Protectia Mediului Geografic In Zona Halmagiului

CUPRINS

INTRODUCERE. ARGUMENT…………………………………………………………….P. 6

CAPITOLUL I – ȚINUTUL HĂLMAGIULUI……………………………………………..P. 7-8

1.1. Satele comunei Halmagiu………………………………………….P. 9-12

CAPITOLUL II – MEDIUL GEOGRAFIC…………………………………………………P.13-28

CAPITOLUL III – ZONE DE IMPORTANȚĂ TURISTICĂ…………………………….P.29-38

CAPITOLUL IV – CONSIDERAȚII METODICE PRIVIND VALORIFICAREA ELEMENTELOR MEDIULUI GEOGRAFIC………………………….P.39-42

CAPITOLUL V – FORMAREA UNUI COMPORTAMENT DE OCROTIRE

ȘI PROTEJARE A MEDIULUI LA MICII ȘCOLARI –

CARACTERISTICA EDUCAȚIEI ECOLOGICE……………………..P.43-48

CAPITOLUL VI – RESPONSABILITĂȚI CE REVIN OMENIRII

PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI……………………………………P.49-52

CONCLUZII………………………………………………………………………………….P.53

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………P.54-55

ANEXE………………………………………………………………………………………P.56-65

=== TINUTUL HALMAGIULUI ===

INTRODUCERE. ARGUMENT.

CAPITOLUL I – ȚINUTUL HĂLMAGIULUI

1.1. Satele comunei Halmagiu

CAPITOLUL II – MEDIUL GEOGRAFIC

CAPITOLUL III – ZONE DE IMPORTANȚĂ TURISTICĂ

CAPITOLUL IV – CONSIDERAȚII METODICE PRIVIND VALORIFICAREA ELEMENTELOR MEDIULUI GEOGRAFIC

CAPITOLUL V – FORMAREA UNUI COMPORTAMENT DE OCROTIRE ȘI PROTEJARE A MEDIULUI LA MICII ȘCOLARI – CARACTERISTICA EDUCAȚIEI ECOLOGICE

CAPITOLUL VI – RESPONSABILITĂȚI CE REVIN OMENIRII PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE. ARGUMENT

Motto:

„Veniți: privighetoarea cântă. Și liliacul e-nflorit

Cântați: nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit,

Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară

Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară.

Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit

Veniți: privighetoarea cântă. Și liliacul e-nflorit.”

Al. Macedonski „Noapte de mai”

Din multitudinea de probleme care frământă viața actuală a mapamondului, u loc important îl ocupă păstrarea echilibrului biologic, de a ocroti natura, de a-i lăsa pure frumusețile cu care ne îmbrățișează.

Frumusețea de nedescris care ne înfioară ori de câte ori suntem în mijlocul naturii dăruiește privitorului cu suflet simțitor o dulce și adâncă visare, o identificare cu aceasta, dovada nemuriri noastre.

Maturi fiind acum, trăim frumusețea prilejului pentru efectele de relaxare, de eliberare, pe care le resimțim ori de câte ori ne refugiem de sub stresul vieții cotidiene.

Și totuși … contradicția om-natură la acest sfârșit și un nou început de secol și mileniu a atins apogeul – supraviețuirea Terrei în pericol?.

Criza ecologică prin care trece omenirea ridică probleme mari în lumea întreagă.

Secolul trecut a reușit să provoace biosferei modificări mari prin revoluția tehnico – științifică mondială, ajungând astfel la concluzia că posibilitățile de autoreglare a biosferei sunt minime.

Omul a distrus voluntar sau involuntar multe specii de plante și animale, urmărind profitul imediat.

În țara noastră, ca de altfel și în alte țări ale lumii, au fost puse sub ocrotire acele specii de plante și animale în curs de dispariție.

Pe toate continentele, precum și în țara noastră au luat ființă numeroase parcuri naționale și rezervații naturale în vederea salvării unor specii de viețuitoare.

A problemă de o deosebită actualitate o reprezintă și creșterea populației umane pe glob. Acest fapt își pune o amprentă pregnantă asupra relațiilor om natură, privind mai ales resursele alimentare, popularea unor zone nelocuite de pe glob, bolile contagioase, comportamentul uman, etc.

Faptul că în mediu există diverse substanțe ce duc la diverse reacții chimice care nu pot fi anihilate de circuitele naturale, generează poluarea mediului: aerul, apa, solul, substratul, de asemenea poluarea chimică, fonică, termică, radioactivă care perturbă circuitele naturale ale mediului.

Menținerea echilibrului ecologic în natură ne determină pe toți locuitorii planetei tânăr, bătrân, dascăl sau elev să cunoaștem natura în toată complexitatea ei, să-i fin alături mereu, să o ocrotim și să o respectăm ca pe o mamă.

Ne amintim cu emoție fiecare dintre noi de frumusețea și puritatea copilăriei noastre.

Gândurile noastre, universul nostru copilăresc se confundă cu cel al naturii.

Îmi amintesc cum urmăream orice mișcare din jurul meu: de la mersul furnicii grăbite, la zborul păsărilor cerului, de la frunzele bătute de vânt ale nucului din grădină la plăpându-l ghiocel de la marginea pădurii din apropiere… și toate aveau gingășia, frumsețea și farmecul lor!

Atunci nu știam poate să ascult plânsul fluturelui ce-l striveam în mână, nici nu simțeam lacrima florii când îi rupeam petalele.

Acum, ca viitor dascăl, ce-mi doresc a fi, mă simt chemat să arăt copiilor că tot ceea ce e pe acest pământ își are locul și rostul lui bine determinat, că datoria supremă în vremelnicia noastră este de a păstra neprihănită această imensă avuție a umanității care este Natura!

Pornind de la aceste aspecte ale naturii și starea sufletească am căutat să mă apropii, ca motiv, de cerințele învățământului românesc modern, fără a atinge direct problema protejării mediului, ci cunoașterea lui, a rolului și necesității ocrotirii naturii, de a proteja mediul prin aplicațiile și observațiile care vor fi efectuate asupra plantelor și animalelor, o relație pe care acestea le au cu mediul lor de viață, acolo unde omul a intervenit mai mult sau mai puțin direct, căutând să-și creeze locuri cât mai plăcute pentru odihnă, recreere, destindere în mijlocul naturii.

Prin lucrarea de față încerc să mărturisesc din visele mele de viitor dascăl, urmărind:

– să insuflu copiilor dragostea pentru natură

– să-i învăț pe copii să iubească natura îndrumându-i și îndemnându-i să-i cunoască tainele și legile

– să-i ajut pe copii să înțeleagă că omul este o parte componentă a naturii, fiu al naturii și nu stăpânul ei.

– să-i fac pe copii să privească cu ochi de cercetători natura înconjurătoare, fiind conștienți că distrugând natura , vor avea influențe negative supra omenirii

– să le formez copiilor deprinderi de a cerceta natura și de a aplica în practică cele învățate la lecție.

– să dezvolt capacitatea de investigare proprie de adâncire a cunoștințelor asimilate

– să-i deprind să nu rupă plantele sau să chinuie animalele

– să fie conștienți de eforturile depuse de prietenii naturi prin hărnicia și dragostea pentru frumos, simțindu-ne fiecare obligat de a contribui la înfrumusețarea locului natal, școlii a grădinii sau a străzii.

Scopul principal al prezentei lucrări fiind contribuția mea modestă de a surprinde aspectele caracteristice ale vieții plantelor și animalelor, care conviețuiesc într-una din cele mai încântătoare și atractive zone al județului nostru.

Capitolul I

ȚINUTUL HĂLMAGIULUI

Motto:

„ Cu cei vrăjește oare pe toți pământul patriei

De nu-l mai poate nimeni de-a pururi uita? ”

Ovidiu

Ținutul Hălmagiului este o veche vatră a moților.

De-a lungul secolelor acești oameni simpli, inimoși, dârji, în sărăcia lor, care de când se știu au trăit în permanentă luptă, au înfruntat vitregiile naturii și s-au răsculat cu multă bărbăție ori de câte ori stăpânirea străină i-a împiedicat să trăiască după firea lor.

În secolul la XV-lea, Ținutul Hălmagiului se număra printre cele șapte districte românești pe care le administra Iancu de Hunedoara.

Istoria acestor locuri este plină de frământări și luptă permanentă a moților pentru dreptate socială care au culminat cu răscoala țărănească din 1784 condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

Dar mai înainte, în anul 1600, Ținutul Hălmagiului trăiește în moment istoric strălucit, locuitorii acestui ținut primind cu ospitalitate pe domnitorul Mihai Viteazul, care se îndrepta spre Praga.

Un alt episod istoric local se referă la revoluția din 1848, când Ion Buteanu, prefectul comitatului Zărand, cerând sprijin locuitorilor acestui ținut, în oameni și provizii, pentru cauza revoluției, toți fii s-au înrolat în armata lui Avram Iancu.

Legați sufletește de populația de aici „craiul munților” se abătea de multe ori pe aici, fiind primit întotdeauna cu deosebită dragoste de localnici.

Comuna Hălmagiu atestată documentar din anul 1390 este situată în partea de este a județului la o distanță de 130 km de municipiul Arad și la 50 km de Sebiș, orașul cel mai apropiat.

Satele comunei Halmagiu

Satele aparținătoare comunei Hălmagiu, sunt:

– în nord

– Brusturi – la 8 km distanță

– Bănești – 2 km

– Bodești – 3 km

– Cristești – 4 km

– în vest

– Leasa –

– Lestioara –

– Tisa –2 km

– Țărmure – 1 km

– în sud

– Ionești –

– în est

– Țohești

– Poienari – 4 km – satul natal

Satele sunt structurate pe cătune, în componența acestora intrând între 10 și 20 de familii. Numărul populației diferă de la un sat la altul, cel mai mic dintre acestea fiind satul Leștioara cu un număr de aproximativ 100 de familii.

Din punctul de vedere al reliefului majoritatea satelor sunt așezate între dealuri, pe cursul văilor și pârâurilor, excepție făcând satele Leasa, Țărmure, Tisa și Ionești așezate pe malul Crișului Alb.

Distanța dintre sate diferă de la 2 Km Poienari –Țohești la 8 Km Bănești – Brusturi.

În fiecare dintre cele 11 sate se regăsesc: o școală primară, o biserică ortodoxă, un cămin cultural și un magazin sătesc.

Fiind o regiune deosebit de pitorească, este mereu străbătută de numeroși turiști care urcă spre munți, fiind necesar să cunoaștem caracteristicile mediului înconjurător, pentru că în flora și fauna acestei regiuni prezența omului a fost și trebuie să rămână un element de echilibru, de armonie cu natura, care la rându-i va revărsa efecte binefăcătoare asupra populației zonei.

Monografia satului Poienari

Satul Poienari se află la o distanță de 4 km de comuna de reședință Hălmagiu fiind așezat pe cursul unei văi lungi, mărginit de dealuri.

Satul este împărțit în mai multe cătune formate din 5-10 familii fiecare.

Numele cătunelor este dat de numele celor mai vechi săteni sau de locurile reprezentative cum ar fi:

Cătunul:

– Văleni – zona familiilor care s-au așezat în vale sau în împrejurimile ei

– Delureni – după cei care stau pe dealuri

– Bălintești – un perimetru al cărui nume a fost hotărât după familia Balint

– Bulești – după numele familiei Bulea

– Dușănești – dat de familia Dușan

Satul Poienari este ultima așezare rurală ca parte geografică din județul Arad, învecinându-se la:

– vest – cu satul Ionești

– nord – cu satul Țohești și comuna Hălmagiu

– sud –

– cu județul Hunedoara

– est –

Istoria locului pomenește de doi preoți martiri din Poienari: Ioan Jude (bătrânul) și Ioan Jude (tânărul), amândoi imortalizați prin monumentul de la Podul Băneștilor.

Inscripția de pe monument dovedește această realitate, a celor doi martiri ai neamului ortrocizați pentru credința străbună și pentru dreptate socială în care sperau oamenii de pe aceste meleaguri.

De asemenea se pomenește de eroul Munților Apuseni, Avram Iancu care a trecut prin acest sat poposind la familia Moțica din Poienari în noaptea de 15 decembrie 1849. De aici, sâmbătă dimineața a plecat la târgul de la Hălmagiu, unde a fost arestat dar apoi eliberat după revolta populației.

În timpul revoluției de la 1848 ungurii au dat foc solului populația refugiindu-se în păduri.

Despre existența satului nu s-a păstrat vreo dovadă decât prin anul 1764.

Populația în continuă scădere, numără în prezent 275 de persoane, majoritatea cu vârstă între 40 și 60 de ani.

Mulți au părăsit aceste locuri în speranța găsirii unui trai mai ușor în altă parte.

Majoritatea tinerilor lucrează în industrie, fiind absolvenți cu liceu și școli profesionale, iar unii urmând cursuri superioare devenind:

– preoți

– medici

– profesori

– ingineri, subingineri …etc.

Instituțiile cele mai importante sunt:

– Biserica – construită în anul 1796

– Școala Primară – 1918

– Căminul cultural și magazinul mixt din 1970

Azi, locuitorii satului se ocupă cu:

– Agricultura

în structura suprafeței agricole cultivate și a producției repetate, ponderea cea mai mare o dețin:

– culturile de cereale: grâu, porumb

– legumicultura: grădinile oamenilor sunt cultivate cu variate legume

– pomicultura – este bine reprezentată în zona de deal, la noi cultivându-se valoroase specii de pomi fructiferi:

– prun

– măr

– păr

– nuc

– viticultura – vița-de-vie de soi

– pășuni și fânețe naturale

– fondul forestier – păduri

– mineritul

– Creșterea animalelor

– efectivul de animale în gospodăriile populației numără:

– bovine – vaci, bivoli

– porcine

– ovine, caprine

– cabaline

– păsări de curte: găini, rațe, gâște, curci

Satul Poienari reprezintă un contrast total între frumusețea locurilor și a sufletului sătenilor de aici și greutățile vieții în condiții uneori rudimentare.

Capitolul II

MEDIUL GEOGRAFIC

Noțiunea de mediu geografic este definită ca ansamblul factorilor naturali și ai celor creați prin diverse acțiuni umane care în strânsă interdependență influențează echilibrul ecologic și determină condițiile de viață pentru om și celelalte viețuitoare.

În decursul istoriei omenirii, conținutul mediului a suferit neîncetat modificări, ceea ce a însemnat și o restructurare a sa, de la simplu (considerat ca un ansamblu de forme abiotice și biotice) la actuala sa complexitate prin integrarea accentuată a aspectelor sociale.

Omul, parte integrantă a mediului, care i-a perceput repede însușirile, a căutat tot timpul să facă din mediu o anexă a sa. Și cu cât a început să folosească mai mult această anexă, cu atât și-a format o imagine a infinității acesteia, atât în ceea ce privește extensiunea sa, cât mai ales a resurselor și atribuțiilor sale.

Caracterului global contemporan al presiunii asupra mediului trebuie să i se răspundă cu măsuri globale, care să intereseze întreaga omenire și care să orienteze cele mai capabile forțe creatoare și tehnice spre înțelegerea, găsirea și aplicarea celor mai eficace căi de protecție și utilizare rațională a mediului.

În zilele noastre se consideră necesară mai întâi orientarea spre înțelegerea mediului pentru că acesta a căpătat în condițiile actuale o complexitate atât de mare, încât numai cunoașterea cu precizie a structurii și a conexiunilor sale duce la punerea de acord a necesităților omenirii cu posibilitățile mediului.

Mediul geografic

– realitate pluridimensională –

Complexitatea mare a conținutului mediului înconjurător nu este numai rezultatul unei asocieri de elemente, ci în primul rând o expresie a pluridimensionalității:

– a originii componentelor

– a tipurilor de relații și

– de mișcări temporo – spațiale

Originea componentelor

Mediul înconjurător apare ca unitatea cu cel mai divers conținut, diversitate care se reflectă în proveniența diferită a componentelor sale, care sunt:

1. Componente fizice naturale (abiotice), adică:

– Apă

– Aer

– Substrat geologic

– Relief

– Sol, adică suportul ecologic al mediului

2. Componente biotice adică organismele:

-vegetația

-animalele, care apar sub formă de comunități, biocenoze, răspândirea lor fiind direct legată de condițiile de mediu, de biotop.

3. Componentele sociale – dau expresia superioară „pluridimensionalității” mediului înconjurător, atestând locul pe care-l ocupă omul în cadrul acestuia

Ca element al naturii organice, pe fondul acestei existențe naturale, omul în procesul muncii își depășește condiția sa naturală dedublându-și existența, celei naturale suprapunându-i-se existența socială.

Dubla poziție a omului, naturală și socială în același timp, face ca și componentele sociale ale mediului să poarte în permanență amprenta pe de o parte a afinității omului cu natura, a dependenței sale organice de natură, iar pe de altă parte a detașării sale conștiente de aceasta, a calității sale sociale.

Omul prin acțiunea sa conștientă, prin această calitate diferită față de oricare alt element natural face ca el să nu aibă numai caracterul de component al mediului, ci și de „nucleu” de comandă al acestuia.

Omul acționând prin prisma intereselor și necesităților sale, dă un scop proceselor naturale, le stabilește finalități.

Exemple de acest gen sunt numeroase:

– dirijarea apelor către turbinele hidrocentralelor

– folosirea energiei solare sau eoliene

– transformarea terenurilor umede în orezării

– utilizarea energiei animalelor de muncă, …etc.

Tipurile relațiilor

Dintre componentele mediului pot fi încadrate în :

1. Relații spațiale care presupun prezența unei specii în spațul dobândit de alte specii.

Exemplu: prezența mușchilor și lichenilor pe scoarța copacilor.

2. Relații forice – transportarea unei specii de către alte specie.

Exemplu: răspândirea polenului cu ajutorul unor insecte, răspândirea fructelor și semințelor cu ajutorul păsărilor sau a unor mamifere.

3. Relații fabrice – utilizarea materialelor produse de o specie la o altă specie.

Exemplu: majoritatea păsărilor folosesc resturi de plante pentru ași face cuiburi.

4. Relații trofice: relații de nutriție în sensul că o specie este concurentă cu o altă specie pentru hrană sau se hrănește pe seama altei specii.

Exemplu: plantele sunt mâncate de animalele erbivore, iar acestea de cele carnivore.

Accentul de mare complexitate a relațiilor dintre componentele mediului este dat de particularitățile pe care le impun cele două laturi, naturală și socială, ale omului, care impun legături de valori diferite cu mediul înconjurător.

Structura mediului

Suportul ecologic al mediului

Litosfera constituie prima sa componentă fiind osatura reliefului și sediul rezervelor de apă, condiționând în partea sa superioară formarea solului și punând la dispoziția omului și celorlalte viețuitoare o însemnată bază de materii prime.

Acestea sunt repartizate în scoarța terestră într-un mod extrem de neuniform.

Pe verticală se pot distinge trei mari zone de concentrare a elementelor chimice:

1. Zona de suprafață (granitică) – cu pondere mare a siliciului, aluminiului, staniului, a metalelor radioactive.

2. Zona mijlocie (bazaltică) – cu conținut ridicat de carbon, magneziu, fosfor, sulf, clor, iod, etc.

3. Zona plutoniană (peridotitică) – în acare predomină fierul, cromul, nichelul și platina.

În afară de zonele mineralogice amintite se disting așa-numitele centuri mineralizate care se suprapun marilor lanțuri muntoase ale globului.

1. Centura circumpacifică – cu zăcăminte însemnate de cupru, aur (în cordiliera Americană), plumb, zinc, staniu, etc.

2. Centura mediteraneană – care se întinde din Europa până în Asia de sud-est și conține zăcăminte cu cupru, plumb, zinc.

3. Centura Uralilor – cu zăcăminte de cupru, fier, nichel, aluminiu.

Relieful scoarței terestre

Ca rezultat al acțiunii factorilor endogeni: vulcanism și tectonică; și factorilor exogeni: acțiunea apei, dinamica atmosferică și viețuitoare, relieful scoarței terestre integrează efectele și particularitățile structurilor create în diferite etape ale morfogenezei desăvârșite în trecutul geologiei al Pământului.

Consecința directă a acesteia se concretizează într-o formă variabilă de însușiri, dintre care importante ar fi:

1. Înclinarea terenului, necesar practicării agriculturii

2. Expoziția diferită a versaților condiționând diferențieri climatice, modificări ale solurilor, ale tipurilor de culturi, generând peisaje total deosebite pe versanții însoriți față de cei umbriți.

3. Altitudinea – personalizând o serie de mari categorii de relief diferite.

O primă unitate înglobează relieful munților înalți, pentru vânat și exploatarea lemnului.

A doua unitate include munții mijlocii și mici, platourile fragmentate și colinele – regiuni mai ospitaliere și mai variate, multe fiind zone de foarte veche populare, condițiile fiind favorabile agriculturii culturile fiind concentrate în văi si depresiuni, iar sectoarele mai înalte sunt acoperite de pădure.

A treia unitate include câmpiile și platourile nefragmentate a căror relief plat e predominant argilos, nisipos, lutos, favorizând o deosebită fertilitate a solurilor.

Condițiile climatice

Factori vitali pentru întreaga lume vie:

– presiunea atmosferică

– radiațiile

– temperatura

– vântul

– compoziția atmosferei

Determină clasificarea biologică a climatelor după cum urmează:

Climate extreme – ecuatorial

– polar

Climate intertropicale

Climate temperate – în care ritmul anual al funcțiilor termoregulatoare este bine marcat de alternanța unor sezoane solicitante cu perioade de repaus, constituind un stimulent pentru lumea vie.

Efectele climei asupra agriculturii

Caracteristicile climei și, în special, zonalitatea ei latitudinală și altitudinală se repercutează într-o foarte mare măsură asupra agriculturii.

Potențialul agricol natural se diferențiază sensibil de la o zonă climatică la alta, fiecărui tip de climat corespunzându-i o serie de culturi specifice.

Astfel , zona temperată se caracterizează printr-un climat cu sezoane care nu permit succesiunea mai multor culturi vegetale. Din această cauză se practică o singură cultură urmată de o alta secundară cu ciclul scurt.

O deosebită importanță o au culturile practicate în condiții artificiale sau semiartificiale – de exemplu: culturile de seră, solarii, etc. (pentru legume și fructe).

La fel de importantă este și regularitatea regimului precipitațiilor.

Oscilațiile maxime ale regimului precipitațiilor sunt caracteristice climatului temperat specific țării noastre.

Precipitațiile sub formă de zăpadă prezintă o deosebită însemnătate pentru agricultură cu sensul protejării semănăturilor de toamnă față de îngheț și a rezervei de umiditate pentru culturile de primăvară, topirea treptată a zăpezii, permițând infiltrarea optimă.

Roua – deși considerată de importanță secundară, contează foarte mult în zilele însorite, fiind principala sursă de umezire a solului.

Ceața – poate da condensare pe sol și pe arbori , completând în parte deficitul de precipitații.

Înghețurile timpurii sau târzii afectează viile și livezile.

Invaziile de aer rece distrug de asemenea livezile, vânturile provoacă distrugeri și pagube imense.

Grindina – poate avea efecte grave supra oricărui fel de cultură agricolă, dată fiind forța mecanică pe care o exercită asupra plantelor sub formă de lovituri.

Hidrosfera – învelișul de apă al pământului este absolut necesar oricărei forme de viață, fiind mediu primar de apariție a materiei vii.

Ocupând cca. 71% din suprafața pământului, oceanul planetar reprezintă o imensă:

– sursă de hrană (pești, moluște, alge, etc.)

– sursă de apă

– sursă de materii prime

– sursă de energie

– cale de transport

Importanța economică a apei

Utilizarea apei în agricultură

Necesarul de apă al plantelor nu e identic variind de la o categorie sintetică la alta, unele plante fiind iubitoare de umezeală, altele putându-se adapta unor condiții mai aride.

Astfel, plantele cultivate la câmpie – cerealele au un consum specific de apă, relativ redus:

– grâul poate da recolte bune în condițiile unor cantității de precipitații cuprinse între 370 și 670 ml, orzul între 370 și 700 ml, pe când orezul necesită în medie 1600 ml.

În cazul în care acest necesar de apă nu este asigurat de precipitațiile normale se impune necesitatea irigațiilor, unele culturi realizându-se aproape exclusiv în condiții de irigare. Exemplu: orezul.

Solurile

Ca unic substrat capabil să satisfacă necesarul de substanțe nutritive plantelor, solul își definește importanța pentru agricultură, în special pentru culturile de câmp, deși nici zootehnia sau silvicultura nu pot exista independent de sol.

Solul reprezintă o asociere complexă a materialului mineral al rocii pe care se formează, cu aportul organic al corpurilor vegetale și minerale între care prin intermediul apei, aerului și microorganismelor au loc schimbări intense de substanțe și energie.

Climatul temperat se caracterizează prin soluri de culoare brun închisă sau neagră.

Tipice sunt cernoziomurile care se disting printr-o mare grosime a orizontului de acumulare a humusului, a structuri granulelor foarte favorabilă mențineri umidității solului.

Ele au o mare bogăție de azot. Sunt de o mare fertilitate potențială, favorabile în special culturilor de cereale: grâu, porumb, orz, etc.

În climate temperate, cum se află și țara noastră, sub pădurile de foioase se formează solurile brune de pădure tipice, bune pentru culturi bogate în substanțe organice și minerale.

Sub păduri de conifere și conifere în amestec cu foioase se formează podzolurile puțin fertile, potrivite doar pentru plante nepretențioase la cantitatea de substanțe nutritive (ovăz, secară, cartof).

Folosirea îngrășămintelor naturale și chimice, aplicarea amendamentelor adecvate, îmbunătățirea structurii solului contribuie la păstrarea și creștere fertilității solurilor, asigurând astfel productivități crescânde, cu atât mai mult impunându-se protecția și folosirea rațională a solurilor fertile.

O seamă de particularități a reliefului și/sau ale solurilor influențează puternic asupra diferitelor specii de plante și animale.

Plantele și rolul lor

În cadrul biosferei, plantele au o mai mare pondere decât animalele.

În lumea plantelor locul principal, ca masă, îl ocupă plantele arborescente – pădurile urmate de erbacee și de microorganisme vegetale.

Însemnătatea pădurilor

Pe lângă faptul că 2/3 din populația actuală a globului folosește lemnul drept combustibil, materialul lemnos oferit de păduri reprezintă o însemnată sursă de materiale de construcție și de materie primă pentru industria celulozei și a hârtiei

Economic, astăzi cele mai importante sunt pădurile de rășinoase a căror lemn se prelucrează ușor.

Aceste păduri au o componență floristică foarte omogenă prin comparație cu cele de foioase.

Ele se remarcă printr-o creștere rapidă (2-3 m3/ha/an).

În Ținutul Hălmagiului, după formele de relief și după particularitățile de ordin topoclimatic se deosebesc:

– zona pădurilor de conifere sau rășinoase cu specii valoroase:

– Brad alb

– Molid

– Pin însoțite de mușchi și ferigi

Bradul alb

– este un arbore indigen, are – tulpina dreaptă, cilindrică, de talie mare (55-65m):

– puternic înrădăcinat

– coroana piramidală

– frunza aciculară, 2 – 3 cm

– așezate de o parte și de alta a lujerului

pe dos au două linii albe

sunt pe persistente (se schimbă di 8 în 8 ani)

– florile în formă de conuri

– semințele dezvelite

– longevitate 800 de ani

Molidul sau bradul roșu

– este tot arbore indigen

– are rădăcini laterale puternic dezvoltate

– tulpina dreaptă, cilindrică 50-60 m

– scoarța brun-roșie, de unde numele

– coroana conică – piramidală

– frunze aciculare, ascuțite la vârf

– flori conuri, apar în aprilie – iunie

– semințe aripate, brun – negricioase, se coc în octombrie

Este cel mai răspândit arbore dintre rășinoasele din țara noastră, formând păduri întinse pure (molidișuri)

– longevitatea 600 – 1200 ani.

Pinul comun

– este arbore indigen

– are tulpina relativ dreaptă, de 40 – 50 m înălțime

– rădăcini laterale puternic dezvoltate sau adânc înfipte după tipul de sol.

– coroana neregulată

– frunzele – aciculare, ușor răsucite, rigide, persistente, câte două la un loc, durează 2-4 ani după care se schimbă.

– florile apar în mai – iunie

– longevitate 600 ani

Pădurile de foioase prezente pe dealurile ce mărginesc bradul, cuprinde arbori și arbuști.

Specii de arbori caracteristice sunt:

– Fagul însoțit fiind de

– Stejar – Gorun

– Mesteacăn

– Carpen

– Ulm

Fagul

-este arbore indigen, impunător de 40 m înălțime.

– tulpina este dreaptă, scoarța cenușie, cu pete albicioase se menține netedă până la bătrânețe

– coroana este bogată și lățită

– frunzele eliptice cu vârf ascuțit, marginea întreagă, ușor dințată, fețe lucitoare

– florile apar în aprilie – mai

– fructele – jir – câte două într-o cupă ghimpoasă

– semințele uleioase, mult căutate de mistreț și urși

– trăiește 60-80 de ani

De amintit în zona codrii cu „Fagul lui Avram Iancu” din Munții Apuseni.

Gorunul:

– este arbore indigen

– are 40 – 45 m înălțime și 2 m grosime

– scoarța cu crăpături adânci, de culoare cenușiu închis

– coroana bogată

– frunze rombic – borate cu margini lobate

– florile apar în aprilie-mai

– fructele, ghindele au cupe cu pereți subțiri

Ca arbuști sunt prezenți:

– Alunul

– Cornul

– Călin

– Crușin

– Zmeur

– Salcie

– Liliac, etc.

Alunul:

– este arbust indigen

– de 4 –5 m înălțime

– tulpina ramificată de jos de la bază

– frunza cu vârf ascuțit, margini dințate, ambele fețe păroase

– flori apar în februarie – martie, înainte de a înfrunzi

– fructele – alune au coaja netedă subțire, brun cu semințe uleioase

– longevitate 60 – 80 ani

Folosind fructele pădurii, locuitorii satelor de deal și munte culeg cantități însemnate de fructe pe care le folosesc în alimentație.

Pădurea constituie un mediu de viață admirabil pentru foarte multe animale.

În zona pădurilor noastre trăiesc:

– veverița

– lupul

– vulpea

– ursul

– mistrețul

– căprioara

– cerbul etc.

Păsările specifice acestor locuri sunt:

– uliul

– bufnița

– cucul

– ciocănitoarea

– rândunica

– cioara

– gaița

– mierla

– vrabia, etc.

Animalele mamifere sau păsări sunt în permanentă relație cu universul uman fie prin foloasele pe care le aduc, fie prin pagube sau pericolul care-l prezintă.

Astfel, ele determină o comportare diferențiată din partea oamenilor de protecție, de apărare față de agresivitatea lor, de îngrijire, de creștere prin exterminare în cazul unor animale care aduc pagube.

Fiind o regiune deosebit de pitorească este mereu străbătută de numeroși turiști care urcă spre munți, deci e necesar să cunoaștem caracteristicile mediului înconjurător, pentru că în flora și fauna acestei regiuni, prezența omului a fost și trebuie să rămână un element de echilibru, de armonizare cu natura, care la rându-i va revărsa efecte binefăcătoare asupra populației zonei.

Din totdeauna, pădurea a constituit pentru om una dintre cele mai atrăgătoare locuri de agrement, atât pentru frumusețea ei însăși, cât și pentru aerul răcoros pe care ni-l oferă.

Pădurile produc 2/3 din oxigenul consumat de lumea vie. Literatura de specialitate arată că un singur stejar furnizează în decursul vieții sale o cantitate de oxigen necesară unui om timp de 20 de ani.

Pădurea este și un important consumator de dioxid de carbon. 1 ha de pădure absoarbe 3,7 tone de dioxid de carbon și redă 2 milioane tone de oxigen.

În plus, pădurea este și un factor antipoluant, apreciabil, reținând ca un filtru robust cantități mari din praful ridicat în atmosferă.

Datorită acestor caracteristici, pădurea ne oferă aerul cel mai sănătos, fiind totodată lipsit de microorganisme nocive.

Pădurea este o sursă economică și prin produsele sale accesorii: – lemn, scoarță, frunze, flori, fructe, semințe, ciuperci, etc.

Pădurea a jucat un rol însemnat și în istoria poporului nostru atât de bogat în frământări. Ea a contribuit la:

– menținerea populației daco-romanice în aceste ținuturi

– refugiu în vremuri de primejdie

– poziții strategice în apărarea țării, etc.

Sub alt aspect, pădurea a servit ca izvor de inspirație poeților, scriitorilor, pictorilor, compozitorilor, etc.

Ne vor încânta la orice vârstă tablourile lui Grigorescu, precum și versurile atât de grăitoare ale lui Eminescu, Alecsandrii, etc.

Amintind principalele funcții ale pădurii, cunoașterea celor mai reprezentative plante și animale, va constitui un criteriu educativ și instructiv pentru fiecare cetățean și elev.

Prin aceasta, se vor dezvolta dragostea și respectul pentru natură, față de vegetația forestieră, spiritul de răspundere și cel de ocrotire a mediului care să se impună ca o datorie (obligație) națională, etică și socială.

Capitolul III

ZONE DE IMPORTANȚĂ TURISTICĂ

Moto:

„Pământuri scăldate de ape, zidite de arhitectura vremii și presărate cu file de istorie ale neamului, pământuri cu doine și datini nemuritoare din „Țara Moților”, pământuri ale vârstelor înmănunchiate în care miile de mâini ridică tot mai sus coloana împlinirilor sub cupola curcubeului.” Pământului …

Avem o țară frumoasă și bogată, un popor harnic și cutezător, care timp de peste trei milenii, în anii grei de restriște, înfrățit cu codrii, râurile și văile și-a apărat glia, iar acum își zidește o viață nouă.

„Oriunde aș fi te întâlnesc în cale

O, țara mea, cu tâmple de argint,

Mă-nalț în piscul frumuseții tale

Te laud și te apăr și te cânt.”

(V. Tulbure)

În speranța că visul meu se va realiza cât de curând posibil, odată cu absolvirea , îmi propun a organiza cât mai multe drumeții și excursii cu micii școlari pentru a cunoaște frumoasa noastră țară și splendorile ei. Iată câteva frumuseți ale județului nostru:

Parcul dendrologic

„ARBORETUM SYLVA”

Gurahonț

Această frumoasă rezervație cuprinde o mare varietate de arbori de pe tot cuprinsul Terrei.

Aici sunt găzduite peste 2700 de specii de arbori, arbuști și semiarbuști, dintre care peste 700 sunt specii extrem de rare, iar 180 sunt unicate în țară.

Dintre speciile reprezentative pot aminti:

– Arborele mamut – Sequoia

– Cedru de Liban

– Magnolii

– Smarandul – Rododendron

– Arborele de plută

– Laricele

– Bradul Argintiu

– Laurul … etc.

„Dosul Laurului” de la Zimbru

Rezervația floristică cu o suprafață de 31 ha situată la cca 8 km nord de comuna Zimbru, între culmea Runcului și pârâiele Zăpezii și Gura Calului, afluenți ai Luștinelor, se găsește o pădure de fag care adăpostește o „oază” cu Laur (Ilex Aquifolium) în singura stațiune din țara noastră.

Laurul este larg răspândit din Europa până în China, în zonele cu climă blândă și precipitații suficiente.

Astfel în Europa crește în zona cu climă atlantică din Norvegia, Danemarca, Germania, Olanda, Belgia și Franța, în jurul Mediteranei, precum și în Balcani și Asia Mică. În Alpi ajunge până la 1200 m altitudine, iar în Caucaz până la 2300m.

Stațiunea cu laur din țara noastră este considerată cea mai nordică din Europa fiind o „rămășiță” a perioadelor calde care au urmat după glaciațiuni, când vegetația mediteraneană a pătruns până pe teritoriul țării noastre.

O nouă răcire a climei de acum câteva mii de ani a dus la dispariția multor specii mediteraneene, iar pe altele le-au obligat să se refugieze în stațiuni mai calde și mai adăpostite așa cum sunt:

– Alunul turcesc – Băile Herculane

– Castanul Comestibil – Banat, Baia Mare

– Laurul – care a supraviețuit numai în acest punct din Carpații Occidentali.

Laurul de la Zimbru vegetează în etajul goruno- făgetelor, la marginea pădurii, care pe lângă fag mai conține: carpen, mesteacăn, paltin cu înălțimi de 25 m și diametru de 28 – 30 cm.

În cadrul pădurii „Dosul Laurului” din suprafața de 30 ha cât este rezervat, 1 ha de pădure din jurul laurului este declarată monument al naturii, iar restul pădurii reprezintă zona tampon cu rol special de protecție și de menținere a rezervației.

Toate aceste activități desfășurate în afara clasei sub formă de excursii, vizite, drumeții vor exercita influențe educative puternice, adânci în sufletul curat și nobil al micilor școlari, cultivând un spirit de cercetare a naturii, curiozitate și interes, sentimente de prețuire și respect pentru frumoasa natură și tainele ei.

Fascinația Apusenilor

Spațiul uriaș de calcar și stânci, înconjurat de păduri imense de: fagi, brazi, stejari și molizi seculari, reprezintă un adevărat muzeu natural al Munților Apuseni.

În acest peisaj montan din țara moților, al lui Horea, Cloșca, Crișan și Avram Iancu, craiul munților sunt expuse zeci și zeci de cascade uriașe, fascinante și mărețe, șiraguri de perle, smarald și mărgele, bijuterii unicate, adevărate opere de artă, de o rară frumusețe, create de o natură deosebit de dinamică, cascade ce se pot întâlni numai în acest spațiu montan al Carpaților Românești.

Munții Apuseni pot fi numiți și „Țara Cascadelor”, a „Peșterilor”, „Galeriilor subterane”, constituite din calcar.

În numeroase locuri, apele cascadelor și pârâurilor dispar în rocile din adâncurile munților, pentru a reveni din nou la suprafață, pentru a-și lua în stăpânire meleagurile minunate ale munților Bihorului și Vlădeasa pentru a se bucura de bogăția acestor plaiuri, cu cer senin albastru și cu un soare arzător ce inundă așezările moților, răsfirate pe culmile domoale ale dealurilor și munților.

Munți bihorului reprezintă în același timp și patria „Ponoarelor”, „Izbucurilor”, „Dolinelor” și „Cetăților”.

Munții apuseni sunt și țara de aur a moților, care se întinde de la Abrud la Zladna, de la Câmpeni la Brad și Criscior.

Parlamentul României a adopta în urmă cu trei ani de zile, Legea nr. 5/2000, prin care s-a aprobat înființarea Parcului Național Apuseni, având o suprafață de 75 ha, teritoriul care a fost inclus un număr de 23 areale, marea majoritate a acestora constituind rezervații speologice situate pe teritoriile a trei județe: Alba, Bihor și Cluj.

Mai bine de 60 % din suprafața totală al noului Parc Național constituie terenuri cu o vastă și foarte bogată vegetație forestieră.

Munții Codru-Moma și stațiunea Moneasa

Călătorul care vrea să cunoască aceste locui tainice ale Munților Codru-Moma va beneficia din plin de frumusețile acestor munți, această minunată regiune plină de poezie și frumusețe a Munților Apuseni și mai ales stațiunea balneoclimaterică Moneasa care în toate anotimpurile anului te îndeamnă la visare, constituind pentru toți locuitorii zonei și turiști un spațiu de odihnă, recreere, meditație și pentru refacerea sănătății.

Așezarea Moneasa este atestată documentar de mai bine de patru secole, din anul 1597, dar turcii au folosit apele termale, tămăduitoare de la Moneasa încă din anul 1318 când au ocupat cetatea de la Dezna.

Izvoarele termale au o temperatură de 25-30 grade. Sunt ape bicarbonate, calcice, magneziene, sodice, având efect binefăcător în cazul asteniei nervoase, a îmbolnăvirilor aparatului locomotor și a sistemului nervos periferic.

La acestea mai contribuie și aerul ozonat produs de parcul existent în jurul stațiunii și de pădurile apropiate. Din punct de vedere climatic trebuie reținut că aici clima este mai blândă datorită adăpostului oferit de culmile înconjurătoare. Niciodată nu se produc aici geruri mari ceea ce explică existența castanului comestibil și a liliacului sălbatic. Flora este reprezentată în special de:

– păduri de fag în amestec cu gorun;

– păduri de fag pure;

– pe înălțimi conifere și mesteceni.

Obiective turistice:

– Cariera de marmură

– Peștera liliecilor, fost locaș al omului preistoric

– Păstrărăria

– Munții Codrului – masiv cu un relief frământat, plin de doline și mici depresiuni acoperite de fânețe și pâlcuri de copaci.

Primăvara culmile munților sunt acoperite de un covor de flori având un colorit pe cât de variat, pe atât de încântător, putându-se distinge:

– Ciuboțica cucului

– Ghioceii

– Brândușe

În luna mai se pot admira:

– Crinul de Munte

– Toporașii

Iar în iunie covoare imense de:

– Romanițe de munte

– Clopoței

– Garofițe, … etc

Toamna ne încântă culorile preluate de pădurile de foioase, care se împodobesc cu toate nuanțele posibile între un roșu viu colorat și un galben deschis ce se armonizează cu verdele pâlcurilor de pini și ienupări.

Parcul dendrologic Macea

Izvoare scrise cu privire la începutul lucrărilor de realizare al parcului nu se cunosc.

Singurele dovezi care-i atesta vechimea sunt exemplarele monumentale de arbori a căror vechime este de cca. 250 ani, cum sunt:

– Tisa – 6 exemplare;

– Stejar- 6 exemplare;

– Gorun – 1 exemplar;

– Castan – 1 exemplar.

Primele încercări de amenajare a parcului s-au făcut după 1724, odată cu construirea la Macea a unui conac cu reședință nobiliară.

Prin prezenta unor specii legate de ecosistemele forestiere ca: ulm, carpen, frasin parcul s-a dezvoltat prin amenajarea unei păduri naturale.

Pe parcurs, asupra parcului s-au efectuat noi amenajări mai ales prin mărirea sortimentelor de plante exotice și ornamentale:

– 2 exemplare de Ginkgo Biloba;

– 7 exemplare de Castan;

– 13 exemplare de Platan;

Apoi se introduc numeroase specii de arbuști ornamentali:

– Taună – Spiraea

– Buxus … etc.

precum și arbori ca:

– Magnolia;

– Arborele de lalea;

– Pin negru;

– Clocotis chinezesc …etc.

Suprafața parcului se extinde de la 10 ha la 58 ha, plantându-se pe sectoare:

– rășinoase;

– stejar;

– salcâm …etc.

Prin sortimentație și mod de organizare, parcul se prezintă ca un important obiectiv cultural – științific și de agrement, fiind vizitat în toate lunile anului, atât de elevi, cât și de public.

Totodată constituie un important factor de educație pentru ocrotirea și conservarea naturii pe baze ecologice.

Lucrările efectuate in ultimul timp au condus la schimbarea vechiului aspect al parcului prin crearea si delimitarea suprafeței sale in sectoare:

– la intrarea in parc se află amenajat „Alpinariul” care cuprinde specii caracteristice florei montane și alpine:

– Floarea de colt;

– Garofița Pietrii Craiului;

– Ochiul boului de munte … etc.

– Sectorul „Plante ornamentale” – cuprinde cele mai cunoscute și răspândite plante grupate după continentele de unde își au originea:

– America de nord – Artarul american

– Asia – Gladița, Salcâm japonez

– Europa – cea mai mare parte din dendroflora României:

– Mesteacăn;

– Larita;

– Platin;

– Artar;

Un sector aparte este cel care expune „Plante memoriale” – cultivate mai ales în preajma unor monumente istorice sau informând despre obiceiuri fitomemoriale la diferite popoare:

– dacii – Fagul;

– chinezii – Pinul, Thuia;

– grecii –

– romanii – Plopul

Molidul

Bradul

Un alt sector, îndrăgit de toți vizitatorii, este sectorul „Zoo” înființat cu scopul de a oferi , în special, elevilor și tineretului posibilități de a cunoaște câteva specii de animale, din care:

– Broaște țestoase – 2 exemplare

– Pasări – Porumbei

– Gugustiuci

– Fazani

– Pauni

– Rațe

– Mamifere – Veverita

– Căprioare

De asemenea merita menționată „Pepiniera” în care se produce materialul săditor necesar dezvoltării colecției dendrologice și a amenajărilor peisagistice din parc.

În pepinieră se află o mică „seră înmulțitor” în care se pun la stratificat semințe primite de la unitățile cu care parcul se află în corespondență.

Un sector care introduce o notă particulară în parc este „Poiana amenajată în memoria lui Mihai Eminescu” cel care a înțeles mai bine și a iubit mai mult și a cântat mai frumos pădurea românească.

Aici se află și aleea cu „Plopii fără soț” la capătul căreia domină un tei majestuos, iar alături un pâlc de mesteceni încearcă să amintească de „pădurea de argint”.

În momentul de față, prin modul de amenajare și sortimentație parcul din Macea, azi Grădină Botanică, se constituie ca un important obiectiv cultural științific, ce poate să-și aducă o importanță contribuție în formarea cunoștinței ecologice.

Privindu-l se observă pe viu complexitatea mediului în care trăim, dinamismul interrelațiilor omului cu mediul sau de viață, informând pe cel care-l vizitează cu tot ce este esențial în domeniul atât de vast al ecologiei, al cunoașterii ți ocrotirii naturii.

Capitolul IV

CONSIDERAȚII METODICE PRIVIND VALORIFICAREA ELEMENTELOR MEDIULUI GEOGRAFIC

Trăind în mijlocul naturii omul a observat că aceasta a constituit un izvor moral și spiritual nesecat pentru viața sa.

Natura prin tot ce oferă ea trebuie păstrată mereu curată, nepoluată și neschimbată.

În acest sens copii trebuie învățați încă din ciclul primar să gândească ecologic și să acționeze în consecință.

Prin lecțiile de științe și prin acțiunile desfășurate în afara clasei și școlii, micii școlari pot cunoaște natura înconjurătoare, oferindu-li-se posibilitatea studierii naturii pe baza cunoștințelor asimilate în practică.

Prin lecții și activități se formează la elevi o gândire ecologică, să manifeste înțelepciune, considerare față de tot ceea ce ne înconjoară.

Elevii trebuie să iubească natura, să o respecte și să o protejeze pentru generațiile viitoare.

Forma de bază a organizării procesului de predare a cunoștințelor despre natură este Lecția. Menționez că fiind student necalificat la colegiu, dascăl în devenire am susținut doar în practică pedagogia: două activități la grădiniță în anul doi și patru lecții la elevii ciclului primar de la Liceul Pedagogic, în anul III.

Din puțina experiență didactică la grupe de preșcolari sau la clasele primare ajutându-mă de cunoștințele primite la cursurile de pedagogie și metodică am reținut că în proiectarea didactică trebuie să țin cont de obiectivele cadru care constau în :

1. Cunoașterea și înțelegerea terminologiei, conceptelor și metodelor specifice biologiei (cunoașterea mediului înconjurător – preșcolari) și științe (clasele primare)

2. Dezvoltarea capacității de explorare și investigare a lumii vii, mijloace adecvate și rezolvarea situațiilor – problemelor

3. Dezvoltarea capacității de comunicare

4. Formarea unor convingeri, atitudini, deprinderi pentru sănătatea proprie și a mediului înconjurător

Redau proiectul didactic întocmit pentru clasa a III-a:

Data:

Clasa: a II-a

ÎNVĂȚĂTOARE: Georgeta Pascu

PROPUNĂTOARE: Dărăștean Ana-Marinela

ARIA CURRICULARĂ: Matematică și științe ale naturii

DISCIPLINA: Științe ale naturii

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Schimbări în mediul

înconjurător

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ

-să indice asemănările și deosebirile dintre corpurile din natură pe baza unor observații proprii

– să observe și să descrie relațiile dintre om și mediu

– să folosească instrumente familiare pentru a descoperii interdependența între viețuitoare și mediul înconjurător

– să efectueze operații experimentale simple pentru a descoperii interdependența între viețuitoare și mediul înconjurător

– să realizeze experimente pe teme date pe baza unei liste de operații

– să coopereze în cadrul unei echipe pentru a investiga o situație de natură științifică din mediul apropiat

DETALIERI DE CONȚINUT: viețuitoarele simt ziua și

noaptea.

BIBLIOGRAFIE: Ministerul Educației și Cercetării

Consiliul Național pentru Curriculum

Ghid metodologic pentru aplicare a programei școlare de științe ale naturii la clasele a III-a.

Capitolul V

FORMAREA UNUI COMPORTAMENT DE OCROTIRE ȘI PROTEJARE A MEDIULUI LA MICII ȘCOLARI.

CARACTERISTICA EDUCAȚIEI ECOLOGICE

Motto:

„Natura poate să-ți slujească de carte, de profesor, de povățuitor; ea te cheamă, îți procură cu mici mijloace tot ceea ce vei avea nevoie mai târziu.

Nu închide această mare carte plină de învățături înțelepte.”

Ion Simionescu „Din fauna și flora României”

Sentimentul naturii pe care-l poartă orice român apare ca una din constantele definitorii ale structurii sale psihologice, explicabilă prin condițiile istorice specifice de existență.

Acest sentiment nu poate fi disociat de istoria zbuciumată care vorbește despre numeroasele retrageri ale românilor în păduri „Codru-i frate cu românul” din fața invaziilor străine. Asemenea momente creează și cimentează legătura dintre om și natură. De aceea este necesar să studiem natura, să o cunoaștem cu toate tainele și legile ei încă din frageda copilărie.

Pentru lărgirea orizontului de cunoaștere a micilor școlari prin activități și lecții de „științe” voi pune bazele formării unei educații ecologice, educând elevii în spiritul respectului dragostei și atașamentului față de natură.

Cercetând și admirând cu ocazia organizării unor drumeții și excursii, măreția dealurilor și munților, rodnicia câmpiilor, frumusețea apelor, micii școlari nu vor rămâne indiferenți față de natura mamă, ci își vor consacra timpul liber pentru a ocroti natura.

Pentru ai face pe elevi conștienți de necesitatea vitală pentru omenire a protejării mediului înconjurător, presupune din partea mea, ca dascăl o activitate educativă permanentă, intensă și complexă la care trebuie să concureze toți factorii educativi, existența omului fiind dependentă de mediul înconjurător.

Atitudinea față de natură este o problemă de cultură, de educație, de civilizație, și este o datorie civică de a arăta copiilor că păstrarea nealterată a naturii este cel puțin la fel de necesară ca și menținerea curățeniei în propria casă.

Problemele majore cu privire la protecția mediului înconjurător impune luarea de măsuri concrete care să ducă mai ales la îmbunătățirea calității mediului prin extinderea spațiilor verzi in zona apropiată orașelor și satelor și nu distrugerea lor.

Înțelegând necesitatea instruirii și educării ecologice a elevilor voi căuta atât în activitatea de clasă, cât mai ales prin activități extrașcolare drumeții, excursii – să le trezesc îndemnuri la acțiuni constructive de ocrotire, protejare și înfrumusețare a naturii vii, în vederea formării unui comportament ecologic adecvat.

Pentru ocrotirea naturii de pe toată suprafața globului terestru, generațiile de elevi vor purta răspunderea morală pentru calitatea mediului și a vieții pe care o vor transmite posterității. Despre natura și problemele ocrotirii ei trebuie să învețe copii mici, încă de la grădiniță, apoi când pășesc pe poarta școlii ca mici școlari, să știe să ocrotească tot ceea ce este binecuvântat pe pământ.

În acest context, școala are obligația prin slujitorii ei, noi dascăli, de a forma viitorii cetățeni ai mileniului trei, „mileniul protecției mediului”, responsabili față de mediu și de problemele sale complexe, viitori adulți care să posede cunoștințe necesare, atitudini ce se impun, motivația acestei atitudini, în funcție de care să se angajeze în soluționarea problemelor legate de mediu.

Elevii trebuie ajutați să înțeleagă că omul nu poate fi separat de mediul în care trăiește, el fiind primul responsabil privind păstrarea și ocrotirea mediului.

Educarea în rândurile tinerei generații a unei atitudini conștiente responsabile și entuziaste, de profundă prețuire, ce stau la temelia civilizației și a progresului umanității este țelul nobil și comun al tuturor slujitorilor școlii, prieteni ai naturii patriei.

Pentru îmbogățirea cunoștințelor de pedagogie, ca viitor dascăl am studiat cu interes cartea de „pedagogie” – Știința integrativă a educației, de Elena Joița cu accent pe capitolul „Știința educației în relație cu alte științe” și în mod special „pedagogie și biologie” din care am reținut că latura biologică este considerată întâia „piatră a temeliei” procesului educativ, dar se studiază și:

1. Influența educației asupra dezvoltării aspectului morfofiziologic al copilului:

– favorizarea adaptării la transformarea mediului,

– sprijinirea condițiilor de maturizare deplină

– dezvoltarea calităților fizice

– corectarea sau compensarea unor deficiențe

2. Influența educației mai ales asupra inteligenței atitudinilor trăirilor superioare calităților proceselor cognitive trebuințelor creșterea, maturizarea, adoptarea și integrarea în mediu.

În actualitate, relația pedagogie biologie este mai profund clarificată datorită acumulărilor în cercetare din cele două domenii, încât s-a conturat și pedagogia biologică. Ea studiază modalitățile de influențare asupra elevului ca ființă biologică, prin respectarea omului, respectarea normelor de igienă, a alimentației, a odihnei , a învățării.

Pentru optimizarea educației, pedagogia biologică deduce de aici câteva aspecte:

– moștenirea ereditară este un complex de predispoziții și potențialități;

– rădăcina ereditară se referă la constituția fizică, la bazele comportamentale;

– unele elemente ereditare se afirmă la anumite vârste sau rămân în latență

Ca și în cazul biologiei, medicina clarifică numeroase concluzii ale realizării aplicative a educației, mai ales în ce privește prevenirea deteriorării sănătății organismului.

Pedagogia medicală este recunoscută ca o ramură a pedagogiei care studiază:

– adoptarea și integrarea școlară a elevilor cu dificultăți la limită:

– crearea și controlarea condițiilor de prevenire a apariției diferitelor boli în timpul activității educative;

– realizarea educației sanitare a elevilor;

– asigurarea și respectarea normelor de igienă a diferitelor activități școlare sau extrașcolare

Pedagogia școlară își propune și alte obiective:

– urmărirea problemelor de creștere

– profilaxia bolilor infantile

– studiul efectelor valorilor nutritive a alimentației

– studiul cazurilor și formelor oboselii

– cunoașterea profesiunilor din punct de vedere medical

– acordare avizului medical pentru unele activități, acordarea îngrijirilor medicale pentru activitatea școlară, etc.

Ca subramură a pedagogiei medicale igiena școlară care abordează influența condițiilor de educație și de mediu asupra organismului în creștere, având ca obiective specifice:

– respectarea condițiilor de menținere a sănătății

– prevenirea scăderii randamentului școlar

– studiul cauzelor antișcolare

– supraîncărcarea orarului școlar și a programelor

– satisfacerea trebuințelor specifice vârstei

– atitudinile familiei

– integrarea educației fizice și a sportului

Adesea igiena școlară este abordată și în termeni de acțiune educaționali, ca educație igienică, sanitară, având ca obiective

– formarea la elevi a unor reprezentări și noțiuni privind principalele probleme ale învățării;

– formarea disciplinelor și obiectivelor de orientare profilactivă, a comportamentului igienic

– promovarea sănătății fizice și psihice

– formarea unei atitudini corecte față de medic, medicamente, etc.

– formarea deprinderii de autoeducație sănătoasă

– utilizarea cunoștințelor igienico sanitare pentru întărirea sănătății organismului

În formarea educației este necesar a accepta pedagogia medicală

Interesantă a fost pentru mine și cartea lui Mihai Stanciu „Reforma conținuturilor învățământului” – cadru metodologic cu privire la:

– conținuturile învățământului – coloana vertebrală a sistemului educativ în care interesant mi s-a părut cultura generală și conținuturile învățământului, adică modelarea prin cultură”, „prin cultură generală”, de asemenea conținutul activității de predare – învățare .

Toate acestea îndemnându-ne la lectură, la dezvoltare și la aplicarea ideilor și a sugestiilor.

Pe lângă toate acestea, datoria mea de dascăl este de a-i face pe copii să observe că mediul care ne înconjoară reprezintă o adevărată „carte a naturii” din care pot afla lucruri extraordinare despre lumea vie a plantelor și a animalelor, despre fenomenele ce se petrec în natură, despre munca și priceperea omului și totodată despre grija ce-i revine lui de a păstra această „carte” și pentru generațiile viitoare.

„ Copile, ști ce este natura?

O cunosc îndeajuns ca să o pot iubi?

Privește Pământul / Privește iarba, florile, copacii și animalele!

Toate au nevoie de tine. Fără tine-ar muri

Te întrebi cum poți să le ajuți?

Ocrotindu-le!

Este cel mai frumos dar pe care îl poți oferi NATURII!”

Capitolul VI

RESPONSABILITĂȚI CE REVIN OMENIRII PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

Motto:

„Conservarea naturii va deveni eficientă și reală numai atunci când va face parte integrantă din filozofia si comportamentul tuturor”

(Din Proclamația Națiunilor Unite Pentru Mediul Înconjurător)

Problemele ridicate de mediul înconjurător constituie la scara planetară unul din dosarele cele mai acute , grave și complexe ale contemporaneității.

Mediul înconjurător este strâns legat de domeniul economiei, energiei, populației, biologiei și medicinei în așa fel încât într-o interdependență practic imposibil de destrămat, toate aceste domenii se influențează reciproc.

Conferința Națiunilor Unite cu privire la mediul înconjurător întrunindu-se la Stockolm (5-12 iunie 1972) a examinat necesitatea de a adopta o concepție comună și principii comune care să călăuzească eforturile popoarelor lumii pentru a apăra și îmbunătății mediul înconjurător. Aici, s-a declarat ziua de 5 iunie „Ziua mondială a mediului” sărbătorită în fiecare an și în țara noastră sub diferite devize:

– Planeta noastră, Habitatul nostru, Țara noastră!

– Pentru viața pe pământ!

– Să dam o șansă planetei!

În țara noastră ca urmare a promulgării legii protecției mediului (1995) s-au înființat în toate județele „Agenții de protecție a mediului înconjurător” pentru a urmării mediul înconjurător sub toate aspectele sale și a lua măsuri de protecție și conservare a lui.

Țara noastră este cunoscută pentru consecvența cu care susține toate demersurile la scară planetară în ideea apărării mediului înconjurător.

Consiliul Europei a lansat prima campanie în favoarea conservării naturii prin crearea zonelor protejate care impune o serie de limite juridice activității umane.

În toate domeniile de activitate și în toate instituțiile se pune problema unei noi concepții asupra naturii pe care omul dorește să o promoveze ca fiind „o natură în care va avea locul său, loc activ și respectuos”.

De exemplu Pădurile pe lângă faptul că sunt o importantă sursă de cherestea, lemn de foc și alte bunuri valorificabile economic și necesare traiului, joacă un rol deosebit de important în conservarea solului și apei, menținând atmosfera sănătoasă și diversitatea biologică a speciilor de plante și animale.

În prezent toate pădurile sunt amenințate de o degradare scăpată de sub control.

Copacii sunt tăiați la voia întâmplării, uneori pentru simplul fapt că umbra lor sau coroana prea stufoasă, ori ciripitul păsărelelor deranjează pe cineva sau pur și simplu stă în cale, ca să nu mai vorbim de cei care și-au făcut un obicei de a sustrage o parte din bogăția pădurilor, tăind copacii, brazii, tot ce le stă la îndemână pentru atingerea scopului propus!

Se știe că anual în perioada 15 martie – 15 aprilie se sărbătorește „LUNA PĂDURII” – un eveniment important care dă de gândit, o sărbătoare a naturii care parcă ne așteaptă mereu cu pădurile, cu copacii. Parcurile trebuie să fie permanent în atenția noastră, a tuturor.

Daunele produse pădurilor și pierderea lor prin tăierile negândite conduc la erodarea solului, afectează diversitatea biologică, bazinele hidrografice.

Ele conduc la dereglarea treptată a climei, prin scăderea cantității de dioxid de carbon, pe care copacii îi rețin în procesul de fotosinteză și prin scăderea cantității de vapori pe care în mod normal floră abundentă le degajă în atmosferă.

Pe baza acestor motive, copii mici și mari trebuie educați să iubească natura, pădurea în special, să o îngrijească și să ocrotească tot ceea ce cuprinde ea.

Asemenea cerințe pot fi realizate cu ocazia drumețiilor și excursiilor pe care le voi organiza, ca viitor dascăl și prieten al naturii mai ales în zona din care provin, o zonă minunată și o liniște nesfârșită pe care numai pădurea ne-o poate dărui.

„Ocrotiți pădurea, dragi copii!

Copacii suflet au să știți și-s vii

Și ramură și muguri și floare

De le rupi și pe copac îl doare …

E cu toții prietenă pădurea

Dar urăște focul și securea

Cu miresme vântul încărcat

Aerul îl face mai curat ”

(Maria Olteanu „Cântec pentru pădure”)

CONCLUZII

Se știe că la scară planetară se resimte un puternic șoc ecologic.

Omul stă la baza comportamentului aberant, iresponsabil față de mediul înconjurător, însă tot el poate acționa, mai ales pe plan educațional.

Valorile naturale se pot respecta numai printr-o educație ecologică și ambientală făcută din timpuriu și care trebuie să fie un proces continuu, activ, desfășurându-se la scară globală și în toate mediile, clasele și categoriile sociale: „ea trebuie să fie o educație despre mediu făcută în mediu”.

În mod expres, slujitorii școlii trebuie să cultive la elevi, mici și mari, dragostea și respectul pentru o natură sănătoasă, curată, nepoluată și frumoasă. Să-i determine pe copii să cunoască și să protejeze natura.

Toate acestea vin să demonstreze rolul deosebit de important al școlii în predarea științelor în ciclul primar, fiind sugerate tipuri de activități de cunoaștere a mediului prin care se poate realiza ușor educația ecologică a copiilor.

Cu timpul, elevii vor deveni săritori, harnici și cu o cunoștința ecologică deja formată în școală.

Vor gândi ecologic și în societate vor manifesta atracție pentru problemele mediului, de sănătate și se vor implica în acțiuni de management ecologic.

BIBLIOGRAFIE

Apostol Dan – „Terra – planeta vieții”, editura sport – turism, București 1990

Ardelean Aurel – „Ocrotirea naturii în județul Arad”, tipografia Arad 1977

Cheroiu Gabriel – „La început a fost pădurea”, Editura pentru turism, București 1990

Ciplea Ioan – Ciplea, Alex – „Poluarea mediului ambiant”, Editura tehnică, București 1978

Covaci Pavel – „Parcul dendrologic Macea” 1982

Ghinea Lucian – „Apărarea pădurii”, Editura științifică și enciclopedică, București 1994

Ionescu Al. V. Săhleann – „Protecția mediului înconjurător” și educația ecologică, Editura Ceres, București 1989

Joița Elena – „Pedagogie” – Editura Polirom – 1999

Joița Elena – „Meleaguri Arădene – ghid turistic” Tipografia Arad 1972

Mohan Gh, Ardelean A. – „Ecologia și protecția mediului manual preparator”, Editura Scaiul, București 1993

Mohan Gh, Ardelean A. – „Rezervații și monumente ale naturii în românia, ed. Scaiul, București 1993

Pârvu C. – „Îndrumar pentru cunoașterea naturii ”, Editura Didactică și Pedagogică, București 1951

Pora Eugen – „Omul și natura” ed. Dacia Cluj – Napoca 1975

Revista – România turistică – 2003

Roșu Alex – „Geografia mediului înconjurător”, Editura Didactică și Pedagogică. București 1977

Radu Stelian – „Plantații de arbori și arbuști în orașe și sate”, editura Ceres, București 1984

Stanciu Mihai – „Reforma” conținuturilor învățământului” Polirom 1999

Stanescu Victor –„Dendrologia” – Editura Didactică și Pedagogică, București 1979

Voiculescu Ioan – „Să cunoaștem arborii și arbuștii din pădurile, parcurile și grădinile noastre”, Editura Ceres, București 1978

CUPRINS

INTRODUCERE. ARGUMENT…………………………………………………………….P. 6

CAPITOLUL I – ȚINUTUL HĂLMAGIULUI……………………………………………..P. 7-8

1.1. Satele comunei Halmagiu………………………………………….P. 9-12

CAPITOLUL II – MEDIUL GEOGRAFIC…………………………………………………P.13-28

CAPITOLUL III – ZONE DE IMPORTANȚĂ TURISTICĂ…………………………….P.29-38

CAPITOLUL IV – CONSIDERAȚII METODICE PRIVIND VALORIFICAREA ELEMENTELOR MEDIULUI GEOGRAFIC………………………….P.39-42

CAPITOLUL V – FORMAREA UNUI COMPORTAMENT DE OCROTIRE

ȘI PROTEJARE A MEDIULUI LA MICII ȘCOLARI –

CARACTERISTICA EDUCAȚIEI ECOLOGICE……………………..P.43-48

CAPITOLUL VI – RESPONSABILITĂȚI CE REVIN OMENIRII

PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI……………………………………P.49-52

CONCLUZII………………………………………………………………………………….P.53

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………P.54-55

CUPRINS

INTRODUCERE. ARGUMENT…………………………………………………………….P. 6

CAPITOLUL I – ȚINUTUL HĂLMAGIULUI……………………………………………..P. 7-8

1.1. Satele comunei Halmagiu………………………………………….P. 9-12

CAPITOLUL II – MEDIUL GEOGRAFIC…………………………………………………P.13-28

CAPITOLUL III – ZONE DE IMPORTANȚĂ TURISTICĂ…………………………….P.29-38

CAPITOLUL IV – CONSIDERAȚII METODICE PRIVIND VALORIFICAREA ELEMENTELOR MEDIULUI GEOGRAFIC………………………….P.39-42

CAPITOLUL V – FORMAREA UNUI COMPORTAMENT DE OCROTIRE

ȘI PROTEJARE A MEDIULUI LA MICII ȘCOLARI –

CARACTERISTICA EDUCAȚIEI ECOLOGICE……………………..P.43-48

CAPITOLUL VI – RESPONSABILITĂȚI CE REVIN OMENIRII

PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI……………………………………P.49-52

CONCLUZII………………………………………………………………………………….P.53

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………P.54-55