Protecția Juridică a Pădurilor

CUPRINS

CAP.1. PĂDUREA – PLĂMÂNUL PLANETEI

INTRODUCERE

CONSIDERAȚII GENERALE

NOȚIUNEA DE PĂDURE ȘI FOND FORESTIER

FORME DE POLUARE A PĂDURILOR ȘI FONDULUI FORESTIER

CAP.2. LEGISLAȚIA, OCROTIREA, EXPLOATAREA JUDICIOASĂ A

PĂDURILOR ȘI PROTECȚIA VEGETAȚIEI TERESTRE DIN AFARA

FONDULUI FORESTIER

2.1. CADRUL LEGISLATIV ȘI REGIMUL JURIDIC AL PĂDURILOR ȘI

FONDULUI FORESTIER

2.2. CIRCULAȚIA TERENURILOR DIN FONDUL FORESTIER NAȚIONAL

2.3. NECESITATEA ADMINISTRĂRII ȘI EXPLOATĂRII JUDICIOASE A

PĂDURILOR ȘI FONDULUI FORESTIER

2.4. EXPLOATAREA JUDICIOASĂ A PĂDURILOR ȘI FONDULUI FORESTIER

2.5. PROTECȚIA PĂDURILOR PROPRIETATE PUBLICĂ ȘI PRIVATĂ

2.6. MĂSURI DE OCROTIRE A PĂDURILOR ȘI FONDULUI FORESTIER

2.7. MODALITĂȚI DE PROTECȚIE A VEGETAȚIEI TERESTRE DIN AFARA

FONDULUI FORESTIER

2.8. PROTECȚIA PĂȘUNILOR ȘI A FÂNEȚELOR NATURALE

2.9.. PROTECȚIA PLANTELOR CULTIVATE

2.10. PROTECȚIA PLANTELOR CULTIVATE PE PLAN INTERNAȚIONAL

CAP.3. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE PENTRU ÎNCĂLCAREA

NORMELOR PRIVIND PROTECȚIA PĂDURILOR ȘI FONDULUI

FORESTIER

3.1. RĂSPUNDERI ȘI SANCȚIUNI PRIVIND PREJUDICIILE ADUSE

PĂDURILOR

3.2. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE PRIVIND PROTECȚIA PĂDURILOR

3.2.1. RĂSPUNDEREA CONTREVENȚIONALĂ

3.2.2. RĂSPUNDEREA PENALĂ

3.2.3. RĂSPUNDEREA CIVILĂ

3.3. REGULI DE REPARARE A PREJUDICIULUI ADUS ASUPRA PĂDURII ȘI

FONDULUI FORESTIER

CAP.4. PROTECȚIA PĂDURILOR PROPRIETATE PUBLICĂ ȘI PRIVATĂ

4.1. Principalele aspecte ale protecției fondului forestier

4.2. Măsuri de ocrotire a pădurilor și fondului forestier

Cap 5. Protecția vegetației terestre din afara fondului forestier

5.1. Protecția vegetației forestiere din afara fondului forestier

5.2. Protecția pășunilor și a fânețelor naturale

5.3. Protecția plantelor cultivate

5.4. Protecția plantelor cultivate pe plan internațional

Cap.6 Formele răspunderii juridice pentru încălcarea normelor privind protecția pădurilor și

fondului forestier

6.1. Răspunderi și sancțiuni privind prejudiciile aduse pădurilor

6.2. Răspunderea juridică cu referire la prevenirea și repararea prejudiciilor aduse pădurilor

6.3.Forme ale răspunderii civile

6.4. Forme ale răspunderii penale

CONCLUZIE

=== cap 1 2 3 ===

INTRODUCERE

Lucrarea Protecția juridică a pădurilor este un studiu care se adresează tuturor oamenilor, în special iubitorilor de natură și cadrelor de specialitate în domeniul protecției naturii.

Structura și conținutul lucrării au fost concepute astfel încât să fie ușor accesibile iar accentul s-a pus pe baza legislativă de protecție a pădurilor. Pe parcursul lucrării am descris pădurea ca fiind pământul care ne oferă oxigenul de care avem atâta nevoie pentru a supraviețui și am încercat să sensibilizez societatea și, totodată, să sporesc înțelegerea de către aceasta, a necesității protecției pădurilor și a impactului neprotejării acestora asupra umanității.

Scopul lucrării mele de licență este să aducă această situație în atenția autorităților, să arate faptul că dacă suntem informați corect despre drepturile noastre de a trăi într-un mediu sănătos, este posibil să ajutăm la protecția pădurilor și, în același timp, să ne ajutăm pe noi să trăim într-un mediu sănătos și să respiram un aer curat. Cut toții avem dreptul la un mediu sănătos și echilibrat din punct de vedere ecologic.

O bună gestiune a mediului înconjurător susține supraviețuirea omului ca specie pe Terra și satisfacerea nevoilor sale esențiale (apă, aer, hrană). Aceste nevoi sunt condiționate de marile echilibre naturale ale biosferei (clima, ciclul apei, biodiversitatea) care sunt și ele dependente de impactul activităților umane asupra mediului și a resurselor naturale. Astfel, protejarea mediului contribuie la protejarea vieții.

Pădurile sunt una dintre mândriile României, iar în ultimii ani am fost martorii dispariției lor treptate, pradă tăierilor ilegale, adesea cu complicitatea autorităților. Prin acest fenomen, nu numai că România a pierdut din puterea plămânului său verde, dar au fost posibile si catastrofele ce au lovit atâtea comunități: seceta, inundațiile, alunecările de teren .

Regenerarea pădurilor este una din activitățile prioritare ale Regiei Naționale a Pădurilor. Extinderea suprafeței pădurilor se face prin: regenerarea tuturor suprafețelor de pădure de pe care s-a recoltat masă lemnoasă, împădurirea terenurilor fără vegetație forestieră și reconstrucția ecologică a terenurilor afectate de fenomene de degradare.

După ultimile date communicate de F.A.O. (Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură) padurile ocupă 4 285 milioane hectare , deci circa 1/3 din suprafața globului. Doar aproximativ 51% din această suprafată este luată în exploatare , 49% reprezentând încâ zone virgine, cum ar fi imensele rezervoare de "aur verde" siberiene , braziliene si central-africane. Din totalul suprafetei împădurite 3 069 milioane hectare revin pădurilor de foioase , iar 1 216 milioane hectare celor de conifere.

Protecția pădurilor este una dintre activitățile cele mai importante ale Regiei Naționale ale Pădurilor, implicând atât aspecte practice ale prevenirii și combaterii dăunătorilor cât și aspecte de cercetare științifică aplicativă care ajută la găsirea unor soluții de menținere a stării de sănătate a fondului forestier național. Datorită competenței și profesionalismului personalului silvic de specialitate, pădurile românești se află pe unul din primele locuri din Europa în ceea ce privește starea de sănătate.

Realizarea protecției pădurilor are loc prin prevenirea atacurilor produse de boli și dăunători precum și combaterea acestora, cu scopul de a obține gestionarea durabilă a fondului forestier național. Apariția și dezvoltarea focarelor de dăunători pot conduce la grave perturbări în viața ecosistemelor forestiere. Lucrările preventive de protecție a pădurilor se efectuează prin menținerea unei stări fitosanitare corespunzătoare în pepiniere și plantații tinere.

Dacă natura este protejată așa cum se cuvine, noi, oamenii avem parte de o calitate mai buna a mediului în care trăim și ne dezvoltăm. Calitatea mediului cuprinde numeroase aspecte ale raportului om-natură. Atât potențialul productiv al mediului cât și modul de viață și sănătatea oamenilor pot fi influențate de factori naturali nefavorabili.

În această lucrare am vrut să subliniez faptul că între om și natură există raporturi care pot fi private numai din punct de vedere al ecologiei, dat fiind faptul că ființa umană este un produs la materiei. Omul întreține cu mediul său ambiant raporturi care au în vedere persoana umană ca produs și ca membru al unei colectivități sociale. Pe baza statului său biologic, omul trăiește în anumite condiții de mediu ambiant păstrând relații vitale de interdependență cu factorii chimici, fizici și biologici ai acestuia, în afara cărora nu este posibilă existența sa biologică.

Ca subiect al unei colectivități umane, omul împreună cu grupul social din care face parte acționează deliberat asupra unor componente ale mediului și duce chiar o luptă susținută împotriva capriciilor naturii.

În această confruntare cu natura, pe de o parte în direcția comunității, cât și în direcția ambianței, omul tinde sa-și amelioreze condițiile de viață, mai întăi ca factor al biosferei. El înfruntă astfel rigorile climatului cât și neajunsurile calamităților naturii.

Raportul juridic de mediu constă în relația socială care ia naștere între persoane în legătură cu prevenirea și combaterea poluării, protecția, conservarea și dezvoltarea durabilă a elementelor mediului .

Premisa nașterii raportului juridic de drept al mediului o constituie norma juridică. Pentru ca în condițiile stabilite de normele dreptului obiectiv să ia naștere un raport juridic de mediu, este nevoie să intervină un fapt social, fapt juridic care poate fi un eveniment sau o acțiune umană.

Faptele juridice care dau naștere unor raporturi concrete de drept ale mediului sunt evenimentele naturale (inundații, cutremure, alunecări de teren) care se produc independent de voința omului și produc efecte distructive asupra componentelor naturale și artificiale ale mediului și acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a degrada mediul.

O particularitate a normelor juridice de protecție a mediului este faptul că dau naștere la drepturi și obligații pentru toți.

În scopul realizării dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos, conduce și obligația fundamentală a statului de a asigura refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic, crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.

Drepturile și obligațiile fundamentale protejează valorile mediului în general. Ele stau la baza drepturilor și obligațiilor subiective care se nasc o dată cu crearea raportului juridic concret privind conservarea, dezvoltarea și protecția mediului înconjurător.

Potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, autoritățile pentru protecția mediului au obligația să creeze sistemul de informare propriu și să stabilească condițiile și termenii care să permită accesul liber la informații și participarea publicului la deciziile privind mediul, să supravegheze modul de aplicare a reglementărilor privind protecția apei, aerului, solului și subsolului, a ecosistemelor terestre și acvatice , să organizeze monitorizarea radioactivă a mediului, dreptul de a impune măsuri de reconstrucție ecologică.

Persoanele fizice și juridice au obligația generală de a proteja mediul, în care scop solicită autorităților competente autorizația de mediu, se supun ordinului de încetare a activității, suportă costul pentru repararea prejudiciului cauzat, asigură sisteme proprii de supraveghere a proceselor tehnologice. În același timp, au dreptul la despăgubiri în cazul în care suferă un prejudiciu de pe urma poluării, dreptul la informare asupra sănătății mediului.

Trebuie să acordăm atenția cuvenită drepturilor și obligațiilor omului în acelasi timp, dintre care se afirmă dreptul omului la libertate, egalitate și la condiții de viață satisfăcătoare, într-un mediu a cărui caliatate să-i permită să trăiască în demnitate și bunăstare. Acest principiu a avut meritul de a fi promovat unitatea dintre protecția mediului și drepturile omului.

CAPITOLUL 1

PĂDUREA – PLĂMÂNUL PLANETEI

1.1. Considerații generale

Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să modeleze natura ale cărei legi aspre trebuiau respectate pentru a supraviețui. În ultimele două secole s-a făcut însă simțită încercarea omului de a domina natura, de a utiliza în folos propriu toate bogățiile naturale, apărând conflictul dintre procesele ciclice naturale ale ecosferei și cele ale tehnologiilor create de civilizația umană, astfel ajungându-se la „criza ecologică”.

Cauzele acestei crize se datorează, în primul rând, dezvoltării civilizației industriale de la mijlocul secolului XIX, care a produs modificări profunde mediului înconjurător.

Din ce în ce mai mult, resursele naturale au fost solicitate, s-au extins suprafețele cultivate, s-au făcut despăduriri masive pentru obținerea de masă lemnoasă și de terenuri noi de agricultură, s-a intensificat utilizarea pășunilor.

Dobândind posibilitatea de a transforma natura, omul nu și-a pus mult timp problema de a proceda rațional, în condițiile normale de echilibru și dezvoltare a vieții. El a sesizat destul de târziu că este creația și creatorul mediului său înconjurător care îi asigură existența biologică și intelectuală. Exploatarea irațională a resurselor regenerabile (păduri, floră, faună) apoi a celor neregenerabile (bogății minerale ale subsolului) a accentuat efectul nociv al acțiunilor omului asupra naturii.

Aflat în unitate și, totodată în contradicție cu natura, omul trebuie să se confrunte cu fenomene naturale ca: inundații, erupții vulcanice, taifunuri și altele.

Oamenii au pus în mișcare vaste experimente ecologice care implică întregul Pământ fără a avea mijloace de urmărire a rezultatelor. Dacă vor fi luate prin surprindere societățile industrializate, arată Brown, acestea ar putea fi puse în situația de a efectua sarcina costisitoare de întreținere a planetei.

Pretutindeni în lume se impun acțiuni în sprijinul protecției mediului înconjurător, aceasta fiind una dintre preocupările contemporane prioritare.

Pământul este poluat, nu pentru că omul ar fi un animal deosebit de murdar și nici pentru că specia umană ar fi prea numeroasă. Vina o are societatea omenească – modul în care societatea înțelege să obțină, să repartizeze și să folosească bogățiile pe care munca umană le extrage din resursele planetei.

Prevenirea poluării și protecția mediului presupune acțiuni de cooperare între state și adoptarea de reguli comune în acest sens.

Problema combaterii poluării și a stabilizării factorilor cu impact deosebit asupra mediului înconjurător și chiar asupra continuării în bune condiții a vieții pe întreaga suprafată a Terrei, au făcut ca statele să colaboreze între ele pentru rezolvarea acestora.

Cooperarea internatională pleacă de la nevoia dezvoltării și protejării mediului, lucru ce nu poate fi realizat decât prin parteneriatul națiunilor lumii. Conștientizarea pericolului degradării și distrugerii elementelor mediului a înscris atât la nivel national cât și mondial, protecția și conservarea mediului printre prioritățile umanității.

Instituirea unei colaborari internaționale în domeniul protecției mediului este o necesitate, iar dreptul international reprezintă principalul instrument de colaborare bilaterală, regională și planetară a statelor și organismelor internaționale în vederea identificării unor forme și modalităti care să contribuie la prevenirea poluării și protecția mediului ambiant. Rezultatul cooperării pentru protejarea mediului s-a concretizat în crearea organizațiilor internaționale, regionale și subregionale cu atribuții importante în acest domeniu.

Deși modificările mediului înconjurător sunt o consecință a civilizației industriale, nu civilizația industrială în sine este cauza deteriorării mediului. Aceasta pentru că nu orice modificare a mediului înseamnă o deteriorare. Deteriorarea mediului înconjurător constă în necorespondența dintre condițiile de mediu și cerințele obiective (biologice, psihologice, economice, sociale) ale omului fiind provocată nu de modificarea mediului ci de apariția unor dezechilibre între om și natură.

Deteriorarea mediului de către om nu înseamnă numai distrugerea echilibrului ecologic, ci și apariția unei reacții inverse din parte mediului astfel modificat asupra omului. O luptă continuă are loc din clipă în clipă în toate colțurile planetei. O asemenea luptă este invizibilă, de exemplu, atunci când o specie vegetală și seria sa de gene de neînlocuit dispar pentru totdeauna dintr-o pădure din Amazonia. Alteori, această luptă este dureros de vizibilă când un om moare sufocat datorită fenomenului de poluare. Pământurile fertile ale planetei se transformă în deșerte prăfuite, iar dispariția multor specii de plante și animale poate duce la dispariția oricărei posibilități de a găsi remediul pentru multe boli care astăzi nu au antidot.

Organizația pentru hrană si agricultură a Națiunilor Unite (FAO) creată la 16 octombrie 1945 reprezintă principala agenție ce are ca domenii de activitate dezvoltarea agriculturii, silviculturii, pisciculturii și a vieții înzonele rurale. Aceasta oferă ajutor practic țărilor în curs de dezvoltare printr-o largă varietate de proiecte tehnice. Una dintre priorități o reprezintă încurajarea agriculturii și dezvoltarea zonelor rurale, în cadrul unei strategii pe termen lung ce are ca scop creșterea producției alimentare și asigurarea securității alimentare în paralel cu conservarea și gospodărirea resurselor naturale.

În medie FAO are 1.800 proiecte in desfășurare, cuprizând o gamă diversificata de obiective, de la gestiunea pământului, la politici posibile prezentate guvernelor în probleme precum programe forestiere sau strategii de marketing.

FAO se implică în proiecte ce privesc: dezvoltarea sistemelor de irigații, creșterea animalelor, silvicultura, piscicultura, politici economice și sociale, investiții, standarde de alimentație.

Rolurile organizației mondiale FAO sunt: de implementare a propriilor programe, de execuție a unor programe în numele altor agenții și de consultanță și asistență managerială în proiectele de talie națională. Centrul de investiții FAO asistă țările dezvoltate în elaborarea programelor de investiții în agricultură și în dezvoltarea zonelor rurale. În fiecare an elaborează astfel de proiecte în valoare de peste 2 miliarde de dolari.

FAO actionează ca un forum neutru acolo unde țările se întâlnesc pentru a negocia acorduri și pentru a dezbate noi linii politice. FAO este de asemenea o sursă importanță de cunoștințe și informații. Membrii FAO ajută țările dezvoltate și pe cele în curs de tranziție să-și modernizeze și să-și îmbunătățească fondul agricol, pe cel forestier și pe cel piscicol și asigură o bună alimentație pentru toți. Încă de la înființare atenția le-a fostcanalizată spre dezvoltarea zonelor rurale, având în vedere faptul că în mediul rural se găsesc peste 70% dintre oamenii săraci și înfometați ai planetei. Principalul obiectiv FAO este asigurarea hranei pentru toți locuitorii planetei,certitudinea că toți oamenii au acces permanent la suficientă hrană de buna calitate, că toți duc o viată activă și sănătoasă.

Mandatul FAO este să crească nivelurile de alimentație, să îmbunătățească productivitatea agriculturii, să ridice standardele vieții celor din mediul rural și să contribuie la creșterea economiei mondiale. Totodată FAO asigură acea asistența de care au atâta nevoie țările și oamenii pentru a se ajuta pe ei insușiși.

1.2. Noțiunea de pădure și fond forestier

Deși reprezintă mai puțin de 27% din suprafața totală a țării, pădurile constituie o componentă majoră a capitalului natural al țării, fiind un factor principal de stabilitate ecologică și ocupând un loc important în cadrul vieții economice și sociale. Pădurile aduc o mulțime de beneficii naturii, ele apără terenurile agricole împotriva secetei, ameliorează calitățile naturale ale solului, apără terenurile împotriva alunecărilor, ele ajută la purificarea aerului, servesc în domeniul balneoclimateric și la dezvoltarea așezărilor omenești, constituind în același timp o prețioasă materie primă pentru industria de prelucrare a lemnului, industria hârtiei și a celulozei, industria chimică, construcții, transporturi și alte ramuri ale economiei naționale. Pădurile reprezintă, de asemenea, o importanță majoră în reglarea climei și în realizarea unui important rol sanitar și estetic.

Prin funcțiile de producție și de protecție pe care le îndeplinesc, pădurile fac parte din patrimoniul național biologic și cultural al țării și al întregii lumi.

Pădurile au fost și, din păcate, încă sunt defrișate masiv, astfel tăierile iraționale produc importante perturbări ecologice, cu consecințe dintre cele mai grave pe plan economic, social și cultural.

Menținerea suprafeței fondului forestier constituie o obligație națională, impunându-se în același timp, creșterea acestui fond în zonele cu deficit de păduri, în cele cu microclimat deteriorat, în jurul așezărilor umane și în special al celor urbane.

Deosebit de importantă este aplicarea Programului național pentru reconstrucția ecologică a pădurilor, care cuprinde măsuri pentru valorificarea prin împădurire a terenurilor degradate, pentru crearea de perdele forestiere de protecție a câmpurilor agricole, a căilor de comunicații, a zonelor verzi din jurul orașelor și a obiectivelor economice, precum și înființarea de parcuri și rezervații naturale.

Obiectivele de bază și principalele caracteristici ale politicii forestiere și ale strategiei de dezvoltare a sectorului forestier sunt reflectate în Codul silvic aprobat prin Legea nr. 26 din 24 aprilie 1996, Ordonanța de Guvern nr. 96 din 27 iulie 1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului național forestier, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România, cu modificările și completările ulterioare .

Potrivit legii nr. 26/1996 din Codul silvic, pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoile de cultură, producție ori administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în aranjamentele silvice, constituie fondul forestier național.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 139/2005 privind administrarea pădurilor din România a adus o serie de precizări și completări cu privire la componența și sfera acestei națiuni. Sub primul aspect, art.2, alin(1), lit. d), prevede că pentru a fi considerată „pădure”, pe suprafața de teren de cel puțin 0,25 ha, se găsesc arbori care în condițiile normale de vegetație, trebuie să atingă o înălțime minimă de 5 m, iar coroanele lor să acopere cel puțin 10% din suprafață; sub cel de-al doilea aspect, se arată că definiția termenului include și pepinierele forestiere care fac parte integrantă din pădure, drumurile forestiere, căile de acces, poienile și alte goluri din pădure, ecosistemele forestiere situate în parcurile naționale, parcurile naturale, rezervațiile naturale și alte zone forestiere protejate, perdelele forestiere de protecție constituite din arbori ocupând o suprafață mai mare de 0,5 ha, cu o lățime mai mare de 20 m și jnepenișurile din zona alpină.

Conform articolului 3, din Codul Silvic fondul forestier național reprezintă o proprietate publică privată și constituie un bun de interes național. Dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier național se exercită în conformitate cu dispozițiile prezentului cod.

Potrivit articolului 5, din legea 46/2008 principiile care stau la baza gestionării durabile a pădurilor sunt următoarele:

*promovarea practicilor care asigură gestionarea durabilă a pădurilor,

*asigurarea integrității fondului forestier și a permanentei păduri,

*majorarea suprafeței terenurilor ocupate cu păduri,

*politici forestiere stabile pe termen lung,

*asigurarea nivelului adecvat de continuitate juridică, instituțională și operațională în gestionarea pădurilor,

*primordialitatea obiectivelor ecologice ale siviculturii,

*creșterea rolului siviculturii în dezvoltarea rurală,

*promovarea tipului natural fundamental de pădure și asigurarea diversității biologice a pădurii,

*armonizarea relațiilor dintre sivicultură și alte domenii de activitate,

*sprijinirea proprietarilor de păduri și stimularea asocierii acestora,

*prevenirea degradării ireversibile a pădurilor, ca urmare a acțiunilor umane și a factorilor de mediu destabilizatori.

Prin funcțiile ecologice, de protecție și socioeconomice pe care le îndeplinesc, pădurile indiferent de forma de proprietate, constituie o avuție de interes național, de care beneficiază întreaga societate. În acest scop este necesară asigurarea gestionării durabile a pădurilor, prin stabilirea de măsuri concrete de administrare, regenerare, îngrijire și exploatare.

După forma de proprietate, fondul forestier național poate fi: fond forestier proprietate publică a statului, fond forestier proprietate publică a unităților administrative teritoriale, fond forestier proprietate privată a pesoanelor fizice și juridice și fond forestier proprietate privată a unităților administrative teritoriale.

Întregul fond forestier național, indiferent de forma de proprietate, este supus regimului silvic care, reprezintă un sistem de norme cu caracter tehnic silvic, economic și juridic privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecția și paza acestui fond, având ca scop asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere. Conceptul de polifuncționalitate a pădurilor pornește de la necesitatea imperioasă ca pădurile să fie îngrijite nu numai pentru a produce biomasa lemnoasă și alte produse, ci și pentru a asigura protecția mediului natural și alte interese majore de ordin social și științific.

1.3. Forme de poluare a pădurilor și fondului forestier

Poluarea și defrișarea pădurilor sunt cele mai grave probleme de mediu resimțite de români. Majoritatea oamenilor condamnă poluarea aerului, a solurilor, a pădurilor și a apei și consideră poluarea industrială și chimică ca fiind surse principale ale poluării, în general. Lipsa parcurilor și a spațiilor verzi constituie un motiv de îngrijorare. Problema defrișării pădurilor este cea mai gravă problemă cu care ne confruntăm în vremea actuală. Se pare că aceste lucruri sunt posibile datorită lipsei de civilizație, lipsei educației de mediu, corupției, dezinteresului autorităților și slabei mediatizări în media a acestor aspecte.

Se consideră un drept prioritar protejarea și conservarea pădurilor din România, cu atât mai mult cu cât în țara noastră se găsesc 250,000 de hectare de păduri seculare, una dintre cele mai întinse suprafețe din Europa. Aceste păduri se confruntă cu nenumărate presiuni, dintre care cele mai amenințătoare este tăierea, atât sub formă legală, cât și ilegală, ambele cauzate de faptul că aceste păduri nu sunt incluse într-un sistem de protecție totală.

Poluarea este una dintre formele de atentat în masă asupra sănătății colectivităților umane. Pe măsură ce societatea omenească se dezvoltă ea devine tot mai distructivă în procesul productiv și în consumul personal, deși ar fi fost de așteptat ca, situația să fie tocmai inversă.

Posibilitățile actuale ale prognozei ecologice dirijează astăzi într-un mod tot mai eficient obiectivele tehnologiei contemporane spre reducerea riscurilor ecologice.

Poluarea, ca un rău al secolului, este azi un fenomen de răspândire universală care nu depinde principal de caracterul social (deși acesta poate determina o oarecare scădere a gradului de poluare) și care se amplifică urmând cursul ascendent al progresului tehnic.

Criza ambientală este deci rezultatul agresiunii noastre inconștiente asupra sistemelor naturale care ne susțin. Ea reprezintă costuri ascunse care tind spre un nivel catastrofal.

Acțiunile pentru reducerea poluării sunt esențiale dacă vrem ca viața pe Pământ să continue. Ele pot fi întreprinse numai de guverne și sunt costisitoare. Dar ar trebui sa fim dispuși să plătim scump supraviețuirea omenirii.

Ca rezultat al progreselor din industrie, agricultura și tehnologie, se creează cantități

tot mai mari de noi deșeuri. Gazele, lichidele, deșeurile solide, deșeurile menajere și apele reziduale poluează mediul și în unele locuri nivelele de poluare sunt periculos de ridicate. Într-un mediu ecologic echilibrat, deșeurile putrezesc producând materiale noi, utile: frunzele căzute creează un îngrășămant natural care îmbogațeste solul; excrementele animalelor sunt descompuse de insecte și organisme mai mici, eliminând din nou în aer și în sol elemente importante. Un asemenea mediu, în care prosperă multe forme de viață, ar trebui să fie un model pentru viața modernă. Dacă vrem să trăim într-o lume sănătoasă, trebuie să minimalizăm efectele reziduurilor produse de societate.

Astăzi, poluarea atmosferică și depunerile poluante în păduri și în solurile forestiere nu este o amenințare oarecare la starea pădurilor, depunerile de nitrați, constituind încă o serioasă problemă în ceea ce privește efectul acestora asupra ecosistemelor forestiere. Creșterea concentrațiilor de ozon, declinul biodiversității și schimburile elementare sunt de asemenea, procese care produc principalele schimbări semnificative la nivel global, cum ar fi creșterea temperaturilor medii, creșterea frecvenței producerii evenimentelor extreme, secetei, fenomenelor catastrofale.

Disponibilitatea limitată a apei, poate afecta pădurile în integralitatea lor sau, numai arbori individuali. Evenimente singulare, cum au fost secetele extreme și căldurile puternice din vara anului 2003, pot cauza declinul creșterilor, niveluri ridicate ale mortalității arborilor precum și alte efecte negative multianuale întârziate. În același timp, regimurile de apă limitate sunt considerate cele mai serioase amenințări ale pădurilor la nivel global. Se pot face chiar predicții sigure asupra modului de evoluție a climatului, utilizând procedee specifice de modelare a acestuia.

Asigurarea unei biodiversități ridicate a pădurilor este cea mai bună cale de a garanta că pădurile vor fi capabile să se adapteze prezentelor și viitoarelor schimbări climatice. Sub aceste amenințări la nivelul comunității internaționale, există o preocupare permanentă de a menține, pe cât posibil, pădurile într-o stare corespunzătoare, în vederea conservării celei mai importante resurse terestre, gestionarea durabilă și protejarea funcțiilor pădurii necesitând informații științifice de înalt nivel, care pot fi obținute printr-un sistem bine organizat, de monitorizare a pădurilor.

CAPITOLUL 2

CADRUL LEGISLATIV ȘI REGIMUL JURIDIC AL PĂDURILOR ȘI FONDULUI FORESTIER

Se afirmă pe drept cuvânt, că pădurea constituie cel mai prețios tezaur viu al Planetei Pământ și singurul ecosistem care asigură amplu și eficient protecția sa globală. Această semnificație exista încă din cele mai vechi timpuri, întrucât în antichitate pădurea era considerată cel mai valoros dar al omului. De-a lungul istoriei și mai ales în zilele noastre pădurea îndeplinește 15 funcții, printre care cele mai importante sunt: funcția climatică, antipoluantă, funcția hidrologică, funcția antierozională, funcția biofară și funcția antifonică.

La nivelul planetei, pădurile, care acopereau inițial circa jumătate din suprafața uscatului, în 1990 ocupau aproximativ 27% din aceasta.

Fondul forestier național cuprinde pădurile, terenurile destinate împăduririi , iazurile, albiile pâraielor și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice. Identificarea terenurilor care constituie fondul forestier național se face pe baza amenajamentelor silvice. Întregul fond forestier național, indiferent de fondul de proprietate, este supus regimului silvic care, reprezintă un sistem de norme cu caracter tehnic silvic, economic și juridic privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecția și paza acestuia, avînd ca scop asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere.

2.1. Cadrul juridic și legislația specifică pădurilor și fondului forestier

Inițiativele ocrotirii naturii pe pământul românesc sunt vechi și numeroase. Unele mărturii le găsim în operele cronicarilor Ion Neculce și Dimitrie Cantemir.

Una din primele Încercări de reglementare a raportului omului cu natura datează încă din vremea lui Ștefan cel Mare (1457-1504) care, preocupat de protejatrea vânatului și a altor resurse naturale a dat legea braniștei prin care interzicea vânatul, pescuitul, chiar și pășunatul vitelor într-un anumit loc. Nerespectarea acestei legi implica pedeapsa corporală sau confiscarea a tot ce aveau asupra lor când săvârșeau infracțiunea.

Actele domnești a lui Vlad Vintilă (1533) și mai ales, a lui Ștefan Tomșa (1621) reglementau braniștele sau opreliștile de stricare a naturii. Documente de acest fel sunt destul de numeroase.

Este demn de remarcat că nu numai lumea vegetală a pădurii, ci și animalele de interes cinegetic din cuprinsul braniștelor beneficiau de un anumit regim de ocrotire, alături de alte măsuri care au contribuit la ocrotirea unor specii de animale, astfel șoimii erau ocrotiți în tot timpul anului pentru a putea fi capturați și folosiți la Vânătorile domnești și boierești.

Orânduiala de pădure pentru Bucovina a fost considerat primul Cod Silvic românesc care a fost tipărit în anul 1786. Din cele 12 articole ale Codului se desprind idei moderne de ocrotire și aranjament silvic. Sunt prevăzute norme de întreținere și tăiere a pădurilor astfel încât să se permită regenerarea acestora. În Moldova, domnitorul Alexandru Moruzzi, la 28 noiembrie 1792, întărește ideea de protecție a pădurilor iar în Țara Românească apare o astfel de reglementare pentru ocrotirea pădurii în anul 1795. Marea reformă a lui Cuza Vodă a stimulat procesul de reglementare modernă a problemelor economico-sociale ale țării.

În anul 1872 apare Legea despre vânat, prin care se reglementează dreptul de vânătoare, introducând perioade de oprire a vânatului și, chiar prohibiția totală a vânătorii pentru unele specii. De asemenea, legea menționa că vânătoarea se face numai cu pușca sau călare și prevedea sancțiuni pentru cei ce săvârseau infracțiuni.

Primul Cod Civil al României independente apare la data de 19 iunie 1881, promulgat de regale Carol I. Prin acest Cod se încearcă o reglementare a regimului de exploatare a tuturor pădurilor țării în scopul asigurării necesităților generale ale țării. Pentru prima dată este prevăzută de lege necesitatea igienizării unor păduri indiferent de proprietar, în scopul fixării solului și reglării regimului apelor.

La începutul secolului al XX –lea s-a adoptat un nou Cod Silvic, publicat în Monitorul Oficial nr. 31 din 29 martie 1990. Obiectivul principal al acestui cod viza protejarea pădurilor și interzicerea defrișărilor prin legea nr. 2596/1919.

În domeniul ocrotirii vegetației s-au adoptat Condițiile generale pentru exploatarea pădurilor statului (11 iunie 1896), precum și legea pentru crearea unui fond necesar pădurilor, menținerea coastelor și fixarea terenurilor pe moșiile statului (16 mai 1900). La 21 octombrie 1899 este publicat Regulamentul pentru măsuri de apărare a sănătății publice față de exploatările petroliere.

Între cele două războaie mondiale au fost adoptate o serie de legi precum: Legea de reglementare a cumpărării de păduri destinate exploatării (30 iulie 1921), Legea de organizare a Corpului Silvic (1923), Legea pentru organizarea învățământului silvic (1923), Legea pentru ameliorarea terenurilor degradate (1930), Legea pentru pădurile necesare apărării naționale (1935), Legea pentru pădurile de protecție (1935).

După cel de-al doilea război mondial, s-a promulgat Legea pentru apărarea patrimoniului forestier, nr. 204 din 23 iunie 1947, pe baza căreia pădurea cuprindea toate terenurile de vegetație forestieră inclusiv pădurile împădurite cu consistență redusă. Legea prevedea și interzicerea despăduririlor și amenajarea pădurilor pe grupe, indifferent de natura proprietății.

Constituția din 15 aprilie 1948 înscrie pădurile în sistemul socialist deoarece în conformitate cu decretele acsteia pădurile erau considerate proprietatea statului. Aceiași concepție despre păduri o regăsim și în Constituția din 27 septembrie 1952 și în Constituția din 21 august 1965.

Legea nr. 4 din 20 aprilie 1972 privind gospodărirea pădurilor din incinta comunelor prevedea faptul că pădurile comunelor incluse în fondul forestier național, erau supuse regimului silvic și plasate în administrarea directă a comunelor din care făceau parte.

Legea nr. 26 din 24 aprilie 1996 (intrată în vigoare la 8 iulie 1996) a adoptat un nou Cod Silvic inspirit din perioada de tranziție către economia de piață. Prin această lege fondul forestier era format din păduri, terenuri destinate împădurii, terenuri care folosesc domeniului de producție sau administrație silvică, iazurile, albiile pârâurilor și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice. Terenurile destinate împăduririi și cele care servesc domeniului de producție, cultură sau administrație silvică definesc acele terenuri în curs de regenerare, terenurile degradate și poienile destinate împăduririi, pepinierele, solarele, plantațiile, culturile de răchită și pomi fructiferi, terenuri destinate vânatului, terenuri ocupate de construcții, drumuri și căi ferate forestiere.

Identificarea terenurilor care constituie fondul forestier național se face pe baza amenajamentelor silvice. Întregul fond forestier național este supus regimului silvic. Regimul silvic constă într-un sistem de norme cu caracter tehnic, silvic, economic și juridic privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecția și paza acestuia. Scopul regimului silvic îl reprezintă asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere.

Necesitatea asigurării existenței vieții de mâine ne constrânge să ne schimbăm comportamentul față de natură și ambianță. Dacă până nu demult relațiile dintre om și natură se bazau pe nechibzuita idee că tot ce ne înconjoară trebuie exploatat până la epuizare, azi se constată o treptată schimbare a opticii, atât pe plan mondial, cât și în țara noastră.

2.2.Clasificarea pădurilor din fondul forestier național

În raport cu funcțiile pe care le îndeplinesc, Codul silvic clasifică pădurile în două grupe și anume:

-păduri cu funcții speciale de protecție, divizată în cinci subgrupe păduri de protecție a apelor; păduri de protecție a solurilor contra eroziunii; păduri de protecție contra factorilor climatici dăunători; păduri de interes social-recreativ; păduri monumente ale naturii și rezervații de ocrotire;

-păduri cu funcții de producție și de protecție în care se urmărește să se realizeze, în principal, masă lemnoasă de calitate superioară și alte produse ale pădurii și, în același timp, protecția calității factorilor de mediu.

În raport cu folosința lor, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.139/2005 privind administrarea pădurilor din România, le clasifică în:

-păduri de folosință forestieră-constituite din păduri incluse în fondul forestier național existent la data intrării în vigoare a actului normativ menționat și din vegetația forestieră de pe pășunile împădurite având consistența, stabilită în conformitate cu normele tehnice în domeniu, mai mare de 0,4;

-păduri de folosință silvopastorală – constituite din vegetația forestieră cu consistența, stabilită în conformitate cu normele tehnice în domeniu, de cel mult 0,4, situate pe terenuri din afara fondului forestier național existent la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență.

2.3. Circulația terenurilor din fondul forestier

Terenurile din fondul forestier proprietate privată, indiferent de titularul lor, sunt și rămân în circuitul civil, potrivit legii. Ca urmare, ele pot fi dobândite sau înstrăinate prin oricare din modalitățile stabilite de legislația civilă, în condițiile respectării reglementărilor legale specifice. Înstrăinarea terenurilor din fondul forestier proprietate privată, urmează a se face prin acte juridice încheiate în formă autentică și cu condiția respectării dreptului de preemțiune, care poate fi exercitat de către stat, coproprietari și vecini.

Autoritatea publică centrală care răspunde de sivicultură, prin Regia Națională a Pădurilor-Romsilva are drept de preemțiune la vânzările terenurilor din fondul forestier proprietate privată, limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului, precum și pentru enclavele din acesta.

Dreptul de preemțiune este un drept patrimonial de natură legală, recunoscut statului în calitatea sa de persoană juridică, de titular al fondului forestier proprietate publică.

Sunt supuse dreptului de preemțiune a statului, în primul rând terenurile proprietate privată, limitrofe fondului forestier proprietate publică a statului, adică acele terenuri care se învecinează nemijlocit cu fondul forestier proprietate de stat, respectiv o pădure, albia unui părău sau un teren neproductiv incluse ca atare în amenajamentele silvice.

A doua categorie de terenuri a căror înstrăinare este supusă dreptului de preemțiune o constituie enclavele din fondul forestier, acestea reprezentând terenurile care sunt înconjurate de fondul forestier proprietate publică.

În acest scop, vânzătorul este obligat să înregistreze oferta de vânzare a enclavelor sau a terenurilor fondului forestier proprietate privată la primăria în a cărui rază teritorială este înregistrat terenul respectiv.

În aceeași zi, secretarul primăriei va afișa oferta, sub semnătură și cu aplicarea ștampilei, la sediul primăriei.

Titularul dreptului de preemțiune (statul, prin Regia Națională a Pădurilor, coproprietarii și vecinii) trebuie să se pronunțe în scris asupra exercitării acestuia, în termen de 30 de zile de la data afișării ofertei de vânzare, în care se va menționa și prețul oferit. Oferta de cumpărare se înregistrează la primărie.

Dacă prețul oferit de titularii dreptului de preemțiune nu este convenabil vânzătorului, acesta poate să vândă terenul cu destinație forestieră sau enclava oricărei alte persoane. Dacă în termenul de 30 de zile prevăzut de lege nici unul dintre titularii dreptului de preemțiune nu și-a manifestat dorința de a cumpăra terenul ofertat, acesta se vinde liber.

Dovada îndeplinirii acestei proceduri se va face la notarul public, în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare în formă autentică, cu actul eliberat vânzătorului de către secretarul primăriei, după expirarea termenului de 30 de zile.

În cazul dobândirii prin acte juridice între vii, proprietatea de fond forestier a dobânditorului nu poate depăși 100 ha de familie.

Încălcarea acestei prevederi se sancționează cu reducțiunea actului juridic până la limita suprafeței legale. Legea prevede că cetățenii stăini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere iar persoanele juridice nu pot dobândi terenuri forestiere în România.

Nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare și a contractului de schimb, presupune nulitatea absolută a acestora iar nerespectarea de către vânzător a obligației de a înregistra oferta de vânzare la primăria de care aparține enclava sau terenul proprietate privată, presupune sancționarea cu nulitatea relativă a contractului.

Regia Națională a Pădurilor poate efectua schimburi de terenuri cu proprietarii suprafețelor respective și poate cumpăra terenuri pe baza actelor autentice. Autoritatea publică centrală, prin Regia Națională a Pădurilor poate cumpăra terenuri degradate proprietate privată, inapte pentru folosințe agricole, pentru ameliorarea pădurilor prin împădurire și corectarea perimetrului acestora.

Autoritatea publică centrală care răspunde de sivicultură poate adopta măsuri de majorare a procentului de pădure în vederea combaterii secetei și a schimbărilor climatice, prin împădurirea unor terenuri cu destinație agricolă, obținute în urma schimbului de terenuri cu destinație forestieră din celelalte zone. Terenurile achiziționate astfel dobândesc destinație forestieră și vor fi cuprinse în amenajamentele silvice prin trecerea lor în proprietate publică a statului, în condițiile legii.

Statul mai poate dobândi în proprietate terenuri cu destinație forestieră sau cu destinație agricolă în vederea împăduririi și prin donații din partea persoanelor fizice sau juridice.

CAPITOLUL 3

NECESITATEA ADMINISTRĂRII ȘI EXPLOATĂRII JUDICIOASE A PĂDURILOR ȘI FONDULUI FORESTIER

3.1. Administrarea și gospodărirea pădurilor și fondului forestier

Ca ecosisteme terestre deosebit de complexe, eficacitatea funcțională a pădurilor depinde de modul lor de administrarea și gospodărire.

O bună administrare a fondului forestier presupune un regim propriu de gospodărire silvică a acestuia. Administrarea acestui fond se realizează prin Regia Națională a Pădurilor, care funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară și exercită atribuții de serviciu public cu aspect silvic.

Gospodărirea fondului forestier proprietate publică se realizează conform amenajamentelor silvice, care constituie bază a cadrului forestier și a titlului de proprietate a statului și se stabilesc în raport cu obiectivele ecologice și social-economice, țelurile de gospodărire și măsurile necesare pentru realizarea lor. Prin urmare, gospodărirea fondului forestier cuprinde: amenajarea fondului forestier, reconstrucția ecologică, regenerarea și îngrijirea pădurilor, protecția pădurilor, paza fondului forestier, gospodărirea produselor specifice fondului forestier și exploatarea masei lemnoase.

Protecția pădurilor vizează asigurarea stării de sănătate a acestora ( prin măsuri de prevenire și de combatere a dăunătorilor) și obligația persoanelor juridice și fizice, care desfășoară activități ce pot aduce prejudicii, prin poluare, fondului forestier.

Paza fondului forestier împotriva tăierilor ilegale de arbori, furturilor, distrugerilor, degradărilor, pășunatului, braconajului și a altor fapte păgubitoare, precum și măsurile de prevenire și stingere a incendiilor se asigură de Regia Națională a Pădurilor.

Reconstrucția ecologică, regenerarea și îngrijirea pădurilor se realizează pe calea unor măsuri precum: aplicarea regimului codrului, acordarea priorității regenerării speciilor de tipul natural fundamental, împădurirea și reîmpădurirea terenurilor degradate și conservarea resurselor genetice forestiere.

Regia Națională a Pădurilor are ca scop administrarea și gospodărirea unitară, în vederea creșterii contribuției pădurilor la îmbunătățirea condițiilor de mediu și la asigurarea economiei naționale cu lemn și cu alte servicii.

În scopul îmbunătățirii modului de gospodărire și al recunoașterii internaționale a acestora H.G. nr. 1476/2002, a introdus posibilitatea ca administratorii și deținătorii de păduri să ceară organismelor recunoscute pe plan internațional certificarea pădurilor; aceasta reprezintă acțiunea prin care un organism recunoscut pe plan internațional emite certificate care atestă gospodărirea durabilă a pădurilor dintr-un anumit teritoriu.

În conformitate cu conceptul de dezvoltare durabilă a pădurilor adoptat la Conferința ministerială pentru protecția pădurilor din Europa (Helsinki, 1993) și cu criteriile de gospodărire durabilă a pădurilor regăsite la Conferința ministerială pentru protecția pădurilor din Europa (Lisabona, 1998), nivelul de gestionare durabilă a pădurilor se poate evalua în funcție de conservarea biodiversității, evitarea acțiunilor umane dăunătoare , asigurarea stării de sănătate și de stabilitate a pădurilor.

Măsurile legale de administrare a fondului forestier urmăresc:

-asigurarea integrității fondului forestier național,

-integritatea fondului forestier național,

-reconstrucția ecologică a pădurilor deteriorate de factori naturali,

-menținerea volumului recoltelor anuale de lemn la nivelul posibilităților pădurii,

-conservarea biodiversității și asigurarea stabilității și sănătății pădurilor.

Administrarea pădurilor se face de către ocoalele silvice, administratorii de păduri fiind obligați să-și înființeze ocoale silvice proprii sau să contracteze serviciile silvice cu un ocol silvic din apropierea pădurii pe care o deține.

Potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 139/2005, ocoalele silvice sunt:

de stat, care asigură administrarea pădurilor proprietate publică a statului,

ocoale silvice constituite cu structuri proprii, care asigură servicii silvice și administrarea pădurilor proprietate publică a pădurilor comunale și a pădurilor proprietate privată.

Ocoalele silvice constituite ca structuri proprii dețin personalitate juridică. Acestea asigură buna administrare a pădurii prin realizarea serviciilor silvice și a altor acțiuni prevăzute de lege și convenite de proprietarul cu ocolul silvic respectiv.

Proprietarii de păduri se pot asocia pentru realizarea gospodăririi durabile ale acestora iar asociațiile de proprietari private administrează terenurile forestiere aflate în apropiere, în condițiile prevăzute de lege.

Pentru atingerea obiectivelor și strategiei de dezvoltare a sectorului forestier din România, în perioada 2001-2010, gospodărirea fondului forestier național trebuia să se facă pe baza principiilor gestionării durabile adoptate la Conferința de la Helsinki pentru protejarea pădurilor din Europa din anul 1993.

În vederea gospodăririi durabile a pădurilor, legea interzice următoarele:

defrișarea vegetației forestiere, inclusiv schimbarea destinației terenului, fără aprobarea autorității silvice,

desfășurarea de activități care produc degradarea solului și a malurilor apelor, potrivit prevederilor legii în vigoare.

Pentru toate pădurile supuse regimului silvic se elaborează amenajamente silvice. Aceste amenajamente se fac pe baza a două principii fundamentale de gospodărire durabilă a pădurilor, și anume:

principiul continuității, care reflectă preocuparea pentru amenajarea pădurii astfel încât să ofere produse lemnoase și nelemnoase, precum și servicii de protecție a mediului natural și social având ca scop satisfacerea intereselor generațiilor actuale și implicit, pe cele ale generațiilor viitoare.

principiul eficacității funcționale, care necesită creșterea productivității și sporirea capacității pădurilor de exercitarea a funcțiilor de protecție a mediului natural.

În scopul asigurării integrității fondului forestier național și a gospodăririi durabile a pădurilor, proprietarii de păduri primesc sprijin pentru:

-refacerea pădurilor afectate de calamități naturale sau de incendii a căror cauză este necunoscută,

-refacerea unei căi forestiere de transport distruse în urma calamităților naturale,

-combaterea bolilor și dăunătorilor pădurilor proprietate privată,

-finanțarea unor studii complexe de fundamentare a soluțiilor de gospodărire a pădurilor proprietate privată a persoanelor fizice și juridice,

-sprijinirea proprietarilor de păduri cu funcții speciale de protecție, prin acordarea unei compensații reprezentând contravaloarea bunurilor pe care nu le recoltează datorită restricțiilor impuse prin amenajamente silvice.

Gospodărirea și dezvoltarea durabilă a fondului forestier național se realizează prin menținerea integrității fondului forestier, regenerarea pădurilor, modalități de îngrijire a acestora, prevenirea proceselor de degradare a pădurilor și economisirea masei lemnoase. În scopul creșterii calității modului de gospodărire durabilă a pădurilor s-a introdus posibilitatea solicitării certificării pădurilor de către administratorii sau deținătorii de păduri. Pădurile se supun certificării în funcție de solicitările pieței produselor forestiere.

Reducerea suprafețelor din fondul forestier național este interzisă cu excepția situaților prevăzute de lege.

Ocuparea definitivă sau temporară a terenurilor din fondul forestier național se face numai cu acordul proprietarilor și se aprobă de către autoriatea publică centrală care răspunde de sivicultură.

3.2. Exploatarea judicioasă a pădurilor și fondului forestier

Exploatarea masei lemnoase se face în conformitate cu prevederile amenajamentelor silvice și a instrucțiunilor privind termenele și modalitățile de recoltare și transport al produselor lemnoase ale pădurii, emise de autoritatea publică centrală care răspunde de sivicultură. Volumul maxim de masă lemnoasă ce se poate recolta anual din păduri se aprobă prin hotărâre de guvern în limita posibilităților stabilite prin amenajamente silvice pe fiecare unitate de producție și pe natura produselor.

O atenție importantă trebuie acordată și exploatării produselor lemnoase secundare ce rezultă din efectuarea unor lucrări de îngrijire a arboretelui tânar și a altor tipuri de produse lemnoase cum ar fi arbuști, puieți sau răchită. Din pădure și fondul forestier se mai pot recolta și produse nelemnoase ca vânatul și peștele, care au reglementări speciale. Trebuie amintită și iarba care reprezintă un important produs al pădurii. Codul silvic interzice pășunatul animalelor în pădurile care fac parte din fondul forestier proprietate publică a statului, pe terenurile degradate împădurite și în perdelele forestiere de protecție. Este permisă recoltarea ierbii cu secera în plantații și păduri, cu excepția celor cu funcții speciale de protecție.

Exploatarea produselor lemnoase ale pădurii se face în conformitate cu normele tehnice obligatorii stabilite de lege. Estimarea cantitativă și calitativă a acestor produse se face pe baza actelor de punere în valoare întocmite de proprietarii de păduri.

Produsele lemnoase se valorifică, potrivit legii, prin licitație, făcând excepție produsele exploatate în regim propriu iar masa lemnoasă care nu s-a valorificat prin licitație se poate vinde ulterior prin negociere directă.

Recoltarea lemnului din pădure reprezintă o acțiune integrată în sistemul silvotehnic al exploatării forestiere caracterizându-se într-un mod de acțiune eficient asupra pădurii. Diversitatea acțiunii de colectare a lemnului din pădure este condiționată atât de natura și starea pădurilor din fondul forestier cât și de rolul funcțional al pădurilor și de starea economică a fondului forestier.

Natura și starea pădurilor exploatabile din regimul codrului sau crângului și accesibilitatea în interiorul pădurii generează o varietate complexă a sistemului de colectarea a lemnului din păduri. Intervențiile silvotehice constau în: tăierile de regenerare, tratamentul tăierilor progresive, tratamentul codrului grădinărit, tăieri de refacere și sustituire pe suprafețe considerabile, tăierile speciale de conservarea cu preponderență după anul 2000, tăierile accidentale generate de producerea unor calamități și lucrări de îngrijire a arboretelui în condiții tehnice și tehnologice.

Toate aceste intervenții conduc la efecte favorabile de ordin ecologic și silvicultural, dacă sunt realizate în limita unor praguri de toleranță pentru păduri așa cum se prezintă în tehnica lucrărilor silvotehnice. Diversitatea tăierilor practicate în pădurea cultivată obligă la diferențierea adecvată a tehnicilor și tehnologiilor de exploatare a lemnului.

Efectele economice ale tăierilor de regenerare depind de cantitatea și structura sortimentală a masei lemnoase extrase și de modul de valorificare a acesteia. Beneficiul acestor intervenții este cu atât mai mare cu cât infrastructura reprezentată este mai aproape de optimul tehnologic, exploatările sunt mai concentrate în spații, valorificarea masei lemnoase este mai judicioasă și crește datorită sortării optime a mesei lemnoase și cerința pieței de utilizare a lemnului este mai mare. Tăierile de regenerare propriu-zise sunt acele tăieri care asigură continuitatea și creșterea eficienței structurale și funcționale a pădurii. Acestea sunt obligatorii și ele trebuie să respecte standardele tehnice și tehnologice specifice astfel generând o eficiență economică viitoare.

Trebuie să acordăm atenție faptului că unele tăieri conferă o falsă eficiență momentană dar care conduc la declanșarea unor evoluții negative de natură structurală și funcțională a pădurilor. Sistemele de recoltare a lemnului adoptate și aplicate în pădurea cultivată pot fi considerate mijloace silviculturale de mare importanță economică dar și intervenții care pot declanșa catastrofe (doborâturi de zăpadă, eroziune de suprafață, producere de viituri torențiale) care pot afecta nu numai pădurea, dar și ecosistemele învecinate.

Intervențiile ecologic-silviculturale de recoltare a lemnului din păduri au influențe atât asupra spațiului aerian al pădurii de natură biotică (dinamica dezvoltării arboretelui) și abiotică (microclimatul intern și periferic al pădurii) cât și asupra spațiului edafic din pădure și din afara ei (dinamica proceselor de solificare, circuitul apei în sol).

Pentru a avea măsuri rapide și eficiente, în această perspectivă, se dorește un personal cât mai competent și capabil de performanțe economice și silviculturale durabile la toate nivelurile de execuție a lucrărilor de cultură și de exploatare a lemnului din pădure.

=== cap 4 ===

CAP.4. PROTECȚIA PĂDURILOR PROPRIETATE PUBLICĂ ȘI PRIVATĂ

4.1. Principalele aspecte ale protecției fondului forestier

Activitatea denumită generic „protecția pădurilor” are ca scop prevenirea pierderilor provocate de fenomene meteorologice periculoase, a atacurilor produse de diverși factori dăunători, precum și combaterea acestora, în vederea obținerii unui echilibru ecologic permanent al pădurilor.

Organizarea acestor activități de prevenire și evaluarea pierderilor, cauzate de fenomene meteorologice periculoase, se realizează de comisii special constituite care aprobă planurile de prevenire și diminuare a pierderilor suferite. Constatarea și evaluarea acestor pierderi se fac de către comisie, în decurs de 24 de ore pe baza Normelor metodologice.

Protecția pădurilor și fondului forestier se bazează pe mai multe acte normative, și anume: Codul silvic reprezentat prin Legea 26/1996; Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea protecției mediului, Ordonanța guvernului 96/1998 privind reglementarea regimului silvic și administrarea fondului forestier național, Legea nr 81/1993, privind determinarea despăgubirilor în cadrul unor pagube aduse fondului forestier și Legea nr. 31/2000 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice.

Protecția fondului forestier cuprinde cinci aspecte importante, și-anume:

-protecția împotriva tăierilor ilegale,

-reconstrucția ecologică, regenerarea și îngrijirea pădurilor,

-protecția împotriva poluării,

-protecția împotriva bolilor și dăunătorilor.,

-protecția fondului cinegetic și piscicol din apele de munte.

Protecția împotriva tăierilor ilegale se referă la faptul că exploatarea masei lemnoase trebuie făcută în așa fel încât să se asigure menținerea integrității fondului forestier național. Astfel, volumul de masă lemnoasă colectat an de an trebuie corelat cu cota normală de tăiere stabilită prin amenajamentele silvice. Amenajamentele silvice constituie bază a cadastrului forestier și a titlului de proprietate. Acestea stabilesc, în funcție de obiectivele ecologice și social-economice, țelurile de gospodărire și măsurile necesare pentru realizarea lor.

Deținătorii cu orice titlu ai fondului forestier și a vegetației forestiere din afara fondului forestier au obligativitatea de a menține suprafața acestora împădurită, de a exploata masa lemnoasă în condițiile prevăzute de lege, de a gestiona corespunzător deșeurile, de a respecta regulile silvice de exploatare și transport tehnologic al lemnului, stabilite prin lege și de a respecta regimul silvic în conformitate cu prevederile legislației asupra protecției mediului și de a asigura aplicarea măsurilor specifice de conservare pentru pădurile cu funcții speciale de protecție.

Reconstrucția ecologică, regenerarea și îngrijirea pădurilor se realizează conform amenajamentelor silvice și a condițiilor impuse de către Regia Națională a Pădurilor- Romsilva. Trebuie menționat faptul că pădurile au un rol foarte important în protejarea mediului înconjurător.

Protecția împotriva poluării se realizează prin amplasarea în apropierea pădurilor de unități industriale cu tehnici poluante. Influența poluării asupra pădurilor poate duce, în cel mai grav caz, la uscarea totală a arborilor și uneori se poate resimți și la nivelul funcției sanitare a pădurilor. Principiul „poluatorul plătește” din Codul Silvic se referă la faptul că orice persoană fizică sau juridică care aduce prejudicii prin acțiunea de poluare are obligativitatea să suporte costul reconstrucției ecologice.

Pentru realizarea protecției vegetației forestiere împotriva bolilor sau diverșilor dăunători se aplică instituirea regimului de carantină fito-sanitară. În scopul lichidării focarelor acestora se folosesc anumite pesticide pentru combaterea dăunătorilor sau bolilor.

Protecția fondului de vânătoare și a celui de pescuit din apele de munte se face conform Codului Silvic prin care se constată faptul că mamiferele, păsările sălbatice, peștele din apele de munte, datorită rolului rol ecologic și social constituie avuție de interes național și sunt ocrotite de lege.

Starea de sănătate a pădurilor este monitorizată îndeaproape de către Sistemul național de monitoring al vegetației forestiere din România, implementat în anul 1990. Obiectivele principale ale acestui sistem sunt reprezentate de acțiunea de înregistrare a informațiilor privind starea pădurilor la nivel național și acțiunea de stabilire a principalelor cauze a distrugerii pădurilor și nivelurile factorilor negativi care au declanșat distrugerea.

Una dintre cele mai importante realizări ale sistemului european de monitorizare forestieră o constituie dezvoltarea unor indicatori și criterii referitoare la starea de sănătate a pădurilor și metode comune de monitorizare. Aplicarea unitară a acestora permite comparația rezultatelor și realizarea unor serii de date an de an. Depunerile de nitrați constituie o problemă deosebit de serioasă în ceea ce privește efectul acestora asupra ecosistemelor forestiere. Creșterea concentrațiilor de ozon, declinul biodiversității și schimburile elementare sunt procese care produc principalele schimbări semnificative la nivel global, cum ar fi creșterea temperaturilor medii, creșterea frecvenței producerii evenimentelor extreme, secetei, fenomenelor catastrofale.

Disponibilitatea limitată a apei, poate afecta pădurile întotalitate sau arborii individuali. Secetele extreme și căldurile puternice din vara anului 2003, pot cauza declinul creșterilor, niveluri ridicate ale mortalității arborilor precum și alte efecte negative apărute mai târziu. Regimurile de apă limitate sunt considerate cele mai serioase amenințări ale pădurilor la nivel global.

Asigurarea unei biodiversități ridicate a pădurilor este cea mai bună cale de a garanta că pădurile vor fi capabile să se adapteze schimbărilor climatice prezente și viitoare. La nivelul comunității internaționale, există o preocupare permanentă de a menține pădurile într-o stare corespunzătoare, în vederea conservării celei mai importante resurse terestre, gestionarea durabilă și protejarea funcțiilor pădurii necesitând informații științifice de înalt nivel. Aceste informații pot fi obținute printr-un sistem bine organizat, de monitorizare a pădurilor Europei.

Pentru a obține informațiile necesare în strânsă concordanță cu problemele de mediu cum ar fi schimbările climatice și conservarea biodiversității, sistemul de monitorizare la nivel forestier a trebuit să fie revizuit și dezvoltat. În urma acestor revizuiri s-a format „Noul sistem de monitorizare forestier la nivel european”.

4.2. Măsuri de ocrotire a pădurilor și fondului forestier

Autoritatea publică centrală care răspunde de sivicultură stabilește borme tehnice obligatorii pentru ocrotirea și gospodărirea pădurilor, indiferent de forma de proprietate a acestora.

În vederea respectării reglementărilor referitoare la regimul silvic, proprietarii de păduri au următoarele obligații: să asigure paza pădurilor, să execute lucrările pentru prevenirea și combaterea bolilor și dăunătorilor pădurilor, să asigure respectarea măsurilor de prevenire și stingere a incendiilor, să efectueze lucrările de împădurire și de ajutorare a regenerării naturale.

Paza pădurilor este asigurată de către Regia Națională a Pădurilor împotriva tăierilor ilegale de arbori, furturilor, distrugerilor, braconajului și prevenirea și stingerea incendiilor. Acțiunile de pază a pădurilor sunt realizate de către autoritățile locale și județene precum și de unitățile de poliție. Respectarea instrucțiunilor de prevenire și stingere a incendiilor se aplică atât persoanelor fizice cât și celor juridice.

Autovehiculele și vehiculele tractate de animale au acces în pădure doar pe drumurile forestiere permanente iar excepție fac utilajele forestiere, vehiculele care transportă stupi și acele vehicule care colectează lemnul din păduri. Transportul masei lemnoase se face doar însoțit de documentele necesare care să ateste legislația circulației materialului lemnos. Transportul pomilor de iarnă se încadrează în același regim.

Deplasarea masei lemnoase se face de către organele silvice care au dreptul de a reține acel material lemnos care nu este însoțit de documentele corespunzătoare legii. Organele de poliție și cele vamale sunt obligate să controleze mașinile care transportă materiale lemnoase pentru a constata daca ele sunt însoțite sau nu de documnetele legale necesare.

Protecția pădurilor vizează asigurarea stării de sănătate a pădurilor și obligativitatea persoanelor juridice și fizice de a lua toate măsurile necesare pentru desfășurarea activităților în condiții de siguranță.

Asigurarea integrității și dezvoltării fondului forestier național reprezintă un subiect de drept civil subiectiv prin care se consacră dreptul de preemțiune a statului la toate vânzările, în condiții legale, pentru enclavele din fondul forestier proprietate publică și terenurile din jurul acestuia.

Fondul de regenerare și conservare a pădurilor este instituit de legea nr.26/1996 și este susținut de către Regia națională a pădurilor. Obținerea resurselor din partea regiei ajută la împădurirea terenurilor goale, regenerarea și gospodărirea pădurilor, acoperirea efectelor calamităților.

Deținătorii de păduri proprietate privată au obligația să le mențină în stare bună de sănătate, să execute lucrări de igienă necesare, să asigure paza pădurilor împotriva tăierilor ilegale de arbori, distrugerii, incendiilor, furtului sau altor fapte păgubitoare. Persoanele fizice sunt direct răspunzătoare în cazul în care are loc unul din faptele menționate mai sus.

Pășunatul în păduri este interzis în perdelele forestiere de protecție și în perimetrele alunecoase ale terenurilor. Este interzisă trecerea animalelor domestice prin pădure în ariile naturale protejate de interes național.

Accesul public în pădure este permis numai în zonele amenajate corespunzător iar accesul public în pădure cu motociclete și atv-uri este interzis cu excepția activităților sportive și de turism.

Cu toate că fondul forestier din România ocupă o suprafață mai mică de 1/3 din teritoriul țării (27,3%), sub nivelul mediu al Uniunii Europene (aproximativ 36%) repartizarea fondului forestier național pe regiuni de dezvoltare și județe este neuniformă, astfel dând posibilitatea scoaterii de suprafețe din fond forestier într-un cadru necontrolat.

Conservarea biodiversității ecosistemelor forestiere este incorect susținută în propunerea legislativă, fiind necesar ca în Codul Silvic să fie precizate care sunt pârghiile de ocrotire și menținere a acesteia. Dacă nu sunt reglementate aceste cerințe măsurile de conservare a ariilor protejate nu pot fi realizabile în concordanță cu amenajamentele silvice.

Îndeplinirea funcțiilor de protecție a pădurilor impune implementarea de practici silviculturale restrictive. Una dintre principalele cauze pentru nerespectarea cerințelor unei gospodăriri adecvate a pădurilor este faptul că pierderile suferite de proprietari prin restricțiile impuse nu sunt compensate, astfel încât aceștia sunt singurii care depun eforturi fizice și materiale pentru conservarea pădurilor.

Pădurile nu reprezintă doar o anumită cantitate de lemn cu potențial economic, ci oferă numeroase servicii de mediu si sociale, care prezintă o importanță vitală pentru cetațenii oricărei țări. Din păcate, aceste beneficii sunt complet ignorate, ca urmare perspectivele de dezvoltare a României pe termen lung sunt amenințate.

=== cap 5 ===

CAPITOLUL 5

PROTECȚIA VEGETAȚIEI TERESTRE DIN AFARA FONDULUI FORESTIER

5.1. Modalități de protecție a vegetației terestre din afara fondului forestier

Prevederile Codului Silvic arată că vegetația forestieră situată pe terenurile din afara fomdului forestier este formată din:

-vegetația forestieră de pe pășunile împădurite,

-perdelele forestiere de protecție a terenurilor agricole,

-plantațiile forestiere de pe terenurile degradate,

-plantațiile forestiere și arborii din zonele de protecție,a lucrărilor hidrotehnice și cei aflați în apropierea apelor sau a canalelor de irigații,

-perdelele forestiere de protecție și arborii situați de-a lungul căilor de comunicație din extravilan,

-zonele verzi din jurul orașelor, din preajma altor comune decât acelea cuprinse în fondul forestier, parcurile din intravilan cu specific exotic și jnepenișurile din zona de munte,

-parcurile dendrologicecare nu sunt cuprinse în fondul forestier național.

Administrarea vegetației forestiere situată pe terenurile din afara fondului forestier se face de către proprietarii acesteia, care pot fi atât persoane fizice cât și persoane juridice sau chiar împuterniciții legali ai acestora. Gospodărirea vegetației terestre din afara fondului forestier se face conform prevederilor regimului silvic care coordonează activitățile de întreținere a acesteia.

Proprietarii vegetației terestre din afara fondului forestier au obligația de a asigura paza acesteia, astfel, ei fiind direct răspunzători în cazul în care se constată tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini a arborilor, puieților sau lăstarilor, fără nici un drept sau defrișarea ilegală a acestei vegetații. Tot în atribuțiile lor se încadrează și obligația de a menține starea de sanătate și de a executa la timp lucrările de întreținere necesare, precum și de a aplica măsurile de prevenire și combatere a bolilor și dăunătorilor, prin mijloace proprii sau contra cost. Deținătorii vegetației forestiere sunt obligați și să asigure curățirea vegetației de arborii căzuți, uscați sau atacați de insecte, pentru a se menține o stare de igienă corespunzătoare.

Tăierea vegetației forestiere se poate face la cererea proprietarilor sau deținătorilor legali, numai după marcarea prealabilă a arborilor de către organele silvice împuternicite în acest sens, în condițiile prevăzute de lege. Valorificarea masei lemnoase recoltata astfel de pe suprafața vegetației forestiere se face de către însăși proprietarii terenurilor.

Codul silvic interzice defrișarea vefetației forestiere în zonele în care îndeplinește funcții speciale de protecție, pe terenurile cu înclinare mai mare de 30 de grade, precum și înainte de atingerea vârstei de exploatare, stabilită prin norme tehnice.

Regia Națională a Pădurilor-Romsilva întocmește anual statistica și prognoza dăunătorilor vegetatiei forestiere, din cadrul sau din afara fondului forestier național, și ia măsuri pentru prevenirea și combaterea acestora.

Perdelele forestiere de protecție sunt formațiuni cu vegetație forestieră, înființate prin planatare, cu lungimi diferite și lățimi relativ înguste, amplasate la o anumită distanță unele de altele sau față de un obiectiv, cu scopul de a-l proteja împotriva efectelor unor factori dăunători.

Perdelele forestiere sunt folosite pentru:

-protecția terenurilor agricole contra factorilor climatici dăunători,

-protecția solului împotriva fenomenelor de eroziune,

-protecția căilor de comunicație și de transport, în special împotriva înzăpezirilor,

-protecția digurilor și a malurilor contra curenților, viiturilor sau gheții,

-protecția localităților și a diverselor obiective economice și sociale.

Legea susține următoarele principii:

perdelele forestiere de protecție pot fi proprietate publică sau privată și reprezintă un bun de interes național,

înființarea perdelelor forestiere de protecție în România, constituie o cauză de utilitate publică,

rețeaua de perdele forestiere formează Sistemul național al perdelelor forestiere de protecție,

exercitarea controlului statului asupra modului de gospodărire a perdelelor forestiere de protecție se face de către autoritatea publică centrală care răspunde de sivicultură și prin inspectoratele silvice.

Înființarea perdelelor de protecție este obligatorie, atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice, în cazurile în care, se constată necesitatea realizării acestora, prin hotărâre de Guvern.

Perdelele forestiere înființate în urma acceptului proprietarilor de terenuri agricole și susținute financiar de către sursele prevăzute de lege, rămân în proprietatea acestora. Dacă persoanele fizice sau juridice care dețin terenurile agricole în proprietate privată, nu își dau acordul pentru înființarea acestora, chiar dacă, din studiile efectuate, a rezultat necesitatea folosirii perdelelor forestiere, acestea sunt trase la răspundere. Se recurge la expropierea prin lege, în regim de urgență, a terenurilor respective, după o prealabilă despăgubire, stabilită prin hotărâre judecătorească. În această sitație, perdelele forestiere astfel înființate fac parte din domeniul public al statului și vor fi administrate de structuri silvice, devenind parte a vegetației forestiere din afara fondului forestier, domeniu public al statului.

Atribuțiile proprietarilor perdelelor forestiere de protecție sunt acelea de a asigura paza acestora împotriva furturilor și pășunatului neautorizat, de a lua măsuri de prevenire și stingere a incendiilor, de a respecta dispozițiile cu privire la protecția pădurilor și la circulația masei lemnoase, prevăzute de Legea nr.26/1996 și de a executa lucrări de îngrijire, stabilite prin norme tehnice.

Deținătorii de perdele forestiere de protecție sunt sprijiniți de organele silvice, prefecți, consilii județene și locale, unități de poliție, jandarmerie, unități și formțiuni de pompieri și unități ale Ministerului Apărării Naționale, în efortul lor de a-și îndeplinii obligațiile stabilite prin lege.

Structurile silvice sunt desemnate să administreze și perdelele forestiere de protecție înființate pe terenurile care constituie domeniul public sau privat al statului și pe terenurile deținute de unitățile administrativ-teritoriale. Prin lege este interzisă reducerea suprafețelor perdelelor forestiere de protecție, indiferent de forma de proprietate.

Terenurile împădurite pentru a realiza perdele de protecție devin terenuri cu vegetație forestieră din afara fondului forestier. Legea scutește de orice taxă această schimbare iar pentru terenurile pe care se realizează perdele forestiere de protecție, proprietarii acestora sunt scutiți de taxe și impozite prevăzute de lege.

Autoritatea publică centrală, responsabilă pentru domeniul agriculturii coordonează punerea în aplicare a Programului de realizare a sistemului național al perdelelor forestiere de protecție. Dintre atribuțiile acesteia amintim:

-analizarea și propunerea Guvernului a studiilor de fundamentare pentru înființarea perdelelor forestiere de protecție,

-stabilirea programului anual de înființare a perdelelor forestiere de protecție,

-coordonarea activităților comandamentelor județene pentru realizarea acestui program,

-prezentarea unui raport anual Guvernului, cu privire la situația identificării și împăduririi terenurilor destinate realizării Sistemului național de perdele forestiere de protecție.

Încălcarea prevederilor legale referitoare la regimul perdelelor forestiere de protecție este sancționată, după caz, cu răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravențională sau penală a persoanelor vinovate.

Distrugerea, degradarea sau incendierea gravă a perdelelor forestiere de protecție, constituie infracțiunea de distrugere calificată, prin care s-a ajuns la un dezastru și se pedepsește potrivit prevederilor Codului penal.Ocuparea ilegală, totală sau parțială, a perdelelor forestiere de protecție, precum și distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar, a împrejmuirilor ori a reperelor de marcare, se predepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Legea fondului funciar nr.18/1991, Codul silvic aprobat prin Legea nr. 26/1996 și Legea nr.31/2000 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice vin în completarea prevederilor Codului penal.

5.2. Protecția pășunilor și a fânețelor naturale

Pășunile și fânețele naturale au un rol important deoarece oferă furajele necesare creșterii animalelor. În România există 4.9 milioane hectare de pajiști, din care 3,4 milioane hectare sunt ocupate cu pășuni iar 1,5 milioane hectare sunt ocupate cu fânețe, având o pondere de 34% din suprafața agricolă a țării. Astfel, România se află pe locul 5 în Europa, după Franța, Marea Britanie, Irlanda de Nord, Spania și Germania.

Suprafața de teren alocată furajelor de consul este reprezentată de 4,9 milioane pajiști, plus 1,1, milioane hectare teren arabil ceea ce înseamnă o suprafață agricolă mai mare decât suprafața agricolă totală a Belgiei, Olandei și Elveției la un loc. Aproximativ 52,3% din suprafețele de pajiști sunt private iar 42,3 sunt proprietate de stat. Această structură de proprietate arată direcția principală de acțiune și pârghiile economice folosite în efectuarea lucrărilor ce sporesc producția de masă verde și utilizarea acesteia.

Patrimoniul pastoral din România reprezintă o parte din avuția națională, având o importanță majoră prin dimensiunea resurselor de furaje și calitatea acestora, precum și prin gradul de atractivitate pe care îl oferă pentru turiștii intern și internațional, datorită locurilor de amplasare a acestor suprafețe.

Strategia națională privind organizarea activității de îmbunătățire și exploatare a pajiștilor la nivel național, stabilește avantajele valorificării potențialului și a producției specifice pășunilor, acțiunile de amenajare întreg patrimoniului pastoral și responsabilitățile pentru valorificarea a acestora. Strategia națională a fost aprobată prin Ordinul nr.226/235 al ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor și al ministrului administrației publice și a fost publicată în Monitorul Oficial nr 423 din 2003, fiind apoi reactualizată în 2005.

Obiectivul fundamental al Strategiei îl constituie sporirea producției totale de masă verde și a calității acesteia, în vederea creșterii nivelului economic al exploatării animalelor.

Legea zootehniei prevede că anumite categorii de terenuri sunt destinate regimului de exploatare conform legii. Aceste categorii sunt:

a) pajiștile comunale care fac parte din domeniul privat al statului și sunt administrate de către consiliile locale aferente,

b) pajiștile aflate în indiviziune, care se folosesc în comun de către asociațiile de pășunat, conform prevederilor legale,

c) pajiștile situate pe orice fel de terenuri din zonă alpină, inclusiv golfurile alpine sau zonele inundabile ale râurilor, care sunt proprietate publică a statului,

d) pajiștile cu regim special, cu excepția perimetrelor de protecție ecologică, a rezervațiilor naturale și a parcurilor naționale,

e) terenurile arabile sau cele provenite din pajiștile comunale destinate producerii de furaje, inclusiv terenurile folosite pentru lucrări de îmbunătățire a pășunilor.

Lucrările de întreținere a pajiștilor și a utilităților zoopastorale se fac sub formă de prestații de către crescătorii de animale. Condițiile și nivelul acestor prestații sunt stabilite în contractul de pășunat. Persoanele care nu realizează prestațiile stabilite la încheierea acestui contract sunt nevoite să plătească suma de bani necesară lucrării care trebuia executată.

Administrarea pășunilor comunale, orășenești și municipale fac parte din atribuțiile consiliilor locale. Acestea stabilesc executarea prevederilor cuprise în amenajamentele pastorale și în planurile anuale de exploatare a pajiștilor care fac parte din unitățile administrativ-teritoriale aferente. Amenajamentul pastoral se întocmește pentru fiecare pășune în parte și cuprinde acțiuni care trebuie desfășurate pentru îmbunătățirea și exploatarea pajiștilor, pe o perioadă de cel puțin 5 ani, în funcție de starea de folosință a pășunii și cerințele economice locale. Gospodărirea pășunilor se face de comun acord cu crescătorii de animale și cu asistența tehnică a specialiștilor din domeniul agricuturii.

Pășunile împădurite pot intra din nou în circuitul pastoral, cu acordul direcțiilor agricole județene, după ce au fost efectuate o serie de studii de transformare și au fost realizate unele programe de îmbunătățire și exploatare.

Lucrările de protecție și ameliorare a pajiștilor naturale se realizează prin Fondul de ameliorare din cadrul fondului funciar care reprezintă sectorul agricol.

Este interzisă schimbarea suprafeței de pajiști cu alte categorii de folosință, în lipsa aprobării legale și distrugerea unor loturi semincerii prin pășunat, cosit sau alte lucrări. Acestea sunt considerate infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare. Alte acțiuni care constituie contravenții și sunt pedepsite conform legii, sunt:

pășunatul ilegal sau introducerea animalelor pe pajiști în afara perioadei stabilite pentru pășunat,

refuzul proprietarilor de pajiști de a participa la întocmirea planurilor de exploatare a pășunilor,

împiedicarea sau interzicerea punerii în aplicare a prevederilor legale a planurilot de exploatare a pajiștilor,

neîndeplinirea obligațiilor, prevăzute în contractul de pășunat, de către proprietarii sau utilizatorii pajiștilor,

circulația pe pajiști cu orice mijloc de transport, inclusiv cu atelaje, care cauyeayă deteriorarea pășunilor.

5.3. Protecția plantelor cultivate

Protecția plantelor cultivate, precum și protecția pădurilor, pășunilor, fânețelor naturale și a altor forme de vegetație utilă constituie o obligație de interes național.

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale coordonează aplicarea măsurilor legale specifice, prin Agenția Națională Fitosanitară. Atribuțiile direcțiilor fitosanitare sunt:

a) organizarea activității de protecție a plantelor și de carantină fitosanitară la nivel național, care să asigure sănătatea plantelor cultivate, a pădurilor, pășunilor și fânețelor naturale cât și a produselor agricole depozitate,

b) coordonarea tehnică și controlul activității în domeniul fitosanitar și al utilizării produselor de uz fitosanitar,

c) stabilirea normelor fitosanitare obligatorii pentru toate persoanele fizice sau juridice deținătoare de culturi agricole și alte forme de vegetație utilă,

d) elaborarea strategiei fitosanitară cu privire la apărarea sănătății plantelor,

e) prevenirea introducerii și diseminării a organismelor de carantină și în domeniul produselor de uz fitosanitar,

f) organizarea unui sistem național de omologare a produselor de uz fitosanitar, în concordanță cu normele Uniunii Europene

e) elaborarea periodică a Codexului produselor pentru protecția plantelor omologate, în așa fel încât acestea să fie folosite la noi în țară,

g) organizarea poliției fitosanitare.

Protecția plantelor cultivate se face odată cu producerea, prelucrarea și comercializarea semințelor și a materialului săditor. Aceste activități se realizează de către operatorii economici, care pot fi atât persoane fizice cât și juridice, care sunt înregistrate și autorizate în acest sens, de către autoritățile teritoriale de control și certificare a semințelor.

Înregistrarea se face la cererea persoanelor, conform actelor doveditoare prin care se atestă faptul că aceștia dispun de dotările tehnico-materiale necesare și un personal calificat în acest domeniu. În urma acestei înregistrări se autorizează sau nu desfășurarea activităților de producere, prelucrarea și comercializare a semințelor.

Dacă se dorește autorizația unui anumit soi de plante, acesta se înregistrează în Registrul de soiuri, apoi se publică în Catalogul oficial al României și al Comunității Europene. Dacă Institutul de Stat pentru Testarea și Înregistrarea Soiurilor constată că acesta îndeplinește condițiile de distinctivitate și uniformitate și stabilește că soiul posedă valoarea agronomică și de utilizare benefică, atunci se aprobă autorizația întrebuințării semințelor. Această autorizație poate fi retrasă în cazul în care se constată neîndeplinirea obligațiilor menționate conform legii în vigoare.

Operatorii economici înregistrați pentru producerea, prelucrarea și comercializarea răspund pentru calitatea și identitatea acestora. Obligațiile operatorilor economici sunt:

-să suporte eventualele daune provocate beneficiarilor pentru comercializarea de semințe necorespunzătoare,

-să respecte normele privind producerea, prelucrarea și comercializarea semințelor, inclusiv regulile carantinei fitosanitare,

-să țină evidența zilnică a producției, a tranzacțiilor și a stocurilor de semințe,

-să respecte prevederile legale pentru protecția diferitelor soiuri.

Este interzisă comercializarea semințelor, care nu corespund normelor tehnicemși regulilor de ambalare, închidere și etichetare a acestora.

Laboratorul Central pentru Calitatea Semințelor este desemnat să aprobe cerificarea identității și a calității semințelor. Persoanele autorizate din cadrul Laboratorului Central se ocupă de înregistrarea, monitorizarea și acreditarea operatorilor economici furnizori de semințe.

Importul și exportul semințelor și a materialului săditor actualmente se realizează pe baza unei notificări, de către comerciant, care să ateste cantitatea de sămânță și a materialului săditor aduse în România, provenite dintr-un stat membru al U.E., și care să arate specia, soiul, categoria biologică a produsului, tipul și cantitatea de ambalaj, cât și țara de proveniență a acestuia. Această notificare trebuie depusă la inspectoratele teritoriale pentru calitatea semințelor, în termen de 3 zile de la intrarea acestora în țară, în scopul verificării respectării regulilor și standardele U.E.

Înainte ca România să devină o țară europeană, importul și exportul semințelor se făcea strict pe baza unui aviz de import/export emis de către autoritatea publică centrală pentru agricultură.

Noile soiuri de plante aparținând tuturor genurilor și speciilor de plante sunt protejate, recunoscute și apărate la noi în țară, prin acordarea brevetului pentru soi de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, conform prevederilor legale. Oficiul oferă protecție pentru un nou soi de plantă și eliberează brevetul pentru soi dacă acesta îndeplinește următoarele condiții: este nou, distinct, uniform și stabil. Soiul trebuie să primească o denumire pentru a putea fi identificat ulterior.

Întreaga activitate de protecție a plantelor cultivate se realizează conform prevederilor unui sistem de prevenire și combatere a dăunătorilor, bolilor și buruienilor. Activitățile acestui sistem include:

evaluarea și omologarea produselor de protecție a plantelor,

extinderea și generalizarea cultivării de soiuri și hibrizi rezistenți la atacul bolilor și dăunătorilor,

generalizarea tratării semințelor și a materialului săditor pentru toate culturile,

administrarea uniformă și echilibrată a îngrășămintelor naturale și chimice,

limitarea utilizării produselor chimice și excluderea celor dăunătoare pentru om care ar putea dăuna mediului înconjurător,

perfecționarea sistemelor de prognoză a atacurilor și de avertizare a tratamentelor împotriva bolilor și dăunătorilor.

Aplicarea măsurilor de depistare, prevenire și combatere a dăunătorilor, bolilor și buruienilor sunt obligatorii pentru toți deținătorii de terenuri. Nerespectarea acestor lucrări atrage după sine sancțiuni specifice legii în vigoare și plata integrală a materialului folosit si a prestațiilor efectuate.

Pentru prevenirea și combaterea introducerii și răspândirii în țară a plantelor și produselor vegetale contaminate s-a impus reglementarea măsurilor în acest sens. Astfel, la intrarea în țară, un produs vegetal este autorizat numai dacă, în urma controlului fitosanitar, nu se constată nici o anomalie sau altceva care ar pute produce o infecție și celorlalte specii.

Pentru a preveni răspândirea organismelor de carantină, autoritatea publică răspunzătoare pentru agricultură stabilește anumite măsuri pentru circulația plantelor care provin din zone contaminate, precum și pentru combaterea organismelor dăunătoare.

Pașaportul fitosanitar este obligatoriu și se eliberează de către unitățile fitosanitare județene, în urma controlului care arată dacă plantele îndeplinesc cerințele legale. Dacă se constată neîndeplinirea cerințelor legale și nu se emite certificatul fitosanitar, atunci se recurge la anumite măsuri asupra plantelor respective. Aceste măsuri pot fi:

-tratament corespunzător, în urma căruia să se constate că sunt îndeplinite cerințele legale și apoi, să se emită pașaportul fitosanitar,

-autorizația circulației, către zonele care nu prezintă un risc suplimentar,

-autorizația ciculației către locurile de prelucrare industrială,

-distrugerea.

Importul și respectiv, exportul plantelor sau produselor vegetale are loc doar dacă acestea sunt însoțite de un certificat fitosanitar, care să conțină dovada că plantele nu prezintă nici un organism de carantină.

Controlul de identitate și controlul fitosanitar al plantelor sau al altor produse fitosanitare se efectuează în punctele de control din Comunitate și are loc în urma unei cereri adresate organismelor oficiale de control. Agenția Națională Fitosanitară notifică orice apariție a organismelor dăunătoare prevăzute de lege, precum și măsurile ce au fost luate în vederea prevenirii și stopării răspândirii acestora.

Legea prevede anumite reguli stricte privind plantele modificate genetic. Acestea se pot cultiva numai de către cultivatori autorizați de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Legea interzice:

-cultivarea plantelor modificate genetic în apropierea suprafețelor cultivate și în perioada de conversie pentru agricultura ecologică,

-cultivarea plantelor modificate genetic în ariile naturale protejate, precum și în apropierea acestora,

-înființarea de culturi de plante modificate genetic pe suprafețe mai mici de 2 ha, cu excepția celor realizate în scop științific.

Dacă se constată contaminarea culturilor ecologice cu organisme modificate genetic, atunci cultivatorii afectați vor depune o plângere la instanțele competente.

Pentru obținerea unor recolte cât mai sigure trebuie sa se respecte prevederile legale de către toți fermierii, protejând astfel plantele cultivate și practicând o agricultură ecologică.

5.4. Protecția plantelor cultivate pe plan internațional

S-au adoptat măsuri legislative privind protecția plantelor cultivate pe plan internațional, pentru a evita exportul produselor agricole contaminate. La începutul secolului XIX, legile care prevedeau aceste măsuri erau:

-Convenția internațională privind Phylloxera Vastatrix (1881),

-Convenția adițională de la Berna (1889),

-Convenția internațională pentru Protecția Plantelor de la Roma (1951),

-Convenția internațională pentru protecția noilor soiuri de plante (1961), revizuită în 1991, la care a aderat și România.

Convenția de la Roma a stabilit prevenirea contaminării și a răspândirii bolilor și dăunătorilor instituind măsuri de control prin adoptarea măsurilor legislative aferente. Aceste prevederi se aplică atât plantelor cât și materialului seminal și locurilor de depozitare a acestora. Se prevede și înființarea unei organizații de protecție a plantelor care să controleze culturile agricole și depozitele acestora, și care să emită certificatele fitosanitare. Convenția interzice importul plantelor neînsoțite de aceste documente.

Statele au dreptul să interzică importul unor anumite plante și să distrugă sau să refuze transportul de plante sau produse vegetale. Aceste reglementări au rolul de a preveni introducerea bolilor sau a dăunătorilor plantelor pe teritoriu național și trebuie notificate organizațiilor de protecție a plantelor din celelalte state și FAO.

Conform prevederilor Convenției de la Roma, fiecare stat va coopera cu FAO în cadrul sistemului de control fitosanitar și fiecare stat va lua parte la campaniile de dezbatere a bolilor și dăunătorilor care necesită cooperare din partea statelor. Aceste decizii vor trebui respectate cu mare precizie în vederea prevenirii extinderii bolilor plantelor sau chiar, comerțul cu produse contaminate.

Sistemul organizațiilor regionale de protecție a plantelor dă naștere unor organizații prin intermediul cărora să se realizeze scopurile Convenției de la Roma.

Organizația Europeană și Mediteraneană de Protecția Plantelor este o organizație regională înființată cu scopul de a :

– asigura asistență tehnică guvernelor statelor membre,

– preveni și combate bolile și dăunătorii plantelor sau produselor vegetale,

– coordona și stimula campaniile internaționale de combatere a bolilor și dăunătorilor,

– intermedia schimbul de informații privind legislația fitosanitară,

– facilita cooperarea științifică în domeniu.

Convenția de protecție a plantelor pentru Asia de Sud și Regiunea Pacificului a fost încheiată la Roma în anul 1965 și are ca scop reglementarea importului de plante din exteriorul regiunii. Guvernele țărilor membre au obligația de a respecta întocmai măsurile de protecție fitosanitară pentru a preveni răspândirea de boli și dăunători.

Convenția de constituire a Organizației de Protecție a Plantelor din Orientul Mijlociu a avut loc la Maroc, în anul 1993 și are ca scop:

– implementarea prevederilor Convenției Internaționale de Protecție a Plantelor,

– coordonarea și stimularea campanilor de eradicare a bolilor plantelor,

– armonizarea măsurilor de carantină fitosanitară,

– facilitatea cooperării și a schimbului de informații privind protecția plantelor.

Convenția internațională pentru protecția noilor soiuri de plante a fost înființată în anul 1961, iar ultima sa revizuire fiind în 1991. Această convenție arată:

– genurile și speciile de plante care au un regim special de protecție,

– condițiile de acordare a dreptului amelioratorului de noi soiuri de plante,

– procedura realizării drepturilor acestuia,

– condițiile de atribuire a denumirii soiului,

– nulitatea și decăderea din drepturi,

– alte dispoziții referitoare la statele membre ale Uniunii.

Tratatul de Liber Schimb Nord American este un tratat internațional care are ca scop protecția plantelor, protecția agriculturii și protecția vieții și sănătății persoanelor, animalelor și plantelor aflate pe teritoriul Nord American.

Organizația FAO de comun acord cu celelalte organizații regionale a instituit un program de lucru, cu scopul de a armoniza reglementările fitosanitare. Obiectivul bine definit al acestui program este acela de a elabora Norme Internaționale pentru Măsuri Fitosanitare. Aceste norme cuprind reglementări privind importul, exportul, supravegherea organismelor dăunătoare și prevenirea acestora, principiile carantinei vegetale și altele.

=== cap 6 ===

CAPITOLUL 6

FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE PENTRU ÎNCĂLCAREA

NORMELOR PRIVIND PROTECȚIA PĂDURILOR ȘI FONDULUI

FORESTIER

6.1. Răspunderi și sancțiuni privind prejudiciile aduse pădurilor

Răspunderea juridică este azi o instituție care se aplică din ce în ce mai mult datorită diversificării riscurilor ecologice, a înmulțirii prejudiciilor aduse pădurilor și fondului forestier și a creșterii gravității lor determinate de adâncirea crizei ecologice mondiale. Răspunderea juridică pentru încălcarea cerințelor protecției pădurilor și a dezvoltării durabile, are în vedere rolul măsurilor cu caracter economic și educativ menit să asigure eficiența activității în acest domeniu.

Prevederile legale reglementează principiul acțiunii preventive, al utilizării durabile a resurselor naturale, principiul poluatorul plătește ( care reprezintă atât o obligație a costurilor poluării cât și un fundament al răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin poluare), precum și numeroase obligații juridice, privind protecția pădurilor și a fondului forestier național, protecția resurselor naturale și a biodiversității, protecția monumentelor naturii și altele. Încălcarea oricăror dintre aceste obligații poate cauza prejudicii însemnate asupra naturii care atrag după sine răspunderea juridică.

Cerințele protecției mediului, în condițiile pericolului poluării presupun necesitatea exercitării obligațiilor privind utilizarea mediului. Reglementarea dată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2005 privind protecția mediului, consacră caracterul obiectiv al răspunderii, indiferent de culpă și prevede măsurile legale privind prejudiciului adus naturii.

Prejudiciul este definit ca fiind „efectul cuantificabil în cost al daunelor provocate sănătății umane, bunurilor sau mediului, provocat de poluanți, activități dăunătoare și dezastre.” Din această reglementare a dispozițiilor Codului civil rezultă ca sunt supuse, regimului special de răspundere, daunele provocate sănătății umane, bunurilor sau mediului produse de poluanți, activități dăunătoare, accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase.

6.2.Formele răspunderii juridice pentru încălcarea normelor privind protecția pădurilor

Potrivit art.82 din Legea protecției mediului nr. 137/1995, republicată, pentru încălcarea prevederilor acestui act normativ poate interveni răspunderea civilă, contravențională și penală,după caz în legislația specială privind protecția fondului funciar, la aceste trei forme ale răspunderii juridice se mai adaugaă încă două: răspunderea disciplinară și răspunderea materială. Aceasta se explică prin faptul că legislația silvică stabilește numeroase obligații pe seama angajaților unităților silvice care, pentru faptele săvârșite în cadrul raportului juridic de muncă pot fi trași la răspundere disciplinară sau materială de către unitățile silvice.

 În cadrul raporturilor juridice de protecție a mediului, inclusiv a fondului forestier și a pădurilor, avem în vedere cele trei forme ale răspunderii juridice prevăzute în Legea protecției mediului (civilă, contravențională și penală).

6.2.1. Răspunderea contravențională

În țara noastră, nu există un Cod al contravențiilor, așa cum există, în cazul infracțiunilor, un Cod penal. Regimul juridic al contravențiilor este oferit de Ordonanța Guvernului nr.2 din 12.07.2001. Pe măsură ce societatea s-a dezvoltat, a crescut și numărul contravențiilor, și odată cu ele, a crescut șu numarul actelor normative referitoare la contravenții. Dacă în 1996, existau 50 de acte normative, care sancționau 85 de contravenții, la sfârșitul anului 1989 existau 100 de acte normetive, iar în zilele noastre sunt active peste 230 de acte normative. În acest fel, s-au acumulat o serie de probleme controversate în prevenirea și combaterea fenomenului contravențional, astfel stabilirea naturii juridice a răspunderii contravenționale nu s-a dezvoltat suficient pentru a fundamenta concluzia potrivit căreia răspunderea pentru contravenții este o parte a răspunderii administrative.

Constituie contravenții și se sancționează potrivit art.83 din Legea protecției mediului nr.137/1995, republicată, următoarele fapte: încălcarea prevederilor legale privind protecția ecosistemelor terestre prin nerespectarea obligației legale de a menține suprafața împădurită, a vegetației forestiere din afara fondului forestier, inclusiv a jnepenișurilor, tufișurilor și pajiștilor existente. La fel, se consideră contravenție și nerespectarea regulilor silvice de exploatare și transport tehnologic al lemnului stabilite în scopul menținerii biodiversității pădurilor și a echilibrului ecologic .

De asemenea, constituie contravenție degradarea mediului fondul forestier prin depozitări necontrolate de deșeuri de orice fel pe terenurile acestui fond. Constituie contravenție și încălcarea prevederilor art.53 lit. h din Legea protecție mediului nr. 137/1995, republicată, care stabile și obligația de a exploata resursele pădurii,fondul cinegetic și piscicol, numai în limitele de regenerare, potrivit prevederilor legale.

Se sancționează cu amendă contravențională și nerespectarea obligației de deținătorii, cu orice titlu, ai pădurilor, vegetației forestiere din afara fondului forestier și pajiștilor, de a exploata masă lemnoasă numai în limita posibilității pădurilor, stabilită de amenajamentele silvice și aprobate prin lege. Se sancționează contravenția săvârșită prin încălcarea obligației legale de a respeta regimul silvic stabilit pentru conservarea vegetației lemnoase de pe pășunile împădurite,care îndeplinesc funcții de protecție a solului și resurselor de apă , precum și nerespectarea obligației de a asigura exploatarea rațională, organizarea și amenajarea pajiștilor, în funcție decapacitatea de refacere a acestora .

Stabilirea și sancționarea contravențiilor silvice si reglementate printr -o lege specială , fapte cărora le sunt aplicabile prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al convențiilor (în M. Of. nr. 410 din 25 iulie 2001).

6.2.2. Răspunderea penală

Dreptul penal al mediului reflectă morala unei societăți la un moment dat, deoarece în acest fel sunt identificate faptele de natură să afecteze sănătatea umană, animală sau vegetală. Răspunderea penală pentru fapte care aduc daune mediului este reglementată, în special, de actul normativ cadru O.U.G. nr.195/2005 dar, și de alte legi speciale.

Răspunderea persoanelor juridice pentru infracțiuni ecologice reprezintă aspecte de originalitate care pot duce la criminalitatea ecolgică. Infracțiunile împotriva mediului, sunt, din nefericire, în ascensiune permanentă. Infracțiunile ecologice iau forma depozitarii ilegale a deșeurilor periculoase și a traficului de substanțe toxice interzise, sau pe cale de dispariție. Făptașul săvârșește o infracțiune prin încălcarea unor obligații de protecție a mediului, prin distrugerea unor elemente ale mediului (floră, faună, sol, aer). Din păcate, autorii acestor fapte infracționale rămân de cele mai multe ori nepedepsiți, deoarece multe infracțiuni rămân nedescoperite, uneori procesele sunt lungi și costisitoare, iar alteori, sancțiunile sunt nesemnificative. Acest lucru este posibil din lipsa instrumentelor specifice sau lipsa unor norme comune pentru toate statele, care se dovedesc a fi absolut necesare pentru a pedepsi păgubașii în materie ecologică.

Codul penal dă o mare atenție infracțiunilor ecologice, printre care pedepsește și încălcarea regulilor privind protecția fondului forestier.

Infracțiunile săvârșite în domeniul protecției pădurilor sunt formulate expres în lege. Astfel, potrivit art.85 din Legea protecției mediului nr. 137/1995, republicată, constituie infracțiuni și se pedepsesc potrivit legii penale următoarele fapte:

  -defrișarea vegetației lemnoase din afara fondului forestier, situate pe terenuri cu pante foarte mari sau la limita superioară a vegetației forestiere, prin care se încalcă prevederile art.53 lit e din Legea protecției mediului nr. 137/1995, republicată, după care deținătorii cu orice titlu a pădurilor, vegetației forestiere din afara fondului forestier și pajiștilor au obligația să asigure aplicarea măsurilor speciale de conservare pentru pădurile cu funcții deosebite de protecție,situate pe terenuri cu pante foarte mari, cu procese de alunecare și eroziune, pe grohotișuri,stâncării, la limita superioară de altitudine a vegetației forestiere, precum și pentru alte asemenea păduri;

  -degradarea terenurilor silvice, a împrejurimilor acestora ori împiedicarea luării măsurilor de conservare a bornelor și semnelor topografice sau geodezice, precum și înlăturarea acestora constituie, de asemenea, infracțiune (de distrugere) și se pedepsesc potrivit prevederilor Codului penal;

-ocuparea fară drept, în tot sau în parte, a unor păduri, terenuri sau ape din fondul forestier național, precum și distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar ori a reperelor demarcare;

-tăierea sau scoaterea din rădăcini, fară drept, de arbori, puieți sau lăstari din fondul forestier național sau de pe terenurile cu vegetație forestieră, dacă valoarea pagubei este de peste 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior sau dacă valoarea pagubei este sub această limită, dar fapta a fost săvârșită de cel puțin două ori în interval de doi ani, fapta fiind pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă. Dacă fapta a avut ca urmare o pagubă în valoare de peste 20 de ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 5 ani, iar când fapta a avut ca urmare o pagubă în valoare de peste 50 de ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, pedeapsa este închisoare de la 2 la 7 ani.

Constituie infracțiuni și se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la un an sau cu amendă penală de 30.000(RON), la 60.000 (RON), arderea vegetației ierboase din ariile protejate și de pe terenurile supuse refacerii ecologice și poluarea accidentală datorită nesupravegherii unor lucrări noi. Mai constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă penală de la 50.000 (RON) la 100.000 (RON), unele fapte care pun în pericol viața sau sănătatea umană, animală sau vegetală, cum ar fi, importul și exportul unor substanțe periculoase interzise, transportul substanțelor periculoase ilegale, folosirea de momeli periculoase și de mijloace electrice pentru omorârea animalelor sălbatice și a peștilor, nerespectarea restricțiilor sau interdicțiilor la vânat și pescuit ale unor specii protejate de lege.

De asemenea, se consideră infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 1 la 5 ani, nerespectarea interdicțiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse de protecție a plantelor sau îngrășămintelor chimice, dacă acestea au pus în pericol viața sau sănătatea umană, animală sau vegetală. Refuzul controlului, la introducerea și scoaterea din țară a substanțelor și preparatelor periculoase precum și introducerea în țară a culturilor și microorganismelor, plante și animale vii din flora și fauna sălbatică, fără a avea acordul din partea autorității publice centrale pentru protecția mediului, este o infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

6.2.3. Tentativa se pedepsește

Când aceste infracțiuni sunt săvârșite de personalul silvic atribuții de constatare a infracțiunilor și a contravențiilor, maximul pedepselor prevăzute se majorează cu 2 ani .

De asemenea, constituie infracțiuni furtul de arbori doborâți rupți de fenomene naturale,ori de arbori, puieți sau lăstari care au fost tăiați ori scoși din rădăcini, cu sau fară drept, din fondul forestier național sau de pe terenurile cu vegetație forestieră, dacă valoarea pagubei este de peste 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, ori dacă valoarea pagubei este această limită, dar fapta a fost săvârșită de cel puțin două ori la interval dedoi ani. În astfel de cazuri pedeapsa este închisoare de la la 5 ani sau amendă. Pedeapsa este mai mare dacă fapta a avut urmare o pagubă în valoare de peste 20 de ori, respectiv de 50 de ori decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă potrivit legii.

Mijloacele de transport și uneltele folosite care au servit la săvârșirea infracțiunii sunt supuse confiscării speciale în condițiile prevăzute de art. 118 din Codul penal .

  De asemenea, sunt infracțiuni falsificarea ciocanului silvic marcat arbori de exploatat;

distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare, prin incendiere, a unor păduri de pe suprafețe întinse de terenuri; distrugerea sau vătămarea arborilor ori lăstarilor prin pășunare în pădure sau zone în care pășunatul este interzis, distrugerea sau vătămarea.

 Infracțiunile silvice se constată de organele de urmărire penală, de pădurarii, brigadierii,șefii districtelor silvice, inginerii și tehnicienii silvici de la ocoalele silvice, filialele teritoriale

silvice, Regia Națională a Pădurilor, Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, precum și alte persoane împuternicite în acest scop .

6.2.4. Răspunderea civilă

Răspunderea civilă este sancțiunea prevăzută de Codul civil pentru săvârșirea unei fapte ilegale care cauzează un prejudiciu și care constă în obligația de reparare a prejudiciului cauzat. Condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile sunt următoarele:

existența unui prejudiciu,

existența unei fapte ilicite,

existența unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu,

existența vinovăției.

Actul normativ cadru O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, în art 95 prevede următoarele:

-răspunderea pentru prejudiciul adus mediului, cu caracter obiectiv,

-răspunderea subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate și habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice,

-prevenirea și repararea prejudiciului adus mediului conform legislației în vigoare.

Răspunderea obiectivă și solidaritatea explică principiul fundamental poluatorul plătește și vin în sprijinul victimei, care, nu mai trebuie să dovedească vina păgubitorului și care, oferă posibilitatea de a cere repararea integrală a pagubei de la făptuitori, în cazul pluralității de autori.

Răspunderea civilă, ca formă a răspunderii reparatorie, intervine de fiecare dată când prin contravenția sau infracțiunea săvârșită în cadrul raporturilor de dreptul mediului se cauzează și un prejudiciu patrimonial.

 Evaluarea pagubelor cauzate pădurilor, în general fondului forestier prin contravenții sau infracțiuni se face potrivit criteriilor și cuantumurilor stabilite de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură și aprobate prin lege.

 Tot prin lege se stabilesc și criteriile de evaluare a pagubelor care se produc din cauza personalului unităților silvice, care nu constituie infracțiuni sau contravenții, pentru care răspunderea materială este reglementată potrivit legislației muncii.

 Evaluarea pagubelor cauzate prin tăierea, scoaterea din rădăcinii, distrugerea, degradarea sa sustragerea arborilor, puieților și lăstarilor, în cazul în care prejudiciul este produs prin fapte care potrivit legii, constituie contravenții sau infracțiuni, se face potrivit legii. Potrivit prevederilor art.114 alin.(82) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, prin actul de constatare se dispune cu privire la suportarea pagubelor „de către cei vinovați" și, după caz,

Restabilirea situației anterioare.

  Putem observa că ideea vinovăției reapare mereu în reglementări speciale nu numai în privința infracțiunii sau contravenției, ceea ce este absolut firesc, ci și în privința răspunderii pentru prejudiciu. Astfel de reglementări nu țin seama de prevederileart.81 din Legea protecției mediului nr.137/1995, republicată, potrivit cărora „Răspunderea pentru prejudiciu are caracter obiectiv in dependent de culpă", cu care vine în vădită contradicție, precum și de principiul stabilit în art.3 lit. d din aceeași lege, după care “Poluatorul plătește".

6.3. Reguli de reparare a prejudiciului adus asupra pădurii și fondului forestier național

Răspunderea civilă delictuală are o funcție reparatorie, ea nu vizează pedepsirea sau sancționarea făptuitorului, ci repararea pagubei suferite de către victimă, astfel încât să se ajungă la restabilirea situației anterioare. În situația în care se urmărește restabilirea situației anterioare se așteaptă ca repararea prejudiciului să fie definitorie. Repararea integrală a prejudiciului presupune atât acoperirea pierderii suferite cât și beneficiul nerealizat în raport cu câștigul pe care victima îl putea realiza prin exploatarea normală a bunului distrus sau degradat. Principiul reparării integrale presupune acoperirea prejudiciului moral care rezultă din lezarea unui drept sau interes nepatrimonial.

Modalitățile de reparare a prejudiciului patrimonial sunt:

– repararea în natură (prin înlocuirea bunurilor distruse cu altele de aceeași natură),

– repararea prin echivalent (modalitate compensatorie, care se aplică când repararea în natură a prejudiciului nu este posibil și se face prin acordarea unei sume compensatorii ori prin obligarea autorului prejudiciului la prestații bănești periodice).

Repararea prejudiciului se poate face prin învoiala părților sau pe cale judecătorească. Astfel, repararea prejudiciului se poate stabili fie de către părți prin învoiala lor (cu privire la cuantumul despăgubirilor și la modalitățile de reparare a prejudiciului), fie de către instanța de judecată (când victima și autorul nu s-au înțeles de comun acord asupra intereselor comune). Când între părți s-a realizat o învoială, instanța de judecată nu mai poate fi sesizată pe motiv că despăgubirea stabilită nu ar reprezenta o despăgubire integrală a prejudiciului.

Repararea integrală a prejudicului nu poate fi influențată nici de situația materială a autorului prejudiciului, nici de gradul de vinovăție. Gravitatea culpei poate influența cuantumul despăgubirilor doar în cazul în care la producerea prejudiciului a contribuit și culpa victimei.

Condițiile în care se poate repara un prejudiciu sunt:

când prejudiciul este cert, adică existența prejudiciului este neîndoielnică, atât prejudiciul actual cât și cel viitor în cazul în care el apare ca o prelungire directă și necesară a unor fapte reale, din prezent.

când prejudiciul nu a fost încă reparat, și se urmărește necesitatea răspunderii delictuale.

=== concl ===

CONCLUZIE

Odată cu apariția omului și pe măsura evoluției sale, s-au înmulțit și influențele asupra mediului natural. În acest fel, pe măsură ce s-a dezvoltat știința, omul s-a aflat în posibilitatea de a transforma, din ce în ce mai mult, mediul, însă acest lucru a fost în defavoarea elementelor acestuia. Pentru o lungă perioadă de timp, omul, credea că el nu este dator să ocrotească natura, neconștientizând importanța acestor acțiuni. El credea că i se cuvine totul și că natura este un bun pentru a fi explorat de toată omenirea în folos propriu. De fapt, oamenilor nici nu le-a trecut prin minte multitudinea beneficiilor oferite de natură, de care noi ne bucurăm zi de zi, și fără de care, nu am putea supraviețui pe pământ.

Datorită înmulțirii rapide a populației, grabei de a aplica anumite tehnici și goanei după bogăție, precum și atracției din ce în ce mai puternică pentru violență, din zilele noastre s-a schimbat complet mentalitatea oemenilor, astfel încât acestia considerau că în curând viața pe pământ va lua sfârșit.

Situația dezastruoasă în care ne aflăm este consecința nepăsării omului față de ziua de mâine și față de el însuși. Această nepăsare și indiferență atât față de mediul înconjurător cât și față de propria persoană a contribuit la modificarea climei atmosferice și la creșterea temperaturii planetei într-un ritm îngrijorător. Toate aceste consecințe ne-au făcut să ne punem un semn de întrebare privind evoluția omenirii în viitor, asta dacă va mai exista vreun viitor pentru umanitate.

Luând în considerare că relația dintre umanitate, sistemele și resursele naturale s-a schimbat într-un sens negativ, în special în a doua jumătate a secolului trecut, generației noastre îi revine misiunea de a lua decizii ce vor hotărî care va fi viitorul nostru și, în general, dacă planeta va rămâne locuibilă sau nu.

Dreptul mediului a apărut și s-a dezvoltat datorită sarcinilor încredințate de societate, în funcție de nevoile de protecție a diferitelor elemente ale mediului, care sunt amenințate de creșterea rapidă a populației. Aceasta a contribuit la o serie de efecte negative asupra mediului, și anume: dezvoltarea și diversificarea industrializării, extinderea urbanizării, dezvoltarea agriculturii și creșterea circulației rutiere, aeriene și navale. Toate acestea au dus la înmulțirea surselor de poluare, la sporirea gradului de nocivitate și persistență a acestora. Astfel, a avut loc trecerea de la protecția simplă a mediului înconjurător la necesitatea de a gestiona bunuri aparținând mediului.

Protecția mediului reprezintă activitatea umană conștientă ce constă în prevenirea poluării, menținerea și îmbunătățirea condițiilor de viață pe Pământ.Ocrotirea mediului înseamnă protecția acestuia, prin diferite acțiuni legiferate, care menajează speciile rare, pe cale de dispariție, precum și anumite spații geografice cu mare valoare naturală, declarate monumente ale naturii. Aria naturală protejată cuprinde zonele terestre, acvatice sau subterane, care au un regim special de ocrotire și conservare, în care există atât specii de plante și animale sălbatice, cât și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice sau de altă natură, cu o valoare ecologică, științifică sau culturală deosebită.

Conservarea mediului presupune atât utilizarea rațională și eficientă a resurselor mediului, cât și adoptarea celor mai potrivite forme și procese tehnologice folosite pentru prevenirea efectelor dăunătoare ale unor fenomene naturale, ca: inundații, alunecări de teren, eroziune accelerată. Pentru a îmbina aceste două aspecte, trebuie să cunoaștem prima dată și să respectăm legile conservării. Acestea sunt următoarele:

-mediul este un sistem a cărui integritate este asigurată prin funcționarea echilibrată a subsistemului natural și uman,

-mediul este un sistem cu resurse finite,

-mediul prezintă echilibre fragile,

-mediul are o cacapacitate limitată de absorbție a plusurilor subsistemului uman.

Aplicarea acestor legi presupune cu necesitate o activitate complexă de cercetare, de proiectare și execuție. Regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor, a florei și a faunei sălbatice sunt conservate prin aplicarea unor măsuri de menținere și refacere a habitatelor naturale și a populațiilor de specii de floră și faună sălbatică.

Raportul juridic de mediu constă în relația socială care ia naștere între persoane în legătură cu prevenirea și combaterea poluării, protecția și dezvoltarea durabilă a elementelor mediului. Premisa nașterii raportului juridic de drept al mediului o constituie norma juridică. Într-un raport juridic de mediu, este nevoie să intervină un fapt social sau juridic care poate îmbrăca forma unui eveniment sau a unei activități umane.

Izvoarele raportului de drept al mediului sunt evenimentele naturale care se produc independent de voința omului (inundații, cutremure, alunecări de teren) și acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a degrada mediul, dar care produc degradare prin poluare și acțiunile săvârșite pentru prevenirea și combaterea poluării sau îmbunătățirea calității mediului.

Strategia de protecție a mediului prevede în mod detaliat obiective și mijloace concrete de acțiune, pe fiecare agent poluant și sector de activitate, pe ansamblul economiei.

În țara noastră, principalele mijloace pentru aplicarea politicii de reducere a poluării cuprind:

-mijloace tehnice de control și stopare a emisiilor poluante,

-măsuri economice de stimulare sau restrângere,

-măsuri juridice care cuprind acte legislative, dispoziții și alte reglementări.

Aceste măsuri trebuie să fie eficiente, atât din punct de vedere a protecției mediului, al sănătății umane cât și din punct de vedere economic.

În perioada 2007-1013, România va putea beneficia de sprijin financiar pentru implementarea unor proiecte care să contribuie la realizarea obiectivelor de dezvoltare ale Uniunii Europene. Sectorul de mediu va fi sprijinit de Fondul de Coeziune. Programul se referă la perioada 2007-2013, dar obiectivele sale urmăresc nevoile de dezvoltare ale României și după anul 2013, prin realizarea de investiții ce pun bazele dezvoltării durabile în infrastructura de mediu.

Lucrarea mea a fost structurată în trei părți, astfel: în primul capitol am vorbit despre introducerea în acest vast și discutabil program și-anume cel de protecție a pădurilor și importanța ecosistemelor de pădure apoi am prezentat noțiunea de pădure și fond forestier, formele de poluare și efectele poluării asupra pădurilor și fondului forestier, în al doilea capitol am explicat cadrul legislativ specific pădurilor și fondului forestier, am arătat clasificarea pădurilor, am vorbit despre circulația terenurilor din fondul forestier, am scos în evidență necesitatea administrării și exploatării judicioase a pădurilor și fondului forestier național și am evidențiat formele protecției pădurilor și măsurile de ocrotire ale acestora iar în cel de-al treilea capitol am vorbit despre protecția vegetației forestiere din afara fondului forestier și despre formele răspunderii juridice pentru încălcarea normelor privind protecția pădurilor și fondului forestier.

Pe tot cuprinsul lucrării mele, am evidențiat faptul că pădurea este o componentă a mediului terestru cu cea mai complexă structură și are o importanță economică, socială și ecologică. Pădurea este cea care ne oferă oxigenul de care avem atât de multă nevoie pentru a supraviețui, pădurea este cea care găzduiește o diversitate de animale și o mulțime de nevertebrate și pădurea este cea unde întâlnim o varietate de specii de arbori, arbuști și diferite specii ierboase. De menționat faptul că pădurea este locul unde întâlnim cele mai multe forme de viață. Pădurea, datoriăa copacilor săi, are o climă moderată care influentează zonele înconjuratoare prin circuitul apei, vânturile, circulația aerului și altele.

Ea menține umiditatea, scade temperaturile extreme din timpul verii și iernii și micsorează puterea vânturilor. În pădure, zăpada se topește lent, împiedicând astfel revărsarea râurilor în care se adună apele din zăpezile topite. La fel se întampla și cu ploile: copacii rețin picăturile de apa pe frunze și ramuri, care apoi se scurg, fiind absorbite prin sistemele radiculare (50% din apa de ploaie); astfel nu se ridică nivelul apelor râurilor.

În concluzie, pădurea ameliorează clima, împiedică inundațiile și alunecările de teren, precum și eroziunea solului.

Datorită fotosintezei, ea îmbogațește atmosfera cu oxigen, contribuind la menținerea vieții.

Pentru omul modern, pădurea este un loc recreativ, de odihnă și uneori terapeutic.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au folosit lemnul copacilor din pădure drept combustibil și material pentru diferite obiecte.

Lemnul nu este singura materie primă pe care o oferă pădurea. Fructele și florile multor plante de pădure se folosesc la ceaiuri sau pentru obținerea unor medicamente. Alte fructe sunt comestibile și se consumă proaspete sau preparate (siropuri, dulcețuri).

Pădurea reprezintă un important fond cinegetic, unele animale fiind vânate pentru carne, blănuri, coarne etc.

Datorită tăierilor efectuate de om și a unor calamități naturale, cum sunt furtunile puternice, dar mai ales, incendiile repetate din anumite zone ale Globului, astăzi există suprafețe întinse de pe care pădurea a fost nimicită.

Efectele despăduririlor sunt:

–  eroziunea solului și, implicit, scăderea fertilitătii lui;

–   inundațiile și alunecările de teren;

–   creșterea concentrației CO2 atmosferic și scăderea concentrației de O2;

–   reducerea precipitațiilor prin scăderea cantității de apă din atmosfera rezultată din transpirația plantelor;

–  creșterea frecvenței și intensificarea vânturilor datorită absorbției căldurii de către terenurile defrișate, care generează diferențe de temperatură;

–  dispariția multor specii de plante și animale care populează pădurile.

Pentru menținerea "plămânului verde" trebuie să se recurgă la reîmpădurirea unor suprafețe din țară și la plantarea unoi noi arbori care să ofere beneficiii atât generațiilorr actuale cât și generațiilor viitoare. Pădurea trebuie respectată și îngrijită, aceasta fiind o datorie a întregii umanități. Fiecare dintre noi putem contribui la protejarea pădurilor prin respectarea unor reguli de ocrotire a acestora și prin aprecierea beneficiilor oferite de pădure fără de care nu ar exista viață pe planeta Pământ.