Protectia Juridica a Solului

PROTECȚIA JURIDICĂ A SOLULUI

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I PROTECȚIA MEDIULUI PRIN TEHNICI JURIDICE

Norme tehnice de conduită

Interdicții și limitări de ordin ecologic

Autorizarea prealabilă a activităților cu impact asupra mediului

Actele de reglementare privind protecția mediului în România

Instrumente economico-financiare

Fondul pentru mediu

CAPITOLUL II PROTECȚIA SOLULUI

Considerații generale privind degradarea solului

Evoluții istorice

CAPITOLUL III REGIMUL JURIDIC DE PROTECȚIE A SOLULUI

Definirea noțiunii de „sol”, „teren agricol” și teren silvic”- Evoluția degradării solului la nivel internațional

Modalități juridice de protecție a solului și terenurilor la nivel intern și internațional

Prerogativele statului și deținătorii de terenuri pentru protejarea solului

Obligațiile organelor abilitate privind protecția solului și terenurilor

Organizarea și amenajarea terenului agricol

Sancțiuni privind încălcarea normelor de protecție a solului și terenurilor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

M.M.P. – Ministerul Mediului și Pădurilor

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

vol. – volumul

INTRODUCERE

Prezenta lucrare s-a dorit a face o radiografie a cadrului juridic general a principalelor reglementări ce vizează protecția juridică a solului.

Structurată în 4 (patru) capitole, lucrarea debutează cu o prezentare succintă a principalelor tehnici juridice de protecție a mediului.

În cadrul primului capitol am încercat o analiză, la nivel teoretic, a tehnicilor juridice de protecție a mediului, protecția solului, facând parte intregrantă din ceea ce se numește generic protecția mediului.

În cuprinsul capitolelor II-III am încercat o abordare exhaustivă a reglementărilor privind protecția juridică a solului, pornind de la definirea noțiunii de „sol”, teren agricol, pentru ca la finalul celui de-al treilea capitol să analizez principalele sancțiuni ce se aplică în cazul încălcării reglementărilor ce privesc protecția solului și a terenurilor, cu tot ceea ce presupun acestea, respectiv răspundere contravențională, penală și, nu în ultimul rând, civilă.

În cadrul celui de-al III-lea capitol am considerat esențial a sublinia că principalii factori naturali care determină calitatea solurilor din România sunt reprezentate de relief, structura rocilor, clima, vegetația și, nu în ultimul rând, timpul.

Este bine cunoscut faptul că vegetația și clima sunt influențate de activitatea omului, acesta fiind motivul pentru care se impune ca omul să intervină în conservarea calității solurilor.

În cadrul literaturii de specialitate s-a susținut ideea, potrivit căreia, calitatea solului a fost modificată de factorii antropici, însușirea solului reieșind din interacțiunile complexe ce au loc între elementele componente ale acestuia și poate fi legată de intervențiile nefavorabile și practicile agricole neadaptate la condițiile de mediu, introducerea în sol de compuși mai mult sau mai puțin toxici, acumularea de produse toxice provenind din activitățile industriale și urbane.

Fără să conștientizeze oamenii au pus în mișcare vaste experimente ecologice care implică întregul Pământ, însă, fără a avea mijloacele de a urmării rezultatele în mod sistematic.

În prezent solul este tot mai amenințat de activitățile umane, degradările și poluările împiedicând să-și îndeplinească corect funcțiile și perturbând disponibilitatea și viabilitatea lor pe termen lung.

Se impune a preciza că poluarea îndelungată a mediului natural a determinat acumularea problemelor ecologice contemporane, exprimabile print-o dezarmonie accentuată între mediul creat de om și cel natural, cu perspective reale de deteriorare a condițiilor de viață ale omului și ale dezvoltării civilizației viitorului.

Deși modificările mediului înconjurător sunt rezultatul civilizației industriale, nu civilizația industrială este cauza deteriorării mediului, respectiv a solului.

Deterioararea mediului de către om nu înseamnă numai distrugerea echilibrului ecologic, ci și apariția unei reacții inverse din partea mediului astfel modificat asupra omului. Noile condiții de mediu sunt mai puțin favorabile pentru viața omului, pentru desfășurarea activității sale economice.

În cadrul ultimului capitol am încercat realizarea unei cercetari, respectiv o anchetă sociologică, în cadrul căreia am urmărit identificarea principalelor cauze ale poluării solului și, nu în ultimul rând, identificarea consecințelor poluării solului.

După cum se va putea remarca, sondajul sondajul a fost realizat pe un număr de 15 persone, de diferite categorii sociale și sexe diferite, în scopul identificării cauzelor poluării solului, a identificării consecințelor acestuia și, nu în ultimul rând analiza strategiilor guvernamentale privind protecția mediului înconjurător, cu precădere a solului, din prisma celor intervievați.

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

Aici domnul profesor solicita a face mentiunea metodelor de cercetare utilizate in cadrul lucrarii. Acestea se regăsesec enumerate incepand de la observatia directa…si finalizand cu studiul morfologic.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: dreptul mediului, tratate privind regimul juridic al protecției dreptului mediului.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu regimul juridic a ceea ce presupune regimul juridic de protecție a solului.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului mediului, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Metodele noi de cercetare sunt: metoda sociologica-chestionarul. Acesta este motivul pentru care am folosit formularea de mai sus.

Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc reglementări privind protecția juridică a solului.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor;

cercetarea documentară întreprinsă cu ocazia analizei diferitelor acte normative care pentru a înțelege pe deplin modalitatea de reglementare a activităților din acest domeniu;

cercetarea documentară întreprinsă pentru evindețierea importanței reglementărilor în acest domeniu la nivel național și internațional;

Studiul monografic a fost inclus pentru schițarea cadrului general privind reglementările interne și internaționale, dar și pentru prezentarea în ansamblu a actelor normative care conturează desfășurarea activităților ce au ca obiect de activitate protecția juridică a solului.

CAPITOLUL I
PROTECȚIA MEDIULUI PRIN TEHNICI JURIDICE

Norme tehnice de conduită

Prevenirea, limitarea și controlul efectelor negative ale activităților umane asupra mediului au impus dezvoltarea specifică a unor tehnici administrative clasice și apariția altora noi, speciale, în frunte cu un sistem de avize, acorduri și autorizații, care să determine în ce măsură poluarea este admisă ori interzisă.

Aceasta presupune instituirea de restricții, diferite ca natură și conținut și stabilirea de condiții pentru desfășurarea activităților cu posibil impact negativ asupra mediului, cu implicații corespunzătoare pentru exercitarea anumitor drepturi fundamentale, în frunte cu dreptul de proprietate, libertatea de întreprindere ori dreptul de folosință al unor bunuri comune (apă, aer ș.a.), în numele interesului public superior al protecției mediului și al dreptului uman fundamental la un mediu sănătos.

Problema și-a găsit o rezolvare de principiu în țara noastră prin dispozițiile
art. 44 alin. (7) din Constituție, care stipulează că „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului (…)” și ale art. 53 alin. (1) al Legii
fundamentale, în privința exigențelor „ordinii publice” (ecologice) și sănătății publice.

Una dintre tehnicile devenite tradiționale ale reglementării vizând protecția mediului este reprezentată de instituirea de norme ori/și standarde ecologice.

Astfel, în funcție de natura și influența negativă a unor factori asupra mediului, reglementările legale în materie prevăd, de exemplu, norme tehnice de încadrare a produselor și substanțelor în raport cu gradul de nocivitate, toxicitate și/ori inflamabilitate, norme tehnice privind ambalarea, transportul, depozitarea, manipularea și folosirea produselor și substanțelor chimice, norme tehnice privind distrugerea sau neutralizarea produselor, ori, după caz, decontaminarea după efectuarea de operații cu produse ori substanțe chimice etc.

Reglementările tehnice operează de altfel prin excelență prin edictarea de norme de mediu. Acestea pot fi de patru tipuri:

norme de calitate a mediului, care fixează niveluri maxime admisibile de poluare în mediile receptoare: aer, apă, sol. Normele de calitate pot varia după utilizarea mediului dat. Ele pot acoperi zone geografice determinate (naționale, regionale ori locale), după cum o normă de calitate a apei poate să se aplice unui întreg curs de apă ori numai unei părți a acestuia;

norme de emisie, care stabilesc cantitatea de poluanți ori concentrațiile de poluanți care pot fi degajați de o sursă dată (o uzină, de pildă). Aceste norme stabilesc obligații de rezultat, lăsând poluatorului libertatea de alegere a mijloacelor pentru a se conforma exigențelor date; emisiile de substanțe poluante pot fi măsurate pe unitatea de timp ori în cursul unei operațiuni date; ca regulă, normele de emisie se aplică instalațiilor fixe și surselor mobile de poluare plasate în categoria vizată de normele de produs;

norme de procedeu, care enunță un anumit număr de specificații cărora trebuie să le corespundă instalațiile fixe; acestea stabilesc obligații de mijloc și nu lasă poluatorului libera alegere a tehnicilor prin care înțelege să reducă emisiile;

norme de produs, care tind să fixeze fie proprietăți fizice și chimice pentru un anumit produs, fie reguli privind condițiile, ambalajul ori prezentarea produsului, în special pentru produsele toxice sau limitele la emisiile poluante pe care acest produs poate să le degajeze în cursul utilizării sale.

Interdicții și limitări de ordin ecologic

Tehnica juridică tradițională, aparținând preponderent măsurilor de „poliție administrativă”, instituirea de interdicții și limitări din perspectiva exigențelor de protecție a mediului este larg uzitată.

Cerințele sale sunt variate și pot merge de la interzicerea generării unui produs poluant în diverse medii (apă, aer, sol) până la cea de deteriorare și distrugere a unei arii sau specii protejate, de a construi într-un anumit spațiu, iar caracteristica comună a acestor reglementări este aceea de a consacra o formulă care lasă autorităților administrative competente o semnificativă marjă de manevră, așa-numita „putere administrativă discreționară” la nivelul sensului măsurii și al conținutului său exact.

Este mai ales cazul autorizațiilor administrative prealabile (de defrișare, de demolare a anumitor construcții etc.). Importantă este și metoda implantării activităților în sensul amplasării acestora, astfel încât să se evite izării sale.

Interdicții și limitări de ordin ecologic

Tehnica juridică tradițională, aparținând preponderent măsurilor de „poliție administrativă”, instituirea de interdicții și limitări din perspectiva exigențelor de protecție a mediului este larg uzitată.

Cerințele sale sunt variate și pot merge de la interzicerea generării unui produs poluant în diverse medii (apă, aer, sol) până la cea de deteriorare și distrugere a unei arii sau specii protejate, de a construi într-un anumit spațiu, iar caracteristica comună a acestor reglementări este aceea de a consacra o formulă care lasă autorităților administrative competente o semnificativă marjă de manevră, așa-numita „putere administrativă discreționară” la nivelul sensului măsurii și al conținutului său exact.

Este mai ales cazul autorizațiilor administrative prealabile (de defrișare, de demolare a anumitor construcții etc.). Importantă este și metoda implantării activităților în sensul amplasării acestora, astfel încât să se evite pe cât posibil impactul negativ și în orice caz să se asigure încadrarea în limitele prevăzute de lege a zonelor locuite și/ori a ariilor protejate.

Această tehnică se exprimă la nivel concret sub forma regulilor de urbanism și amenajare a teritoriului, cerințelor de sănătate publică, regulilor de amplasament în materia protecției împotriva poluării aerului, apei a solului.

Totodată, tot mai utilizată este tehnica omologării produselor și aparatelor efectuate de către ori sub controlul autorităților publice, în vederea autorizării producerii, funcționării, comercializării etc. acestora, din cauza periculozității pe care o prezintă pentru om și mediu.

Pentru a fi omologate, produsele, serviciile și aparatele respective trebuie să fie conforme cu o serie de cerințe tehnico-juridice bine precizate prin documente specifice: caiete de sarcini, norme și standarde tehnice naționale, comunitare etc.

Autorizarea prealabilă a activităților cu impact asupra mediului

Una dintre tehnicile moderne folosite în mod curent pentru a preveni sau a limita vătămările aduse mediului constă în obligația de a obține o autorizație specială prealabilă pentru desfășurarea anumitor activități sau pentru utilizarea produselor și serviciilor care prezintă un risc din punct de vedere ecologic.

Pe această cale, autoritățile publice, ca purtătoare ale interesului general de protecție a mediului, verifică îndeplinirea prealabilă a anumitor condiții de amplasare, stabilesc o serie de parametri tehnico-tehnologici de funcționare, instituie un control asupra activității și respectării normelor vizând protecția mediului.

Din punct de vedere istoric, în privința continentului european, principiul autorizării prealabile își găsește originea într-un decret napoleonian din 1810, al cărui scop era acela de a proteja vecinătatea imediată a unui stabiliment. Ulterior, sistemul autorizării administrative a activităților economice și sociale cu impact negativ asupra calității mediului s-a extins treptat, generalizându-se după 1970.

Obligativitatea și regimul general al procedurii de autorizare sunt stipulate cel mai adesea prin legea-cadru privind protecția mediului (Marea Britanie, Danemarca Olanda).

În alte situații s-a optat pentru varianta unei legi speciale care să instituie un sistem de permise sau autorizații pentru instalațiile producătoare de poluare, fără a aborda într-o manieră mai largă problematica protecției mediului (Franța, Belgia, Luxemburg, Republica Moldova). În sfârșit, într-o a treia situație, texte legale variate conțin reguli detaliate, datând din diferite perioade și reflectând astfel diverse metode (precum în Irlanda și Italia).

Indiferent de modul de expresie reglementară, orice activitate socială sau economică cu un posibil impact ecologic important este supusă autorizării din punctul de vedere al protecției mediului, în majoritatea statelor lumii.

Sub raportul obiectivelor supuse autorizării, tendința este aceea ca ele să fie cât mai largi, mergându-se până la exigența autorizării prealabile a tuturor instalațiilor construite și exploatate, astfel încât să se evite prejudicierea serioasă a mediului sau orice risc major, inconvenient ori perturbare a vecinătății sau a colectivității. Scopul urmărit este acela de a proteja ființele umane, bunurile, fauna și flora contra oricărei daune ecologice, în măsura în care aceasta poate să fie cauzată de activități supuse autorizării, și de a asigura protecția împotriva oricărui risc, inconvenient ori perturbare importantă. în același timp, este vizată și prevenirea posibilităților oricărei vătămări a mediului.

Sunt supuse autorizării toate activitățile potențial periculoase pentru mediu, indiferent de titularul lor (persoane fizice, persoane juridice cu sau fără scop lucrativ); sunt, de regulă, exceptate proiectele organismelor publice și, în special, instalațiile militare.

De exemplu, Directiva CE 85/337 privind evaluarea impactului asupra mediului se aplică proiectelor publice și private, în afară de cele relative la apărarea națională.

O problemă care a apărut a fost aceea a raportului dintre noul sistem de autorizare instituit și activitățile poluante existente; legislațiile naționale au optat pentru o excepție specială de la regula neretroactivității, în sensul obligativității supunerii acestora la cerințele de autorizare într-un anumit termen.

Marea majoritate a sistemelor de autorizare nu sunt concepute pentru a elimina orice poluare sau orice risc (lucru practic imposibil!), ci mai degrabă pentru a acționa împotriva poluărilor serioase și a reduce pe cât posibil nivelurile lor. Ele sunt considerate o cale intermediară între practicile industriale nereglementate și interdicțiile absolute.

În sfârșit, prescripțiile autorizațiilor administrative sunt bazate pe evaluarea prealabilă a impactului ecologic al proiectelor preconizate sau activităților vizate. Solicitarea din punct de vedere formal și mai ales exigențele autorizării pe conținut se

bazează pe evaluarea impactului ecologic al activităților vizate, fapt pentru care studiul de impact este integrat procesului de autorizare, și prin concluziile sale face parte din decizia de acordare ori refuz al autorizării.

Actele de reglementare privind protecția mediului în România

Orice „poliție de mediu”, în sens administrativ, presupune limitări și interdicții și se bazează pe o formulă care lasă, în general, autorității administrative competente o anumită marjă de manevră în privința măsurilor de protecție adoptate și al conținutului lor exact.

Lato sensu instrumentul cel mai uzitat pentru aceasta îl reprezintă autorizarea administrativă prealabilă a unui proiect, plan, program sau activitate specifică, cu posibile efecte ecologice negative semnificative. Nu e posibilă și nu există, așadar, o interdicție absolută a poluării și nicio protecție deplină a intereselor ecologice, prin intermediul autorizațiilor realizându-se numai un anumit echilibru între aceste cerințe esențiale.

După criteriul genului proxim-actele, autorizațiile administrative clasice-și în exprimarea diferenței specifice – legată de protecția mediului, acestea se definesc printr-o procedură generală de emitere, caracterizată prin patru etape principale: solicitarea autorizației, instrumentarea cererii, decizia și monitorizarea condițiilor de autorizare, marcate major de particularitățile obiectivului urmărit și consecințele pe care le generează.

Din această perspectivă, relevarea specificului actelor de reglementare privind protecția mediului presupune surprinderea elementelor specifice ale noțiunii, categoriilor, procedurii, formei deciziei, modalităților lor, implicațiilor.

Caracteristicile actelor de reglementare

Ținând cont de Acquis-ului comunitar de mediu, legislația noastră internă a optat pentru denumirea generică de „acte de reglementare”, pentru autorizațiile, acordurile și avizele de mediu, în cuprinsul Ordonanța de urgență nr. 195/2005 privind protecția mediului preferându-se o definiție prin enumerare a acestora.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din Ordonanța de urgență
nr. 195/2005, autoritățile competente în domeniu, cu excepția Gărzii Naționale de Mediu și a structurilor subordonate acesteia, conduc procedura de reglementare și eliberează, după caz, aviz de mediu, acord de mediu, aviz Natura 2000, autorizație de mediu, autorizație integrată de mediu, autorizație privind emisiile de gaze cu efect de seră, autorizație privind activități cu organisme modificate genetic.

Indiferent de denumirea acestora-avize, acorduri, autorizații, acestea sunt „acte de reglementare”, eliberate potrivit unei proceduri specifice, care presupune evaluarea de mediu.

Eliberându-se numai de autoritățile competente acestea sunt acte administrative de finalitate „pentru mediu” „numai dacă planurile și programele, proiectele, respectiv programele pentru conformare privind activitățile existente prevăd prevenirea, reducerea, eliminarea sau compensarea, după caz, a consecințelor negative asupra mediului, în raport cu prevederile aplicabile din normele tehnice și reglementările în vigoare”.

Cerințele procedurale aferente dreptului fundamental la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, vizând informarea, consultarea și participarea publicului la luarea deciziei privind emiterea actelor de reglementare în domeniu, precum și accesul la justiție în asigurarea legalității și aplicării acestora, imprimă o serie de particularități regimului acestor acte, în privința, de exemplu, formei deciziei, modificării (revizuirii), efectelor ș.a

Așadar, eliberarea, reînnoirea, suspendarea, încetarea actelor de reglementare sunt supuse unui regim special, „de drept al mediului”; față de care dreptul administrativ rămâne dreptul comun, dar în multe privințe și genul proxim în raport cu care se exprimă și manifestă diferența specifică, individualizatoare.

Ca atare, din această perspectivă, cea de a fi mai întâi acte specifice de drept al mediului și în subsidiar acte administrative individuale, se cuvine examinat regimul juridic al „actele de reglementare".

Evaluarea impactului asupra mediului

Studiul de impact asupra mediului este un instrument procedural de prevenire a vătămărilor mediului, prealabil și indispensabil eliberării autorizațiilor, care s-a generalizat practic în toate drepturile naționale, după apariția sa în SUA prin National Environmental Policy Act (NEPA) din 1969 și cunoaște importante dezvoltări în legislațiile naționale, dreptul comunitar și dreptul internațional al mediului.

Pe conținut, este vorba de un document cu caracter științific, care analizează și evaluează efectele, presupuse sau manifeste ale unei activități date asupra mediului și care permite, astfel, autorităților publice care decid și publicului care este consultant, să hotărască autorizarea sau nu, a respectivei activități, în cunoștință de cauză.

În concepția Convenției de la Espoo, evaluarea impactului asupra mediului reprezintă un „instrument necesar în vederea îmbunătățirii calității informațiilor furnizate factorilor de decizie și permițând acestora să ia decizii raționale din punct de vedere al mediului, concentrate pe limitarea pe cît posibil a impactului negativ semnificativ al activităților”.

În reglementarea internă-definițiile aferente și art. 21 din Ordonanța de urgență nr. 195/2005, cu reglementările subsecvente-se circumscrie unei asemenea caracterizări.

Pe lângă procedura de realizare și rolul conferit, regimul său juridic este definit și prin aceea că studiul de impact este realizat de persoane fizice sau juridice independente (de titularul planului, programului, proiectului sau al activității care suportă însă cheltuielile aferente elaborării), atestate de autoritatea competentă pentru protecția mediului.

În planul responsabilității aferente și în strânsă legătură cu o asemenea situație, răspunderea pentru corectitudinea informațiilor puse la dispoziția autorităților competente pentru protecția mediului și a publicului revine titularului (planului, programului, proiectului sau activității), iar răspunderea pentru corectitudinea lucrărilor de evaluare (raport, bilanț) aparține autorului acestora.

Considerată drept o operațiune procedurală prealabilă, o expertiză științifică, evaluarea de mediu-concretizată prin studiul de impact, prezintă un grad ridicat de „juridicitate”, prin faptul că, elementele sale pot fi contestate și deci pot genera un contencios.

Astfel, procedura de realizare a sa este supusă controlului și contestării de către administrație, publicul interesat și judecător, acesta din urmă putând dispune anularea studiului pentru lipsa publicității, a consultării publicului ori a insuficienței sale.

Lipsa, neregularitatea ori ilegalitatea evaluării de mediu constituie un viciu de procedură care antrenează anularea actului de reglementare atacat.

Verificarea conținutului studiului de către magistrat se face în sensul analizei dacă acesta cuprinde elementele minimale cerute de reglementările în materie; documentul care apare suficient de serios și de circumstanțiat este legal; dimpotrivă, un studiu sumar ori imprecis, care cuprinde erori ori contradicții va antrena ilegalitatea autorizării acordate, pentru viciu grav de procedură.

Absența studiului de impact poate constitui un motiv de suspendare a actului de reglementare, și o cauză de nulitate absolută a actului de reglementare emis fără existența acestuia

Competențe

Actele de reglementare sunt emise, revizuite și actualizate de autoritățile competente pentru protecția mediului, respectiv instituții publice cu personalitate juridică, finanțate integral de la bugetul de stat).

De la regula generală a competenței agențiilor de mediu de eliberare a actelor de reglementare există unele excepții și anume:

Guvernul, prin hotărâre, la propunerea autorității publice centrale pentru protecția mediului emite: acordul de mediu sau decizia de respingere a solicitării, autorizația/autorizația integrată de mediu pentru proiectele/activitățile miniere care utilizează substanțe periculoase în procesul de prelucrare și concentrare, pentru capacități de producție mai mari de 5 milioane de tone/an sau dacă suprafața pe care se desfășoară activitatea este mai mare de 1000 ha; acordul de mediu sau autorizația de mediu pentru instalațiile cu risc nuclear major:

Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului (Ministerul mediului și pădurilor) emite autorizațiile și acordurile de import privind activitățile cu organisme modificate genetic, precum și acordul și autorizația de mediu privind utilizarea în condiții de izolare a microorganismelor modificate genetic și introducerea deliberată în mediu și pe piață a organismelor modificate genetic vii, după solicitarea avizelor necesare;

Agențiile județene pentru protecția mediului emit acordul de mediu pentru proiectele publice sau private ale căror amplasamente se situează pe teritoriul județului

respectiv, cu excepția proiectelor aflate sub incidența legislației privind prevenirea și controlul integrat al poluării;

Agențiile regionale pentru protecția mediului emit acord de mediu pentru toate proiectele aflat sub incidența legislației privind prevenirea și controlul integrat al poluării din regiunea de dezvoltare și pentru toate proiectele care fac obiectul evaluării impactului asupra mediului și/sau al evaluării adecvate, al căror aplasament se întinde pe două sau mai multe județe din cadrul aceleiași regiuni de dezvoltare;

Agenția Națională pentru Protecția Mediului – emite acordul de mediu pentru toate proiectele care fac obiectul evaluării impactului asupra mediului și/sau al evaluării adecvate, al căror amplasament se întinde pe două sau mai multe regiuni de dezvoltare;

Administrația Rezervației Biosferei „Delta Dunării" emite acordul de mediu pentru proiectele propuse a se realiza în perimetru rezervației;

Agenția Regională pentru Protecția Mediului Galați emite acordul de mediu pentru proiectele al căror amplasament se întinde atât pe teritoriul unui județ din afara perimetrului Rezervației Biosferei „Delta Dunării", cât și în perimetrul acesteia..

Termenele de valabilitate

Actele de reglementare sunt acte administrative ale căror efecte sunt limitate în timp. Potrivit art. 16 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, raportat la natura și particularitățile proiectului sau activității supuse autorizării, termenele de valabilitate stabilite sunt:

avizul de mediu și acordul de mediu își păstrază valabilitatea pe toată perioada punerii în aplicare a planului sau programului, respectiv proiectului;

autorizația de mediu și autorizația integrată de mediu sunt valabile 10 ani; cu titlul de excepție, autorizațiile de mediu emise cu program pentru conformare sunt valabile pe toată perioada derulării programului, dar nu mai mult de 60 de zile de la data scadentă de realizare a ultimei măsuri din programul respectiv.

Suspendarea acordului și autorizației de mediu

Ca operațiune de întrerupere temporară a efectelor juridice ale actului administrativ, suspendarea operează și în privința actelor de reglementare (acordului sau autorizației de mediu) cu titlu excepțional și sub cele două ipostaze posibile: amânarea temporară a producerii efectelor juridice ale actelor administrative sau încetarea vremelnică a acestora.

Suspendarea poate deveni necesară din mai multe motive, în principal pentru contestarea legalității de către o persoană fizică, o organizație neguvernamentală de mediu sau de o autoritate publică, în fața instanței de contencios administrativ competentă și prin hotărâre a acesteia, în condițiile legii.

Această situație se regăsește statuată în art. 17 alin. (3)-(5) din Ordonanța de urgență nr. 195/2005.

Astfel, potrivit acestor prevederi legale, „acordul de mediu, autorizația de mediu și autorizația integrată de mediu se supendă de către autoritatea emitentă, pentru nerespectarea prevederilro acestora. Procedura aferentă presupune o notificare prealabilă prin care se poate acorda un termen de cel mult 60 de zile pentru îndeplinirea obligațiilor, după care se dispune măsura. Suspendarea se menține până la eliminarea cauzelor, dar nu mai mult de 6 luni, după care dacă nu s-au îndeplinit condițiile stabilite prin actul de suspendare se dispune anularea acordului de mediu sau autorizație”.

Pe perioada suspendării, desfășurarea proiectului sau activității este interzisă.

Asemeni oricărui act administrativ de acest gen, dispozițiile de suspendare și, implicit, de încetare a desfășurării proiectului sau activității sunt executorii de drept, doar o instanța judecătorească, putând dispune, în condițiile legii, suspendarea acestora.

Revocarea actelor de reglementare

Actele administrative de mediu pot fi revocate în limitele obișnuite ale revocării autorizațiilor administrative individuale creatoare de drepturi, în sensul că nu pot fi retrase decât pentru motive de ilegalitate și în termenele prevăzute de lege; autorizațiile obținute prin fraudă pot fi retractate oricând.

O situație specială o reprezintă cea a procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, potrivit căreia înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau
într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. în aceste condiții autoritatea de mediu poate să aprecieze și să decidă asupra retractării actelor de reglementare contestate.

Această instituție juridică a fost preluată și particularizată la situația autorizațiilor integrate de mediu, de Ordonanța de urgență nr. 152/2005 privind prevenirea și controlul integrat al poluării.

Decizia de revocare a unui act de reglementare este ea însăși o decizie creatoare de drepturi în profitul terților, ceea ce presupune îndeplinirea exigențelor de legalitate.

Instrumente economico-financiare

În cadrul literaturii de specilaitate s-a subliniat că „nu este posibil să se pună un jandarm în spatele fiecărei persoane, care să vegheze la respectarea legii, iar apoi nu trebuie ignorat faptul că acest supraveghetor public poate fi purtătorul unui interes personal, mai mult sau mai puțin puternic, dar care să afecteze aplicarea normelor legale de protecție a mediului.”

În fața unei asemenea situații, legislațiile naționale și practica diferitelor state, precum și reglementările internaționale și comunitare au experimentat și au aplicat o serie de pârghii economice și fiscale, precum taxele pentru emisii ori anumite produse, subvenții, fonduri specializate, redevențe administrative, cote de emisie negociabile, marca ecologică etc., menite să modifice atitudinea persoanelor fizice și juridice față de mediu.

Alături de alte documente internaționale, Declarația de la Rio (1992) invită statele să promoveze utilizarea instrumentelor economice (principiul 16). Efectul benefic al acestor reglementări interstatale este dublu: pe de o parte-influențarea legislațiilor naționale în sensul dezvoltării mijloacelor incitative ori disuasive destinate să marcheze comportamentul producătorilor și consumatorilor, iar pe de altă parte, ridicarea problemei compatibilității lor cu principiul „poluatorul plătește”.

La nivel comunitar, prin cel de-al cincilea program de acțiune „către o dezvoltare durabilă” s-a recunoscut rolul crescând al instrumentelor economice și fiscale în
promovarea obiectivului protecției mediului, iar Comisia Europeană a estimat că „cea mai bună modalitate de a atinge obiectivele fixate în materie de mediu este aceea de a combina instrumentele fiscale cu alte măsuri aplicate într-o manieră coerentă în vederea modificării comportamentelor”.

Aceste mijloace pot să fie incitative sau disuasive, penalizatoare și pot să vizeze includerea în prețul unui produs a contravalorii daunelor ecologice cu același titlu, precum costul materiilor prime ori al producției. Pentru dreptul mediului, ele interesează nu numai din perspectiva strict economică, ci și în măsura în care au fost reglementate juridic.

Fondul pentru mediu

După 1989, practica creării unor fonduri speciale pentru susținerea financiară a activităților de protecție a mediului s-a extins cu rapiditate și în statele din Europa Centrală și de Est. Unele dintre acestea s-au constituit cu ajutor financiar occidental, prin conversia datoriei externe față de o serie de țări dezvoltate în finanțări pentru investiția de mediu sau grant-uri oferite în același scop ori alte forme de ajutor extern, ca de exemplu Eco-Fund din Polonia, format din conversia datoriei externe față de SUA (83,8%), un grant acordat de guvernul Norvegiei, Eco-Fund din Bulgaria, constituit din conversia datoriei externe față de Elveția (80,6%), un grant al Băncii Mondiale .

În paralel cu asemenea experiențe s-au format fonduri de mediu permanente, alimentate esențial prin surse interne (naționale).

Purtând diverse denumiri – fondul național pentru protecția mediului și managementul apei (Polonia), fondul de stat pentru mediu (Slovacia, Republica Cehă), fondul de dezvoltare a mediului (Slovenia), fondul național de protecție a mediului (Bulgaria), fondul central de protecție a mediului (Ungaria) ș.a. – el este stabilit, de regulă, anual prin legea bugetului public și se organizează la mai multe paliere: național, regional, local.

Ca surse de constituire, cele mai frecvente sunt: redevențele pentru utilizarea factorilor de mediu, amenzile contravenționale, taxele ecologice etc.

Fondul este gestionat de către ministerul mediului sau, în cazul Estoniei de pildă, de către Centrul de Investiții pentru Mediu, organizat după modelul unei fundații independente, plasate sub patronajul ministerului finanțelor.

Reglementarea fondului pentru mediu în legislația internă

În România, instituția și practica unui fond special pentru mediu au fost intorduse prin Legea nr. 73/2000 și sunt reglementate în prezent prin O.U.G. nr. 196/2005 privind fondul de mediu, cu modificările ulterioare.

Astfel, potrivit acestui act normativ, Fondul pentru mediu este „un instrument economico-financiar destinat susținerii și realizării proiectelor și programelor pentru protecția mediului”.

În conformitate cu dispozițiile art. 9 din O.U.G. 196/2006 veniturile de constituire a Fondului sunt:

contribuție de 3% din veniturile realizate din vânzarea deșeurilor metalice feroase și neferoase, precum și a bunurilor destiante dezmembrării, obținute de către deținătorul deșeurilor, respectiv deținătorul bunurilor, persoană fizică sau juridică.

Sumele se rețin prin stopaj la sursă de către operatorii economici, de către operatorii economici autorizați pentru colectarea și/sau valorificarea deșeurilor, care au obligația să le vireze la Fondul de mediu;

taxele pentru emisiile de poluanți în atmosferă, datorate de operatorii economici, deținători de surse de staționare a căror utilizare afectează factorii de mediu în cuantumul prevăzut în anexa nr. 1 a O.U.G. 196/2005;

taxele încasate de la operatorii economici utilizatori de noi terenuri pentru depozitarea deșeurilor valorificabile, în limitele prevăzute în anexa nr. 2 a O.U.G. nr. 196/2005;

o contribuție de 2 lei/kg, datorată de operatorii economici responsabili, pentru diferența dintre obiectivele anuale de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie a deșeurilor de ambalaje și cantitățile efectiv valorificate sau incinerate cu recuperare de energie;

o contribuție de 2% din valoarea substanțelor clasificate prin acte normative ca fiind periculoase pentru mediu, introduse pe piață de către producători și importatori, cu excepția celor utilizate la producerea medicamentelor;

în cazul vânzării de către proprietarul sau administratorul pădurii, după caz, a masei lemnoase pe picior sau a sortimentelor de lemn brut obținute în urma exploatării, contribuția la Fondul pentru mediu se stabilește prin aplicarea unui procent de 1% la valoarea de vânzare și se achită de către cumpărătorul operator economic, care introduce masa lemnoasă într-un proces de prelucrare;

o taxă de 1 leu (RON)/kg anvelopă, încasată de la producătorii și importatorii care introduc pe piață anvelope noi și/sau uzate destinate reutilizării;

o contribuție de 3% din suma care se încasează anual pentru gestionarea fondurilor de vânătoare, plătită de către gestionarii fondurilor de vânătoare;

donații, sponsorizări, asistență financiară din partea persoanelor fizice sau juridice române ori străine și a organizațiilor sau organismelor internaționale;

sumele încasate din rambursarea finanțărilor acordate, dobânzi, penalități de întârziere, alte operațiuni financiare derulate din sursele financiare ale Fondului pentru mediu;

sumele încasate de la manifestări organizate în beneficiul Fondului pentru mediu;

cuantumul taxelor pentru emiterea avizelor, acordurilor și a autorizațiilor de mediu;

dobânzi și penalități de orice fel datorate de către debitorii Fondului pentru mediu,

o contribuție de 100 lei/tonă datorată de unitățile administrativ-teritoriale începând

cu data de 1 iulie 2010, în cazul nemdeplinirii obiectivului anual de diminuare cu 15% a cantităților de deșeuri municipale și asimilabile, colectate și încredințate spre eliminare finală, plata făcându-se pentru diferența dintre obiectivul anual de diminuare și obiectivul efectiv realizat;

ecotaxa, în valoare de 0,2 lei/bucată pentru pungile tip sacoșă din materiale care nu sunt biodegradabile;

taxa pe poluare pentru autovehicule;

alte venituri aprobate prin hotărâre a Guvernului.

Potirivit art. 13 din O.U.G nr. 196/2005, sumele astfel colectate, primesc, pe proiecte eligibile, următoarele destinații:

prevenirea poluării;

reducerea impactului asupra atmosferei, apei și solului;

reducerea nivelurilor de zgomot;

utilizarea de tehnologii curate;

gestionarea deșeurilor, inclusiv a deșeurilor periculoase și închiderea depozitelor de deșeuri;

protecția resurselor de apă, stațiile de tratare, stațiile de epurare pentru comunități locale;

gospodărirea integrată a zonei costiere;

conservarea biodiversității;

administrarea ariilor naturale protejate;

educația și conștientizarea publicului privind protecția mediului;

creșterea producției de energie din surse regenerabile;

reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră;

reconstrucția ecologică și gospodărirea durabilă a pădurilor;

împădurirea terenurilor degradate situate în zonele deficitare în păduri, stabilite în condițiile legii; a terenurilor din fondul forestier naționale afectate de calamități naturale;

închiderea iazurilor de decantare din sectorul minier;

lucrări destinate prevenirii, înlăturării și/sau diminuării efectelor produse de fenomenele meteorologice periculoase la lucrările de gospodărire a apelor aferente obiectivelor din domeniul public al statului;

programul de stimulare a înnoirii Parcului auto național;

Programul național de îmbunătățire a calității mediului prin realizarea de spații verzi în localități ș.a. (art. 13).

CAPITOLUL II

PROTECȚIA SOLULUI

Considerații generale privind degradarea solului

Prin poziția, natura și rolul său solul este un component al biosferei și produs al interacțiunii dintre mediul biotic și abiotic, reprezentând un organism viu, în care se desfășoară o viață intensă și în care s-a stabilit un anumit echilibru ecologic.

Ca suport și mediu de viață pentru plantele superioare, solul este unul din principalii depozitari ai substanței vii a uscatului și ai energiei potențiale biotice captate prin fotosinteză, ca și al celor mai importante elemente vitale (carbon, azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf etc.).

Solurile determină producția agricolă și starea pădurilor, condiționează învelișul vegetal, ca și calitatea apei, în special a râurilor, lacurilor și apelor subterane, reglează scurgerea lichidă și solidă în bazinele hidrografice și acționează ca o geomembrană pentru diminuarea poluării aerului și a apei prin reținerea, reciclarea și neutralizarea poluanților, cum sunt substanțele chimice folosite în agricultură, deșeurile și reziduurile organice și alte substanțe chimice.

Pământul reprezintă principalul mijloc de producție în agricultură și silvicultură.

Spre deosebire de celelalte resurse naturale, solul este limitat ca întindere și are caracter de fixitate; odată distrus, el nu se va mai putea reface așa cum a fost, pentru că nu se pot reproduce condițiile și istoria formării lui. Nu este vorba numai de epuizarea conținutului său de substanțe nutritive care poate fi compensat prin fertilizare și nici de lipsa sau excesul de apă, ci de întinderea limitată a solului în calitatea sa de suport permanent pentru culturile vegetale. Dezafectarea în mari proporții a terenurilor agricole și silvice pentru construcții, industrie, mine, depozitarea deșeurilor, căi de comunicații etc. ca și procesele de eroziune reduc posibilitățile de folosire a solului, pentru dezvoltarea producției agricole și silvice.

La ora actuală solul este tot mai amenințat de activitățile umane; degradările și poluările le împiedică să-și îndeplinească corect funcțiile și perturbă disponibilitatea și viabilitatea lor pe termen lung.

Astfel, o serie dintre aceste amenințări precum eroziunea, este binecunoscută; altele, cum este cazul acumulării lente de poluanți datorați emisiilor aruncate în aer de activitățile industriale, transportului și anumite practici agricole expun nu numai poluarea solului, dar, și contaminarea apei și a alimentelor.

Acest fenomen este din ce în ce mai alarmant deoarece un strat din solul actual adânc de 20 cm s-a format în 2000-7000 de ani. În schimb, denaturarea lui sub influența eroziunii și factorilor nocivi se face mult mai rapid, în câțiva ani dacă este prost gospodărit și intens exploatat.

În lucrarea Dreptul mediului, prof. Florin Făiniși amintește de faptul că în anul 2002, o echipă a O.N.U. s-a deplasat în Lesotho, o mică enclavă a Africii de Sud, în scopul evaluării situației alimentare din această zonă. Potrivit Prof. Florin Făiniși, concluzia echipei O.N.U. a fost fără înconjur: „Agricultura din Lesotho are în față un viitor catastrofal; culturile sunt în declin și ar putea dispărea cu totul de pe suprafețe întinse dacă nu se fac pași în direcția opririi eroziunii solului, a degradării și reducerii fertilității pământului”. Michel Grunwald, scriind în „Washington Post”, relatează că aproape jumătate din copiii sub cinci ani din Lesotho sunt debili fizic. „Mulți – spune – sunt prea slabi ca să meargă la școală”.

Ceea ce se impune a concluiziona este că indiferent de locul solului, „în nordul Siriei, în Lesotho sau oriunde altundeva”, sănătatea celor care locuiesc și trăiesc pe el nu poate fi separată de sănătatea pământului însuși. O mare parte din cei 840 milioane de flămânzi ai lumii trăiesc în zone unde solul a fost subțiat de eroziune.

Stratul subțire de sol fertil care acoperă mare parte din suprafața uscatului este fundamentul civilizației.

În acest moment, poate 1/3 poate chiar mai mult din acest fundament își irosesc, din cauza eroziunii, stratul de sol fertil, reducându-se, în acest fel, productivitatea solului.

Astefel, în zonele în care pierderile sunt masive, terenurile productive se transformă în suprafețe improprii agriculturii sau chiar în deserturi.

Deteriorarea solului este mai vizibilă în găvanele cu praf care se formează când eroziunea eoliană scapă de sub control. Astfel, pot fi distinse găvanul cu praf care s-a format în anii 30 în regiunea Marilor Câmpii din S.U.A., cel din ținuturile virgine ale URSS din anii '60, uriașul găvan cu praf pe cale să se formeze în nord-vestul Chinei și furtunile de praf ce vin din Africa, traversând Atlanticul odată cu vânturile dominante.

Autorii literaturii de specialitate au evidențiat că eroziunea solului poate fi vizibilă în înnămolirea rezervoarelor și în aspectul noroios al fluviilor încărcate cu aluviuni care se varsă în mare. Principalele două rezervoare din Pakistan, Mangla și Tarbela, care acumulează apele fluviului Indus pentru vasta rețea de irigații a acestei țări pierd anual circa 1% din capacitatea lor de stocare, pe măsură ce se colmatează lent cu aluviuni spălate din bazinele lor despădurite. Și Pakistanul nu este singura țară în această situație. în diferite grade, rezervoarele sunt afectate de înnămolire accelerată de despăduriri și agricultură, ducând la o dublă pagubă, în care pierderea solului reduce și cantitatea de apă pentru irigații.

Erodarea solului are ca efect scăderea accentuată a productivității pământului.

Având în vedere că sănătatea oamenilor este în strânsă legătură cu sănătatea solului de care aceștia depind, în zonele de deal și munte precum și în regiunile agricole fără precipitații sau cu precipitații reduse foametea este foarte răspândită.

Foarte rar poate fi întâlnită în regiunile agricole bine irigate. În absența practicilor de conservare, solurile marginale tind să-i marginalizeze pe oamenii dependenți de ele. În cadrul lucrării Prof. Făiniși, este amintit faptul că, economistul-demograf Richard Bilsborrow menționa că „trei sferturi din cei mai săraci 20% locuitori ai Americii Latine trăiesc pe pământuri marginale. La fel se întâmplă cu 57% din săracii Asiei și 51% din cei ai Africii. Nu numai lipsa pământului, ci și calitatea lui contribuie la sărăcie în lume”.

Din nefericire, deșertificarea, procesul de convertire a terenurilor productive în pământuri improprii pentru agricultură din cauza exploatării abuzive și a proastei gestionări, este forte răspândită.

Tot ceea ce elimină stratul protector de vegetație sau arbori lasă pământul vulnerabil și la pierderea solului fertil.

În stadiile incipiente ale procesului de deșertificare, fine particule de sol sunt spulberate de vânt, acestea generând furtunile de praf.

Odată particulele fine îndepărtate, cele mai mișcate – nisipul – sunt și ele duse de vânt. Furtunile de nisip sunt capabile să distrugă vegetația și să perturbe transporturile prin blocarea autostrăzilor și a căilor ferate cu nisipuri în derivă.

În Asia și Africa, zone geografice în care trăiesc aproape 4 din cele 6,2 miliarde de locuitori ai Planetei deșertificarea se realizează la nivel larg.

În partea nordică a Saharei, în Algeria au loc deșertificări ale ogoarelor sale. În partea sudică, în Nigeria se duce o luptă continuă, din păcate fără sorți de izbândă, cu deșertul care înaintează, în fiecare an.

În Africa de Est, Kenya este presată de răspândirea deserturilor, iar deșertificarea afectează până la o treime din cei 32 milioane de locuitori ai țării.

Însă, cea mai afectată țară de deșertificare este China.

Milioane de hectare de terenuri agricole din țările industrializate au fost asfaltate pentru șosele și parcări. Autori ai literaturii de specialitate subliniază că în „Statele Unite, cu cele 214 milioane de vehicule cu motor au pavat 6,3 milioane de kilometri de drumuri, suficient pentru a înconjura pământul la ecuator de 157 de ori. în afară de șosele, mașinile au nevoie de spațiu de parcare. Ca atare suprafața dedicată șoselelor și parcărilor este evaluată la 16 milioane de hectare, comparativ cu cele 20 milioane de hectare cultivate de fermierii americani cu grâu.”

Însă, în țările aflate în curs de dezvoltare, unde parcurile de automobile sunt încă mici, iar pământul agricol deficitar, asfaltarea este în plină desfășurare.

În schimb, denaturarea lui sub influența eroziunii sau a diverșilor factori nocivi poate avea loc foarte repede, timp de câțiva ani când este slab gospodărit sau foarte încet, când este bine întreținut.

Degradarea și epuizarea solurilor prin eroziune și poluare are consecințe multiple asupra producției agricole, a prețurilor și a productivității muncii,

Aheldon Judson prevedea, încă din 1968, că volumul sedimentelor transportate de râuri în ocean a crescut de la 9 miliarde tone pe an, înainte de introducerea cultivării pământului, pășunatului și a altor activități agricole, la 24 miliarde tone, cifre care azi sunt și mai alarmante.

Pe măsura epuizării solului, țările se văd obligate să importe alimente pentru satisfacerea chiar și a nevoilor minime ale populației. Zeci de țări slab dezvoltate constată că problemele legate de datoria lor externă se agravează în continuare, din cauza dependenței cronice de importul de alimente.

Pe de altă parte, industrializarea masivă a dus la pătrunderea în atmosferă a unor cantități tot mai mari de metale toxice. Din aer, ploaia și zăpada aduc metalele pe sol, unde ele se acumulează. Ecologia solului este foarte vulnerabilă la efectele toxice ale unor asemenea metale (mercur, plumb, nichel, cadmiu etc.) căci ele pot inhiba creșterea plantelor și a bacteriilor folositoare din pământ. Mai mult, pot lua naștere complecși noi, nenaturali formați din aceste metale și compuși organici din sol. În același timp, este posibil ca unii complecși metal-organici care sunt inofensivi pentru culturi, să ajungă prin intermediul hranei în organismul uman, unde se pot dovedi dăunători.

Poluanții care se acumulează în sol pot tulbura puternic echilibrul ecologic vital al acestuia. Cei care nu-și termină cursa în sol ajung să se depună în mări și oceane, unde au început să se acumuleze pesticide persistente și alte impurități organice de sinteză.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 107 din 12 iunie 2001, pentru aprobarea Ordonanței de Guvern nr. 81/1998 privind unele măsuri pentru ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate sunt considerate terenuri degradate, „terenurile care, prin eroziune, poluare sau acțiunea distructivă a unor factori antropici, și-au pierdut definitiv capacitatea de producție agricolă, dar care pot fi amenajate prin împăduriri”.

Așadar, se poate afirma că, poluarea solului este rezultatul oricărei acțiuni care produce dereglarea funcționării normale a solului, ca mediu de viață, în cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create de om, dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică, biologică a solului, care afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa bioproductivă, din punct de vedere cantitativ și calitativ.

Poluarea solului este cauzată de pulberile și gazele nocive din aer, din apele reziduale, de deșeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai ales de pesticidele și îngrășămintele chimice folosite în agricultură.

În afară de poluarea naturală, de poluarea fizică și chimică, în vecinătatea imediată a unităților miniere și în locurile de depozitare a minereurilor radioactive se constată și poluarea radioactivă a solului. La aceasta mai poate contribui și depozitarea în sol a deșeurilor nucleare care emit radiații timp îndelungat și care scot din circuit numeroase terenuri.

Conchizând protecția solului și a subsolului constituie obiect de preocupare majoră, reflectată în măsurile juridice de protecție promovate în legislația tuturor statelor lumii.

Scurt istoric privind degradarea solului se regaseste in cadrul subpunctului 1 din cadrul celui de-al treilea capitol:

Evoluții istorice

Atingerile aduse solului, funcției sale productive au făcut obiectul preocupărilor publice încă din antichitate.

O lungă perioadă de timp, considerat drept o resursă inepuizabilă, solul a fost perceput mai ales ca un factor economic și supus exploatării productive. Problema poluării sale s-a pus în termeni concreți odată cu apariția revoluției industriale.

De atunci și până în anii 1970, dreptul poluării solurilor s-a afirmat ca un drept al vecinătății, fără inovații particulare în afara acestui context.

O anumită stagnare a dreptului se înregistrează în timpul revoluției industriale până în prima jumătate a secolului al XX-lea. Acest regim a luat sfârșit odată cu apariția noțiunii de „mediu” în dreptul poluării solului și depășirii limitelor raporturilor de vecinătate.

Într-o primă etapă, poluarea solului nu a fost percepută de drept decât prin prisma vecinului. Numai vecinul era atins, întrucât „mediul” nu exista ca atare, și regimul tulburărilor de vecinătate va permite abordarea și înțelegerea fenomenului, precum și repararea vătămărilor astfel create.

Astfel, de exemplu, situația o întâlnim în dreptul englez al secolului al XVIII-lea de law of torts, pe care Blackstone, în ale sale „Commentaires on the Laws of England” din 1768, o denumea nuisance, cu sensul de dezagrement, contrarietate, limite față de proprietatea vecină. De asemenea, acesta considera că exista nuisance atunci când o persoană construia o topitorie (melting house) aproape de proprietatea altuia, ai cărei vapori și fum afectau porumbul, iarba și animalele. Poluarea solurilor era concepută ca o violență făcută vecinului, ca o vătămare.

În dreptul francez din secolul al XIX-lea s-a înregistrat o situație asemănătoare; jurisprudența nu a tratat problema decât în termenii violențelor făcute vecinătății prin funcționarea unei instalații industriale și sancțiunea deversărilor „de apă murdară și vătămătoare” provenite dintr-o exploatare minieră, prejudiciabilă vegetației.

Cu o întârziere considerabilă o evoluție s-a înregistrat și în dreptul românesc.

Astfel, numai în a doua jumătate a secolului al XX-lea, odată cu apariția dreptului mediului, această situație a fost depășită, iar poluarea, inclusiv cea a solului, a fost percepută ca un fenomen omniprezent, care afectează deopotrivă mediul și elementele sale componente.

Pământul, ca factor natural al existenței umane, a reprezentat dintotdeauna o bogăție inestimabilă, chiar dacă funcțiile sale au variat în timp, mai ales sub aspectul ponderii lor.

După o perioadă de înflorire a rolului economic al pământului, ca resursă naturală, și a viziunilor fiziocrate, noțiunea, în conținutul și semnificațiile sale, s-a schimbat treptat, ajungând să fie utilizată la ora actuală mai ales, sticto sensu, de sol, care constituie un element esențial și limitat pentru toate ființele vii.

Este și cazul legislației românești în vigoare, care utilizează noțiunea de „teren” ca termen sinonim cu cel de „sol” și care se referă exclusiv la suprafața terestră, subsolul bucurându-se de un regim juridic cu totul diferit.

Lato sensu,, solul reprezintă stratul afânat, moale și friabil care se găsește la suprafața scoarței Pământului și care, împreună cu atmosfera învecinată, constituie mediul de viață al plantelor. Așadar funcția economică s-a transformat și s-a diversificat, inclusiv din perspectiva protecției solului ca parte componentă a ecosistemelor terestre.

În acest sens, Recomandarea R(89)15 a Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei privind utilizarea rațională a solului – fundament și limită a dezvoltării – a identificat nu mai puțin de șase funcții ale acestuia: filtru, tampon și transformare a substanțelor vătămătoare, rezervor genetic, sursă de materii prime și de apă, bază de producție (biomasă, mărfuri alimentare), fundament spațial al structurilor socio-economice, suport al patrimoniului cultural și istoric.

Asemenea folosințe multiple și din ce în ce mai intense se confruntă însă cu realitatea caracterului limitat al acestei resurse naturale, care, prin apropriere umană, dobândește și o valoare economică. În același timp, numeroasele utilizări ale solului pot să fie, cel puțin parțial, incompatibile între ele, generând astfel o serie de conflicte care au nevoie, pentru soluționare sau diminuare, de intervenția dreptului.

Mult timp reglementările juridice de protecție ecologică a spațiilor s-au limitat la câteva segmente speciale, precum pădurile, ariile reprezentative și remarcabile din punct de vedere natural, domeniul public maritim etc. Câmpul de aplicare a acestora și mai ales modalitățile de reglementare s-au amplificat după cel de-al Doilea Război Mondial și mai ales după anii 1960, concomitent cu o puternică presiune din partea procesului de urbanizare și o sensibilitate crescândă față de problemele protecției mediului.

Expresia principală a acestor evoluții o constituie multiplicarea instrumentelor de protecție reglementate, precum categoriile de arii protejate: parcurile naționale, rezervațiile naturale, siturile ocrotite, planurile de urbanism, instrumentele economico-fiscale incitative și disuasive etc.

Pe teritoriul nostru, dreptul de proprietate, inclusiv sub forma dreptului de proprietate asupra pământului, își găsește expresia juridică în codurile civile moderne, multe inspirate din Codul civil napoleonian din 1804.

Este și cazul Codului civil românesc din 1865, care prevede în art. 480 că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”.

Dincolo de particularitățile impuse de evoluțiile istorice, noțiunea de proprietate cunoaște în prezent o serie de dezvoltări comune.

Astfel, semnificațiile sale sunt diferite în raport cu cele două mari domenii în care se aplică: dreptul privat, care guvernează esențialmente raporturile dintre particulari, și dreptul constituțional, care definește garanțiile în raport cu dreptul de proprietate și vizează relațiile dintre proprietari și stat.

În contextul raporturilor dintre particulari, proprietatea este interpretată în mod esențial ca un drept absolut, care conferă totalitatea prerogativelor ce pot fi avute asupra unui bun, fără altă limită decât dreptul altuia la proprietate.

Constituția din 8 decembrie 1991 a conferit o protecție specială proprietății private, garantând în acest sens dreptul de proprietate și stipulând că limitele și conținutul său sunt stabilite prin lege. Mai mult, art. 44 alin. (3) prevede că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.

Totodată, textele constituționale operează o distincție între regimul juridic aferent solului și, respectiv, cel aferent subsolului. Mai întâi se cuvine precizat că terenurile (solul) pot forma obiectul proprietății private sau proprietății publice (aparținând statului sau unităților administrativ-teritoriale). Ambele forme de proprietate sunt ocrotite în mod egal de lege. Dacă terenurile (solul) pot forma obiectul atât al proprietății private, cât și al proprietății publice, bogățiile de orice natură ale subsolului, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

Textul de bază în materia care ne interesează rămâne însă cel al art. 44 alin. (7) din actuala Constituție, care stabilește că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.

În consens cu aceste prevederi ale legii fundamentale, Legea nr. 18/1991 a fondului funciar stipulează că terenurile de orice fel, indiferent de destinație, de titlul pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României.

În această calitate, el este supus unui regim special de protecție și conservare, ca factor de mediu, de genul „regimului domenial din dreptul administrativ, dar cu altă bază constituțională și cu particularități evidente.

Așadar, fiecare suprafață de teren va forma obiectul dreptului de proprietate publică sau privată, va fi calificată în funcție de destinație (cu destinație agricolă, cu destinație forestieră, terenuri aflate permanent sub ape, terenuri din intravilan ori terenuri cu destinație specială) și, indiferent de aceste repere, va fi supusă unor reguli de protecție și conservare ca sol, ca fond funciar național.

CAPITOLUL III
REGIMUL JURIDIC DE PROTECȚIE A SOLULUI

Definirea noțiunii de „sol”, „teren agricol” și teren silvic”.

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că solul reprezintă „o resursă naturală deosebit de prețioasă, reprezentând un rezervor de minerale, de materii organice, de apă și energie; el permite filtrarea apei, transformarea gazului și adăpostește un pol genetic pentru un larg evantai de organisme. Pe pământ, vegetația are nevoie de sol pentru a absorbi nutrimentele și a se alimenta cu apă. Solul este, de asemenea, indispensabil fixării rădăcinilor. Protejarea solului împotriva eroziunii și poluării se manifestă astfel ca o miză ecologică deosebită a contemporaneității. Definit în general, solul este un element a cărui formare s-a întins de-a lungul a mii de ani, plecând de la particule minerale, materii organice, apă, aer și organisme vii.”

Astefel, trebui subliniat că mijlocul esențial de producție în agricultură și silvicultură îl reprezintă solul.

Însă, în comparație cu celelalte resurse solul are o întindere limitată și un caracter fix. Caracterul fix este dat de faptul că odată deteriorat sau distrus acesta nu va putea fi refăcut și asta pentru că nu se pot reda condițiile istorice ce au contribuit la formarea sa.

Conchizând, autori ai literaturii de specialitate au definit solul ca fiind „stratul superior și afânat al scoarței pământului, în care se dezvoltă viața vegetală și care constituie componenta cea mai importantă a terenurilor agricole. El este baza de susținere a producției agricole, suportul vieții pe Pământ.”

În încercarea de a contura diferitele tipuri de terenuri se impune a fi realizată o analiză a actualei legislații în domeniu.

Potrivit actualei legislații „terenurile de orice fel, indiferent de destinație, titlul juridic pe baza căruia sunt deținute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României”.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 18/1991, fondul funciar al țării cuprinde: terenuri cu destinație forestieră, terenuri aflate permanent sub ape, terenuri din intravilan, terenuri cu destinații speciale și, desigur, terenuri agricole.

Mergând pe ideea descrierii oferite de legea fondului funciar terenurile cu destinație agricolă cuprinse în fondul funciar al țării sunt: „terenuri agricole productive – arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, plantațiile de hamei și duzi, pășunile, fânețele, serele, solariile, răsadnițele și altele asemenea, cele cu vegetație forestieră dacă nu fac parte din amenajamentele silvice, pășuni împădurite, cele ocupate cu construcții și instalații agrozootehnice, amenajări piscicole și de îmbunătățiri funciare, drumurile tehnologice și de exploatare agricolă, platforme și spații de depozitare care servesc nevoilor producției agricole și terenuri neproductive care pot fi amenajate pentru producția agricolă”.

Asemeni oricărui alt factor de mediu și solul este supus poluării și degradării, poluarea având la bază multipli și complecși factori. Poluarea poate fi considerată „ca orice acțiune naturală sau umană care produce dereglarea funcționării normale a solului, manifestată prin degradarea lui fizică, chimică și biologică, având consecințe negative asupra fertilității sale și capacității de producție”.

Principalii factori naturali care determină calitatea solurilor din România sunt reprezentate de: relief, structura rocilor, clima, vegetația și, nu în ultimul rând, timpul.

Este bine cunoscut faptul că vegetația și clima sunt influențate de activitatea omului, acesta fiind motivul pentru care se impune ca omul să intervină în conservarea calității solurilor.

Se impune a preciza că, potrivit literaturii de specialitate, calitatea solului a fost modificată de factorii antropici, însușirea solului reieșind din interacțiunile complexe ce au loc între elementele componente ale acestuia și poate fi legată de intervențiile nefavorabile și practicile agricole neadaptate la condițiile de mediu, introducerea în sol de compuși mai mult sau mai puțin toxici, acumularea de produse toxice provenind din activitățile industriale și urbane. Calitatea solurilor este determinată în principal de proprietățile acestora.

Modalități juridice de protecție a solului și terenurilor la nivel intern și internațional

Anii în șir, problema poluării solului și a terenurilor a fost adusă în discuție în mod sporatic, și asta pentru simplul motiv că acestea erau apreciate mai ales din punct de vedere economic, considerându-se că se impune a fi exploatate cât mai intens.

Până în anii 70, dreptul poluării solurilor s-a afirmat ca un drept al vecinătății, fără inovații particulare în afara acestui context. Însă, înainte de aceasta, a existat o inactivitate a dreptului menținută încă de pe vremea revoluției industriale din prima jumătate a secolului al XX-lea, până la apariția noțiunii de „mediu”.

Pentru început noțiunea de poluare a solului nu a fost percepută de drept decât prin prisma vecinului. Numai vecinul era atins, întrucât „mediul” nu exista ca atare și regimul tulburărilor de vecinătate va permite abordarea și înțelegerea fenomenului, precum și repararea vătămărilor astfel create.

Se impune a fi menționat faptul că primul document juridic modern din domeniul protecției solului este considerat Planul de acțiune adoptat de Conferința O.N.U. privind deșertificarea (Nairobi, 1977). La numai patru ani, respectiv la 26 noiembrie 1981, Carta mondială a solurilor era adoptată în cadrul FAO, proclamând o serie de principii în domeniu. Însă, numai Agenda 21 a oferit o bază concretă pentru luptele contra
deșer-tificării.

La 17 iunie 1994, la Paris, a fost adoptată Convenția Națiunilor Unite privind lupta contra deșertificării în țările grav afectate de secetă și/sau de deșertificare, cu precădere în Africa.

În cadrul legislației noastre, solul este protejat sub diverse aspecte, neinteresând destinația economică concretă a terenului și nici titlul juridic pe baza căruia îl dețin diferite persoane.

Astfel, protecția juridică a terenurilor cu precădere a celor destinate agriculturii se realizează printr-o serie de acte normative cu scopul de a asigura conservarea și ameliorarea solului, de a împiedica scoaterea terenurilor din circuitul agricol, de a determina ca aceste terenuri să fie utilizate exclusiv pentru producția agricolă sau silvică, prin stabilirea obligației generale a deținătorilor de a le exploata și folosi potrivit destinației lor.

Astfel, în această direcție se regăsesc cele mai importante reglementări juridice în materie precum: Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 și Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare.

Aceste importante acte normative sunt completate și concretizate cu alte acte normative care vizează diferite sfere mai înguste ale relațiilor sociale.

În cuprinsul art. 65 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 se regăsește statuat că „protecția solului prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare și amenajare a teritoriului este obligatorie pentru toți deținătorii, indiferent cu ce titlu.”

Legea fondului funciar nr. 18/1991 precizează că protecția și ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire și de combatere a proceselor de degradare și poluare provocate de fenomene naturale sau cauzate de activități economice și sociale.

În acest scop, legiuitorul a elaborat mai multe reglementări parțiale, cum sunt: Legea îmbunătățirilor funciare. Legea nr. 138/2004; Hotărârea Guvernului nr. 292/1991 privind înființarea de societăți comerciale pe acțiuni în domeniul îmbunătățirilor funciare; Ordinul nr. 372/2001 al ministrului agriculturii privind aprobarea Normelor metodologice pentru implementarea modului de organizare a activității de îmbunătățiri funciare; Hotărârea Guvernului nr. 1210/2004 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară etc..

Din toate aceste reglementări poate fi trasă concluzia preocupării statului român pentru realizarea a două tipuri de protejări a solului și terenurilor: una calitativă și o alta cantitativă.

Prin protecția cantitativă a terenurilor agricole, a solului se urmărește folosirea completă a acestora, păstrarea destinației lor economice concrete și evitarea micșorării fondului funciar respectiv. Pentru aceasta, scoaterea temporară sau definitivă a terenurilor din fondul funciar agricol se admite numai în cazurile limitativ prevăzute de lege și atunci numai în mod justificat.

Protecția calitativă a solului urmărește păstrarea potențialului productiv al acestuia, prevenirea și înlăturarea degradării calității fizico-chimice și biologice, precum și îmbunătățirea calității acestuia.

Atât prin protecția cantitativă, cât și prin cea calitativă se dorește, pe de o parte, menținerea și sporirea suprafețelor terenurilor respective, iar pe de altă parte, conservarea solurilor, prevenirea și combaterea eroziunii acestora, refacerea economică și sporirea capacității de producție a solurilor prin lucrări de îmbunătățiri funciare și de organizare a teritoriului.

La nivel internațional, un rol esențial în îmbunătățirea reglementărilor ce vizezaă protecția solului l-a reprezentat Conferința de la Rio de Janeiro, unde „a fost adoptat un text prin care se solicita Adunării Generale a O.N.U. să stabilească un comitet
interguver-namental de negociere a Convenției privind lupta contra deșertificării (CIND), ceea ce s-a și făcut în cadrul celei de-a 42-a sesiuni a forumului mondial, din 1992, iar peste doi ani tratatul era semnat în capitala Franței. Convenția cuprinde un preambul (cu 25 de puncte), 40 de articole și patru anexe referitoare la Africa, Asia, America Latină și Caraibe, Mediterana de Nord.”

În documentele aminitite este menționat că „deșertificarea și seceta constituie o problemă mondială întrucât afectează toate regiunile lumii. Prima este cauzată de interacțiunile complexe dintre factorii fizici, biologici, politici, sociali, culturali și economici. în soluționarea sa guvernele joacă un rol crucial, iar organizațiile neguvernamentale, unul special, în înțelesul documentului, „termenul de deșertificare desemnează degradarea terenurilor în zonele aride, semiaride și subumede, secetoase, în urma a diverși factori, printre care variațiile climatice și activitățile umane”.

Obiectivul convenției este acela „de a lupta contra deșer-tificării și de a atenua efectele secetei în țările grav afectate de secetă și/sau deșertificare, în special în Africa…”.

Pentru atingerea sa se preconizează aplicarea de strategii integrate pe termen lung, axate simultan, în zonele afectate, ameliorarea productivității terenurilor, precum și pe readucerea în starea anterioară, conservarea și gestionarea durabilă a resurselor de sol și apă. Ca principii de urmărit sunt prevăzute: participarea populațiilor și colectivităților locale, îmbunătățirea cooperării și coordonarea regională și internațională într-un spirit de parteneriat, cooperarea între puterile publice, colectivități, ONG și exploatanții terenurilor, luarea în considerare a nevoilor țărilor în curs de dezvoltare.

Statelor-părți le revin ca principale obligații, obligația de a încheia acorduri bilaterale și multilaterale și de a acorda prioritate țărilor mai sărace, iar apoi se stipulează categoriile de obligații asumate pe categorii de țări, Astfel, statele afectate se angajează să acorde prioritate luptei contra deșertificării, să stabilească strategii adecvate în cadrul politicilor de dezvoltare durabilă, să dezvolte legislația pertinentă, iar statele-părți dezvoltate se angajează să ajute acțiunile, să furnizeze resurse financiare importante, să favorizeze accesul țărilor afectate la tehnologie etc.

La nivel comunitar protecția solului se evidențiază prin cel de-al șaselea Program comunitar de acțiune pentru mediu al Comisiei Europene care a formulat „intenția de a se elabora o strategie în favoarea protecției solurilor axată pe prevenirea eroziunii, a deteriorării, contaminării și deșertificării”.

În această direcție, Comisia a publicat în cursul anului 2002 un comunicat intitulat „Către o strategie tematică pentru protecția solurilor”, în care a prezentat acțiunile întreprinse în scopul de a asigura o protecție optimală a solurilor în viitor.

Principalul obiectiv l-a reprezentat exploatarea, în materia protecției apei și aerului, care poate avea un impact pozitiv și în privința conservării solurilor, precum și aplicarea codurilor de bună practică agricolă sau a măsurilor agroecologice.

A urmat apoi Comunicarea Comisiei intitulată „Strategie tematică pentru protecția solului”.

În ceea ce privește soluționarea raportului și conflictului relativ dintre exploatarea solului ca resursă economică și protejarea sa ca factor natural de mediu, la nivel global
au fost dezvoltate, inpunându-se două concepții cu o consecvență diferită și cu un succes variabil în funcție de fiecare țară.

Astfel, potrivit unei prime concepții-care vede în protecția mediului o problemă și o responsabilitate în primul rând publice-concepție ce se regăsește în toate țările europene occidentale și cu o extensie rapidă și în Europa Centrală și de Est, face referire la precizarea de reguli restrictive impuse proprietății private: limitarea tipului de folosință, a densității, înălțimii, coeficientului de ocupare etc., asemenea constrângeri putând merge până la interdicția de a construi.

Cea de-a doua concepție este cea a intervenției directe, achiziționării de spații naturale care se doresc a fi conservate de către o colectivitate publică ori un organism
ad-hoc.

Potrivit aceastei concepții este necesară stabilirea unui obiectiv de deschidere spre public-asemeni pădurilor.

Achiziția publică apare ca singurul mijloc de a proteja în mod eficace și durabil un spațiu dat.

Prerogativele statului și deținătorii de terenuri pentru protejarea solului

Este bine cunoscut faptul că, deși statul român, încearcă treptat să se retragă din economia țării, el își păstrează numeroase atribuții în stabilirea și traducerea în viață a politicii de protecție a solului, fiind abilitat să stabilească cadrul legislativ al întregii activități de protecție a lui.

În toată această activitate, statul atrage, pe diferite moduri, pe toți deținătorii de terenuri, fie ele agricole sau silvice, asigurând astfel respectarea obligațiilor legale de către aceștia în domeniu.

Un important rol îl joacă organele de stat în asigurarea folosirii solului și terenurilor potrivit destinației economice stabilite prin legi.

Astfel, numai în anumite condiții, statuate în acte normative, terenurile, și mai ales cele agricole și silvice, pot fi utilizate, temporar sau definitiv, în alte scopuri decât asigurarea producției în cele două domenii.

Este cazul amplasării construcțiilor, de orice fel, pe terenurile agricole din extravilan de clasa I și a II-a de calitate, pe cele amenajate cu lucrări de îmbunătățiri funciare, precum și pe cele plantate cu vii și livezi, parcuri naționale, rezervații, monumente, ansambluri arheologice și istorice este interzisă.

Această interdicție are și o excepție și anume construcțiile care servesc activităților agricole, cu destinație militară, căile ferate, șoselele de importanță deosebită, liniile electrice de înaltă tensiune, forarea și echiparea sondelor, lucrările aferente exploatării țițeiului și gazului, conductele magistrale de transport gaze sau petrol, lucrările de gospodărire a apelor și realizarea de surse de apă.

Folosirea definitivă sau temporară a terenurilor agricole în alte scopuri decât producția agricolă, o aprobă organele de stat, astfel:

a) organele agricole județene, prin oficiul de cadastru agricol și organizarea teritoriului agricol județean sau al Municipiului București, pentru terenurile agricole de până la 1 ha; aprobarea pentru orice extindere a acestei suprafețe de teren se dă de către autoritatea publică centrală în domeniul agriculturii;

b) autoritatea publică centrală în domeniul agriculturii pentru terenurile agricole în suprafață de până la 100 de ha;

c) Guvernul, pentru terenurile agricole a căror suprafață depășește 100 de ha.

Folosirea definitivă sau temporară a terenurilor forestiere în alte scopuri decât silvice se aprobă de către organul silvic județean, până la 1 ha, de către autoritatea publică centrală în domeniul silviculturii, pentru terenurile în suprafață de până la 100 de ha și de către Guvern, pentru cele ce depășesc această suprafață. Aceste aprobări se condiționează de acordul prealabil al deținătorilor de terenuri. Refuzul nejustificat al acestora va putea fi soluționat de instanța de judecată, hotărârea ei înlocuind consimțământul celor în cauză.

În Legea fondului funciar nr. 18/1991 se stabilește că, „la aprobarea de către Guvern se va prezenta în mod obligatoriu și avizul autorităților publice centrale în domeniul agriculturii, silviculturii și pentru protecția mediului pentru terenurile agricole, silvice și pentru terenurile cu ape și, dacă este cazul, al Ministerului Culturii, pentru ocrotirea monumentelor.”

De asemenea, „titularii obiectivelor de investiții sau de producții amplasate pe terenuri agricole și forestiere sunt, obligați să ia măsuri prealabile pentru decopertarea stratului de sol fertil de pe suprafețele amplasamentelor aprobate, pe care să-1 depoziteze și să-1 niveleze pe terenuri neproductive sau slab productive, indicate de organele agricole sau silvice, în vederea punerii în valoare sau a ameliorării acestora. Această depozitare se poate face numai cu acordul proprietarilor terenurilor, care nu pot fi obligați la nici o plată pentru sporul de valoare astfel obținut și nici nu pot pretinde despăgubiri pentru perioada de nefolosire a terenului”.

În ipoteza în care se întâmplă ca titularii de investiții sau de producție să dețină terenuri pe care nu le folosesc în procesul de producție aceștia sunt obligați prin lege să ia, în termen de cel mult doi ani, măsurile necesare de amenajare și de nivelare, dându-le o folosință agricolă, iar dacă aceasta nu este posibilă, o folosință piscicolă sau silvică.

Executarea acestor lucrări se face de către unitățile specializate, din fondurile prevăzute în acest scop de beneficiari. Celor care nu se conformează acestor dispoziții legale nu li se va mai aproba scoaterea din producția agricolă sau silvică a altor terenuri.

Această măsură de protecție a terenurilor agricole privește ocuparea unor astfel de terenuri pentru liniile de telecomunicații și cele de transport și distribuire a energiei electrice, conductele de transport pentru alimentare cu apă, canalizare, produse petroliere, gaze, precum și alte instalații similare..

Aprobarea ocupării terenurilor în astfel de cazuri se dă de către oficiul de cadastru agricol și organizarea teritoriului agricol, județean sau al Municipiului București, după caz, indiferent de mărimea suprafeței necesare, pe baza acordului deținătorilor și cu plata despăgubirilor convenite.

Obligațiile organelor abilitate privind protecția solului și terenurilor sunt stabilite de lege.

Astfel, organul administrației publice centrale de specialitate, care aplică politica Guvernului în domeniul agriculturii, este Ministerul Agriculturii.

Acesta, pentru a-și îndeplinii rolul său privind protecția solului are, printre altele, următoarele atribuții:

asigură, în domeniile sale de activitate, aplicarea programului Guvernului și implementare politicilor guvernamentale, cu respectare limitelor de autoritate;

elaborează strategii și politici specifice în acest sens;

fundamentează și elaborează programe privind protecția solului;

supraveghează utilizarea, potrivit legii, a fondului funciar de către toți deținătorii de terenuri cu destinație agricolă sau silvică, indiferent de forma de proprietate;

avizează documentațiile privind scoaterea din producție a terenurilor agricole și silvice, efectuarea de schimburi de terenuri și schimbarea categoriei de folosință, potrivit legii;

coordonează executarea lucrărilor de geodezie, topografie, fotogrammetrie, cartografie, în domeniul de specialitate, precum și introducerea și întreținerea cadastrului agricol și silvic și asigură proiectare și aplicarea în teren a teritoriului agricol și silvic;

coordonează programul privind realizarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare;

desfășoară activități de control privind respectarea legislației în domeniu, colaborând cu celelalte organe de control abilitate.

Potrivit reglementărilor în vigoare, autoritatea centrală pentru protecția mediului, cu consultarea ministerelor competente stabilește:

sistemul de monitorizare a calității solului în scopul cunoașterii stării actuale și a tendințelor de evoluție a acestuia;

reglementările privind protecția calității solului;

procedura de autorizare privind probleme de protecția mediului, cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului, amenajarea torenților pentru întocmirea amenajamentelor silvice, combaterea eroziunii solurilor;

reglementările privind refacerea cadrului natural în zonele în care solul a fost afectat de fenomene naturale sau de activități cu impact negativ asupra mediului.

Autoritatea centrală pentru agricultură și silvicultură are următoarele atribuții:

elaborează reglementări privind standardele de calitate a solurilor în scopul ameliorării lor;

ține evidența terenurilor devenite improprii pentru producția agricolă și oferă, la solicitarea deținătorilor, asistența tehnică de specialitate pentru ameliorarea sau schimbarea folosinței acestora;

îndrumă și exercită controlul tehnic de specialitate pentru lucrările de îmbunătățiri funciare și de ameliorare;

îndrumă și oferă asistență tehnică la cererea cultivatorilor de terenuri, privind cele mai adecvate tehnici și tehnologii de gospodărire și ameliorare a solurilor.

Autoritățile pentru protecția mediului, precum și alte autorități ale administrației publice competente, mai au sarcina de a organiza și exercita controlul asupra respectării legislației privind protecția, conservarea, ameliorarea și folosirea judicioasă a solurilor și terenurilor.

Instrumentul tehnico-juridic cel mai energic pentru intervenția organelor de specialitate în vederea protejării solului și terenurilor îl constituie instituirea „perimetrului de ameliorare”. Aceste tipuri de terenuri se stabilesc cu acordul comun al autorității publice centrale în domeniul agriculturii, autorității publice centrale pentru protecția mediului, pe baza propunerilor înaintate de comune, orașe și municipii. Documentațiile se avizează de organele agricole și silvice și de protecție a mediului și se înaintează autorității publice centrale în domeniul agriculturii care, împreună cu ministerele și departamentele interesate, stabilesc programele de finanțare, proiectare și execuție.

Deținătorii sunt obligați să pună la dispoziție terenurile din perimetrul de ameliorare în vederea aplicării măsurilor și lucrărilor prevăzute în proiectul de ameliorare, păstrând dreptul de proprietate asupra lor. Includerea de către primării a unui anumit teren în categoria menționată mai sus, se poate face numai cu acordul proprietarului. Dacă proprietarul nu este de acord, primăria face propuneri motivate prefecturii care decide.

Dacă prefectul decide includerea terenului în perimetrul de ameliorare, consiliul local este obligat să-i atribuie în folosință titularului terenului în cauză, o suprafață de teren corespunzătoare, pe toată durata realizării lucrărilor de ameliorare.

În ipoteza în care, în localitatea respectivă, nu există un alt teren asemănător pentru rezolvarea situației prevăzute mai sus, iar proprietarul nu este de acord să primească alt teren la distanță mai mare, se aplică procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică, prevăzută de Legea nr. 33/1994. Ordinul emis de prefect poate fi contestat în fața instanțelor de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004.

Pentru realizarea lucrărilor de protecție și ameliorare a solului statul suportă parțial sau total cheltuielile în limita alocațiilor bugetare aprobate, pe baza notelor de fundamentare elaborate de unitățile de cercetare și proiectare, însușite de organele agricole de specialitate județene și aprobate de către autoritatea publică centrală în domeniul agriculturii. Fondurile necesare pentru cercetarea, proiectarea și executarea lucrărilor prevăzute în proiectele de amenajare și punere în valoare a terenurilor degradate și poluate, cuprinse în perimetru, se asigură, în funcție de specificul lucrărilor din Fondul de ameliorare a fondului funciar și prin alocații bugetare. Aceste fonduri pot fi sporite prin participarea comunelor, orașelor și județelor, precum și prin contribuția în bani sau în muncă a tuturor celor interesați.

Terenurile degradate și poluate, incluse în perimetrul de ameliorare sunt scutite de taxe și impozite către stat, județ sau comună pe timpul cât durează ameliorarea lor.

Deținătorii de terenuri degradate, chiar dacă nu sunt cuprinse într-un perimetru de ameliorare, care, în mod individual sau asociat, vor să facă din proprie inițiativă înierbări, împăduriri sau alte lucrări de ameliorare a terenurilor beneficiază din partea statului, gratuit, de materialul necesar. Cei care au primit asemenea materiale și nu le-au întrebuințat în vederea scopului pentru care le-au cerut, sunt obligați să plătească contravaloarea lor.

Organizarea și amenajarea terenului agricol

O problemă separată a legislației în domeniu o reprezintă organizarea și amenajarea teritoriului agricol, prin care se urmărește crearea condițiilor pentru mai bună folosire a terenurilor în scopul producției agricole.

Aceste lucrări se execută pe baza unor studii și proiecte inițiate la cererea proprietarilor.

Prin organizarea și amenajarea teritoriului agricol se rezolvă următoarele probleme:

corelarea dezvoltării din zonă cu celelalte activități economice și sociale, stabilind măsuri care să conducă la creșterea producției agricole și la exploatarea în ansamblu a teritoriului;

gruparea terenurilor pe proprietari și destinații în concordanță cu structurile de proprietate și cu formele de cultivare a pământului, rezultate în urma asocierilor, stabilirea perimetrelor fiecărei proprietăți, comasând terenurile dispersate și rectificând hotarele nerațional amplasate;

elaborarea de studii și proiecte de organizare și amenajare a exploatărilor agricole;

stabilirea rețelei drumurilor agricole ca o completare a rețelei de drumuri de interes general, integrate în organizarea și amenajarea de ansamblu a teritoriului, în scopul efectuării transportului producției și accesului mașinilor agricole necesare procesului de producție.

În conformitate cu dispozițiile art. 105 din Legea nr. 18/1991 „studiile și proiectele de organizare și amenajare a teritoriului agricol se elaborează de unitățile de studii, proiectare și cercetare de specialitate, centrale sau județene, și se supun discuției proprietarilor de terenuri din zona interesată. în cazul adoptării lor cu majoritatea voturilor proprietarilor care dețin cel puțin 2/3 din suprafață și aprobării de către organele agricole județene, aplicarea măsurilor și lucrărilor prevăzute devin obligatorii pentru toți proprietarii.”

Protecția și ameliorarea solului se realizează și prin lucrări de prevenire și combatere a proceselor de degradare și poluare a solului provocate de fenomene naturale sau cauzate prin activități economico-sociale. Lucrările necesare pentru astfel de situații se stabilesc pe bază de studii și proiecte și se execută de către deținătorii terenurilor sau prin grija acestora, de către unitățile specializate în execuția unor asemenea lucrări.

Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecție și ameliorare a solului, suportând parțial sau total cheltuielile, în limita alocațiilor bugetare aprobate, pe baza notelor de fundamentare elaborate de unitățile de cercetare și proiectare, însușite de organele agricole de specialitate județene și aprobate de către autoritatea publică centrală în domeniul agriculturii.

Potrivit art. 80 din Legea fondului funciar, „pentru realizarea coordonată a lucrărilor de interes comun, potrivit cu nevoile agriculturii, silviculturii, gospodăririi apelor, căilor de comunicații, așezărilor umane sau altor obiective economice și sociale, documentațiile tehnico-economice și ecologice se vor elabora în comun de părțile interesate. Prin documentații se vor stabili contribuția părților interesate și ordinea de execuție a lucrărilor”.

Se poate remarca că organizarea și amenajarea teritoriului agricol are ca principal scop mărirea productivității pământului, iar în acest sens, trebuie făcut apel la exemple din agricultura mondială.

Astfel, între 1950 și 2000, productivitatea suprafețelor cultivate cu cereale a crescut cu 160%. Această extraordinară creștere a productivității, combinată cu modesta extindere a suprafeței cultivate a permis să se tripleze recolta de cereale în ultima jumătate de secol.

Triplarea producției mondiale de cereale din ultima jumătate de secol a avut în centru varietățile de mare productivitate, soiuri de grâu și de orez pitice dezvoltate inițial în Japonia și porumb hibrid în Statele Unite. În condiții favorabile, aceste varietăți pot da recolte de două, trei sau chiar patru ori mai mari decât soiurile tradiționale.

În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că la realizarea potențialului genetic al noilor varietăți de mare productivitate a contribuit și amenajările pentru irigații ale terenurilor agricole care au fost extinse de la 94 de milioane de hectare în 1950 la 272 milioane în 2000, mărind la 40% partea din recolta mondială de cereale cultivată pe terenuri irigate. La ora actuală , extinderea suprafețelor irigate se încetinește, multe țări pierzându-și apa de irigații din cauza epuizării acviferelor și a devierii ei de către orașe.

Odată cu răspândirea varietăților de înaltă productivitate și a extinderii suprafețelor irigate, utilizarea îngrășămintelor a săltat de la 14 milioane tone în 1950 la 137 tone în 2000 – o creștere de zece ori a recoltelor. în timp ce irigațiile au eliminat condiționarea recoltelor de către umiditate, îngrășămintele au eliminat constrângerile impuse de nutrienți.

Așadar, prin amenajare se impune a fi regândită productivitatea pământului. Aceasta, pentru că după ce a crescut de la 1,1 tone/ha în 1950 la 2,8 tone în 2002, recolta mondială de cereale a atins un nivel unde a devenit mai dificil să se susțină în continuare o creștere rapidă.

Ritmul de creștere a recoltelor de cereale se va încetini probabil și mai mult în acest deceniu. Pe lângă faptul că resursele tehnologice se apropie de limită, agricultorii trebuie să facă față lipsei apei pentru irigații, iar întreaga lume se confruntă acum cu perspectiva unor temperaturi record – toate la un loc putând face dificilă creșterea în continuare a productivității pământului.

Deși mărirea recoltelor se încetinește, mai există încă multe oportunități, dar în majoritatea situațiilor potențialul este modest. De aceea, acolo unde utilizarea îngrășămintelor este restricționată de ariditate și de costurile de transport, plantarea simultană de cereale și arbori din familia leguminoase se arată promițătoare.

Leguminoasele cresc mai încet, permițând cerealelor să se coacă și să fie recoltate. Ele ajung la o anumită înălțime, iar frunzele căzute oferă azotul și materia organică de care solurile au o nevoie disperată. Lemnul poate fi apoi tăiat și folosit drept combustibil. Această tehnologie simplă, adaptată nevoilor locale, permite adesea agricultorului să-și dubleze recoltele de cereale în câțiva ani, pe măsură ce se îmbunătățește fertilitatea solului.

Dimensiunea provocării care ne stă în față este neîndoielnică. Ea ne va forța să ne gândim, pe de o parte, să limităm creșterea cererii, iar pe de altă parte, să folosim mai eficient recolta existentă prin realizarea unei balanțe acceptabile între hrana populației Globului de aproape șapte miliarde și reducerea consumului nesănătos. Trebuie, de asemenea, să avem o viziune mai largă asupra productivității pământului, luând în considerare nu doar recoltele individuale, ci și cum să mărim numărul recoltelor prin amenajarea terenului agricol și cum să le utilizăm mai eficient.

La ora actuală, agricultura biologică este considerată o tehnică de cultură care înlătură utilizarea de îngrășăminte chimice și de pesticide de sinteză în scopul eliminării din producția animală și vegetală a reziduurilor nocive. Prin această metodă nu numai că se obțin produse agroalimentare favorabile sănătății, dar se acționează benefic în sensul protejării solurilor și pânzei freatice de poluarea prin nitrați, nitriți..

Pionier al agriculturii ecologice este considerat englezul Albert Howard, inginer agronom, care, în 1905, fiind numit botanist imperial al guvernului indian, a putut cultiva după propria dorință un domeniu de 30 ha la Pusa (India) și a făcut experiențe, observând comportamentul plantelor față de boli. Datele culese și învățămintele dobândite cu acest prilej le-a publicat în cartea sa Testament agricol.

În agricultura biologică, îngrășămintele chimice sunt înlocuite cu minerale de origine naturală (fosfați naturali, alge marine, praf de rocă) și compuși obținuți prin amestecuri de materii organice de origine vegetală și animală transformați prin fermentație. Pesticidele chimice de sinteză sunt înlocuite cu produse naturale pe bază de plante și câteva produse industriale simple (săruri de cupru, sulf). De menționat că totuși, în sistemul agricol actual, agricultura biologică ocupă un spațiu încă modest: circa 1 % din suprafața agricolă utilă în Franța și 10% în Austria.

Regimul agriculturii biologice face parte integrantă din acțiunea contra poluării solului (și apelor). În spiritul reglementărilor comunitare europene, legislația românească utilizează termenul de „produse agroalimentare ecologice" și stabilește un regim special de obținere și gestionare a acestora. în înțelesul reglementării române în materie, Ordonanța de urgență nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice, producția ecologică reprezintă obținerea de produse agroalimentare fără utilizarea produselor chimice de sinteză, în conformitate cu regulile și principiile legal acceptate și certificate; organismele modificate genetic și derivatele lor nu sunt permise în producția agroalimentară ecologică.

O asemenea producție are ca scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate și echilibrate, care asigură protejarea resurselor naturale și sănătatea consumatorilor.

Actul normativ în forma actuală consacră câteva reguli în materie, conform cărora rolul determinant în impunerea cerințelor producției ecologice revine autorităților.

Astfel, utilizatorii pot folosi semințe și material de înmulțire vegetativ care nu sunt obținute conform metodei de producție ecologică, numai cu aprobarea Ministerului Agriculturii, prin compartimentul de specialitate, în măsura în care utilizatorii unui astfel de material pot demonstra autorității responsabile că nu au putut obține de pe piața 168 comunitară un material de reproducere care să satisfacă exigentele metodelor de producție ecologică.

Regulile naționale privind elaborarea bazei de date pentru semințele ecologice și materialul de înmulțire vegetativ, precum și acordarea de derogări pentru utilizarea de semințe și material de înmulțire vegetativ ce nu provin din agricultura ecologică se aprobă prin ordin al ministrului agriculturii.

Conchizând, producătorii pot utiliza răsaduri care nu sunt obținute din agricultura ecologică numai când utilizarea lor este aprobată de autoritatea publică centrală în domeniul agriculturii.

Am considerat esențial a face referire la agricultura bio, tocmai pentru a sublinia ideea de protecția a solului. Acesta este motivul pentru care aduc o scurtă referire la agricultura bio și implicit la produsele bio.

Sancțiuni privind încălcarea normelor de protecție a solului și terenurilor

Încălcarea măsurilor statuate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului atrage, după caz, răspunderea civilă, contravențională sau penală. Aceste forme ale răspunderii se regăsesc statuate și în art. 106 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 pentru încălcarea prevederilor acesteia, precum și în cuprinsul art. 104 din Codul silvic, la care se mai adaugă și răspunderea disciplinară și cea materială pentru situațiile în care în raportul juridic de răspundere este implicat un angajat silvic.

Se impune a face mențiunea că în cuprinsul Codului silvic se regăsește reglementată doar răspunderea pentru faptele considerate infracțiuni, stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice fiind reglementate prin lege specială.

Persoanele care răspund pentru poluarea solului pot fi participanții la raporturile juridice respective, care încalcă normele dreptului mediului.

Răspunderea civilă

Întâlnită în toate ramurile dreptului, noțiunea de răspundere juridică sugerează ideea de sancțiune sau reparație.

Ea dă expresie unui raport social sancționat din punct de vedere juridic, în baza căruia o persoană se află într-o relație de obligație fel de o altă persoană căreia îi datorează satisfacție sau repararea unui prejudiciu ce i -i cauzat.

Prin prejudiciul asupra solului se înțelege orice contaminare a solului, care reprezintă un risc semnificativ pentru sănătatea umană, afectată negativ ca rezultat al introducerii directe sau indirecte a unor substanțe, preparate, organisme sau microorganisme în sol sau în subsol.

Scopul reparării primare este de a readuce resursele naturale și/sau serviciile prejudiciate la starea inițială sau la o stare apropiată de aceasta.

În cazul în care resursele naturale și/sau serviciile prejudiciate nu revin la starea inițială se recurge la repararea complementară al cărui scop este de a furniza un nivel al resurselor naturale și/sau al serviciilor inclusiv, după caz, într-un sistem alternativ, similar cu cel care ar fi fost furnizat dacă situl prejudiciat ar fi revenit la starea inițială. Atunci când este posibil și oportun, situl alternativ trebuie să fie legat geografic de situl prejudiciat, luând în considerare interesele populației afectate.

Repararea compensatorie se întreprinde pentru a compensa pierderile interimare ale resurselor naturale și ale serviciilor până la refacerea acestora.

Compensarea constă în îmbunătățiri suplimentare aduse habitatelor naturale și speciilor protejate sau apelor, fie în situl prejudiciat, fie într-un alt sit alternativ. Ea nu constă însă, într-o compensare financiară acordată publicului.

Opțiunile rezonabile reparatorii se evaluează folosind cele mai bune tehnici disponibile, pe baza următoarelor criterii:

efectul fiecărei opțiuni asupra sănătății și securității populației;

costul punerii în aplicare a opțiunii;

șansele de reușită a fiecărei opțiuni;

măsura în care fiecare opțiune va preveni viitoare prejudicii și va evita prejudicii colaterale care s-ar putea produce ca rezultat al punerii în aplicare a acestei opțiuni;

măsura în care fiecare opțiune are efecte favorabile asupra fiecărei componente a resursei naturale și/sau serviciului;

măsura în care fiecare opțiune ține cont de aspectele sociale, economice și culturale relevante și de alți factori relevanți specifici locului;

termenul necesar pentru ca refacerea prejudiciului asupra mediului să fie efectivă;

măsura în care fiecare opțiune conduce la refacerea zonei prejudiciate;

legătura geografică cu zona prejudiciată.

Pentru repararea prejudiciului asupra solului, măsurile luate trebuie să asigure, cel puțin, eliminarea, controlul, izolarea sau diminuarea poluanților relevanți, astfel încât solul contaminat, ținând cont de utilizarea lui actuală sau viitoare, aprobată la momentul prejudiciului, să nu prezinte vreun risc semnificativ cu impact negativ asupra sănătății umane.

Autoritatea competentă pentru stabilirea măsurilor preventive și reparatorii, precum și pentru evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului este agenția județeană pentru protecția mediului.

Pentru stabilirea măsurilor preventive agenția județeană pentru protecția mediului se consultă cu comisariatele județene ale Gărzii Naționale de Mediu și în funcție de factorul de mediu potențial afectat cu direcțiile bazinale de apă, consiliile științifice ale ariilor naturale protejate, oficiile de studii pedologice și agrochimice județene, inspectoratele teritoriale de regim silvic și de vânătoare.

Pentru evaluarea caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului și pentru stabilirea măsurilor reparatorii, agenția județeană pentru protecția mediului se consultă, pe lângă autoritățile prevăzute mai sus, și cu Agenția Națională pentru Protecția Mediului.

Agenția județeană pentru protecția mediului poate lua măsurile preventive și reparatorii prevăzute de lege, direct sau prin încheierea de contracte cu persoane fizice sau juridice, în conformitate cu prevederile legale în vigoarea

Agenția județeană pentru protecția mediului poate să dispună luarea măsurilor preventive sau reparatorii necesare pe proprietatea unei terțe părți; poate să solicite operatorului în cauză realizarea unei evaluări proprii și furnizarea oricăror informații și date necesare în situația producerii unui prejudiciu.

Operatorii sunt obligați să transmită agenției județene pentru protecția mediului rezultatele evaluărilor, precum și datele și informațiile solicitate de aceasta, în termen de
3 zile de la obținerea lor.

Terții au obligația de a permite realizarea de măsuri preventive sau reparatorii pe proprietățile lor, fără ca măsurile luate, pe cât este posibil, să conducă la scăderea valorii proprietății.

Deciziile luate de conducătorul agenției județene pentru protecția mediului privind stabilirea măsurilor preventive sau reparatorii se motivează în fapt și drept și conțin informații asupra termenelor și procedurii contencios administrative prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare și se comunică, în termen de 24 de ore de la adoptare, operatorului.

Constatarea prejudiciului asupra mediului, a unei amenințări iminente cu un astfel de prejudiciu, precum și identificarea operatorului responsabil se fac de către Garda Națională de Mediu, prin comisariatele județene.

Răspunderea contravențională și penală

Normele legale privind protecția terenurilor agricole pot fi încălcate de trei categorii de persoane:

autoritățile publice sau funcționarii publici;

deținătorii de terenuri agricole sau silvice;

alte persoane fizice sau juridice care poluează solul, în general încalcă normele legale respective.

Cea mai des întâlnită abatere de la normele dreptului mediului privitoare la protecția solului este contravenția, amenzile fiind cuprinse între 3.000 de lei-15.000 de lei pentru persoanele fizice și 25.000-100.000 de lei pentru persoanele juridice.

Astfel, constituie contravenție încălcarea următoarelor norme:

obligația proprietarilor și deținătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a preveni, pe baza reglementărilor în domeniu, deteriorarea calității mediului geologic;

obligația proprietarilor și deținătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a asigura la amplasarea, proiectarea, construirea și punerea în funcțiune a obiectivelor de orice fel, cât și la schimbarea destinației terenurilor, condițiile prevăzute în acordul și în autorizația/autorizația integrată de mediu;

obligația proprietarilor și deținătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a nu arde miriștile, stuful, tufărișurile sau vegetația ierboasă, fără acceptul autorității competente pentru protecția mediului și fără informarea în prealabil a serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență;

obligația proprietarilor și deținătorilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a lua măsuri de salubrizare a terenurilor neocupate productiv sau funcțional, în special a celor situate de-a lungul căilor de comunicație rutiere, feroviare și de navigație;

obligațiile autorităților administrației publice locale, precum și ale persoanelor juridice, după caz, să prevadă la elaborarea planurilor de urbanism și amenajarea teritoriului, măsuri de menținere și ameliorare a fondului peisagistic natural și antropic al fiecărei zone și localități, condiții de refacere peisagistică și ecologică a zonelor deteriorate și măsuri de dezvoltare a spațiilor verzi, de protecție sanitară a captărilor de apă potabilă și lucrări de apărare împotriva inundațiilor.

Totodată, constituie contravenții la normele privind evidența, protecția, folosirea și ameliorarea terenurilor agricole sau silvice următoarele fapte, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții, încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiuni:

efectuarea de schimburi de terenuri și schimbarea categoriei de folosință a terenurilor de la superioară la inferioară, precum și folosirea definitivă sau temporară a terenurilor agricole și silvice în alte scopuri decât pentru producția agricolă și silvică;

nedeclararea la organele județene de cadastru funciar de către posesori, în termen de 30 de zile de la aprobare, a schimburilor de terenuri și schimbării categoriei de folosință a acestora, precum și a datelor cu privire la mărimea suprafețelor și categoria de folosință a lor;

neluarea măsurilor de către posesorii de terenuri și de către persoane autorizate, pentru păstrarea în bune condiții a bornelor geodezice, topografice, a reperelor metalice de nivelment, a piramidelor și balizelor de semnalizare a punctelor geodezice, precum și degradarea și distrugerea lor din culpă;

nedecopertarea de către beneficiarii de investiții a stratului fertil de sol, înainte de executarea lucrărilor de amplasament a unor obiective, și nedepozitarea acestui strat pe suprafețele stabilite de organele agricole, precum și neluarea măsurilor de amenajare și nivelare a terenurilor rămase în urma excavării de cărbune, caolin, argilă, pietriș, sonde abandonate și altele asemenea;

amplasarea obiectivelor de orice fel, cu excepția celor admise de lege, pe terenurile situate în extravilan, fără avizele și aprobările prevăzute de lege;

ocuparea și folosirea terenurilor aprobate a fi scoase definitiv sau temporar din producția agricolă, înainte de a fi delimitate, bornate și predate;

degradarea terenurilor și culturilor prin depozitarea de materiale și deșeuri de pietriș, moloz, nisip, prefabricate, construcții metalice, reziduuri, resturi menajere, gunoaie și altele asemenea;

neluarea unor măsuri corespunzătoare de către persoane fizice sau juridice pentru evitarea afectării terenurilor limitrofe prin reziduurile provenite din activitatea de producție și prin scurgeri de orice fel.

Aplicarea, precum și constatarea sancțiunilor se face de către specialiștii împuterniciți în acest scop de autoritatea publică centrală în domeniul agriculturii. Astfel, aceasta se realizează de comisari și persoane împuternicite din cadrul Gărzii Naționale de Mediu, cadre de poliție, jandarmi și personalul Ministerului Apărării Naționale, împuternicit în domeniile sale de activitate, conform atribuțiilor stabilite prin lege, de personalul împuternicit al administrației publice județene și locale etc.

În termen de 30 de zile de la data comunicării actului se poate face plângere împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii.

Aceasta se soluționează de către judecătoria competentă.

În măsura în care legea nu dispune altfel, contravențiilor amintite se completează cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Marea majoritate a încălcărilor legislației privitoare la protecția solului este calificată ca fiind contravenție. Unele fapte, cele care au, în principiu, o periculozitate socială mai mare, sunt considerate de legiuitor ca infracțiuni și se pedepsesc în mai mare măsură.

Astfel, constituie infracțiune și se pedepsește, potrivit Codului penal și Codului de procedură penală, fapte ca:

degradarea terenurilor agricole și silvice, a împrejmuirilor acestora, distrugerea și degradarea culturilor agricole, a lucrărilor de îmbunătățiri funciare, a bornelor și semnelor topografice sau geodezice, ori împiedicarea luării măsurilor de conservare a unor astfel de bunuri, precum și înlăturarea acestor măsuri; aceste fapte constituie infracțiuni de distrugere și se pedepsesc potrivit Codului penal;

ocuparea totală sau parțială a terenurilor de orice fel, înființarea sau mutarea semnelor de hotar și a reperelor de marcare, fără aprobarea primită în condițiile legii, sau refuzul de a elibera terenul astfel ocupat fără drept; aceste fapte se pedepsesc cu închisoare de la 1 an la 5 ani; dacă faptele se săvârșesc prin violență, amenințări ori de două sau mai multe persoane, pedeapsa este de la 2 la 7 ani;

arderea miriștilor, stufului, tufărișurilor și vegetației ierboase din ariile protejate și de pe terenurile supuse refacerilor ecologice este pedepsită cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă;

provocarea de poluare prin evacuarea, cu bună știință, pe sol a unor deșeuri sau substanțe periculoase este pedepsită cu aceleași sancțiuni;

nerespectarea interdicțiilor în legătură cu utilizarea pe terenuri agricole de pesticide sau îngrășăminte chimice se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani ș.a.

Constatarea și cercetarea infracțiunilor se fac din oficiu de către organele de urmărire penală, conform competenței legale.

Atunci când, printr-o contravenție sau infracțiune săvârșite ca urmare a încălcării reglementărilor referitoare la protecția solului se cauzează un prejudiciu patrimonial, în afara sancțiunilor contravenționale sau pedepselor penale, autorul faptei va mai fi obligat și la repararea prejudiciului astfel cauzat.

În privința contravențiilor săvârșite în acest domeniu, legea stabilește că, prin actul de constatare, se dispune și cu privire la suportarea pagubelor de către cei vinovați și, după caz, restabilirea situației anterioare.

De asemenea, se stabilește prin lege că evaluarea pagubelor cauzate prin infracțiuni și contravenții se face potrivit criteriilor și cuantumurilor stabilite de autoritatea publică centrală care răspunde de acest domeniu, aprobate prin lege.

Nu se intelege si nici nu faceti nici o referire in acest sens, respectiv-„scopul acestei Cercetari”.-la subpuncul 4.3. este mentionat „scopul cercetării”.

Dupa parerea mea trebuie facuta o introducere si in urma chestionarului sa trageti niste concluzii pertinente de cel puti 3-4p.-dupa fiecare intrebare se regaseste una doua fraze ca o concluzie.

Altfel, nui vad rostul…. insistati tineti cont de toate observatiile si cred ca veti intocmi o lucrare buna. Succes……

CAPITOLUL IV

CERCETARE PRACTICĂ

Am pornit în această cercetare de la premisa că majoritatea celor intervievați au auzit sau au citit, măcar o dată, despre poluarea mediului.

În prezent, mare parte a statelor puternic dezvoltate duc o politică de încercarea a dimunuării poluării, binecunoscut fiind faptul că cel mai mare poluator al planetei este China, care de altfel, răspunde destul de reticent la obiectivul omenirii.

În încercarea omenirii de a proteja mediul înconjurător se urmărește ca principal scop păstrarea echilibrului ecologic, prin evitarea poluării în vederea menținerii și ameliorării calității factorilor naturali, ale valorilor naturale ale statelor, asigurarea unor condiții de viață corespunzătoare generațiilor viitoare.

Descrierea eșantionului cuprins în cercetare

Cercetarea va cuprinde 15 subiecți de origine română, diferite categorii sociale, atât femei cât și bărbați.

Metodologia cercetării este ancheta sociologică, și anume o specie a acesteia – sondajul de opinie.

Scopul cercetării

Identificarea cauzelor poluării solului

Identificarea consecințelor poluării solului

Analiza strategiilor guvernamentale privind protecția mediului înconjurător, cu precădere a solului

Ipoteze

Cu cât o persoană are mai multe studii, cu atât crește gradul de înțelegere a ideii de protecție a mediului înconjurător

Cu cât situația financiară este mai precară, cu atât riscul de a fi indiferent la realitățile mediului înconjurător cresc

În condițiile în care serviciile de specialitate din cadrul instituțiilor guvernamentale, neguvernamentale au cunoscut o dezvoltare, gradul de înțelegere a nevoii de protecție a mediului înconjurător a crescut.

CHESTIONAR

La ora actuală considerați că mediul înconjurător este

Din ce în ce mai poluat

Poluat

Foarte poluat

Nepoluat

Nu știu

Ce părere aveți despre atitudinea autorităților române în privința protecției mediului înconjurător?

Bună

Foarte bună

Proastă

Îmi este indiferent

Nu știu

Ați fost vreodata implicat într-un program de protecție a mediului înconjurător

Nu

Da

Considerați că sănătatea oamenilor este strâns legată de poluarea solului?

Da

Nu

Te rugăm să precizezi care sunt, după opinia ta, cele mai mari amenințări la adresa degradării solului.

Eroziunea

Deșertizarea

Asfaltarea

Nu știu

La ora actuală considerați că mediul înconjurător este: ?

După cum se poate observa, la întrebarea această întrebare 53,3% din totalul subiecților chestionați au răspuns că mediul înconjurător este foarte poluat, din ce în ce mai poluat 20%, 13, 3% puțin poluat.

Ce părere aveți despre atitudine autorităților române în privința protecției mediului înconjurător?

Ati fost vreodata implicat într-un program de protecție a mediului înconjurător?

La această întrebare, 80% declară că nu au fost implicați într-un program de protecție a mediului înconjurător, în schimb 20% dintre respondenți declară că au participant la cel puțin un program.

Considerați că sănătatea oamenilor este strâns legată de poluarea solului?

Te rugăm să precizezi care sunt, după opinia ta, cele mai mari amenințări la adresa degradării solului.

La această întrebare 58 % declară că principala cauză a degradării solului o reprezintă eroziunea, 34 % deșertificarea și asfaltarea, în timp ce 8% dintre respondenți declară că nu au cunoștință de cauzele care stau la baza degradării solului.

.

Fără a fi prezentat în graficul de mai sus, toți respodenții au răspuns că se simt nepuntincioși în fața procesului de degradare continuă a mediului, fiind dezamăgiți de faptul că la nivel mondial lupta pentru un mediu sănătos este mai mult la nivel de teorie și a trebui mai multa implicare și responsabilizare a fiecărui cetățean pentru protecția mediului.

CONCLUZII

Dreptul la un mediu sănătos are nu doar o dimensiune colectivă, dimensiune ce presupune obligația statelor de a colaborarea în vederea prevenirii și combaterii poluării, a protejării mediului natural, atât la nivel regional cât și la nivel internațional.

Dreptul la un mediu sănător are și o conotație individuală și asta deoarece dreptul la un mediu sănătos presupune dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, precum și încetarea oricărei activități ce produce o poluare.

Protecția mediului presupune instuirea și respectarea unor obligații, stabilitea unor condiții speciale și stipularea unor interdicții privind folosirea rațională a resurselor naturale, prevenirea și combaterea poluării mediului și, nu în ultimul rând a efectelor dăunătoare ale fenomenelor naturale.

Utilizându-se, la scară largă știința și tehnologia în scopul dezvoltării industriale,
s-a ignorat necesitatea păstrării în permanență a unui echilibru între satisfacerea nevoilor materiale proprii în continuă creștere și protecția tuturor factorilor mediului înconjurător.

După cum apreciază Barry Commener, în lucrarea Cercul care se închide, „degradarea mediului înconjurător se datorează unui neajuns al activității umane”..

Revoluția tehnico-științifică contemporană care se desfășoară într-un ritm din ce în ce mai accelerat, la nivelul întregii omenirii, a pus în fața umanității mai multe probleme determinate de situațiile previzibile ale ultimului deceniu al secolului XX și începutul mileniului trei, dintre care cităm: o populație de peste 6 miliarde de oameni, care și-a unit forțele cu tehnologiile industriale pentru a crea o inerție de mișcare fără precedent în direcția unor modificări ecologice determinate de factorul uman; dorința firească a tuturor oamenilor de a atinge un nivel de viață cât mai ridicat; corespunzător acestei situații, necesitatea creșterii producției agricole vegetale și animale pentru a asigura hrana tuturor oamenilor; necesitatea creșterii producției de materii prime, de combustibili și energie.

Aproape inconștient oamenii au pus în mișcare vaste experimente ecologice care implică întregul Pământ, fără a avea încă mijloacele de a urmării rezultatele în mod sistematic.

Pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun acțiuni în sprijinul protecției mediului înconjurător, aceasta fiind una dintre preocupările contemporane prioritare.

În lucrarea sa Barry Commener menționa că „Pământul este poluat, nu pentru că omul ar fi un animal deosebit de murdar și nici pentru că specia umană ar fi prea numeroasă. Vina o are societatea omenească-modul în care societatea înțelege să obțină, să repartizeze și să folosească bogățiile pe care munca umană le extrage din resursele planetei.”

Deteriorarea continuă a solului nu înseamnă numai distrugerea echilibrului ecologic, ci și apariția unei reacții inverse din partea mediului astfel modificat asupra omului

O luptă contunuă are loc clipă de clipă în toate colțurile planetei. O asemenea luptă este invizibilă, de exemplu, atunci când o specie vegetală și seria sa de gene de neînlocuit dispar pentru totdeauna dintr-o pădure din Amazonia.

Pământurile fertile ale planetei se transformă în deserturi prăfuite, iar dispariția multor specii de plante și animale poate antrena cu ea, dispariția oricărei posibilități de a găsi remediul pentru SIDA, cancer sau boli cardiace..

Poluarea este una dintre formele cele mai insidioase de atentat în masă asupra sănătății colectivităților umane.

În prezent, în România, ameliorarea fenomenului de poluare a mediului, cu precădere a solului pare o utopie. Pentru a ține fenomenul sub control, este necesară implicarea activă a tuturor organismelor guvernamentale sau neguvernamentale în măsură să contribuie la această luptă titanică.

Protecția solului se impune pentru creșterea majorității plantelor și este esențială pentru toată producția agricolă. Prin poluarea solului se realizeză acumularea de compuși chimici toxici, săruri, organisme care provoacă boli, saumateriale radioactive, metale grele ce pot afecta atât viața plantelor cât și pe cea a animalelor.

Metodele iraționale de administrare a solului au avut ca efect degradarea acestuia, cauzând poluarea lui și accelerând eroziunea acestuia.

Este binecunoscut faptul că omul a încercat întotdeauna să modeleze natura, și asta deoarece aceasta avea propriile legi.

Însă în ultimele decenii s-a remarcat dorința omului de a domina natura, de a utiliza în propriul folos bogățiile naturale ajungându-se la “criza ecologică”.

La ora actuală marea majoritate a statelor industrializate luptă pentru încercarea de a dimunua poluarea, însă China, cel mai mare poluator al planetei este destul de reticentă la acest deziderat al omenirii.

Trebuie remarcat faptul că poluarea reprezintă una din formele cele mai insidioase de atentat în masă asupra sănătății omenirii.

Poluarea, ca un rău al omenirii, este azi un fenomen răspândit la nivel global și nu depinde ca caracterul orânduirii sociale.

Criza ecologică este rezultatul acțiunii și agresiunii inconștiente a omului.

Degradarea ecologică are numeraose consecințe manifestate sub toate aspectele vieții și activității omului.

Între problemele de mediu și cele privind războiul și pacea există o strânsă legătură. Războiul nuclear, chimic și biologic reprezintă a mare amenințare asupra supraviețuirii ecologice. Războaile și continua înarmare reprezintă prin ele însele o sursă de deteriorare dintre cele mai serioase pentru ansamblul mediului încojurător, cu atât mai mult armele chimce și cele de distrugere în masă.

Acesta este motivul pentru care menținerea păcii este indispensabilă pentru menținerea unei bune calități a vieții, un mediu înconjurător sănătos.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Lester Brown, Probleme globale ale omenirii, Institutul Worldwatch, Editura Tehnică, București 1988,

Mircea DUȚU, Dreptul mediului. Tratat, vol. I-II, Editura Economică, București, 1998

Mircea DUȚU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, vol. I-II, Editura Economică, București, 2003

Mircea DUȚU, Dreptul internațional al mediului, Ed. ECONOMICĂ, București, 2004

Mircea DUȚU, Principii și instituții fundamentale de drept comunitar al mediului, Ed. ECONOMICĂ, București, 2005

Mircea DUȚU, Dreptul mediului, Editura C. H. Beck, București, 2007

David ELIOTT, Energy, Society and Environment, second edition, Ed. Routledge, London, 2003

Ernest LUPAN, Dreptul mediului. Partea generală. Tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1996

Ernest LUPAN, Mircea-Ștefan MINEA, Amalia MARGA, Dreptul mediului. Partea specială. Tratat elementar, vol. II, Editura Lumina Lex, București, 1996;

Ernest LUPAN, Dreptul mediului, Universitatea Creștină “Dimitrie Cantemir” –Facultatea de Drept Cluj-Napoca, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1998.

Ernest LUPAN, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, București, 2001

Florin FĂINIȘI Dreptul mediului, Editura Fundaței România de Mâine, București 2011

Ludwig KRÄMER, EU Environmental Law, Ed. Sweet & Maxwell, London, 2000

Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura ALL Beck, București, 2003

Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2008

Luca MEZZETTI (coordonator), Manuale di diritto ambientale, Ed. CEDAM, Milan,2001.

Philippe SANDS, Principles of International Environmental Law, second edition, Cambridge University Press, 2004.

Maurice SUNKIN, David M. ONG, Robert WIGHT, Sourcebook on Environmental Law, second edition, Cavendish Publishing Limited, London, 2002.

Ștefan ȚARCĂ, Dreptul mediului. Curs universitar, Ed. LUMINA LEX, București, 2005.

Patrick THIEFFRY, Droit Européen de l’environnement, DALLOZ, Paris, 1998

David WILKINSON, Environment and Law, Ed. Routledge, London

Legislație internă

*** Legea nr. 18/1991, legea fondului funciar, publicată în M. Of. al României, nr. 37 din 20.11.1991, republicată

*** O.U.G. nr. 195/2005, privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, publicată în M. Of. al României, nr. 1196 din 30.12.2005

*** Legea îmbunătățirilor funciare nr. 138/2004, republicată în M. Of. al României, partea I, nr. 88 din 13 februarie 2009

*** O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007

Articole din reviste de specialitate

Mircea Duțu, Regimul juridic al actelor de reglementare privind protecția mediului, în Dreptul nr. 12/2006

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Lester Brown, Probleme globale ale omenirii, Institutul Worldwatch, Editura Tehnică, București 1988,

Mircea DUȚU, Dreptul mediului. Tratat, vol. I-II, Editura Economică, București, 1998

Mircea DUȚU, Dreptul mediului. Tratat. Abordare integrată, vol. I-II, Editura Economică, București, 2003

Mircea DUȚU, Dreptul internațional al mediului, Ed. ECONOMICĂ, București, 2004

Mircea DUȚU, Principii și instituții fundamentale de drept comunitar al mediului, Ed. ECONOMICĂ, București, 2005

Mircea DUȚU, Dreptul mediului, Editura C. H. Beck, București, 2007

David ELIOTT, Energy, Society and Environment, second edition, Ed. Routledge, London, 2003

Ernest LUPAN, Dreptul mediului. Partea generală. Tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1996

Ernest LUPAN, Mircea-Ștefan MINEA, Amalia MARGA, Dreptul mediului. Partea specială. Tratat elementar, vol. II, Editura Lumina Lex, București, 1996;

Ernest LUPAN, Dreptul mediului, Universitatea Creștină “Dimitrie Cantemir” –Facultatea de Drept Cluj-Napoca, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1998.

Ernest LUPAN, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, București, 2001

Florin FĂINIȘI Dreptul mediului, Editura Fundaței România de Mâine, București 2011

Ludwig KRÄMER, EU Environmental Law, Ed. Sweet & Maxwell, London, 2000

Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura ALL Beck, București, 2003

Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2008

Luca MEZZETTI (coordonator), Manuale di diritto ambientale, Ed. CEDAM, Milan,2001.

Philippe SANDS, Principles of International Environmental Law, second edition, Cambridge University Press, 2004.

Maurice SUNKIN, David M. ONG, Robert WIGHT, Sourcebook on Environmental Law, second edition, Cavendish Publishing Limited, London, 2002.

Ștefan ȚARCĂ, Dreptul mediului. Curs universitar, Ed. LUMINA LEX, București, 2005.

Patrick THIEFFRY, Droit Européen de l’environnement, DALLOZ, Paris, 1998

David WILKINSON, Environment and Law, Ed. Routledge, London

Legislație internă

*** Legea nr. 18/1991, legea fondului funciar, publicată în M. Of. al României, nr. 37 din 20.11.1991, republicată

*** O.U.G. nr. 195/2005, privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare, publicată în M. Of. al României, nr. 1196 din 30.12.2005

*** Legea îmbunătățirilor funciare nr. 138/2004, republicată în M. Of. al României, partea I, nr. 88 din 13 februarie 2009

*** O.U.G. nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului, publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007

Articole din reviste de specialitate

Mircea Duțu, Regimul juridic al actelor de reglementare privind protecția mediului, în Dreptul nr. 12/2006