Protectia Juridica Impotriva Poluarii Apei

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE……………………………………………………………………………………………3

Capitolul I. Poluarea Apei……………………………………………………………………………11

I.1. Considerații generale ………………………………………………………………………….11

I.2. Factori poluanți ai apei ………………………………………………………………………..15

I.3. Clasificarea poluantilor …………………………………………………………………………17

I.4. Diferite definiții date poluării apelor în dreptul intem și internațional ………..20

I.5. Efectele poluării apelor ………………………………………………………………………..22

Capitolul II. Protecția juridică a apei in dreptul intern…………………………………….28

II.1. Clasificarea apelor……………………………………………………………………………….28

II.2. Administrarea și gospodărirea apelor în România …………………………………..30

II.3. Protecția cantitativă și calitativă a apelor ……………………………………………….32

II.4. Atribuții și compentețe ale organelor administrației publice

de specialitate ……………………………………………………………………………………………37

Capitolul III. Protecția cursurilor de apă și a lacurilor internaționale…….…………..43

III.I. Noțiuni generale ………………………………………………………………………………. 43

III.2. Convenția de la Strasbourg 1973 ………………………………………………………. 48

III.3. Convenția privind protecția apelor râului Tisa și a afluenților ei împotriva poluării, Szeged 1986……………………………………………………………………………….. 53

III.4. Convenția privind proptecția cursurilor de apă transfrontiere și a lacurilor transfrontiere de la Helsinki 14 martie 1992 ……………………………………………….. 54

Capitolul IV. Protectia împotriva poluării mărilor și oceanelor în

reglementările naționale …………………………………………………………………………….59

IV.I. Reglementările cu caracter intern privind protecția mărilor și oceanelor …..64

IV.2. Reglementări cu caracter internațional …………………………………………………66

IV.3. Convenții cu vocație regională……………………………………………………………. 73

IV.4. Legea 17 din 7 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, mării interioare și a zonei contigue a României…………………………………………….. 76

IV.5. Convenția împotriva poluării Mării Negre……………………………………………… 83

CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………… 91

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………….. 96

INTRODUCERE

Noțiunea de mediu înconjurător, noțiune cameleon, cum este caracterizată de Michel Prieur1 cunoaște nenumărate valențe și este folosită cu înțelesuri mai mult sau mai puțin diferite în anumite medii ale societălii umane.

Oamenii de știință, economiștii, juriștii, politicienii, slujitorii artelor, sensibilizați de importanța covârșitoare a imperativului de protectie a mediului și a resurselor naturale, reliefează anumite aspecte ale mediului care de fapt este unic.

Legea cadru pentru protecția mediului2 adoptată de Parlamentul României, fără a avea pretenția de a defini juridic unele noțiuni care fac obiectul propriilor reglementări, în anexa 1 precizează în articolul 2, parte integrantă din legea respectivă, pare a " lămuri înțelesul unor termeni în sensul legii". Noțiunea de mediu din anexa legii este considerată a cuprinde " ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terei, aerul, apa, solul și subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune „.

După raportul Comisiei Brundtland (1987), veritabil bilanț universal al politicienilor privind mediul înconjurător, apare evidentă necesitatea de a combina dezvoltarea cu protecția mediului înconjurător, în vederea realizării noului " principiu al dezvoltării durabile". Acest principiu a fost proclamat în cadrul "Declarației de la Rio" semnată de majoritatea statelor lumii, inclusiv România, în cadrul Conferinlei ONU pentru protecția mediului și dezvoltare din iunie 1992.

Conform principiului 3 al Declarației privind mediul înconjurător și dezvoltarea, "dreptul la dezvoltare trebuie realizat astfel încât să satisfacă echitabil nevoile privind dezvoltarea și mediul înconjurător al generațiilor prezente și viitoare.

Potrivit Regulilor de la Montreal din 1982 aplicabile poluării transfrontiere prin "poluare", în general, se înțelege "orice introducere de către om în mediu ,direct sau indirect, a căror substanțe sau energii cu efecte vătămătoare de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze resursele ecologice, ecosistemele și proprietatea materială să dirninueze binefacerile sau să împiedice alte utilizări legitime ale mediului".Poluarea aerului, apei și solului a devenit o amenințare pentru viața și sănătatea oamenilor ( boli ale aparatului respirator, cardiovascular, cancer, alergii, reumatisme, etc); are efecte nocive asupra faunei, florei, a bunurilor materiale (construcții, instalații de piatră și metal) și îngreunează desfâșurarea normală a procesului de producție în industrie și agricultură3

Lunga istorie a omenirii arată că în decurs de două, trei milenii impactul uman asupra mediului înconjurător a devenit uriaș. Astfel omul a despădurit mai mult de jumătate din aria împădurită, a denundat caste terenuri pe care le-a expus forțelor distrugătoare ale apelor și vânturilor, a degradat imense suprafețe prin culturi succesive, a consumat până la epuizare unele resurse naturale ale planetei, a redus posibilitățile de autopurificare a biosferei datorită marilor cantități de substanțe toxice și reziduri aruncate în natură, a provocat premisele unui dezechilibru în balanța oxigenului și a ecranului protector de ozon, a poluat oceanele prin masivele scurgeri de substanțe nocive pentru flora și fauna marină.

Poluarea îndelungată a mediului natural a deterrninat acumularea problemelor ecologice contemporane exprimabile printr-o dizarmonie accentuată între mediul creat de om și cel natural, cu perspective reale de deteriorare a condițiilor de viață ale omului-planetă și ale dezvoltării civilizației viitorului.

Pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun acțiunile in sprijinul protecției mediului înconjurător, aceasta fiind una din preocupările contemporane prioritare.

În acest cadru general de protecție a mediului înconjurător un rol specitic îl reprezintă și protecția apalor împotriva poluării atât în reglementările cu caracter intern cât și în cele cu caracter internațional.

Protecția calității apelor pe plan intern incubă o colaborare strânsă între organele avizate a lua măsurile ce se impun pentru o combatere eficientă a poluării apelor, iar protecția calității apelor pe plan internațional include o vastă și multilaterală activitate de cooperare și colaborare care. în funcție de anumite condiții concrete, îmbracă fie forma tratatelor bi și multilaterale5, fie forma organismelor internaționale speciale .

Dobândind posibilitatea de a transforma mediul înconjurător, omul nu și-a pus mult timp problema de a proceda rațional în condiții normale de echilibru și dezvoltare a vieții. El a sesizat destul de târziu că este creația și creatorul mediului său înconjurător care îi asigură existența biologică și intelectuală6.

Putem spune deci, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate7, că în accepțiunea sa riguroasă, "mediul înconjurător" circumscrie ansamblul factorilor ecologici (ambianța) în conjunctura cărora activitatea umană a provocat modificări profunde de cele rnai multe ori ireversibile. Spre deosebire de acest mediu " antropizat", care reprezintă complexul ecologic al activității umane, ideea de natură, arată autorii literaturii de specialitate în domeniu, sugerează existența unei arii ecologice, în cadrul căreia activitatea umană nu a perturbat încă circuitele informaționale și energetice ale ecosistemelor originale8.

Privitor la aspectul general al termenilor din noțiunea de mediu înconjurător și noțiunile cel formează trebuie specificați acei termeni primordiali de esență primară ce formează această disciplină . Vom menționa aici termeni ca: ecologie, ecosistem, biogeneză sau comunitate, biotop.

Termenul de ecologie vine din grecescul "oikos''- loc de trai, adăpost, casă sau în general, mediu de viață și "logos"- vorbire, stiință. Denumirea a fost introdusă în știință de biologul darwinist Ernst Haekel (1866), pentru a indica " studiul tuturor relațiilor dintre animale și mediul lor anorganic și organic". Definiția dată de Haekel ecologiei, a fost urmată de alte definiții care au subliniat diverse aspecte ale cercetărilor ecologice.

Ca știință biologică, ecologia folosește o serie de date și metode elaborate de numeroase alte științe, dintre care: fizică, chimie, pedologie, botanică, zoologie, geologie, genetică, fiziologie, biogeografie, etc..

Pentru a sublinia legătura strânsă între plante și animale Clements și Chelford au introdus denumirea de “bioecologie” (1939) .Lucrări mai recente propun denumirea lapidară a ecologiei ca " știință a ecosistemelor", deoarece ecosistemul însumează, în mod teoretic ansamblul fenomenelor ecologice. Introdus inițial în biologie, termenul de ecologie, a fost extins apoi și în sociologie. Existând unele similitudini între accepțiunile date naturii în biologie și sociologie se impune și precizarea unor deosebiri.

Astfel, în sociologie, mediul natural include în sine și lumea biologică, ecosistemele, fapt ce explică necesitatea metodologică a unor delimitări terminologice (concepte de ecologie umană, mediu social, mediu rural sau urban, mediu industrial ș.a.m.d.): în sociologie noțiunea de mediu ambiant include nu numai mediul natural ci și cel artificial. Unele concepte sociologice surprind din unghiuri specifice fomațiunilor și organizațiilor sociale concrete, această realitate utilizând noțiunile de " mediu social"- urban și rural- "mediu industrial", "mediu familial", etc..

Concluzia firească ce decurge de aici este că mediul înconjurător nu poate fi considerat ca izolat, rupt de activitatea umană. Pe măsură ce ființa umană evoluează, natura apare, în primul rând, ca obiect al activității sale. Cu cât această activitate s-a amplificat și a devenit mai complexă, cu atât problematica rapoturilor dintre societate și natură a cunoscut un grad mai mare de interferență cu cea a raporturilor dintre om și propia lui creație9. În legea numărul 1371/1995 la Anexa nr.l se prevede că "echilibrul ecologic constă din ansamblul stărilor și interrelaliilor dintre elementele cornponente ale unui sistem ecologic, care asigură menținerea structurii, funcționarea și dinamica armonioasă a acestuia''.

Termenul de " ecosistem" a fost creat de botanistul A. Tonsley (1995) și se înțelege, părți mai mari sau mai mici din natura vie, plante și animale (biocenoză), comunitatea biotică fiind un ansamblu închegat, o unitate funcțională. La nivel planetar, totalitatea ecosistemelor alcătuiește biosfera.

În același sens legea nr.137/1995 " Legea protecției mediului" arată că prin ecosistem se înțelege " complexul dinamic al comunității de plante, animale și microorganisme și mediul lor lipsit de viață, care interacționează, într-o unitate funcțională" (Anexa nr.1 ).

În funcție de prezența sau absența elementului uman, ecosistemele pot fi clasiticate, în ecosisteme naturale și artificiale. Dintre ecosistemele naturale cele mai cunoscute sunt: tundra, munții, pădurile, stepele, savanele, sistemul marin, zonele aride (deșerturile). Printre sistemele artificiale sau antropizate amintim: ecosistemul agricol, rural, urban etc..

Noțiunea de “ biocenoză” sau comunitate a fost introdusă de Karl Mobius (1887) prin aceasta înlelegând "gruparea de viețuitoare care corespunde prin compoziția sa, prin numărul speciilor și al indivizilor, la anumite condiții de mediu". În structura unei bioceneze sunt două elemente: distribuția în spațiu și dinamica în timp a populației. Bioceneza și biostopul sunt componente ecologice majore, structurale și funcționale ale ecosistemelor10.

Termenul de biotop este folosit de obicei în Europa: conform definiției originale, biotopul indică modul de viață al unei biocenoze. Ecologii anglosaxoni folosesc, în schimbm, denumirea de "habitat” cu un înleles mai larg și anume , pentru a indica atât modul de trai al unei biocenoze cât, incluzând toți factorii abiotici respectivi, cât și spațiul ocupat de o specie, de o populațiem și propia lui creație9. În legea numărul 1371/1995 la Anexa nr.l se prevede că "echilibrul ecologic constă din ansamblul stărilor și interrelaliilor dintre elementele cornponente ale unui sistem ecologic, care asigură menținerea structurii, funcționarea și dinamica armonioasă a acestuia''.

Termenul de " ecosistem" a fost creat de botanistul A. Tonsley (1995) și se înțelege, părți mai mari sau mai mici din natura vie, plante și animale (biocenoză), comunitatea biotică fiind un ansamblu închegat, o unitate funcțională. La nivel planetar, totalitatea ecosistemelor alcătuiește biosfera.

În același sens legea nr.137/1995 " Legea protecției mediului" arată că prin ecosistem se înțelege " complexul dinamic al comunității de plante, animale și microorganisme și mediul lor lipsit de viață, care interacționează, într-o unitate funcțională" (Anexa nr.1 ).

În funcție de prezența sau absența elementului uman, ecosistemele pot fi clasiticate, în ecosisteme naturale și artificiale. Dintre ecosistemele naturale cele mai cunoscute sunt: tundra, munții, pădurile, stepele, savanele, sistemul marin, zonele aride (deșerturile). Printre sistemele artificiale sau antropizate amintim: ecosistemul agricol, rural, urban etc..

Noțiunea de “ biocenoză” sau comunitate a fost introdusă de Karl Mobius (1887) prin aceasta înlelegând "gruparea de viețuitoare care corespunde prin compoziția sa, prin numărul speciilor și al indivizilor, la anumite condiții de mediu". În structura unei bioceneze sunt două elemente: distribuția în spațiu și dinamica în timp a populației. Bioceneza și biostopul sunt componente ecologice majore, structurale și funcționale ale ecosistemelor10.

Termenul de biotop este folosit de obicei în Europa: conform definiției originale, biotopul indică modul de viață al unei biocenoze. Ecologii anglosaxoni folosesc, în schimbm, denumirea de "habitat” cu un înleles mai larg și anume , pentru a indica atât modul de trai al unei biocenoze cât, incluzând toți factorii abiotici respectivi, cât și spațiul ocupat de o specie, de o populație sau un individ.

Întrega viață pe Terra se bazează pe funcționarea trecută și prezentă a sistemului global al ecosferei, alcătuit din lumea vie și din învelișul subțire de aer, apă și scoarță terestră11. Viața ecosferei se traduce prin toate ciclurile în cadrul cărora materia trece de la o formă la alta, de la starea vie la starea nevie și invers, într-o perpetuă schimbare și neîncetată revenire la formele trecute, la alte niveluri de dezvoltare.

Menținerea echilibrului dinamic al fiecărui ciclu și deci, și a ansamblului ecosferic controlat și asigurat prin autoreglările naturale, poate fi periclitate doar în cazul apariției unui impact, caracterizat printt-o intervenție de mare intensitate sau de lungă durată.

Apariția și dezvoltarea ființei umane a fost evenimentul care a introdus noi și puternice influențe asupra mediului natural .

Dacă plantele și animalele se adaptează la condițiile oferite de mediu, omul și-a impus voința, adaptând el mediul la nevoile sale și ale societății. Atâta vreme cât intervențiile sale nu au trecut de o anumită limită, sub care sistemul mai avea capacitatea proprie de redresare a echilibrului ecologic, nu a existat nici o alarmă care să tulbure relația de "explorator" dintre om și mediul înconjurător.

Însă ruperea de către om prin intervențiile sale grăbite și nesăbuite a echilibrelor naturale este o caracteristică a celei de-a doua jumătăți a secolului XX, deși fenomene izolate au apărut mult timp înainte. Agresiunea asupra apelor prin poluare masivă, asupra aerului, a pădurilor a continuat și continuă astfel fiind explicabilă catastrofa din 1934 din sud-vestul S.U.A., când a avut loc în câteva minute o mare eroziune eoliană vânturile transformând în praf 300 milioane tone de sol fertil.

Aflat în unitate și totodată în contradicție cu natura, omul va trebui probabil încă mult timp să se confrunte cu fenomene naturale ca: inundații, erupții vulcanice, taifunuri și altele12.

Pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun diverse acțiuni în sprijinul protecției mediului înconjurător acesta fiind una din preocupările contemporane prioritare.

Pământul este poluat-spune Commoner- nu pentru că omul ar fi un animal deosebit de murdar și nici pentru că specia umană ar fi prea numeroasă. Vina o are societatea omenească- modul în care societatea înțelege să obțină, să repartizeze și să folosească bogățiile pe care munca umană le extrage din resursele planetei13.

Dar, deteriorarea mediului de către om înseamnă nu numai distrugerea echilibrului ecologic, ci și apariția unei reacții inverse din partea mediului astfel modificat asupra omului: noile condiții de mediu sunt mai puțin favorabile pentru viața omului, pentru desfășurarea activităților sale economice, sociale și culturale. Societatea rnodernă a marcat o aliniere a microcosmosului de viață și de muncă, caracterizat prin poluarea atmosferei cu gaze, cu pulberi, printr-o obositoare poluare sonoră, prin prezența reziduurilor și deșeurilor în cantități tot mai mari pentru a căror înlăturare se cer importante eforturi, printr-un peisaj care de multe ori provoacă insatisfacții estetice.

O luptă pe viață și pe moarte are loc clipă de clipă în toate colțurile planetei. O asemenea luptă este invizibilă, de exemplu atunci când o specie vegetală și seria sa de gene de neînlocuit dispar pentru totdeauna într-o pădure din Amazonia.

Printre noile noile drepturi fundamentale ale omului , cuprinse în generația a treia "se înscrie și dreptul la un mediu sănătos și echilibrat din punct de vedere ecologic".

Consacrat în numeroase texte legislative interne și internaționale (peste 40 de țări) dreptul la mediu echilibrat este prevăzut fie în mod expres (sub formulări diferite), fie în mod direct, prin consacrarea unei obligații în sarcina statului de a asigura calitatea factorilor naturali, și echilibrul ecologic, corelativă unui drept corespunzător al cetățenilor14.

Constituția României adoptă această dun urmă soluție, stabilind obligația statului de refacere și ocrotire a mediului, precum și menținerea echilibrului ecologic.(art. 134, aliniatul 2).

Preocupările vizând păstrarea unui mediu sănătos și prosper, privesc în ultimă instanță, conservarea și ameliorarea condițiilor de viață ale omului, menținerea echilibrului ecologic a ecosistemelor din care ființa umană face parte integrantă .Din acest punct de vedere, protecția mediului este echivalentă cu ocrotirea condițiilor de viață ale omului15. Iată de ce, o consecință juridică deosebit de importantă a unei asemenea realități și în același timp, una din căile de implicare activă a dreptului în protecția și dezvoltarea mediului o reprezintă recunoașterea și garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos și echilibrat.

Reglementarea juridică actuală evidențiază conturarea și consacrarea atât la nivel național, cât și la nivel internațional, a unui drept fundamental al omului la un mediu ambiant sănătos și echilibrat. Așa cum remarca profesorul Alexandre Kiss16, dacă dreptul mediului decurge din interesul comun al umanității, putem considera că acest interes se reflectă în drepturile recunoscute individului.

Au fost exprimate diferite păreri, după care, recunoașterea unui drept la un mediu înconjurător de calitate ar veni în contradicție cu celelalte drepturi fundamentale ale omului, determinând anihilarea sau limitarea anumitor semnificații ale acestora. Potrivit unor asemenea concepții, consacrarea dreptului la un mediu ambiant sănătos și echilibrat implică anumite interdicții, obligații, condiții pentru exercitarea plenară, concertată a celorlalte drepturi ale omului.

Așa cum s-a subliniat, pe bună dreptate, mai degrabă dreptul la un mediu ambiant adecvat se inserează în "cadrul problematicii generale de echilibru între drepturile individuale și exigențele colectivității", iar dintr-o asemenea perspectivă, departe de a devaloriza ori restrânge drepturile omului, constituie "un mijloc de clarificare a cadrului în care se înscrie orice drept al omului, mai mult chiar, dreptul la mediu, poate determina îmbogățirea drepturilor omului reîntârind pe cele care există ori făcând să apară altele noi"17.

Vom aborda unul din principiile recunoscute ale dreptului internațional, care are legături multiple cu protecția juridică a mediului înconjurător și inclusiv cu toate elementele ce-l formează, și anume dreptul la dezvoltare. El derivă din spiritul cartei O.N.U. și a fost consacrat îndeosebi în Declarația cu privire la dreptul de dezvoltare, așa cum a fost enunțat în rezoluția 411128 din 1986 a Adunării Generale a O.N.U.. Cel pulin trei aspecte implicate trebuie să fie trecute fugitiv în revistă.

În primul rând, faptul că semnificația legală a celor menționate în art. 3 al acestei rezoluții, ("dreptul la dezvoltare impune respectul deplin al principiilor de drept internațional, referitoare la cooperarea între state"), este diluată de prezența noțiunii de nouă ordine economică internațională.

În al doilea rând se menționează că dreptul la dezvoltare este parte integrantă a ansamblului drepturilor omului. De altfel primul articol al rezoluției 411128 specifică "Dreptul la dezvoltare este un drept inalienabil al omului, în virtutea căruia fiecare ființă umană este îndreptățită să participe, să contribuie și să beneficieze de dezvoltarea economică, socială, culturală și politică în care drepturile și libertătile fundamentale ale omului pot fi integral realizate".

În al treilea rând se sugerează ideea că dreptul la dezvoltare trebuie să fie exercitat cu conștiința deplină a îndatoririlor statelor către comunitatea internațională, aspect care conduce la conceptul de dezvoltare durabilă. În cadrul dezvoltării durabile, drepturile și responsabilitățile statelor trebuie analizate atât în plan bilateral cât și în relație cu întregul pe care îl reprezintă comunitatea internațională . Din punct de vedere al imperativelor cooperării internaționale și a dreptului internațional, frontierele internaționale, în contex-tul preocupării pentru protecția mediului, devin atât de permeabile încât distincțiile tradiționale între problemele locale, naționale și internaționale se estompează.

Pe de altă parte, modul în care politicile economice, comerciale, monetare, ca și multe strategii sectoriale ale unor state tind progresiv să aducă atingere teritoriilor suverane ale altor state sau limitează opțiunile acestora în a-și elabora soluții naționale.

Apare așadar o nevoie imperioasă a unui cadru legal internațional care să susțină exigențele dezvoltării durabile. Deși dreptul internațional al mediului a evoluat rapid după Conferința de la Stocholm din 1972, există însă goluri majore și deficiențe care trebuie înlăturate, ca parte a tranziției către o dezvoltare durabilă.

Aceasta s-ar putea traduce prin:

– extinderea sferei de aplicare a reglementărilor și acordurilor internaționale în sprijinul dezvoltării durabile.

– recunoașterea și respectarea drepturilor și responsabilităților reciproce ale indivizilor și statelor în adoptarea unei conduite adecvate în acest sens.

– potențarea metodelor existente și dezvoltarea unor proceduri noi pentru evitarea și soluționarea disputelor cu privire la managementul ambiental și al resurselor.

În această perspectivă, statele, indiferent dacă sunt bogate sau sărace, trebuie să-și exercite dreptul la dezvoltare ținând cont de câteva precondiții care conferă dezvoltării noul atribut de " durabil" .

salvarea și protejarea mediului înconjurător, văzut ca o unitate globală inseparabilă;

conservarea resurselor naturale și planificarea lor în conformitate cu gradul de disponibilitate ( atât la nivel național cât și internațional).

luarea în considerare a interesului generațiilor viitoare și prevenirea epuizării egoiste a resurselor în detrimentul posterității.

asigurarea unei dezvoltării sigure și care să nu pericliteze sau să provoace prejudicii ființelor umane, oriunde s-ar afla acestora.

În aceste condiții, dreptul la dezvoltare durabilă comportă dificultăți în procesul elaborării unor norme internaționale corespunzătoare care trebuie să acomodeze nu numai domenii juridice complexe, dar și sfere de interese adesea contradictorii.

Totuși, urgența problemei și iminența scadenței unor datorii uriașe pe care societatea umană le are față de modul în care trăiește par a fi pus deja în mișcare mecanismele internaționale în a căror funcționare, indivizii, statele și comunitatea internațională, în ansamblu, sunt vital interesate18.

CAPITOLUL I. POLUAREA APEI

I.1. CONSIDERAȚII GENERALE

Ca resursă naturală esențială desfașurării tuturor proceselor biologice din natură, apa reprezintă o importanță deosebită pentru existența vieții și înfăptuirea tuturor activităților umane.

Cea mai mare parte a apei existente pe glob (97) se află în oceane și mări. Calotele de gheață ale polilor conțin ceva mai mult de 2 din totalul de apă, iar fluviile râurile, lacurile, pânzele subterane de apă și atmosfera abia 1. Dar tocmai din această mică parte din urmă care curge la suprafața solului sau în subteran se constituie în mod obișnuit sursa aprovizionării cu apă a omului.

Considerată, de obicei, drept o sursă inepuizabilă a naturii, apa nu este, totuși disponibilă în cantități suficiente în anumite perioade și în anumite regiuni ale Terrei în vreme ce necesitățile de consum sporesc continuu.

lată, de pildă, câtă apă "dulce" se consumă în diferite situații: o fabrică de săpun are nevoie de 10000 mc de apă pe zi; o localitate de 1000 de locuitori între 5000-7000 tone pe an ca și un teren agricol de până la șapte hectare (în zonă semiaridă); o uzină de cauciuc sintetic cu o capacitate de 15000 până la 20000 de tone pe an are nevoie de 100000 mc de apă pe zi ș.a.m.d. .

De-a lungul timpului utilizarea apei a înregistrat o continuă intensificare și diversificare, trecându-se de la folosirea apei pentru băut, satisfacerea cerințelor de igienă și a celorlalte nevoi gospodărești, a pescuitului la navigație și irigații, la folosirea ei în numeroase proceduri tehnologice.

Pe de altă parte creșterea explozivă a populației, gradul înalt de urbanizare, precum și apariția unor industrii noi mari consumatoare de apă și în același timp producătoare de efecte adverse asupra apei și a mediului înconjurător în genere, au deterrninat apariția și accentuarea fenomenului dublu cunoscut sub denumirea de "secătuire și poluare a agelor "1

Cantitatea de apă necesară unui om pe zi variază în funcție de mediul în care trăiește, de nivelul de trai, de gradul de civilizație, etc.. În mediul urban un om folosește între 1,3- 2,5 mc de apă pe zi. În regiunile puternic industrializate se consumă anual de câteva sute sau chiar o mie de ori mai multă apă decât cantitatea locală de precipitații. Apele dulci, mai ales cele din preajma centrelor industriale se poluează în urma deversării în ele a detergenților casnici, agricoli și industriali. Întreținerea purității apelor constituie o problemă de cea mai mare importanță, care în condițiile industrializării se poate rezolva prin instalarea filtrelor, a stațiilor de tratare, epurare și neutralizare a deșeurilor.

Calculele au demonstrat că la fiecare 15 ani consumul de apă se dublează. Pentru a se putea asigura accesul tuturor oamenilor pe Terra la resursele de apă, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat în 1980 o rezoluție prin care a proclamat intervalul 1980-1990 ca "Deceniul internațional pentru apa potabilă". Această inițiativă a fost luată în urma constatării că în țările în curs de dezvoltare trei persoane din cinci sunt lipsite de apă potabilă2.

Problema apei este grav complicată de două cauze:

1. lipsa completă sau insuficiența lucrărilor care să facă posibilă folosirea în scopuri sociale și economice a întregului stoc de apă utilizabil al fluviilor, râurilor, lacurilor și apelor subterane permițând aducerea apei la locul, în cantitatea și timpul necesar;

2. poluarea crescândă a apelor, atât a celor interioare cât și acelor maritime și oceanice;

Pretutindeni în lume ca urmare a necunoașterii suficiente, a dezinteresului și mai ales a nepăsării multor manageri și proprietari are loc o degradare continuă, o poluare și epuizare a factorilor de mediu.

Clima și aerul zonelor mari de pe glob sunt agresate prin emisii de gaze, aerosoli, cenuși, metale grele, radiații, provenind din coșurile uzinelor, din transport, din activitatea casnică și comercială. Aceste poluări nu rămân în jurul punctelor care le-au produs, ce se deplasează până departe, de multe ori, peste mări și țări, producând efectul de seră sau supra încălzire a aerului ceea ce e dăunător în perioadele calde ale anului pentru agricultură și silvicultură (smogul și ploile acide, reduce stratul de ozon de la mare altitudine).

Ajunși pe sol acești poluanți pătrund în plante și de aici în animale și om prin hrana sau apa de băut și de gătit.

Deci, nu numai că respirăm aer poluat, de multe ori chiar toxic, dar toxinele pătrund în noi și prin hrană sporind astfel șubrezirea noastră (evidentă mai ales la copii și vârstnici) și ușurând bolilor și dăunitorilor atacul asupra sănătății noastre.

Dacă extindem, observațiile făcute pe animale la om, rezultă că poluarea poartă o mare parte din vină și pentru agresivitate, exacerbarea sexualității, șubrezirea psiho-fizică, proliferarea alcoolismului, sporirea numărului furmătorilor și chiar extinderea homosexualității.

Aceleași emisii de poluanți ajung în ape subterane, râuri, lacuri, mări și oceane. Flora și fauna acvatică se degradează, se poluează și formează o altă sursă pentru poluarea animalelor și omului.

Excesul unor poluanți în ape stătătoare duce la eutrofizarea acestora, pieirea peștilor și altor viețuitoare și degradarea altor resurse.

Solul suporta și el aceiași poluanți proveniți din aer, poli, zăpezi, care pătrund în rădăcinile plantelor, în plante și prin consumul acestora ajung în animale și apoi în om.

Dar, solul se mai poluează ca și apele, prin imense descărcări de resturi, gunoaie solide sau lichide.

Astfel, solul devine tot mai acid, pădurile încep să se usuce , iar producția agricolă scade, din cauza fertilității reduse. Astfel cernoziomurile , ca și alte soluri, pierd din humusul lor (care practic este sub 50% din compoziția solului) și astfel devin tot mai puțin fertile.

Mai mult, solul slab acoperit cu vegetație este atacat mai puternic de picăturile de ploaie torențială, ceea ce permite o mare spălare și aducerea la vale și în ape a mari cantități de sol de deasupra, cel mai fertil și mai bogat în hrană pentru plante. Ca urmare are loc o dezvoltare a proceselor de eroziune, atât la suprafață cât și în adâncime, și se formează făgașe, ogașe, ravene și torenți; solul este fragmentat, greu accesibil pentru a fi lucrat, și devine destul de repede neproductiv3.

De asemenea, sporesc alunecările de teren ca și alte forme de deplasări de terenuri, cu rezultate nefaste atât pentru agricultură cît și pentru viața socială a omului.

Subsolul este și el degradat prin extracția masivă de minereuri, ape calde, petrol, cu consecințe imprevizibile încă pentru umanitate.

Plantele și animalele sunt și ele afectate de toți acești poluanți, care le stânjenesc dezvoltarea și le reduc productivitatea. Semințele, rădăcinile și fructele devin mai mici, deformate, atacate de dăunători și boli, și colectează cantități mari de poluanți până la procente care pentru om ar putea fi letale.

Animalele suportă aceleași consecințe; unele dispar, dar cele mai multe nu se mai reproduc normal, nu dau producții de lapte , carne, ouă (etc) ca altădată sau în alte condiții.

În această privință apar două neajunsuri grave. Pe de o parte se reduce biodiversitstea plantelor și animalelor ca rezultat al poluării, degradării mediului înconjurător, dar și a vânatului, pescuitului, braconajului și a altor acțiuni umane. Astfel dispar unele varietăți, soiuri, specii de plante și animale și mai ales microorganisme. Lumea devine tot mai săracă în specii, căci cele dispărute nu se mai pot reface. Altele ajung în număr tot mai redus și se cer eforturi și cheltuieli mari pentru a fi apărate. Între acestea se pot enumera floarea reginei, balena albastră, focile, rase domestice depășite.

Pe de altă parte trecerea în cultura agricolă a pajiștilor naturale ,a pădurilor etc., reduce deasemenea, puternic biodiversitatea și omul devine dependent de câteva specii de plante și animale.

Sporește deșertificarea terenurilor, prin reducerea biodiversității microorganismelor, plantelor și animalelor, dar și prin eroziunea produsă de apă sau de vânt, alunecări, prăbușiri, sărăturarea sau alcalinizarea solului, înmlăștinirea, etc..

Nu sunt rare exemplele când zone foarte fertile și cultivate au devenit deșerturi, atât în trecutul omenirii cât și în anii noștri. Sahara înaintează, KaraKum și Kizet-Kum se întind, Marea Caspică se reduce etc..

Acțiunile de cooperare internă și internațională, justificate de amploarea fenomenului de poluare a mediului și consecințele nefaste asupra viitorului omenirii, au devenit din ce în ce mai pronunțate și cu o implicație foarte serioasă din partea statelor participante.

În Europa Tratatul privind Spațiul Economic European4 încheiat între Uniunea Europeană și Asociația Europeană a Liberului Schimb vizează, între altele, și o cooperare în domeniul protecției mediului.

Prin proiectele din cadrul Programului pentru democrație- PHARE -se urmărește, printre altele, atât ameliorarea mediului, cât și punerea bazelor unei politici coerente în materie de mediu. În 1993 la Lucerna, cu prilejul celei de-a treia Conferințe paneuropene a miniștrilor mediului s-a convenit asupra elaborării unei strategii și a unui program de acțiune în domeniul mediului înconjurător pentru țările Europei centrale și de est.

Între S.U.A. și Comunitatea Europeană au avut loc începând cu 1974, consultări periodice în materie de mediu înconjurător ceea ce a permis cooperarea în ceea ce privește efectul de seră5, poluarea marină sau biodiversitatea.

Comunitatea Europeană a participat activ la diverse acțuni ale unor organizații cum ar fi: O.C.D.E., Consiliul Europei, O.N.U., U.N.E.S.C.O., a încheiat numeroase acorduri și a participat la adoptarea unor convenții internaționale în materie de mediu.

La Conferinla O.N.U. asupra mediului și dezvoltării de la Rio de Janeiro din 1992 s-su adoptat o serie de documente care constituie programul de acțiune a comunității internaționale în domeniul mediului înconjurător și dezvoltării pentru secolul XXI.

I.2. FACTORII POLUANȚI AI APEI

Viața pe pământ este dependentă de apă. Existența apei din natură a fost comparată adesea cu sângele din corpul omenesc sau seva unui copac care hrănește și oxigenează toate celulele, dar poate și dăuna atunci când ea transportă substanțe poluante.

Împreună cu aspectul pur cantitativ al problemei, folosirea apei implică alterarea calităților sale fundamentale – poluarea ei. Evitarea poluării apelor și epurarea celor uzate presupun operațiuni extrem de costisitoare. Problema poluării cursurilor de apă nu este specifică doar unui continent sau altuia , ci este un fenomen de răspândire generală. Ceea ce diferă este coeficientul de poluare.

Una din cele mai vechi dispoziții care interzice poluarea apei este în Codul Suediei din 1734 și se referă la faptul că proprietarul unui ferăstrău mecanic trebuia să vegheze astfel, ca rumegușul de lemn să nu stăvilească cursul de apă și să nu fie dus de apă pe câmpii și terenuri agricole.

Evoluția fenomenelor de poluare a cursurilor de apă, schimburile care au loc cu privire la diversificarea surselor de poluare și gradul sporit de nocivitate a lor, au condus la o evoluție în privința mijloacelor și metodelor juridice de combatere a acestei " boli " a civilizației moderne.

Poluarea apei este produsă de cel puțin trei categorii de poluanți: de natură fizică, chimică, biologică, rezultați din diverse activități umane. Principalii agenți fizici cu rol în poluarea apelor sunt reprezentați în mare parte de substanțele radioactive și de apele termale rezultate din procesele de răcire tehnologică a diferitelor agregate industriale.

Sursele de contaminare radioactivă a apelor sunt: depunerile radioactive care ajung în apă cu ploaia, apele folosite în uzinele atomice, deșeurile atomice, etc..

Poluarea termică apare în urma deversării în apă a lichidelor calde care au servit la răcirea instalațiilor industriale sau a centralelor termoelectrice sau atomoelectrice. În prezent, se apreciază că 20 din debitul apelor curgătoare din lume este afectat de poluarea termic.

Poluarea chimică se produce prin infectarea cu plumb, mercur, azot, fosfat, hidrocarburi, detergent și pesticide.

Cele mai poluante industrii sunt cea chimică și cea alimentară. Abatoarele consumă o medie zilnică de 5001 de apă pe fiecare animal sacrificat care apoi este deversată. Cercetările făcute de un abator din Paris au indicat peste 300 de milioane de bacterii aerobe pe centimetru cub de apă uzată. Dintre acestea numeroase sunt specii patogene.

În țările dezvoltate industria alimentară provoacă circa 20-25% din întreaga poluare, iar industria chimică 30% deversând diferite substanțe toxice și producând perturbări deosebit de grave.

Indiferent de regimul juridic, de destinația economică, de beneficiarul folosinței lor, de categoria din care fac parte, apele sunt supuse unei poluării accentuate și permanente. Apele reziduale contaminează râurile și fluviile, primejduind autoepurarea biologică a celui mai important aliment de bază: apa. Mările și oceanele sunt poluate de țițeiul scurs din vapoarele avariate, reziduurile petroliere, etc..

Un exemplu de acum clasic îl constituie Rinul cea mai mare "cloacă" din Europa. Capacitatea sa de autoepurare și-a atins de mult limitele. Un curs de apă săracă în oxigen, saturată de chimicale, încălzită de termocentrale, evitată de pești-asta este Rinul. Instalațiile de epurare nu mai fac față sarcinilor. Câțiva din cei aproape 250 de compuși organici de clor și azot din apele industriale rezistă procesului de epurare biologică.

Lacul Erie, aflat în partea de sud a Marilor Lacuri (la granița de sud dintre S.U.A. și Canada) ca și alte lacuri slujesc ca loc de deversare a materiilor poluante aduse aici din zonele industriale ale orașelor Detroit, Winsdor și Toledo. Examinând fundul lacului s-a constatat că fosforul ajuns aici a dus la ofilirea vegetației acvatice formându-se astfel un strat de 25cm de plante moarte. Nămolul de pe fundul lacului conține câteva tone de mercur, adus de către apele de scurgere venite de la întreprinderile chimice aflate pe ambele maluri ale râului Saint-Claire, în apropierea graniței cu Canada. Mercurul având o greutate specifică mare se sedirnentează pentru totdeauna pe fundul lacului ducând la dispariția faunei și florei acvatice.

Și în țara noastră amintim situația lacului Căldărușani (de lângă capitală) unde a reprezentat o imagine deplorabilă, plutirea pe luciul apei a cadavrelor de pești purtate de curent; moartea a survenit prin asfixie. Analizele de laborator au arătat că procentele de amoniac erau de 10 ori mai mari decât cele admise. S-a confirmat influiența nocivă a pârâului Vlăsia, care colectează apele de la unitatea de creștere și îngrășare a porcilor Periș – unitate care cu ani în urmă polua și apele Snagovului1.

Este neîndoios că poluarea apelor reprezintă o problemă atât națională cât și internațională neputând fi localizată în mod exact deoarece materialul poluant este transportat la distanțe mari, peste granițele țării sau țărilor.

În poluarea apelor pot fi învinuite industria, agricultura, gospodăriile populației, transporturile, dar și poluarea solului, a aerului, în general tot ce vine în contact cu apa.

În funcție de sursa de poluare, diferă și consecințele, care se pot manifesta în scăderea conținutului în materiale organice, materiale chimice ajunse în apă pot produce moartea faunei acvatice, pot otrăvi organismele vii, etc..

Actuala reglementare legală în materia protecției resurselor naturale și conservării biodiversității, stabilește o reflectare a modernei metode de abordare a problematicii ocrotirii naturii, în sensul conjugării gestiunii cu acțiunea de conservare.

I.3. CLASIFICAREA POLUANȚILOR

Apa constituie un indispensabil aliment, fără de care viața nu ar putea fi întreținută. Atât plantele cât și animalele, deci și omul au strictă nevoie de apă, însă folosirea acesteia de către om implică și alterarea calităților sale fundamentale.

Evitarea poluării apelor și epurarea celor uzate presupun operații deosebit de costisitoare, care alături de consumul propriu-zis duc la creșterea prețului apei.

Problema poluării cursurilor de apă nu este o problemă internă ci una de conotație internațională. Ceea ce diferă este numai coeficientul de poluare.

Poluarea apei este produsă de cel puțin cinci categorii de poluanți:

– de natură fizică

de natură chimică

de natură biologică

de natură bacteriologică

de natură radioactivă.

Principalii agenli fizici cu rol în poluarea apelor sunt reprezentați, în mare parte, de substanțele radioctive și de apele termale rezultate din procesele de răcire tehnologică a diferitelor utilaje industriale.

Sursele de contaminare radioactivă a apelor sunt:

– depunerile radioactive care ajung în apă cu ploaia

apele folosite în uzinele atomice

deșeurile radioactive și altele

Poluarea termică apare în urma deversării în apă a lichidelor calde ce au servit la răcirea instalațiilor industriale sau a centralelor termoelectrice și atomoelectrice. În prezent se apreciază că 20% din debitul apelor curgătoare din lume este afectat de poluare termică.

Poluarea chimică se produce prin infectarea cu plumb, mercur, azot, fosfat, hidrocarburi, detergenți și pesticide.

Altele surse care produc poluarea apelor pot fi împărțite în:

– surse de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate orășenești, ce deversează continuu după eventual o prealabilă epurare sau ape uzate industrial, cu descârcare continuă sau intermitentă și care au sau nu un anumit grad de epurare.

– surse de poluare neorganizată, dispersate pe suprafața bazinului hidrografic al cursului de apă, respectiv ce sunt constituite din apele de precipitații sau șiroaie care spală suprafețele localităților, terenurile cu reziduri depozitate, terenurile agricole pe care s-au aplicat îngrășăminte sau substanțe chimice de combatere a dăunătorilor, scurgerile de pe drumuri, etc.

Referitor la apele subterane sursele de poluare ar putea fi:

poluări produse ca urmare a unor lucrări miniere sau foraje, cu ape saline, gaze sau hidrocarburi

poluări produse de infiltrații de la suprafața solului a tuturor categoriilor de ape care produc și poluarea dispersată a surselor de suprafața

poluări produse în secțiunea de captare datorită nerespectării zonei de protecție sanitară sau a condițiilor de execuție.

Este interesant de semnalat marea diversitate a substanțelor poluante care se găsesc și s-au găsit în sursele de alimentare cu apă:

– compuși organici care se acumulează în sedimentele din albie

– compuși organici biogeni cu o degradare biologică rapidă

– compuși organici refractari cu o degradare foarte lentă

– compuși minerali toxici conținând metale grele ca Pb, Zn, Cu, Cr, etc., modificări ale caracteristicilor organoleptice, fizice sau chimice

– substanțe petroliere

– bacterii, virusuri, paraziți

– substanțe radioactive

– săruri minerale dizolvate ( cloruri, fosfali, sulfați)

O degradare proeminentă în stare dinamică și vizibilă cu privire la poluarea apei se poate spune că există nu numai atunci când pe ea plutește petrolul, este colorată neplăcut sau este rău mirositoare, ci și atunci când, deși aparent bună conține fie și într-o cantitate scăzută substanțe toxice1.

Având în vedere că poluarea apelor se poate produce nu numai intenționat, ci de cele mai multe ori accidental, în România s-a organizat și funcționează sistemul de alarmare în caz de poluări accidentale a apelor SAPA-ROM2.

Ca urmare a folosirii a unei cantități mari de apă s-a constat creșterea nevoilor de apă în toate țările lumii. Dacă pentru țările în curs de dezvoltare acest lucru este explicabil datorită industrializării, în țările dezvoltate creșterea consumului de apă este un fapt curent. S-a constatat astfel, că această creștere a nevoii de apă evoluează paralel cu creșterea numărului populației, numai că în timp ce creșterea demografică se realizează în progresie aritmetică, creșterea nevoii de apă apare în progresie geometrică.

De aici s-a ajuns la concluzia că s-ar putea ca la un moment dat resursele de apă ale omenirii să se epuizeze. O.N.U. a organizat în acest sens un studiu la nivel mondial pentru a urmări această problemă și s-a ajuns la un rezultat și anume că acest lucru pare puțin probabil.

În primul rând în afara surselor obișnuite de apă se mai pot folosi apele de mare profunzime, puțin utilizate, topirea ghețarilor și mai ales utilizarea apei mărilor și oceanelor care în prezent e puțin folosită și reprezintă 2 din suprafala pământului. La acest studiu a participat și România și s-a constatat că țara noastră are foarte puține rezervă de apă. În afară de fluviul Dunărea, celelalte ape de suprafață au variații mari de debit, de la inundații la secare, iar apa subterană este în general în cantități mici. Dacă scăderea cantității de apă nu este un lucru iminent, totuși întoarcerea în apă, mai ales de suprafață, a apelor folosite în diverse scopuri (ape poluate) duce la poluarea apelor primitoare și ca atare la reducerea folosirii lor.

Poluanții principali ai apei sunt reprezentați de germenii patogeni, substanțe chimice potențial toxice, substanțe radioactive, suspensii diverse, etc.. Dar apa ca și aerul cunoaște un fenomen de autopurificare care se realizează prin procese fizice și fizico-chimice și procese biologice și biochimice.

Procesele fizice și fizico-chimice de autopurificare constau în sedimentarea suspensiilor mai grele, sedimentare care este influențată de temperatura apei (se depun mai repede în apa caldă), viteza de curgere a apei (depunerea se face mai bine în ape cu curgere lentă și uniformă, fară cascade), prin diluție în masa apei, care se realizează mai repede cu cât raportul de debite între apa primitoare (râu, fluviu) și apa care se varsă (apă poluată) este mai mic, dar este întotdeauna mai bun în cazul când raportul de debite este mai mare, prin acțiunea radiațiilor solare (ultraviolete) cu efecte antibacteriene dar care având o putere mică de penetrare nu acționează eficient decât în cazul apelor curate, limpezi și nu prea adânci, prin reacții chimice de oxidare, reducere, neutralizare care au loc între substanțe chimice din apa poluată care se varsă și chiar numai între substanțele chimice din aceasta din urmă.

Procesele biologice și biochimice constau în primul rând în concurența sau antagonismul între flora proprie apei și flora poluantă pătrunsă în apă.

Astfel, germenii proprii apei, germenii saprofili, eliberează în apă o serie de metaboliți cu acțiune antibiotică față de germenii poluanți, atât saprofili cât și mai ales patogeni, ducând în cele din urmă la distrugerea germenilor patogeni3.

În plus diferite organisme din apă sunt bacterivore se hrănesc cu germenii atât din flora propriei ape cât și din flora supra adăugată. În fine, prezența bacteriofagilor în apă face prin fenomenul de liză să distrugă germenii patogeni fapt contestat de unii autori, dar confirmat de faptul că bacteriofagii din apă se pot dezvolta chiar fără îmbogățire pe germenele omolog.

Toate aceste fenomene conduc la autopurificarea apei de floră patogenă. În plus tot germenii proprii apei iau parte activă la procesele de degradare, de descompunere a substanțelor organice din apă, fenomen denumit din această cauză biodegradare care deasemenea contribuie activ la autopurificarea apei și la dispariția suporiului nutritiv de hrană a eventualilor gemeni patogeni pătrunși prin poluare.

I.4. DIFERITE DEFINIȚII DATE POLUĂRII APELOR ÎN DREPTUL INTERN ȘI INTERNAȚIONAL

Cuvântul "poluare" vine din latină poluere care înseamnă a pângări, a profana. El vrea să desemneze o acțiune prin care omul își "degradează", își murdărește propriul său mediu de viață. O astfel de acțiune nu este caracteristică numai omului contemporan și nici măcar omului în genere. Ea este o lege naturală, generală, conforrn căreia, orice ființe vii produc deșeuri, care neeliminate din mediul lor de vială, le fac imposibilă nu numai continuarea activității, ci și a vieții însăși1.

Vechea Lege a mediului înconjurător nr. 9/1973 definea în articolul 5 poluarea ca fiind "acele acțiuni care pot produce ruperea echilibrului ecologic" sau care "pot dăuna sănătății, liniștii sau stării de confort a oamenilor" sau "pot produce pagube economiei naționale prin modificarea factorilor naturali sau creați prin activități umane".

Prin poluant în sensul Legii nr. 137/1995 se înțelege: "orice substanță solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori sau de energie (radiație electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibrații) care introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenților acestuia și al organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale.

Acțiunea de intoxicare produsă de poluanți se numește poluare și este cu atât mai gravă cu cât diferența dintre concentrația poluantului în mediu și limita de toleranță este mai mare2.

Poluarea prin natura consecințelor social-economice și umane pe care le produce, a sferei lor de răspândire. este o problemă cu implicații naționale și internaționale3.

Polurea apelor a fost definită la Conferința internațională privind situația poluării apelor din Europa (Geneva 1961 ), ca fiind "modificarea directă sau indirectă a compozițieie sau stării apelor încât ele devin mai puțin adecvate tuturor sau numai unora din utilizările pe care le poate căpăta în stare naturală". Ulterior s-au făcut propuneri de completare a acestei definiții, cu precizări privind folosințele afectate și aspectele extra economice, degradarea peisajului, stânjenirea pescuitului sportiv, etc..

Legea apelor prevede că prin poluare se în țelege orice "alterare fizică , chimică, biologică sau bacteriologică a apei, peste o limită admisibilă stabilită, inclusiv depășirea nivelului natural de radioactivitate produsă direct sau indirect de activități umane, care o fac improprie pentru o folosire normală în scopuri în care această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea"4.

Deci, problema poluării poate fi privită ca o violare a unei norme sociale încălcarea unor anumite reguli de comportament social și etice și o nerespectare a obligațiilor asumate de către cei a căror îndatorire este prevenirea ei.

Legislația noastră în plină transforrnare reprezintă tendința de consacrare a unui drept fundamental al omului la un mediu sănătos și echilibrat. Stabilirea unor astfel de obligații pentru stat și producătorii de toate felurile nu exclude existența unor îndatoriri pentru fiecare cetățean de a ocroti mediul înconjurător.

Dreptul mediului înconjurător este chemat să contribuie la realizarea dreptului care exprimă îndrituirea fiecărui om de a trăi într-un mediu echilibrat, ecologic, cerința dezvoltării localităților într-o concepție urbanistică care să asigure realizarea omului de a trăi într-un mediu nepoluant – drept fundamental în devenire – unui mediu artificial civilizat.

Este adevărat, că atât legea generală ( 137/1995) privind protecția mediului ambiant cuprinde reglementări și în privința elementelor componente mediului (aer, apă, sol, subsol, păduri și altor vegetații terestre și acvatice, a faunei terestre și acvatice, a rezervațiilor și monumentelor naturii, precum și așezămintelor omenești). Cu toate acestea nu se poate spune că dreptul la un mediu sănătos și echilibrat este consacrat în țara noastră.

Consacrarea juridică a dreptului la care ne referim mai presupun e promovarea și perfecționarea permanentă a politicii ecologice și a politicii de urbanizare la scara întregii societăți, în concordanță cu orientările fixate de organismele internaționale de specialitate la care a aderat și România.

Chiar dacă dreptul la un mediu nepoluat nu este consacrat de Constituție, printre drepturile fundamentale ale cetățenilor este imperios cerută aplicarea consecventă a legislației mediului înconjurător de către organele statului, agenți economici, cetățeni, iar cei vizați prin lege să-și îndeplinească obligațiile legale sau convenționale în interesul protecției mediului înconjurător și realizările cu privire la dreptul omului la un mediu sănătos și echilibrat5.

Pe plan internațional după apelul lansat la Conferinla internațională asupra drepturilor omului de la Teheran 1968 în favoarea stabilirii unui echilibru între progresul tehnico-știinlific și dezvoltarea intelectuală și cultural-morală a umanității, Adunarea Generală O.N.U. a atras atenția asupra interdependențelor între protecția mediului și drepturile omului.

În textul Constituției unele din problemele de ansamblu cu privire la protecția rnediului înconjurător și, implicit, a elementelor parte integrantă a acestuia, și-au găsit exprimarea în felul următor: "Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și sănătății publice (art.33 alin.2)", respectiv "Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare a economiei și de protecție socială de naturț să asigure cetățenilor un nivel de trai decent (art.43 alin. 1)".

I.5. EFECTELE POLUĂRII APELOR

Necesitatea luptei contra poluării, pentru protecția calității apelor rezultă din cerințele de calitate ale ale tuturor folosințelor și din efectele poluării asupra surselor de apă.

Asupra sistemelor de alimentare cu apă potabilă efectele s-au sesizat încă de la primele începuturi și ceea ce este mai grav s-au resimțit de mult timp, iar aceste efecte, coroborate cu tergiversarea organismelor respective în luarea măsurilor. se vor resimți din plin într-un viitor mai mult s-au mai puțin apropiat.

Aproape fâră să-și dea seama oamenii au pus în mișcare vaste experimente ecologice care implică întregul pământ, fâră a avea însă mijloacele necesarea de a urmări rezultatele lor în mod sistematic1.

În ultimul timp se remarcă o accentuare progresivă a conflictului dintre procesele ciclice naturale ale ecosferei și cele liniare ale tehnologiilor create și susținute de actuala civilizație urnană, ajungându-se la " criza ecologică" .

"Pământul este poluat -spune Commoner- nu pentru că omul ar fi un animal deosebit de murdar și nu pentru că specia umană ar fi prea numeroasă, vina o are societatea omenească- modul în care socitatea înțelege să obțină, să repartizeze și să folosească bogățiile pe care munca umană le extrage din resursele planetei"2.

Ruperea de către om prin intervențiile sale grăbite și nesăbuite a echilibrelor naturale este o oaracteristică a celei de-a doua jumătăți a secolului XX.

Amploarea poluării apelor se datorează faptului că un timp îndelungat apa a fost un terminus al scurgerilor poluante de pe întreg cuprinsul globului, prin apele de suprafață. Multă vreme s-a crezut că "apa – în special mările și oceanele – prin imensitatea ei digeră tot ce putem să aruncăm în ea.

Echilibrul ecologic al apelor poate fi și el afectat în modalități diferite, dacă avem în vedere faptul că unii poluanți intoxică animalele și plantele prin simplu contact cu ele, alții avizi după oxigenul din apă îl diminuează considerabil ducând la dispariția unor specii. Unii poluanți crează posibilitatea creșterii rapide a unor specii unice, care fie că distrug, fie că intoxică alte specii; alți poluanți se acumulează în corpul viețuitoarelor marine, modificând substanțial funcțiile lor fiziologice și constituind un pericol nu numai pentru dezvoltarea ulterioară a acestora, dar și pentru posibilitatea ca ele să rămână o bază alimentară pentru omenire.

Ni se pare semnificativ să prezentăm câteva cazuri cu unul dintre cei mai persistenți ai mediului acvatic.

Cea mai mare "maree neagră'' a fost în apele Golfului în 1991. Coasta de Est a insulei Abon-Ali odinioară compusă din plaje și nisip a oferit un exemplu sinistru pentru ceea ce așteaptă coastele saudite ca urmare a catastrofei cauzate de Președintele irakian, prin aruncarea în aer a terminalelor petroliere kuweitiene.

În anul 1979 în apropiere de Bretagnes la centrul Oceanografic s-a ținut un colocviu internațional privind consecințele poluării prin eșuarea petrolierului "ANOCO-CADIZ" . Catastrofa s-a produs în noaptea de 16-17 martie 1978 pe coasta de nord a Bretagnes la 1,7 mile de larg. S-au evacuat în mediul marin cca. 223 mii de tone de petrol brut. A tost. afectat mediul marin prin răspândirea peliculei petroliera pe coasta Bretagnes, în lungime de 300 km.

O cantitate apreciabilă de petrol, considerată ca record mondial până la începutul anului 1979), s-a datorat erupției platformei de foraj "IH1'OC"-l. în Golful Mexic, fiind apreciată o eliminare de eca. 300 mii de tone de țitei în mediul marin – care a eșuat la nivelul coastelor mexicane timp de 10 luni.

Locurile în care se produce fenomenul de poluare a mediului acvatic, reprezintă, de asemenea, un element important în. realizarea unor măsuri adecvate pentru protectia acestuia.

Evitarea poluării surselor de apă și eliminarea efectelor acesteia constituie în prezent o preocupare de prim ordin a celor care lucrează în domeniul alimentărilor cu apă.

In vremea noastră nivelul atins de dezvoltarea economică, pe de o parte, și înmulțirea populației, globului si aspirația generală spre bunăstatare pe de altă parte, au adus la creșteri fără precedent a fenomenelor de poluare în toate mediile: aerian, acvatic și terestru3.

Fenomenul dezvoltări existente a generat noi cazuri de poluare constând în căderile și reziduurile radioactive datorate experiențelor nucleare și centralelor atomice, în folosirea pesticidelor și insecticidelor în exces pe supratețe agricole fără a ține seamă de cerintele privind degradabilitatea și remanența lor, în deșeurile menajere etc., spălate de ploi, ele ajung prin pânza freatică în circuitul natural al apei- cel mai important cărăuș al poluanților: deversate în râurile interioare ajung în fluviile internaționale afectând coastele și resursele biologice ale platoului continental al zonei economice exclusive, pentru a-și încheia drumul în marea liberă.

In afara acestor cauzer, se mai pot menționa și cele determinate de fenomenul subdezvoltării, ca circumstantă agravantă pentru anumite zone ale lumii, poluarea fiind considerată ca "fiică a mizeriei și penuriei”, cele deterntinate de războaiele locale și industriile de război care, în prezent provoacă mari perturbări nu numai ecosistemelo naturale ci și celor artifficiale și care prin potențialitatea extinderii lor. a transformării într-o conflagrație mondială pot să pună sub semnul incertitudinii însăși supraviețuirea speciei umane4.

Consumul mare de apă cât și marea variabilitate a acestui consum au dus ca apa să îndeplinească un rol important în producerea unui mare număr de boli cunoscute sub denumirea de boli cu extinderea în masă. Dintre acestea cele mai cunoscute boli sunt cele infecțioase.

Chiar înainte de cunoaștere agenților patogeni producători ai acestor boli s-a afirmat că apa poate produce unele boli molipsitoare. Dar, odată cu descoperirea agenților patogeni ai acestor boli și punerea în evidență a prezenței lor în apă s-a confirmat că apa poate fi o cale de transmitere a acestor afecțiuni.

Principalele boli infecțioase care se transmit prin apă pot fi grupate în bacterioze cum ar fi: holera, febra tifoidă, dizenteria.

Una dintre bolile care au făcut ravagii în trecut, producând sute de mii de victime este holera.

Holera, dată de vibrionul holeric, boală specifică apei.

Organizația Mondială a Sănătății consideră că până la 90 din cazurile de holeră sunt transmise prin apă. Și aceasta datorită faptului că vibrionul holeric este un germen foarte puțin pretențios.

Din fericire astăzi datorită posibilităților de rehidratare orală, holera nu mai îmbracă decât rareori un caracter grav, dar în trecut epidemiile de holeră se soldau cu foarte mulți morți.

Ca urmare a măsurilor luate pe plan mondial, inclusiv vaccinarea antiholerică, holera a fost redusă numai la anumite zone mai ales în Asia de SudEst. Dar Organizația Mondială a Sănătății a arătat cam cu 10-15 ani în urmă că holera se poate extinde, fapt care s-a și întâmplat dând îmbolnăviri în anumite țări chiar și avansate.

Și țara noastră a cunoscut în ultimul timp câteva epidemii de holeră mai ales în Delta Dunării cea mai mare fiind în 1986-1987. Cercetătorii americani au arătat că vaccinare antiholerică nu este prea bună dând o falsă siguranță, de aceea nici noi nu am efectuat vaccinări combătând holera prin dezinfecția apei cu clor.

Febra tifoidă este o a doua boală infecțioasă care cunoaște apa ca factor de transrnisie. Organizația Mondială a Sănătâții arată că în 30 din cazuri, febra tifoidă se transmite prin apă. Dacă în trecut febra tifoidă era considerată problema numărul astăzi este considerată aproape eradicată.

În afara bolilor infecțioase și parazitare în care apa are un rol important în transmiterea directă sau indirectă către organismul uman, apa mai poate să producă o serie de afecțiuni legate de compoziția sa chimică.

În apă în afara substanțelor chimice naturale pot pătrunde și elemente sau substanțe chimice poluante creând o multitudine de posibilități de a acționa asupra omului, beneficiarul apei respective.

Această patologie o putem împărți în două categorii și anume :

– boli produse de elementele naturale (normale ) ale apei

– boli produse de elementele chimice poluante în principal toxice

În prima categorie sunt cuprinse în principal elemente minerale din apă. După cum se știe apa nu este un element principal de satisfacere a organismului cu elemente minerale ci alimentele, de aceea aportul apei a fost mult timp neglijat. Din această primă categorie de boli produse de elemente naturale ale apei amintim: gușa endemică, caria dentară, bolile cardio-vasculare,etc..

În ceea ce privește o a doua categarie și anume substanțele poluante chimice, ele sunt aproape exclusiv legate de producerea de intoxicații. Cele mai frecvente sunt următoarele: intoxicația hidrică cu nitrați și intoxicația hidrică cu metale grele.

Importanța deosebită a apei în producerea unui număr atât de mare de boli a condus la stabilirea unor condiții pe care trebuie să le respecte apa pentru a fi bună de băut sau potabilă.

Condițiile de potabilitate au fost utilizate de foarte mult timp. Chiar din antichitate se considera că apa tulbure, colorată, cu gust sau miros puternic nu trebuie consumată; dar această condiție se adresa în primul rând calităților organoleptice ale apei care puteau fi determinate mai ales de organele noastre de simț. Abia, ulterior s-a încercat stabilirea unor condiții obiective.

Între primii care s-au ocupat cu elaborarea acestor condiții a fos Lavoiser, dar nu a mai putut să-și încheie cercetările datorită revoluției franceze din 1789.

Ulterior Rubner în 1849, a fost primul cercetător care a recomandat unele condiții privind poluarea chimică a apei, iar Gărtner în 1911 a stabilit condițiile toxicologice, plecând de la ideea că apa nu este necesar să fie lipsită complet de substanțe toxice, dar acestea nu trebuie să depășească o anumită concentrație.

În acest sens în Statele Unite ale Americii s-a elaborat în 1914 un standard de poluare a apei care în mănunchi toate aceste condiții. De atunci foarte multe state și-au elaborat standarde de potabilitate. În țara noastră primul standard a fost elaborat în 1952, dată până la care condițiile de potabilitate erau cuprinse în cadrul condițiilor pentru băuturi, apa fiind considerată o băutură.

Organizația Mondială a Sănătății a elaborat un standard internațional cu limite mai largi în care să se poată încadra fiecare țară. Tot O.M.S. considerând că statele europene sunt mai avansate a elaborat un standard european.

Într-o evoluție conceptuală extrem de dinamică, dreptul la un mediu sănătos, recunoscut și consacrat pe plan mondial și regional ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului dintr-o generație relativ recentă, tinde să condiționeze, în ultimă instanță, exercitarea tuturor celorlalte drepturi și, cu precădere dreptul la dezvoltare .

De poluare se vorbește astfel mai des, că este foarte cunoscută azi din toate punctele de vedere, mai ales că noțiunea de poluare s-a limitat la agresiunea mediului înconjurător prin emisiuni chimice și fizico-chimice în special, iar degradarea mediului înconjurător reprezintă agresiunea mecanică sau fizică în special. Desigur că, în majoritatea cazurilor aceste două agresiuni conlucrează, dar întotdeauna predomină una dintre ele, și aceasta domină și determină nuanța agresiunii. '

Se constată pretutindeni în lume că această poluare devine mereu mai agresivă ca urmare a unor substanțe noi, emanate în aer, apă, sol, produse de fabrici sau uzine noi, ca urmare a unor linii tehnologice mai complexe și chiar a unor rețineri parțiale din poluanții emiși, eliberând ceilalți poluanți nocivi cu efecte mai rapide și neprevăzute. Există mai multe procese de degradare cu efecte imprevizibile asupra mediului și a umanității:

eroziunea solului prin apă- care atacă toate solurile pe terenurile aflate în pantă, chiar dacă această pantă nu este parte redusă și, cu atât mai tare cu cât pantele au o înclinație mare, secete, variații mari de temperatură de la zi la noapte sau în diverse anotimpuri, terenurile mai bătătorite de animale și mașini sau prăfuite de ploile mici.

Este evident că efectul de seră , smogul și ploile acide, ca efecte ale poluării chimice a aerului, amplifică și favorizează declanșarea și dezvoltarea eroziunii solului prin apă.

Urmarea este reducerea fertilității acestor soluri, deci recolte tot mai mici, și o acoperire tot mai slabă a solului la atacul picăturilor de ploaie și apei ce se scurge la suprafața acestuia și deci, pe lângă recoltele mici cantitativ și de o calitate mai slabă, se facilitează și dezvoltarea proceselor noi de eroziune a solului.

deplasările de teren și în special alunecările, care se produc pe solurile uscate și crăpate, după ploi sau îngheț, modelează și ele nefavorabil condițiile de mediu înconjurător pentru agricultură și silvicultură

despăduririle masive care lasă goluri mari, neprotejate de frunzișul și liziera pădurii, fac ca aceste soluri să devină de obicei, mai slabe, mai acide și deci foarte ușor erozibile

desțelenirile de pășuni și fânețe, acute pentru a spori suprafețele arabile, au drept consecință faptul că aceste terenuri, din start mai slabe cu un orizont de sol mai subțire, devin ușor și nespus de repede erodate și spălate, ieșind la zi subsolul infertil, de multe ori stâncos și neproductiv

braconajul animalelor prin vânat abuziv, cu mijloace foarte puternice, sporește degradarea biodiversității zonei, reducând-o și, astfel, prefigurând viitorul zonei de deșert

eroziunea solului prin vânt care se produce mai des pe suprafețe plane și care sporește pe măsură ce terenurile sunt tot mai bine lucrate agricol ca urmare a arăturilor, culturilor și recoltatului, care bătătoresc solul și îl expun vântului

turismul excesiv, culegerea de plante rare, focurile de tabără etc., sporesc degradarea terenurilor agricole sau silvice, reduc biodiversitatea plantelor și animalelor și prefigurează ca de obicei începutul de deșetificare

degradarea mediului înconjurător se produce prin tăierea arborilor, arbuștilor sau pomilor aflați pe străzi și din parcuri și intravilane, lăsarea fâră iarbă a scuarurilor, parcurilor și a zonelor de agrement, neîntreținerea sau distrugerea lor directă prin ocuparea cu chioșcuri, buticuri sau indirectă prin lipsa de întreținere

Iată de ce, în prezent, conceptul modern de degradare și poluare este singurul acceptabil, demn de atenție, pentru ca lucrările, amenajările, refacerile sau prefacerile, să fie ecologice, deci valabile pentru protecția mediului înconjurător și a dreptului la un mediu sănătos și echilibrat5.

CAPITOLUL II

PROTECȚIA JURIDICĂ A APEI ÎN DREPTUL INTERN .

II.l.CLASIFICAREA APELOR

Ca resursă naturală esențială desfâșurării tuturor proceselor biologice din natură, apa reprezintă o importanță deosebită pentru, existența vieții și înfaptuirea tuturor activităților umane.

În literatura juridică au fost propuse mai multe criterii de clasificare a apelor, dintre care am ales numai câteva care interesează sub aspectul problematicii pe care o abordăm.

Astfel din punct de vedere al administrării lor, apele se împart în:

– ape internaționale

– ape teritoriale

– ape naționale

Apele internaționale sunt cele cu privire la care statul nostru este riveran cu alte state, cele care intră sau trec prin granițele lării, precum și cele cu privire la care interesele unor state străine au fost recunoscute prin tratate și convenții internaționale.

Apele teritoriale (maritime interioare) sunt cele cuprinse în porțiunea de la țărmul țării noastre spre larg, a căror întindere și delemitare se stabilesc prin lege. Apele teritoriale din România împreună cu solul și subsolul acoperit de ele, precum și spațiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul țării, statul român exercitându-și suveranitatea asupra lor, în baza legilor naționale.

Apele naționale sunt: fluviile, râurile, canalurile și lacurile navigabile interioare, precum și apele fluviilor și râurilor de frontieră stabilite prin tratate, acorduri și convenții internaționale.

Un al doilea criteriu de clasificare a apelor este după așezarea lor. Distingem astfel ape de suprafață și ape subterane.

Apele de suprafață sunt în cantitate mare și sunt folosite mai ales de marile colectivități. Dar, având debite variabile se preconizează folosirea lacurilor de acumulare unde se adună apa și unde suferă și un fenomen de autopurificare (se limpezește). Dar, nefiind în nici un fel protejată este considerată apriori poluată; de aceea este interzis a folosi apa de suprafață, ca atare trebuie purificată (tratată) înainte de a fi distribuită populației1.

Apele subterane au o calitate foarte bună, căci se păstrează prin sol, dar este în general în cantitate foarte mică, și nu poate servi la aprovizionarea cu apă decât pentru micile colectivități; în plus are o foarte mică capacitate de autopurificare .

Desigur omul se poate aproviziona cu apă din toate formele sub care se găsește apa în natură, dar apa atmosferică și chiar meteorică nu sunt utilizate pentru aprovizionarea cu apă decât în mod excepponal (Sahara, Arabia). De cele mai multe ori se folosește apa subterană și cea de suprafață.

Apa în natură se află într-un circuit permanent. Astfel apa râurilor, mărilor și oceanelor se evaporă dând naștere apei atmosferice (vapori de apă din aer). Aceasta circulă fiind purtată prin aer până când ajunge într-o zonă mai rece unde se condensează și cade la suprafala solului sub formă de apă meteorică (ploaie, zăpadă). Ajunsă pe sol apa meteorică dacă întâlnește un strat permeabil îl străpunge până ajunge la unul impermeabil și formează apa subterană. Dacă întâlește un strat impermeabil rămâne la suprafață unde împreună cu apa subterană ajunsă la suprafața formează apa de suprafață.

După destinația lor economică concretă apele sunt de folosință generală ape, destinate agriculturii și ape cu destinație specială.

În prima categorie intră apele destinate, în principal, satisfacerii nevoilor populației, când apa apare ca obiect de consumație individuală; în cea de-a doua categorie, intră apele folosite, în principal, pentru irigații2. Apa apare ca obiect al muncii.

Apele cu destinație specială sunt cele utilizate pentru navigație, plutărit, producerea energiei electrice, pescuit, etc., apa fiind mijloc de producție.

În general, apele au mai multe destinații în același timp.

Din punct de vedere al reglementării pescuitului și al reglementării fondului piscicol, apele naționale și cele teritoriale ale Mării Negre servesc pentru înmulțirea, creșterea și pescuitul peștelui, a mamiferelor acvatice, a crustaceelor, etc.; precum și pentru recoltarea altor produse acvatice și se împart în bazine piscicole.

Sunt considerate bazine piscicole următoarele: apele naționale curgătoare și stătătoare de pe întreg teritoriul țării, inclusiv apele maritime (curgătoare) interioare și terenurile acoperite de ape ca urmare a îndiguirilor sau barărilor de văi- heleștee, iazuri, lacuri de acumulare – care servesc sau oferă condiții pentru creșterea, înmulțirea și pescuitul peștelui, crustaceelor sau altor animale(agricole) acvatice.

De asemeni, sunt considerate ca facând parte temporar din bazinele piscicole, apele de pe zonele inundabile pe perioada până la retragerea viiturilor, dacă oferă condițiile arătate mai sus.

La rândul lor bazinele piscicole se împart, în bazine amenajate (heleștee, iazuri, lacuri de acumulare) și bazine naturale3.

II.2. ADMINISTRAREA ȘI GOSPODĂRIREA APELOR ÎN ROMÂNIA

Pentru administrarea resurselor de apă, Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului are, printre altele potrivit articolului 4 din Hotărârea de Guvern nr. 264/1991 următoarele atribuții:

elaborează strategia organizării la nivel național, a gospodăririi apelor, în scopul satisfacerii cerințelor de apă ale populației și agenților economici asigurând folosirea rațională a resurselor de apă, protecția împotriva epuizării și poluării acestora, precum și apărarea terenurilor de efectele distructive ale apelor.

acționeză pentru amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, pentru valorificarea unor noi resurse de apă în concordanță cu dezvoltarea economico-socială a țării, asigurând corelarea lucrărilor de alimentări cu apă, apărarea împotriva efectelor distructive ale apelor hidroenergetice, de irigații, piscicultură, navigație sau alte folosințe.

coordonează întocmirea planurilor și schemelor cadru de amenajare a bazinelor hidrografice.

avizează și autorizează lucrările ce se execută sau sunt în exploatare pe apă sau în legătură cu apele.

organizeză și execută ținerea la zi a cadastrului general al apelor țării și a avidenței drepturilor de folosire calitativă și cantitativă a apelor.

stabilește organizarea activităților de hidrometeorologie și a sistemului de informare, prognoză și avertizare asupra fenomenelor hidrometeorologice periculoase.

aprobă utilizarea fondului apelor, constituit conform prevederilor legale.

Ministerul Mediului are în subordine mai multe unități specializate, agenții pentru supravegherea și protecția mediului ( în teritoriu ), Administrația rezervației biosferei "Delta Dunării", Oficiul de informare și documentare Institutul de cercetări pentru ingineria mediului București, Institutul român de cercetări marine Constanța (care sunt instituții publice) cu atribuții printre altele, și în domeniul protecției apelor (art. 9 din Hotărârea Guvernului 264/1991 ).

Potrivit articolului 10 din aceeași hotărâre Administrația rezerva apei biosferei "Delta Dunării" are, printre altele, și sarcina coordonării lucrărilor hidrotehnice pentru asigurarea unei mai bune circulații pe canale, ghioluri și lacuri, cât și pentru împiedicarea fenomenelor de eroziune a platformei marine, înființarea unităților de orice fel – publice, particulare sau mixte-, care ar urma să-și desfâșoare activitatea în Delta Dunării, se face numai după obținerea autorizației prealabile de la guvernatorul rezervației.

Gospodărirea apelor cu diferite destinații se realizează sub îndrumarea și controlul organelor teritoriale de specialitate de către diferiți beneficiari ai folosinței apelor, ale căror drepturi și obligații sunt expres prevăzute de lege.

În Hotărârea Guvernului 196/1991 se arată că Regia Autonomă a apelor "Apele Române" are ca scop aplicarea strategiei naționale în domeniul gospodăririi apelor, cu excepția apelor minerale, termominerale, de uz alimentar, destinate utilizării fizico-terapeutice și altor scopuri, acționând cunoașterea resurselor de apă, folosirea rațională, protecția lor împotriva epuizării și degradării, precum și pentru prevenirea efectelor distructive ale apelor în condiții de eficiență economică și de protecție socială.

Obiectul de activitate al Regiei Autonome îl constituie, printre altele gestionarea resurselor de apă, administrarea și exploatarea albiilor minore, a lucrărilor de gospodărire a apelor precum și asigurarea aplicării legislaliei pentru folosirea și protecția resurselor de apă.

Administrarea și gestionarea anumitor ape subterane se realizează de către Regia Autonomă a Apelor Minerale, înființată prin Hotărârea Guvernului nr.1035/1990, care are ca obiect principal de activitate:

gestionarea fondului hidromineral al statului

întreținerea surselor de apă minerală

exercitarea de intervenții la surse și captări

protecția zăcămintelor hidrominerale

urmărirea și administrarea întregului fond hidromineral din România, în scopul evitării unor fenomene de poluare și degradare

punerea în valoare de noi zăcăminte de ape minerale

Toate lucrările care se fac pe ape sau în legătură cu apele, trebuie să asigure în același timp și protecția solului. În acest sens Legea nr.18/1991 prevede în articolul 60, că lucrările de regularizare a scurgerii apelor pe versanți și de corectare a torenților, care servesc la apărarea și consemnarea lucrărilor de irigații, îndiguiri, desecări, a lacurilor de acumulare ori a altor lucrări hidrotehnice, căi de comunicații, obiective economice și sociale se vor executa concomitent cu lucrările de bază de protecție și ameliorare a solurilor.

În interesul lucrărilor de corectare a torenților și de gospodărire a apelor, statul poate face schimburi echivalente de terenuri cu proprietarii din perimetrul de ameliorare, când pe terenul acestora urmează să se desfășoare lucrări de ameliorare cu caracter permanent. Schimbul se face numai cu acordul proprietarilor, prin act autentic, înregistrat în documentele de cadastru financiar.

II.3. PROTECȚIA CANTITATIVĂ ȘI CALITATIVĂ A APELOR

România este plasată pe un continent sărac în ape dulci utilizabile și în mod normal, penuria continentului se reflectă și asupra ei.

Din punct de vedere cantitativ, volumul total al apelor interne de suprafață este în medie de 37 miliarde mc. anual.

Din acest debit total anual al râurilor în regim natural (neamenajat) doar 5 miliarde mc. apă pot fi utilizate, iar distribuția în timpul anului a acestui volum este și ea inegală.

Rezerva de apă subterană este de 8 miliarde mc. din care, numai 4-4,5 miliarde mc. pot constitui surse de alimentare cu apă.

În anul 1990 cerința de apă a depășit deja rezervele noastre.

Potrivit articolului 135 aliniatul 4 din constituție, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public plajele, mare teritorială împreună cu resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietății publice, fiind în principiu inalienabile.

În conformitate cu articolul 5 din Legea fondului funciar nr. 18i1991 apațlin domeniului public, printre altele, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și ale mării teritoriale, țărmurile Mării Negre inclusiv plajele.

Din aceste texte rezultă că alte ape care nu sunt expres prevăzute a fi de uz sau interes public, pot aparține atât în proprietate domenială cât și în proprietatea persoanelor fizice și juridice.

Astfel potrivit art.7 din Regulamentul de organizare și funcționare a Regiei Autonome "Apele Române", regia are în proprietate 295,5 mii hectare teren cu ape(conform înregistrării în evidențele de cadastru funciar la data de 1 ianuarie 1990, cu toate drepturile și obligațiile ce decurg din acestea). În art. 9 din același regulament se precizează că regia autonomă e proprietara bunurilor din patrimoniul său, iar în exercitarea dreptului de proprietate posedă, folosește și răspunde atât de aceste bunuri, cât și de uzufrucul lor, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită comform principiului specialității persoanei juridice.

Legea nr.13711995 supune protecției, ca resursă pentru aprovizionarea populației și satisfacerea celoalte nevoi ale economiei naționale, precum și ca mediu de viață acvatică, apele de suprafată și cele maritime interioare, apele subterane și cele ale mării teritoriale(art.ll alin1), albiile cuvetelor și malurile apelor de suprafață. falezele și plaja mării, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, platoul continental și lucrările existente sau care se construiesc pe ape sau în legătură cu acestea.

În legătură cu aceste texte trebuie să facem următoarele observații:

în primul rând nu sunt prevăzute și unele zone umede aferente acestora și care, de asemena, sunt supuse protecliei

în al doilea rind actuala lege tratează separat protecția apei, protecția biocenezelor acvatice, deși pentru o viziune unitară, ar fi trebuit tratată împreună

Protecția juridică a apelor se realizează sub două aspecte:

– cantitativ

– calitativ

Protecția cantitativă poate fi numită și protecția rezervelor de apă. Desigur, cele două aspecte nu pot fi separate total și, mai ales izolate; rezultate bune se pot obține numai prin măsuri complexe.

Importanța primordială în protecția apelor o are gospodărirea rațională a acestora. Principalul lucru este ca apele existente să fie economic gospodărite. Legea 137/95 privind protecția mediului înconjurător stabilește unele reguli cu privire la protecția apelor. Astfel în art. 11 din această lege se prevede că sunt supuse potecției prin lege, cam resurse pentru aprovizionarea și satisfacerea celolaltor nevoi economice, precum și ca mediu de viață acvatică, apele de suprafață și subterane, apele maritime interioare și ale mării teritoriale. Această protecție a apelor nu poate fi separată de protecția albiilor, cuvetelor și malurilor apelor de suprafață, falezei și plajei mării, fundului apelor maritime interioare și al mării teritoriale, platoului continental precum și a lucrărilor existente care se construiesc pe ape sau în legătură cu aceastea.

În conformitate cu legea 137/1995 (art. 35) " protecția apelor de suprafață și subterane și a ecosistemelor acvatice are ca obiect menținerea și ameliorarea calității și productivității naturale, a acestora, în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului, sănătății umane și bunurilor materiale.

În legea 137/1995 se mai arată că " apele fac parte integrantă din domeniul public" și se consideră ca fiind acțiuni de interes general, ridicându-se la rang de principiu, protecția, punerea în valoare și dezvoltarea durabilă a resurselor de apă, precum și interzicerea poluării în orice mod a acestora1.

În vederea protejării din punct de vedere cantitativ a apelor țării, conform reglementărilor cuprinse în Hotărârea Guvernuluui nr.10901/1990, organele puterii centrale și locale, agenții economici, alte persoane juridice, au obligația de a lua măsuri pentru reducerea cerințelor și respectiv consumului de apă, prin creșterea gradului de recirculare a apei sau folosire repetată a apei, precum și pentru evitarea pierderilor de apă, prin întreținerea corespunzătoare a instalațiilor, instituind în același scop controlul permanent al folosirii apei în procesele de producție.

În acest scop, se stabilește obligația primăriilor și Prefecturii Municipiului București de a lua măsuri pentru reducerea treptată a volumului de apă potabilă livrată unităților economice în scop industrial, care nu necesită apă de această calitate.

Cei ce folosesc apa au îndatorirea de a lua măsuri de dotare cu mijloace de măsurare a debitelor de apă captate folosite și evacuate.

Toți agenții economici care evacuează ape uzate în cursuri de apă fără stații de epurare sau cu stații cu capacitate redusă au obligația de a promova și asigura execuția lucrărilor pentru instalații de epurare a apelor uzate. Aceste lucrări se autorizează de Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului. Pe lângă epurarea corespunzătoare a apelor uzate se va urmări și asigurarea recuperării din aceste ape a substanțelor utile, precum și valorificarea energetică ca îngrășământ a nă,olurilor și deșeurilor industriale2.

Concentrațiile limită admsibile ale principalelor categorii de substanțe poluante se stabilesc prin lege.

Dacă poluarea apelor amenință sănătatea populației ori produce pagube economiei naționale, Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului poate dispune retragerea autorizației și oprirea funcționării unității sau instalației, care poluarea apei, până la înlăturarea cauzei sau cauzelor respective.

Împreună cu protecția cantitativă, calitatea și puritatea apei, reprezintă o cerință de interes național cu implicații în toate domeniile vieții social-economice.

În acest scop se interzic evacuarea, aruncarea sau injectarea îm apele de suprafață, subterane sau maritime, de ape reziduale, deșeuri sau produse de orice fel, care pot schimba caracteristicile apei, evacuarea apelor tratate sau epurate în apele stătătoare, depozitarea pe rnalurile sau în albiile cursurilor de apă sau a lacurilor, de gunoaie ori deșeuri industriale, de orice fel, folosirea de îngrășăminte chimice sau pesticide la distanțe mai mici de 300 metri față de malurile cursurilor de apă și a lacurilor3.

Pentru protejarea și folosirea izvoarelor, organele de gospodărire a apelor, organele locale ale administrației publice, persoanele fizice și jurudice au obligația să execute lucrările de amenajare, curățire, întreținere și decolmatare, precum și a celor necesare în vederea protecției împotriva poluării.

Pentru protejarea apelor și a ecosistemelor acvatice obligațiile persoanelor fizice și juridice conform art. 39 din Legea 137/1995, sunt următoarele:

să ceară acordul și/sau autorizația de mediu pentru activitățile prevăzute în anexa 2 la prezenta lege; sunt exceptate de la autorizare puțurile la adâncimi până la 50 m pentru satisfacerea cerințelor gospodăriilor individuale.

să respecte standardele de emisie și de calitate a apelor, prevederile din acord și din autorizație și să pună la dispoziția laboratoarelor autorizate, la termenele stabilite, probele de apă pentru analize.

să nu arunce și să depoziteze pe maluri, în albiile râurilor și-n zonele umede deșeurile orice fel și să nu introducă în acestea explozibile, tensiune electrică, narcotice sau alte substanțe periculoase.

să nu spele în apele naturale autovehicole, utilaje și ambalaje care au în conținut uleiuri, combustibili lichizi, lubrefianți, substanțe periculoase sau pesticide.

să execute toate lucrările de refacere a resurselor naturale, de asigurare a migrării faunei acvatice și de ameliorare a calității apei, prevăzute cu termen în acord și autorizația de mediu și să monitorizeze zona de impact.

să se doteze în cazul deținerii de nave , platforme plutitoare sau foraje marine cu instalații de stocare sau tratare a deșeurilor, instalații de epurare a apelor uzate și racorduri de descărcare a acestora în instalații de mal sau plutitoare.

să amenajeze porturile cu instalații de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare a deșeurilor petroliere, menajere sau de altă natură, stocate pe navele fluviale și maritime, și să constituie echipe de intervenție în caz de poluare accidentală a apelor sau a zonelor de coastă.

să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale și să nu arunce de pe acestea nici un fel de deșeuri.

Normele de calitate a apelor se aprobă, prin standarde, la propunerea

Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului. Cele privind calitatea apei potabile se aprobă la propunerea Ministerului Sănătății.

Autoritatea centrală pentru protecția mediului elaborează, în scopul protecliei apelor și a ecosistemelor acvatice, inclusiv a populației umane în cazul poluării accidentale și transfrontiere, norrne tehnice, standarde de calitate a apelor, standarde de emisii, cerințe de evacuare, epurare a apelor uzate și limitarea de evacuări de efluenți în ape, pecum și procedura de autorizare pentru exploatarea surselor de apă și a ecosistemelor acvatice, realizarea construcțiilor hidrotehnice, pentru lucrările de îndiguire și regularizare a cursurilor de apă, de irigații de desecare-drenaj4.

Astfel, reglemetările Legii protecției mediului înconjurător se completează cu cele cuprinse în Legea apelor și alte acte normative cu caracter special.

Așadar, Legea Apelor, prevede și o serie de restricții cum sunt:

interzicerea punerii în funcțiune de obiective economice noi sau dezvoltarea celor existete

darea în funcțiune de noi ansambluri de locuințe

introducerea la obiectivele economice existente de tehnologii de producție modificate care măresc gradul de marcare a apelor uzate, fără punerea în funcțiune a rețelelor de canalizare și a instalațiilor de epurare ori fară realizarea altor măsuri și lucrări care să asigure pentru apele uzate evacuate respectarea prevederilor impuse prin autorizația de gospodărire a apelor

aruncarea sau introducerea în orice mod, în albiile cursurilor de apă, în cuvetele lacurilor sau bălților, în Marea Neagră și în zonele umede, precum și depozitarea pe malurile acestora, a deșeurilor de orice fel

depozitarea în albia majoră a materialelor sau deșeurilor radioactive5

De asemenea o serie de obligații specifice sunt prevăzute în legătură cu folosirea rațională și protejarea calității resuselor de apă, de către diferiți utilizatori. În art. 37din Lg. 137/1995 se prevede " Controlul respectării reglementărilor de protecție a apelor și a ecosistemelor acvatice este organizat și exercitat de către autoritățile de mediu, de ape, de sănătate și alte autorități, potrivit competențelor legale.

Constituind o resursă naturală cu anume valoare economică în toate formele sale de utilizare, conservarea, refolosirea, economisirea apei sunt asigurate prin aplicarea de stimuli economici, mai ales pentru cei ce manifestă o preocupare constantă în protejarea calității și cantității apei, cât și prin aplicarea de penalități celor ce risipesc sau poluează resursele de apă.

Mecanismul economic specific gspodăririi calitative și cantitative a apelor, include sistemul de plăți, bonificații și penalități, ca parte a modului de finanțare a dezvoltării domeniului și de asigurare a funcționării pe principii economice a Regiei Autonome "Apele Române"6.

Răspunderea pentru incălcarea normelor de protecție a mediului reprezintă un atribut absolut necesar, în cazul nerespectării principiilor precauției și al prevenirii , principii care joacă un rol excepțional în abordarea juridică a impedimentelor care pot aduce prejudicii mediului înconjurător.

Răspunderea juridică "clasică", cu formele ei cunoscute (răspunderea civilă, administrativă și penală) și care reprezintă, desigur, dreptul comun, devine insuficientă și inadecvată, în cazul încălcării normelor de protecție a mediului și atingerilor aduse mediului(având ca rezultat cauzarea unui prejudiciu economic).

Astfel, apare necesară o amenajare juridică a răspunderii, proprie în acest domeniu, care să aibă în vedere specificitatea, categoriile răspunderii rămânând în esență aceleași.

În legea 137/1995 s-a instituit astfel, principiul conform căruia "poluatorul plătește". Principiul este de curând consacrat în legea privind protecția mediului înconjurător, în art. 3 lit.d . Această consacrare legală, laconică ascunde, totuși, probleme economice și juridice complexe.

După Michel Prieur7, într-o accepțiune mai largă, acest principiu urmărește imputarea în sarcina poluatorului a costului social al poluării pe care el o provoacă. Însă, acest lucru va trebui să conducă la antrenarea unui mecanism de răspundere pentru prejudiciul provocat, care să acopere toate efectele negative ale poluării nu numai cât privește bunurile personale, ci și mediul însuși. În termeni economici, acest principiu s-ar putea traduce prin "internalizarea " cheltuielilor externe (teoria externalizărilor).

II.4. ATRIBUȚII ȘI COMPETENȚE ALE ORGANELOR DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ ȘI DE SPECIALITATE

Protecția și îmbunătățirea mediului constituie o problemă de interes public, de interes național dar totodată și de interes local. Este, deci, de la sine înțeles că întreaga activitate de depoluare , prevenire, reparare a prejudiciilor cauzate de poluare și îmbunătățirea condițiilor de dezvoltare a mediului este organizată sau coordonată prin stat. Sistemul organelor la care ne referim cuprinde următoarele structuri principale:

Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului este autoritatea centrală de stat care organizează cadrul instituțional, dezvoltă, îndrumă și perfecționează activitatea de protecție a mediului la scară națională.

Activitatea acestui minister se integrează în eforturile generale pe care le depune societate noastră pentru asigurarea unei dezvoltări economice și sociale durabile precum și pentru îmbunătățirea calității vieții1. Acest organ central de stat organizează și fundamentează măsurile de protecție și conservare a resurselor naturale, de gospodărire rațională a acestora, în acord cu cerințele de ameliorare a stării de calitate a mediului, de menținere a diversității biologice și a echilibrului ecologic.

In vederea realizării sarcinii ce-i revin ministerul este chemat să colaboreze cu alte ministere, și cu alte organe centrale, având dreptul de a solicita acestora documentații, informațiile necesare.

Înainte de 1989 coordonarea activității de protecție a mediului era realizată de " Consiliul Nalional pentru Protecția Mediului Înconjurător" care era organ central de specialitate, subordonat Consiliului de Miniștri, și care analiza rezultatele acțiunilor întreprinse pentru protecția mediului și prezenta Consiliului de Miniștri propuneri cu privire la direcțiile principale, măsuri de îmbunătățire a activităților corespunzătoare. Însă după 1989 autoritatea centrală pentru protecția mediului înconjurător este Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecței Mediului.

În legea 137/1995 (art. 64) sunt stabilite atribuții și răspunderi ale autorităților pentru protecția mediului:

elaborează și promovează strategia națională de mediu pentru dezvoltarea durabilă în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a prezentei legi

elaborează recomandările pentru strategiile sectoriale și politica de mediu, stabilind termene în concordanță cu etapele parcurse în tranziția către economia de piață, precum și planificarea de mediu corelată cu cea a amenjării teritoriului și de urbanism, restaurarea și reconstrucția ecologică în scopul asigurării strategiei naționale de mediu

crează cadrul organizatoric care să permită accesul la informații și participarea la deciziile privind mediul – politici, reglementări, proceduri de autorizare, planuri de dezvoltare a teritoriului și urbanism – pentru celelalte autorități ale administrației publice, centrale și locale, a organizațiilor neguvernamentale și populației

iniliază proiecte de legi, norme tehnice, reglementări proceduri și directive în concordanță cu standardele internaționale, avizează norme și alte reglementări elaborate de alte ministere și departamente privitoare la activități cu impact negativ asupra mediului și controlează aplicarea acestora

Poiectele de legi speciale, vor fi inițiate în termen de până la 1 an, de la intrarea în vigoare a prezentei legi, cu excepția cazurilor când este altfel prevăzut de prezenta lege.

organizează sistemul național de monitorizare de fond și de impact, pentru toți factorii de mediu și sistemul de inspecție privind mediul, în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentei legi

crează cadrul instituțional-administrativ, pentru identificarea și promovarea programelor de cercetare, pentru formarea și instruirea unui personal calificat pentru supraveghere, analiză, evaluare și control a mediului și atestă acest personal

numește comisii de experți când este cazul, pentru revizuirea bilanțului de mediu; autorizează laboratoarele proprii pentru controlul calității mediului, al substanțelor și deșeurilor periculoase, al pesticidelor și indică tipurile de analiză cerute și laboratoarele de referință

elaboreză și implementeză programe; elaboreză materiale educative privind importanța protecției mediului

urmărește aplicarea programlui și a măsurilor pentru respectarea convențiilor internaționale la care România este parte pe linie de mediu

urmărește și analizează aplicarea prezentei legi și întocmește anual

rapoarte privind starea mediului, pe care le prezintă Guvernului; rapoartele se publică

colaboreză cu organizații și autorități similare din alte țări și reprezintă Guvernul în relațiile internaționale pe linie de protecție a mediului

propune Guvernului reduceri sau scutiri de taxe, impozite precum și alte facilități fiscale pentru titularii activităților care înlocuiesc substanțele periculoase în procesul de fabricație sau investesc în procese tehnologice și produse care reduc impactul sau riscul negativ asupra mediului, ca și pentru cei care realizează măsurile speciale de protecție, conservare și reconstrucție ecologică, stabilite de autoritatea centrală pentru protecția mediului

aplică sancțiuni titularilor activităților pentru neconformare

publică directive și îndrumă celelalte ministere și departamente, agenții economici, persoane fizice și juridice, în scopul diminuării efectelor negative, ale activităților economice asupra mediului și încurajării tehnicilor și tehnologiilor adecvate pentru mediu

pune la dispoziția celor interesați date centralizate privind starea de mediu, programele și politica centrală de protecție a mediului

se consultă periodic cu reprezentenții organizaților neguvernamentale și cu alți reprezentanți ai societății civile pentru stabilirea strategiei generale de mediu și luarea deciziilor în cazuri ce pot afecta mediul

pregătește în colaborare cu Ministerul Finanțelor, aplicarea de noi instrumente financiare care favorizează protecția și îmbunătățirea factorilor de mediu, în conformitate cu cele aplicate în plan internațional

organizează corpul de control ecologic, în termen de doi ani de la promulgarea prezentei legi

în situații speciale, constatate pe baza datelor obținute din supravegherea mediului, autoritatea centrală de mediu are împuternicirea de a declara, cu informarea Guvernului ; zone de risc înalt de poluare în anumite regiuni ale țării și obligația de a elabora, îrnpreună cu alte instituții centrale și autoritățile locale, programe speciale pentru înlăturarea riscului survenit în aceste zone. După eliminarea factorilor de risc înalt de poluare, pe baza noilor date rezultate din supravegherea evoluței stării mediului, zona respectivă este declarată reintrată în normalitate

În capitolul V din Regulamentul de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase și accidentelor la construcții hidrotehnice pentru Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecliei Mediului sunt stabilite a serie de atribuții specifice, dintre care cele mai semnificative sunt:

– stabilește la nivel național strategia apărării de inundații și fenomene rneteorologice periculoase, a organizării și desfășurării sistemului de informare, prognoză, avertizare și alarmare asupra fenomenelor hidrometeorologice periculoase și a sistemului de avertizare în caz de accidente la construcțiile hidrotehnice

– coordonează activitatea de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, urmărește modul de informare, date și prognoze hidrologice și meteorologice a factorilor interesați

– inițiază elaborarea sau modificarea de acte normative în domeniile apărării de inundație, fenomene meteorologice periculoase și accidente la construcțiile tehnice în domeniul hidrotehnic, precum și reglementări în aplicarea acestora, controlează modul în care sunt respectate prevederile legale în domeniu

– asigură aplicarea acordurilor bilaterale și multilaterale în domeniul la care se referă regulamentul și altele

Ministerul (Mediului) Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului are în subordine mai multe unități și anume: 40 de agenți pentru supravegherea și protecția mediului pe județe.

Administrația rezervației biosferei "Delta Dunării"

Oficiul de informare și documentare

Institutul de cecetări pentru ingineria mediului București

Institutul român de cercetări Marine Constanla

Toate aceste instituții sunt publice, cu personalitate juridică, finalate de la bugetul administrației de stat. Ministerul coordonează activitatea Comisiei pentru inundații, fenomene meteorologice periculoase și accidente la construcții hidrotehnice, Comisiei naționale pentru evaluarea trofeelor cinegetice, Comitetului național român al marilor baraje, Comitetul național român pentru programul hidrologic internațional al U.N.E.S.C.O..

Agențiile pentru protecția mediului îndeplinesc la nivel teritorial atribuțiile și răspunderile autorității centrale pentru protecția mediului căreia i se subordonează și fac raport cu privire la activitățile desfășurate pe perioada anului financiar și aplicării programului de mediu, pe care îl publică în presa locală (art.65 din Lg.137/1995).

Pentru exercitarea funcțiilor sale, autoritatea centrală pentru protecția mediului solicită informațiile necesare ministerelor, autorităților administrației publice locale , persoanelor fizice și juridice cu privire la precederile art. 64 lit. a), b), d), e), f), h), i), j), 1), p), r) și t); și de asemenea va numi inspectorii șefi și acreditează inspectorii la nivel local (art. 66).

Inspectorii, numiți de autoritatea centrală pentru protecția mediului pentru a-și exercita atribuțiile, pot intra, în condițiile legii, cu autorizația autorităților de mediu, oricând și în orice incintă unde se desfășoară o activitate generatoare de impact negativ asupra mediului (art. 67).

Autoritățile administrației publice centrale și locale sunt obligate să comunice autorității centrale în speță M.A.P.P.M. respectiv agențiilor teritoriale, toate informațiile solicitate la art.66 și să se aplice prevederile prezentei legi (art.68). Autoritățile administrației publice centrale au următoarele obligații:

să asigure în structura lor organizatorică compartimente cu atribuții în protecția mediulu, încadrate cu personal de specialitate

să dezvolte, cu sprijinul autorității centrale pentru protecția mediului, programe de restructurare în acord cu strategia națională pentru mediu și politicile de mediu și să asiste pe agenții economici din subordine la implementarea programelor pentru conformare

să elaboreze norme și reglementări specifice domeniului de activitate pe linia protecției mediului și să le înainteze pentru avizare autorităților centrale pentru protecția mediului

să semnaleze în care unele prevederi pot împiedica una dintre autorități să acționeze eficient pentru protecția mediului și, totodată să arate progresul făcut prin aplicarea prezentei legi (art. 69)

Atribuțiile Ministerului Sănătății cuprinse la protecția mediului înconjurător sunt specificate în art. 70 din prezenta lege:

supraveghează evoluția stării de sănătate a populației în raport cu calitatea mediului

controlează calitatea apei și produselor alimentare

elaborează în colaborare cu autoritatea centrală pentru protecția mediului norme de igienă a mediului și controlează respectarea acestora

raportează periodic despre influența mediului asupra sănătății populaliei și elaborează cu autoritatea centrală pentru proteclia mediului în stabilirea și aplicarea măsurilor privind ameliorarea calității mediului și a vieții oamenilor. Rapoartele se publică anual.

colaborează cu celelalte ministere cu rețea sanitară proprie în vederea cunoșterii exacte a stării de sănătate a populației și de protecție a mediului din domeniile lor de activitate

Autoritatea administrației publice locale are următoarele atribuții stabilite în art. 76 din prezenta lege:

supraveghează aplicarea prevederilor din planurile de urbanism și amenajarea teritoriului în acord cu planificarea de mediu

supraveghează pe agenți econornici din subordine pentru prevenirea eliminării accidentale de poluanți, sau depozitării necontrolate de deșeuri și dezvoltă sisteme de colectare a deșeurilor refolosibile

adoptă programe pentru dezvoltarea rețelelor de canalizare, de colectare a apelor fluviale, de aprovizionare cu apă potabilă, pentru spații de epurare a apelor uzate ale localităților, precum și pentru transportul în comun

asigură servicii cu specialiști în ecologia urbană și protecția mediului și colaborează în acest scop cu autoritățile competente pentru protecția mediului

promovează o atitudine corespunzătoare a comunităților în legătură cu importanța protecției mediului

De asemenea este important să menționăm și obligațiile fiecărui cetățean sau persoană juridică în legătură cu protecția mediului înconjurător. Aceste obligați sunt menționate în art.79 din legea cadru:

solicită autorităților pentru protecția mediului acord și/sau autorizație de mediu după caz, potrivit prezentei legi

asistă persoanele împuternicite cu inspecția, punându-le la dispoziție evidența măsurătorilor proprii, toate documentele relevante și le faciliteză controlul activităților și prelevarea de probe

se supun ordinului de încetare temporară sau definitivă a activității

suportă costul pentru înlăturarea prejudiciului și înlătură urmârile produse de acesta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului

asigură sisteme proprii de supraveghere a instalațiilor și proceselor tehnologice și pentru analiza și controlul poluanților pe raza de incidență a acivităților desfășurate și evidența rezultatelor, în scopul prevenirii și evitării riscurilor tehnologice și eliberărilor accidentale de poluanți în mediu și raportează lunar rezulatele supravegherii mediului autorității competente pentru protecția mediului

informează autoritățile competente și populația în caz de eliminări de poluanți în mediul înconjurător sau de accident major

restructureză pentru activitățile existente,și propun. la solicitarea autorizației prograrne pentru conformare, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi

adoptă soluții adecvate pentru mediu la propunerea proiectelor sau activităților noi, precum și pentru modificarea celor existente

nu degradează mediul natural sau amenajat prin depozitări necontrolate de deșeuri de orice fel

CAPITOLUL III PROTECȚIA CURSURILOR DE APĂ ȘI

A LACURILOR INTERNAȚIONALE ,

III.l. Noțiuni generale

În cadrul strategiilor contemporane referitoare la protecția sistemelor naturale și a biosferei, pe prim plan, trebuie să stea, concomitent cu dezvoltarea mișcării internaționale de ocrotire a naturii, măsurile adoptate pe plan local de fiecare națiune.

Ocrotirea unor suprafețe reprezentative ale biosferei care să nu fi suferit prea mult de pe urma impactelor umane, este legat în mod deosebit de generațiile din ultima sută de ani, întrucât abia de la revoluția tehnică și științifică din secolul trecut, acțiunile umana în ambianță, au ajuns atât de intense, încât au reușit să aducă grave perturbări în mediu.

Ideea ocrotirii naturii este însă mult mai veche decât explozia ei din cea de-a doua jumătate a secolului trecut. În germene, ea poate fi sesizată încă din antichitate în unele principii filosofice, dar și religioase, profesate de reprezentații luminați ai diferitelor culturi din Asia și Europa1. Astfel în anul 242 î.c. în Asia împăratul indian Asoka a dispus pe bază de lege, protecția peștilor, animalelor terestre și a pădurilor. În imperiul ce-l stăpânea a înființat așa numitele "Abhaya-rana" teritorii care pot fi integral asemănate cu actualele rezervații. Aproape după un mileniu și jumătate tot în Asia hanul mongol Kibilay, pe imensul teritoriu ce-l stăpânea de la Oceanul Pacific până la Marea Neagră, a interzis vânarea păsărilor și mamiferelor în perioada de reproducere.

Preocupări pentru ocrotirea naturii și a viețuitoarelor au existat încă din antichitate și în Europa. Astfel pe teritoriul Imperiului Roman, Caius Secundus menționează la lucrarea sa "Naturalis historia " o lege care prevede pedeapsa capitală pentru cel care omoară o barză (pasăre ce era ocrotită pentru că omora șerpii veninoși).

Însă prima lege cu caracter științific vizând organizarea teritorială a protecției mediului înconjurător, aparține lui Napoleon I care, în anul 1810 prin decret imperial reglementa implantarea industriilor după gradul lor de toxicitate2.

Cu toate acestea, numai în a doua jumătate a secolului XIX opinia publică și-a dat seama de necesitatea creării unor rezervații în diferite regiuni ale globului în folosul exclusiv al viețuitoarelor sălbatice și protejarea elementelor de mediu.

Evoluția profundă și rapidă a demersurilor pentru conservarea naturii, din vremurile noastre, necesită nu numai o strategie și o tactică originală, ci și noi structuri ale instituțiilor de protecție a naturii. Fiecare țară trebuie să acționeze în direcția rezolvării propriilor sale probleme ecologice în spiritul legislației și a tradițiilor organizatorice proprii și a unei depline suveranități naționale.

Adaptarea legislaliei la cerințele protecției mediului înconjurător, interferează pe o arie tot mai largă problemele juridice și cele ecologice3. Intervenția puterii de stat s-a dovedit cu atât mai oportună cu cât în multe

cazuri s-a ivit necesitatea unor acțiuni internaționale care reclamau demersuri diplomatice și convenții între state.

Ocrotirea mediului înconjurător a devenit, în prezent, o problemă recunoscută de majoritatea statelor lumii. Au luat ființă o serie de organizații internaționale: Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii 1948; Fondul Mondial pentru Natură Sălbatică 1961; programul "Omul și biosfera" lansat de U.N.E.S.C.O. în 1970 și altele.

Aspecte variate ale poluării mediului înconjurător au fost examinate în cadrul a mai multor sesiuni ale Organizației Naliunilor Unite, începând cu anul 1968.

Problemele mediului înconjurător constituie astăzi obiectul major al preocupărilor unor organizații specializate a O.N.U..

România în calitate de membră a consiliului de Administrație al Programului Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, a Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii, a Comitetului Internațional pentru Ocrotirea Păsărilor și având un reprezentant pernanent în Comisia Internațională a Parcurilor Nalionale , participă activ la realizarea obligațiilor ce decurg din programele lor. La propunerea României a luat ființă în cadrul Conferinței de la Mamaia(1968), "sub comisia vânatului migrator din răsăritul Europei și Orientul apropiat".

În conformitate cu regulile de la Helsinki, poluarea nu este în sine o utilizare a apelor, ci o alterare a calității lor. Ea reprezintă o "schimbare dăunătoare" în compoziția naturală, în conținutul ori calitatea apelor, produsă prin interveția factorului uman. Așa cum s-a arătat în literatura de speciatitate4 această definiție este prea generală, pentru că nu are în vedere și poluarea provocată de factorul natural și nu este dublată de consecințe juridice, adică de obligativitatea respectării unor limite ale permisibilității, stabilite prin standarde.

Protecția calității apelor pe plan intemațional include o vastă și multilaterală activitate de cooperare și colaborare care în funcție de anumite condiții concrete , îmbracă pe de o parte forma tratatelor bi și multilaterale, sau forma organismelor internaționale speciale.

Deși practica internațională convențională în domeniul utilizării apelor internaționale și în general, cooperarea dintre state a evoluat destul de lent, azi, interesul crescând al statelor de a preveni și diminua poluarea și efectele ei nocive se manifestă cu putere în cadrul organizațiilor internaționale, guvernamentale și neguvernamentale. Putem însă da ca exemplu și instituții specializate ale O.N.U. cum ar fi: F.A.O.; U.N.E.S.C.O.; O.M.N.; O.M.S., și altele, în a câror preocupare stau, printre altele, și aspecte variate ale poluării și protecției apelor.

În același timp, au fost create și organisme internalionale specializate pentru combaterea poluării anumitor fluvii și lacuri, iar în alte situații, statele au încheiat o serie de tratate în vederea reglementării juridice a problemelor puse de contaminarea apelor.

Este important să menționăm că din anul 1911, Institutul de Drept Internațional a dat o rezoluție în care se arată "orice alterare a apei și evacuarea în apă a substanțelor dăunătoare este interzisă".

Cu toate eforturile făcute nu se poate spune că există în dreptul internațional reguli unanim admise și obligații pe plan mondial, cu privire la poluarea apelor. Câteva principii generale sunt însă unanim acceptate, de exemplu principiul indivizibilității bazinului hidrografic de care trebuie legat și principiul bunei vecinătăți.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au încheiat acorduri și convenții cu privire la protecția fluviilor, lacurilor, a florei și faunei, al fondului piscicol, la combaterea poluării, linând seama de factorul care a generat poluarea, precum și în legătură cu combaterea inundațiilor5.

În conformitate cu regulile dela Helsinki care au statuat faptul că poluarea este o alterare a calităților apelor,este mai dificil din punct de vedere juridic să operăm cu ea în domeniul răspunderii internaționale, mai ales când este vorba de sursele moderne de poluare cu efecte cumulative, greu perceptibile, cum sunt cele radioactive .

Pornindu-se de la ideea că preferința pentru una sau alta din folosințele apei trebuie să fie hotărâtă având în vedere consecințele lor susțin conceptul din Proiectul Asociației de Drept Internațional socotind poluarea ca " unul din factorii relevanți în definirea părții redutabile, pe care o deține fiecare stat suveran".

Prin utilizarea conceptului "de utilizare echitabilă și rațională "a unui "bazin de drenaj internațional" un stat- potrivit regulilor de la Helsinki- trebuie să prevină orice creștere a gradului de poluare existentă, pentru a nu se produce prejudicii substanțiale pe teritoriul statului cobazinal.

În concepția Comitetului de elaborare a Regulilor de la Helsinki, o vătămare este substanțială "dacă are drept consecință un impact material sau împiedică folosirea rațională". Articolul X angajează responsabilitatea statului respectiv obligația de a acționa împotriva oricărei poluări ce cauzează un prejudiciu substanțial pe teritoriul statului cobazinal, indiferent dacă poluarea rezultă din activitatea publică a statului însuși, în cadrul ori în afara teritoriului său, ori din conduita părților private, situate în interiorul granițelor proprii.

Totuși un prejudiciu mic va atrage rar responsabilitatea pentru una sau alta din utilizările apei.

Cât privește reducerea poluării existente, dacă un stat nu reușește să ia măsurile ce se impun, lui i se cere prompt să treacă la "negocieri" cu statul lezat în vederea ajungerii la o soluție "echitabilă".

Într-un cadru geografic mai restrâns, Consiliul Europei a adoptat la 6 martie 1968, un document care enunță principiile fundamentale în materie, denumit "Carta Europeană a apei". Azi, ceea ce atunci apăreau ca "linii de avut în viitor", sunt realități necontestate ca: resursele de apă nu sunt inepuizabile; calitatea apei trebuie să fie protejată în funcție de utilizarea ei; apa este un patrimoniu universal; apa nu are frontiere.

Etapa viitoare în evoluția acestor reglementări este marcată în Conferința de la Stokholm, dar care, prin Declarația adoptată nu reglementează explicit protecția apelor continentale împotriva poluării.

Acest tip de protecție cade sub incidența principiului general, referitor la toate genurile de poluare, conform căruia, reziduurile de materii toxice sau alte materii, precum și degajările de căldură sau alte concentrații care prin cantitatea și natura lor pot fi neutralizate de mediu trebuie înlăturate.

Planul de acțiune adoptat de Declarația din Conferința de la Stokholm cuprinde cinci recomandări, conținând prevederi care reglementează cooperarea internațională în domeniul protecției apelor continentale împotriva poluării și protecția resurselor de apă în general.

Un pas înainte, edificator în acest sens îl constituie Conferința Națiunilor Unite asupra apei de la Mar del Plata 1977, care în ce privește punerea în valoare a resurselor de apă "secționate" de frontieră, preconizează examinarea metodelor de care se dispune pentru gestionarea lor, elaborarea programelor în comun, precum și punerea în funcțiune a mecanismelor și instituțiilor necesare pentru amenațarea coordonală a resurselor de apă.

In Documentul Final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa din 15 ianuarie 1989 în principiul 31 se arată că în "scopul protejării și îmbunătățirii resurselor de apă proaspătă și a reducerii semnificative a poluării mărilor și zonelor de coastă, a cursurilor de apă transfrontiere și a lacurilor internaționale de toate sursele de poluare" statele participante vor dezvolta și își vor intensifica eforiurile naționale precum și cooperarea bi și multi-laterală. Ele recomandă elaborarea unor convenții cadru sau a unor convenții specifice pentru protejarea cursurilor de apă transfrontiere și a lacurilor internaționale. Totodată, statele participante se angajează să dezvolte o mai strânsă colaborare și un mai amplu schimb de informații cu privire la problemele legate de substanțele chimice potențial periculoase, inclusiv evaluarea resurselor pentru sănătatea oamenilor și dezvoltarea armonioasă a mediului înconjurător.

Constituția din 1991 a stabilit obligața statului de a asigura refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic ", precum și crearea condițiilor necesare pentru creșterea calitălii vieții". Cu alte cuvinte, principiul fundamental al unui drept la un mediu de calitate.

În plus, noua lege a protecției mediului nr.137/1995 aduce o serie de inovații deosebit de importante, recunoașterea și garantarea unui drept fundamental al cetățeanului la un mediu sănătos, consacrarea unei răspunderi civile obiective pentru daunele ecologice, instituirea unei proceduri de autorizarea sau a unui regim juridic special pentru activitățile potențial periculoase pentru mediu, stabilirea unor instrumente economico-fiscale stimulative pentru ocrotirea naturii(taxe, facilități fiscale, etc.). Desigur această reglementare cadru( reprezentând scheletul unui veritabil Cod la mediului) nu consacră decât o serie de principii, suficiente însă pentru a elabora problematica protecției mediului în condițiile (tranzițției) economiei de piață6.

Căci, problema esențială este că în această perioadă trecerea de la dominația proprietății publice(de stat) la cea a proprietății private, ceea ce implică și stabilirea unui nou tip de raporturi (soluții) proprietate-protecția mediului.

De altfel, Constituția din 1991 a stabilit clar că "Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului…".

Fără îndoială, dreptul românesc al mediului este un drept foarte "tânăr", recent dintr-un îndoit punct de vedere: cel al apariției reglementărilor vizând protecția propriu-zisă a mediului și, respectiv, cel al adaptării lor la principiile economiei de piață. Este vorba de o adevărată renaștere a dreptului mediului, și de aceea de modul cum vor fi elaborate și adoptate, în literatura și spiritul lor, noile acte normative în materie va depinde însăși soarta acestei ramuri de drept și dintr-o perspectivă mai largâ, dezvoltarea durabilă a societății românești.

Portecția mediului a adus unele schimbări și în planul reglementărilor sociale. Interesul general se substituie interesului particular. Finalitatea superioară și transcendentă, protețlia mediului presupune soluții deosebit de complexe. Stăpână și model, natura este fără îndoială, la originea progresului economic sub toate aspectele lui esențiale. Miraculosul său echilibru poate oferi, totodată, un exemplu pentru organizarea societăților mai ales că dezvoltarea trebuie să reconcilieze cu mediul. În același timp, a devenit tot mai evident că protecția patrimoniului și echilibrelor naturale nu poate fi concepută ca o simplă politică de conservare în stare primitivă și de prezervare împotriva degradărilor. Împărțirea sa, reclamă o politică de întreținere, exploatare, gestiune și uneori de amenajare: mediul trebuie să se alăture dezvoltării.

Regula de drept a urmat și ea această această evoluție în timp. Măsurile de conservare și de protecție, apăsute primele, li s-au adăugat altele mai complexe, menite să favorizeze o utilizare rațională a resurselor naturale.

Reconcilierea între mediu, cu toate elementele sale componente, și dezvoltare s-a produs într-un mod aproape spectaculos la nivel mondial, mai ales prin documentele Conferinței de la Rio (iunie 1992), generând și începutul unei schimbări radicale a mentalităților. Iar dreptul nu putea rămâne mai prejos.

Dintr-o asemena perspectivă, eforturile analizei științifice apare deosebit de important. El este chemat mai ales în direcția particularizării acțiunii juridice în compatibilizarea și reconcilierea între protecția mediului și dezvoltare sub semnul dezvoltării durabile7.

Integrarea naturii (cu toate elementele ce o compun) ca valoare juridică proteguită s-a făcut pe calea unor reglementări diverse atât în plan național cât și în plan internațional, în cadrul unui proces îndelungat, desfașurat deopotrivă în toate sferele de activitate în domeniu

III.2. CONVENȚIA DE LA STRASBOURG (1973)

Acest document a fost elaborat de Consiliul Europei după adoptarea și proclamare Cartei Europene a Apei la 6 mai 1968, care coține 12 principii ce trebuie să stea la baza reglementărilor conduitei statelor, față de cursurile de apă, indiferent de folosirea lor.

Documentul semnat în cadrul Convenției de la Strasbourg a purtat denumirea de Proiectul de convenție Europeană asupra protecției cursurilor de apă internaționale împotriva poluării.

Proiectul de Convenției reprezintă pe de o parte, un tratat cadru pentru viitoarele negocieri, iar pe de altă parte, o abordase complexă a prevenirii poluării apelor, conținând obligațiile generale și specifice, propunând respectarea unor norme de calitate și reglementând deversarea în albiile cursurilor de apă internaționale a unor substanțe periculoase.

Potrivit art. 2și 3, fiecare parte contractantă este chemată să ia în legătură cu apele de suprafață de pe teritoriul său, cât și în legătură cu apele internaționale toate măsurile necesare pentru prevenirea" noilor forme de poluare ' precum și pentru "reducerea graduală a poluării existente a apei"1. Pentru realizarea acestor obiective, art. 8 prevede obligația generală a statelor riverane la același curs de apă internațional de a coopera2.

Cooperarea presupune din partea statelor, așa cum se arată în art.l2, negocierea, dacă unul din ele cere acest lucru, în vederea încheierii unui acord, care poate prevedea, de exemplu, conform art. 14, instituirea unei comisii internaționale ca organism sub regional care "nu poate fi competent cu privire la tributarii naționali" și care să studieze cauzele poluării și să formuleze măsurile corespunzătoare de prevenire, pe care să le propună statelor interesate (art.l5, paragraful l ).

Părțile au obligația generală de a se informa reciproc(art.7) despre măsurile ce se iau pentru reducerea poluării obișnuite. În cazul producerii unei poluări neobișnuit de vătămătoare a apelor unui fiuviu, cooperarea trebuie să fie cât mai operativă, în sensul unei informări reciproce, fâră întârziere pentru a se lua măsurile eficace pentru limitarea consecințelor păgubitoare (art. 11).

În baza Convenției, părților le revin o serie de obligații speciale . Astfel este prohibită sau limitată deversarea unor substanțe vătămătoare din listele A și B. Lista A sau "lista neagră" cuprinde "substanțele neobișnuit de vătămătoare" a căror deversare este în principiu oprită. Excepțional pentru aceasta este nevoie de autorizație prealabilă eliberată de o sutoritate națională competentă. Lista B sau "lista cenușie" cuprinde "substanțele vătămătoare „ a căror deversare este în principiu limitată constituind obiectul unor reglementări naționale3.

În Convenție sunt stabilite 2 categorii de norme de calitate a apelor și anume: norme minime, care trebuie să fie respectate în fiecare punct unde cursul de apă străbate o frontieră între două state părți, în funcție de poziția geografică a statului din aval sau din amonte. Este recunoscut interesul statului din aval ca vecinul său din amonte să-i lase posibilitatea de a folosi și el aceiași apă. ținând seama de creșterea gradului existent de poluare.

În acest scop, fiecare stat trebuie să se asigure parametrii calitativi de la un punct relevant al frontieră fi cel pulin deasupra minimului cerut, și, norme speciale, concepute în esență ca standarde tehnice de calitate a apei, pregătită de o convenție internațională și adoptate de statele coriverane, în vederea aplicării lor.

Așa cum s-a subliniat în literatura juridică de specialitate4, Proiectul de Convenție Europeană asupra protecției cursurilor de apă internaționale împotriva poluării, de la Strasbourg, punând un accent deosebit pe acțiunea preventivă în combaterea cauzelor poluării apelor, respinge conceptul tradițional de responsabilitate a statelor, în sensul obligației de a plăti compensație pentru comiterea unui prejudiciu extrateritorial.

Conform articolului 21 dispozițiile din Proiectul de Convenție "nu vor afecta regulile aplicabile sub raportul dreptului internațional contemporan general privind orice responsabilitate a statelor pentru prejudiciile cauzate prin poluarea apelor". Ori, în dreptul internaționla responsabilitatea statelor apare în următoarele situații: dacă un stat a comis un act prin care violează o obligație stabilită de dreptul internațional(având ca izvor tratatul sau cutuma); dacă actul ilegal poate fi imputat statului ca persoană juridică. Textul art.21 din Proiectul de Convenție abandonează întregul regim de responsabilitate obiectivă.

Tratatul asupra apelor de frontieră,Washinton 1909, încheiat pe continentul Nord-american între S.U.A. și Canada, are ca scop după cum se arată în Preambul "prevenirea disputelor referitoare la folosirea apelor de frontieră" și soluționarea tuturor problemelor care apar între cele două părți.

Tratatul nu definește nici termenul de "poluare" și nici de "prejudiciu" deși în art.4 prevede că "apele de fontieră sau cele care o traversează nu vor fi poluate de vreo parte semnatară, astfel încât să aducă prejudicii societății, populației sau proprietății celeilalte părți". Touși, el a permis în urma cererii ambelor părți, efectuarea unor cecetări și anchete de către Comisia mixtă internțională, creată în baza sa, privind aspectele poluării apelor, altele decât cele ce decurg din navigație.

Poluarea apelor a condus la semnarea tot între S.U.A. și Canada a Acordului relativ la calitatea apelor din Marile Lacuri, Ottawa 19725 ca o suplimentare a Tratatului asupra apelor de frontieră de la Washington 1909.

Acordul introduce conceptul de "cercuri concentrice" în care cercul mic sau "maximum restrâns" este rezervat apelor de frontieră din rețeaua Marilor Lacuri și cercul mare sau "minim lărgit "care este rezervat întregii rețele- adică unui minim de protecție "lărgit" la întreaga rețea a Marilor Lacuri.

În Acord se mai menționează și temenul de "substanțe neobișnuit de poluante" prin care se înțelege "orice element sau compus identificat de părți, care deversat în orice cantitate, produce un pericol iminent și substanțial pentru sănătatea publică".

Declarația privind cooperarea statelor dunărene în domeniul gospodăririi și îndeosebi al protejării apelor Dunării împotriva poluării6 BUCUREȘTI 10-12 DECEMBRIE 1985

Având în vedere prevederile Actului Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare Europeană de la Helsinki 1975 și cele ale documentului de încheiere a reuniunii de la Madrid a reprezentanților statelor participante la conferința menționată, în Declarația adoptată de statele participante sunt cuprinse următoarele obiective, parte integranta a politicilor lor în materie de protecție a mediului înconjurător:

utilizarea rațională și conservarea resurselor de apă ale Dunării

prevenirea poluării apelor sale

supravegherea calității lor

În conformitate cu pct.l paragraful 2 pentru atingerea obiectivelor menționate mai sus, guvernele statelor dunărene se obligă să adopte măsuri, potrivit legislaliei lor în vigoare și în limitele mijloacelor lor tehnice și economice; pentru prevenirea poluării apelor Dunării, acordând o atenție specială, prevenirii poluării provocate de substanțe nocive și radioactive, precum și pentru reducerea progresivă a nivelului poluării existente.

Ele vor controla în mod sistematic"calitatea apelor uzate care sunt deverste în porțunea Dunării ce trece pe teritoriul lor, autorizând deversarea afluenților în conformitate cu legislațiile naționale, supraveghind aplicarea acestor prevederi și controlând variațiile calitative ale apelor fluvului".

Aplicarea măsurilor pe termen lung menite să asigure realizarea obiectivelor stabilite se va face în cadrul unei strânse cooperări bi și multilaterale.

În acest sens, guvernele statelor dunărene se vor strădui : să pricezeze la controlul sistematic al calității apelor Dunării7 potrivit unor programe și metode care să permită obținerea de date compatibile. In consecință ele vor elabora și adopta programe în acest sens; să efectueze un schimb de informații privitor la organele competente care se ocupă cu controlul calității apelor Dunării și coordonarea programelor și metodelor elaborate; să transmită unul altuia prin intermediul oreganelor competente, în caz de necesitate sau cel puțin o dată la doi ani, rezultatele controlului efectuat în staliile de măsurare și să procedeze la un schimb de informații cu privire la măsurile luate pentru protejarea apelor Dunării împotriva poluării, asupra acordurilor încheiate în acest scop între statele dunărene, ca și efectelor punerii lor în aplicare; să organizeze în comun,în caz de necesitate sau o dată la doi ani, întâlniri ale reprezentanților statelor dunărene prin intermediul organismelor specializate pentru confruntarea rezultatelor analizelor apelor fluviului, dar și pentru soluționarea altor probleme apărute în timpul cooperării lor.

Un obiectiv distinct al Declaraței se referă la combaterea inundațiilor provocate de apele Dunării, îndeosebi de dezghețuri, fiind prevăzute măsurile corespunzătoare în planul general la gospodăririi apelor.

Din perspectiva cursului de apă unic Dunărea -Mein -Rhin, care va lega Marea Neagră de Marea Nordului, problemele regimurilor juridice de protecție a celor două fluvii împotriva poluării, vor cunoaște tendințe și evoluții corespunzătoare.

Unificarea cursurilor celor două fluvii va reclama, în mod obiectiv, apropierea și chiar uniformizarea regimurilor de protecție a acestora, crearea unor reguli și structuri instituționale de cooperare comune de acțiuni la nivelul întregului curs de apă.

Până la realizarea unui astfel de regim unifom, sunt de reliefat o serie de tendințe, care se manifestă deja în planul reglernentărilor existente și care constituie premise favorabile realizării acestui obiectiv.

Regimul de protecție a Rhinului înregistrează unele elemente în acest sens., Așa de exemplu printre printre statele menponateale Comisiei Internalionale pentru proteclia Rhinului, înfiinlată în 1963, se află și un stat nerivera fluviului, respectiv Luxemburgul(riveran la altui fluviu, Moselle care se varsă în Rhin) fapt ce arată luarea în considerare a bazinului fluvial.

CONVENȚIA RELATIVĂ LA PROTECȚIA RHINULUI CONTRA POLUĂRII CHIMICE

Cu privire la această Convenție, unele dispoziții importante pe care le conține, se aplică bazinului hidrogratic în ansamblul său cum ar fi:

– instituirea obligației de a se elimina poluarea apelor de suprafață ale Rhinului prin substanțe periculoase prevăzute pe lista neagră

– inventarul național de deșeuri trebuie să fie stabilit pentru apele de suprafață ale bazinului Rhinului

– orice deversare efectuată în apele de suprafață ale bazinului este făcută în anumite condiții

O tendință principală a regimului juridic de protecție a Rhinului o reprezintă integrarea treptată a acestuia în dreptului comunitar al mediului. Astfel, pe lângă faptul că, începând cu anul 1976 Comunitatea Economică europeană a devenit mernbră a Cimisiei de la Koblenz, principalele documente care guvernează în prezent activitatea de protecție a fluviului sunt inspirate și corespund dispozițiilor comunitare în materie.

Convenția relativă la protecția Rhinului împotriva poluării chimice este direct inspirată din directiva comunitară din 4 mai 1976 privind poluarea cauzată de unele substanțe periculoase deversate în rnediile avatice ale țărilor C.C.E. al cărui sistem general de protecție l-a adoptat.

Realizarea sistemului de navigație Dunăre-Main-Rhin presupune și realizarea unor reguli general uniforme, cu structuri ecologice ridicate de prevenire și combatere a poluării mediului acvatic, fluvial, instaurarea unor noi forme de cooperare.

III.3. CONVENȚIA PRIVIND PROTECȚIA APELOR RÂULUI TISA ȘI A AFLUENȚILOR EI ÎMPOTRIVA POLUĂRII, SZEGED 19861

Potirvit art. 1, se consideră ape poluate cele a căror compoziție sau proprietăți au devenit parțial sau complet neutilizabile pentru orice fel de folosire. În același timp prin poluarea apei se înțelege "procesul care duce direct sau indirect la înrăutățirea compoziției sau proprietăților apei".

În limitele teritoriului lor și în conformitate cu legislalia internă, cu facilitățile tehnico-economice existente, părțile contractante se obligă să ia măsuri pentru prevenirea poluării apelor râului Tisa și a afluenților lui, prin intermediul unor organe competente, urmărind: producerea și introducerea instalațiilor pentru protecția apei, cât și a metodelor progresive pentru protecția împotriva poluării; eficientizarea măsurilor ce se elaborează și se realizează pentru protecția apei împotriva poluării.

În conformitate cu art.3, pentru aprecierea calităților apei și a modificărilor nivelului poluării lor, fiecare parte la Convenție organizează observații la secțiunile de frontieră. Lista acestor secțiuni, cît și cea a indicatorilor pentru care este oportună realizarea observațiilor sunt stabilite împreună, de către părțile contractante.

Pentru compararea datelor observațiilor, pe baza convențiilor bilaterale existente, părțile vor stabili un program unitar de observații, metodologii de analiză și procedee de apreciere a stării și modificării calității apelor.

În cazul unei poluări accidentale (avarii, calamități naturale) sau în situația apariției unui asemenea pericol pe teritoriul oricărui stat parte la Convenție, partea contractantă în cauză va lua măsurile necesare pentru îndepărtarea sau limitarea urmărilor ei; organele sale competente vor putea solicita, pe bază de înțelegere reciprocă și pentru a urgenta și lichida poluarea accidentală, aportul celeilalte părți contractante; modul de înștiințare operativă în situația poluării accidentale se va stabili de organele competente ale fiecărei părți contractante(art.6, pct.l-3).

III.4.CONVENȚIA PRIVIND PROTECȚIA CURSURILOR DE APĂ TRANSFRONTIERE ȘI A LACURILOR TRANSFRONTIERE DE LA

HELSINKI din 14 martie 19921

Convenția definește ca transfrontierre ca fiind "orice apă de suprafață sau subterane care marchează frontierele dintre două sau mai multe state, le traversează sau sunt localizate pe acestea; ori unde apele transfrontiere se varsă direct în mare fară să formeze estuare". Limita acestor ape este o linie dreaptă trasată peste gurile lor de vărsare, între limitele interioare de reflux de pe malurile lor.

În spiritul Convenției impactul transfrontier înseamnă "orice efect negativ semnificativ asupra mediului, rezultat dintr-o schimbare în condițiile apelor transfrontiere, cauzată de o activitate umană a cărei origine fizică este situată în întregime sau parțial într-o zonă aflată sub jurisdicția unei părți, produsă asupra mediului într-o zonă aflată sub jursdicția altei părți"2.

Astfel de efecte, asupra mediului, includ:

– atentate la sănătatea și securitatea omului, fauna, flora,solul, aerul, apa, clima, peisajul și rnonumentele istorice, sau alte construcții sau interacțiunea între acești factori

– efecte asupra moștenirii culturale sau asupra condițiilor socio-economice care rezultă din alterarea acestor factori

Părlile se angajează să ia toate măsurile necesare pentru prevenirea, controlul și reducerea oricărui impact transfrontier, fără să provoace direct sau indirect, un transfer al poluării în alt mediu.

În luarea măsurilor preconizate părțile se vor conduce după următoarele principii:

a. principiul precauțiunii, în virtutea căruia acțiunea de evitare a impactului transfrontier potențial, prin degajarea în atmosferă a unor noxe.

b.principiul "poluatorul plătește" în baza căruia costurile măsurilor de prevenire, control și reducere a poluării vor fi suportate de cel ce poluează

c.principiul după care resursele de apă vor fi gospodărite astfel încât să răspundă necesităților generațiilor prezente, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități

Pentru a preveni, controla și reduce impactul transfrontier părțile vor elabora, adopta, implementa și, pe cât posibil, vor face compatibile măsuri relevante legale, administrative, ecanomice, financiare și tehnice pentru a asigura printre altele: prevenirea emisiilor de poluanți, controlate și reduse la sursă; protejarea împotriva apelor transfrontiere prin aprobarea descărcărilor de ape uzate de către autoritățile naționale competente; aplicarea unor tehnologii specifice pentru reducerea aportului de nutrienți din sursele industrile și urbane: promovarea gospodăririi durabile a resurselor de apă, inclusiv aplicarea abordării ecosistemelor; măsuri suplimentare specifice pentru prevenirea apelor subterane; reducerea poluării accidentale(artl).

Convenția prevede că fiecare dintre părți va stabili limite de emisie pentru descărcările în apele de suprafață din din surse punctuale bazate pe cele mai bune tehologii posibile care sunt aplicate în mod specific sectoarelor industriale individuale sau industriilor din care provin substanțele periculoase. În plus fiecare parte va defini, unde este cazul, obiectivele de calitate a apelor și va adapta criteriile de calitate a acestora în scopul prevenirii, reducerii și controlului transfrontier.

Protecția mediului acvatic a căpătat o mare însemnătate devenind azi obiect de reglementare internațională, în condițiile în care fauna și flora mărilor și ocenelor sunt puse serios în pericol prin poluarea accentuată și de dimensiuni mondiale.

În aceste condiții se impune luarea de măsuri pentru prevenirea și diminuarea poluării și protejarea mediului marin, cu ajutorul unor instrumente juridice multilaterale, universale și regionale prin coordonarea activității statelor în cadrul unor conferințe și organizații internaționale, cu un scop bine delimitat în cadrul acestei protecții a mediului marin cu toate elementele și componentele ce-l compun și îi asigură existența.

Convenția privind cooperarea și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea, Sofia din 29 iunie I9943

Convenția se aplică bazinului hidrografic al fiuviului Dunărea, avînd ca obiectiv gospodărirea durabilă și echitabilă a apelor , inclusiv pentru conservarea, îmbunătățirea și utilizarea rațională a apelor de suprafață și a celor subterane, în măsura în care aceste activități sunt posibile. Totodată, părțile contractante se angajează să depună toate eforturile pentru controlul pericolelor provocate de accidente cu substanțe periculoase pentru apă, inundapi și îngheț pe fluviul Dunărea.

În conformitate cu prevederile Convenției părțile vor coopera în probleme fundamentale ale gospodăririi apelor și vor lua măsuri legale, administrative și tehnice pentru a menține cel puțin și a îmbunătăți starea actuală a mediului înconjurător și condițiile de calitate ale apelor Dunării și a apelor din bazinul său hidrografic, pentru a preveni și reduce, pe căt posibil, impacturile și schimbările nefavorabile ce apar sau pot fi cauzate.

La baza tuturor măsurilor de protecție stau principiile "poluatorul plătește " și cel al "precauțiunii''.

Prevederile cu privire la primul principiu, respectiv "poluatorul plătește" sunt exprimate în legea 137/1995. Aplicarea sa este asigurată și prin instituirea diferitelor forme de răspundere pentru persoanele fizice sau juridice prin a căror activitate se produce poluarea, fără să ia în prealabil măsurile ce se impun pentru evitarea sau diminuarea acesteia până la limitele admisibile prevăzute de lege.

Pe bună dreptațe profesorul N.N. Constantinescu afirmă că aceste cheltuieli pentru protecția mediului înconjurător, sunt productive, pentru că protecția mediului, pe lângă faptul că îl întreține nealterat îi dă și posibilități noi de progres, și prin urmare nu numai că îi menține valoarea de întrebuințare, dar și contribuie la sporirea calității ei"4.

În același timp, faptele demonstreză că bunuri care mai înainte erau considerate "bunuri libere" în sensul că aveau o valoare de întrebuințare ce nu necesită cheltuieli de muncă socială pentru a fi reprodusă cu însușirile ei inițiale necesare reintrării în circuitul normal, intră azi în categoria de bunuri care costă și au valoare.

Cheltuielile în legătură cu protecția mediului natural sunt cheltuielile care conduc la crearea de plusvaloare. Investițiile făcute în această direcție, atrag după ele efecte economice îndelungate pozitive care, adesea se prelungesc cu mult dincolo de recuperarea investiției globale.

A acționa în caz contrar înseamnă a produce poluare pentru a cărei combatere sunt necesare cheltuieli mult mai mari, pe lângă riscul asumat.

Pe plan regional, Declarația Consiliului Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării apelor. afirmă că, cheltuielile făcute împotriva prevenirii sau reducerii poluării, trebuie să cadă în sarcina autorului. Aceeași prevedere figurează și în Principiile directoare ale relațiilor economice internaționale aflate sub influența politicilor în domeniul protecției mediului și exploatării resurselor naturale. adoptate de țările membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) la 26 mai 19725.

Referitor la cel de-al doilea principiu al "precauțiunii" sau "prevenirii" se prevede elaborarea unor reglementări juridice în domeniul protecției mediului înconjurător. Statele au încheiat deja un număr de convenții internaționale și regionale, cu caracter preventiv, scopul lor esențial fiind acela, de a determina măsurile ce la revin, prin aplicarea noului principiu.

Proiectul de Convenția Europeană din 1974 asupra protecției cursurilor de apă internațională împotriva poluării, reprezintă o abordare multilaterală a problemelor prevenirii poluării apelor, incluzând atât obligații generale cât și obligații specifice ce trebuiesc îndeplinite cu promptitudine și în cele mai mici detalii pentru soluționarea eficientă a problemelor legate de mediu.

Pornind de la criteriile unei dezvoltări stabile și ecologice adecvate, cooperarea în domeniul gospodăririi apelor se va orienta spre gospodărirea durabilă care vizează:

a. menținerea calității generale a vieții

b. menținerea accesului continuu la resurele naturale

c. evitarea pagubelor ecologice de durată și asigurarea protecției ecosistemelor

d. aplicarea unei abordări preventive (art.2 pct.5)

Obiectul Convenției îl reprezintă o serie de activități planificate sau în curs de realizare în măsura în care acestea produc sau pot produce impacturi transfrontiere; evacuarea apelor uzate, introducerea de nutrienți și substanțe periculoase; activități și măsuri planificate în domeniul amenajărilor hidrotehnice; exploatarea construcțiilor hidrotehnice existente; manipularea substanțelor periculoase pentru apă și prevenirea accidentelor.

Ținând seama de propunerile Comisiei Internaționale, părțile vor stabili limite de emisie aplicabile în sectoarele industriale individuale sau în industrie, în funcție de încărcările și concentrațiile poluante, și pe cât posibil , bazate pe tehnologii cu poluare redusă sau nepoluantă la sursă. În același timp, ele vor stabili prevederi suplimentare pentru prevenirea sau reducerea evacuării de substanțe periculoase și de nutrienți în cazul surselor nepunctuale, în special atunci când sursele principale provin din agricultură, luând în considerare cele mai bune practici ecologice.

Dacă în ceea ce privește calitatea mediului riveran fluviului Dunărea, orice persoană fizică sau juridică poate fi informată la cerere la un preț rezonabil de către autoritățile competente ale părților contractante, secretele industriale și comerciale sau alte componente confidențiale ale informației transmise, în condițiile legilor naționale, sunt protejate, prin respectarea de către părți a caracterului lor secreț fiind folosite exclusiv în scopul stipulat în Convenție.

În decembrie 1994 a fost adoptată la București, Planul Strategic de Acțiune pentru Bazinul Fluviului Dunărea, urmând să se ia o serie de măsuri concrete pentru implementarea acesteia.

Din analiza succintă din domeniul utilizării și al protecției apelor fluviului Dunărea și al lacurilor internaționale rezultă că acestea au un caracter particular, nerezultând soluții cu valoare de generalizare a unei practici convenționale. Pe bună dreptate s-a arătat că în mod obiectiv fiecare fluviu și lac internațional, are " individualitatea sa proprie, condițiile sale specifice care nu pot fi generalizate și aplicate și la alte fluvii" 6aceasta impune reglementarea lor printr-un acord de voință suverană între statele riverane direct interesate.

Se desprinde totuși, în prezent și tendința adoptării unor măsuri de protecție și combatere a poluării care să cuprindă zone rnai lungi decît apele propriu-zise ale unui fluviu sau lac internațional și a unui întreg bazin hidrografic.

CAPITOLUL IV

PROTECȚIA ÎMPOTRIVA POLUĂRII MĂRILOR ȘI OCEANELOR ÎN REGLEMENTĂRILE NAȚIONALE

Protecția mediului marin a căpătat o importanță majoră devenind astăzi, obiect de reglementare internațională, în condițiile în care fauna și flora mărilor și oceanelor sunt puse serios în pericol prin poluarea accentuată și de dimensiuni mondiale.

În aceste condiții se impune, în continuare, luarea de măsuri pentru prevenirea și diminuarea poluării și protejarea mediului marin, cu ajutorul unor instrumente juridice multilaterale, universale și regionale, prin coordonarea activității statelor în cadrul unor conferințe și organizații internaționale. Este de observat că, în practica protejării împotriva mărilor și oceanelor, se întâlnesc două mari categorii de reglementări:

reglementări interne, naționale

reglementări internaționale

Practica statelor s-a orientat cu precădere spre protejarea apelor maritime teritoriale împotriva poluării, conturându-se însă și tendința spre reglementarea activității navelor naționale în sensul protejării mediului marin și în marea liberă, adeseori în zone precis delimitate, îndepărtate de spațiul marin național1.

Așa cum s-a arătat în literatura juridică2, poluarea mărilor și oceanelor este o problemă universală, care afectează toate, țările, atât cele dezvoltate cât și cele în curs de dezvoltare, toate fiind intr-un mod sau altul, responsabile.Măsurile ar putea și trebuie să fie luate pentru a lupta împotriva poluării marilor și oceanelor sunt încă dificil de stabilit dat fiind diversitatea poluanților și surselor de poluare care nu intotdeauna pot fi localizate.

Echilibrul ecologic al mărilor și oceanelor poate fi perturbat în moduri diferite, dacă avem în vedere faptul că unii poluanți intoxică animalele și plantele prin simplul contact cu ele.

Unii poluanți creează posibilitatea creșterii rapide a unor specii unice, care fie că distrug, fie că întoxică alte specii, iar locurile în care se produce fenomenul de poluare a mediului marin reprezintă, deasemenea, un element important în realizarea unor măsuri adecvate pentru protecția acestuia.Mările și oceanele nu reprezintă un mediu omogen, curenții pot deplasa masele de apă, la distanle mari, iar viața marină și elementele nutritive necesare pentru întreținerea mediului marin, nu sunt repartizate uniform, ci sunt concentrate doar în anumite zone.

Unul din poluanții mai persistenți este petrolul. Măsurile juridice ce au fost luate pe scară națională și internațională pentru a înlătura amenințarea crescândă a poluării mărilor și oceanelor cu petrol urmăresc ca obiective majore:

să limiteze sau să intezLică evacuarea voluntară de reziduuri petroliere.

să elimine sau să atenueze evacuarea accidentală de petrol și implicit poluarea mediului înconjurător

să impună o reglementare privind responsabilitatea pentru daune cauzate prin poluare

Se apreciază că marea parte a deșeurilor lumii ajung în mări și oceane, pe diverse căi (cel mai adesea fiind transportate de râuri și fluvii) în cursul anilor 1990 PNUE evaluând deversarea a 80 de miliarde tone anual. Multe din substanțele poluante nu ajung în marea liberă, ci rămânând în zonele de coastă degradează sau distrug numeroase zone de reproducție a peștilor și plajele. Cantități enorme de deșeuri industriale, agricole ori menajere agresează, din ce în ce mai mult, mediul marin și resursele sale. Mările și oceanele suportă, de asernenea poluarea datorată traficului maritim și în ultimile decenii unor forme noi, ca de exemplu, deversările de deșeuri radioactive și incinerarea de reziduuri chimice.

Preocupările vizând protecția mediului mării împotriva poluării sunt relativ vechi, încă din 1926 o Conferință reunită la Washington, ca urmarea a unei inițiative americane, luând în discuție proiectul unei convenții vizând limitarea deversărilor de amestecuri grase în mare.

În anul 1954 a fost adoptat primul document internațional în materie, respectiv, Convenția internațională pentru prevenirea poluării apelor mării și oceanelor prin hidrocarburi, modificată și completată în 1962 și 1969. Alte două convenții adoptate în cadrul Conferinței de codificare a dreptului mării (Geneva 1958) au prevăzut o serie de interdicții, privind în special poluarea prin hidrocarburi, conducte petroliere ori deșeuri radioactive.

După accidentul petrolierului "Torey-Canyon" din 1967 reglemntările au urmat două planuri distincte la nivel mondial și la nivel regional.

În prezent, cadrul juridic general al cooperării internaționale referitor la protecția mediului marin este stabilit de Convenția privind dreptul mării, semnată la 10 decembrie 1982 la Montego Bay, care cuprinde o parte specială consacrată acestei problematici, precum și o dispozțlie specifică vizând prevenirea poluării rezultate din explorarea și exploatarea zonei internaționale (a bogățiilor minerale ale fundurilor marine).

Conform art. 148 din legea nr. 17/1990, este interzisă poluarea apelor maritime interioare și a mării teritoriale, precum și a atmosferei de deasupra acestora, prin deversarea, aruncarea. scufundarea sau degajarea de pe nave, sau alte instalații plutitoare sau fixe, de pe aparate de zbor, precum și de pe surse aflate pe țărm a unor substanțe sau reziduuri de substanțe toxice, radioactive, hidrocarburi precum și altor substanțe dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor, ori pentru flora și fauna mării sau alte reziduuri ori materiale care pot să producă pagube țărmului românesc ori să creeze obstacole în calea utilizării legitime a mării.

Nerespectarea acestor interdicții, atrage în primul rând răspunderea contravențională a celor vinovați.

Dincolo de regimul contravențional, legea nr.l7/1990 reglementează și dreptul autorităților române competente de a aplica dacă va fi cazul în paralel cu sancțiunea amenzii și alte măsuri de constrângere administrativă, cum ar fi inspectarea obligatorie a navei (când acesta a refuzat să prezinte explicații în legătură cu faptele care îi sunt imputate privind protecția mediului marin) și reținerea navei spre a se deschide o acțiune împtriva acesteia, în conformitate cu legislația română (art.32 și 33).

In acelali context, se înscrie și dreptul autorităților române competente de a adopta măsurile necesare(corespunzătoare cu paguba respectivă sau cu amenințarea pe care o reprezintă) în scopul apărării împotriva poluării sau a amenințării cu poluarea atunci când în apele maritime interioarea sau în marea teritorială a României are loc o coleziune de nave, o eșuare sau o altă avarie maritimă, iar acțiunile legate de un asemenea eveniment pot avea consecințe dăunătoare pentru apele maritime interioare și marea teritorială sau țărmul românesc.

În cazul în care sau comis fapte pentru care legea română prevede arestarea comandantului navei străine sau reținerea acestuia, autoritățile române competente au obligația de a înștiința imediat oficiul consular sau misiunea diplomatică ale statului de pavilion despre măsurile luate.

În cadrul Conferinței de la Rio din 1992, punct de referința în ceea ce privește efortul comun al țărilor de pe întreg mapamondul, referitor la promovarea și dezvoltarea unui mediu înconjurător sănătos, în toate țările participante și nu numai.

Ziua Mondială a Mediului din 1992 a fost însă marcată de un eveniment unic în istoria omenirii și anume Conferința Națiunilor Unite pentru Mediu din Brazilia.

Scopul general al Conferinței a fost acela al elaborării de strategii și măsuri care să contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător, în toate lările în contextul dezvoltării durabile și optime din punct de vedere al protecției mediului.

În intenția organizatorilor, la Conferința de la Rio trebuia să se realizeze un nou consens intemațional asupra unor teme de transcendență mondială ca:

protecția atmosferei, a resurselor terestre, conservarea biodiversității biologice, protecția resurselor de apă dulce, mărilor și zonelor de coastă, gestiunea rațională din punct de vedere ecologic a bio tehnologiilor, deșeurilor de produse și deșeurilor toxice, creșterea calității vieții și sănătății umane;

ameliorare condițiilor ce viață și muncă a săracilor, eradicarea sărăciei și oprirea degradării mediului.

Documentele adoptate în Conferința de la Rio au fost: "Declarația de principii" numită și "Carta Pământului" în care sunt enumerate principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relațiile internaționale și interumane precum și în cele dintre om și natură. Documentul cuprinde drepturile și obligațiile fundamenale ale statelor și cetățenilor în domeniul mediului enunțate în 27 de principii 3.

Asttel în art.lal Declarației de la Rio afirmă că "Ființele umane sunt în centrul preocupărilor privitoare la dezvoltarea durabilă.Ele au dreptul la o viață sănătoasă și productivă în armonie cu natura .

Un alt principiu praclamă că "Dreptul la dezvoltare trebuie să fie realizat într-o asemenea manieră încât să satisfacă echitabil necesitățile dezvoltării și ale mediului înconjurător, pentru generațiile prezente și viitoare".

Din coroborarea acestor două principii rezultă preocuparea comunității mondiale de a-și concentra eforturile în direcția dezvoltării și protecției mediului de pe pozițiile conceptului de dezvoltare durabilă.

Pentru realizarea obiectivelor generale pe care le presupune dezvoltarea durabilă și asigurarea la un mediu sănătos, în principiul 27 al Declarației se recomandă: statul și popoarele trebuie să coopereze cu bună credință într-un spirit de solidaritate pentru consacrarea principiilor din prezenta Declarație și la dezvoltarea dreptului internațional în domeniul dezvoltării durabile.

Ecosistemele și organismele, ca de altfel și resursele pămăntului, mărilor și oceanelor și atmosferei ce sunt folosite de om, trebuie utilizate în mod controlat pentru a obține o productivitate optimă fără a periclita integritatea altor ecosisteme sau specii cu care coexistă.În acest scop, trebuie menținute procesele ecologice esențiale ale ocosistemelor pentru o bună funcționare a biosferei, pentru prezervarea biodiversității biologice și a resurselor naturale de viață.

Dacă în trecut reziduurile nu se produceau în cantități mari,ele putând fi deversate ca atare în apă, pe sol și în aer, fiind astfel neutralizate datorită marilor posibilități de integrare în ciclurile de transformare naturală din factorii de mediu și ca urmare nepericuloase pentru om, marele avânt al civilizației din ultimele secole, creșterea explozivă a populației, dezvoltarea agriculturii, industriei și transporturilor au dus la schimbarea fundamentală a naturii și calității reziduurilor.

Invadând și alterând starea naturală a mediului, deșeurile și reziduurile conduc la dezechilibrarea vielii naturale, la dispariția unor specii de animale și plante, determinând posibilitatea ca întreaga existență a lumii vii să fie supusă unor riscuri de distrugere.Poluarea aerului, a apei a pământului și a ființelor vii a atins niveluri extrem de periculoase.Sănătatea și viața omului sunt periclitate, numerase cazuri de boală și decese constituie consecințele negative ale poluării generale în zonele foarte dezvoltate ale societății umane4.

Iată de ce interzicerea producerii sub orice formă a poluării, trebuie să constituie nu numai un principiu moral, ci și juridic prin consacrarea expresă a legii.

Evitarea poluării trebuie să înceapă de la sursă, acționând direct în procesul de apariție a reziduurilor, ceea ce presupune aplicarea unor procedee de fabricație care să nu genereze evacuări de poluanți sau să le reducă la minimum.Instalațiile trebuie astfel concepute, ca să corespundă mai întâi acestui scop.

În evitarea poluării un rol deosebit de important îl are și organizarea sistemelor de supraveghere și evidențiere a shimbărilor survenite în calitatea principalilor factori de mediu, prin sistemul de monitoring organizat și controlat ale Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului.

Consolidarea măsurilor de protecție, ca fundament al dezvoltării durabile, trebuie să capete haină juridică, neexistând nici un element care să opună preocupările privind protecția mediului celor pentru o dezvoltare economică rațională.

Acțiunea împotriva poluării se poate realiza pe deplin, numai prin asocierea măsurilor de ordin juridic și administrativ cu cele de ordin educațional.Acestea din urmă sunt menite să dezvolte conștiința ecologică a oamenilor, în așa fel încât, fiecare mambru al societății să devină conștient de rolul și locul său în natură și în colectivitatea din care face parte.

Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor5 al cărui scop fundamental îl constituie promovarea instaurării unor noi ordini economice internaționale, a prevăzut (art.30) că ocrotirea, conservarea și ameliorarea mediului înconjurător, pentru generațiile prezente și viitoare, constituie o responsabilitate ce revine tuturor statelor.

Înfăptuirea măsurilor necesare în lupta împotriva poluării sunt de natură să asigure condiții elementare pentru realizarea unor drepturi fundamentale ale omului,a căror exercitare este împiedicată de continua deteriorare a mediului înconjurător6.

În lumina consecinlelor alterării mediului înconjurător asupra drepturilor omului și, în același timp, a luptei împotriva poluării, în literatura juridică se consideră că a apărut un nou drept fundamental al omului-dreptul la un mediu sănătos, drept care face parte din categoria drepturilor de solidaritate7.

IV.I. REGLEMENTĂRI CU CARACTER INTERN CU PRIVIRE LA PROTECȚIA MĂRILOR ȘI OCEANELOR

În legătură cu protecția mediului marin Legea nr.l7 din 7 august 19901 privind regimul juridic al apelor maritime interioare2, al mării teritoriale și al zonei a României, împuternicește organele române competente, să stabilească reguli privind prevenirea, reducerea și menținerea sub control a poluării mediului marin și să asigure respectarea acestora în porturi, în apele maritime interioare și în marea teritorială ale României(art.30).

Marea teritorială a României cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului, ori după caz, apelor maritime interioare, având lățimea de 12 mile marine(22224 m) măsurate de la liniile de bază. Limita exterioară a mării teritoriale este linia care are fiecare punct situat la o distanță de 12 mile marine, măsurată de la punctul cel mai apropiat de liniile de bază.

Marea teritorială a României se delimitează de marea teritorială a statelor vecine prin înțelegeri cu fiecare dintre aceste state, în conformitate cu principiile și normele dreptului internațional (art.2). Limitele exterioare și laterale ale mării teritoriale, stabilite conform art. 1 și 2, constituie frontiera de stat maritimă a României.

Constituie zonă contiguă a României, fâșia de mare adiacentă mării teritoriale care se intinde spre largul mării până la distanța de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază stabilite în condițiile fixate mai sus. În acestă zonă, țara noastră exercită controlul pentru prevenirea și reprimarea încălcărilor, pe teritoriul său, a legilor și reglementărilor naționale în domeniul vamal, fiscal, sanitar și al trecerii frontierii de stat.

Legea interzice poluarea apelor maritime interioare și a mării teritoriale, precum și a atmosferei de deasupra acestora, prin deversarea, aruncarea, scufundarea sau degajarea de pe nave sau alte instalații plutitoare sau fixe, de pe aparatele de zbor, precum și de către surse aflate la țărm, a unor subsntațe sau reziduuri de substanțe toxice, radioactive, hidrocarburi, precum și a altor substațe dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor, ori pentru flora și fauna mării sau alte reziduuri ori materiale care pot să producă pagube țărmului românesc ori să creeze obstacole în calea utilizării legitime a mării(art.31).

Atunci când există motive temeinice să se creadă că o navă folosită în scopuri comerciale, aflate în apele maritime interioare sau în marea teritorială, a încălcat prevederile legislației române sau a celei internaționale pentru prevenirea, reducerea, menținerea sub control a poluării mediului marin, organele române competente sunt în drept să ceară navei respective explicații în legătură cu faptele ce i se impută, să inspecteze nava în cazul în care aceasta refuză explicațiile cerute ori dă explicații care nu concordă cu realitatea și, dacă există dovezi neândoielnice că a făcut deversări de substanțe toxice, radioactive, hidrocarburi sau alte substanțe și reziduuri care au cauzat o pagubă importantă ori amenință cu o asemenea pagubă țărmul românesc sau resursele din apele maritime interioare și din marea teritorială, să rețină nava, deschizând, totodată, o acțiune în legătură cu această încălcare, potrivit legislației române.

Pentru situațiile în care apele maritime interioare sau în marea teritorială a României se produce o coliziune de nave, o eșuare sau o altă avarie maritimă, iar acțiunile in legătură cu producerea uni astfel de eveniment pot avea consecințe dăunătoare pentru apele maritime interioare și marea teritorială sau pentru țărmul românesc, organele competente române sunt în drept să adopte măsurile necesare, corespunzătoare cu paguba efectivă sau cu amenințarea pe care o reprezintă, în scopul apărării împotriva poluării sau amenințarea cu poluarea.

O importantă prevedere a legii este și cea potrivit căreia, în marea teritorială, în apele maritime interioare și în porturile României este interzis accesul oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice sau alte arme de distrugere în masă sau care transportă asemenea arme sau muniții pentru acestea, precum și orice alte mărfuri sau produse interzise de legile României(art.l0).

Accesul navelor străine cu propulsie nucleară în rade sau porturi este admis numai cu aprobarea prealabilă a organelor române competente, aprobare solicitată cu cel pulin 30 zile înainte de data intrării. Aceste nave, ca și cele care transportă substanțe radioactive sau alte substanțe periculoase, sunt obligate atunci când sunt în trecere prin marea teritorială, să aibă asupra lor documente internaționale, pentru aceste nave și încărcătura pe care o transportă și să ia măsurile speciale de precauții prevăzute în acorduri.

Controlul documentelor de siguranță a navelor cu propulsie nucleară și a navelor care transportă substanțe radioactive sau alte substanțe periculoase, controlul dozimetric și celelalte controale legate de protecția mediului înconjurător, se execută de organele române competente, în locuri stabilite de către acestea. Pe timpul staționării navelor în porturi sau în rade se pot face și controale suplimentare.

Dacă în urma controlului se constată că prezența unei nave poate conduce la consecințe periculoase -inclusiv în legătură cu mediul înconjurător- organele române competente pot dispune ca, într-un termen stabilit, nava respectivă, să părăsească marea teritorială.

În sfârșit, folosirea de către navele străine aflate în trecere prin marea teritorială sau staționate în rade ori în porturi a mijloacelor de navigație radio,aparatură hidroacustică și de radiocomunicații, sisteme electronice și optice de observare poate fi făcută pentru necesitățile siguranței navigației și staționării la ancoră, precum și pentru a comunica cu autoritățile portuare și a realiza traficul radio, în clar sau folosind coduri, cu stațiile românești de pe uscat, potrivit regulilor și procedurilor folosite în Regulamentul radiocomunicațiilor care este anexă la Convenția internațională a telecomunicațiilor.

IV.2. REGLEMENTĂRI CU CARACTER INTERNAȚIONAL

1 ) Convenții cu vocație mondială

-Convenția internațională pentru prevenirea poluării apelor mării prin hidrocarburi, Londra 19541

Convenția are ca scop, adoptarea de măsuri pentrru prevenirea poluării mării cu petrol deversat de nave. Aceste măsuri sunt valabile pentru toate statele părți la convenție cu excepția tancurilor petroliere sub 150 tone greutate și a altor nave sub 500 tone greutate, înregistrate în afara teritoriului sau de altă naționalitate și a navelor care se ocupă cu pescuitul balenelor.

Convenția prevede crearea de zone unde să fie interzisă aruncarea de hidrocarburi sau amestecarea lor cu apa de mare în rezervoare; răspunderea revina statului de pavilion, celelalte state putând atrage doar atenția acestuia.

Prima Conferință postbelică a dreptului mării a fost convocată la Geneva în anul 1958, care s-a încheiat cu adoptarea la 29 aprilie 1958 a patru convenții deosebit de importante privind: marea teritorială și zona contiguă, marea liberă, platoul continental, pescuitul și conservarea resurselor biologice în largul mării. Conferința a mai adoptat, în afara celor patru convenții, un protocol de semnare facultativă provind reglementarea obligatorie a diferendelor și nouă rezoluții2.

Convenția asupra mării teritoriale și a zonei contigue Geneva 19583 definește noțiuea de "zonă contiguă" în care dă dreptul statului riveran de a aplica măsurile de protecție și de securitate, în conformitate cu normele dreptului internațional.

Navele străine au obligația să se supună reglementărilor statului riveran. Convenția asupra mării libere4 Geneva 1958, reglementează, printre altele obligația statelor de a emite reguli cu privire la:

evitarea murdăririi mărilor prin hidrocarburi răspândite de nave sau conducte petroliere sau rezultând din explorarea și exploatarea solului marin

să se ia măsuri pentru evitarea murdăririi apelor mării prin aruncarea de deșeuri radioactive în acestea (art. 24)

Totodată este prevăzută obligația statelor de a adopta norme antipoluante, pentru operațiunile de imersare a deșeurilor radioactive, ținând seama de reglementările elaborate în acest domeniu de organismele internaționale competente, cu care statele părți sunt obligate să coopereze.

Convenția asupra platoului continental, Geneva 1958

Asupra platoului continental, statul riveran execută drepturi suverane depline în scopul explorării acestuia și al exploatării resurselor sale naturale.

Conform art. 2 alin. 4 resursele naturale cuprind resursele minerale și alte resurse iară viață, de pe fundul mării și din subsolul acesteia, ca și organismele vii care aparțin speciilor sedentare, adică organismelor care, în stadiul în care pot fi pescuite sunt fie imobile pe fundul mării sau sub acest fund, fie incapabile de a se deplasa dacă nu rămân în mod constant în contact fizic cu fundul mării sau cu subsolul acesteia.

Exploatarea platoului continental și a resurselor sale, nu trebuie să aibă ca efect împiedicarea nejustificată a navigației, a pescuitului sau a conservării resurselor biologice ale mării. Cu respectarea acestora, statul riveran are dreptul să construiască, să întrețină sau să pună în stare de funcționare, pe platoul continental, instalații și alte dispozitive necesare pentru exploatarea și explorarea resurselor naturale, precum și să stabilească zone de securitate5, în jurul acestor instalații sau dispozitive și să ia cu privire la ele măsurile de protecție.

Convenția internațională asupra intervențiilor în marea liberă în caz de accidente ce antrenează sau pot antrena o poluare cu hidrocarburi, Bruxelles 29.XI.19696.

Potrivit acestei Convenții, statele pot lua măsuri în caz de accidente care antrenează pericolul unei poluări a mării teritoriale și a țărmului cu hidrocarburi, cu condiția să nu aducă atingere principiilor care guvernează regimul juridic al mării libere.

Dintre principalele prevederi, se desprinde dreptul statului riveran amenințat cu poluarea cu hidrocarburi, de a lua acele măsuri apreciate ca necesare, pentru a preveni, reduce sau a elimina pericolul grav și iminent ce-i amenință țârmurile sau alte interese conexe. Se exclude însâ din sfera de aplicare orice act îndreptat împotriva navelor de război sau a oricăror nave care, aparținând unui stat sau fiind exploatate de acesta, sunt afectate exclusiv unui serviciu guvernamental necomercial.

Statul riveran are de urmat o anumită procedură, care presupune notificarea statului de pavilion al navei în cauză, cât și persoanelor fizice sau juridice ce au interese ce pot fi prejudiciate prin măsurile preconizate și se recomandă apelarea la experți, în afara cauzelor de extremă urgență, existînd însă în toate situațiile obligația de a proteja viețile umane.

La 2 noiembrie 1973, s-a încheiat la Londra un protocol asupra intervenției în marea liberă în caz de poluare a mediului marin prin alte substanțe decît hidrocarburile ce cuprinde în esență, prevederi similare, cu diferența, în privința substanțețor puluante susceptibile de a pune în pericol sănătatea omului, flora și fauna maritimă sau de a îngrădi celelalte utilizări legitime ale mării.

Convenția asupra răspunderii civile pentru prejudiciile datorate poluării cu hidrocarburi, Bruxelles, 29 noiembrie 19697

Are ca obiect garantarea unei indemnizații echitabile persoanelor ce au suferit prejudicii în acest mod; tinde să adopte reguli de procedură uniformă pe plan internațional; reglementează dreptul victimei – persoană fizică sau juridică de drept public sau privat, precum și un alt stat sau subdiviziunile sale politice – de a fi despăgubite.

Principalele dispoziții se referă la responsabilitatea navei din momentul producerii incidentului ce a cauzat prejudiciul prin poluare și la cauzele exoneratoare de răspundere – un act de război, un fenomen natural excepțional, o acțiune criminală a unui terț sau neglijența unui guvern ori a altui organ în menținerea auxiliarelor de navigație, la care se adaugă culpa victimei.

În art.5, sunt stabilite limitele materiale ale răspunderii, iar în art.6 se prevede obligația de asigurare, dacă încărcătura navei depășește 2000 tone de hidrocarburi.

Ca și în convenția examinată mai sus, sunt excluse navele de război ale statelor.

În cazul culpei concurente a două sau mai multe nave, operează solidaritatea pasivă a debitorilor.

Convenția asupra creării unui fond internațional de indemnizare pentru pagubele produse prin poluare cu hidrocarburi, 18 decembrie 1971

Apare ca o formulă originală, instituționalizată, de asigurare a încasării despăgubirii de către victima poluării în anumite situații în care Convenția asupra răspunderii civile nu se aplică sau nu permite aplicându-se, să se asigure, o justă despăgubire, cum ar fi: neprevederea unei responsabilități, propietarul răspunzător nu este în măsură să achite paguba produsă din motive financiare sau paguba exclude responsabilitatea propietarului.

Convenția vizează și atenuarea răspunderii proprietarului navei, pornindu-se de la ideea că responsabilitatea trebuie împărțită între cei interesați în transportul de hidrocarburi.

DECLARATIA ADUNĂRII GENERALE O.N.U. ASUPRA PRINCIPIILOR PRIViND FUNDUL MĂRILOR ȘI OCEANELOR ȘI SUBSOLUL LOR,

DINCOLO DE LIMITELE JURISDICȚIEI NAȚIONALE, 1971

Conform acestei Declarații, fundul mărilor și oceanelor și subsolul lor, aflate dincolo de limitele jurisdicției naționale și resursele lor formează patrimoniul comun al umanității. Ca urmare, nici un stat, nici o persoană fizică sau juridică nu poate revendica, exercita sau dobândi asupra acestei zone și a resurselor sale, drepturi incompatibile cu regimul internațional stabilit.

Explorarea zonei și exploatarea resurselor sale se vor face, în interesul întregii umanități, în scopuri exclusiv pașnice.

Cu privire la activitățile desfașurate în zonă, statele vor coopera și vor lua măsuri, destinate mai ales prevenirii și combaterii poluării, a contaminării și a altor riscuri pentru mediul marin, inclusiv lărmurile, precum și pentru protejarea și conservarea resurselor naturale ale zonei și prevenirea pagubelor pentrn flora și fauna mediului marin.

În activitățile desțșurate pe fundul mărilor și oceanelor și în subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicției naționale, inclusiv cu privire la resursele lor, statele părți sunt obligate să țină seama de drepturile și interesele legitime ale statelor riverane în regiunea unde aceste activități sunt exercitate ca și ale tuturor celorlalte state care ar putea fi afectate.

Prevederile Convenției nu afectează drepturile statelor riverane cu privire la măsurile destinate să prevină, să atenueze sau să elimine un pericol grav și iminent al țărmurilor lor sau penbru interese conexe cauzate de o poluare sau de o amenințare cu poluarea care rezultă din activitățile des așurate în zonă sau din orice alt accident cauzat de o poluare sau de o amenințare cu poluarea sau din orice alte activități, sub rezerva regimului international stabilit(art.l3).

Fiecare stat poartă răspunderea pentru activitălile desfășurate în aceste zone sau în legătură cu resursele lor, indiferent dacă acestea aparțin unor servicii guvernamentale sau entități neguvernamentale sau persoanelor care acționează subjuresdicția sa, să fie conforme cu regimul stabilit.

Aceiași răspundere revine și organizațiilor internaționale și membrilor lor, pentru activitățile desfășurate de ele sau pe seama lor. Orice prejudiciu care rezultă din astfel de activități atrage obligația de reparare(art.l4).

Convenția referitoare la prevenirea poluării marine cauzate de operațiunile de imersare efectuate de către nave și aeronave,Oslo, 1972

Este prima convenție care are în vedere nu numai hidrocarburile, ci toate substațele nocive luate în considerare după gravitatea pericolului pe care acestea îl reprezintă.

Principalele caracteristici ale convenției constau în:

1) împărțirea substațelor nocive în trei liste:

-una "neagră"

-cenușie

-albă",după starea de toxicitate

2) stabilirea unei comisii cu anumite funcții de coordonare și control

Imersiunea substanțelor nocive, enumerate in lista neagră, este cu desăvârșire interzisă, cele trecute pe lista cenușie pot fi imersate de la caz la caz, pe baza unui permis special emis de autoritățile naționale competente sau, fără acest permis special, dar cu aprobarea autorității naționale competente, pot fi imersate substanțele specifice pe lista albă.

Comisia cu funcții de control instituită, acționează asupra ariei geografice cuprinse intre coastele vestice ale Europei până la mijlocul Oceanului Atlantic, de la latitudinea ce trece prin Gibraltar până la Oceanul Artic (excluzând Marea Baltică).

Conform art.l5, statele contractante se angajează ca prevederile Convenției să fie aplicate navelor și aeronavelor înmatriculate pe teritoriul lor. celor încărcate pe teritoriul lar cu substanțe destinate imersării, precum și navelor și aeronavelor străine, bănuite a voi să procedeze la scufundări în apele lor teritoriale.

Convenția internațională pentru prevenirea poluării de către nave, Londra, 1973.

Această Convenție are ca obiectiv conservarea mediului marin eliminării complete a poluării internaționale cu petrol și alte substanțe dăunătoare și să minimalizeze accidentele de deversare a acestor substanțe.

Având în vedere importanța Convenției internaționale din 1954 privind prevenirea poluării mării cu hidrocarburi – primul instrument multilateral încheiat ce și-a propus ca obiectiv protecția mediului înconjurător – și contribuția semnificativă adusă de această Convenție în protejarea mărilor și a mediului costier, împotriva poluării, prin încheierea acestei Convenții părțile au convenit să pună astfel capăt poluării mediului marin, la nivel intern și internațional, cu hidrocarburi și alte substanțe dăunătoare și să reducă la minim deversarea accidentală a acestora, din motive de protejare a mediului înconjurător, în general, și a celui marin, în special.

Convenția definește o serie de noțiuni ("navă", "incident", "administrație", "deversare", etc.) prin care, prin "substațe dăunătoare", se are în vedere orice substanță dăunătoare, care deversată în mare, este susceptibilă a periclita sănătatea omului, a dăuna resurselor biologice, faunei și florei marine, a prejudicia peisajul natural sau a împiedica orice altă folosință legitimă a mării și include orice substanță supusă controlului prin convenție.

Convenția se aplică navelor autorizate a arbora pavilionul unei părți la Convenție, precum și a navelor neautorizate a arbora pavilionul unei părți, dar care sunt exploatate sub autoritatea acesteia. Sunt exceptate navele de război, precum cele folosite de un stat în scopuri guvernamentale și nu comerciale.

Orice încălcare a prevederilor Convenției se sancționează de legislația administrației navei respective, indiferent de locul unde s-a produs încălcarea.

În vederea descoperirii încălcărilor, și pentru respectarea prevederilor Conventiei, părțile trebuie să coopereze, folosind toate mijloacele corespunzătoare și realizabile pentru supravegherea mediului, precum și măsuri adecvate pentru comunicarea de informații și adunarea de probe.

Navele care cad sub incidența prevederilor Convenpei, pot fi supuse în orice port sau terminal din mare aparținând unei părți, inspecției funcționarilor numiți sau autorizați de această parte, de a verifica dacă a descărcat substanțele dăunătoare. În cazul săvârșirii unei încălcări, inspecția va înainta administrației un raport pentru ca aceasta să ia măsurile corespunzătoare. Dacă administrația apreciază că probele existente sunt suficiente pentru a intenta în conformitate cu legislația proprie, cât mai curând posibil. Ea va comunica acest lucru părții care a semnalat încălcarea.

Convenția are două protocoale privind rapoartele asupra incidentelor implicând substanțe dăunătoare și arbitrajul.

Protocolul de la Londra din 1978, a modificat Convenția din 1973, mai ales în legătură cu punerea în aplicare a anexei II la Convenție.

Tot în domeniul protecției mărilor și oceanelor este util să mențIonăm, fără a intra în analiza amănunțită a acestora, următoarele documente: Convenția asupra prevenirii poluării marine rezultate din imersiunea de deșeuri din 29 decembrie 1972; Convenția asupra poluării marine de origine telurică din 4 iunie 1974.

În anul 1982(10 decembrie) a fost încheiată la Montego Bay, Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării, document ce consacră un întreg capitol protecției și conservării mediului marin. Se instituie reguli și obligații internaționale cum sunt de exemplu:

– obligația statelor de a conserva și proteja mediul marin, precum și dreptul suveran de a exploata resursele naturale

– îndatorirea de a nu transfera pagubele dintr-o regiune în alta sau transforma un tip de poluare în altul

– obligația de a întării legislația în domeniu

Convenția prevede măsuri de prevenire, reducere și control al poluării; formele de cooperare globală și regională; asistența tehnică, regulile internaționale și legislația națională care să prevină, să reducă sau să controleze poluarea, cu referiri exprese la poluarea din surse situate pe pământ, din activitățile asupra subsolului marin ce sunt subiect al legislației interne, poluarea prin deversări sau prin activitatea navelor și poluarea din sau atmosferă; garanții și proceduri legale în cazul încălcărilor regulamentelor pentru combaterea poluării; protejarea regiunilor înghețate ale mărilor și oceanelor; răspunderea in cazul producerii de prejudicii, cu excepțiile expres prevăzute; corelația dintre obligația asumată de state prin această Convenție și cele asumate în convenții speciale.

Tratatul privind interzicerea instalării unor arme nucleare și a altor arme de distrugere în masă pe fundul mărilor și oceanelor și în subsolul lor, încheiate la 16 februarie 1971

Această Convenție se înscrie în aria actelor internaționale care se referă la măsurile colaterale de reducere a cursei de înarmare, a dezarmării și în consecință, a diminuării gravului pericol de contaminare radioactivă.

Pornind de la recunoașterea interesului comun al umanității în progresul explorării și folosirii în scopuri pașnice a fundului mărilor și oceanelor, tratatul are ca scop principal prevenirea unei curse a înarmărilor nucleare pe fundul mărilor și oceanelor și în subsolul lor, având însă, fără să declare în mod expres, implicații cu privire la protecția acestora ca factor de mediu.

Statele părți se angajează să nu instaleze sau să amplaseze pe fundul mărilor și oceanelor și în subsolul lor, dincolo de limita exterioară a fundului mărilor, așa cum aceasta este definită în Tratat, nici un fel de arme nucleare sau orice alte tipuri de arme de nimicire în masă, precum și structuri, instalații de lansare sau orice alte instalații destinate în mod special stocării, experimentării sau folosirii unor asemenea arme.

În scopul asigurării prevederilor Tratatului, fiecare stat în parte are drept să verifice prin observare actele altor state părli la Tratat, pe fundul mărilor și oceanelor și în subsolul lor, dincolo de limita exterioară a acestei zone, cu condilia ca această observare să nu stânjenească desfâșurarea activitălilor de explorare și exploatare.

IV.3. CONVENȚII CU VOCAȚIE REGIONALĂ

Convenția privind prevenirea poluării mediului marin în zona Mării Baltice, 1974

Convenția constituie primul instrument juridic care cuprinde cele mai complete reglementări în domeniul protecției mediului înconjurător în general, și a mediului marin în special. Ele se referă la poluarea de origine telurică, fie că aceasta ajunge în mare prin internediu cursului de apă sau al aerului, fie direct de la așezările sau industriale situate pe litoral. De asemenea se referă la poluarea de către nave (art.7, anexa IV), la poluarea datorată echipajelor de agrement (art. 8) și la poluarea prin scufundare (art. 9).

Părțile sunt chemate să ia măsurile necesare pentru a preveni poluarea rezultată din activitălile de exploatare și explorare a fundului mării și a subsolului său (art. 10) și de a coopera în scopul eliminării sau reducerii poluării prin hidrocarburi și alte substanțe nocive (art. 11 ).

Obligația fundamentală a pățlilor rămâne, însă, de a lua, individual sau împreună, toate măsurile legislative, administrative sau de orice altă natură, în scopul de a preveni sau reduce poluarea și de a proteja sau valorifica mediul marin în zona Mării Baltice.

În afara unor situații de excepție, strict delimitate – securitatea vieții pe mare și securitate navigației – deversarea sustanțelor periculoase în zona Mării Baltice este potrivit articolului 9 punct 1, strict interzisă. Pentru evacuarea substanțelor nocive mai pulin periculoase, este necesară obținerea unei autorizații speciale.

Convenția se aplică navelor și aeronavelor înmatriculate pe teritoriul părpilor contractante sau abordând pavilionul lor; celor ce ar încălca în limitele teritoriului ori ale mării lor teritoriale materiale destinate imersării; celor bănuite că ar efectua scufundări în mările lor teritoriale.

În legătură cu răspunderea statelor pentru pagubele provocate prin poluare, părțile se angajează să elaboreze și să adopte norme și proceduri corespunzătoare nevoilor lor specifice.

În anul 1990, experții în problemele mediului înconjurător au apreciat nefavorabil starea Mării Baltice. Ea este parțial moartă, pe o distanță de 100 mii kmp, în care sunt deversate reziduurile din 7 state riverane plus petrol ce se scurge din tancurile petroliere fiind în momentul de față unul din cele mai poluate bazine marine din lume.

Alături de Marea Baltică, pe lista mărilor contaminate figurează și Marea Nordului, Mare Mediterană, Golful Tokio și Golful Guanabara.

Este de menționat că încă din anul 1980 reprezentanții statelor Finlanda, Polonia, Suedia, Germania și fosta U.R.S.S., s-au întâlnnit de mai multe ori, prilej cu care s-au reînoit obligațiile ca până în anul 1995, fiecare stat să reducă la jumate substanlele toxice deversate în mare.

Cel mai bun exemplu al unor astfel de întâlniri îl constituie programul polono-suedez de salvare a Mării Baltice prin purificarea Vistulei.

Reprezentanții guvernamentali, experții economici și financiari din țările riverane, au adoptat la Tallin un document prin care se garantează securitatea politică și economică din regiune. La forum au fost abordate mai multe probleme, printre care și convocarea unei conferințe pentru salvarea mediului ambiant în Marea Baltică la Copenhaga, însă ea nu a avut loc.

Convenția privind prevenirea poluării marine de origine telurică, Paris, 4 iunie 1974

Face parte dintr-un ansamblu de măsuri progresive și coerente pentru protejarea mediului marin împotriva poluării.

Prevederile Convenției se referă la oceanele Atlantic și Arctic, la nord de 36" latitudine nordică, la vest de longitudinea vestică de 42° și la est de longitudinea estică de 51°.

Părțile se angajează să elimine poluarea de origine telurică a mărilor prin substanțe enumerate expres în anexă și să limiteze strict poluarea produsă de aceasta .

În caz de poluare gravă de origine telurică printr-o substanlă neenumerată în anexă, părțile se consultă și negociază un acord de cooperare. Ele stabilesc programe complementare de cercetare științifică și tehnică și organizează și exploatează un sistem de supraveghere.

Convenția privind prevenirea poluării mării mediterane, Barcelona 16 februarie 1976

Convoacă sub auspiciile Programului Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, Conferința plenipotențiarilor țărilor riverane la Marea Mediterană a elaborat și supus semnare trei instrumente juridice aflate în interacțiune:

a. Convenția cu privire la prevenirea poluării Mării Mediterane

b. Protocolul relativ la prevenirea poluării Mării Mediterane cauzate de imersare efectuate de nave și aeronave

c. Protocolul relativ la cooperare în domeniul combaterii poluării Mării Mediterane prin hidrocarburi și alte substanțe periculoase în cazul situațiilor critice

Față de prevederile Convenției asupra Mării Baltice (Helsinki 1974) care reglementează în mod detaliat măsurile referitoare la variate forme de poluare cele din Convenția asupra Mării Mediterane, proclamă doar principiul potrivit căruia, părțile contractante au obligația să ia toate măsurile corespunzătoare (art. 4 pct. 1 ) pentru a preveni, reduce și combate poluare în formele menționate; poluarea datorată operațiunilor de imersare (art. 5); poluarea datorată de deșeurile navelor (art. 6); poluare care rezultă din explorarea și exploatarea platoului continental, a fundului mărilor și subsolului său (art.7); poluarea care emană de la sursele terestre (art.8).

Relația dintre Convenție și Protocoale constă, așa cum arată art. 23 pct. 1 în faptul că "nimeni nu devine parte contractantă la prezenta Convenție dacă nu devine parte contractantă la cel puțin unul din protocoale"(și invers).

Convenția prevede obligația statelor de a coopera, prin intermediul Centrului regional pentru combaterea poluării prin hidrocarburi, stabilit la Malta, cu instituțiile științifice din regiunea mediterană.

Convenția privind protecția mediului marin și a zonelor de coastă ale Pacificului de Sud-Est, Lima, 12 noiembrie 198118

Are ca obiectiv protecția mediului marin și a zonelor de coastă așe Pacificului de Sud-Est în zona de 200 mile în care se aplică suveranitatea și jurisdicția părlilor și dincolo de această zonă, în largul mării până la o limită în interiorul căreia o poluare a largului mării poate afecta zona specificată mai înainte.

Părțile se obligă să ia toate măsurile necesare pentru a preveni reduce și controla poluare în zona Convenției în mod special poluarea de origine telurică cea care provine din atmosferă sau care este transmisă prin aceasta, cea care provine de la nave sau de la orice altă instalație sau dispozitiv care funcționează în mediul marin.

Totodată ele se obligă să prevină, să reducă și să controleze eroziunea coastelor, să coopereze în lupta împotriva sitauțiilor critice în domeniul poluării, în punerea la punct a unor programe de observare continuă a poluării și la eveluarea incidentelor acesteia asupra mediului din zonă; să stabilească reguli și proceduri care să permită stabilirea responsabilității civile și a despăgubirii în caz de daune produse prin poluarea mediului și a zonei costiere.

Acordul cu privire la cooperarea regională în lupta împotriva poluării prin hidrocarburi și altă substanță dăunătoare în caz de situație critică în Pacificul de Sud-Est, Lima 12 noiembrie 1981.

Documentul urmărește să asigure protecția statelor costiere și a ecosistemului marin al Pacificului de Sud-Est împotriva poluării cu hidrocarburi și alte substanțe dăunătoare în caz de situație critică.

Părțile se obligă să ia în comun măsurile necesare pentru a neutraliza sau ține sub control efectele nocive ce decurg din amenințrea mediului marin.

În acest scop, ele își mențin și își dezvoltă planurile și programele de intervenție, de urgență ce au scopul de a combate poluarea nocivă prin hidrocarburi sau alte substanțe dăunătoare (art. 4).

Părțile organizează acțiuni de conservarea mediului marin la standardele prevăzute în acord și vor coopera la recuperarea substanțelor nocive; fac schimb de informație privind forurile lor competente naționale, în lupta împotriva poluării, coordonează utilizarea mijloacelor de comunicație și dau căpitanilor de nave și piloților de aeronave, instrucțiuni, cerându-le să semnaleze, prezența, caracteristicile și întinderea pânzelor de hidrocarburi sau alte substanțe nocive observate în apele lor teritoriale.

Atunci când există o situație critică, părțle fac evaluările necesare, adoptată toate măsurile adecvate pentru prevenirea sau limitarea poluării și informează despre acestea, toate părțile interesate.

Convenția privind protejarea Mării Nordului împotriva poluării prin hidrocarburi, Bonn, 13 septembrie 198319

Potrivit Convenției, părțile contractante sunt chemate să-și unească eforturile în direcția luptei împotriva poluării cu hidrocarburi a apelor mării, atunci cănd aceasta prezintă un pericol grav și iminent (art. 1 ) pentru litoralul sau interesele lor; ele înțeleg să se informeze reciproc atât despre structura națională care se ocupă cu efectele poluării cu hidrocarburi și autoritatea competentă care primește rapoartele și se ocupă de măsurile de asistență mutuală între părțile contractante (art.4) cât și despre producerea oricărui accident ce cauzează ori poate cauza poluarea prin hidrocarburi a mării sau despre prezența, natura și întinderea pânzei de hidrocarburi(mareea neagră) ce constituie sau poate constitui o serioasă amenințare la adresa uneia sau mai multor părți contractante(art.8).

Potrivit art.6, Convenția stabilește un sistem de zone, cu responsabilități comune și individuale pentru statele riverane și fără a aduce atingere unor principii consacrate în dreptul mării.

IV.4. LEGEA NUMĂRUL 17 DIN 7 AUGUST I990 PRIVIND REGIMUL JURIDIC AL APELOR MARITIME INTERIOARE, MĂRII INTERIOARE ȘI A ZONEI CONTIGUE A ROMÂNIEI

Publicată în Monitorul Oficial nr.99 din 9 august 1990

CAPITOLUL I.

Marea teritorială și apele maritime interioare ale României

Articolul 1. Marea teritorială a României cuprinde fâșia de mare adiacentă țărmului ori, după caz. apele maritime interioare, având lățimea de 12 mile marine(22 224m) măsurată de la liniile de bază.

Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul țărmului sau, după caz, liniile care unesc punctele cele mai avansate ale țărmului, inclusiv ale țărmului dinspre larg, al insulelor, ale locurilor de acostare, ale amenajărilor hidrotehnice și ale altor instalații portuare permanente.

Limita exterioară a mării teritoriale este linia care are fiecare punct situat la o distanță de 12 mile marine, măsurată de la punctul cel mai apropiat al liniilor de bază.

Articolul 2. Marea teritorială a României se delimitează de marea teritorială a statelor vecine prin înțelegeri cu fiecare dintre aceste state, în conformitate cu normele și principiile dreptului internațional.

Articolul 3. Limitele exterioare și laterale ale mării teritoriale, stabilite conform prevederilor articolului 1 și 2 constituie frontiera de stat a României.

Articolul 4. Suprafelele de apă situate între malul mării și liniile de bază

stabilite în articolul 1 constituie apele maritime interioare ale României.

Articolul 5. Apele maritime interioare, marea teritorială, solul și subsolul acestora, precum și spațiul aerian de deasupra lor, fac parte din teritoriul României.

CAPITOLUL II.

Zona contiguă a României

Articolul 6. Zona contiguă a României este fâșia de mare adiacentă a mării teritoriale care se întinde în largul mării, până la distanța de 24 mile marine măsurată de la liniile de bază stabilite în articolul 1.

Articolul 7. În zona sa contiguă, România exercită controlul pentru prevenirea și reprimarea încălcărilor, pe teritoriul său, a legilor și reglementărilor din domeniul vamal, fiscal și al trecerii frontierei de stat.

CAPITOLUL III.

Trecerea inofensivă prin marea teritorială

Secliunea A.

Reguli aplicabile tuturor navelor străine.

Articolul 8. Trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială a României se efectuează în condiții stabilite de prezenta lege și de alte reglementări în vigoare, cu respectarea normelor dreptului internațional.

Prin "trecere" se înlelege faptul de a naviga prin marea teritorială în scopul:

a. de a traversa fără a intra în apele maritime interioare ori de a ancora întro radă sau a face escală într-o instalație portuară situată în afara apelor maritime interioare.

b. de a intra în apele maritime interioare sau de a ancora într-o radă sau de a le părăsi.

Pe timpul trecerii inofensive nu se permite oprirea sau ancorarea, în afara cazurilor când acestea sunt impuse de nevoia navigației, sau ca urmare a unui caz de forță majoră ori avarie, pentru salvarea persoanelor sau ajutorarea navelor și aeronavelor aflate în pericol.

Articolul 9. Trecerea unei nave străine prin marea teritorială este inofensivă atîta timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii publice sau securității naționale.

Se consideră că trecerea a adus atingere păcii sau ordinii publice sau securității naționale dacă o asemenea navă desfășoară, în marea teritorială sau apele maritime interioare, una dintre următoarele activități:

a. amenințarea cu forța sau folosirea forlelor împotriva suveranității, integrității teritoriale sau a independenței politice a României sau în orice alt mod contrar principiilor dreptului internațional.

b. manevre sau execiții cu arme de orice alt mod

c. culegerea de informații în detrimentul apărării sau securității naționale

d. propaganda care prejudiciază interesele apărării/securitălii naționale.

e. decolarea de pe nave, anunțarea sau îmbarcarea de pe nave a oricărui fel de aparate de zbor

f. lansarea, debarcarea sau îmbarcarea de tehnică militară, scafandri, submarine, alte vehicule submersibile și orice alte instalații în măsură să execute cercetări subacvatice

g. îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, fonduri bănești sau de persoane, contrar legilor și reglementărilor în vigoare

h. poluarea deliberată și gravă de orice natură, a apei și atmosferei

i. orice activitate de pescuit

j. orice activitate de cercetări științifice arhiologice sau ridicări hidrografice

k. orice activitate care se desfășoară ou încălcarea reglementărilor internaționale în domeniul radiocomunicațiilorl care poate perturba funcționarea sistemelor de comunicații sau a oricărui alt echipament sau instalații

l. orice altă activitate care nu are legătură directă cu trecerea și care se desfășoară cu încălcarea condițiilor prevăzute în lege

Articolul 10. În marea teritorială, în apele marine interioare și în porturile României este interzis accesul oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice, ori alte arme de distrugere în masă, sau care transportă asemenea arme sau muniție pentru acestea precum și orice alte mărfuri sau produse interzise de legile României.

Articolul 11. Navele străine cu propulsie nucleară pot intra în rade sau în porturi numai cu aprobarea prealabilă a organelor românești competente care va fi solicitată cu cel puțin 30 de zile înainte de data intrării.

Articolul 12. Navele strâine cu propulsie nucleară și navele ce transportă substanțe radioactive și alte substanțe periculoase, sunt obligate atunci cînd se află în trecere prin marea teritorială să aibă asupra lor documente prevăzute de acordurile internaționale pentru aceste nave și încărcătura pe care o transportă și să ia măsurile necesare de precauție prevăzute de aceste acorduri.

Articolul 13. Controlul documentelor de siguranță a navelor cu propulsie nucleară și a navelor care transportă substanțe radioactive sau alte substanțe periculoase, controlul dosimetric și celelalte controale legate de protecția mediului înconjurător, se execută de organele competente române în locurile prevăzute de acestea. Pe timpul staționării navelor în rade sau în porturi pot fi prevăzute controale suplimentare.

Articolul 14. Navele străine aflate în trecere prin marea teritorială sau staționate în rțde sau în porturi nu vor folosi mijloace de navigație radio, aparatura hidroacustică și de radiocomunicații, sisteme electronice și ptice de observare decât pentru necesitățile siguranței navigației și staționării la ancoră, precum și pentru a comunica autorităților portuare și a realiza traficul radio în clar, sau folosind coduri, cu stațiile românești de pe uscat, potrivit regulilor și procedurilor prevăzuta în Regulamentul radiocomunicațiilor care este anexă la Convenția Internațională a Telecomunicațiilor.

Articolul 15 Organele române competente vor lua măsurile necesare pentru a preveni orice încălcare a condițiilor stabilite prin reglementările în vigoare cu privire la admiterea navelor străine în apele maritime interioare sau la instalațiile portuare și vor folosi orice mijloace legale, inclusiv de constrângere pentru a împiedica trecerea oricărei nave străine prin apele maritime interioare sau marea teritorială, dacă această trecere nu este inofensivă.

Articolul 16. Organele române competente pot suspenda temporar, în anumite zone ale mării teritoriale, trecerea inofensivă a navelor străine, ori de câte ori această suspendare este cerută de asigurarea securității țării sau este necesară pentru a se putea executa exerciții militare.

Reguli aplicabile navelor străine folosite în scopuri comerciale

Articolul 17. Jurisdicția penală a Rornâniei se aplică cu privire la orice infracțiune săvârșită pe teritoriul României de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, precum și cu privire la orice infracțiune săvârșită la bordul unor asemenea nave pe timpul cât acestea se află în porturile românești sau în apele maritime interioare.

Articolul 18. Jurisdicția penală a României se aplică și în cazul încălcării legislației române în vigoare cu privire la zona exclusivă a României în Mrea Neagră de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, dacă faptele sunt folosite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, sunt considerate infracțiuni:

Articolul 19. Jurisdicția penală la bordul unei nave sub pavilion unui stat cu care România a încheiat o convenție consulară sau un alt acord similar, se exercită cu respectarea prevederilor acestora.

Articolul 20. În exercitarea jurisdicției României, organele competente vor putea dispune în conformitate cu dispozițiile legii în vigoare, reținerea sau sechestrarea unei nave străine folosite în scopuri comerciale și vor lua măsuri de executare silită împotriva unor asemenea nave, care se găsesc în marea teritorială sau apele maritime interioare ale României, pentru asigurarea executării obligațiilor contractate sau a altor obligații asumate de nava respectivă în timpul trecerii sau în legătură cu trecerea sa prin marea teritorială a României.

Reguli aplicabile navelor militare străine, submarinelor și celorlaltor vehicule submersibile, precum și altor nave de stat

folosite pentru servicii guvernamentale

Articolul 21. Navele militare străine, submarinele și celelalte vehicule submersibile, precum și navele sub pavilion străin folosite pentru servicii guvernamentale pot intra în marea teritorială, în porturi și rade numai cu aprobarea prealabilă a guvernului român exceptându-se cazurile de adăpostire de furtună.

Aprobare se solicită cu cel puțin 30 de zile înainte de data la care ar urma să aibă loc trecerea prin marea teritorială sau vizitarea porturilor sau radelor, cu excepția cazurilor când între România și statul pavilionului s-a convenit altfel.

Articolul 22. Submarinele și celelalte vehicule submersibile străine în trecerea prin marea teritorială sunt obligate să navigheze la suprafală și să abordeze pavilionul național. Cele ce se vor afla în imersiune vor fi constrânse să iasă la suprafață. În cazul când, din cauza unor avarii nu pot ieși la suprafață, acestea sunt obligate să semnalizeze, prin toate mijloacele despre situația în care se affă.

Articolul 23. Dacă o navă militară străină încalcă legile și reglementările României în apele maritime interioare sau în marea teritorială și nu ține seama de avertismentul care i-a fost dat de a se conforma acestora, va fi somată să părăsească imediat marea teritorială a României.

Articolul 24. Statul pavilion va purta răspunderea pentru orice prejudicii sau daune cauzate de către o navă militară străină sau de orice altă navă de stat folosită pentru servicii guvernamentale, precum și de către persoane care fac parte din echipajul acestor nave, pe timpul cât nava respectivă s-a aflat în porturi în apele maritime interioare și în marea teritorială a României.

Articolul 25. Sub rezerva excepțiilor și condițiilor din art. 21-24, navele militare străine și alte nave de stat străine folosite pentru servicii guvernamentale se bucură de imunitate de jurisdicție pe timpul cât se află în porturi, în apele maritime interioare și în marea teritorială a României.

CAPITOLUL IV

Dreptul de urmărire în afara mării teritoriale

Articolul 26. O navă străină folosită în scopuri comerciale poate fi urmărită în afara mării teritoriale a României și poate fi reținută pentru a fi trasă la răspundere, dacă există motive întemeiate să se creadă că acea navă a încălcat legile române, pe timpul cât s-a aflat în marea teritorială sau zona contiguă.

Urmărirea începe când nava străină nu se conformează semnalului de oprire și poate continua, fărâ oprire, până la intrarea navei respective, în apele teritoriale a propriului stat sau a unui alt stat.

Dacă nava a fost reținută în afara mării teritoriale în înprejurări care nu justifică exercitarea dreptului de urmărire, ea va fi despăgubită pentru orice pierdere sau daună suferită ca urmare a acestei acțiuni.

Articolul 27. Dreptul de urmărire prevăzut la articolul precedent, se aplică în cazul încălcării de către o navă străină, folosită în scopuri comerciale ale legislației române cu privire la zona economică a României în Marea Neagră.

CAPITOLUL V

Cercetarea științifică în apele teritoriale ale României

Articolul 28. Activitatea de cercetare științifică precum și cea de prospectare și de amenajare a navigației în marea teritorială se bazează de către instituțiile române de specialitate în baza programelor aprobate și cu avizul organelor române competente.

Articolul 29. Persoanele fizice/juridice străine pot efectua cercetări științifice în marea teritorială română doar cu încuviințarea expresă a organelor române competente și potrivit condițiilor stabilite de acestea.

CAPITOLUL VI

PROTECTIA MEDIULUI MARIN

Articolul 30. Organele române competente stabilesc reguli privind prevenirea, reducerea și menținerea sub control a poluării mediului marin și asigură respectarea în porniri , în apele marine interioare , în marea teriorială a României.

Articolul 31. Este interzisă poluarea apelor marine interioare și a mării teritoriale , precum și a atmosferei de deasupra acestora prin devastarea, aruncarea, scufundarea sau degajarea de pe nave sau alte instalații plutitoare sau fixe, de pe aparate de zbor precum și de pe surse aflate pe țărm a unor substanțe sau reziduuri de substanțe toxice, radioactive, hidrocarburi precum și a altor substanțe dăunătoare și periculoase pentru sănătatea oamenilor ori pentru flora și fauna mării sau alte reziduuri ori materiale care pot să producă pagube țărmului românesc ori să creeze obstacole în calea utilizării legitime a mării.

Articolul 32. În cazul în care existâ motive întemeiate să se creadă că o navă folosită în scopuri comerciale, care se află în apele maritime interioare sau în marea teritorială a încălcat prevederile legislației române / regulile internaționale privind prevenirea, reducerea și menținerea sub control a poluării mediului marin , organe române competente sunt în drept să ceară navei explicații în legătură cu faptele care-i sunt imputate, precum și să inspecteze această navă în cazul în care ar refuza să prezinte explicațiile cerute ori dacă explicațiile primite nu concordă cu realitatea.

Articolul 33. În cazul în care există dovezi neîndoielnice că o navă folosită în scopuri comerciale, care se află în apele maritime teritoriale, a încălcat, în aceste ape sau în zona economică exclusivă a României, regulile prevăzute la articolul 30 și 31 și a făcut deversări de substanțe toxice sau radioactive, hidrocarburi ori alte substanțe ori reziduuri care au creat o pagubă importantă sau care arnenință cu asemenea pagubă țărmul românesc ori resursele din apele maritime internaționale și din marea teritorială, organele române vor putea reține nava și deschide o acțiune de legătură cu această încălcare.

Articolul 34. In cazul în care în apele maritime interioare sau în marea teritorială a României are loc o coliziune de nave, o eșuare sau o altă avarie maritimă, iar acțiunile legate de un asemenea eveniment pot avea consecințe dăunătoare pentru apele maritime interioare și marea teritorială sau pentru țărmul românesc, organele române competente sunt în drept să adopte măsurile necesare, corespunzătoare cu paguba efectivă pe care o reprezintă, în scopul apărării împotriva poluării sau amenințării cu poluarea.

IV.5. CONVENȚIA ÎMPOTRIVA POLUĂRII MĂRII NEGRE

În legătură cu protecția mediului marin legea nr. 17 din 7 august 19901, privind regimul juridic al apelor marine interioare2 al mării teritoriale3 și al zonei contigue4 ale României, împuternicește organele române competente, să stabilească reguli privind prevenirea, reducerea și menținerea sub control a poluării mediului marin și să asigure, totodată, respectarea acestora în porturi, în apele maritime interioare și în marea teritorială a României(art. 30).

Legea interzice poluarea apelor maritime interioare și a mării teritoriale, precum și a atmosferei de deasupra acestora, prin deversarea, aruncarea, scufundarea sau degajarea de pe nave sau alte instalații plutitoarea sau fixe, de pe aparate de zbor precum și de pe surse aflate pe țărm, a unor substanțe sau reziduuri de substanțe toxice, radioactive, hidrocarburi, precum și a altor substanțe dăunătoare sau periculoase pentru sănătatea oamenilor, ori pentru flora sau fauna mării sau alte reziduuri ori materiale care pot să producă pagube țărmului românesc ori să creeze obstacole în calea utilizării legitime a rnării.

O importantă prevedere a legiii este și cea potrivit căreia, în marea teritorială, în apele maritime interioare și în porturile României este interzis accesul oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice sau alte arme de distrugere în masă sau care transportă asemenea arme sau muniții pentru acestea, precum și orice alte mărfuri sau produse interzise de legile României.

Cadrul general al reglementării generale privind poluarea marină este Convenția de la Londra din 2 noiembrie 1973, privind prevenirea poluării de către nave(MARPOL) care se referă la toate sursele de poluare datorate exploatării navelor. Aceasta din urmă a fost amendată printr-un protocol din 1978. Toate aceste reglementări și măsurile prevăzute în aceste Convenții, privesc limitarea pe cât posibil, a poluării produsă de nave, în special prin exploatarea "curată"; prevenirea accidentelor și acțiunea corespunzătoare în caz de urgență, asigurarea securității operațiilor pe mare, prevenirea aruncărilor de deșeuri, etc..

Pe dat de 21 aprilie 1992, la București a fost semnată de către reprezentanii statelor riverane (Bulgaria, Georgia, România, Federalia Rusă, Turcia și Ucraina) Convenția privind protecția Mării Negre împotriva poluării, însoțită de trei protocoale adiționale5.

Este vorba de un ansamblu convențional în care regimul juridic general eate stabilit de Convenție, iar regimurile speciale de protecție a mediului marin împotriva unor forme particulare de poluare: din surse de pe uscat, cu petrol și alte substanțe nocive și poluarea prin descărcare, sunt prevăzute de protocoale adiționale.

În spiritul reglementărilor internaționale generale în materie, Convenția referitoare la protecția Mării Negre a recunoscut, în Preambul că resursele naturale și de agrement ale acesteia "pot fi păstrate, în primul rând, prin eforiurile comune ale țărilor riverane" și, în consecința sunt luate în considerare "caracteristicile hidrologice și ecologice speciale ale Mării Negre și sensibilitatea deosebită a florei și faunei acesteia la schimbările de temperatură și compoziție ale apei mării". Găsim aici o definiție general acceptată a mării regionale ca zonă a oceanului, caracterizată printr-o anumită unitate geografică, oceanografică, halieutică, umană chiar.

În ciuda impreciziilor semnificațiilor juridice ale noțiunilor în materie, Marea Neagră poate fi caracterizată ca o mare regională semideschisă (de tip mediteranean) cu un mediu marin deosebit de vulnerabil6.

Convenția se aplică la Marea Neagră propriu-zisă, având ca limită de sud, pentru scopurile ce se urmăresc linia care unește Capul Kelogra și Capul Dalayanreferirea la Marea Neagră incluzând marea teritorială și zona economică exclusivă ale fiecărei părți contractante.

Câmpul de aplicare din punct de vedere geografic cuprinde marea teritorială și zona economică exclusivă din Marea Neagră a fiecărei părți contractante. Întocmai ca și celelalte convenții referitoare la mări regionale ( cu exceplia celei de la Djeddah) și cea de față exclude orice aplicare a prevederilor sale la apele teritoriale interioare ale statelor semnatare, permițând, în schimb, potocoalelor adiționale, să prevadă altfel în funcție de obiectivele fiecăruia.

Astfel protocolul privind protecția mediului marin al Mării Negre împotriva poluării din surse de pe uscat se aplică și la apele interioare față de liniile de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale și în cazul cursurilor de apă dulce, până la limita apei dulci (art. 3 care preia prevederile pertinente la Protocoalelor III și IV lae Convenliei de la Barcelona).

În vederea precizării semnificațiilor și circumscrierii cât mai apropiate a câmpului de aplicare, Convenția stabilește înțelesurile acordate unor noțiuni ca: poluarea mediului marin, nave, descărcare și substanțe nocive.

În definirea conceptului de mediu marin poluat, Convenția preia dispozițiile art.l alin.4 al Convenției ONU privind dreptul mării, din 10 decembrie 1982, prevăzând că "poluarea mediului marin, înseamnă introducerea de către om direct sau indirect, de substanțe sau energie în mediul marin, inclusiv estuare, care are sau poate avea ca rezultate efecte precum sunt: vătămarea resurselor vii și a vieții marine , pericole pentru sănătatea omului, obstacole pentru activitățile pe mare, inclusiv pescuitul și alte folosințe legitime ale mării, degradarea de folosință a apei mării și deteriorarea condițiilor de agrement". Din păcate documentul nu a reflectat întreaga viziune a Convenției dreptului mării, în această privință, rezumându-se la termenii art.l alin.4.

Într-adevăr, aceasta a lărgit, prin art. 196, semnificațiile termenului de poluare ca acoperind și poluare mediului marin rezultând "din utilizarea tehnicilor", precum și "introducerea intenționată sau accidentală într-o zonă a mediului marin de specii străine sau noi, care ar putea provoca schimbări considerabile și vătămătoare".

Pentru scopurile Convenției, nave înseamnă navele de deplasare pe mare de orice tip. Acest termen include navele cu elice, vehiculele cu pernă de aer, submarine, mijloace plutitoare, indiferent de sunt ori nu autopropulsate, platformele și orice alte construcții amplasate pe apă. Aeronavele reprezintă orice mijloc de deplasare prin aer de orice tip. În circumscrierea câmpului de aplicare, în temeiul imunității suverane, Convenția a stabilit că nu se aplică nici unei nave de război, nave auxiliare, altor nave sau aeronave aflate în proprietatea sau care sunt exploatate de un stat și folosite, la acea dată, numai în serviciul necomercial al guvernului. Cu toate acestea fiecare parte contractantă este ținută să adopte măsuri adecvate care să nu stânjenească operațiunile unor asemena nave sau aeronave aflate în proprietate sa ori exploatate de ea, ca acestea să acționeze într-o manieră conformă dispozițiilor Convenției.

Descărcare este definită atât în sens pozitiv, ca orice deversare deliberată de deșeuri sau alte materile de pe nave sau aeronave, cât și în sens negativ neincluzând:

a. deversarea de deșeuri sau alte materiale care rezultă în mod direct sau indirect din exploatarea normală a navelor și aeronavelor și a echipamentelor lor, altele decât deșeurile sau alte materiale transportate de, sau de al nave sau aeronave, care sunt exploatate în scopul deversării unor asemenea materiale sau derivate din tratarea unor asemenea deșeuri sau altor materiale pe nave sau aeronave

b. orice depunere de materiale pentru un alt scop decăt simpla deversare a acestora, cu condiția ca o asemenea depunere să nu fie contrară scopurilor acestei Convenții

Substanța nocivă, înseamnă, în înțelesul Convenției, orice substanță periculoasă, otrăvitoare sau un alt tip de substanță care introdus în mediul marin, datorită toxicității ei și/sau persistență și/sau caracteristicilor bioacumulatoare, ar cauza poluare sau ar afecta negativ procesele biologice.

Convenția reafirmă ca principii generale în raporturile dintre statele părți; deplina egalitate în drepturi și îndatoriri, respectarea suveranității naționale, independența, neamestecul în treburile interne, avantajul reciproc și alte principii și norme corespunzătoare dreptului internațional. O dezvoltare specială o cunoaște dreptul și obligația semnatarilor de a coopera în vederea prevenirii, reducerii și controlului poluării pentru a conserva și proteja mediul marin al Mării Negre.

Ca în toate convențiile privind protecția mărilor regionale și cea referitoare la Marea Neagră după ce afirmă, în Preambul, disponibilitatea de a coopera în vederea conservării mediului marin și protejării resurselor vii ale acestuia împotriva poluării, relevă necesitatea colaborării științifice, tehnice și tehnologice în acest sens.

De asemenea "pe baza abordării regionale concertate" este prevăzută și colaborarea cu organizațiile internaționale interesate.

În spiritul "comunității de interese" și "patrimoniului regional" precum și al adevărului că "poluarea rezultă și din surse de pe uscat ale altor țări ale Europei" Convenția este deschisă oricărui stat neriveran la Marea Neagră "interesat în realizarea scopurilor actualei convenții și care să contribuie în mod substanțial la protecția și conservarea mediului marin la Mării Negre".

Spre deosebire de situația a marii majorități a ansamblurilor convenționale ale celorlalte mări regionale7 Convenția privind Marea Neagră a instituit o nouă structură instituțională de cooperare permanentă, Comisia pentru protecția mediului marin al Mării Negre, cu sediul la Istambul. Comisia va fi formată din reprezentanți ai statelor părți, care se bucură de imunități și privilegii diplomatice, în conformitate cu dreptul internațional, iar președenția va fi asumată prin rotație, de către fiecare parte contractantă, în ordinea alfabetică a limbii engleze. Organismul se va întruni cel puțin odată pe an, președintele putând convoca reuniuni extraordinare, adoptate în unanimitate de membrii săi. în privința competenței, organismul adoptă regulile sale de procedură pentru exercitarea funcțiilor sale, decide asupra organizării activităților și stabilește organele subsidiare conform prevederilor convenției·

Referitor la funcțiile comisiei, acestea constau în recomandări vizând măsurile necesare pentru realizarea scopurilor Convenției, amendamentele necesare la aceastea și la protocoalele adiționale, măsuri suplimentare pentru protecția rnediului marin, elaborarea de criterii referitoare la prevenirea, reducerea și controlul poluării, cooperarea cu organizațiile internaționale competente, în special în vederea dezvoltării unor programe adecvate sau obținerea de asistență în îndeplinirea obiectivelor.

Ca de obicei, părțile contractante își asumă angajamentul general de a lua individual sau în comun, toate măsurile necesare în concordanță cu dreptul internațional și în conformitate cu prevederile acestei Convenții "pentru a preceni, reduce și controla poluarea".

Astfel Convenția consacră în art.VI angajamentul fiecărei părți contractante de a preveni poluarea mediului marin al Mării Negre prin orice sursă cu substanțe periculoase și materiale( stabilite într-o anexă, respectiv la categorii, printre care: compușii organostanici, mercur, cadmiu, plumb și compușii acestora).

Față de o altă formă de poluare, cea de pe nave, părțile contractante se obligă să adopte, individual sau în comun, toate măsurile necesare pentru prevenirea, reducerea și controlul acesteia, în conformitate cu regulile și standardele internaționale adoptate.

Cooperare în materie de combatere a poluării în situații de urgență (stabilită la nivel de principiu în art. IX din Convenție) este guvernată de Protocol(adițional) privind cooperarea în combaterea poluării cu petrol și alte substanțe nocive a mediului marin al Mării Negre, în situații de urgență.

Convenția cuprinde și dispoziții referitoare la poluarea prin decărcare, care face obiectul unui protocol adițional, stabilind pe lângă obligația de a adopta toate măsurile adecvate și de a coopera în privinla prevenirii, reducerii și controlului acestui gen de poluare, și pe aceea ca, fiecare stat contractant să nu permită, în zonele aflate sub jurisdicția sa, descărcarea de materiale de către persoane fizice saujuridice ale statelor care nu sunt riverane Mării Negre.

Și în cazul Mării Negre poluarea de origine telurică produce consecințe dintre cele mai grave pentru mediul marin .

În acest sens este stipulată obligația semnatarilor de a preveni reduce și controla poluarea mediului marin din surse de pe uscat conform condițiilor stabilite detalit în protocolul adițional al Convenției.

În același context, în ce privește poluarea rezultată din activitățile relative la platoul continental, este prevăzut angajamentul părților contractante de a adopta legi și regulamente, precum și măsuri de a preveni, reduce și controla poluarea mediului marin al Mării Negre , cauzată sau legată de activități care au loc pe platoul său continental, inclusiv explorarea și exploatarea resurselor naturale de pe platoul său continental.

Poluarea de origine atmosferică este și ea expres prevăzută de către Convenție și tratată ca o formă specifică. Astfel art.XII al documentului prevede obligația părților contractante de a adopta legi și regulamente precum și măsuri individuale sau convenite pentru a reduce, preveni și controla mediul marin al Mării Negre din sau prin atmosferă aplicabile spațiului aerian de deasupra teritoriului lor și navelor sub pavilionul lor sau navelor și aeronavelor înregistrate pe teritoriul lor.

O formă particulară de poluare, la care nu fac referire celealte convenții privind protecția mărilor regionale împotriva poluării este cea privind deșeurile periculose aflate în traficul transfrontier. Măsurile care trebuie adoptate și cooperarea statelor riverane își propun să prevină poluarea mediului marin al Mării Negre , provocate de deșeuri periculose aflate în traficul peste frontieră, ca și pentru combaterea traficului ilegal al acestora.

În strinsă legătură cu aceste probleme, Convenția tratează și pe cea referitoare la protecția resurselor vii în materie. Astfel potrivit art. XIII, atunci când iau măsuri pentru prevenirea, reducerea și controlul poluării mediului marin, părțile contractante, trebuie să acorde o ațenție deosebită evitării producerii de daune vieții marine și resurselor vii, în special prin schimbarea locului lor de viețuire și crearea de piedici în calea pescuitului și altor folosințe legitime ale Mării Negre.

Alături de măsurile de prevenire și în completarea acestora, Convenția prevede măsuri referitoare la responsabilitatea și răspunderea materială, ` in scopul de a asigura cel mai înalt grad de descurajare și protecție a Mării Negre împotriva poluării".

În acest scop, este consacrată mai întâi responsabilitatea părților contractante pentru îndeplinirea obligațiilor lor internaționale privind protecția și păstrarea mediului marin al Mării Negre. Pentru concretizarea acestuia fiecare stat semnatar va adopta reguli și reglementări privind răspunderea materială pentru daune provocate de persoane fizice sau juridice mediului marin în zonele în care el își exercită suveranitatea, drepturile suverane sau jurisdicția lor. Se acordă o atenție deosebită sistemelor de asigurare a unei compensații prompte și adecvate sau a altei reparații pentru pagube cauzate prin poluarea mediului marin. Totodată, este prevăzut angajamentul de cooperare în vederea dezvoltării și armonizării legilor, reglementărilor și procedurilor referitoare la răspunderea materială, la evaluarea daunelor și la compensația pentru pagubele cauzate prin poluare.

Convenția nu instituie organe speciale de jurisdicție pentru soluționarea diferendelor, în ce privește întreruperea și aplicarea dispozițiilor sale. Ea se limitează în a preciza că se va căuta o soluționare pe calea negocierilor sau a oricărui alt mijloc pașnic, la alegerea părților contractante.

Adoptarea Convenției privind protecția Mării Negre împotriva poluării se înscrie în contextul mai lerg al preocupărilor statelor din zonă – din ultimii ani, de a-și multiplica cooperarea pe multiple planuri: economic, politic, cultural-științific, inclusiv prin crearea unor structuri instituționale adecvate.

Deși semnată mai târziu celelalte convenții relative la protecția mărilor regionale(inclusiv din motivele politico-strategice), cea de față reușește să instituie o cooperare interstatală cu caracter permanent și să valorifice o parte din experiența adoptării și aplicării celorlalte documente în materie.

Astfel, statele părți nu cooperează numai în domeniul de urgență – situațiile critice – dar și în prevenirea și combaterea celor mai diverse forme de poluare marină. Sub raportul conținutului, reglementările stabilite prevăd obiective de calitate și de cantitate, fixează exigențele pe care factorii de mediu și resursele naturale trebuie să la îndeplinească din punct de vedere ecologic.

În realizarea și chiar completarea semnificațiilor convenției din 1992, statele riverane au semnat și aplică și alte documente, menite să promoveze cooperarea multilaterală în materie. Astfel Declarația ministerială referitoare la protecția Mării Negre(semnată la Odessa la 7 aprilie 1993), constituie un text preponderent politic, având scopuri pragmatice de protecție a mediului marin pe termen scurt și lung în privința controlului poluării, reabilitării resurselor naturale și gospodăririi raționale a deșeurilor. Alături de asemenea documente s-au elaborat și se implementează o serie de programe din diferite domenii de activitate.

Programul internațional de cercetări în Marea Neagră(GoMSBlack), inițiat la Varna în 1991 (la care a participat Bulgaria, România, Federația Rusă, Turcia și Ucraina) are ca obiective principale:

a. identificarea și crearea unui sistem de gestionare a bazelor de date pentru zona deltei ca și pentru platoul continental al Mării Negre

b. crearea unui sistem de informare geografică(GIS) pentru cele două zone menționate, precum și aprofundarea cercetărilor marine

Programul de gestionare ambientală și protecție a Mării Negre al Facilității Globale pentru Media (GEF) a fost inaugurat la Constanța 1992 și vizează Marea Neagră, Marea Azov, zonele costiere ale ța`rilor riverane și bazinele de drenaj ale fluviilor, exceptând Dunărea (pentru care există un program GEF separat). Programul urmărește crearea unui cadru operațional complex pentru cooperarea regională pe termen lung în vederea limitării procesului continuu de degradare a mediului resurselor marine, utilizării durabile a acestora.

CONCLUZII

Utilizând, pe lângă metode ale științelor naturii, biologice și nebiologice, și metode din sfera științelor sociale, mai ales ale sociologiei și viitorologiei, sfera ecologiei se împletește cu întreaga problematică a vieții politice mondiale, recurgând tot mai des la căile și mijloacele specifice dreptului internațional contemporan. Mai apropiată decât orice știință de filosofie, mai puțin "ambivalentă" decât alte discipline, ecologia devine tot mai mult un îndreptar inestimabil în gândirea și practica umană.

Nu prin confruntare sterilă, ci prin cooperare, dublată de o strategie a cooperării, în spiritul principiilor pozitive și normelor democratice ale dreptului internațional contemporan, pot fi atinse -în condițiile umanizării Naturii și Istoriei, iar mai aproape de noi a revoluției științitice și tehnice- dezideratele privitoare,la îmbunătățirea calității mediului și, în final, a calității vieții în întreaga lume.

Socialul și politicul -la nivel național, politicul și juridicul la nivel internațional , alături de devenirile științei și tehnologiei – care nu au practic frontiere – sunt dimensiunile esențiale ale cuplului de forțe "ecologia supraviețuirii"- când pe planul internațional al cooperării și strategiei există premise dintre cele mai provocabile, ale afirmării înaltelor comandamente etice și morale, ale internaționalizării unor valori fundamentale și trecerea acestora în zona și ordinea juridicului.

Trăim într-o epocă dramatică,dar în care se prefigurează o lume viitoare nouă, cu toul diferită de cea de azi – dominată de nevoi urnane extreme. Orice încercare de a le satisface și de a rezolva "criza mediului" trebuie neapărat să includă și o schimbare a cursului istoriei.

Este timpul poluării și al distrugerii mediului. Trebuie să fie, din același motiv, timpul cunoașterii acestor poluări, al efectelor lor biologice; este timpul protejării mediului.

Maladia care cuprinde cerul, pământul, fluviile, mările și oceanele se cheamă poluare. Ea invadează valurile neliniștite și fundurile imobile ale mărilor și ocenelor; modifică temperaturi și dă alte compoziții chimice, nimicește specii întregi de plante și animale; caută să facă din miracolul lichid care este apa o punte călătoare a incertitudinii și a morții.

În fața poluării suntem toți egali. Aerul infestat nu se oprește la frontierele țărilor, fluviile devitalizate străbat continente întregi, mările și oceanele se află în sferajurisdicțiilor naționale și fiecare le poate polua după bunul plac.

Cunoașterea evoluțiilor contemporane, analiza consecințelor tot mai îngrijorătoare ale fenomenelor și acțiunilor poluante implică nu numai acțiuni de prevenire și combatere, ci și garanții de realizare a acestor exigențe.

Preocuparea și răspunderea statelor în relizarea efectivă a cerințelor preveniri și combaterii poluării se reflectă în măsurile întreprinse pentru a crea sisteme de siguranță care să împiedice poluarea și să evite accidentele, precum și concentrarea cercetătorilor spre soluții ingenioase care să permită absorbirea materialelor poluante și purificarea apei mărilor.

În prezent, lupta împotriva poluării apelor dobăndește o importanță mult mai mare, deoarece sursele de apă dulce nu numai că sunt insuficiente, dar, în același timp, sunt în mod neuniform repartizate pe suprafața pământului. Este necesară întărirea cooperării internaționale, luarea de măsuri adecvate de ordin tehnic, administrativ, inclusiv juridic pe plan național, regional și internațional general în vederea gospodării raționale și protecției împotriva poluării de orice fel a fondului acvatic.

Combaterea poluării apelor fiind o problemă globală, care interesează toate statele, este discutată în cadrul unor conferințe, reuniuni, organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale, care se preocupă de protecția mediului înconjurător în general sau de protecția și gospodărirea apelor în special, adoptându-se o serie de rezoluții și recomandări adresate tuturor guvernelor interesate.

O examinare cuprinzătoare – în contextul măsurilor de protecție a mediului – a problemei de combatere a poluării aelor a avut loc cu prilejul conferinlei ONU asupra mediului înconjurător (Stockholm, 1972), la care în afara Declarației asupra mediului înconjurător ce proclamă dreptul suveran al statelor de a exploata propriile lor resurse naturale conform politicilor naționale privind mediul – drept recunoscut de întreaga practică statală convențională, ca și de lucrările reuniunilor și conferințelor internaționale în materie – au fost adoptate o serie de recomandări referitoare la mediul acvatic, recomandări care, între altele, se referă la necesitatea încheierii de acorduri între statele interesate, precum și la crearea de organisme specializate în aceste probleme.

În plan juridic, statele au procedat la încheierea unor convenții și acorduri intenaționale bi și multilaterale, reglementând, în conformitate cu principiile dreptului internațional și îndeosebi cu respectarea suveranității și integrității teritoriale, raporturile dintre ele în probleme diverse legate de utilizarea cursurilor de apă internaționale și în acest cadru au prevăzut și măsuri pentru combaterea poluării sau, după caz, au încheiat convenții cu caracter special înființând și organisme corespunzătoare de realizare a cooperării dintre ele în vederea luptei împotriva poluării apelor respective și a îmbunătățirii calității lor.

Acuitatea problemei poluării a suscitat interesul statelor, aducând pe un plan mai central cooperarea dintre ele în lupta împotriva contaminării de orice fel a cursurilor de apă. In practica dreptului internațional au început să fie încheiate tratate reglementând în mod direct și exclusiv problema poluării. Este astfel vorba de o tehnicizare, în funcție de dezvoltarea surselor de poluare, a tratatelor încheiate într-un domeniu concret de activitate.

În ce privește aspectele de interes general legate de mediul înconjurătat, un rol deosebit revine – în baza egalității în drepturi a statelor – tuturor țărilor, indiferent de mărimea sau gradul lor de dezvoltare, precum și de zona geografică în care sunt situate.

Din analiza tratatelor fluviale care conțin clauze directe și indirecte referitoare la poluare, precum și din cercetarea instrumentelor intenaționale care privesc direct problemele de combatere a polării – specializarea sau tehnicizarea fiind în funcție de multiplicitatea surselor de poluare -, rezultă că practica internațională nu a reușit întotdeauna să conducă la formularea de reguli închegate de drept internațional în acest domeniu. Metoda consensului, care are la bază cea mai democratică concepție privind luarea deciziilor, tinde să se generalizeze în cadrul cooperării multilaterale.

Actualele reglementări în domeniul utilizării apelor fluviale și a lacurilor intrenaționale au un caracter particular și nu pot dețaja soluții uniforme cu valoare de generalizare a unei practici convenționale. In mod obiectiv, fiecare fluviu și lac internațional are "individualitatea sa proprie, condițiile sale specifice care nu pot fi generalizate și aplicate și la alte fluvii", ceea ce impune reglementarea lor printr-un acord de voință suverană între statele riverane direct interesate.

Ceea ce unește – punând un semn de egalitate sub aspectul regimului juridic – totalitatea resurselor unui stat este caracterul indivizibil și inalienabil al suveranității statului asupra teritoriului său național.

Simplul fapt că un curs de apă curge sau separă teritoriul a două sau mai multe state nu înseamnă că acel curs de apă este supus unei așa-zise suveranități duble sau triple ori că se transformă într-o așa-zisă resursă naturală partajabilă, pentru că nu este vorba de exercitarea concomitentă asupra acelui curs de apă a suveranității a două și, după caz, trei sau mai multe state. Fiecare stat suveran exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă asupra porțiunii sau sectorului de apă care se află pe teritoriul său, fiind guvenat de legile și reglementările statului respectiv, iar problemele colaborării în vederea utilizării cursului de apă. a protecției împotriva poluării, sunt reglementate prin acordurile încheiate între state .Deciziile care se iau însă în legătură cu una sau alta dintre problemele colaborării, inclusiv măsurile necesare, aparlin autorităților statului riveran respectiv, ceea ce înseamnă că suveranitatea este și rămâne exercitată de fiecare stat în parte și nu se transformă în suveranitate dublă sau triplă.

Din toată lumea pe cale apei și aerului toate drumurile elementelor poluante și toxice duc în apa mărilor și oceanelor. Problema combaterii poluării mărilor și oceanelor, ca și corolarul ei – protecția acestui fenomen negativ al civilizației – sunt o chestiune de interes vital pentru întreaga omenire.

Și aici, ca și în celelalte domenii, o largă colaborare de substanță între toate țările pentru respectarea măsurilor legislative deja existente, pentru completarea și readaptarea lor și, mai ales, o nouă abordare, responsabilă și conscvantă, din partea țărilor dezvoltate care dispun de mijloacele necesare de a inversa curentul de delapidare a mărilor și oceanelor, delapidare de care nu sunt deloc străine. este mai mult decăt necesară.

Semnarea de către toate statele lumii a "Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării ", punerea în aplicare a programelor de reabilitare în nouă regiuni ale lumii sunt numai jaloanele preliminare la un plan cuprinzător de refacere a apelor oceanice care să includă și protejarea stocului de pește și a altor forme de vială utile omului.

Poluarea mărilor și oceanelor este o problemă universală, care afectează toate țările, atât pe cele dezvoltate cât și pe cele în curs de dezvoltare, toate fiind , într-un mod sau altul, responsabile. Anumite probleme legate de poluarea mărilor au un caracter local, foarte multe au însă un caracter internațional. Măsurile care ar putea fi luate pentru a lupta împotriva poluării mărilor și oceanelor sunt încă dificil de stabilit dată fiind diversitatea poluanților și a surselor de poluare care nu întotdeauna pot fi localizate.

Poluarea afectează în ultimă instanță producția sau capacitatea de acțiune a ecosistemului, adică fluxul energie ce trece prin ecosistem într-o anumită unitate de timp și care este exprimată în calorii.

În urma poluării, apar modificări fzico-chimice ale apelor care intluențează întreaga biocenoză, deranjând echilibrul biologic din ecosistem.

În general, dreptul internațional al mediului conține puține reglementări clare și precise în problema răspunderii pentru daune transfrontiere cauzate mediului natural, teritoriului altor state. Datorită acestui fapt, s-a recurs la reglementările altor ramuri ale dreptului internațional privat, ceea ce a condus la conturarea diferitelor categorii sau forme ale răspunderii în domeniul protecțiilor mediului și a conservării resurselor sale. Protecția mediului înconjurător rămâne la impactul cu mileniul trei un obiectiv de bază al cercetărilor. întrucât civilizația industrială, urbanizarea, turismul exercită o permanentă presiune, uneori până la dereglarea echilibrului dintre factorii de mediu și chiar la degradarea acestuia.

În dreptul internațional fluvial, prevederile unor tratate reflectă doar la modul general acordul statelor suverane cu privire la măsurile ce se vor lua pentru evitarea poluării cursurilor de apă internaționale. În lipsa unor standarde asupra calității apelor acestor fluvii, premiza de bază pentru funcționarea răspunderii statelor – suveranitate asupra teritoriului – servește ca prim temei de apărare.

În dreptul mării (Convenția de la Montego Bay, 1982) soluția recentă constă în renunțarea la o "rezolvare unică" a problemelor pe care le ridică instituția răspunderii în acest domeniu și acceptarea distincției între răspunderea internațională pentru faptele statelor și răspunderea de drept intern pentru faptele persoanelor fizice și juridice.

Pentru statele care nu sunt părți la convențiile și tratatele respective, răspunderea poate fi stabilită potrivit principiilor generale ale dreptului internațional ( considerat în întregima ca lex generalis). Regulile referitoare la răspunderea statelor în curs de codificare în cadrul CDI-0NU se vor putea aplica ca reguli generale în toate ramurile de drept, care în cazul nostru, sau legătură cu protecția mediului și conservarea resurselor naturale. În completarea lor, fiecare ramură implicată urmează să vină cu specificul său.

A venit timpul când omul să facă, cu judecată rece, inventarul planetei sale, vremea când să treacă pe conturi – la activ și la pasiv – ceea ce a consumat și ceea ce i-a mai rămas de consumat.

"Un singur pământ", dar câtă diversitate de opinii, ce imens evantai de puncte de vedere asupra uneia și aceleiași probleme? O dominantă se impune însă de la sine, cu o covârșitoare forță de penetrare. Pământul este bolnav însănătoșire lui nu depinde decât de înțelepciunea și colaborarea tuturor popoarelor lumii.

În preocuparea noastră legitimă de ce se întâmplă și cum se întâmplă astăzi pe mapamond, scăpând din vedere că avem la dispoziție și atuuri care, inteligent și mai ales energic folosite ne vor da cheia și forța de a închide la un loc în cutia Pandorei "stihiile" pe care le-am scăpat de sub control în momente de ignoranță, iresponsabilitate, egoism, intoleranță, optuzitate și mai ales într-o abordare internațională depășită.

BIBLIOGRAFIE

Legislație

1. Constituția României Legea nr.8 Buletinul Oficial nr. 106/30.07.1974

2. Legea nr.5/29.06.1989 privind gospodăria rațională, protecția și asigurarea calității apelor. Buletinul Oficial nr.24/05.07 1989

3. Legea nr 17/1991 privind regimul zonei maritime

4. Legea nr.20/1993 privind ratificarea Acordului European de asociere la Comunitățile Europene și state membre

5. Legea nr.137/1995 privind protecția mediului înconjurător

Lucrări de specialitate

1. Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Casa de editura și presă, "Șansa" S.R.L., București 1996

2. Alexandru Kiss, "Droit de L'invironnementt", Edition A.Pedone, Paris 1989

3. Michel Prieur, "Droit de I'environnement", Paris, Dulloz, 1984

4. Ion Grigore Sion, "Ecologia și dreptul internațional", Editura Stiințifică și Enciclopedică, București 1990

5. Dumitra Popescu, "Drept internațional public", Editura M.I., București 1993

6. Dumitra Popescu, "Dreptul fluvial", Editura Didactică și Pedagogică, București 1982

7. Ilie Șerbănescu, "Terra portret în alb negru", Editura Albatros, București

1984

8. Mircea Duțu, "Drept intemațional și comunitar al mediului", Editura economică, București 1995

9. Ernest Lupan, "Dreptul Mediului", Editura Știintifică și Enciclopedică, București 1993

10. Francois Maurice, "Droit intemational du development"

11. Corneliu Răuță, Stelian Cărstea, "Poluarea și protecția mediului înconjurător", Editura Stiintifică și Encilopedică, București 1979

12. Dumitra Popescu, "Poluarea și protecția mediului", Editura Stiintifică și Enciclopedică, București 1995

13. Matei Barnea, Corneliu Papadopol, "Colocviu internațional – Turismul și drepturile omului", Editura Economică, București 1995