesare costuri suplimentare pentru tratament și obținerea de producții reduse, fie se defrișează.

Reacția solului este un element important de care trebuie să se țină seama. Cerințele speciilor pomicole față de acest element sunt diferite.

Solurile la care pH depășește 8,7 sunt considerate saline sau alcalice, iar la care pH scade sub 5,8 sunt considerate acide,

Înclinarea, uniformitatea și expoziția versanților, intensitatea procesului de eroziune de suprafață și adâncime, alunecările de teren, sunt de asemenea, criterii ce trebuie luate în seamă la alegerea terenurilor.

În acțiunea de zonare trebuie avute în vedere criteriile de ordin tehnic (alegerea soiurilor și portaltoilor pentru diferite tipuri de plantații) și economic (direcții de producție, gradul de competivitate, gradul de solicitare, tendința de consum).

Alături de toți acești factori, principalul indicator de care se ține seama pentru amplasarea unei specii sau soi într-o zonă sau alta, este nivelul producțiilor ce se pot realiza, regularitatea lor de la un an la altul și calitatea fructelor. De exemplu: soiurile de prun Agen și Anna Spath dau rezultate foarte bune în zonele colinare și de câmpie, bine însorite , cu veri calde. Aceleași soiuri la altitudini de peste 550-600 mm dau producții mici, de calitate inferioară, fructele nu ajung uneori la maturitatea deplină. La aceste altitudini, se comportă bine soiurile de prun Gras românesc și Vinete românești, mai bine adaptate la zonele cu umiditate mare și căldură moderată.

La măr, soiurile de vară dau rezultate bune la câmpie, iar cele de iarnă sunt mult mai bine adaptate în zona dealurilor. Sunt soiuri de măr ce dau producții mari, de calitate satisfăcătoare la altitudini de 800-1000 m, ca de exemplu soiurile Kalther de Boemia, Wagener premiat și în mai mică măsură Idared și Delia.

Soiul de păr Williams , deși se poate cultiva cu rezultate foarte bune din câmpie până în zonele înalte, la altitudini de 800-840 m (Bilcești- Argeș), produce fructe de cea mai bună calitate în zonele de câmpie (București) și colinare (Ștefănești – Argeș). Dacă este cultivat în zone cu veri răcoroase, fructele acestui soi se coc inegal, iar pulpa are tendința să se prăbușească înainte ca pielița să atingă coloritul specific coacerii (Gr.Mihăescu, 1998).

Această diferențiere se datorează faptului că fiecare din ele s-au format în anumite condiții de mediu. În procesul de formare ele s-au adaptat la aceste condiții și pentru a-și păstra însușirile și caracteristicile specifice au nevoie de aceste condiții.

Se consideră că nu există „soiuri universale” valoroase pentru toate zonele de cultură ale unei specii. O serie de factori (genetici și ecologici) puțin cunoscuți sau greu dirijabili, capacitatea de adaptare, producția și calitatea fructelor unui soi într-o zonă dată, face ca acesta să fie productiv într-o zonă și slab productiv în alta. Sunt puține soiuri ce dau rezultate similare, calitativ superioare în mai multe zone. În general, fiecare soi dă rezultate optime numai într-o anumită zonă, deși soiurile dispun de complexe de gene ce le asigură multe posibilități de adaptare.

Folosind criterii de climă, sol, relief, etc. , precum și lucrările de raionare (1956) și microraionare (1965), N. Constantinescu și D. Teaci (1967) împart țara noastră în 13 regiuni pomicole : 5 regiuni pomicole sunt situate în cadrul ecosistemelor din dealurile subcarpatice și a piemonturilor, 3 în ecosistemele din podișuri și platforme, 4 în ecosistemele de șes și coline, iar una în ecosistemul din zona inundabilă a Dunării și Deltei.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

Definiți zonarea și microzonarea.

Care este importanța acestor acțiuni?

Pe ce criterii trebuie să se bazeze zonarea pomiculturii ?

Ce rol are clima în acțiunea de zonare și microzonare?

Care sunt factorii edafici ce se au în vedere la zonare?

Care sunt factorii de sol esențiali de acre se ține seama la alegerea terenurilor?

Ce alte criterii trebuie avute în vedere în acțiunea de zonare?

Câte regiuni pomicole sunt în țara noastră? Denumiți-le.

CAPITOLUL 5

TEHNOLOGIILE INTENSIVE ȘI DEGRADAREA MEDIULUI

Problemele ce stau în fața agriculturii sunt generate de necesitatea sporirii continue a producției de alimente și materii prime pentru industrie. O cale tradițională de creștere a producției agricole a constituit-o mult timp extinderea suprafeței agricole. După aprecierile unor autori (Bourne, 1975), rezervele potențiale de terenuri agricole sunt aproape epuizate. De aceea, pe plan mondial, dar și în țara noastră, a devenit evident faptul că principala cale pentru ridicarea producției agricole rezidă în sporirea productivității agroecosistemelor deja existente prin masive adaosuri tehnologice.

Tehnologiile intensive practicate în pomicultură, constituie o intervenție antropică în ecosistem și pot duce la deteriorarea echilibrului ecosistemic, cu consecințe asupra productivității sale.

Urmare a aplicării unor tehnologii intensive, în solurile din plantațiile intensive de pomi, pot apare efecte nedorite, dintre care un rol important îl ocupă:

monocultura ca sursă principală a „oboselii solului”;

mobilizarea repetată sau tasarea exagerată a solului cu efecte puternice de perturbare a însușirilor fizice, chimice și biologice ale acestuia;

fertilizarea chimică cu doze mari de îngrășăminte într-un sol supus eroziunii, dezechilibrat fizic și chimic, inert din punct de vedere biologic;

intensificarea fitoprotecției chimice în livezi, fapt ce produce puternice dezechilibre biologice în plantă și sol.

Se constată, deci, că actualul tip de progres tehnologic în pomicultură se bazează pe un consum emergo-intensiv și chimic excesiv cu consecințe nefaste asupra mediului.

5.1. Fenomenul de „oboseală a solului”.

Pentru creștere și dezvoltare, plantele pomicole trebuie să fie aprovizionate cu elemente nutritive variate și în cantități diferite, de apă în cantități optime, de condiții fizice favorabile dezvoltării sistemului radicular, etc.

De aceea, de cele mai multe ori, când plantațiile de pomi se înființează pe aceleași suprafețe de pe care a fost defrișată o altă plantație, se constată unele deficiențe. Creșterile sunt reduse, intrarea pe rod este lentă, dezvoltarea sistemului radicular este lentă, producțiile sunt scăzute, iar ciclul de creștere și rodire este redus.

Aceste aspecte sunt evidente în sistemul intensiv de cultură în acre plantațiile se succed în cicluri rapide, în situația replantării cu aceiași specie de pomi, la sâmburoase și îndeosebi la piersic, dar și la măr și cireș. Fenomenul se manifestă și în cazul plantării altor specii: piersic după cireș, cais, prun sau cireș după piersic, etc. Portaltoiul poate influența acest fenomen: piersicul altoit pe prun sau mirobolan este mai puțin afectat decât cel altoit pe piersic.

Cauzele ce determină acest fenomen negativ, sunt:

– tulburări de nutriție, determinate de lipsa de micro- și macroelemente, datorată consumului selectiv al culturii precedente;

– acumularea de toxine (substanțe alelopatice) secretate de rădăcinile pomilor din plantația precedentă. Compușii alelochimici reprezintă substanțe sintetizate de unele specii ce pot avea efect stresant asupra plantelor din alte specii sau pot mări sensibilitatea acestora la acțiunea factorilor de stres. Substanțele alelopatice au o compoziție variată și sunt reprezentate de juglonă, acid beta-cetoadipic, taninuri hidrolizate sau condensate, fenoli sau acizi folici, alcaloizi, purine, cumarine, lactone, terpene, steroizi, etc.

– acțiunea namatozilor directă sau indirectă. Prin leziunile provocate rădăcinilor ele determină formarea unor enzime capabile a produce hidroliza amigdalinei la piersic, cu consecința formării unor substanțe toxice pentru rădăcina pomilor nou plantați. Dintre nematozi, un rol important în slăbirea piersicului plantat după el însuși îl are Pratylenchus vulnus. Un rol eficace de luptă împotriva nematozilor îl reprezintă și utilizarea unor portaltoi franc de piersic, rezistenți la atacul acestor dăunători (Nemaguard).

Cauzele oboselii solului au fost atribuite, pe rând, unor dezechilibre de ordin fizic, chimic sau biologic, fără însă a se putea da un răspuns mulțumitor (Gilles și Bal, 1973). Gilles și Bal (1988) arată că simptomele oboselii în cazul replantării, se manifestă prin internodii scurte, frunze mici, sistem radicular slab dezvoltat. Fenomenul se menține în sol peste 10 ani și nu poate fi ameliorat prin tehnologii de cultură.

Pentru preîntâmpinarea fenomenului de oboseală a solului, se recomandă următoarele măsuri:

– după defrișarea plantației, terenul să fie cultivat minim 3 ani cu plante anuale, de preferință leguminoase;

– se recomandă folosirea unui alt portaltoi decât cel folosit la specia precedentă;

– la pichetaj să se aibă în vedere ca rădăcinile noii plantații să fie trasate între rădăcinile vechii plantații.

5.2. Evoluția solurilor sub influența tehnologiilor intensive

Ca urmare a tehnologiilor intensive de cultură, în solurile din plantațiile pomicole pot apare efecte nedorite ce pot fi considerate fenomene de degradare antropică. Dintre acestea mai importante s-au dovedit: compactarea solului, accelerarea procesului de eroziune și activarea alunecărilor de teren.

5.2.1. Compactarea secundară a terenurilor.

Compactarea secundară a solului (tasarea) cu sau fără formarea hardpanului, se datorează traficului intens a agregatelor tractor-mașină, necesitat de executarea lucrărilor din plantații. Greutatea acestora, ce ajunge uneori la 2-3 t, supune suprafața solului la presiuni mari, repetate și de obicei pe aceleași urme. De aici, rezultă o creștere a densității aparente și a rezistenței la penetrare, micșorarea conductivității hidraulice și a porozității solului, în special a celei de aerație.

Modificările pot apare fie la suprafața terenului, fie în adâncime, până la 30-35 cm, de obicei în zone mai compacte sub urma roților. În plantațiile pomicole, fenomenele de compactare secundară se instalează cu atât mai rapid și afectează adâncimi mai mari de sol , cu cât traficul agregatelor mecanice este mai intens, se desfășoară în condiții de umiditate excesivă a terenului și pe aceleași urme, pe soluri cu textură mijlocie și sărace în materie organică, cu sistem de întreținere ogor negru și distanțe mici între rândurile de pomi.

Suprafața solului, în aceste condiții, este supusă la presiuni considerabile prin care se micșorează porozitatea stingherind circulația normală a apei și aerului, limitând în același timp dezvoltarea normală a rădăcinilor în direcția intervalelor dintre rânduri. Efectele tasării sunt mai puternice pe solurile argilo-lutoase, luto-argiloase și lutoase.

Pe solurile podzolice, în condiții de precipitații abundente, s-a constatat o puternică tasare a solului, ce s-a manifestat pe o adâncime de 30-40 cm, reducând în mare măsură infiltrația apei, precum și extinderea laterală a rădăcinilor în cazul tuturor portaltoilor vegetativi și generativi la măr (A. Lazăr și colab., 1980).

În astfel de condiții, se formează un hardpan mai mult sau mai puțin continuu, la 10-15 cm și o grosime de 20-30 cm.

Prezența lui perturbă mișcarea apei și îngrășămintelor aplicate, imprimă o dezvoltare anormală a sistemului radicular al pomilor și produce dereglări de nutriție cu consecințe directe asupra producției de fructe.

Prezența harpanului, la adâncimi diferite (20-50 cm), obligă sistemul radicular al pomilor la o repartiție defectuoasă și se constată că masa de rădăcini principale se deplasează către straturile mai profunde ale solului, cu un regim aerohidric defectuos și rezerve reduse de elemente minerale în forme ușor asimilabile. Sistemul radicular nu poate valorifica nici elementele minerale introduse în sol ca îngrășământ, acestea neputând fi încorporate la adâncimi mari (N.Voiculescu, 1999).

Gradul diferențiat de compactare a solului are influență și asupra permeabilității solului pentru apă. Umiditatea solului poate varia datorită dificultății circulației apei prin difuziune laterală și apariției intercalate a unor zone mai tasate.

Din cele prezentate, rezultă că se impune elaborarea unor tehnologii diferențiate ecopedologic. Pentru solurile avizate la compactare secundară, aceste tehnologii prevăd prescripții privind distanțele de plantare, vigoarea portaltoilor folosiți, optimizarea traficului mijloacelor mecanice utilizate, metode adecvate de irigație și norme controlate de udare.

5.2.2. Accelerarea proceselor de eroziune.

Accelerarea proceselor de eroziune se datorează ploilor torențiale de intensitate mare pe versanții cu pante mari. În pomicultură, accelerarea proceselor de eroziune poate avea loc și pe versanții cu pante mai mici în special pe soluri friabile, prin aplicarea unor metode neadecvate de irigație, norme necontrolate de udare, în plantațiile cu sistem de întreținere a solului ogor negru.

În plantațiile pomicole, prin utilizarea unor tehnologii nediferențiate ecopedologic, se constată o accelerare a proceselor de eroziune de suprafață și în adâncime. Accelerarea acestor procese se datorează mai multor factori. Unul dintre aceștia este utilizarea irigației prin aspersiune și folosirea unor norme excesive de udare ce provoacă uneori scurgeri de apă la suprafață pe linia de mare pantă. Uneori, datorită neîntreținerii corespunzătoare a instalației de irigare, apar pierderi de apă la hidranți și conducte, ce participă și ele la degradarea solului.

Aceste procese de eroziune au efecte negative atât asupra pomilor, cât și asupra solului. Fertilitatea solurilor supuse eroziunii scade treptat pe măsură ce acest proces avansează și determină o pierdere a orizontului cu humus, bogat în substanțe nutritive, cu regim aerohidric favorabil și cu o activitate microbiologică intensă (G.Șorop și colab., 1982).

Prin antrenarea unei părți din orizonturile superioare, pentru a supraviețui, pomii sunt obligați să exploreze prin sistemul radicular orizonturi din ce în ce mai profunde, orizonturi al căror conținut de carbonat de calciu crește.

Un alt fenomen este dezgolirea rădăcinilor , în partea superioară, ce duce la pieirea atât a rădăcinilor active din orizonturile superioare cât și a celor din orizonturi mai profunde, datorită uscării treptate a rădăcinilor groase. O altă consecință este formarea hardpanului ca o consecință a pătrunderii în sol a unei cantități mari de apă, cât și apariția fenomenului de cloroză în cazul apei în exces prin mărirea vitezei de difuziune a CO2 din carbonatul de calciu.

Pentru a preîntâmpina aceste efecte, se impune:

– proiectarea și executarea unor lucrări de oprire a eroziunii accelerate de suprafață și în adâncime;

– modernizarea și verificarea tehnică a sistemului de irigație,

– introducerea irigației prin picurare pe versanți;

– introducerea sistemului de întreținere a solului de înierbare cu mulcire;

– aplicarea îngrășămintelor organice bine fermentate;

– optimizarea traficului mijloacelor mecanizate.

5.2.3. Activarea fenomenului de alunecare

Practicarea pomiculturii intensive pe terenuri cu potențial de alunecare, impune executarea unor lucrări de amenajare cu mișcări mari de pământ, grad înalt de echipare a terenului (construcții, stații de alimentare cu apă, etc.) și trafic intens al mijloacelor mecanizate. Toate aceste condiții constituie factori de destabilizare a versanților. Dacă s-ar admite proiectarea și execuția unor lucrări mecanice și hidrotehnice de consolidare (colectarea și dirijarea apelor de suprafață , de infiltrație și subterane, consolidarea bazei versantului, modelarea terenului), costul lor ar fi neamortizabil de cele mai multe ori (N.Voiculescu, 1999).

Amenajarea terenurilor trebuie să se rezume la împădurirea liniilor de desprindere, lucrări superficiale de modelare, intercepția și captarea izvoarelor de coastă. Sortimentul folosit trebuie adecvat cestor terenuri, dominant format din nuc, păr, cireș, cu distanțe mari de 8/14 m, restul suprafeței fiind fâneață. Aceste specii sunt fixatoare de teren. Sistemul de cultură produce fructe, lemn valoros, fân menținând în același timp stabilitatea terenului.

5.3. Aport sporit de pesticide și fertilizanți

Odată cu creșterea populației care solicită tot mai multă hrană, cu prelucrarea mai intensă a pământului, datorită dezvoltării forțelor de producție, procese ce au dus la dezechilibrări ale florei și faunei și degradări ale solului, influența omului a început să-și pună amprenta asupra naturii.

Apariția poluării în agricultură, consecință a metodelor prin care omul luptă împotriva speciilor de plante și animale dăunătoare și a epuizării resurselor nutritive ale pământului, a făcut ca impactul asupra naturii să devină tot mai substanțial. Introducerea pe scară largă a progreselor agrotehnicii, utilizarea intensă a îngrășămintelor naturale și chimice, a insecticidelor, erbicidelor și altor pesticide, au crescut gradul de poluare.

Prin trecerea de la agricultura extensivă la cea intensivă, știința și tehnica au descoperit și aplicat diferite substanțe pentru sporirea fertilității solului, pentru combaterea bolilor, dăunătorilor și buruienilor. Poluarea în sol acționează pe cale fizică, chimică, biologică și radioactivă, ceea ce face foarte dificilă combaterea ei imediată. În ultimii ani, comerțul cu pesticide avea valori destul de impresionante la nivel mondial ; în anul 2000 importurile au atins valoarea de 10.948.418 mii dolari, iar exporturile de 11.137.574 mii dolari.

Cu toate progresele făcute în agricultură prin folosirea acestor substanțe chimice, acestea prezintă potența de a primejdui echilibrul biologic al solului de a polua și a distruge viața în stratul fertil al solului (bacterii, ciuperci, alge, viermi, etc.). Pericolul este multiplicat de persistența unor pesticide, de exemplu: 8 ani după tratarea cu DDT – jumătate din cantitatea inițială se găsește în sol, iar 3 ani după aplicarea lindanului acesta continuă să fie activ. Folosirea pesticidelor este dăunătoare și omului.

Unele pesticide , deși în cantități infime se pot integra în lanțurile trofice naturale, pot pătrunde în plante unde se localizează mai ales în fructe. Cuprul , folosit în combaterea bolilor și dăunătorilor, acumulat în cantități mărite în sol devine toxic chiar și pentru plantele cu sistemul radicular bine dezvoltat și care explorează un volum mare de sol. Pericolul deosebit pe care îl prezintă pesticidele constă în faptul că ele se pot concentra în lanțurile trofice, odată cu circulația substanței organice și din acestea se acumulează în sol ( B. Mănescu . 1982).

S-a constatat că îngrășămintele cu azot modifică raportul dintre populațiile distructive și celelalte populații din sol și inhibă, de asemenea, activitatea bacteriilor fixatoare de azot (Al. Ionescu, 1979). Prin administrarea de doze exagerate de azot, la măr în sistem superintensiv, pe un sol sărac în potasiu, din dorința de a obține producții ridicate, fructele au prezentat pete brune în tot cuprinsul pulpei, ceea ce le-a depreciat total. Acțiunea poate fi cotată în folosul „poluării” și fără eficiență economică.

Erbicidele, pe lângă rolul de componentă esențială a fluxului tehnologic ce contribuie la creșterea producției, au acțiune poluantă asupra solului, uneori dificil de constatat și analizat. Efectele toxice ale erbicidelor s-au constatat în cultura părului (cercetări efectuate în zona Oltenia) și anume la folosirea erbicidelor Sinbar și Caragard s-a constatat o diminuare a producției de fructe, o cloroză accentuată, creșteri reduse a lăstarilor și modificarea însușirilor fizico-chimice ale fructelor în sens negativ (M.Popescu, 1980).

Erbicidele acționează diferit în funcție de sol și climă. În sol o parte din substanța introducă este preluată de planta dăunătoare, o parte se descompune, iar o parte rămâne neatinsă sau intră în combinațiile chimice ale solului, fapt foarte grav. Un rol important în procesul de degradare al erbicidelor se atribuie microorganismelor (bacterii și actinomicete).

În ceea ce privește îngrășămintele, se produc în prezent diferite tipuri de îngrășăminte minerale, care în mod obișnuit conțin forme solubile în apă ale compușilor azotului, fosforului și potasiului, dar o mare parte din producția de îngrășăminte cu fosfor o reprezintă fosfații insolubili în apă. Coeficientul de utilizare a componenților nutritivi ai îngrășămintelor minerale se apreciază că este insuficient – 35-60% pentru îngrășămintele cu azot, 60-80% pentru îngrășămintele cu potasiu, 20-25% pentru îngrășămintele cu fosfor. Unul din factorii de bază ce determină pierderile, îl constituie eluarea lor din sol de către apele subterane, precum și de apa de precipitații.

Aportul sporit de fertilizanți, pe lângă influența pozitivă a sporirii recoltelor, au și influență negativă, producând poluarea apelor de suprafață și a celor freatice. Gradul de folosire de către plante a substanțelor nutritive este în funcție de solubilitatea îngrășământului, proprietate cu caracter multifuncțional și determinată de : proprietatea componenților îngrășământului, structura granulelor, condițiile specifice de producție, particularitățile regimului de apă și climatului, proprietatea de absorbție a solurilor, compoziția solurilor și a soluțiilor din sol în zona utilizării (C.Liteanu și colab., 1982).

Substanțele nutritive, cuprinse în apele de infiltrație, influențează foarte mult calitatea apelor de suprafață. Astfel, din substanțele azotate, cel mai nociv se manifestă conținutul de nitrați. Aplicarea unor doze mari de azot, fără o prealabilă analiză chimică a solului și plantei, duce la un dezechilibru între creștere și fructificare, ce se repercutează negativ asupra calității fructelor.

Pierderile de fosfor prin spălare duc la creșterea conținutului de substanțe fosfatice în apele de suprafață și în final, la creșterea rapidă a eutrofizării (sporirea înmulțirii plantelor acvatice). Poluarea apelor cu săruri de potasiu și cu cloruri, se manifestă prin creșterea conținutului de săruri, care este nefavorabil. Îngrășămintele cu azot în formă amoniacală și cele cu potasiu, măresc aciditatea de schimb și conținutul de aluminiu și mangan mobil

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

Ce efecte nedorite pot apare în plantațiile de pomi ca urmare a tehnologiilor intensive?

Cum se manifestă fenomenul de oboseală a pomilor și care sunt cauzele lui?

Ce măsuri recomandați pentru a preîntâmpina oboseala solului?

Cui se datorează compactarea secundară a terenului și cum se manifestă ea?

Ce măsuri se impun pentru a preîntâmpina fenomenul de compactare?

Cui se datorează accelerarea proceselor de eroziune în pomicultură și ce măsuri se pot lua pentru evitarea acestui fenomen?

Ce măsuri se pot lua pentru a stopa fenomenul de alunecare pe terenurile destinate pomiculturii?

Care sunt incovenientele folosirii unor cantități mari de pesticide în pomicultură?

CAPITOLUL 6

AMENAJAREA TERENURILOR ÎN VEDEREA ÎNFIINȚĂRII UNEI PLANTAȚII POMICOLE ȘI PROBLEMATICA PROTECȚIEI MEDIULUI

6.1. Considerații privind amenajarea terenurilor pentru înființarea plantațiilor pomicole.

Plantațiile pomicole se înființează numai pe bază de proiecte tehnico-economice. Înființarea plantațiilor pomicole nu se poate concepe fără aplicarea prealabilă a lucrărilor de organizare și amenajare rațională a terenului. Volumul și natura lucrărilor de organizare și amenajare a terenului destinat înființării plantațiilor pomicole, depind în mare parte de orografia terenului, natura solului, sistemul de cultură, particularitățile biologice ale pomilor, etc.

Relieful, natura solului și factorul apă condiționează orientarea parcelelor, a drumurilor de exploatare și a rândurilor de pomi, a modului de amenajare antierozională a terenului, a rețelei de evacuare a apelor, etc.

Lucrările ce se execută pentru organizarea teritorului, se pot grupa în 2 categorii:

-lucrări de organizare interioară a terenului ce se aplică în toate plantațiile,

-lucrări de amenajare a terenului ce privesc terenurile în pantă.

În cadrul lucrărilor de organizare interioară a teritorului plantației, trebuie rezolvate probleme privind parcelarea, trasarea și amenajarea drumurilor, amplasarea centrului administrativ și a dotărilor tehnice, stabilirea speciilor și soiurilor și amplasarea lor pe teren, etc.

Înființarea plantațiilor de pomi în zonele colinare, impune măsuri corespunzătoare de combatere a eroziunii solului, de asigurare a condițiilor optime de dezvoltare a pomilor și de exploatare rațională a plantației.

Lucrările de amenajare a terenului și pregătire a solului trebuie să asigure conservarea, ameliorarea și utilizarea cât mai judicioasă a fondului funciar. Documentația se sprijină pe informația științifică și constă în adoptarea de soluții diferențiate în funcție de tipul de plantație, direcția de producție, sistemul de cultură, etc.

6.1.1. Criterii de relief pentru alegerea terenurilor pentru înființarea plantațiilor pomicole.

Alegerea terenurilor pentru înființarea de noi plantații este o lucrare de importanță majoră pentru evitarea unor greșeli greu de remediat ulterior. Criteriile de alegere a terenurilor au fost restrânse la un număr redus de parametri ecopedologici și acestea au fost grupate în criterii de climă, relief și sol.

Pe baza acestor criterii, terenurile luate în studiu se grupează în terenuri fără restricții, terenuri cu restricții și terenuri excluse pentru cultura speciilor pomicole (V.Voiculescu și colab., 1983, V.Voiculescu, 1999).

Terenurile fără restricții.

Această grupă încadrează versanții cu pantă mai mică de 10% pentru măr, păr, prun, cireș, vișin. Pentru cais și piersic, panta nu trebuie să depășească 10%. Sunt terenuri neerodate, slab erodate prin apă, sau eolian, ori nedecopertate prin activități umane, cu profilul de sol afectat de procese de eroziune de suprafață, sau de decopertare numai în orizonturile superficiale. Formele de eroziune în adâncime lipsesc sau se limitează la prezența șiroirilor. Terenurile sunt situate pe versanții fără potențial de alunecare.

Terenurile cu restricții

În această grupă intră terenurile cu panta de 10-15% pentru măr, păr, prun, cireș și vișin. Sunt terenuri cu eroziune de suprafață prin apă sau eoliană, ori decopertate prin activități umane, moderată și puternică cu profilul solului afectat până la orizonturile de tranziție sau pe cel puțin 60 cm în adâncime. Formele de eroziune în adâncime sunt constituite din ogașe cu adâncimea de 2-3 cm. Terenurile sunt situate pe versanții cu alunecări stabilizate.

Terenuri excluse

În această categorie intră versanții cu înclinarea mai mare de 15% pentru măr, păr, prun, cireș, vișin și mai mare de 10% pentru cais și piersic. Terenurile sunt afectate de procese de eroziune de suprafață prin apă sau eolian, ori decopertate prin activități umane, cu profilul solului erodat până la orizonturile B, C, CCa sau în întregime până la materialul parental. Formele de eroziune în adâncime constau în ogașe adânci și ravene. Terenurile sunt situate pe versanții cu alunecări și prăbușiri active inclusiv semistabilizate și alunecări curgătoare.

6.2. Eroziunea ca proces și efectele ei dăunătoare

Eroziunea solului reprezintă un proces natural ce se desfășoară pe întreaga suprafață a uscatului și constă în desprinderea, dispersarea și transportul particulelor de pe suprafața uscatului de către apa în mișcare (apa din ploi sau topirea zăpezilor), sau de acțiunea vântului ca și de deplasări ale pământului (alunecări de teren).

Eroziunea solului se înscrie ca un factor de degradare a solului, care poate epuiza nerecuperabil această sursă de mare importanță pentru omenire – solul. Dacă se utilizează rațional, solul este un factor regenerabil, nu se uzează, nu se epuizează și nu se degradează. Dacă este întreținut necorespunzător, el se poate degrada progresiv, uneori foarte repede, putând trece la neproductiv. Refacerea solului din starea de degradare este cu atât mai dificilă și mai costisitoare, cu cât este mai avansată.

În decursul istoriei, eroziunea a continuat să se producă cu intensități diferite dând naștere actualelor forme de relief (eroziunea geologică). Deși a fost în mare parte încetinită, aceasta nu a putut fi totuși oprită, continuând și în actualele condiții de climă.

Pentru agricultură, eroziunea solului constituie una din cele mai mari calamități pentru agricultură. Aceasta produce o serie de efecte dăunătoare, cum ar fi:

– scăderea fertilității solului,

diminuarea producției,

înrăutățirea regimului apelor,

accentuarea secetei, etc.

Modificarea substanțială a însușirilor fizice și chimice ale solului, ca urmare a spălării particulelor fine de sol, a orizontului cu hu8mus și a elementelor nutritive (N,P,K,Ca, etc.) conduc la scăderea treptată a fertilității.

Înrăutățirea regimului apelor din sol constituie un efect dăunător cu consecințe multiple pentru zona în care se manifestă. Infiltrarea apei în sol fiind tot mai mică, rezerva de apă accesibilă plantelor nu poate satisface nevoia acestora pe întreaga perioadă de vegetație. Apa ce se infiltrează pe terenurile în pantă este mică, iar cantitatea de apă ce se scurge este mare. Apele freatice sunt tot mai puțin alimentate, iar nivelul acestora scade mereu.

Poluarea solului prin eroziune are loc prin spălarea de pe suprafața lui a păturii celei mai superficiale și mai bogate în hrană pentru plante. În urma acestui fenomen apar la suprafață straturi inferioare, mai puțin fertile, straturi ce se aflau în adâncime, iar ca urmare a solubilizării liantului de humus rezultă structuri prăfoase, cunoscute în agricultură ca terenuri „fără structură”. Aceste terenuri degradate sunt nefavorabile creșterii plantelor, înrăutățesc funcționarea lanțurilor trofice și deci dereglează ecosistemele.

Îndepărtarea straturilor fertile ale solului. Pătura de la suprafața solului este cea mai fertilă și mai bogată în elemente nutritive pentru plante, permite descompunerea rapidă a materiilor organice existente în sol și este locul unde se adună primele cantități de apă din precipitații.

Îndepărtarea acestui strat superior, reprezintă o pierdere imensă, deoarece pentru a se forma o pătură de sol de cca 1 cm grosime sunt necesari, în condiții medii de zonă temperată, cca 167 ani (M.Measnicov, 1987); ( 1 cm sol/ha reprezintă cca 140t/ha).

Accentuarea secetei pe versanții erodați. Apa se scurge foarte repede pe versanții erodați, cantitatea de apă ce pătrunde în sol fiind tot mai mare pe măsură ce gradul de erodare crește. Solul erodat are o capacitate de reținere a apei redusă. Deci, din aceste cauze, la aceiași cantitate de apă rezultată din ploi, versanții erodați rețin o cantitate tot mai redusă de apă, ceea ce sporește caracterul secetos al zonei respective.

Înrăutățirea regimului apelor. O cantitate tot mai mică de apă din precipitații se infiltrează în sol, odată cu sporirea eroziunii solului. Ca urmare, are loc o coborâre continuă a nivelurilor apelor freatice, multe izvoare seacă, altele își reduc debitul ceea ce înrăutățește posibilitățile de alimentare cu apă a acestora.

6.3. Măsuri de prevenire și combatere a eroziunii solului

Pentru pomicultură, versanții au constituit și vor constitui forma predominantă de relief, deci terenuri supuse eroziunii solului. Prevenirea declanșării și desfășurării procesului de eroziune a solului este mai simplu și mai ieftin, decât de a lua măsuri de stăvilire și combatere a acestui proces.

Măsurile de combatere și prevenire a eroziunii solului, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să micșoreze sau să reducă total pierderile de sol;

să asigure o reținere sau evacuare a apelor din scurgerea superficială și concentrată;

să nu provoace colmatări ale unor suprafețe aflate în aval și unde nu este de dorit acest fenomen;

să se creeze suprafețe convenabile din punct de vedere agricol pentru a se putea executa mecanizat lucrările de întreținere;

lucrările ce vor fi executate să nu distrugă sau să îndepărteze stratul de deasupra solului, care este bogat în humus și să fie simple, ieftine, ușor de executat, de exploatat și rezistente în timp (M.Measnicov, 1987).

6.3.1. Măsuri generale de combatere a eroziunii solului.

Pentru a preveni sau combate eroziunea solului sunt necesare o serie de măsuri generale care să permită luarea altor măsuri mai drastice și care să reducă pierderile de sol sau să le facă imposibile.

Dintre acestea fac parte:

1. Stabilirea categoriilor de folosință agricolă, adică determinarea folosinței care să corespundă atât pretabilității terenului respectiv, dar să apere și solul contra eroziunii.

2. Sistematizarea teritorului are în vedere următoarele acțiuni:

– se împarte terenul în ferme, iar acestea în sole sau tarlale, tarlale care să permită mecanizarea lucrărilor agricole. În orice fermă, unitatea de bază pentru livezi este tarlaua; figura geometrică optimă fiind dreptunghiul sau trapezul, amplasat cu laturile lungi sau bazele pe curbele de nivel.

Până la panta terenului de 12% amplasarea laturilor lungi a tarlalelor se face pe linia generală a curbelor de nivel; cu creșterea pantei această amplasare se face tot mai strict și de la 18% strict pe curba de nivel. Lungimea tarlalelor este de 700-300 m în funcție de panta terenului; cu cât panta crește, au atât lungimea tarlalelor se reduce. Lățimea tarlalelor este cu atât mai mică cu cât panta terenului este mai mare, variind de la 400-200 m. Se urmărește realizarea celor mai mari unități de bază posibile pentru sporirea eficienței mecanizării lucrărilor agricole.

Pe terenurile nisipoase, solele sau tarlalele sunt mai mici (40-80 ha), iar perdelele de protecție sunt necesare astfel încât să închidă sola din toate părțile, reducând astfel viteza vântului la nivelul solului.

– trasarea de drumuri convenabile și corect amplasate antierozional;

– să asigure un acces ușor spre și din tarlale;

– se urmărește pe cât posibil executarea arăturilor și altor lucrări cât mai apropiat de curbele de nivel.

3. Agrotehnica trebuie să fie rațională, modernă și diferențiată, potrivită condițiilor de sol existente.

Aratul reprezintă lucrarea cea mai energică, dar obligatorie. Pe terenurile în pantă, pentru reducerea eroziunii solului, este necesar ca aratul să se facă ținând cont de următoarele:

– direcția de arat, începând de la panta versantului de 3% să fie pe linia generală a curbelor de nivel, de la 12% pe o direcție tot mai strictă pe curba de nivel, iar de la panta de 18% foarte strict pe curba de nivel;

– adâncimea aratului este de dorit să fie întotdeauna maximă pentru fiecare grupă de adâncime;

– până la panta de 14-15% întoarcerea brazdelor din punct de vedere antierozional se poate efectua spre amonte sau aval. Peste această pantă, răsturnarea se face spre amonte;

– aratul fără întoarcerea brazdei.

Alături de aceste măsuri, în livezi întreținerea lucrărilor se completează cu benzi înierbate. Aceste benzi se mențin 2-3 ani, după care se desțelenesc și se mută mai în aval sau amonte.

Pe terenurile nisipoase, arăturile se fac mai bulgăros, mai puțin mărunțite și nu în perioade de uscăciune sau pe vânturi puternice; se renunță la arătura de toamnă dacă toamnele sunt uscate. Solele se ară în fâșii de 150-200m lățime, alternând cu fâșii de 40-50 m lățime rămase nearate și acre se vor ara primăvara.

4. Organizarea rețelei de drumuri. Drumurile de exploatare și hotarele dintre tarlale reprezintă o sursă pe care se dezvoltă mai ales eroziunea în adâncime. Toate drumurile agricole trebuie să aibă o pantă maximă de 8-10%, dacă panta terenului depășește această limită, drumurile se fac înclinate sau în serpentină, astfel ca fiecare tronson să aibă panta admisă.

6.3.2. Măsuri hidroameliorative pentru combaterea eroziunii solului.

Pe versanți.

Măsurile hidroameliorative se completează cu măsurile generale și cele de tehnologie agricolă pentru a duce la efectul dorit. Principalele lucrări hidroameliorative ce dau rezultate pozitive în livezile pomicole, sunt: terasările, efectuarea de debușee și cleionaje, de bazine pentru colectarea apei de irigat și înființarea perdelelor antierozionale.

Terasele sunt lucrări care modifică panta versanților. Prin lucrarea de terasare se creează condiții de exploatare rațională a suprafețelor respective și anume.

– reduce scurgerile de suprafață, oprește pierderile de sol, creând condiții optime de dezvoltare a pomilor,

– valorifică terenurile erodate și neproductive,

– permite mecanizarea lucrărilor de întreținere.

Terasele se folosesc în livezi pe pante de peste 15-16% și pot fi de mai multe feluri, astfel:

Terase propriu-zise (normale, obișnuite), rezultă din prelucrarea unui versant cu pantă neregulată dar continuă spre aval, într-un masiv amenajat în trepte. Pe suprafața treptei, denumită platformă, se fac culturi de bază, iar pe taluz o cultură secundară (coacăz, zmeur, mur, etc.).

Figura ……Terase cu diferite platforme și taluze

Pentru plantațiile pomicole, în condițiile din țara noastră, se folosesc următoarele tipuri de terase:

– terase continue cu platforma înclinată în sensul pantei,

– terase individuale.

Terasele continue cu platforma înclinată pot fi de mai multe feluri:

– cu panta între 5-10% și lățimea cuprinsă între 3,5-6 m. Se recomandă în zonele cu precipitații suficiente (peste 550 mm) și soluri cu textura mijlocie;

– cu panta maximă de 15% și lățimea între 4-8 m. Se recomandă în zonele cu precipitații abundente (peste 600 mm) și soluri cu textură grea. Lățimea platformei pentru aceste tipuri de terase se alege în funcție de distanța de plantare (între rândurile de pomi) și de panta terenului. Rândul de pomi se va plasa pe axul platformei sau în partea din aval a platformei, la aproximativ 1,5-2 m de muchia taluzului din aval.

Pentru plantațiile pomicole intensive, în funcție de distanța de plantare între rânduri și elementele constructive ale teraselor, se folosesc 3 tipuri de terase (S. Bechet, Ileana Neagu, 1975):

– tip A, pentru 3 rânduri de pomi, recomandate pe terenurile cu pante uniforme cuprinse între 15-20%,

– tip B, pentru 2 rânduri de pomi, recomandate pe terenurile cu pante uniforme cuprinse între 20-25%,

– tip C, pentru 1 rând de pomi, recomandate pe terenurile cu pante uniforme peste 25%

Terase pentru plantațiile pomicole de tip intensiv

Terasele individuale pentru pomi se folosesc pe versanți cu relief frământat, cu pante ce depășesc 20-22%, cu soluri mijlocii ce nu prezintă pericol de alunecare (S.Bechet și colab., 1975).

Se numesc individuale pentru că fiecare pom are terasa sa . terasele individuale pot avea formă dreptunghiulară, circulară sau de potcoavă și se pot executa odată cu plantarea pomilor sau după plantare. Platforma terasei individuale poate fi orizontală, în zonele secetoase, sau înclinată cu 3-5% în sensul pantei, în zonele cu precipitații mai abundente. După câțiva ani, datorită executării lucrărilor solului în jurul pomilor, ajung să se unească între ele și să rezulte terase continue.

Terasă individuală:

a _ vedere laterală, b _ modul de execuție, c_ cu platformă circulară, d_ cu platforme dreptunghiulară ce se vor uni după câțiva ani prin lucrările de întreținere

Canale de nivel și înclinate au rolul de a colecta și evacua excesul de apă din plantații. Când se amplasează pe curbele de nivel se numesc canale de nivel, iar când li se dă o mică înclinare se numesc canale înclinate.

Canalele de nivel se folosesc în zone secetoase, pe versanți uniformi, cu panta de 10-20%, pe soluri ușoare și mijlocii. Au rolul de a reține apa și a o obliga să se infiltreze în sol și de a preveni eroziunea solului. Se execută pe tronsoane lungi, de minim 10 m, despărțite cu pinteni de pământ. Distanța dintre canalele de nivel la o pantă de 10% este de 35 m, iar la o pantă de 20% , circa 20 m.

Canalele înclinate se construiesc pe versanți cu soluri mijlocii și grele, unde există pericol de alunecări de teren, în zone cu precipitații mai mari de 600 mm. Au rolul de a colecta și evacua excesul de apă din plantații și se construiesc pe curbele de nivel, asigurând o înclinație de 1,5-2%.

Debușeele sunt lucrări speciale orientate pe linia de cea mai mare pantă, care colectează apele aduse de pe valurile de pământ înclinate de pe canalele înclinate, de pe terasele în contrapantă și apele ce se scurg pe versant și le conduc spre baza versantului.

Deoarece se amplasează pe linia de cea mai mare pantă, debușeele au o pantă mare și este necesară consolidarea lor în toate punctele unde se schimbă panta terenului.

Debușeele folosite pentru evacuarea apei pot fi de 2 feluri: naturale și artificiale. Debușeele naturale, pot fi considerate depresiunile naturale ale versanților ce trebuie consolidate natural astfel încât pe traseul lor să nu se întâlnească eroziunea în adâncime. Acestea au în general secțiunea de scurgere de formă parabolică. Debușeele artificiale, sunt construite special și pot avea o formă triunghiulară, trapezoidală sau parabolică. Aceste debușee sunt consolidate fie prin înierbare sau cu ajutorul altor materiale (beton, dale de beton, etc.). Debușeele pot fi amplasate în interiorul tarlalei, utilajele agricole putând să le treacă ușor și fără să le degradeze.

Debușeu într-o livadă terasată, cu căderi consolidate:

a_ vedere generală, b_debușeu dalat, c_cădere consolidată

Pe nisipuri.

Fixarea nisipurilor urmărește stabilizarea suprafețelor și transformarea lor în terenuri ce pot fi cultivate agricol. Pe nisipurile fixate se pot dezvolta bine pomii fructiferi.

Fixarea nisipurilor se face folosind unul sau mai multe mijloace:

-mecanice – amplasarea de paranisipuri (garduri cu cca 60% goluri),gărdulețe de paie ce acoperă terenul și se înfig în sol sub formă de benzi de 1,5 m lățime, gărdulețe culcate (tulpini vegetale ce se așează culcat pe o brazdă trasă de plug și bine acoperită);

-biologice – semănături de ierburi potrivite (ovăz de nisipuri), plantare de arbuști fructiferi în brazde deschise de plug;

-chimice – bitum sub formă de emulsii puternic diluate și care rezistă 2-3 ani și permit să fie străbătute de plante, materiale plastice solubile în soluții diluate pentru stropirea nisipurilor și care permit instalarea vegetației.

Dacă nisipurile sunt fixate, avem de-a face cu soluri nisipoase, a căror fixare definitivă și luare în cultură se poate face prin:

-plantarea perdelelor de protecție (lățime 12 m),

-fertilizare cu argilă, turbă, mâl și gunoi de grajd încorporate la 50 cm adâncime,

-nivelarea pentru a dispare denivelările care devin de obicei vetre de deflație.

–

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

Ce criterii se au în vedere la alegerea terenurilor pentru înființarea plantațiilor pomicole?

Ce este eroziunea solului și ce efecte negative are pentru agricultură?

Ce măsuri pot fi luate pentru prevenirea declanșării fenomenului de eroziune?

Care sunt măsurile generale de combatere a eroziunii solului?

Care sunt măsurile hidroameliorative pentru combaterea eroziunii solului pe versanți?

Pe ce terenuri pot fi folosite terasele?

Ce tipuri de terase se folosesc în plantațiile pomicole în țara noastră?

Când se folosesc terasele continui, dar cele individuale?

Ce măsuri se impun pe terenurile nisipoase pentru a preîntâmpina fenomenul de eroziune?

CAPITOLUL 7

ÎNTREȚINEREA SOLULUI ÎN PLANTAȚIILE POMICOLE ȘI PROBLEME DE PROTECȚIE A MEDIULUI

7.1. Considerații generale privind lucrările solului în pomicultură.

Prin lucrările solului se înțeleg operațiile efectuate pe terenurile agricole cu diferite mașini și utilaje, în scopul realizării în sol și la suprafața solului a unui mediu de viață cât mai favorabil pentru plantele cultivate.

Lucrările solului realizează următoarele condiții favorabile în sol:

_ creează o stare de așezare a solului corespunzătoare necesităților plantelor, înlesnind dezvoltarea sistemului radicular, favorizează pătrunderea, acumularea și păstrarea în sol a apei din precipitații și asigură primenirea aerului din sol;

_ permit încorporarea îngrășămintelor, a amendamentelor și amestecarea acestora cu stratul de sol lucrat;

_ contribuie la combaterea buruienilor, a bolilor criptogamice și a insectelor dăunătoare. Buruienile existente sunt distruse, iar multe boli criptogamice și insecte dăunătoare ce își continuă ciclul de viață prin intermediul buruienilor, dispar odată cu acestea;

_ contribuie la intensificarea activității microorganismelor utile din sol, deoarece majoritatea acestor microorganisme necesită un mediu aerob, suficient de umed și cald, condiții ce se realizează prin lucrările solului;

_ activează toate procesele chimice din sol, ca urmare a îmbunătățirii prin lucrări a regimului apei, aerului și căldurii din sol.

Întreținerea solului are un rol important în menținerea sau creșterea cantității de materie organică din sol. În pomicultură, folosirea unor culturi intercalate de cereale și leguminoase ca îngrășământ verde sau înierbarea intervalelor dintre rânduri, pot contribui la creșterea conținutului de materie organică din sol.

7.2. Lucrările solului în pomicultură și impactul asupra mediului.

Întreținerea și lucrarea solului în pomicultură, are următoarele obiective: asigurarea umidității, reducerea sau prevenirea eroziunii solului, combaterea buruienilor, sporirea sau menținerea materiei organice din sol, aprovizionarea cu substanțe nutritive, afânarea solului pentru realizarea unei bune circulații a aerului și apei, precum și a activității microflorei.

7.2.1. Sisteme de întreținere a solului în livezi.

În plantațiile pomicole se folosesc următoarele sisteme de întreținere a solului : ogor lucrat, ogor erbicidat, ogor combinat, culturi intercalate, înierbare permanentă, mulcirea solului.

Ogorul lucrat (ogor negru), constă în menținerea permanentă a solului afânat la suprafață , fără buruieni și crustă. Aceasta se realizează prin efectuarea unei arături de toamnă, discuire în primăvară, iar vara prin lucrarea solului de 4-6 ori cu grapa cu discuri sau cultivatorul. Pe rândul de pomi, solul se lucrează manual sau mecanic.

Acest sistem de întreținere a solului asigură o bună solubilizare a substanțelor nutritive, o bună conservare a apei în sol; determină o bună aerație a solului, ceea ce favorizează creșterea sistemului radicular și activitatea microorganismelor aerobe; distruge buruienile, eliminând concurența acestora pentru apă și substanțe nutritive; afânează suprafața solului tasată în urma trecerii utilajelor sau ca urmare a unor ploi.

Acest sistem prezintă, însă, și unele dezavantaje : intensifică procesele de eroziune a terenurilor în pantă; distruge structura solului; favorizează tasarea solului în profunzime, datorită circulației mașinilor agricole (în solul tasat se reduce permeabilitatea pentru apă și aer și se creează condiții nefavorabile pentru creșterea sistemului radicular); slăbește rezistența la ger a pomilor în timpul ierni prin prelungirea creșterii în toamnă; accesul tractoarelor și mașinilor în livadă pe timp ploios este îngreuiat; necesită consum mare de energie și manoperă.

De aceea. Pe terenurile cu pantă de 3-6% solul poate fi lucrat ca ogor negru numai în cazul în care s-au luat toate măsurile antierozionale (lucrări pe curbele de nivel, canale de coastă, etc.). când panta este peste 6-8%, lucrările solului sub formă de ogor negru necesită introducerea de benzi înierbate (benzi tampon) la distanța de 2-5 intervale în funcție de proprietățile fizice ale solului.

Ogorul erbicidat constă în menținerea terenului curat de buruieni cu ajutorul erbicidelor. Pe lângă avantajele pe care le prezintă ( reduce numărul de lucrări mecanice și manuale, are efect pozitiv asupra structurii și compactării în profunzime a solului, reduce ritmul de mineralizare a substanțelor organice, etc.), prezintă riscul poluării solului.

Culturile intercalate se practică în plantațiile pomicole în primii ani după înființarea lor, când pomii acoperă o mică suprafață, iar pe intervalul dintre rânduri se cultivă plante anuale sau perene.

Înierbarea permanentă (pe toată durata plantației) și temporară (se alternează la 3-4 ani terenul înierbat cu ogorul lucrat) a solului, constă în menținerea terenului dintre rândurile de pomi cultivat cu diferite ierburi perene. Înierbarea poate fi totală, când ierburile cresc pe toată suprafața, sau parțială, atunci când o parte din teren este întreținut ca ogor lucrat.

Sistemul de întreținere prin introducerea de benzi înierbate cu plante ameliorative, prezintă avantajul reducerii lucrărilor solului pentru menținerea ogorului negru și realizează importante cantități de biomasă ce se administrează direct la suprafața solului prin cosiri repetate, iar la sfârșitul ciclului de viață cedează solului importante cantități de materie organică prin descompunerea sistemului radicular foarte bogat în sol.

Acest sistem de întreținere este benefic și în ceea ce privește aplicarea tratamentelor de combatere a bolilor și dăunătorilor ce se pot realiza mai ușor și de bună calitate pe un teren înțelenit, în anii cu exces de precipitații sau în perioadele cu exces de umiditate în sol. Un alt aspect important îl constituie combaterea eroziunii solului , știut fiind faptul că majoritatea livezilor din țara noastră sunt amplasate pe versanți cu pante diferite.

O experiență amplasată la SC Tg. Jiu a vizat influența sistemului de întreținere cu benzi înierbate asupra producției la prun (soiul Stanley, altoit pe corcoduș). Compoziția floristică a fost alcătuită din graminee perene cu talie mică (Lolium perene, L.multiflorium, Phleum pratensis, Festuca pratensis) și o leguminoasă perenă de talie mică (trifoi alb). Acestea sunt rezistente la trecerea repetată a tractoarelor și utilajelor și asigură, în același timp, o cantitate mare de biomasă pe hectar necesară mulcirii solului între rânduri și pe direcția rândului de pomi. Observațiile efectuate au arătat că principalele constante hidrofizice ale solului atestă o ușoară îmbunătățire, în special textura ce devine mai ușoară, cu influențe pozitive asupra regimului aerohidric al solului. Cantitatea de humus este mai mare și corelată cu indicele de azot, fosforul prezintă o aprovizionare slabă-mijlocie, iar potasiul ușor asimilabil prezintă o aprovizionare mijlocie (I.Tomescu, C.Păducel, 1994).

Mulcirea solului constă în menținerea solului acoperit cu diferite materiale ce poartă denumirea de mulci. El poate fi obținut prin cosirea repetată a ierburilor perene sau anuale din plantații, prin acoperirea cu folie de polietilenă sau utilizarea diferitelor produse vegetale, cum ar fi paie, coceni tocați, frunze, rumeguș, fân degradat, etc.

7.2.2. Impactul lucrărilor asupra însușirilor solului.

Lucrările solului influențează atât însușirile fizice ale solului, cât și pe cele biologice și chimice ale acestuia.

Influența lucrărilor asupra însușirilor fizice ale solului.

Lucrările solului modifică porozitatea, structura, regimul hidric, regimul aerului și căldurii. Cel mai pronunțat efect asupra porozității îl are arătura, care poate determina creșterea volumului porilor stratului lucrat cu 25-50% , sporul crește de la solurile nisipoase spre cele argiloase și scade pe măsură ce crește adâncimea arăturii (Rubenzon, 1969).

Influența asupra structurii depinde de intensitatea lucrărilor și umidității solului din timpul executării acestora. Pe sol umed sau uscat, lucrările repetate des duc la deteriorarea structurii. Aplicarea lor rațională are influență favorabilă și anume : îngroparea la fundul brazdei a stratului de sol cu structura deteriorată, afânarea solurilor grele ceea ce face posibil aerisirea lor și pătrunderea microorganismelor și a rădăcinilor plantelor, fenomene ce determină structura solului, etc.

Infuențând porozitatea și alte însușiri, lucrările solului produc indirect mari modificări ale regimului hidric al solului. Afânarea determină creșterea permeabilității pentru apă, sporește capacitatea de înmagazinare a apei, micșorează pierderile de apă prin evaporare, etc.

Creșterea porozității conduce la creșterea capacității pentru aer a solului și favorizează schimbul de aer dintre sol și atmosferă, infuențând direct creșterea plantelor și procesele microorganismelor din sol și atmosferă. Într-un sol tasat, viteza schimburilor de aer este redusă, se acumulează CO2, iar insuficiența oxigenului frânează creșterea rădăcinilor și favorizează apariția de boli.

Gradul de afânare se reflectă și asupra capacității și conductibilității calorice a solului. Sporirea volumului de aer determină scăderea capacității calorice a solului, știut fiind faptul că aerul are cea mai redusă capacitate calorică.

Influența lucrărilor asupra însușirilor biologice și chimice.

Regimul de aer, apă și căldură influențează în mare măsură activitatea microorganismelor din sol. În solul lucrat, microorganismele sunt distribuite mai omogen pe adâncime. Afânarea profundă este o metodă de ameliorare a însușirilor biologice mai ales pe solurile grele, podzolite, numărul de microorganisme sporind considerabil în urma lucrărilor de desfundat.

Într-un sol afânat, aerat, procesele de nitrificare sunt mai intense, procese ce atrag după sine accentuarea unor procese favorabile prin care fosforul, potasiul, calciul și alte elemente nutritive trec din forme greu solubile în forme ușor solubile plantelor.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

Ce se înțelege prin „lucrările solului”?

Care sunt obiectivele lucrărilor solului în pomicultură?

Ce sisteme de întreținere se folosesc în pomicultură?

În ce constă sistemul de întreținere „ogor negru” și care sunt dezavantajele folosirii lui?

În ce constă sistemul de întreținere „ogor erbicidat” și care este impactul acestuia asupra solului?

Ce este mulcirea și care este impactul acestui sistem de întreținere asupra solului?

Care este impactul lucrărilor asupra însușirilor solului?

Cum se aleg sistemele de întreținere și lucrare a solului în pomicultură?

CAPITOLUL 8

FERTILIZAREA ÎN POMICULTURĂ ȘI PROBLEMATICA PROTECȚIEI MEDIULUI

8.1. Noțiuni generale privind fertilitatea și fertilizarea.

Acțiunea simultană a mai multor factori de vegetație, respectiv acțiunea mai multor elemente nutritive, influențează creșterea și dezvoltarea plantelor. Necesitatea administrării îngrășămintelor în cultura pomilor este impusă de faptul că pomii, fiind plante perene, extrag timp îndelungat cantități mari de substanțe nutritive.

Fertilitatea este una din cele mai importante însușiri ale solului. Fertilitatea solului este însușirea acestuia de a furniza plantelor substanțe nutritive, apă și alți factori ai creșterii și dezvoltării lor. Fertilitatea solului, ca însușire sintetică globală, este determinată de modul de echilibrare a proceselor de acumulare a materiei organice în direcția humificării, cu cele de mineralizare a humusului, în contextul ecologic zonal și care contribuie la aprovizionarea plantelor cu nutrienți (G.Ștefanic și colab., 1977).

Materia organică deosebește solul de roca goală și conferă solului însușirea sa cea mai prețioasă – fertilitatea. Comparativ cu restul fazei solide a solului, substanța organică reprezintă o parte relativ mică, dar îndeplinește un rol extrem de important prin funcțiile sale fizico-chimice sau biologice, servind ca sursă energetică pentru flora microbiană și ca factor de care depinde în mare parte starea de fertilitate a solului.

Constituenții ei sunt resturi de plante și animale, organisme vii din sol, diverși compuși sintetizați de microorganisme, un mare număr de substanțe ce rezultă ca secreții radiculare sau din descompunerea substanțelor organice moarte.

Fracțiunea organică a solului cuprinde, deci, următoarele grupe esențiale:

substanțe organice nehumificate,

substanțe organice specifice solului (humusului),

substanțe intermediare de descompunere a resturilor vegetale sau animale (acizi organic, aminoacizi, glucide, grăsimi, rășini, aldehide, chinone, fenoli, substanțe enzimatice, etc.).

După depozitare, substanțele suferă 2 procese, prin acțiunea factorilor fizico-chimic, precum și activitatea organismelor : de mineralizare, prin degradarea energetică și chimică rapidă ca și de humificare, printr-o degradare lentă cu sisteme intermediare. Cei mai mulți cercetători consideră că rolul organismelor este fundamental în formarea substanțelor humice

După mineralizarea sa de către microorganisme, substanța organică a solului reprezintă principala sursă de azot pentru plante.

Consumul de substanțe nutritive pentru formarea recoltei, epuizează solul în elemente, ceea ce duce treptata la scăderea fertilității solului. În practică se urmărește menținerea stării de fertilitate a solului la nivel ridicat, intervenția omului prin îngrășăminte chimice (fertilizare), în scopul refacerii echilibrului nutritiv al solului, constituie o practică indispensabilă.

Îngrășămintele (ingrassiare = a îngrășa) sunt substanțe minerale sau organice obținute prin sinteză, prin prelucrarea unor roci naturale, sau rezultă ca produse reziduale din diverse activități umane (zootehnie), utilizate în agricultură în scopul creșterii nivelului și calității recoltelor, prin sporirea fertilității solului.

Folosirea gunoiului de grajd în fertilizare este o practică milenară. Gunoiul acționează favorabil asupra producției, în special prin conținutul său în azot, dar și prin alte elemente (conținut în substanțe stimulatoare pentru plante, conținut în microelemente, efect favorabil asupra structurii solului, etc. ).

Alături de îngrășămintele organice, ca un puternic mijloc de a satisface nevoile nutritive ale plantelor, au apărut îngrășămintele minerale. Producția mondială de îngrășăminte a crescut de la o perioadă la alta, primele fabrici de îngrășăminte au fost realizate în secolul XIX în Marea Britanie și Germania.

8.2. Considerații generale privind fertilizarea în pomicultură.

8.2.1. Particularitățile fertilizării în pomicultură.

Fertilizarea în pomicultură este diferită de cea a altor culturi de câmp. La stabilirea sistemului de fertilizare se ține seama de particularitățile speciei, vârsta plantației, portaltoiul, prognoza producției de fructe, factorii de mediu, tehnologia de cultură.

O mare importanță în legătură cu aplicarea îngrășămintelor are sistemul radicular. Activitatea rădăcinilor durează mai mult decât la culturile anuale, iar volumul mare de sol explorat explică producțiile ridicate ce se obțin pe soluri nu prea bogate în elemente nutritive.

Schimbarea permanentă a condițiilor ecologice (lumină, temperatură, aerație, apă, etc.) modifică procesul de absorbție a substanțelor nutritive din sol. O lumină insuficientă reduce fotosinteza (aprovizionarea slabă a sistemului radicular cu sevă elaborată). Temperatura scăzută (sub – 20C) la nivelul sistemului radicular nu asigură o aerație suficientă pentru absorbția elementelor nutritive. La umiditate redusă (regim optim pentru pomi 600-700 mm precipitații anuale) îngrășămintele se valorifică slab, iar când precipitațiile cresc o parte din îngrășăminte se levigă.

Cerințele pomilor față de elementele nutritive diferă și în funcție de ciclul lor biologic și fazele anuale de vegetație. Din punct de vedere al ciclului biologic, pomii parcurg 2 perioade : una de tinerețe (creștere) și alta de maturitate (fructificare). În tinerețe, pomii trebuie să găsească în sol toate elementele necesare nutriției, în special azot, deoarece ajută la creșterea rapidă a părții aeriene. În perioada de maturitate, nevoile pomilor se accentuează, deoarece apar și cerințele formării fructelor.

Folosirea îngrășămintelor în raport cu fazele anuale de vegetație, are implicații în legătură cu fructificarea. În faza creșterii vegetative este nevoie de toate elementele nutritive. Intensitatea maximă a absorbției substanțelor nutritive se află în epoca înfloririi. După încetarea creșterii lăstarilor în lungime, rădăcinile cresc, se continuă realizarea formațiunilor de rod, are loc creșterea trunchiului, a ramurilor și rădăcinilor, în acestea fiind depozitate substanțe de rezervă (glucide, lipide, protide) necesare pornirii vegetației în anul următor. Se acumulează o fracțiune importantă de fosfor și potasiu pentru formarea fructelor și creșterea rezistenței pomilor la îngheț.

În faza de repaus, rădăcinile absorb ioni de NO3 – dacă temperatura este peste 0 0C, ce sunt transportate primăvara spre partea aeriană, cu implicații pozitive asupra fecundării florilor.

După Davidescu, schema nutriției minerale la pomii pe rod este următoarea:

Schema nutriției minerale la pomii pe rod

Dozele de îngrășăminte se fracționează astfel încât să satisfacă cerințele biologice variabile în cursul vegetației

Repartizarea de îngrășăminte pe un ciclu anual de vegetație

Analiza dinamicii absorbției elementelor nutritive de către pomi se efectuează cu ajutorul diagnozei foliare.

8.2.2. Tehnici de administrare a îngrășămintelor.

În livezi, îngrășămintele se aplică în mai multe perioade, deosebindu-se o fertilizare cu prilejul înființării livezilor și alta după plantarea pomilor și intrarea acestora pe rod.

La înființare, îngrășămintele se administrează pe întreaga suprafață odată cu desfundatul (gunoi de grajd, îngrășăminte cu fosfor și potasiu). Cantitatea de îngrășăminte aplicate la fertilizarea de bază (la înființarea plantației odată cu desfundarea terenului), au în vedere starea de aprovizionare a solului găsită în urma analizelor agrochimice, urmărind crearea unor rezerve de elemente nutritive suficiente pentru a aproviziona speciile pomicole ce rămân un număr de ani pe același loc. Dozele sunt cuprinse între 500-800 kg/ha îngrășăminte cu fosfor și 700-1000 kg/ha îngrășăminte cu potasiu, iar îngrășămintele organice variază între 40-60 t/ha. Se poate face și o îngrășare locală la groapă (odată cu plantarea) în scopul asigurării elementelor nutritive a pomilor în anul plantării, când se pot aplica îngrășăminte chimice și gunoi de grajd bine fermenta sau compost, cantități ce diferă în raport cu tipul de sol.

În livezile tinere, anual se aplică o îngrășare ce urmărește realizarea unui echilibru nutritiv care să grăbească intrarea pe rod. Aplicarea îngrășămintelor organice și minerale se face fie pe întreg intervalul dintre rânduri, fie în benzi paralele cu rândurile, în special în plantațiile intensive, sau în jurul trunchiului pe proiecția coroanei, mai ales pe terenurile în pantă.

În livezile pe rod, sistemul de fertilizare se diferențiază în raport cu condițiile de sol, relief, climă, specie (soi), vârstă, portaltoi, sistem de cultură, mod de lucrare a terenului. Îngrășămintele chimice se aplică anual, iar cele organice la 3-4 ani odată.

În livezile pe rod (rădăcinile acoperă aproape toată suprafața terenului) îngrășămintele se împrăștie uniform pe întreaga suprafață și se introduc în sol la 25-30 cm, toamna sau primăvara, când terenul este plan sau cu panta de 10%.

Gradul de solubilitate al îngrășămintelor influențează epoca încorporării îngrășămintelor de bază. Toamna (cu o lună înainte de căderea frunzelor) se administrează îngrășămintele organice și cele pe bază de fosfor și potasiu, pentru a avea timp ca acestea să se transforme în forme asimilabile până la declanșarea vegetației și a putea pătrunde în zona rădăcinilor active. Toamna se administrează și 1/3 din azot, ce oferă rădăcinilor active posibilitatea să transforme azotul mineral în forme organice și să-l depoziteze în rădăcini.

Fertilizarea fazială se face diferit în funcție de tipul plantației. Utilizarea rațională a îngrășămintelor impune cunoașterea particularităților fiecărei fenofaze de creștere și fructificare. În livada tânără – prima fertilizare suplimentară se execută la dezmugurit, a doua peste 2-3 săptămâni (creșterea intensă a lăstarilor), iar ultima- după alte 2-3 săptămâni.

În livada pe rod, se ține seama de producția de fructe din anul respectiv și încărcătura de muguri floriferi pentru anul viitor. Prima fertilizare se execută înaintea fenofazei de înflorire-legare, a doua – la căderea fiziologică a fructelor, iar a treia – în fenofaza diferențierii intense a mugurilor floriferi (iulie-august).

Ca îngrășăminte se pot utiliza îngrășăminte cu azot, precum și îngrășăminte cu acțiune rapidă (urină de grajd, uree, ape amoniacale, etc.). Se pot aplica, de asemenea, îngrășăminte faziale în stare lichidă (prin apa de irigat), precum și îngrășăminte foliare.

8.3. Fertilizarea și implicațiile asupra mediului.

Fertilizarea ca verigă tehnologică într-o agricultură modernă și intensivă, dacă nu este fundamentată și aplicată științific, poate determina și amplifica procese și fenomene de poluare chimică a solului și a producției agricole (C.Răuță și colab., 1983).

Utilizarea îngrășămintelor minerale este o intervenție activă a omului asupra ecosistemului. Impactul îngrășămintelor asupra mediului ambiant poate fi divers și anume:

– pătrunderea elementelor nutritive din îngrășăminte în apele freatice de suprafață;

– utilizarea incorectă a îngrășămintelor minerale poate înrăutăți circuitul și balanța substanțelor minerale, poate înrăutăți circuitul și balanța substanțelor nutritive, proprietățile agrochimice și fertilitatea solului;

– poluarea plantelor (V.Lungu, 1994).

Poluarea apei are loc în urma aplicării excesive a îngrășămintelor. Din categoria îngrășămintelor chimice sunt implicate, în primul rând, cele cu azot. Cantitățile excesive din apele de suprafață rezultă din suprafertilizarea și scurgerea superficială în urma ploilor. Tot datorită suprafertilizării, se întâlnesc cantități excesive de nitrați în apele freatice. Legislația din țara noastră stabilește limita maximă în conținutul de nitrați din apă de 45 mg NO3 / litru. Excesul de nitrați din ape sau alimente produce boala numită methenoglobinemie (la copii), iar formarea de nitrozamine în tubul digestiv are efect cancerigen. Fosforul este mai greu solubilizat și deplasat de apele de scurgere superficială sau cele de suprafață.

În cazul folosirii de îngrășăminte chimice lichide și granulate, are loc poluarea atmosferei. Atmosfera este poluată cu derivați gazoși ai azotului ce se formează ca rezultat al proceselor de amonificare, nitrificare și denitrificare, ce au loc în sol. Pierderile de azot pot apare în urma proceselor biologice din sol, a denitrificării și interdependenței chimice a îngrășămintelor cu azot cu solurile carbonate și alcaline. Se consideră că mărirea cantității de îngrășăminte azotate utilizate, inclusiv pierderile de azot din atmosferă, pot accelera distrugerea ozonosferei.

Fenomenul de poluare are multiple implicații asupra însușirilor solului. Prin administrarea îngrășămintelor minerale, solul este supus unui impact complex, putând manifesta următoarele efecte asupra solului:

– provoacă acidificarea sau alcalinizarea mediului;

– îmbunătățește sau înrăutățește particularitățile agrochimice și fizice ale solului,

– contribuie la absorbția metabolică a ionilor sau înlăturarea lor în soluția de sol;

– contribuie la frânarea absorbției chimice a cationilor;

– contribuie la mineralizarea sau sintetizarea humusului solului;

– mobilizarea sau imobilizarea elementelor nutritive ale solului,

– poate provoca antagonismul sau sinergismul elementelor nutritive și raportul influenței asupra absorbției și metabolismului lor în plante.

8.4. Fertilizarea solului în agricultura ecologică.

Aplicarea îngrășămintelor trebuie să se bazeze pe cunoașterea proceselor de fiziologie, biochimie a plantelor, alături de noțiuni de pedologie, agrochimie, fitotehnie și genetică, care să garanteze obținerea unei producții mari și stabile și să păstreze fertilitatea solului.

Pentru menținerea echilibrului în natură și pentru obținerea producțiilor ecologice, este necesară elaborarea unei strategii științifico-argumentate de folosire a îngrășămintelor (S.Toma, 1994). Folosirea rațională a îngrășămintelor este posibilă pe baza diagnosticării diferite a conținutului solului și plantei. Conținutul nutrienților în probe reprezentative de frunze, constituite în momente diagnostice, reflectă influența îndelungată a însușirilor fizice, chimice și biologice ale solului și ale tehnologiei de cultură, inclusiv a practicilor legate de fertilizare, asuprea nutriției minerale a plantelor. Cantitățile normale de nutrienți în substanța uscată a frunzelor în momentele diagnostice denotă că sistemul de fertilizare practicat în anii precedenți a fost corespunzător.

8.4.1. Fertilizarea organică

Materia organică a solului este întreținută prin materia vegetală și animală moartă ce se depune la suprafața solului și este încorporată în cadrul ciclurilor caracteristice diferitelor biocenoze, precum și de masa mare de rădăcini moarte și alte organisme care mor în sol.

Sub denumirea de „îngrășăminte organice naturale” intră diverse produse reziduale obținute în anumite sectoare ale economiei. Ele pot fi utilizate ca îngrășământ imediat după obținere sau după o prealabilă păstrare și fermentare în vederea îmbunătățirii însușirilor lor.

Sursele de materie organică utilizabile în agricultură, sunt constituite din resturi vegetale rămase după recoltarea culturii principale (paie, coceni, vrejuri de leguminoase), gunoiul animalelor și îngrășămintele verzi.

Îngrășămintele organice constituie o sursă energetică pentru micoorganismele solului. Din descompunerea lor rezultă produși ca CO2 și acizi organici, aminoacizi, glucide simple, etc., ce măresc mobilitatea elementelor nutritive existente în sol, îmbunătățesc nutriția plantelor. Îngrășămintele organice se comportă ca un factor antientropic ce schimbă sensul general al reacției chimice într-o anumită măsură, ce se desfășoară în sol cu pierdere de energie, contribuind astfel la creșterea fertilității solului. Aplicate în sol, ele reprezintă o cale de restituire către sol a substanțelor minerale îndepărtate cu recolta, constituind sursă de substanțe nutritive și dioxid de carbon.

Gunoiul de grajd se obține ca produs secundar în sistemele de întreținere a animalelor, fiind alcătuit din dejecții solide (fecale), lichide (urina) și materii folosite ca așternut. Gunoiul de grajd este un îngrășământ ce conține toate elementele necesare nutriției plantelor, accesibilitatea lor fiind lentă și durând câțiva ani, pe măsura mineralizării compușilor organici din acestea. Mineralizarea depinde de stadiul fermentării gunoiului, de aerisire, umiditatea solului, de temperatură, de reacția chimică, fiind mai lentă pe solurile argiloase, reci și cu reacție acidă și mai rapidă pe cele nisipoase cu reacție neutră.

Accesibilitatea elementelor nutritive din gunoi pentru plante depinde de element. Potasiul se află sub formă de săruri anorganice, solubile, ușor accesibile plantelor. Accesibilitatea fosforului are loc pe măsura mineralizării compușilor organici sub acțiunea microorganismelor; rezultă anioni ai acidului ortofosforic ce formează în sol săruri accesibile plantelor. În primul an de la aplicare, fosforul este valorificat în procent destul de ridicat (20-35% din total) comparativ cu îngrășămintele minerale (5-20%).

Accesibilitatea azotului depinde de mai mulți factori : stadiul de descompunere, specia de animale de la acre provine, tipul de sol, condițiile climatice, etc. se consideră că coeficientul de valorificare a azotului din gunoiul de grajd ajunge numai la 20-25%, destul de redus față de îngrășămintele minerale (30-80%).

Compostul din resturi organice gospodărești.

Prin compost se înțelege un amestec alcătuit di resturi menajere, buruieni, pleavă, resturi de paie, frunze de copaci, furaje stricate, etc., ce se așează împreună într-o platformă spre a se descompune. Compostul este un îngrășământ organic cu acțiune lentă, ce conține în medie 30-50% substanță uscată, 10-15% substanță organică, 0,3% azot, 0,1& fosfor și 0,3% potasiu. Dacă în timpul fermentării se adaugă superfosfat și azotat de amoniu se obține un îngrășământ cu calități excelente.

Îngrășămintele verzi, sunt u mijloc de îmbogățire a solului în substanță organică și azot. Ca îngrășământ verde, se folosesc plante ce au însușirea de a produce o mare masă vegetală, abundentă și de a îmbogăți solul în azot și anume: leguminoase pe rădăcinile cărora trăiesc bacterii fixatoare de azot singure sau în amestec cu graminee (mazăre, lupin, sparcetă, trifoi, muștar, hrișcă).

Îngrășămintele verzi sunt necesare pe soluri podzolice, argiloase sau nisipoase, sărace în materie organică, în asociere cu îngrășămintele minerale. Plantele se încorporează în sol prin arătură. Efectul îngrășămintelor verzi este multiplu :

– îmbunătățesc solul în materie organică, în azot fixat simbiotic, fiind introduse în stratul arat cantități importante de fosfor, potasiu și alte elemente extrase de plante din orizonturile inferioare ale solului,

– se mărește coeficientul de utilizare a substanțelor active din îngrășămintele chimice introduse în sol,

– se mărește esențial numărul de microorganisme din sol, etc.

Îngrășămintele verzi pot fi folosite în livezile tinere amplasate pe soluri sărace în materie organică.

8.4.2. Fertilizarea minerală.

Fertilizarea minerală în agricultura biologică se bazează pe folosirea unor produse naturale greu solubile și are rolul de a corecta unele carențe și de a îmbunătăți condițiile fizice ale solului. Îngrășămintele minerale naturale cele mai utilizate sunt pulberile de roci silicoase (granite, porfirite, diorite, tufuri), roci calcaroase și dolomite, precum și din algele marine calcaro-magneziene.

După natura și proveniența lor, îngrășămintele minerale sunt de mai multe feluri :

îngrășăminte minerale naturale – obținute din roci prin măcinare (făină de fosforite, silicați),

îngrășăminte minerale obținute în urma unor procese industriale.

Produse minerale ce conțin azot.

Azotații de sodiu din Chile (America de Sud) este singurul produs mineral cu azot. Are un conținut scăzut de azot (16%) fiind folosit mai mult local.

Produse minerale ce conțin siliciu.

În agricultura biologică se folosesc silicați fin măcinați (cuarț, feldspat, bazalt) care pot fi introduși direct în sol (200-1000 kg/ha)pentru stimularea creșterii plantelor și favorizării asimilării fosforului, sau sub formă de suspensie în apă (10 g /100 l apă) cu care se stropesc plantele în cursul vegetației, cu efect asupra creșterii și calității recoltei, dar și în combaterea făinării.

Siliciul are rol benefic în formarea proteinelor din plante și în activitatea fotosintezei în spații umbrite. Pentru stropirea plantelor se folosește o soluție de silicat de sodiu (Na2SiO3) în concentrații de 0,1-0,2 ppm. În sol, prezența siliciului mărește rezistența plantelor la atacul de ciuperci microscopice și dăunători animali (nematozi, viermi).

În practică se pot folosi : bazalt (Minții Apuseni), granit, porfir (Munții Măcin) ce conțin, pe lângă siliciu, potasiu, sodiu, aluminiu, fier, calciu, magneziu, mangan. Se consideră că prin aportul de siliciu și microelemente, acestea contribuie la creșterea rezistenței la boli. Pot fi folosite în pomicultura ecologică pe toate solurile.

Produse minerale ce conțin fosfor.

În pomicultura ecologică se folosesc : făina de fosforită (nordul Africii), zgura lui Thomas (produs rezidual din metalurgie), fosfați naturali calcinați (din Senegal), făină de oase.

Produse minerale ce conțin magneziu

Dolomita (carbonat de calciu și magneziu) – folosit puțin în pomicultura ecologică, se utilizează mai ales pentru păstrarea echilibrului potasiu- magneziu și pe solurile calcaroase. Kiseritul (MgSO4.H2O) este un mineral cu magneziu ce se găsește în unele zăcăminte de săruri de potasiu.

Produse minerale ce conțin calciu

Se folosesc calcare naturale fin măcinate și alge marine încrustate cu calcar, ce conțin magneziu și alte microelemente.

În pomicultură se folosește ca fertilizant aplicat foliar un extract din alge marine numit „Micro-Mist”. Ascophyllum nodosum este alga marină din acre a fost obținut acest extract. Folosit la măr și piersic, a determinat creșterea producției de fructe cu 20-25%, a redus consumul de îngrășăminte chimice, a mărit durata de păstrare a fructelor și rezistența la boli și dăunători, îmbunătățind și parametrii de calitate .

Algele marine și în special A.nodosum au conținut ridicat în hormoni vegetali (auxine, gibereline, citochinine). Conține, de asemenea, 17 aminoacizi și peste 70 microelemente mult mai bine reprezentate decât în plantele terestre. S-au identificat și vitamine, alături de substanțe de natură antibiotică (G.Leprat, 1994).

Produse minerale ce conțin potasiu

În pomicultura ecologică se folosesc ca îngrășăminte cu potasiu : cenușa de lemn de foc și săruri potasice naturale (carnalit, kainit) care conțin pe lângă potasiu și magneziu și sulf. Se aplică după ce au fost măcinate în particule foarte fine, deoarece se folosesc îngrășăminte ce provin din roci naturale greu solubile.

Cercetările efectuate de M. Cotorobai și colab. (1986) privind fertilizarea pomilor cu cenușă de cărbune din termocentrale, au arătat că acest produs prin conținutul său în potasiu, calciu, magneziu, fosfor și microelemente, poate contribui la aprovizionarea solului cu elemente minerale necesare nutriției pomilor. Cenușa condiționată în vederea fertilizării ca îngrășământ mineral poate fi administrată la plantarea pomilor (măr) în cantități de 15 kg/pom, având efect asemănător cu acela al gunoiului de grajd asupra recoltei în primii ani de rodire.

Fertilizarea foliară reprezintă un mijloc modern și eficient de sporire și de îmbunătățire a cantității și calității producției agricole. Această metodă suplimentară de fertilizare este folosită și în pomicultură . îngrășămintele foliare conțin surse adecvate de macro- și microelemente, precum și substanțe organice, biologic și fiziologic active, cu funcție de hormoni și vitamine, ce determină stimularea fotosintezei la plante.

Fertilizarea pe cale foliară poate asigura sporuri importante de recolte, fără a polua rezidual solul și producția agricolă, contribuind la creșterea randamentului energetic și fotosintetic al aparatului foliar (Borlon Z. și colab., 1995).

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

Ce înțelegeți prin fertilitate?

De ce este necesară fertilizarea în pomicultură?

Ce factori se au în seamă la fertilizarea în pomicultură?

Ce metode și tehnici se folosesc pentru fertilizare în pomicultură?

Care este impactul aplicării îngrășămintelor asupra mediului ambiant?

Care este impactul asupra solului a administrării îngrășămintelor minerale?

Care este impactul aplicării fertilizanților asupra apei?

Cum se face fertilizarea solului în pomicultura ecologică?

Care sunt sursele de materie organică utilizabile în agricultură și ce rol au?

Ce produse se pot folosi în pomicultura ecologică pentru fertilizarea minerală și ce rol au?

CAPITOLUL 9

IRIGAREA PLANTAȚIILOR POMICOLE ȘI PROBLEMATICA

PROTECȚIEI SOLULUI

9.1. Considerații generale privind irigarea

Apa este unul din principalii factori de vegetație. Datorită structurii complexe, în viața plantelor apa îndeplinește mai multe roluri :

costituent structural, fiind reținută în celule vii prin forțe osmotice și de imbibiție,

hidratant al enzimelor, declanșând metabolismul,

solubilizant al substanțelor, permițând reacții metabolice ce se produc numai în mediu umed,

vehiculant al substanțelor nutritive,

tampon împotriva temperaturilor joase și înalte (fenomen ce se datorează căldurii ridicate și capacității mari de vaporizare),

reactant în procesele de fotosinteză, produs sau rezultat în polimerizare.

Prin irigarea culturilor se înțelege aducerea și distribuirea apei pe solurile cultivate, în următoarele scopuri :

creșterea umidității solului până la limita cerută de fiecare plantă cultivată, astfel încât creșterea să se desfășoare normal,

să protejeze culturile de arșiță și secetă,

să înlăture sau să dilueze sărurile nocive din solurile salinizate,

să reducă efectul factorilor întâmplători,

să asigure efectuarea lucrărilor agricole în condiții optime.

Nevoia de apă este diferită în cursul perioadei de vegetație, deoarece trecerea plantelor prin diferite stadii de dezvoltare cere condiții de viață diferite, astfel că și nevoia de apă nu poate fi aceiași în tot cursul perioadei de vegetație. În viața plantelor, în funcție de fazele de vegetație și stadiile de dezvoltare, apar perioade (relativ scurte), în decursul cărora deficitul de apă se repercutează asupra producției. Perioadele respective sunt cunoscute sub denumirea de „faze critice pentru umiditate”.

Faza critică pentru umiditate coincide cu epoca de creștere cea mai intensă ce se suprapune în general cu faza formării organelor de reproducere. Formarea organelor de reproducere are loc în mai multe etape și anume : diferențierea, formarea organelor reproductive, fecundarea și formarea fructului.

Factorii meteorologici (umiditatea aerului, căldura, lumina, precipitațiile) au la rândul lor influență directă asupra necesității irigației. Precipitațiile reprezintă cea mai importantă sursă de umiditate pentru sol și un indice important pentru aprecierea necesității irigației ele se caracterizează prin media multianuală foarte variabilă în diferite zone ecologice.

Cerințele pomilor față de apă

Dintre factorii meteorologici cei mai importanți ce influențează modul de folosire al precipitațiilor de către plantă, sunt: temperatura aerului, radiația netă și intensitatea. Cu cât temperatura este mai mare cu atât crește consumul de apă al culturii (transpirație, evaporație) și gradul de folosire al precipitațiilor este mai mic. Pentru stabilirea zonelor irigabile este necesar să se confrunte consumul de apă al plantelor cu factorii climatici, în special cu regimul precipitațiilor, în ansamblu condițiilor climatice existente în diferite zone ecologice.

Necesitatea irigării este dependentă și de factorii geomorfologici, pedologici și hidrologici, factori de zonare cu ajutorul cărora se iau în considerare sau se exclud terenurile cu deficit sau exces de umiditate. Regiunile pluviometrice din zonele în care anual se înregistrează sub 500 mm precipitații nu satisfac consumul de apă al speciilor pomicole.

Consumul de apă este diferit de la o specie la alta și în funcție de zona ecologică. Prin consum de apă se înțelege evapotraspirația, adică cantitatea de apă evaporată și transpirată care se exprimă în mm sau în mc/ha/zi. Consumul de apă (ET) este influențat de o serie de factori :

– meteorologici : radiația solară, precipitații (cantitate și uniformitate), vânt;

– pedologici : umiditatea solului, textura și structura, panta și expoziția solului;

– biologici : perioada de vegetație, faza de vegetație, boli și dăunători, vârsta plantelor.

9.2. Irigarea plantațiilor pomicole

Apa este factorul vegetativ de care depinde în mare măsură desfășurarea proceselor de creștere și producție al pomilor. Irigarea pomilor se aplică cu scopul menținerii unui nivel optim al umidității necesare pentru fiecare fenofază.

Consumul zilnic de apă la speciile pomicole variază în funcție de specie, portaltoi, fenofaza de vegetație (între 4-7 mm). Cel mai mare consum se realizează în lunile de vară, în perioada de înflorire-recoltare.

Pe nisipurile și solurile nisipoase din țara noastră, irigarea pomilor constituie una dintre cele mai importante verigi tehnologice. Rezultatele obținute au pus în evidență că speciile pomicole cultivate pe nisipuri valorifică bine apa de irigație, contribuind, alături de îngrășămintele chimice, în special, la o creștere substanțială a producțiilor de fructe (A.Tudor și colab, 1997).

Cercetări efectuate de N.Grumeza (1984) privind plafonul minim al umidității solului nisipoase, au arătat că acesta variază între 55 și 60% din intervalul umidității active, iar adâncimea de umezire a solului prin aplicarea udărilor la pomii fructiferi nu trebuie să depășească 1,0 m.

Rezistența pomilor fructiferi la stresul hidric este determinată și de mărimea sistemului radicular, respectiv de volumul de sol din care se extrage apa. Lipsa apei în sol afectează și formarea micorizelor pe rădăcinile plantelor pomicole, durata de viață a perilor absorbanți, activitatea unor enzime (nitratreductaza, fenilalaninamoniu liaza)cât și procesele de sinteză a proteinelor și de transport al substanțelor prin rădăcini.

Cele mai evidente efecte negative ale secetei se manifestă când stresul are loc în perioada de înflorit și de creștere a fructelor. Celulele își pierd turgescența, frunzele se ofilesc, frunzele bazale se usucă, ovarele avortează, fructele cad. Particularitățile anatomo-fiziologice ale pomilor influențează în mare măsură consumul de apă. Existența unui sistem radicular bine ramificat asigură o adaptare mai bună a plantelor la condițiile de stres. Mărimea sistemului radicular este dependentă de o serie de factori: tipul portaltoiului, fertilitatea solului. Grosimea stratului de sol explorat de sistemul radicular, diferă de la o specie la alta . În general, plantele pomicole utilizează un strat de sol de 80-100 cm adâncime, cu variații în funcție de portaltoi, nivelul apei freatice, permeabilitatea subsolului, etc.

9.2.1. Metode de udare în livezi

În pomicultură se folosesc mai multe metode de udare, alegerea făcându-se în funcție de condițiile existente: udarea pe brazde, prin aspersiune, subterană, prin picurare și bazine.

Udarea pe brazde este folosită pe terenurile cu textură mijlocie, cele cu pante reduse și uniforme, dar și pe terenurile cu pante mai mari (15-20%) orientând brazdele pe curbele de nivel cu o înclinare de 1-1,5%. Apa circulă prin gravitație. Brazdele se deschid la 1,5 m de pomi și 0,8-1 m între ele. Lungimea brazdei este variabilă în funcție de natura terenului: 50-60 m pe solurile ușoare și 120-200 m pe solurile grele. Irigarea pe brazde lungi nu se recomandă pe solurile din zona colinară datorită substratului argilos la mică adâncime, ceea ce produce alunecări de terenuri; pe solurile subțiri, pe terenuri supuse alunecărilor; pe nisipuri de dune.

Irigarea prin aspersiune realizează o economie de apă de 25-30% prin evitarea scurgerilor din brazde. Se poate folosi atât pe solurile cu textură ușoară, cât și pe cele cu textură mijlocie spre grea. Se recomandă și pe terenurile ușoare, unde nu poate fi aplicată udarea prin brazde. Acest sistem de irigare nu stânjenește efectuarea lucrărilor între rânduri, nu strică structura solului, poate fi practicat și pe terenurile cu relief mai frământat și poate fi aplicată, de asemenea, sub coroana pomilor.

Irigarea prin picurare asigură o uniformitate bună de distribuire a apei în sol, o eficiență ridicată de folosire a apei, un regim optim de apă, aer și nutritiv. Poate fi practicată pe teren denivelat, pe sol ușor sau greu.

Apa este adusă la rândul de pomi prin conducte de material plastic cu diametre reduse și distribuită prin duze de picurare (4 la fiecare pom, debit 1-10 l/oră, presiunea apei în conducte –0,6-1 at.).

Irigarea prin bazine se recomandă pe solurile ușoare, nisipoase, deoarece asigură o uniformitate bună de udare. Poate fi adoptată pe terenuri cu pante de 1-2%. Apa adusă prin canale deschise sau conducte îngropate, este distribuită la baza pomului în „bazine” amenajate cu digulețe de 15-25 cm înălțime. Dezavantajele acestei metode : determină înrăutățirea sistemului aerian și microbian, cu consecințe negative asupra creșterii sistemului radicular; determină asfixierea rădăcinilor; necesită forță de muncă pentru ridicarea digulețelor.

Irigarea prin conducte perforate. Este o variată a sistemului de irigare prin picurare, realizat prin simpla perforare a conductelor de material plastic, ce conduc apa la pom. Conductele sunt suspendate la 30-40 cm de la suprafața solului și fixate de-a lungul rândului prin mijloace de susținere. Această metodă de udare asigură economisirea apei de irigație, prin distribuirea ei uniformă în lungul rigolelor ; evitarea executării lucrărilor de nivelare și modelare, deci economisirea de carburanți și forță de muncă. La acest sistem se menține, însă, consumul mare de materiale (țevi de polietilenă, în special) și investiția ridicată.

Lungimea maximă a rampei perforate este de 200m, iar diametrul orificiilor de la 1,6 mm în amonte la 2,1 mm în aval, realizând debite uniforme.

Irigarea prin conducte subterane constă în introducerea apei direct la rădăcina pomilor printr-o rețea de tuburi de ceramică sau material plastic, plasate la adâncimea de 50-60 cm și perforate. Avantajele acestui sistem:

-aducerea apei direct la nivelul sistemului radicular,

-se evită pierderile prin evaporare,

-lucrările de întreținere nu sunt stânjenite,

-se pot administra concomitent îngrășăminte faziale dizolvate în apă,

-realizează un regim favorabil de umiditate, aerație și nutriție.

Dezavantajele acestui sistem se referă la costul ridicat al materialelor utilizate și la înfundarea orificiilor perforate, dezavantaje ce pot fi eliminate prin utilizarea unor conducte de material plastic și a unor mijloace perfecționate de filtrare a apei.

Se poate aplica pe terenuri cu textură medie omogenă, cu proprietăți capilare bune. Nu se recomandă pe terenurile cu textură nisipoasă și argiloasă, unde circulația apei în sol este defectuoasă și nici pe solurile sărăturate sau cu pericol de salinizare din cauza sărăturării secundare produsă de ascensiunea capilară. Din punct de vedere orografic, se recomandă terenuri uniforme, nivelate, cu pante mici, până la 3-50.

9.3. Influența irigațiilor asupra solului

Apa de irigații, prin caracteristicile ei, acționează asupra terenurilor fizic, chimic și biochimic.

Acțiunea fizică a apei de irigat asupra solului

La fiecare udare a solului, pătrunderea apei în solul uscat este urmată de înlocuirea aerului și a gazelor. Paralel cu acest fenomen, spălarea și deteriorarea structurii avansează astfel încât, după uscare, la suprafața solului se formează o crustă.

Prin scurgerea apei la suprafața solului sunt antrenate agregatele de sol, ceea ce are efect negativ asupra solului, determinând în mare parte tasarea și depunerea prin sedimentare a aluviunilor. Odată cu formarea crustei, solul se și tasează. Concomitent cu fenomenul de deteriorare a structurii, apa transportă o cantitate însemnată de aluviuni provenite din erodarea solurilor. Procesul de sedimentare a aluviunilor din apa de irigație nu este uniform; particulele grosiere se depun în cea mai mare parte pe fundul canalelor de irigație, iar cele fine coloidale sunt transportate mai departe și se depun, de obicei, în ultimele elemente ale rețelei de udare (brazde, fâșie).

Pe de altă parte, particulele fine aluviale pătrund în porii solului și îl impermeabilizează, ceea ce determină degradarea condițiilor naturale de drenaj. De cele mei multe ori, ca urmare a acestui fenomen, ascensiunea capilară se mărește și soluțiile saline ajung la suprafața solului.

Acțiunea chimică a apei de irigat asupra solului

Acțiunea chimică este foarte complexă și depinde de mai mulți factori, cum ar fi : apa, conținutul în săruri, condițiile naturale ale suprafeței irigate.

Asupra solului, apa de irigat exercită o acțiune directă, indirectă și combinată.

Apa de irigat conține, de obicei, săruri dizolvate, cantitatea acestora și gradul de mineralizare având influență directă asupra solului. Compușii chimic se depun în sol, ceea ce duce la o creștere permanentă a conținutului de argilă, oxizi și sulfați.

Apa de irigație normală (nesărată, nealcalină) poate fi folosită cu efect ameliorativ în irigarea solurilor alcaline . În asemenea ape predomină calciul, iar irigarea cu aceste ape a solurilor alcaline acestea vor deveni neutre, cu proprietăți fizice și chimice îmbunătățite.

Apele ușor alcaline (ce conțin mai mult sodiu decât calciu) pot provoca după mulți ani de irigare o alcalinizare puternică, o destructurare totală, acumulare de sodiu, magneziu și bicarbonat de sodiu, ceea ce duce la pierderea capacității productive a solurilor.

Acțiunea chimică și biochimică.

Folosirea apelor saline la irigație, reduc fixarea azotului și micșorează intensitatea proceselor de nitrificare și amonificare. Proprietățile și calitatea apei de irigat pot avea repercusiuni asupra calității plantelor și recoltelor, putând determina apariția unor boli (ca urmare a prezenței unor macro și microelemente), fie acumularea unor ioni ce sunt toxici în cantități mari.

Sărurile toxice solubile prezente în apa de irigat, se pot acumula și în sol, ceea ce influențează bilanțul final în săruri al solului. Când concentrația reală în săruri a soluției solului din terenurile irigate cu apă salină atinge un grad toxic (peste 15 g/l), culturile suferă foarte mult sau pot pieri în întregime.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

Ce se înțelege prin irigare și cu ce scop se aplică?

Ce factori influențează consumul de apă în pomicultură?

Ce metode de udare se folosesc în pomicultură?

Ce implicații asupra solului poate avea irigarea pe brazde?

În ce cazuri irigarea prin conducte subterane nu poate fi aplicată?

Care este acțiunea fizică a apei de irigat asupra solului?

Cum acționează chimic apa de irigat asupra solului?

Care este acțiunea biochimică a apei de irigat asupra solului?

CAPITOLUL 10

POLUAREA CU PESTICIDE A AGROECOSISTEMELOR POMICOLE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI AMBIANT

10.1. Considerații privind poluarea mediului cu pesticide.

Pesticidele sunt substanțe chimice capabile să diminueze sau să distrugă agenții biotici dăunători. Produsele chimice utilizate în acest scop , de cele mai multe ori, nu prezintă acțiune selectivă absolută ci distrug și alte viețuitoare decât cele nedorite. Din acest motiv, mulți ecologiști au propus denumirea de biocide (ucigătoare de viață) pentru toate substanțele capabile să nimicească grupe izolate de specii sau mari comunități vii pe arii întinse.

Folosirea pesticidelor în protecția plantelor cultivate, a început la sfârșitul secolului XIX, când pentru combaterea agenților patogeni și dăunătorilor s-a făcut apel la produse chimice cu proprietăți toxice față de organismele nedorite.

„Chimizarea agriculturii” a fost în majoritatea cazurilor sinonimă cu progresul și dezvoltarea în acest domeniu. Dezvoltarea producției și consumului de pesticide, s-a realizat sub presiunea nevoii de a avea cantități sporite de hrană pentru o populație în continuă creștere, avându-se în vedere că bolile, dăunătorii și buruienile distrug anual cca 35% din recolta potențială, la care se adaugă 10-20% pierderi postrecoltă. Pomicultura se situează printre marile consumatoare de pesticide.

10.1.1. Efectele secundare (negative) ale utilizării pesticidelor.

Pesticidele sunt substanțe de sinteză chimică complexe, străine agroecosistemului, reprezentând pentru componenta vie a acestuia un factor de stres. Pesticidele au anumite particularități comune indiferent de natura chimică sau de destinația lor, din care decurg numeroase consecințe ecologice și anume:

– marea majoritate a pesticidelor prezintă toxicitate ridicată pentru om, animale, albine, pești, etc.;

– spectrul de acțiune al unui pesticid este mult mai larg decât cel sugerat de clasificarea acestuia conform destinației de utilizare (fungicid, insecticid, acaricid, nematocid, etc.) incluzând deopotrivă atât specii animale, cât și vegetale;

– aceste substanțe sunt folosite pentru a combate un număr restrâns de specii dăunătoare, în timp ce acestea acționează în grade diverse asupra tuturor viețuitoarelor;

– pesticidele se comportă în agroecosisteme ca un factor independent de densitate. Aplicat într-o anumită concentrație, un pesticid provoacă aceiași mortalitate indiferent de densitatea organismului țintă;

– cantitățile aplicate sunt, în general, mult superioare celor necesare reducerii pagubelor, apelându-se de obicei la așa numitele tratamente „de siguranță” sau „de acoperire”;

– pesticidele sunt dispersate pe suprafețe întinse, afectând în mare măsură și ecosistemele naturale sau antropizate nevizate;

– multe pesticide sunt greu degradabile, determinând contaminarea alimentelor, solurilor și apelor cu reziduuri toxice.

De dorit ar fi ca pesticidele folosite să se epuizeze o dată cu realizarea scopului urmărit, în realitate ele intră într-un circuit ce afectează ecosistemele terestre.

Cel mai grav fenomen al utilizării pesticidelor în agroecosisteme este toxicitatea acută a acestora pentru speciile animale sau vegetale supuse acțiunii lor. Estimarea toxicității unui pesticid se face în mg substanță activă /kg corp greutate vie și se exprimă prin doza letală – DL 50 – doză care administrată pe cale orală la cobaii albi determină moartea în timp de 14 zile a 50% dintre aceștia.

Această categorie de efecte toxice, numite demoecologice, se traduc printr-un ansamblu de influențe perturbatoare care se exercită la nivelul fiecărei specii sensibile la acțiunea unuia sau altuia din produsele fitofarmaceutice.

Pesticidele influențează atât reducerea populației contaminante, cât și potențialul biotic al dăunătorilor și agenților patogeni prin scăderea fecundității, viabilității, agresivității, etc.

Una dintre consecințele demoecologice majore, deosebit de îngrijorătoare, este apariția de biotipuri de dăunători și agenți patogeni rezistenți la pesticide. Apariția rezistenței la agenții chimioterapeutici este un fenomen complex de selecție naturală, determinat de interacțiunea populațiilor agenților fitopatogeni cu produsele administrate și alți factori de mediu. Populațiile rezistente apar în interiorul arealului ocupat de o populație sensibilă printr-o selecție diferențiatoare determinată de aplicarea repetată a substanței active. De obicei, efectul admis unei substanțe constă în eliminarea masivă a organismelor dintr-o populație ducând la o puternică scădere numerică a acesteia. Populația se poate reface, însă, pornind de la organismele care au supraviețuit contactului cu toxicul, moștenind caracterul de rezistență al supraviețuitorilor. Aceasta duce treptat la modificarea normei de reacție a populației și la adaptarea ei la substanța toxică.

În pomicultură, se cunosc cazuri de rezistență a unor populații de Mysodes persicae (păduchele verde al piersicului) față de paration, malation, etc., de acarieni față de paration, etion și fencaptan, ale ciupercilor ce cauzează rapănul mărului (Venturia inaequalis) și perilor (Venturia pirina) față de fungicidele din grupa benzimidazolilor, a ciupercilor ce cauzează putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea) și moniliozelor (Monilinia sp.) față de fungicidele dicarboximidice, etc (Alexandri Al., 1982).

Apariția populațiilor rezistente la pesticide, duce uneori la mărirea dozelor și frecvenței tratamentelor, ceea ce determină o creștere a reziduurilor acestora în sol și plantă, deci la o poluare mai mare.

Alături de efectele de natură demoecologice, se disting și acțiuni mai complexe, biocenotice care sunt mai puțin cunoscute. Biocenozele agroecosistemelor (agrocenoze), cât și cele din ecosistemele naturale, răspund la prezența pesticidelor prin modificări în structura și funcțiile populațiilor care le compun. Acestea se exprimă prin:

– schimbarea dominanței,

– modificarea raportului dintre specii,

– scăderea diversității specifice și genetice,

– creșterea invadabilității biocenozei prin slăbirea capacității de autoreglare, etc.

Distrugerea zoocenozelor de paraziți prin intermediul pesticidelor are drept consecință o resurgență rapidă a populațiilor dăunătoare. În funcție de speciile componente ale zoocenozei dintr-un agroecosistem, echilibrul biocenotic al speciilor dăunătoare de bază (principale) se realizează prin cele 2 fenomene biologice cunoscute – prădătorism și parazitism. Acestea se concretizează prin existența, în biocenoză, a așa numitelor „biosisteme” reprezentată prin organisme contrare, unele fitofage, altele zoofage, ultimele supraviețuind pe seama primelor.

În pomicultură, cazuri de dezechilibre a proceselor de autoregalre prin antagonism sunt cel al acarienilor fitofagi Panonychus ulmi, Bryobia rubrioculus și Tetranychus urticae, păduchele din San Jose (Qaudraspidiotus perniciosus) – viespea parazită (Prospaltella perniciosi), păduchele lânos al merilor (Eriosoma lanigerum) – viespea parazită (Aphelinus mali), viermle merelor (Carpocapsa pomonella) – viespea parazită din genul Trichogramma, gărgărița florilor de măr (Antonomus pomorum) – viespea parazită (Primpla pomorum), Coccinella septempunctata – păduchele negru (Aphis fabae ).

Un alt efect negativ al folosirii pesticidelor este cunoscut sub denumirea de „amplificare biologică” și constă în sporirea concentrației substanței active sau a metaboliților pe măsura ce substanța este preluată de nivelurile trofice superioare. În acest sens se poate realiza o concentrație de mii de ori a substanței care poate deveni dăunătoare pentru organismele din vârful piramidelor trofice. Acest lucru este posibil deoarece numeroase produse fitofarmaceutice sunt puțin degradabile. Ele pot persista mult timp incorporate în sol sau pot fi antrenate în ape, de unde pot contamina practic toate ecosistemele Terrei.

În agroecosistemele pomicole aplicarea pesticidelor pe o perioadă lungă și poate induce și alte modificări cum ar fi reducerea rețelei trofice urmată de o scădere a diversității specifice și o diminuare a stabilității agrobiocenozei, scăderea activității fotosintetizante a pomilor, inhibarea fixării azotului în sol de către bacterii, etc.

Populația solului este puternic influențată de către pesticide. În general, se spune că erbicidele sunt mai toxice decât celelalte pesticide pentru alge. Insecticidele sunt mai toxice pentru fauna solului , iar fungicidele inhibă flora microbiană.

Un alt aspect important căreia i s-a acordat importanță, este influența pesticidelor asupra proceselor microbiene importante legate de fertilitatea solului (descompunerea celulozei, fixarea azotului, humificarea, mineralizarea humusului, nitrificarea, etc.). Cercetări complexe permit să se aprecieze cu un grad de securitate ridicat, toate efectele asupra echilibrului microbian al solului.

În ceea ce privește dinamica de degradare, s-a constatat că reziduurile de insecticide se degradează mai rapid față de cele de fungicide, iar fungicidele sistemice sunt mai persistente.

Introducerea în cultură a soiurilor cu rezistență genetică la boli, asigură un consum redus de pesticide, reducând efectul poluant asupra solului, fructelor și mediului ambiant. Față de 158,2 kg (l) insectofungicide folosite pentru cele 15 tratamente aplicate în medie la soiurile de măr standard, la soiurile rezistente s-au utilizat numai 87,0 kg (l) la 7 tratamente anual, reprezentând 55%. Reziduurile de pesticide ce se înregistrează în livezile de măr cu soiuri rezistente, au nivel redus, în mod special la insecticide, care se acumulează în cantități neglijabile, fiind nedecelabile (L.Șerboiu și colab, 2000).

Prin mijloace moderne, persistența erbicidelor pentru noile substanțe este o proprietate ce se planifică încă de la sinteza lor, iar cercetările asupra microorganismelor permit să se aprecieze eventualele efecte nocive asupra patrimonului ereditar al omului și mamiferelor.

Aceste efecte nedorite, demonstrează că există numeroase riscuri privind folosirea pesticidelor, impunându-se limitarea poluării cu pesticide prin diferite mijloace și metode.

10.2. Combaterea integrată în agroecosistemele pomicole și limitarea poluării cu pesticide.

Bartlett (1956) și Stern (1959) au propus introducerea unei concepții noi de protecție a plantelor intitulată „lupta integrată” pentru înlăturarea efectelor negative ale utilizării exagerate și unilaterale a produselor fitofarmaceutice.

Protecția integrată a fost recunoscută și definită în anul 1968 de către un grup de experți FAO ca un sistem de reglare a populațiilor de dăunători prin îmbinarea metodelor chimice de combatere cu alte metode, în special cu cele biologice, astfel încât populațiile de organisme dăunătoare să nu depășească pragul economic de dăunare (PED).

Lupta integrată a fost recunoscută și definită în anul 1968 de către un grup de experți FAO ca un sistem de reglare a biocenozelor prin corelarea și interdependența factorilor: plantă, agent patogen, tehnologie, mediu ambiant. Deci, protecția integrată se bazează pe principiul limitativ sau corectiv al efectivului populației dăunătoare, spre deosebire de combaterea chimică intensivă ce promovează o strategie preventivă, radicantă.

Obiectivul protecției integrate nu este cel al distrugerii totale a populației de agent patogen sau dăunător ci limitarea efectivului ei la un nivel la care să nu producă pagube semnificative din punct de vedere economic. Alături de acesta, protecția integrată are ca obiective salvarea organismelor utile (microorganisme entomopatogene, prădători, paraziți, etc), precum și aplicarea tratamentelor pe baza prognozei și avertizării.

Combaterea integrată ar putea fi definită și ca o formă de ecologie aplicată (Grison, 1969), de luptă biocenotică (Ubrizsi, 1961) în sensul dirijării populațiilor de dăunători și a dușmanilor lor naturali (paraziți și prădători) din cadrul agroecosistemelor prin influențarea factorilor de mediu prin care organismele vegetale și animale evoluează.

10.3. COMBATEREA BOLILOR

10.3.1. Chemoterapia și combaterea bolilor.

Bolile sunt produse la plante de către micoplasme, virusuri, bacterii și ciuperci. Virusurile fitopatogene sunt entități submicroscopice (10-650 mµ) alcătuite dintr-un înveliș proteic ce protejează ADN –ul. Transmiterea virusurilor se realizează prin insecte, nematozi, mecanic în cazul operațiilor de înmulțire vegetativă, etc. Deoarece virusul este lipsit de metabolism propriu și utilizează aparatul biochimic al plantei gazdă, face dificilă găsirea de mijloace chimice de combatere adecvată. Singurele posibilități de luptă pentru bolile virale rămân mijloacele preventive (soiuri rezistente, producerea de material săditor liber de infecție, combaterea vectorilor, etc.).

Bacteriile reprezintă un grup numeros de microorganisme unicelulare de dimensiuni microscopice (0,6-4 µ) și forme diferite. Bacteriile posedă metabolism ce le permite să utilizeze substanțe organice de natură diferită. Numeroase bacterii parazitează plantele de cultură determinând în unele cazuri pierderi apreciabile. Chemoterapia bolilor bacteriene este mai puțin utilizată în practică, datorită lipsei unor mijloace adecvate. Antibioticele reprezintă cel mai important grup de agenți chimici cu acțiune bacteriostatică și bactericidă

Ciupercile (Fungi) sunt un grup numeros de plante inferioare, cu ciclu biologic complex, variabil ca durată de la o specie la alta. Ciupercile sunt dependente din punct de vedere energetic utilizând ca substrat materia organică. Un grup relativ restrâns dintre ciuperci (cca 200 din cele peste 100.000 specii cunoscute) sunt parazitate de plante și animale. Agenții fitopatogeni din rândul ciupercilor, constituie unul din factorii de prim rang ce contribuie la diminuarea producției agricole.

Combaterea chimică presupune găsirea acelor substanțe cu grad de selectivitate deosebit, care să afecteze numai sistemele sau procesele caracteristice agentului patogen.

O primă categorie de substanțe chimice folosite în combaterea bolilor criptogamice o constituie acele produse ce acționează la „suprafață” și nu necesită un grad de selectivitate ridicat față de planta gazdă, deoarece nu intră în contact direct cu metabolismul acesteia, decât accidental. Aceste produse formează o barieră între organele plantei și patogen, prevenind infecția.

O altă categorie de substanțe o formează cele ce pătrund în plantă, sunt transportate în „sistemul „ acesteia, venind în contact direct cu metabolismul plantei gazdă. Este necesar ca acestea să fie suficient de selective pentru a nu afecta planta și stabile, astfel încât să nu fie degradare de aceasta. Substanțele chimice destinate combaterii ciupercilor patogene se numesc fungicide.

10.3.1.1. Toxicologia și implicațiile pentru mediu ale utilizării chemoterapiei în combaterea bolilor la plante.

Folosirea produselor chimice în combaterea bolilor din plantațiile pomicole dețin o pondere însemnată. Pentru ca o substanță biologic activă să poată fi utilizată în practică, este de dorit să fie evaluate efectele folosirii substanței respective asupra omului, animalelor, păsărilor, peștilor, plantelor, insectelor utile, microorganismelor și a interrelațiilor acestora.

Clasificarea substanțelor chimice în funcție de toxiciate se bazează pe toxicitatea acută a substanțelor față de mamifere, exprimată prin doza letală ce produce 50% mortalitate (DL50%) ce variază de la o specie la alta.

În urma folosirii produselor chimice în combaterea bolilor pot apare o serie de efecte toxicologice, ca de exemplu:

-teratogenitatea – producerea de malformații sau anomaliii,

-mutagenitatea –transformarea caracteristicilor genetice,

-efectul cancerigen, etc., atât pentru substanța activă inițială, cât și pentru produșii de degradare.

Produsele organo-mercurice, binopacril, drazoxalon, trionfos, au toxicitate redusă și pot prezenta grad mare de periclitate. Deosebit de important în folosirea substanțelor chimice este efectul toxicologic de lungă durată. La o serie de fungicide (maneb, zineb, mancozeb), prin degradare se formează etilen tioureea (ETU) , substanță suspectată a fi cancerigenă. Aceasta poate apare fie în produsul comercial, cât și pe planta tratată.

Efecte teratogene au fost puse în evidență la produse ca ferban, tiran, ziram, benzimidazoli, captan, faltan, iar la ziran și captan au fost semnalate și efecte mutagene.

Introducerea de substanțe străine în ecosistem poate implica modificări în echilibrul acestuia și numeroase schimbări nedorite, ce afectează productivitatea ecosistemului și poate duce la degradarea calitativă a mediului.

Indiferent de modul de aplicare, marea majoritate a fungicidelor ajung în cantități variabile în produsele comerciale, în sol și apă. Sporirea dozelor cu scopul de a obține rezultate sigure în combatere poate avea efecte nedorite, inclusiv acumularea unor cantități mari de reziduuri în produse.

Marea majoritate a fungicidelor, indiferent de modul de aplicare, ajung în cantități variabile la suprafața și în adâncimea stratului arabil. Prin interacțiunea cu procesele biologice din sol este afectată, de cele mai multe ori, fertilitatea solului. Produsele organo-mercurice prezintă cel mai dur impact cu activitatea biologică a solului, care elimină aproape în totalitate fauna din sol, produc perturbări importante în echilibrul microbiologic, afectând procesele de mineralizare a materiei organice, fenomen ce duce la o scădere accentuată a fertilității solului (Al.Alexandri, 1982).

Utilizarea repetată a ditiocarbonaților (maneb, zineb, ziran, mancozeb, tiuran, etc.), produc o serie de fenomene negative în sol, cum ar fi : reducerea populațiilor de bacterii ce afectează procesele de nitrificare și denitrificare, procese importante pentru asigurarea circuitului materiei organice în sol și a fertilității acestuia.

În pomicultură, utilizarea intensivă a benzimidazolilor întârzie considerabil descompunerea litierei și afectează populațiile de râme din sol.

Apele pot fi poluate cu fungicide, fie direct (prin deversarea apelor de spălare sau a resturilor de soluții, prin ajungerea picăturilor de soluție în timpul tratamentelor, prin spălarea mașinilor de tratamente, ambalajelor, etc.), fie indirect prin antrenarea fungicidelor din sol și plantă de către apa de irigații, ploaie, etc.

Ajunse în apă reprezintă un real pericol având în vedere folosirea acestora la alimentarea localităților, etc., precum și datorită fenomenului de concentrare a toxicului de-a lungul lanțului trofic.

Din cele prezentate reiese clar că impactul cu mediul înconjurător al fungicidelor poate prezenta numeroase aspecte negative, ceea ce impune necesitatea găsirii unor posibilități de dirijare a problemelor protecției plantelor pe baze ecologice și economice.

10.3.2. Mijloace biologice de combatere a bolilor.

În concepția clasică mijloacele biologice de combatere reprezintă un ansamblu de produse, organisme și metode menite să înlocuiască produsele chimice.

Nefiind poluante și având o specificitate ridicată, aceste metode și mijloace elimină pericolul existenței de reziduuri în produse, protejează fauna și flora utilă și nu induc apariția unor forme de rezistență, cum se întâmplă în cazul combaterii chimice intensive.

10.3.2.1. Mijloace preventive

Folosirea în cultură a soiurilor cu rezistență genetică la boli. Crearea și introducerea în cultură a soiurilor de pomi și arbuști fructiferi cu rezistență sporită, reprezintă una din strategiile ecologice de mare importanță și cu rezultate bune în prevenirea daunelor provocate de patogeni și a consecințelor secundare negative asupra mediului înconjurător.

Utilizarea substanțelor chimice în plantațiile pomicole cu soiuri rezistente prezintă următoarele avantaje:

creșterea eficacității în combatere,

reducerea riscurilor de apariție de biotipuri rezistente față de pesticide sau de risc mai agresiv față de planta de cultură,

reducerea dozelor de produse fitofarmaceutice,

reducerea influenței asupra entomofagilor și a celorlalte elemente de floră și faună din agroecosistem.

Obținerea soiurilor comerciale de pomi și arbuști fructiferi cu rezistență sporită la boli, reprezintă unul din obiectivele principale ale programelor de ameliorare genetică, atât pe plan mondial, cât și în România.

La măr (Malus domestica), obiectivele sunt direcționate spre obținerea de soiuri cu rezistență genetică la rapăn (Venturia inequalis) și făinare (Podosphaera leucotricha). În lume sunt cunoscute aproape 200 soiuri, primul dintre acestea fiind omologat în SUA în anul 1970 (Prima). Așa cum rezultă din tabel cele mai multe soiuri au fost omologate în SUA, Germania, Canada, România, Cehia și Franța. Dintre soiurile cu rezistență genetică la rapăn, mai răspândite în cultură în diverse țări, sunt: Florina, Prima, Liberty, Sir Prize, Pionier, Generos, Romus.

Principalele soiuri de măr cu rezistență genetică la rapăn obținute pe plan mondial (1970-1998)

Studiile efectuate pe soiuri cu rezistență relevă faptul că ele permit reducerea substanțială a tratamentelor, între 50-70% și implicit scăderea costurilor de producție, precum și a poluării.

În România, se acordă o atenție sporită obținerii de soiuri rezistente la boli, dar și promovării și înmulțirii acestora ca urmare a avantajului de reducere a costurilor, creșterii calității fructelor neatacate și micșorarea poluării mediului.

În ceea ce privește părul (Pyrus communis), cercetările efectuate au permis obținerea de soiuri rezistente sau tolerante la principalele boli: cancerul bacterian (Pseudomonas sp.), rapăn (Venturia pyrina) și arsura bacteriană (Erwinia amylovora).

Preocupări asemănătoare există și la alte specii pomicole, ca de exemplu: la prun – obținerea de soiuri rezistente sau tolerante la plum-pox (șarka, vărsatul prunelor), de cireș și vișin cu rezistență la antracnoză (Coccomyces hiemalis) și monilioză (Monilinia laxa), etc.

Soiuri de păr rezistente sau tolerante la principalele boli

Introducerea în cultură numai a soiurilor rezistente, ar reprezenta în optica sistemelor de protecție integrată un progres revoluționar. Consecința imediată pe plan fitosanitar înseamnă reducerea tratamentelor cu pesticide de la 14-16 în cazul livezilor obișnuite, la numai 6-8 în cele cu soiuri rezistente, urmată de implicații pozitive în costul producției și reducerea poluării mediului și a fructelor.

Măsurile agrofitotehnice permit diminuarea apariției bolilor. Cele mai folosite sunt:

– pregătirea terenului, știut fiind faptul că terenurile bine pregătite, plantele se dezvoltă normal fiind mai rezistente la atacul bolilor,

– drenarea terenului în cazul terenurilor grele, deoarece multe boli sunt favorizate de excesul de umiditate al solului,

– fertilizarea rațională ce permite plantelor să devină mai rezistente la boli,

– folosirea de material săditor sănătos, obținut din plantații recunoscute, deoarece unele boli (viroze, bacterioze, micoze) se pot transmite prin intermediul seminței, puieților, altoilor, portaltoilor,

– lucrări de întreținere a plantațiilor. Efectuate la timp și rațional au rol important în frânarea atacului diferiților agenți fitopatogeni, menținând un microclimat favorabil plantelor și mai puțin bolilor.

10.3.2.2. Mijloace biologice de combatere a bolilor

În sistemul combaterii bolilor, bioterapiei îi revine un rol tot mai important. Combaterea biologică a agenților fitopatogeni se poate realiza în prezent prin:

bacteriofagie,

hiperparazitism,

antagonismul dintre microorganisme,

distrugerea agenților patogeni de către insecte,

utilizarea antibioticelor și fitoncidelor,

premunizarea plantelor împotriva bolilor virotice.

Folosirea bacteriofagilor. Bacteriofagii sunt virusuri ai bacteriilor ce pot fi folosiți în combaterea bolilor bacteriene. Metodele de aplicare a bacteriofagilor sunt diferite: înmuierea semințelor sau rădăcinilor, stropirea plantelor cu suspensie de bacteriofagi, injectarea plantelor, etc.

Folosirea hiperparaziților. Hiperparaziții au o virulență pronunțată, ceea ce inhibă considerabil dezvoltarea, reproducerea și răspândirea agenților fitopatogeni pe seama cărora se dezvoltă. Ei pot fi aplicați prin stropiri cu suspensii de spori sau micelii, prăfuiri cu culturi uscate, inoculare, etc. În combaterea naturală a ciupercii ce produce făinarea, hiperparazitul Ampelomyces quisqualis are rol important.

Folosirea microorganismelor antagoniste.

Microorganismele au proprietatea de a produce substanțe antibiotice și alte substanțe (fitoalexine) prin care acționează sau se pot apăra. Procedeele practice de utilizare a antagoniștilor în combaterea bolilor sunt:

– folosirea de material organic (bălegar, compot) ce aduce în sol un aport însemnat de microorganisme saprofite,

– folosirea antagoniștilor aflați în stare naturală în anumite soluri,

– folosirea fungicidelor biologice (preparate biologice) obținute pe baza unor microorganisme antagoniste.

Pe plan mondial și în România au fost experimentate o serie de microorganisme, cum ar fi: Bacillus subtilis, Trichoderma viridae, Trichoderma polisporum, Trichoderma roseum contra ciupercilor dăunătoare ca: Stereum purpurea, Botrytis cinerea, Monilinia laxa, Sclerotinia sclerotiorum sau a bacteriei Erwinia amylovora ce produce focul bacterian la rozacee.

Utilizarea antibioticelor și fitoncidelor

Antibioticele sunt produse de metabolism ale unor ciuperci sau bacterii ce pot fi folosite în combaterea bolilor.

Steptomicina extrasă din Streptomyces griseus se folosește pentru combaterea biologică a bacteriilor Erwinia amylovora, Erwinia phytophtora, Xanthomonas, etc.

Teramicina extrasă din Streptomyces rimosus este eficace împotriva bacteriei Xanthomonas pruni. Penicilina obținută din Penicillium notatum și Penicillium crisogenum este eficace în combaterea unor bacterii ca : Agrobacterium tumefaciens, Corynebacterium michiganense. Actidiona obținută ca subprodus la fabricarea streptomicinei este indicată în combaterea ciupercilor: Podosphaera leucotricha, Venturia inaequalis, etc.

Fitoncidele sunt substanțe volatile cu acțiune antibiotică produse de unele plante superioare. A fost dovedit rolul lor bactericid, bacteriostatic, fungicid sau fungistatic asupra microorganismelor.

Sunt cunoscute fitoncidele: Allicilină – extras din Allium sativum cu rol bactericid, Anemonină – extras din Anemone pulsatile și Ranunculus sp., cu rol bactericid și fungicid, Cheirolina – extras din Cheiranthus cheiri ,cu rol bactericid și fungicid, Humulona – extras din Humulus lupulus, cu rol bactericid, Juglona – extras din Juglans regia cu rol bactericid și fungic, Pinosilvina – extras din Pinus silvestris , cu rol bacterigic și fungic, etc.

Distrugerea agenților fitopatogeni de către insecte. Unele insecte și larvele lor se hrănesc cu sporii unor ciuperci.

Preimunizarea împotriva bolilor virotice se face cu ajutorul unor tulpini slab virulente care se află uneori în plantă și care limitează infecția cu tulpini mai virulente.

Preparatele comerciale sunt produse în Germania și Elveția, la obținerea lor asociindu-se alge, extracte de plante, pudră de rocă și sulf. Cele mai cunoscute sunt:

Silicatul de sodiu, recomandat în Germania contra rapănului,

Ulmosud, folosit în Elveția și Germania contra rapănului, fiind o pudră de rocă (Algamatolit) muiabilă,

Extractul de compost, combate prin modificarea microflorei superficiale de pe frunze,

Fosfitul de potasiu, bună eficacitate în combaterea focului bacterian la rozacee,

Permanganatul de potasiu, acțiune curativă asupra făinării,

Produsele cuprice (zeama bordeleză, oxiclorura tetracuprică, cuprol) se folosesc pentru combaterea rapănului la pomacee și bacteriozelor la cireș,

Produsele din sulf (sulf muiabil, zeamă sulfocalcică, bentonită), combat făinarea și ciuruirea la drupacee, rapănul la pomacee.

10.4. COMBATEREA DĂUNĂTORILOR.

10.4.1. Combaterea chimică a dăunătorilor.

Metoda chimică de combatere a dăunătorilor, rămâne una dintre cele cu gradul cel mai ridicat de poluare. Substanțele chimice destinate combaterii insectelor dăunătoare sunt cunoscute sub denumirea de insecticide. Ele au fost folosite pe scară largă datorită următoarelor avantaje:

asigură combaterea eficientă în anii cu invazii ale unor specii de insecte sau alți dăunători,

pot fi aplicate cu aparatură modernă (mașini de mare capacitate, generatoare de aerosoli, avioane, elicoptere, etc.) asigurând aplicarea tratamentelor în scurt timp și pe mari suprafețe,

se poate realiza reducerea numărului de tratamente chimice prin combaterea simultană a mai multor agenți patogeni, dăunători și buruieni, datorită compatibilității pesticidelor din diferite categorii.

10.4.1.1. Toxicitatea insecticidelor în combaterea dăunătorilor.

Pentru a fi folosite în combaterea dăunătorilor, insecticidele trebuie să posede toxicitate redusă pentru om și animalele cu sânge cald, să nu creeze rase de dăunători rezistenți la anumite insecticide, să aibă remanență de scurtă durată pentru a nu lăsa reziduuri toxice, să fie selective pentru fauna de paraziți și prădători.

Produsele cu grad de toxicitate puternic și foarte puternic au fost înlocuite sau a fost redusă folosirea lor. Au fost astfel înlocuite produsele dienice (aldrinul și dieldrinul), unele produse organoclorurate, iar dintre produsele organofosforice, în cazul tratamentelor pe plantă, precum și în perioada înfloririi și fructificării, s-au eliminat cele din grupele I (DL 50 sub 50 mg/kg corp) și II (DL 50 între 50-200 mg/kg corp) de tocxicitate.

Efectul reziduurilor toxice poate fi redus prin eliminarea sau reducerea numărului de tratamente chimice, reducerea dozelor și prin folosirea insecticidelor cu remanență de scurtă durată.

Cel mai important efect negativ rămâne, însă, lipsa de selectivitate a pesticidelor față de faună. Prin noțiunea de selectivitate se înțelege o acțiune puternic toxică pentru organismele dăunătoare și lipsa de toxicitate sau toxicitate redusă față de entomofagi. Gradul de selectivitate se exprimă prin raportul dintre valoarea DL50 a produsului față de entomofag și valoarea DL50 a aceluiași produs față de insecte ce constituie obiectul combaterii. Acest raport este cunoscut sub denumirea de coeficient de selectivitate.

Aplicarea intensivă a acțiunii de combatere chimică a dăunătorilor a avut numeroase efecte negative, indiferent de gradul de toxicitate a pesticidelor. Printre aceste efecte negative, în primul rând, trebuie luată în considerare poluarea chimică a mediului ambiant, de aceea s-a încercat și se impune aplicarea metodelor biologice de combatere a dăunătorilor.

10.4.2. Combaterea biologică a dăunătorilor.

Combaterea biologică implică intervenția conștientă a specialiștilor prin introducerea în agroecositeme a unor organisme entomopatogene sau entomofage, pentru reglarea densității populațiilor de dăunători la depășirea pragului economic de dăunare (PED) de către aceștia. Prin prag economic de dăunare se înțelege nivelul pagubelor de la acre este necesară aplicarea tratamentelor de combatere.

Într-o prezentare mai succintă, combaterea biologică constă în folosirea ingenioasă a paraziților și prădătorilor pentru înăbușirea populațiilor de organisme dăunătoare (Doutt, 1972).

Originile combaterii dăunătorilor pe cale biologică conduc la începutul secolului XIX, când Ch. Darwin în Anglia și V. Koller în Austria și-au îndreptat atenția spre rolul deosebit de important pe care îl joacă organismele entomofage în balanța naturii (Doutt, 1972).

În funcție de mijloacele biologice de luptă folosite în combatere, se poate ordona acest grup de combatere în 2 părți:

Combaterea biologică clasică, ce se bazează pe folosirea insectelor utile – zoofagi (paraziți și prădători) și a microorganismelor entomopatogene – virusuri, ciuperci microscopice, protozoare și nematozi.

– Combaterea biologică modernă, ce se bazează pe distrugerea dăunătorilor prin utilizarea diferitelor proceduri: autocidia, utilizarea hormonilor (ento- și exohormonii), procedee genetice și fiziologice (bariere trofice).

10.4.2.1. Procedee biologice clasice de combatere a dăunătorilor.

Se folosesc toate acele organisme ce prădează sau parazitează insecte dăunătoare. Aceștia pot fi grupate astfel:

entomofagi: păsări, insecte, acarieni prădători, insecte parazite;

agenți patogeni: virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare, nematozi.

a) Folosirea entomofagilor.

Păsările entomofage . În livezile intensive moderne, se evidențiază număr redus de specii animale, spre deosebire de livezile clasice în care păsările insectivore găseau hrană, protecție și posibilități de înmulțire. Contribuția lor la controlul populațiilor de insecte dăunătoare este cunoscută. O pereche de pițigoi sunt în măsură să dezvolte o „muncă de curățire” importantă față de numeroase specii de insecte dăunătoare. Alte specii de păsări insectivore sunt: ciocănitorile – elimină paraziții din lemn, pupăza, graurii, vrăbiile – elimină dipterele, himenopterele, coleopterele (larve și adulți), afide, etc.

Artropode entomofage (acarofagii, entomofagii). Acarofagii sunt specii de păianjeni fitofagi, dintre care în pomicultură se remarcă Phytoseiulus persimilis și Typhlodromus pyri.

Phytoseiulus persimilis se folosește în combaterea acarienilor tetranichizi în cultura de seră la căpșun, precum și a lui Tetranychus urticae la căpșun în seră. În Franța (1992) acesta a fost folosit pentru combaterea acarienului roșu într-o cultură de zmeur. Acarofagul Phytoseiulus persimilis se crește în condiții de temperatură 20-30 0C, umiditate relativă 70% pe plante de fasole sau soia infestate cu Tetranychus urticae .

Insecte entomofage. Utilizarea entomofagilor în cadrul sistemului de combatere integrată a dăunătorilor, reprezintă o alternativă superioară combaterii chimice cu insecticide, în ceea ce privește eficacitatea de lungă durată, costul tratamentelor și impactul asupra mediului. După acțiunea biologică pot fi împărțite în 2 categorii: prădătoare și parazite.

Insectele entomofage prădătoare sunt acelea care în unul sau mai multe stadii ale metamorfozei se hrănesc direct cu alte insecte. Dintre acestea mai cunoscute sunt: Coccinella septempunctat, Adalia bipunctta, Adalia decempunctata, Chrysoperla carnea, Nineta flava, Chilocorus bipustulatus, etc.

Chrysoperla carnea este un entomofag cu rol în limitarea înmulțirii diferitelor specii de afide, lepidoptere, acarieni, etc. În Italia, a fost folosit pentru combaterea afidelor în seră la cultura căpșunului. Rezultate bune au fost obținute în Franța prin folosirea lui în cultura de zmeur pentru combaterea afidelor (P. Meesters, 1994).

Insecte entomofage parazite sunt acelea care în stadiul larvar se dezvoltă hrănindu-se cu un individ din altă specie, numit „gazdă”.

Entomofagii paraziți Trichogramma embryophagon, T. Maidis, T. Evanescens, Aphelinus mali, Prospaltella perniciosi, se folosesc curent în lume pentru combaterea diferitelor specii de dăunători.

Au fost studiate și experimentate unele specii de Trichogramma (T. evanescens, T. cacoaeciae, T. pallida, T. embryophagom, T. euproctidis, etc.) în combaterea viermelui merelor (Carpocapsa pomonella), viermele prunelor (Laspeyresia funebrana), moliei vărgate a piersicului (Grapholita molesta), etc.

Entomofagii prezintă, în general, câteva particularități și anume:

– abundență mare a populațiilor – zeci de mii de specii ce populează toate mediile posibile,

– regim alimentar specific (se hrănesc cu un anumit organism),

– lipsiți de efecte nocive,

– au o eficacitate potențială ridicată,

– facultate mare de înmulțire,

– se adaptează rapid la fluctuațiile nivelului populațiilor pe seama cărora se hrănesc și se înmulțesc.

Ținând cont de aceste particularități, lumea entomofagilor apare ca o resursă naturală de o valoare excepțională în materie de protecție a plantelor, fiind gratuită, omniprezență capabilă de reînnoire și chiar de autoguvernare (Jourdheuil, 1983).

b) Folosirea agenților patogeni (a microorganismelor).

Agenții patogeni utilizați sunt: virușii, bacteriile, ciupercile, protozoarele și nematozii. Încă din secolul XIX, L. Pasteur a teoretizat folosirea microorganismelor patogene contra insectelor dăunătoare.

Virusurile, având avantajul marii lor specificități și virulente, au mari șanse să ofere pomiculturii mijloace de combatere a unor insecte dăunătoare cu minimum de incidente asupra mediului ambiant.

Au fost descoperite cca 2000 de virusuri entomopatogene, din acestea au interes major pentru combaterea biologică îl are genul Baculovirus ce acționează în general asupra lepidopterelor. Rezultatul final al infecției este descompunerea insectei, în special a țesuturilor abdominale care propagă infecția cu virus.

Preparatele virale se obțin manipulând larvele moarte prin infecție, în scopul obținerii unei suspensii de „incluziune” virală, miscibilă cu apa. Aceasta poate fi distribuită cu mijloace de pulverizare obișnuite (A.Menta și colab., 1990).

Pe plan mondial au fost sintetizate o serie de biopreparate ce se folosesc în combaterea unor specii de lepidoptere, hymenoptere și coleoptere sub diferite denumiri comerciale: Biotrol, Virex R, Polycirocide.

Bacteriile sporogene prezintă interes în combaterea microbiologică și aparțin în general genului Bacillus: B.popilliae, B.thuringiensis,. caracteristica principală a acestora este aceea de a forma în momentul sporulării, cristale proteice de formă bipiramidală, formate dintr-o endotoxină ce este mortală pentru unele insecte și inofensivă pentru vertebrate. Există numeroase preparate comerciale pe bază de B.thuringiensis cum sunt: Dipel (SUA), Bactospeine (Franța, Belgia), Entobacterin (CSI), Thuringin (România), Biospor, Thurintox, Alestin, Bitoxibacilin (CSI), etc.

Ciupercile. Moartea insectei poate fi provocată fie de miceliul ciupercii ce îi invadează țesuturile, fie de toxinele pe care patogenul le produce; moartea are loc în timp de 1-2 zile, până la 10-20 zile. Insecticidele fungice sunt produse biologice pe bază de ciuperci entomopatogene ce provoacă îmbolnăviri grave la diferite specii de insecte. Preparatele comerciale pe bază de Beauveria bassiana și B. tenella sunt folosite în combaterea unor dăunători la specii pomicole, cum sunt viermele merelor și cărăbușii de mai. Ciuperca Verticillium laconii dă rezultate bune în combaterea afidelor, coccidelor și musculiței albe de seră, Hirsutella thompsoni pentru combaterea acarienilor, Coniothyriun piricolun infestează stadiile de dezvoltare ale păduchelui San Jose.

Protozoarele infectează țesuturile insectelor, cele mai multe aparținând grupului microsporidiilor. Ele sunt paraziți intracelulari ce pătrund în organism prin ingestie. Asupra insectelor acționează diferit astfel: direct asupra fitofagului ducând la moartea acestuia, indirect asupra fitofagului care este debilitat, îi crește astfel predispoziția pentru alți paraziți sau i se reduce capacitatea de reproducere. Principalele protozoare sunt: amoebele, flagelatele și sporozoarele, provocând mortalitatea mai scăzută comparativ cu virusurile, bacteriile și ciupercile.

Nematozii . sunt utilizați aceia ce se comportă ca paraziți obligați selectivi și în măsură să controleze populațiile fitofage. Au fost întreprinse cercetări cu nematozii Neoplectoma și Heterorhabditis pentru combaterea insectelor la diferite culturi.

Au fost obținute rezultate foarte bune (procent de mortalitate 82-91%) prin utilizarea nematozilor entomopatogeni, Neoplectoma carpocapsae, N.gloseri și Heterorhabditis.bacteriophora pentru combaterea lui Otiorhynchus sulcatos la căpșun ce provoacă pagube destul de importante (R.Georgis și colab., 1982).

Combaterea biologică cu ajutorul microorganismelor s-a extins în ultimul timp, finalitatea acestui proces de combatere având caracteristici proprii și precise și anume:

au acțiune selectivă,

nu atacă populații de insecte utile prădătoare sau parazit și lasă nealterată biocenoza,

sunt inofensive pentru om,

mențin populațiile sub pragul economic de dăunare,

tehnica de obținere a preparatelor biologice are costuri mai scăzute comparativ cu substanțele chimice.

10.4.2.2. Procedee biologice moderne de combatere a dăunătorilor.

Utilizarea hormonilor. Exohormonii au largi utilizări, servind la avertizarea tratamentelor chimice, stabilirea exactă a ariei de răspândire a unor dăunători și la combaterea directă prin dezorientare, feromonii sunt substanțe chimice secretate de glandele exocrine ale insectelor și eliminate în atmosferă, determinând comportamentul și alte forme de activitate ale indivizilor în cadrul populației.

Fiind la origine substanțe naturale, netoxice, ce acționează în cantități infime, utilizarea lor prezintă avantaje considerabile din punct de vedere ecologic și economic față de metoda chimică de combatere a dăunătorilor.

Au fost sintetizați o serie de hormoni sexuali pentru pomicultură: Atrapon –pentru Carpocapsa pomonella, Atramol – pentru Grapholita molesta, Atrafun – pentru Grapholita funebrana, Atraret – pentru Adoxophyes reticulana, Atranub – pentru Hedya nubiferana, Atravir – pentru Tortis viridiane, Atrablanc – pentru Lithocolletis blancardella, Atrapod – pentru Archips podana, etc.

Pentru combatere se folosesc capcane cu feromoni al căror principiu de funcționare constă în atragerea masculilor de către stimulii emiși de feromoni și captarea acestora pe suportul cleios al capcanei.

Autocidia („distrugerea unei specii prin ea însăși”), constă în introducerea în populația speciei dăunătoare a unui număr de masculi sterilizați fizic și chimic, care eliberați în natură dau naștere la ponte sterile. Au fost obținute rezultate bune în combaterea viermelui cireșelor (Rhagoletis cerasi) și a merelor (Carpocapsa pomonella).

Lupta genetică constă în manipularea genetică a diferitelor caractere ale insectelor în urma cărora populațiile să regreseze sau să fie eradicate.

Acest mijloc se referă la 4 tipuri esențiale genetice:

– incompatibilitatea dintre rase – constă în recoltarea din natură și înmulțirea artificială a unor rase ale unui dăunător, care în urma răspândirii într-un biotop diferit de cel de origine să fie în imposibilitatea de împerechere,

– sterilizarea hibrizilor – constă în obținerea unor hibrizi sterili din a căror copulare cu indivizi normali să nu existe progenituri,

– utilizarea genelor letale – obținerea de indivizi purtători de gene letale care prin copulare cu indivizi normali provoacă extincția speciilor dăunătoare,

– crearea de gene favorabile – imprimarea de caractere genetice defavorabile fie reproducerii speciei, fie comportamentului normal în condiții de mediu obișnuite,

Lupta fiziologică („bariere trofice”) – se referă la mecanisme fiziologice sau efecte ce influențează comportamentul insectei schimbând modul de viață, ceea ce duce la moartea specie.

Rol important în realizarea „barierelor trofice” îl are utilizarea substanțelor fagostimulatoare, antiapetisante, repelente, etc care prin miros sau gust au acțiune repulsivă îndepărtând insectele de substratul de hrană sau dezvoltând apetitul acestora.

10.4.2.3. Rezistența soiurilor față de dăunători

Folosirea de soiuri rezistente la atacul dăunătorilor constituie o metodă importantă în cadrul conceptului de luptă integrată.

COMBATEREA BURUIENILOR

Buruienile sunt plante sălbatice ce se întâlnesc în culturile agricole și care provoacă pagube foarte mari. De aceea, folosirea unor mijloace eficace de combatere prezintă o importanță deosebită.

Buruienile micșorează în mare măsură cantitatea și calitatea recoltei, deoarece extrag din sol cantități foarte mari de apă și elemente chimice nutritive, constituie un focar de înmulțire a diferiților paraziți și boli criptogamice și măresc prețul de cost al recoltelor datorită efectuării unor lucrări suplimentare.

10.5.1. Combaterea chimică a buruienilor

Combaterea chimică a buruienilor se realizează prin folosirea erbicidelor. Erbicide – de la cuvintele latinești herba = iarbă, și cedo = cedare, a ucide.

Primele încercări de folosire a erbicidelor datează din anul 1896, când Bonnet (Franța) a constatat că muștarul poate fi distrus cu o soluție de sulfat de cupru. În anul 1911, francezul Rebate a folosit, cu rezultate bune, acidul sulfuric diluat pentru distrugerea buruienilor.

După modul de acțiune, erbicidele se clasifică în : erbicide de contact ce distrug organele plantelor cu care vin în contact și erbicide sistemice, cu acțiune asupra întregii plante ca urmare a pătrunderii erbicidului în vasele conducătoare.

În pomicultură, unul dintre sistemele de întreținere a solului este ogorul erbicidat. În cadrul acestui sistem, terenul este menținut curat de buruieni cu ajutorul erbicidelor. Printre dezavantajele acestui sistem enumerăm: folosirea repetată și în doze mari a erbicidelor ce contribuie la ridicarea gradului de poluare chimică, diminuează aerisirea și infiltrația apei în sol cu efecte nedorite asupra activității microorganismelor, ceea ce duce la crearea unei stări de fitotoxicitate pentru pomi.

10.5.1.1. Efectele toxice ale folosirii erbicidelor asupra ecosistemelor.

Contaminarea mediului natural de către erbicide este foarte reală, dar numeroase erbicide au posibilități de degradare atunci când intră în contact cu mediul înconjurător. Pe de altă parte, însă, majoritatea erbicidelor au o persistență atât de mare, încât, în unele cazuri dau motive de îngrijorare pentru lanțurile trofice și mediul înconjurător.

Factorii ce influențează degradarea chimică a erbicidelor (după M.Berca, 1982)

De aceea , o problemă importantă este aceea de a cunoaște circulația erbicidelor în sol, apă, aer, plantă, organisme țintă și ecosistem. Erbicidarea nu trebuie folosită ca o măsură singulară de combatere a buruienilor, ea trebuie integrată cu celelalte căi de luptă împotriva buruienilor.

Solul, este principalul depozitar al produselor toxice, unde pot persista o perioadă de timp mai mică sau mai mare sau pot suferi unele transformări . Rata degradării erbicidelor în sol este influențată de foarte mulți factori. În privința factorilor ce influențează degradarea chimică a erbicidelor, aceștia sunt în mare măsură aceiași care acționează și în cazul descompunerii biologice și anume: clima și solul.

Fryer (1977) afirma că combaterea integrată a buruienilor trebuie să se bazeze pe un program sofisticat de folosire a erbicidelor, combinat în același timp cu metode agrotehnice specifice fiecărei culturi în relație cu gradul de infestare cu buruieni.

Dintre erbicidele a căror persistență în sol ridică probleme importante, fac parte triazinele, derivații ureici și uneori fluralinele.

***

Rezumând, deci, mecanismele prin care solul luptă pentru a se elibera de toxine, pot fi grupate astfel:

mijloace biologice de degradare (microorganisme),

mijloace chimice (nebiologice),

mijloace fizice de absorbție și inactivare, dar care furnizează uneori stocarea și deci poluarea

Cu toate că solul dispune de rezerve nebănuite pentru a lupta și a se elibera de toxine, supraîncărcarea sau supradozarea cu erbicide duce uneori la dereglarea mecanismelor de degradare.

10.5.2. Combaterea biologică a buruienilor

Controlul biologic reprezintă cea mai promițătoare tactică de management (sigură, permanentă și ieftină) împotriva buruienilor din principalele culturi.

Cu toate acestea, controlul biologic asigură anumite insecte care atacă numai anumite buruieni, deci nu toate problemele cauzate de buruieni se pot rezolva cu ajutorul insectelor dăunătoare.

Metoda controlului biologic a fost implementată împotriva a zeci de buruieni din lumea întreagă. Timp de peste 100 ani, controlul biologic clasic al buruienilor s-a bazat pe introducerea insectelor ce se hrăneau cu plante, specializate pe anumite plante gazdă. Acești agenți biologici reduc forța competitivă a buruienii, controlul biologic reușind, deci, să exercite stres asupra plantei, permițând, totuși, speciilor de plante dorite să înlocuiască buruienile.

Aplicarea metodelor de control biologic împotriva buruienilor au fost popularizate în anii ,40, când s-a introdus gândacul Chrysolina quadrigemina împotriva buruienii St. Johnswort. Adulții și larvele gândacului au redus repede abundența și densitatea buruienii. Introducerea agenților suplimentari, a stresat și mai mult această buruiană perenă. De atunci au fost și alte cazuri de succes privind controlul biologic al buruienilor.

Caracteristicile controlului biologic.

1. Controlul buruienilor se realizează cu costuri reduse. Biocontrolul este considerat de mulți cercetători ca cea mai eficientă metodă de management cu costuri reduse a combaterii buruienilor. O analiză economică a controlului biologic a relevat un raport cost/beneficiu de 1/100.

2. Controlul efectiv al buruienilor.

Insectele au dovedit o precizie bazată pe cercetări științifice în distrugerea buruienilor țintă.

3. Controlul permanent al buruienilor.

Odată ce s-au instalat și au început să se hrănească cu buruienile dăunătoare, insectele vor continua să atace buruienile lună de lună și ana de an. Nici o altă metodă de combatere a buruienilor nu asigură un asemenea control pe termen lung.

4. Controlul buruienilor este ecologic.

Numai buruiana țintă este atacată, pomii, arbuștii, culturile nu sunt afectate.

5. Controlul integrat al buruienilor.

Recent s-a abordat combinarea metodelor mecanice, chimice și biologice pentru a combate buruienile invazive. Aceste tactici pot fi combinate cu succes. Există totuși unele limitări în integrarea acestor metode. Este necesar să se cunoască bine buruiana, insecta și momentul optim de aplicare al erbicidelor. Aplicarea erbicidului nu are efect imediat asupra insectei, însă combinarea celor două metode trebuie să se bazeze pe studii științifice pentru fiecare caz în parte, ceea ce duce la amplificarea controlului biologic al buruienilor.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL:

Ce sunt pesticidele?

Care sunt efectele negative ale utilizării pesticidelor asupra mediului?

Denumiți „ lupta integrată”.

De către cine sunt produse bolile la plantele pomicole și ce presupune chemoterapia?

Care sunt implicațiile chemoterapiei asupra mediului?

Ce sunt mijloacele biologice de combatere a bolilor?

Ce prevăd mijloacele preventive de combatere a bolilor?

Prin ce se poate realiza în prezent combaterea biologică a agenților fitopatogeni în pomicultura ecologică?

Cu ce se face combaterea chimică a dăunătorilor și ce caracteristici au permis folosirea lor pe scară largă?

Care sunt implicațiile folosirii insecticidelor asupra mediului?

Pe ce se bazează combaterea biologică clasică a dăunătorilor?

Care sunt mijloacele biologice moderne de combatere a dăunătorilor?

Ce sunt buruienile și ce pagube produc plantațiilor pomicole+

Ce efecte toxice are folosirea erbicidelor asupra ecosistemelor?

Care sunt metodele pentru controlul biologic al buruienilor?

BIBIOLGRAFIE SELECTIVĂ:

Bechet S., Neagu Ileana, 1975 – Amenajarea și exploatarea antierozională a terenurilor în pantă, Ed. Ceres,

Blidaru V., Pricop Gh., Wehry, 1981 – Irigații și drenaje, ed. Didactică și pedagogică, București,

Borlan Z., Sin Gh., Tănase Gh., Bandu G., Beldimar Gh., Bireescu L., 1995 – Îngrășăminte simple și complexe foliare, editura Ceres,

Budan C., 1996 – Probleme ecologice și de protecție a mediului în pomicultură, Hortus nr.4;

Cazacu E., Dobre V., Mihnea I., Pricop Gh., Roșca M., Sârbu M., Stanciu I., Wehry A., 1989 – Irigații, Ed. Ceres,

Ciuhrii M.G., Voloșciuc L.T., 1994 – Ecologie și strategia protecției plantelor, în „Ecologie și protecția mediului”,

Cociu V., 1990 – Soiurile noi – factor de progres în pomicultură, ed.Ceres,

Davidescu D., Velicica Davidescu, 1994 – agricultura biologică – o variantă pentru exploatațiile mici și mijlocii, Ed, Ceres, București,

Dejeu L., Petrescu C., Chira A., 1997 – Hortiviticultura și protecția mediului, Ed. Didactică și pedagogică, București,

Ionescu a., 1991 – Ecologie și societate, Ed.Ceres

Lixandru Gh., Caramete C., Hera C., Marin N., Borlan Z., Calancea L., Stoian M., Răuță C., 19990 – Agrochimie, editura didactică și pedagogică, București,

Measnicov M., 1987 – Protejarea mediului înconjurător pentru combaterea eroziunii solului, Ed.ceres,

Mihăescu Gr., 1998 – Pomicultura ecologică (tehnologii nepoluante), Ed. Ceres, București,

Neacșu P., Olteanu I., Olteanu E.G., 2000 – Ecologie și protecția juridică a mediului, editura Universitaria, Craiova,

Negrilă A., 1983 – Pomicultura pe înțelesul tuturor, editura Ceres, București;

Perju T., Lăcătușu Matilda, Pisică C., Andriescu I., Mustață Gh., 1988 – Entomofagii și utilizarea lor în protecția integrată a ecosistemelor agricole, editura Ceres, București;

Popescu I.C., 1975 – Culturi irigate, Ed.didactică și pedagogică, București,

Popescu M., Milițiu I., Mihăescu Gr., Cireașă V., Godeanu i., Drobotă Gh., Cepoiu N., 1982 – Pomicultura generală și specială, ed.didactică și pedagogică, București,

Răuță C., 1994 – calitatea solului : atribute și relația cu agricultura alternativă și durabilă, Ecologia și protecția mediului, sub redacția AL.Ionescu și colab.,

Săulescu N., Pop L., Popa Tr., 1971 – Agrotehnica și fitotehnie, Ed. Didactică și pedagogică, București,

Stoian L., 1996 – O alternativă: Agricultura biologică, Hortus nr.4;

Șerboiu L., Petre Gh., Andreieș N., Șerboiu Albertina, Petre Valeria, Uncheașu Gabriela, Parnia C., 2000 – Contribuții ale SCPP Voinești la devoltarea cercetării și practicii pomicole în România, Târgoviște,

Șorop Gr., Vasile D., 1982 – Solul, o bogâție naturală ce trebuie apărată, în „Ecologie și protecția ecosistemelor”, Craiova,

Toma S., 1994 – Bazele fiziologice și strategia ecologică, eficiebtă de folosire a îngrășămintelor, în „Ecologia și protecția mediului” , sub redacția Al.Ionescu și colab.,

Tufescu V., Tufescu M., 1981 – Ecologia și activitatea umană, ed. Albatros,

Voiculescu N., 1999 – Ecopedologia speciilor pomicole, Editura Academiei Române;