Protecția Mediului

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………….

CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI

1.1. Depășirea crizei natural-umane a dezvoltării contemporane……………..

1.2. Dezvoltarea umană durabilă, o nouă viziune asupra dezvoltării viitoare……….

1.3 Implicarea protecției mediului natural în procesul dezvoltării durabile……..

CAPITOLUL II. PROTECȚIA JURIDICĂ A AȘEZĂRILE UMANE

2.1. Considerații generale……………………….

2.2. Conceptul de așezare umană …………………………..

2.3. Obiectivele protecției mediului în așezările umane…………….

2.4. Regimul juridic al activităților de urbanism si amenajarea teritoriului……..

2.5. Norme de igiena si sănătate publica………………………………..

2.6. Efectele schimbărilor climatice asupra așezărilor umane………………

CAPITOLUL III. AMENAJAREA TERITORIULUI ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

3.1. Urbanismul și efectele lui asupra mediului…………………………..

3.2. Impactul depozitelor de deșeuri industriale si urbane asupra mediului……….

3.3. Spațiile verzi – o problemă a urbanizării actuale………………..

3.4. Autorizarea activităților cu impact asupra mediului……………….

3.5. Procesul de urbanizare și amenajarea teritorială…………………

3.6. Aspecte privind influența așezărilor umane asupra mediului ………………

CAPITOLUL IV. RĂSPUNDERI ȘI SANCȚIUNI ÎN DOMENIU

4.1. Răspunderea contravențională în dreptul mediului………………

4.2. Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului……………….

4.3. Răspunderea penală în dreptul mediului………………………..

4.4. Răspunderile autorităților publice centrale și locale, în domeniu…….

ANEXĂ

Glosar cuprinzând termeni și expresii frecvent întâlniți/te în lucrare

CONCLUZII ……………………………………………

BIBLIOGRAFIE …………………………….

INTRODUCERE

Interesul comun al umanității prezente și viitoare pentru conservarea mediului, caracterul transfrontalier al problemelor ecologice fac din reglementarea juridică principalul mijloc de promovare a obiectivelor unui model socio-ecologic viabil. Țara noastră se află în prezent în plin proces de restructurare economică și socială și este preocupată intens de integrarea în structurile europene, ceea ce impune specialiștilor, inclusiv juriștilor, să găsească soluții optime pentru creșterea economică și îmbunătățirea vieții tuturor românilor, dar fără a provoca daune ireparabile mediului ambiant moștenit de la strămoși.

Tindem și noi spre o societate actuală, a consumului, care oferă mai multe produse și servicii decât orice alt sistem economic din istoria umanității. Dar, să nu uităm că, în societatea de consum, legile și stimulentele economice încurajează oamenii să treacă importante praguri ale echilibrului în toate domeniile vieții. Ca urmare, companiile economice și indivizii umani folosesc resursele naturale în mod excesiv, dincolo de rata lor de regenerare. Consumul este bineînțeles esențial pentru prosperitatea umană, dar consumul prea mare sau consumul unor lucruri nepotrivite afectează atât sănătatea noastră personală, cât și sănătatea mediului natural de care depindem.

Consumul este desigur necesar vieții omenești și bunăstării și dacă alegerea este între a face parte din societatea de consum sau a face parte din cei 2,8 miliarde de oameni care abia supraviețuiesc cu mai puțin de 2 dolari pe zi, răspunsul este simplu. Creșterile masive în rațiile de calorii, calitatea locuințelor, bunurile casnice și beneficiile aduse de alte facilități ale ultimei jumătăți de secol au ajutat la ridicarea din sărăcie a sute de milioane de oameni. Una din situațiile interferenței științelor sociale și umaniste cu cele ale naturii o constituie ecologia socială, influența sociologiei și a ecologiei asupra științelor juridice. Socio-ecosistemul care cuprinde ecosisteme naturale și umane, la care se adaugă sistemul mediului social este unitatea rezultată ca urmare a integrării omului în natură.

Spre deosebire de ecosistemele naturale, ecosistemul uman prezintă o ordine mult mai mare, ca urmare a controlului exercitat de un centru integrator ad-hoc.

Așezările umane sunt sisteme ecologice complexe (ecosisteme) create de populațiile umane, alcătuiri antropice în care majoritatea transformărilor de materie, energie și informație este realizată de om. Așezările umane există sub forme extrem de diverse. O așezare umană include construcții de locuințe, construcții publice, instituții private, platforme industriale, piețe și străzi, locuri de odihnă și agrement adică tot ceea ce se găsește în interiorul granițelor administrative ale localității și este creat de om.

În dreptul francez, cadre de la vie include elementele din definiția așezărilor umane dintr-o altă perspectivă, mult lărgită. „La protection du cadre de la vie” presupune raportarea le nevoile umane, ființa umană este reperul acestei definiri fiind centrul eforturilor pentru creerea unui mediu de viață sănătos. În dreptul francez nu există noțiunea de protecție a așezărilor umane deoarece problemele principale ale protecției cadrului de viață beneficiază de capitole separate (colectarea deșeurilor, calitatea construcțiilor etc)

Așezările umane există sub forme extrem de diverse, de la satele cele mai primitive, până la megalopolisurile lumii super industrializate. Fiecare din acest lung șir de tipuri de ecosisteme are ,,un optim de structurare, organizare și funcționare care este în concordanță cu psihologia, cultura și aspirațiile locuitorilor săi, având nevoi și posibilități financiare specifice, grade diferite de agresivitate asupra mediului și capacități specifice ale acestuia de a rezista la impacturile umane pe termen îndelungat”.

Dinamica actuală a societății și ritmul în care în mediul înconjurător se manifestă fenomene noi, de amploare globală și cu efecte negative ce pot afecta viitorul civilizației, nu pot fi înțelese și controlate decât de o societate conștientizată asupra lor, informată și implicată activ. Cea care poate răspunde cel mai bine acestor cerințe este generația tânără.

Creșterea demografică, progresele civilizației, alături de dezvoltarea industriei, a transporturilor și exploatarea nerațională a resurselor naturale, pun în pericol starea de sănătate a populației și conduc la epuizarea resurselor.

Acțiunile privind așezările umane trebuie să urmărească ,,realizarea integrării sau coordonarea armonioasă a mai multor elemente între care, de exemplu, creșterea și repartiția populației, folosirea forței de muncă, locuințele, folosirea pământului, serviciile, atenuarea diferențelor între regiuni și în interiorul zonelor urbane ș.a”.

De asemenea, trebuie respectată diversitatea caracteristicilor pe care le au așezările umane și care reflectă valori culturale și estetice, iar zonele care au o importanță istorică, religioasă sau arheologică, ca și zonele naturale cu valoare deosebită, trebuie păstrate pentru posteritate.

Referitor la mediu, principalele probleme ale așezărilor umane sunt: poluarea apei, aerului și solului; zgomotul, radiațiile; locul de muncă; estetica mediului exterior; accidentele; serviciile de igienă a muncii; asistența socială ș.a.

Sensul dezvoltării durabile a așezărilor umane îl constituie asigurarea unui mediu sănătos și coerent sub raport funcțional și cultural, la nivelul localităților urbane și rurale, precum și al rețelei de localități din teritoriu, în condițiile păstrării echilibrului față de complexul de resurse ale capitalului natural.

În țara noastră, obiectivele strategice pentru așezările umane sunt:

dezvoltarea echilibrată a regiunilor prin repartizarea uniformă a activităților social-economice în teritoriu;

îmbunătățirea condițiilor de viață, a transportului urban și valorificarea eficientă a patrimoniului natural și a celui construit;

dezvoltarea așezărilor umane în zone care nu sunt supuse riscurilor naturale și agenților poluanți;

ridicarea standardului de locuire în mediul urban și rural;

reducerea pierderilor energetice datorate izolării termice ineficiente;

păstrarea identității culturale a localităților și crearea unei rețele de spații verzi în localitățile urbane, în conexiune cu ecosistemele din teritoriu;

inventarierea și cercetarea la nivelul întregului teritoriu național a zonelor cu risc de dezastre antropice și naturale, în paralel cu elaborarea planificării pre-dezastru.

În acest context, autoritatea publică centrală pentru protecția mediului din România are ca principal obiectiv, îmbunătățirea calității mediului în zonele dens populate și anume: îmbunătățirea condițiilor de transport și a stării drumurilor și utilizarea generalizată a combustibililor cu aditivi, a benzinei fără plumb și a motorinei cu conținut scăzut de sulf; sistematizarea zonelor urbane cu accent pe extinderea spațiilor verzi și a zonelor de agrement.

Soluția viitorului este dezvoltarea economico-socială durabilă și acțiunea pentru creșterea calității vieții. Din păcate, resursele financiare limitate nu au permis progrese importante pe linia dezvoltarii serviciilor publice si modernizarii infrastructurii urbane. În acest sens, în ultimii ani s-au solicitat și, parțial, s-au obținut unele cofinanțări guvernamentale, precum și credite externe, pentru o serie de proiecte care vor conduce la creșterea calității vieții și ameliorarea calității mediului.

De asemene, ar trebui sa se pună accent pe conservarea, protecția și igienizarea mediului prin retehnologizarea, utilizarea de tehnologii nepoluante și asanarea zonelor degradate prin activități industriale, ceea ce va duce la un mediu mai curat cu efecte directe asupra stării de sănătate a locuitorilor și a creșterii speranței de viață a acestora.

Toate domeniile care influențează condițiile de viață ale populației și care intră în competențele autorităților publice trebuie îmbunătățite, astfel că dezvoltarea infrastructurii sociale este o condiție sine qua non pentru asigurarea unor servicii de calitate. Printre acestea se numără infrastructura de educație și formare profesională și cea de sănătate precum și promovarea de proiecte sociale care să conducă la dezvoltarea societății civile, la promovarea multiculturalismului și a conviețuirii cu minoritățile, la dezvoltarea parteneriatelor între ONG-uri și autorități și instituții publice, etc. Îndeplinirea acestui obiectiv va duce la îmbunătățirea mediului social si natural, a accesului la servicii sociale și de educație de calitate, premise esențiale ale creșterii calității

Am ales această lucrare nu doar din rațiunea de a avea un proiect ce dezbate o temă actuală, ci mai degrabă pentru a-mi aduce contribuția, firavă, la promovarea ideilor de protejare a mediului, de creare a unor programe pentru dezvoltare durabilă care să aibă în vedere viitorul ecologic al planetei.

În capitolul I, intitulat „Aspecte teoretice privind protecția mediului ” am analizat depășirea crizei natural-umane a dezvoltării contemporane, noțiuni despre dezvoltarea umană durabilă o nouă viziune asupra dezvoltării viitoare, implicarea protecției mediului natural în procesul dezvoltării durabile.

Capitolul II intitulat „Protecția juridică a așezărilor umane” cuprinde analiza conceptului de așezare umană,obiectivele protecției mediului în așezările umane, regimul juridic al activităților de urbanism si amenajarea teritoriului, norme de igiena si sănătate publica, efectele schimbărilor climatice asupra așezărilor umane.

Capitolul III intitulat „Amenajarea teritoriului și protecția mediului” am analizat noțiunea de urbanism și efectele lui asupra mediului, impactul depozitelor de deșeuri industriale si urbane asupra mediului, spațiile verzi – o problemă a urbanizăriiat cu efecte directe asupra stării de sănătate a locuitorilor și a creșterii speranței de viață a acestora.

Toate domeniile care influențează condițiile de viață ale populației și care intră în competențele autorităților publice trebuie îmbunătățite, astfel că dezvoltarea infrastructurii sociale este o condiție sine qua non pentru asigurarea unor servicii de calitate. Printre acestea se numără infrastructura de educație și formare profesională și cea de sănătate precum și promovarea de proiecte sociale care să conducă la dezvoltarea societății civile, la promovarea multiculturalismului și a conviețuirii cu minoritățile, la dezvoltarea parteneriatelor între ONG-uri și autorități și instituții publice, etc. Îndeplinirea acestui obiectiv va duce la îmbunătățirea mediului social si natural, a accesului la servicii sociale și de educație de calitate, premise esențiale ale creșterii calității

Am ales această lucrare nu doar din rațiunea de a avea un proiect ce dezbate o temă actuală, ci mai degrabă pentru a-mi aduce contribuția, firavă, la promovarea ideilor de protejare a mediului, de creare a unor programe pentru dezvoltare durabilă care să aibă în vedere viitorul ecologic al planetei.

În capitolul I, intitulat „Aspecte teoretice privind protecția mediului ” am analizat depășirea crizei natural-umane a dezvoltării contemporane, noțiuni despre dezvoltarea umană durabilă o nouă viziune asupra dezvoltării viitoare, implicarea protecției mediului natural în procesul dezvoltării durabile.

Capitolul II intitulat „Protecția juridică a așezărilor umane” cuprinde analiza conceptului de așezare umană,obiectivele protecției mediului în așezările umane, regimul juridic al activităților de urbanism si amenajarea teritoriului, norme de igiena si sănătate publica, efectele schimbărilor climatice asupra așezărilor umane.

Capitolul III intitulat „Amenajarea teritoriului și protecția mediului” am analizat noțiunea de urbanism și efectele lui asupra mediului, impactul depozitelor de deșeuri industriale si urbane asupra mediului, spațiile verzi – o problemă a urbanizării actuale, autorizarea activităților cu impact asupra mediului, procesul de urbanizare și amenajarea teritorială precum și aspecte privind influența așezărilor umane asupra mediului.

În capitolul IV intitulat ‚Răspunderi și sancțiuni în domeniu’ am analizat răspunderea contravențională în dreptul mediului, răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului, răspunderea penală în dreptul mediului precum și răspunderile autorităților publice centrale și locale, în domeniu.

În legătură cu răspunderea civilă delictuală am evidențiat particularitățile elementelor sale constitutive, precum și formele speciale care se regăsesc în dreptul mediului, dar și criminalitatea de mediu, cu necesitatea incriminării nu numai a unor infracțiuni materiale ci și a unor infracțiunii formale – atunci când calitatea factorilor de mediu este doar periclitată, ocrotirea mediului și asigurarea unui mediu sănătos impun cu necesitate prevenirea producerii unor daune ireversibile.

Lucrarea mai conține un glosar care conține termeni și expresii frecvent întâlniți/te în lucrare precum și concluzii și propuneri de lege ferenda.

CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND PROTECȚIA MEDIULUI

1.1. Depășirea crizei natural-umane a dezvoltării contemporane

Analiza cauzelor crizei social-umane a dezvoltării ajută să se înțeleagă că un sistem economic rămâne viabil doar atâta timp cât societatea are mecanismele de contracarare a abuzurilor, fie ale statului democratic, fie ale pieței concurențiale. Eficiența pieței concurențiale și legitimitatea ei pot fi un factor de progres economic și social-uman numai atunci când: concurența locală are la bază reguli adoptate democratic, fără influența puterii financiare; există o moralitate a pieței; o serie de bunuri, cum sunt investițiile pentru cercetare științifică fundamentală, siguranța publică și justiția, învățământul public și apărarea națională, nu sunt furnizate de piață; cel ce fabrică, comercializează și consumă bunurile suportă în întregime costul lor total, fiind eliminate posibilitățile de externalizare a costurilor sociale și ecologice; guvernele au forța și mecanismele de a restabili în orice moment justiția socială pe care forțele pieței o erodează mereu, de a stabili nevoile de viață normală, pentru asigurarea justiției sociale; se asigură compatibilitatea mediului artificial cu cerințele mediului natural, pentru a oferi egalitatea șanselor generațiilor viitoare.

Pentru ca acțiunea oamenilor la scară globală să poată realiza noua alternativă a dezvoltării economice, trebuie respectate principiile care constituie pilonii înaintării într-un viitor comun, în care omul și nevoile sale de viață normală să fie singurul judecător, astfel:

principiul asigurării egalității șanselor generațiilor viitoare, expresie a dreptului de proprietate și a dreptului acestora asupra bunurilor existente (în viziunea mediului natural de reproducere, respectarea acestui principiu înseamnă că resursele epuizabile folosite să nu depășească capacitatea omului de a le înlocui, intrările poluante în mediul ambiant să nu depășească puterea acestuia de asimilare și neutralizare);

principiul politicii inegalității economico-sociale, expresie a dreptului de a asigura generațiilor prezente și viitoare cele necesare unei vieți sănătoase, sigure, împlinite și productive (corespunzător acestui principiu, este firesc ca la contribuții mai importante la dezvoltarea economico-socială să se primească mai mult, dar în limitele exigențelor pe care le presupun trăirea unei vieți normale, altfel există pericolul să nu fie satisfăcute nevoile vitale ale fiecăruia, sa fie defavorizate șansele generațiilor viitoare, iar distribuirea puterii economice să destabilizeze echilibrul înaintării;

principiul diversității vieții biologice și spiritual-culturale – expresie a respectării și întreținerii potențialului de dezvoltare, a participării la procesul evoluției, corespunzător exigențelor distrugerii creatoare, formulate cu mult timp în urmă de J. Schumpeter;

principiul suveranității populației expresie a dreptului oamenilor de a decide în legătură cu folosirea resurselor de care dispun, corespunzător aspirațiilor de a trăi o viață normală, astfel încât consecințele deciziilor să fie suportate de cei care le-au luat;

principiul responsabilității reciproce a celor care dețin resursele ecologice de a le administra în interesul generațiilor viitoare, iar a celor ce posedă cunoștințele speciale de a le împărtăși celor care ar putea să beneficieze de ele;

Depășirea crizei natural-umane a dezvoltării ,,este un proces complex, de durată, deosebit de dificil, care presupune o perioadă de tranziție spre o nouă societate, al cărei succes se află în speranța comună a oamenilor de a trăi mai bine în pace și prietenie, în respectul pentru valorile fundamentale ale vieții și naturii, în egalitatea șanselor care trebuie asigurate pentru toate generațiile. Format într-o perioadă de aproximativ 500 de ani, actualul mod de a produce și de a consuma bunurile a adus imense avantaje, însă a avut și o serie de erori umane ce au însoțit cunoașterea, ca și aplicarea rezultatelor și în viața economică, socială și politică a colectivităților umane. În ansamblul lor, erorile acțiunilor umane se află la baza diminuării treptate a perspectivei alocării și utilizării resurselor rare, mărind costurile de oportunitate ale echilibrului economic și creând premise certe pentru dezechilibrarea balanței progresului, în dauna exigențelor social-umane și ecologice impuse de egalitatea șanselor generațiilor. O asemenea dezvoltare, neavând viitor, nu poate avea nici prezent pentru colectivitățile umane, fiind asaltată permanent de efectele conjugate ale limitelor progresului”.

1.2. Dezvoltarea umană durabilă, o nouă viziune asupra dezvoltării viitoare

În anii `80 au devenit din ce în ce mai evidente schimbările majore ale mediului, schimbări care surveneau într-un mod cât se poate de neașteptat, fiind în mare parte neprevăzute de specialiști. Odată cu apariția acestor modificări, populația a devenit din ce în ce mai conștientă de prezența unor elemente de risc, care puteau afecta continuitatea în bune condiții a umanității. Pentru a nu se ajunge la o situație de criză, organizațiile mondiale din domeniul protecției mediului au propus schimbări fundamentale în stilul de viață al populației, rezultatele concretizându-se în apariția unui nou concept, și anume “dezvoltarea durabilă” sau “durabilitatea”.

,,Acest concept este unul complex și intens contestat la nivel internațional, fiind menționat pentru prima dată în anii `80, inițial ca mod de abordare a dezvoltării economice în scopul reducerii cât mai ample a degradării mediului înconjurător, fiind ulterior integrat în “mișcarea ecologistă” de protejare a mediului natural al planetei”. Conceptul a început să fie tratat într-un sens mai larg în anul 1987, odată cu publicarea raportului “Our Common Future”, de către Comisia Mondială a Mediului și Dezvoltării, raport cunoscut mai mult sub numele de “Raportul Brundtland” (în cadrul acestui raport au fost stabilite principiile și legile dezvoltării durabile grupate în 5 categorii: conservarea mediului natural, protecția bio-diversității și a patrimoniului uman, dezvoltare-regenerare, generațiile viitoare, eliminarea disparităților economice mondiale).

La nivel global au fost elaborate peste 100 de definiții ale dezvoltării durabile, șase dintre acestea fiind menționate în Raportul „Our Common Future”, cea mai completă dintre acestea definind dezvoltarea durabilă ca „o dezvoltare care permite satisfacerea nevoilor prezentului fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile nevoi” (Comisia Brundtland, 1987). În cea mai mare parte, conceptul formulează doar finalitatea spre care trebuie să tindă, modul de acțiune fiind prezentat doar la modul general, lăsând loc diferitelor interpretări și deschizând calea către noi abordări și studii. Ideea de bază care emană din acest raport este avertismentul autorilor cu privire la limitele pe care le au modelele actuale de dezvoltare. Noțiunea de durabilitate ,,a căpătat înțelesuri multiple și datorită pătrunderii în sfera de preocupări a economiștilor, ecologiștilor, sociologilor, arhitecților, parlamentarilor, organelor locale, organismelor internaționale”.

Raportul Brundtland recomandă o nouă abordare dezvoltării economice: problemele sărăciei și sub-dezvoltării nu pot fi remediate fără a se implementa un nou concept de creștere, în care statele dezvoltate să joace un rol cheie. Echilibrul dintre creșterea economică și mediul natural trebuie astfel menținut încât resursele naturale să poată susține creșterea pe o perioadă lungă de timp. Raportul subliniază revitalizarea (impulsionarea) creșterii economice în statele dezvoltate, punând accent pe aspectele calitative ale acesteia. Creșterea trebuie astfel implementată încât să presupună un nivel scăzut de consum al energiei, o satisfacere mai bună a nevoilor de bază în țările în curs de dezvoltare (nevoia de curent electric, apă curentă, igienă și îmbunătățirea sănătății publice).

Necesitatea creării de comisii și direcții ale organismelor publice care să preia diferite sectoare strategice atât la nivel național, cât și internațional, cum ar fi populația și forța de muncă, producția alimentelor, securitatea, energia etc. Spre exemplu, raportul comisiei WCED World Commission on Environment and Development recomandă stoparea creșterii populației, în special în țările lumii a III-a, unde, datorită supraaglomerării orașelor, probleme ca accesul la apa potabilă și lipsa locuințelor s-au acutizat. Populația trebuie informată și făcută să înțeleagă că necesitățile lor trebuie să se adapteze limitelor naturale, deci sistemul nevoilor trebuie adaptat resurselor naturale. Tot astfel, pentru a putea păstra mediul natural, va fi nevoie să căutăm și să dezvoltăm noi metode de producție (atât în industrie, cât și în agricultură), precum și noi metode și surse de producere a energiei. Astfel, alegerea tehnologiei, cât și controlul strict al factorilor cu risc de poluare și risipă reprezintă, de asemenea, subiecte centrale ale metodei de dezvoltare durabilă. Crearea de organisme internaționale care să se implice direct în implementarea acestui nou proiect este necesară, deoarece deciziile câtorva guverne nu pot avea un succes deplin în condițiile în care globalizarea a cuprins întreaga viață economico-socială.

Ulterior, în anul 1992, în cadrul Summit-ului Pământului („Rio Earth”), conceptul apare din ce în ce mai prezent în cadrul a două documente: „Agenda 21” și „Declarația de la Rio”.

Summit-ului Pământului („Rio Earth”) desfășurat la Rio de Janeiro a reprezentat o conferință mondială fără precedent în istoria Organizației Națiunilor Unite, datorită numărului mare de participanți și a temelor abordate. Mesajul acestui Summit a constat în ideea că doar modificarea atitudinii și a comportamentului întregii lumi va putea aduce schimbările dorite în profunda criză dintre natură și om. Mesajul reflectă complexitatea problemelor cu care se confruntă umanitatea: sărăcia, consumul excesiv de resurse, poluarea etc.

La summit-ul de la Rio, dintre numeroasele teme dezbătute, cele mai importante au fost:

reducerea produselor toxice (plumbul din benzină), utilizarea de resurse și tehnologii care să nu genereze reziduuri otrăvitoare;

utilizarea pe scară largă a surselor alternative de energie;

regândirea transportului public în vederea reducerii aglomerărilor din trafic și a emisiilor de gaze;

La finalul celor două săptămâni pe parcursul cărora s-a desfășurat summit-ul, a fost adoptată Agenda 21, declarată ca fiind cea mai eficientă metodă de acțiune în vederea implementării dezvoltării durabile și aprobată de comunitatea internațională.

Programul „Agenda 21” reprezintă un plan de acțiune la nivel local, național și global în timp ce „Declarația de la Rio” prezintă cele mai importante 27 principii de dezvoltare durabilă pentru secolul XXI. Cele două documente au reprezentat la momentul lansării, o provocare pentru guverne și alte tipuri de organisme, mai ales din punctul de vedere al colaborării pentru atingerea unui nivel maxim de dezvoltare durabilă. Obiectivele stabilite nu au fost îndeplinite decât parțial până la momentul actual, deși problematica durabilității este din ce în ce mai prezentă.

Ca urmare a acestui summit, a fost creată Comisia pentru Dezvoltare Durabilă (decembrie 1992), având sarcina întocmirii unor rapoarte cu privire la modul de implementare a hotărârilor adoptate prin Agenda 21. După conferința de la Rio, guvernele, organizațiile internaționale, autoritățile locale, oamenii de afaceri sau persoanele fizice au depus eforturi în vederea atingerea dezvoltării durabile. Agenda 21 ramâne un document de referință, pe termen lung, cu privire la echilibrarea nevoilor economico-sociale și a potențialului resurselor și ecosistemelor pământului. Până în prezent nu au fost pe deplin realizate toate obiectivele Agendei 21, și de aceea, eforturile trebuie dublate pentru ca toți locuitorii planetei să se bucure de beneficiile dezvoltării durabile.

Peste 6000 de metropole și orașe din lumea întreagă și-au creat propria “Agendă locală 21” pentru a-și coordona acțiunile pe termen lung. O serie de state a stabilit modalități de aplicare a Agendei 21 la nivel național. Aceste strategii au fost adoptate de Consiliile Naționale pentru dezvoltare durabilă, astfel de organisme funcționând în peste 80 de țări, majoritatea în curs de dezvoltare. Un număr tot mai mare de întreprinderi comerciale au urmat politica dezvoltării durabile și au votat abordarea “triplă”, care ține cont de factorii economici, sociali și de mediu. Astfel, s-a dezvoltat o serie de organisme care aplică politica durabilității – de exemplu, Consiliul Mondial de Afaceri pentru Dezvoltare Durabilă.

Comisia ONU pentru Dezvoltare Durabila, care a fost înfiintata pentru a monitoriza implementarea acordurilor de la Rio, s-a reunit annual, începând cu 1993, si a stabilit masuri inedite pentru participarea societatii civile la tratativele ONU, îndeosebi prin dialog cu factorii – cheie.

Conferințele ce au urmat după Summit-ul Pământului – ca, de exemplu, Conferința, din 1994, asupra Populației și Dezvoltare de la Cairo, Summit-ul social din 1995 de la Copenhaga, Conferința Femeilor din 1995 de la Beijing și Conferința Habitat II, din 1996, de la Istanbul – au consolidat angajamentul pentru dezvoltarea durabilă și au adoptat strategii pentru punerea în aplicare a Agendei 21. În septembrie 2000, la Summit-ul ONU al Mileniului, 147 lideri mondiali au stabilit de comun acord obiective ale dezvoltarii cu termene comparabile cu cele din Agenda 21.

Interesul comunităților internaționale privind dezvoltarea durabilă a continuat și dupa Rio – 1992. În anul 2002 (26 august – 04 septembrie) a fost organizat la Johannesburg în Africa de Sud, Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă, cu scopul de a promova inițiative noi de aplicare a dezvoltării durabile și pentru a construi un viitor posper și sigur pentru populația globului. Acest summit a reprezentat o șansă oferită omenirii pentru a trece spre un viitor sigur, un viitor care să permită oamenilor să răspundă nevoilor personale fără a distruge mediul înconjurător. În această viziune, ,,dezvoltarea durabilă este o nouă abordare a progresului și o modalitate de cooperare internațională care atestă faptul că deciziile luate într-o anumită parte a globului pot afecta oamenii din alte regiuni și presupune elaborarea unor măsuri de prevenirea pentru crearea unui progres global”.

Putem afirma că Summit-ul de la Johannesburg a reprezentat trecerea de la concepte la acțiuni. Agenda 21 – planul de acțiune al Summit-ului Pământului – rămâne în continuare un important ghid pe termen lung pentru dezvoltarea planetei și a locuitorilor acesteia. Adoptându-l, guvernele au recunoscut că o continuare a politicilor actuale ar sublinia și mai puternic diferențele economice în și între țări, ajungându-se la creșterea nivelului de sărăcie și la degradarea ecosistemelor. A fost, însă, acceptat faptul că, acționându-se în acest sens, planeta poate fi protejată, construind în acest fel un viitor prosper. "Nici o țară nu poate realiza singură dezvoltarea durabilă, ci numai în colaborare cu celelalte state", se arată în preambulul Agendei 21. Acesta este documentul care stă la baza dezvoltării durabile și a unor inițiative care pot conduce la rezultate concrete.

Guvernele și-au dat acordul asupra urmatoarelor probleme:

Reafirmarea angajamentului de a implementa Agenda 21 – reprezentând proiectul de dezvoltare durabilă adoptat la Summit-ul Pământului (Earth Summit).

Reducerea numărului uriaș de oameni care nu au acces la apa curată (1,2 miliarde) și la salubritate corespunzatoare (2,4 miliarde). S-a ajuns deja la un consens în cadrul negocierilor cu privire la necesitatea ca guvernele să dezvolte o administrare integrată a resurselor de apă și planuri de sporire a eficienței acestora până în anul 2005, de a crea sisteme de salubrizare eficiente pentru gospodării și de a îmbunătăți salubrizarea instituțiilor publice, în special a școlilor.

Sporirea accesului la servicii moderne de energie, cum ar fi electricitatea, pentru peste 2 miliarde de oameni cărora aceasta le lipsește. S-a mai căzut, de asemenea, de acord asupra nevoii de creștere a eficienței energiei și de a spori ponderea surselor regenerabile.

Asigurarea de servicii medicale tuturor, inclusiv prin îmbunătățirea accesului la medicamente de bază, servicii de imunizare și vaccinuri, pentru reducerea pericolelor de sănătate și de mediu. Guvernele au convenit să își ducă la îndeplinire angajamentele de a susține Fondul Global de luptă împotriva SIDA, tuberculozei și malariei și pentru reducerea bolilor respiratorii, inclusiv prin înlăturarea treptată a plumbului din benzină și din vopseluri și prin asigurarea accesului la surse mai pure de energie.

Trecerea la acțiuni imediate împotriva tăierii ilegale a copacilor și a comercializării produselor forestiere și pentru susținerea conservării biodiversității, în special prin canalizarea corespunzătoare a resurselor financiare și a tehnologiilor către țările în curs de dezvoltare.

Prevenirea traficului ilegal de substanțe chimice și deșeuri periculoase și dezvoltarea, în continuare, a unei abordări strategice a administrării internaționale a chimicalelor.

Protejarea și administrarea resurselor marine prin aplicarea unei abordări din punct de vedere ecosistemic a resurselor marine și a dezvoltării durabile a culturilor acvatice.

1.3 Implicarea protecției mediului natural în procesul dezvoltării durabile

Considerațiile privind mediul înconjurător și dezvoltarea trebuie să fie în centrul deciziilor economice și politice.

Pentru aceasta, este necesară o modificare a structurilor instituționale pentru integrarea problemelor mediului în toate deciziile.

Tot astfel, noi forme de dialog trebuie instaurate între puterea publică la nivel național și local, mediul industrial și științific, grupuri ecologice și populație. Aceasta cere noi forme de participare a publicului interesat în procesul decizional la toate nivelele deci, un acces total la informație.

De asemenea, statul trebuie să adopte o strategie națională de dezvoltare durabilă ,influențând planurile și politicile sectoriale. Această strategie globală trebuie să aibă ca obiectiv asigurarea unui progres economic echitabil pe plan social și să garanteze, în același timp, prezervarea resurselor și a mediului înconjur tor pentru generațiile viitoare.

Dreptul mediului și dreptul dezvoltării trebuie să-și perfecționeze conținutul, dar mai ales, trebuie perfecționate mecanismele instituționale de punere în aplicare a procedurilor administrative și judiciare, larg deschise particularilor, asociațiilor, marelui public.

Inventare critice ale normelor legale existente trebuie organizate cu scopul de a furniza guvernului (executivului) și legislativului informații și propuneri combinând informația juridic specializată și opiniile experților.

Programe naționale de control și de evaluare a respectării sau a violării normelor legale, care să permit evaluarea periodică a eficienței instrumentelor și instituțiilor juridice,

vor trebui,tot asemenea elaborate ținând cont de dezvoltarea dreptului internațional, se

consolidează obligația statului de a pune în aplicare pe plan național acordurile internaționale privind mediul și dezvoltarea, în vederea respectării angajamentelor internaționale asumate.

Aceasta cu atât mai mult cu cât principiile fundamentale ale dreptului mediului izvorăsc atât din surse internaționale, cât și din cele naționale.

Astfel, ceea ce Kant denumea dreptul cosmopolit este în curs de a se generaliza grație conștientizării și a unei solidarități mondiale a popoarelor planetei – care se manifestă în tratate, recomandări, declarații, legi naționale, toate împreună formând un drept al mediului și al dezvoltării comune a întregii umanități, preocupate de a prezerva resursele naturale pentru generațiile viitoare și de a se dezvolta în armonie cu natura.

După Rio '92 s-ar putea enunța 7 principii fundamentale ale armonizării protecției mediului și dezvoltării durabile:

Principiul 1 al Declarației de la Rio reia sub altă formulare dreptul omului la mediu proclamat la Stockholm (16 iunie 1972): “Omul este în central preocupărilor privitoare la dezvoltarea durabilă , având dreptul la o viață sănătoasă și productivă, în armonie cu natura”.

Așadar, un prim principiu îl constituie obligația generală de a proteja mediul și resursele natural și care se manifestă, totodată , prin dreptul omului la mediu, obligația de a proteja mediul pentru generațiile viitoare și a prezerva resursele naturale comune (Convenția UNESCO, 1972).

Patrimoniul comun al umanității trebuie, totodată, conciliat cu menținerea dreptului suveran al statelor asupra propriilor resurse, sub rezerva de a nu cauza prejudicii mediului altor state (Principiul 2 al Declarației de la Rio și preambulul convențiilor privind Diversitatea Biologică și Schimbările Climatice).

Un al doilea principiu are în vedere necesitatea de concertare a dezvoltării și protecției mediului (Principiul 4 al Declarației de la Rio și art.130 al Tratatului Uniunii Europene – Maastricht,1992).

Credem că am putea remarca cel puțin patru consecințe:

– integrarea sistematică a mediului în toate politicile sectoriale;

– eliminarea sărăciei – condiție indispensabilă a dezvoltării durabile (Principiul 5 al Declara iei de la Rio);

– necesitatea eliminării sau a reducerii modurilor de producție și de consum neviabile (Principiile 7 și 8 ale Declarației de la Rio);

– necesitatea asocierii, la politicile viitoare, a noi factori ai dezvoltării durabile: grupuri sociale, femei, tineri, colectivități locale etc. (Principiile 20, 22 ale Declarației de la Rio);

Un al treilea mare principiu este poluatorul plătește (“pollueur-payeur”) – care presupune obligația juridică internațional și național cu mecanismele aferente angajării responsabilității poluatorului (Principiul 13 al Declarației de la Rio, Convenția Consiliului European, Lugano, 1993, art.3 lit.d și art.81 din Legea nr.137/1995 privind protecția mediului);

Principiul bunei conduite ecologice este un al patrulea principiu. El se aplică problemelor transfrontaliere și comerțului internațional. Mecanisme juridice speciale trebuie să condiționeze implantarea activităților poluante (studiu de impact,proceduri consultative, informare, egalitate de acces la justiție etc.) (Convenția ESPOO din 1991 asupra evaluării impactului transfrontalier, art.14 al Convenției privind biodiversitatea biologică, Rio 1992, (principiile 12 și 14 ale Declarației de la Rio).

Un al cincilea principiu se axează pe ideea că mediul și dezvoltarea durabilă sunt indisolubil legate de solidaritate și de democrație participativă (principiile 18, 19 ale Declarației de la Rio).

Principiul prevenirii a fost unul din primele principii declarate încă din anii '70 – Evitarea oricăror atingeri și prejudicii aduse mediului, avându-se în vedere caracterul ireversibil al acestora (Convenția ESPOO 1991, art.14; Convenția privind biodiversitatea, principiile 11, 17 – Declarația de la Rio).

Ultimul principiu pune în discuție tehnica și știința și admite incertitudinea sau ignoranța ca elemente ale stadiului de dezvoltare a științei (omul nu stăpânește încă toate datele științifice). Deci,prudență în comportament față de riscurile încă necunoscute sau incomplet cunoscute. Noul comportament prudent devine astfel principiul precauției (consacrat de principiul 15 al Declara iei de la Rio) și constă în luarea deciziilor cu precauție cât privește acțiunile care nu sunt complet stăpânite, de pildă, moratoriul nuclear sau luarea unor măsuri juridice de precauție pentru a limita efectele dăunătoare. În acest sens putem lua în considerație și multele preocupări, la nivel mondial, privind gestionarea riscurilor legate de dezvoltarea biotehnologiei, (Protocolul de la Cartagena la Convenția privind biodiversitatea)

Legea 137/1995 cu modificările ulterioare prevede la art. 3 privind principiile și elementele strategiei, că acestea guvernează reglementarea cadru de protecție a mediului în scopul declarat al asigurării dezvoltării durabile.

Pentru atingerea unor parametri sociali, economici și ecologici, dimensiuni care, constituie, de fapt, elementele de bază ale Strategiei Naționale pentru Dezvoltarea Durabilă, au fost avute în vedere, în România și aspectele instituționale menite să pună în aplicare aceste obiective.

Astfel, a fost constituit prin lege Consiliul Național pentru Mediu și Dezvoltare Durabilă, organism autonom de interes public având ca scop și funcție principală de a oferi un cadru instituțional organizat de consultare și de dialog între reprezentanții autorităților publice și cei ai societății civile asupra problemelor fundamentale ce privesc politicile, programele și planurile de acțiuni actuale și de perspectivă în sectoarele economice și sociale, luând în considerare protecția mediului.

În același sens prin Hotărârea Guvernului nr.115 din 2002 a fost constituită Comisia Națională permanentă de elaborare a Strategiei de dezvoltare durabil a României – Orizont 2025. Comisia își desfășoară activitatea pe baza exprimării libere a opiniilor, promovarea consensului și caracterul deschis al proiectelor.

În componența comisiei se regăsesc grupuri de experți (independenți, desemnați de Guvern sau de partide politice), grupuri de reflecție recomandate de Academia Română, reprezentanți ai patronatelor, sindicatelor, cultelor Bisericii Ortodoxe Române, personalități ale științei, culturii, reprezentanți ai organizațiilor neguvernamentale, ai administrației publice, etc.

În elaborarea lucrărilor Comisia ia în considerare prevederile strategiilor și planurilor de acțiuni convenite cu organisme internaționale, Comisia Europeană, NATO, Fondul Monetar Internațional sau Banca Mondială.

Comisia își desfășoară activitatea în deplină independență de concepție și opinie.

CAPITOLUL II. PROTECȚIA JURIDICĂ A AȘEZĂRILE UMANE

2.1. Considerații generale

2.2. Conceptul de așezare umană

2.3. Obiectivele protecției mediului în așezările umane

2.4. Regimul juridic al activităților de urbanism si amenajarea teritoriului

2.5. Norme de igiena si sănătate publică

Asigurarea unui mediu de viata sanatos populatiei din asezarile omenesti implica respectaea normelor de igiena si sanatate publica referitoare la: zonele de locuit, aprovizionarea cu apa a localitatilor, colectarea si epurarea apelor uzate, colectarea si epurarea apelor uzate,colectarea si tratarea deseurilor municipale, transportul in comun.

Terenurile destinate amplasarii si dezvolatrii localitatilor trebuie sa asigure protectia populatiei impotriva inundatiilor, alunecarilor de teren, emisiilor de substante toxice, inflamabile sau explozive, poluarii mediului, sa asigure poluarea alimentarii cu apa, a indepartarii si neutralizarii apelor uzate si deseurilor municipale, sa asigure o dezvoltare normala a zonelor verzi, de recreere si odihna.La stabilirea amplasamentelor cladirilor de locuit se vor preciza si amplasamentelor urmatoarelor dotari tehnico – edilitare:

platforme organizate pentru depozitarea recipientelor de colectare a deseurilor menajere;

spatii amenajate pentru joaca copiilor;

spatii amenajate pentru parcarea autovehicolelor populatiei din zona respectiva;

zone verzi de folosinta generala.

Zonele necesare odihnei si recreerii se amplaseaza in locuri care prezinta cele mai avntajoase elemente naturale: paduri, suprafete de apa, relief variat, etc.In aceste zone se interzice amplasarea:

intreprinderilor, care produc zgomot, vibratii sau polueaza aerul, apele sau solul;

unitati zootehnice;

unitati de transporturi;

statii de epurare, ape uzate si depozite controlate de deseuri.

Intre intreprinderile industriale, care pot polua factorii e mediu si teritoriile protejate invecinate se asigura zone de protectie sanitara. Acestea sunt stabilite pe baza studiilor de impact.

Sistemele de aprovizionare cu apa potabila a localitatilor trebuie sa furnizeze apa in cantitatea necesara si de calitate corespunzatoare ( STAS nr. 1342/1991).

Sursa de apa potabila folosita pentru aprovizionarea cu apa a localitatilor trebuie sa fie protejata impotriva activitatilor umane.. Protejarea lor se face prin perimetrul de protectie sanitara si controlul activitatilor poluante din zona aferenta.

Reteaua de distributiei a apei potabile trebuie sa asigure un regim continuu de furnizare, cantitatea necesara si sa nu permita contaminarea din exterior.

Consiliile locale si judetene vor asigura indepartarea si epurarea apelor uzate menajere, uzate industriale si apelor meteorice, astfel incat sa nu se creeze disconfort si imbolnavirea membrilor comunitatii. Instalatiile de epurare a apelor uzate vor fi prevazute pentru toate comunitatile umane cu mai mult de 15.000 locuitori. Apele uzate epurate vor fi evacuate in asa fel incat, an avalul deversarii, apele receptorului sa se incadreze conform normelor in prevederile standardului de calitate al apelor de suprafata, dupa categoria de folosinta.

Indepartarea apelor uzate menajere si industriale se face numai prin reteaua de canalizare a apelor uzate.

Apele uzate provenite de la unitatile sanitare, care contamineaza apele uzate cu agentii patogeni, se vor trata in incinta unitatilro respective, asigurandu-se dezinfectia si decontaminarea, inainte de evacuarea in colector stradal.

Primariile, agentii economici, asociatiile de locatari si cetatenii au obligatia sa asigure colectarea, indepartarea si tratarea sau eliminarea deseurilor solide.

Se interzice aruncarea deseurilor solide in alte locuri decat in cele amenajate special si autorizate sanitar.

Cetatenii unei localitati sunt obligati sa respcete masurile stabilite de catre autoritatile locale pentru asigurarea si igienei publice.

Administratia locala va asigura colectarea, indepartarea si neutralizarea deseurilor stradale.

Deseurile municipale ( urbane ) trebuiesc sortate la locul de producere in componentele reciclabine si nereciclabile.

In localitatile rurale, depozitele de deseuri nu trebuie sa produca disconfort vecinilor, sa nu impurifice sursele locale de apa si sa fie la cel putin 10 m de ferestrele locuintelor.

2.6. Efectele schimbărilor climatice asupra așezărilor umane

Cercetările științifice din ultimii ani confirmă faptul că încălzirea globală este un rezultat direct sau indirect al activităților umane (arderea combustibililor fosili, schimbarea folosinței terenurilor etc.), care determină schimbarea compoziției atmosferei globale și care se adaugă la variabilitatea naturală a climei, observate pe o perioadă de timp comparabilă.

Efectul de seră se datorează absorbției selective de către moleculele gazelor cu efect de seră (dioxid de carbon, metan, protoxid de azot, hidrofluorocarburi, perfluorocarburi, hexafluorura de sulf), a radiației termice emise de Pământ, și reemisia ei izotropă, atât în spațiul extraatmosferic, cât și spre Pământ.

Prin creșterea concentrațiilor acestor gaze în atmosferă, efectul de seră se intensifică, iar transportul de energie și umiditate în sistem se perturbă, fapt care determină dezechilibre la nivelul sistemului climatic.

Sectoarele industrial, comercial, rezidențial și de infrastructură (inclusiv alimentări cu energie și apă, transporturi și depozitarea deșeurilor) sunt vulnerabile la schimbările climatice. Impactul principal al schimbărilor climatice asupra zonelor urbane, infrastructurii și construcțiilor este legat, în principal, de efectele evenimentelor meteorologice extreme, precum valurile de căldura, cǎderi abundente de zăpadǎ, furtuni, inundații, creșterea instabilității versanților și modificarea unor proprietăți geofizice.

Astfel, planificarea urbană și proiectarea unei infrastructuri adecvate joacă un rol important în minimizarea impactului schimbărilor climatice și reducerea riscului asupra mediului antropic.

Planificarea teritoriului poate oferi un cadru integrat, ce permite conexiuni între vulnerabilitate, evaluarea riscului și adaptare, putând conduce la identificarea celor mai eficiente opțiuni de acțiune.

Aceste sectoare sunt direct afectate de modificarea temperaturii și regimului precipitațiilor, sau indirect, prin impactul general asupra mediului, resurselor naturale și producției agricole. Sectoare precum construcțiile, transporturile, exploatările de petrol și gaze, turismul și industriile aflate în zone costiere, sunt afectate de schimbările climatice.

Alte sectoare, precum industria alimentară, prelucrarea lemnului, industria textilă, producția de biomasă și energie din surse regenerabile, sunt sectoare potențial afectate. România a ratificat Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (UNFCCC) prin Legea nr. 24/1994, angajându-se să acționeze pentru realizarea obiectivului acesteia: „stabilizarea concentrațiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să prevină perturbarea antropică periculoasă a sistemului climatic, nivel care trebuie realizat într-un interval de timp suficient, care să permită ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările climatice, astfel încât producția alimentară să nu fie amenințată, iar dezvoltarea economică să se poată desfașura într-o manieră durabilă”.

România a ratificat Protocolul de la Kyoto prin Legea nr. 3/2001, asumându-și angajamentul privind stabilirea unor măsuri, ținte și perioade clare de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră și reducerea emisiilor de gaze cu efect de serǎ, pentru perioada 2008 – 2012, cu 8% față de anul de bază 1989.

Pentru îndeplinirea angajamentelor asumate la nivel european și internațional, sub Protocolul de la Kyoto, în anul 2008, a început elaborarea Strategiei și a Planului Național de Acțiune privind Schimbările Climatice, în vederea stabilirii cadrului pentru implementarea politicilor, măsurilor și acțiunilor care vor fi realizate în acest domeniu până în anul 2012.

În cursul anului 2008, au fost implementate o serie de acțiuni având ca scop: îmbunătățirea inventarului național al emisiilor de gaze cu efect de seră, implementarea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, operarea Registrului național al emisiilor de gaze cu efect de seră, stabilirea cadrului legislativ privind adaptarea la schimbările climatice, continuarea participării la mecanismele Protocolului de la Kyoto, intensificarea activităților de conștientizare a publicului cu privire la impactul și adaptarea la schimbările climatice. De asemenea, a fost creat cadrul pentru înființarea Sistemului național pentru estimarea nivelului emisiilor antropice de gaze cu efect de seră rezultate din surse sau din reținerea prin sechestrare a dioxidului de carbon (SNEEGHG).

Astfel, au fost stabilite atribuțiile și modul de colaborare între instituțiile responsabile, datele necesare construirii rapoartelor, etapele procedurale privind estimarea nivelului emisiilor antropice, raportarea, arhivarea și stocarea informațiilor, cu scopul de a asigura transparența, consistența, comparabilitatea, și acuratețea Inventarului Național al Emisiilor de Gaze cu Efect de Seră (INEGES), în contextul respectării obligațiilor asumate de România sub Protocolul de la Kyoto și/sau prevăzute de legislația europeană.

Tot în acest an, a fost elaborat primul Ghid al României privind adaptarea la efectele schimbărilor climatice, document care evidențiază impactul schimbărilor climatice și care cuprinde recomandări și măsuri de adaptare pentru fiecare sector afectat.

Pentru reducerea costurilor acțiunilor de limitare și reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, Protocolul de la Kyoto prevede utilizarea a trei mecanisme flexibile de cooperare internațională:

implementarea în comun (JI);

mecanismul de Dezvoltare Curată (CDM);

comercializarea Internațională a Emisiilor (IET).

Aceste mecanisme sunt „voluntare”, ceea ce înseamnă că țările își formulează și aplică propria politică privind utilizarea, sau nu, a acestora. Mecanismele JI și CDM asigură reducerea de emisii, prin dezvoltarea unor proiecte specifice în țările eligibile în care condițiile de realizare sunt mai avantajoase.

România s-a implicat cu succes în realizarea proiectelor de investiții de tip Implementare în Comun, prin colaborarea cu diferite state, în vederea realizării transferului de tehnologie pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, creșterea eficienței energetice a obiectivelor unde se realizează aceste investiții și îmbunătățirea calității mediului.

Astfel, au fost încheiate 10 Memorandumuri de Înțelegere cu Elveția, Olanda, Norvegia, Danemarca, Austria, Suedia și Franța, Italia, Finlanda și Banca Mondială (în cadrul Fondului Prototip al Carbonului – Prototype Carbon Fund).

Pentru România, proiectele JI constau în acțiuni de modernizare, reabilitare, îmbunǎtǎțirea eficienței energetice și implementarea tehnologiilor „prietenoase cu mediul”, pentru:

construcția instalațiilor de cogenerare sau transformarea unor centrale termice în centrale de cogenerare;

schimbarea combustibilului în instalațiile de producere a energiei sau în instalațiile industriale, și utilizarea combustibililor cu conținut scăzut de carbon;

reabilitarea sistemelor de încǎlzire centralizată;

promovarea energiei neconvenționale și construcția instalațiilor de producere a energiei de tip „energie curatǎ”;

recuperarea metanului de la depozitele de deșeuri urbane;

reabilitarea și eficientizara unor grupuri de termocentrale;

împǎdurirea și/sau reîmpǎdurirea unor suprafețe de terenuri.

CAPITOLUL III. AMENAJAREA TERITORIULUI ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

Agricultura a pus bazele pentru formarea orașelor, adică a așezărilor umane. Creșterea productivității agricole produsă cu circa 6.000 de ani în urmă de către irigarea solurilor din bazinul Eufratului, a dat avânt creării primelor orașe. Câteva mii de ani mai târziu, revoluția industrială a dat orașelor un nou avânt, ca urmare a dezvoltării transporturilor de orice tip: naval, cu trenul, cu autovehiculul. Astfel, urbanizarea populației globului s-a concentrat îndeosebi în ultima jumătate a secolului trecut.

Orașele au fost în centrul evoluției civilizației moderne. Probabil că nu este o coincidență faptul că prima limbă scrisă a apărut în orașele timpurii. La începutul erei creștine, existau câteva orașe mari: Atena, Alexandria și Roma. O listă cu 10 dintre cele mai populate orașe ale lumii, la diverse date selectate, ne poate spune multe despre istoria, înflorirea și declinul civilizațiilor, expansiunea și dezintegrarea imperiilor, despre industrializare și, mai recent, despre variațiile de creștere demografică a diferitelor țări.

În anul 1000, cele 10 orașe cu cea mai mare populație erau larg dispersate în toată Lumea Veche. Dar în anul 1900, un secol după începutul Revoluției Industriale, aproape toate orașele mari erau în Occidentul industrial. în anul 2000, după un secol de creștere demografică record – majoritatea erau concentrate în Lumea a Treia – 7 dintre primele 10 fiind în țările în curs de dezvoltare.

Trăim într-o lume în continuă urbanizare. în afara creșterii populației însăși, urbanizarea este tendința demografică predominantă. Cele 150 de milioane de locuitori ai tuturor orașelor în 1990 au crescut la 2,9 miliarde în 2000, o multiplicare de 19 ori. în același timp, fracția urbană a populației globului a crescut de la lo procente la 46 de procente. Dacă noua tendință continuă, în 2007, mai mult de jumătate dintre noi vom trăi în orașe. Pentru prima oară în istorie, vom fi o specie urbană. Urbanizarea la scara actuală este ceva nou în istorie. în cea mai mare parte a existenței noastre, am trăit în grupuri mici de vânători în mediul natural. Nu mai de mult de anul 1800, doar Beijingul avea un milion de locuitori. Astăzi, 326 de orașe au cel puțin atâția locuitori. Și mai există 19 megapoluri, cu 10 milioane sau chiar mai mulți locuitori. Populația de 26 de milioane a orașului Tokyo echivalează aproape populația Canadei. Mexico City are o populație de 18 milioane de locuitori, aproape egală cu populația Australiei. Mumbai (fost Bombay), Sao Paulo, NewYork, Lagos, Los Angeles, Calcutta și Shanghai le urmează îndeaproape.

Orașele sunt nenaturale. Ele implică o concentrare a hranei, apei, energiei și materialelor, pe care natura nu o poate asigura. Aceste mase de materiale trebuie apoi dispersate sub formă de gunoaie, deșeuri umane, precum și poluanți ai aerului și apei. Deși orașele acoperă mai puțin de 2 procente din suprafața planetei, ele sunt responsabile pentru 78 de procente din emisia de carbon, pentru 60 de procente din consumul de apă menajeră și peste 76 de procente din lemnul utilizat în scopuri industriale.

Locuitorii orașelor impun un tribut disproporționat de greu asupra ecosistemului planetei, pur și simplu din cauza obligației de a concentra așa de multe resurse în aria urbană pentru satisfacerea necesităților vitale zilnice ale locuitorilor. Vaste cantități de hrană și apă trebuie aduse în orașe, iar rezultatul de deșeuri umane concentrate trebuie apoi dus în afara orașelor. Industriile, care profită de forța de muncă din orașe, cer materii prime. Acestea, de asemenea, trebuie transportate, adeseori pe distanțe mari. Bunurile finite trebuie apoi expediate la piețele din țară și, pe măsură ce procesul de globalizare avansează, în alte părți ale lumii.

Procesul de urbanizare crește continuu. în timp ce, odinioară, migrația înspre orașe provenea în mare parte datorită atracției urbane, în prezent ea este împinsă mai mult de lipsa oportunităților de la țară. În majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, acest flux dinspre zonele rurale depășește mult capacitatea orașelor de asigurare a locurilor de muncă, a locuințelor, energiei electrice, apei, sistemelor de evacuare a apei și gunoiului, precum și a serviciilor sociale, rezultând o serie de grupuri de intruși, dintre care mulți trăiesc în condiții extreme, uneori neumane.

O anumită incertitudine planează asupra viitorului îndepărtat: ipoteza unei plafonări la 9 miliarde este avansată de unii cercetători, dar experții ONU consideră că un fenomen de stabilizare nu ar putea interveni decât la sfârșitul secolului al XXI-lea, la o populație de 10-12 miliarde de oameni, limitarea nașterilor ca practică, politică și legislație devenind atunci răspândită pe tot globul.

În condițiile în care numai 52,7% din populația țării trăiește în mediul urban, România rămâne încă un stat cu un grad relativ de urbanizare. Totuși rețeaua de așezări umane, compusă din 268 de orașe și 13.100 sate, constituie o structură destul de complexă, chiar dacă este relativ bine distribuită. De aceea, țara noastră acordă o importanță deosebită elaborării și aplicării unei legislații eficiente în acest domeniu. Unele reglementări fundamentale sunt cuprinse în Constituție, altele în Legea protecției mediului.

Ca reglementări speciale există: Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor; Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții; H.G. nr 925/1995 privind aprobarea Regulamentului de verificare și expertizare tehnică de calitate a proiectelor, a execuției lucrărilor și a construcțiilor; Ordinul ministrului sănătății nr.536/1997 pentru aprobarea Normelor de igienă și a recomandărilor privind mediul de viață al populației; O.G.nr.43/1997 privind regimul juridic al drumurilor; H.G.nr.700/1997 privind reorganizarea Centrului pentru Administrația și Protecția Patrimoniului Culturii din subordinea Ministerului Culturii; Ordinul nr.346/2000 al ministrului transporturilor privind modificarea și completarea Ordinului ministrului transporturilor nr 78/1999 pentru aprobarea Nomenclatorului activităților de administrare, exploatare, întreținere și reparații la drumurile publice etc. Din această legislație bogată rezultă preocuparea statului român atât pentru protecția așezărilor umane propriu-zise (orașe, comune), precum și a obiectivelor create de om în afara acestora, cum sunt: autostrăzile, șoselele, căile ferate sistemele de transport al energiei electrice, gazelor naturale, apelor, petrolului podurile, viaductele, barajele etc. Legislația de mediu trebuie să contribuie la protecția omului în tot acest sistem artificial creat de el însuși, realizându-se condițiile necesare pentru menținerea și îmbunătățirea nivelului de trai acolo unde populația locuiește și își desfășoară activitatea .

3.1. Urbanismul și efectele lui asupra mediului

3.2. Impactul depozitelor de deșeuri industriale si urbane asupra mediului

3.3. Spațiile verzi – o problemă a urbanizarii actuale

Percepția generală asupra virtualelor riscuri ce decurg din degradarea ireversibilă a ecosistemului planetar, în esență, prin procesul de urbanizare, a alimentat continuu, în ultimele două–trei decenii, febra ecotivității.

Și oameni de afaceri ai lumii moderne au sesizat și valorificat această disponibilitate a omului, de a-și trăi viața cât mai aproape de natură. Prin crearea unor oferte de ecoturism sau turism exotic, prin promovarea unor produse ecologice obținute prin agricultura organică, prin promovarea unor stiluri de viață simple, integrate în natură, aceștia au inițiat un trend ecologic ce tinde să devină tot mai consistent, vizând, deopotrivă, modernizarea infrastructurii așezărilor umane, inițierea unor sisteme inteligente de producere și conservare a energiei, menținerea parametrilor naturali ai apei și aerului, recuperarea solurilor degradate ș.a.

În ultimii ani asistăm la o adevărată ofensivă a investigațiilor și acțiunilor angajate de diverși specialiști (ecologi, eco-economiști, sociologi, agenți de marketing ș.a.) care încearcă să identifice atitudinile, trăirile, speranțele, dar și îngrijorările oamenilor și instituțiilor față de evoluțiile ce au loc în sfera consumului, a degradării mediului natural, a încălzirii globale, ori la nivelul dezastrelor ce afectează deja zone largi din ecosistem.

La nivel mondial, modul de viață urban va îngloba, în anul 2008, mai mult de jumătate din locuitorii planetei (adică în jur de 3,3 miliarde persoane), având, în prezent, un ritm mediu anual de extindere de circa două procente. Acest fenomen va determina suprapopularea orașelor, mai ales în țările în curs de dezvoltare.

În condițiile suprapopulării orașelor, la marile probleme cu care se confruntă majoritatea orașelor lumii, precum intensificarea traficului, poluarea atmosferică, criza de locuințe, acumularea de deșeuri etc., se adaugă și reducerea, pe alocuri dramatică, a spațiilor verzi, prin convertirea acestora în suprafețe ocupate cu construcții.

Restrângerea spațiilor verzi accentuează masiv riscurile ecologice urbane, având un impact negativ imediat asupra viabilității și sustenabilității acestora, asupra calității vieții și stării de sănătate a populației. Deja, de mai multe decenii, creșterea densității locuitorilor din zonele urbane produce o „cerere” crescândă de spațiu. În paralel cu evoluția teritorială tentaculară a marilor orașe, s-au modificat structura, arhitectura și design-ul urbanistic, de cele mai multe ori, în detrimentul spațiilor verzi.

De aceea, în ultima vreme, numeroși agenți sociali se implică în ofensiva creșterii, prin diverse mijloace, a suprafețelor verzi urbane, în foarte multe țări ale lumii. Este vorba despre așa-numita gherilă verde, ce constă în crearea de spații verzi cât mai largi și cât mai numeroase, în special în zonele urbane cele mai aglomerate, din Japonia, Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Canada, Australia, Libia ș.a.

Subiectul acesta nu este lipsit de relevanță nici în cazul României. Dar a pune problemele în termeni similari pentru o țară ca România poate părea șocant, cel puțin la prima vedere. Totuși, nici măcar românii (larg recunoscuți pentru toleranța lor proverbială) nu pot ignora la nesfârșit faptul că, în orașele lor, pot fi întâlnite numeroase spații intravilane, de diverse mărimi, abandonate (aflate în litigiu sau în proprietatea nu se știe cui), nu rareori având rolul de depozit pentru gunoaie. Asta fără a mai aminti fenomenele clasice pentru agricultura românească de după anul 1989, când întinse suprafețe agricole sau despădurite, au rămas neutilizate și necultivate ani la rând.

În alte țări, în același spirit, al creșterii zonelor verzi din orașe, există și alte exemple demne de urmat, chiar dacă par mai puțin radicale. În anul 2009, municipalitatea guvernamentală din Tokyo a avut inițiativa plantării celei mai înalte cortine verzi din lume (29 m), pe principala clădire ocupată cu birouri dincentrul orașului.

Aceasta a determinat reducerea efectelor emisiilor de dioxid de carbon din zonă, a diminuat sensibil consumul de energie din timpul verii (cu aparatele de aer condiționat) și, nu în ultimul rând, a probat noua tehnologie verde a Japoniei. Datorită acesteia, pe timpul verii, temperatura din birouri a scăzut cu4°C, ceea ce a dus la extinderea acestei inițiative pe tot mai multe clădiri japoneze.

Plantele sunt sădite în câteva mici containere cu pământ, așezate la baza clădirilor și sunt alimentate cu apă prin sisteme de senzori ce fac procesul extrem de eficient. Din păcate, asemenea inițiative sunt prea puțin popularizate în lume, în pofida efectelor tot mai greu de suportat ale încălzirii globale din mediile urbane.

În prezent, spațiul verde urban este definit variat, în funcție de „modurile în care influențează diferitele aspecte ale vieții umane și ale sistemului urban ca întreg”

În Europa, unele cercetări privind evoluția spațiilor verzi sunt integrate în al V-lea Program cadru al Uniunii Europene, sub titlul „Orașul de mâine și moștenirea culturală”. Astfel, Proiectul EC FP5 URGE (European Community Framework Programme 5 – Urban Green Environment) conceptualizează spațiul urban ca pe un sistem împânzit de „spații verzi publice … utilizate direct pentru recreere activă sau pasivă, ori utilizate indirect prin influența lor pozitivă asupra mediului urban accesibil cetățenilor, servind diverselor nevoi ale acestora, ridicând astfel calitatea vieții în orașe”.

Proiectul COST C8 – Best Practice in Sustainable Urban Infrastructure apreciază că „infrastructura urbană verde/albastră constă din toate suprafețele verzi din oraș, private și publice, grădini, precum și suprafețe de pajiște, terenuri de pădure, parcuri sau cimitire și râuri, terenuri umede și eleștee. Aceasta include și vegetația spontană de pe depozite, de pe marginea drumurilor, din lungul căilor ferate, gardurilor/zidurilor și acoperișurile clădirilor”.

Infrastructura verde constituie mai mult decât suma spațiilor verzi și implică o viziune spațială asupra rețelei ce leagă spațiile deschise, grădinile publice și private, parcurile publice, terenurile de sport, loturile de grădini, terenurile de recreere din interiorul orașelor, inclusiv terenurile umede și luncile de râu din imediata apropiere a orașului. Dezvoltarea acestei infrastructuri este un rezultat al interacțiunii pe termen lung a sistemelor natural și uman și necesită atenție și grijă.

În România, Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane modificată și republicată prin Legea nr. 313/2009. precizează că prin spațiu verde se înțelege „zona verde din cadrul orașelor și municipiilor, definită ca o rețea mozaicată sau un sistem de ecosisteme seminaturale, al cărei specific este determinat de vegetație (lemnoasă, arborescentă, arbustivă, floricolă și erbacee)” (art. 2). Prin această lege se „reglementează administrarea spațiilor verzi, ca obiective de interes public, în vederea asigurării calității factorilor de mediu și stării de sănătate a populației” (art. 1).

Aceste reglementări sunt criticabile în sensul că nu asigură protecția cantitativă și calitativă a spațiilor verzi și nu prevăd un sistem de restricții privind gestionarea, administrarea și protecția lor, neglijând protecția funcțiilor pe care sunt chemate să le îndeplinească spațiile verzi în mediul urban, legea rezumându-se la o apreciere generală în sensul că statul recunoaște fiecărei persoane fizice dreptul la un mediu sănătos și accesul liber pentru recreere în spațiile verzi proprietate publică.

Această reglementare, cu totul generală, nu răspunde necesităților de protecție și nu previne atacurile antropice de o deosebită agresivitate menite să diminueze spațiile verzi în scopul realizării unor profituri anihilând funcțiile ecologice ale spațiilor verzi din mediul urban. Este situația cvasigenerală din marile municipii ale României, inclusiv a capitalei, unde lupta pentru terenurile unde sunt situate spațiile verzi din mediul urban a generat numeroase conflicte care s-au transformat și în litigii.

În mod nejustificat a crescut numărul „speculațiilor” cu terenurile ce încorporează spațiile verzi incluse abuziv în piața imobiliară ca urmare a schimbării regimului juridic al acestora din domeniul public în domeniul privat și facilitarea vânzărilor.

Legea nu definește conceptul de spații verzi cu consecința extragerii din definiție a funcțiilor și importanței pentru un mediu sănătos a realizării acestora și a unui regim excepțional de protecție, inclusiv în ceea ce privește intangibilitatea acestor spații.

În mod firesc spațiile verzi ar trebui considerate, cu consecințele de rigoare, ca monumente ale naturii.

În locul unei definiții care să permită o apărare intransigentă a spațiilor verzi, legea utilizează o definiție prin enumerare a conceptului „spații verzi” menționând tipurile de terenuri din intravilanul localităților:

spatii verzi publice cu acces nelimitat: parcuri, grădini, scuaruri, fâșii plantate;

spații verzi publice de folosință specializată:

grădini botanice si zoologice, muzee in aer liber, parcuri expoziționale, zone ambientale si de agrement pentru animalele dresate in spectacolele de circ;

cele aferente dotărilor publice: creșe, grădinițe, scoli, unități sanitare sau de protecție sociala, instituții, edificii de cult, cimitire

baze sau parcuri sportive pentru practicarea sportului de performanța;

spații verzi pentru agrement: baze de agrement, complexuri și baze sportive;

spatii verzi pentru protecția lacurilor si cursurilor de apa;

culoare de protecție față de infrastructura tehnica;

păduri de agrement.

În ceea ce privește regimul juridic al spațiilor verzi legea cuprinde pentru persoanele juridice următoarele prevederi:

sa asigure integritatea, refacerea si îngrijirea spatiilor verzi aflate in proprietatea lor;

sa coopereze cu autoritățile teritoriale si centrale pentru protecția mediului, cu cele ale autorității centrale pentru amenajarea teritoriului si cu autoritățile administrației publice locale la toate lucrările preconizate in spațiile verzi si sa facă propuneri pentru îmbunătățirea amenajării acestora;

sa nu diminueze suprafețele inventariate ca spații verzi.

Persoanele juridice care concesionează terenuri pentru construcția si amplasarea în spațiile verzi a obiectivelor pentru activități socio-culturale sunt obligate să obțină avizele, acordurile și autorizațiile prevăzute de legislația în vigoare. Locul de amplasare a obiectivelor, suprafața terenurilor și condițiile de desfășurare a activității ulterioare se determină în baza unor proiecte de specialitate, de amenajare a teritoriului și urbanism, avizate si aprobate conform legii, cu obligativitatea ca suprafețele cumulate ale acestor construcții să nu ocupe mai mult de 10% din suprafața spațiului verde respectiv.

Strategia privind conservarea și dezvoltarea rețelei de spații verzi are în vedere distribuția echilibrată a acestora în raport cu specificul unității teritoriale de referință, precum și crearea de spații verzi prin transformarea terenurilor neproductive, a altor categorii de terenuri si prin aplicarea de metode alternative.

La extinderea suprafeței intravilanului localităților, autoritățile publice locale au obligația sa asigure o cota de 5% pentru amenajarea de spații verzi publice.
Autoritățile administrației publice locale au obligația să țină evidența spațiilor verzi de pe teritoriul unităților administrative, prin constituirea registrelor locale ale spațiilor verzi, pe care le actualizează ori de cate ori intervin modificări

Evidenta spațiilor verzi are drept scop organizarea folosirii raționale a acestora, a regenerării si protecției lor eficiente, cu exercitarea controlului sistematic al schimbărilor calitative si cantitative, precum si asigurarea informațiilor despre spațiile verzi.

Registrele locale ale spațiilor verzi se constituie pe baza normelor tehnice aprobate prin ordin al ministrului dezvoltării regionale si locuinței, cu avizul ministrului mediului si al ministrului administrației si internelor, in termen de un an de la elaborarea si publicarea acestora.

Protecția vegetației spațiilor verzi împotriva dăunătorilor se efectuează în baza prognozelor și avertizărilor făcute de unitatea fitosanitară locală cu atribuții de prevenire, îndrumare și control de specialitate pentru protecția plantelor.

Menținerea stării de sănătate fitosanitara a vegetației din spațiile verzi se efectuează de către proprietarii și administratorii acestora, prin realizarea măsurilor de prevenire a răspândirii si de combatere a bolilor și dăunătorilor plantelor și prin măsuri de carantină, sub directa îndrumare și controlul de specialitate al unităților fitosanitare pentru protecția plantelor.

Protecția spațiilor verzi împotriva bolilor si dăunătorilor se efectuează, de regulă, prin acțiuni preventive, metode biologice și metodologii integrate. Aplicarea substanțelor fitosanitare pentru combaterea bolilor și dăunătorilor este strict limitată și se realizează sub coordonarea instituțiilor fitosanitare și de protecție a mediului.

In cazul arborilor ornamentali (tei, salcâm, castan, arțar, mesteacăn, stejar) plantați pe spațiile verzi din domeniul public, precum și al celor plantați in aliniamente in lungul bulevardelor si străzilor, pe terenurile din zonele urbane și rurale, este interzisă intervenția cu tăieri în coroana acestora, cu excepția lucrărilor de eliminare a ramurilor uscate sau a celor care afectează siguranța traficului pietonal si rutier, a imobilelor aflate in apropiere, precum și a celor de pe traseul rețelelor aeriene.

Schimbarea destinației terenurilor înregistrate în registrul local al spațiilor verzi se poate face numai pentru lucrări de utilitate publică, stabilite in baza documentațiilor de urbanism, aprobate conform legislației in vigoare.

3.4. Autorizarea activităților cu impact asupra mediului

3.5. Procesul de urbanizare și amenajarea teritorială

3.6. Aspecte privind influența așezărilor umane asupra mediului

CAPITOLUL IV. RĂSPUNDERI ȘI SANCȚIUNI ÎN DOMENIU

4.1. Răspunderea contravențională în dreptul mediului

4.2. Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului

4.3. Răspunderea penală în dreptul mediului

4.4. Răspunderile autorităților publice centrale și locale, în domeniu

ANEXĂ

Glosar cuprinzând termeni și expresii frecvent întâlniți/te în lucrare

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CURSURI, TRATATE, MONOGRAFII

LEGISLAȚIE NAȚIONALĂ

LEGISLAȚIE INTERNAȚIONALĂ

REVISTE DE SPECIALITATE, ARTICOLE

PAGINI WEB DE SPECIALITATE