Protectia Juridica a Marcilor de Fabrica Si de Comert

CUPRINS

INTRODUCERE

Ca obiect de proprietate industrială, marca face parte din categoria semnelor distinctive, autoritară prin presiunea exercitată asupra pieții, intensificată astăzi prin posibilitățile perfecționate de publicitate, printr-un marketing eficient și agresiv, ca un element important atât ca element de unicitate în conștiința umană, cât în patrimoniul unei societăți comerciale. Marca permite consumatorilor să-și orienteze preferințele spre un anumit produs sau serviciu, dar poate deveni, prin descompunerea funcțiilor sale tradiționale și periculoasă, transformându-se într-un instrument de monopol, prin consolidarea artificială și excesivă a poziției pe piață a unui anume producător care ajunge să dicteze prețul pieții pentru produsele sale printr-o publicitate agresivă și obsesivă.

Lucrarea de față pornește de la ideea de protecție a creației intelectuale, a autorilor de opere și a rezultatelor ce provin din multiplele activitați de creație al căror scop este reprezentat de obținerea de profit prin activitatea de comercializare a creației intelectuale.

Pe de alta parte se studiază și de alte instituții care intră în alcătuirea acesteia cum ar fi cazul mărcilor și al indicațiilor geografice acestea intră în categoria drepturilor intelectuale care au ca obiect semne distinctive, nume de mărci, nume comerciale și firmele.

Prin studiul acestora se urmӑrește impactul asupra societății și asupra firmelor care prin faptele comerciale afectează relațiile sociale prin concurența neloială care se lipește de creațiile noi și de semnele distinctive ale acestora și modul în care acestea afectează creația intelectuală.

Evoluția societații în plan economic, social, cultural se bazează din puterea omului de a gândi și înțelege concept și de a le materializa în creații și respectiv în bunuri și servicii.

Marca este un element de bază în strategiile comerciale curente, fiind folosită în scopul de a extinde piața de comercializare a diferitelor produse și servicii. Astfel marca se transformă într-un instrument indispensabil al marketingului, și din aceste motive consider că ar trebui să studiez mai profund impactul mărcii la nivelul de dezvoltare al societӑții din România și în lume.

Gradul de dezvoltare al unei societӑți umane este strâns legat și de activitatea creatoare a membrilor fiind direct proporțională cu nivelul de erudiție.

Creația intelectuală este strâns legată de ființa umană și rezultatul îi aparține. Din dorința de a proteja creația intelectuală și pe autorul ei, pentru a-i permite să își recupereze timpul și efortul intelectual și imaginativ depus pentru a inova / inventa, a fost legiferat și instituționalizat dreptul de proprietate asupra bunurilor materiale și dreptul proprietӑții intelectuale.

Acesta va apăra autorul afirmând că este un bun propriu al creatorului, al persoanei care l-a inventat/inovat, pentru că acesta este fructul muncii lui și în consecință el trebuie să aibe libertatea de a dispune de acest bun conform voinței sale pentru a dobândi mijloace necesare acoperirii nevoilor sale.

Dacă un autor este considerat proprietar al operei literare, artistice și științifice numai el poate, în mod valabil, ceda altuia drepturile sale asupra operei respective, deoarece acestea sunt asimilate dreptului de proprietate, iar creația intelectuala devine astfel personală, legitimă și incontestabilă.

Astfel conferă creatorului operei un drept de proprietate asupra bunurilor materiale rezultate din valorificarea creației.

De aici rezultă și necesitatea legiferări drepturilor de autor și marcă, utilizarea fară drept a unei opere, mărci, este incriminată de legile în vigoare, fiind considerată furt și atrӑgând după sine raspunderea penală.

La 15 aprilie 1879 în România se adoptă Legea asupra mărcilor de fabrici și comerț și regulamentul asupra mărcilor de fabrici ṣi comerț., prin care se reglementa protecția eficace a mărcilor de fabrică și de comerț și asigurau industriașilor și comercianților drepturile conferite prin această lege.

Mai târziu a fost adoptată Legea nr. 28 /1967 și Legea nr. 84 / 1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Protecția modelelor industriale și a desenelor a fost legiferatӑ distinct în România prin Legea nr.129/1992.

În domeniul mărcilor și indicațiilor geografice domeniul de legiferare este reprezentat prin Tratatul privind dreptul mărcilor, adoptat la Geneva la 27 octombrie 1994, la care România adera prin legea nr. 4/1998.

La Nisa este semnată o înṭelegere privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrӑri mărcilor, din 15 iunie 1957, revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967 și la Geneva la 13 mai 1977, modificată la 2 octombrie 1979 la care România a adera prin Legea nr. 3/1998.

La Viena este semnat un aranjament prin care este instituită clasificarea internațională a elementelor figurative ale mărcilor, întocmite la Viena la 12 iunie 1973 și modificat la 1 octombrie 1985, la care România adera prin Legea nr. 3/ 1998.

În Madrid se semnează un aranjament privind înregistrarea internațională a mărcilor în data de 14 aprilie 1891, revizuit la Nisa în 1957 și la Stockholm în 1967, ratificat de România prin Decretul nr. 1176/ 1968.

Prin protocolul referitor la aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor, adoptat la Madrid la 27 iunie 1989, ratificat de România prin Legea nr. 5/1998.

Acordul cu Comunitatea Europeană privind protecția reciprocă și controlul denumiri vinurilor senmată la 26 noiembrie 1993 și ratificat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului. Nr. 16/1994 aprobată prin Legea nr. 120/ 1994.

Convenția de la Paris pentru protecția proprietӑții industriale la care România a aderat la 06 octombrie 1920.

Legile și tratatele de mai sus instituie o bază legală de protejare a piețelor, armonizării legislațiilor și unificări jurisprudenței în domeniul protecției drepturilor de autor și a proprietӑții intelectuale.

Prin Legea nr.84/1998 art.3 lit.a) este descrisă noțiunea de marcă ea fiind un element de identificare a unui produs al unei entități economice, societăți comerciale sau ȋntreprinderi. Prin marcă se realizează garanția și diferențierea calitӑții produsului sau serviciilor respective, mărcile și numele comerciale, siglele unor produse cu origine geografică unică cum ar fi Champagne.

Protecția împotriva concurenței neloiale, cum ar fi pretențiile false împotriva unui competitor care copiază sau imită o imagine promovată de alt competitor.

CAPITOLUL I

MĂRCILE – NOȚIUNI GENERALE

Definiția mǎrcii

În dreptul român marca este definită prin Legea nr. 84/1998. Potrivit art. 32 lit. a) marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane fizice sau juridice.

În general, orice cuvinte, litere, numere, desene, imagini, forme, culori, logo-uri, etichete sau combinații distinctive utilizate pentru a deosebi bunuri sau servicii, pot fi considerate mǎrci.

În unele țari, sloganurile publicitare sunt considerate de asemenea mǎrci și pot fi înregistrate ca atare la oficiile naționale de mǎrci.

Tot mai multe țari permit înregistrarea unor forme de mǎrci mai puțin tradiționale cum ar fi: o singură culoare, semne tridimensionale (semne de produse sau de ambalaje), semne sonore (sunete) sau semne olfactive (mirosuri).

Dar cele mai multe țӑri au stabilit anumite limite pentru ceea ce poate fi înregistrat ca marcӑ, în general fiind admise numai semnele care pot fi percepute vizual sau pot fi reprezentate grafic.

O marcă este un nume, un termen , un semn, un simbol sau un desen, ori o combinație de aceste elemente destinate să ajute la identificarea bunurilor sau serviciilor unui vânzӑtor sau grup de vânzӑtori și la diferențierea lor de cele ale concurenților .

În același sens, Camera Internațională de Comerț o definește ca fiind semnul folosit sau pe care cineva dorește să-l folosească pe un produs sau în legatură cu un produs, în scopul de a-l indentifica sau de a distinge produsele unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.

În acestă definiție se pune accentul pe caracterul distinctiv al mărcii. Potrivit altor opinii definiția mărcii trebuie să reflecte aspectul economic al acestuia și să se refere în special la garantarea unei calitӑți constante pentru produsele în cauzӑ

Într-o asemenea accepție, marca reprezintă semnul care are ca scop să informeze clientul despre calitatea produselor pe care intenționează să le achiziționeze.

Yolanda Eminescu definea marcă ca un semn distinctiv menit să diferențieze produsele, lucrările și serviciile, prin garanția unei calitӑți superioare și constante, semn susceptibil de formă în condițiile legii, obiectul unui drept exclusiv (privativ), care aparține categoriei drepturilor de propietate industrială.

Semnele care pot fi folosite ca mărci sunt urmӑtoarele: cuvinte, litere, cifre, reprezentӑri grafice – plane sau în relief – combinații ale acestor elemente, una sau mai multe culori, forma produsului sau ambalajul.

1.2 Apariția și izvoarele mǎrcii

Apariția și existența unor semne distinctive cu funcție de marcă s-au găsit încă din antichitate aplicate pe unele vase de ceramică greco-romane, acestea reies din lucrările unor juristi consulți romȃni.

Ioan Macovei ne spune că originea mărcilor se aseamӑnă cu semnele de proprietate și cu semnele folosite de păstori pentru a-și marca turmele. Semne ale mărcilor se găsesc în evul mediu.

Semnele grafice distinctive se aplică pe numeroase produse, fabricate sau naturale iar emblemele cu funcție ornamentală ale editorilor se transformă de-a lungul timpului în semne distinctive.

Folosirea unor semne caracteristice pentru a indifica produsele erau utilizate și în antichitate, iar arheologii și istoricii semnalizează existența lor inclusiv în bazinul Mediteranean, cât și în Orientul îndepărtat.

Încă din evul mediu, alături de mărcile de fabrică folosite pentru bunurile produse au apărut și mărcile de comerț ale distribuitorilor de produse.

Statutele din Padova din 1236 ori cele din Monza din 1331 prevedeau obligația de marcare a produselor, iar registrele de comerț din Danzing și Frankfurt, Amsterdam, Anvers, Genova și Veneția cuprindeau mențiuni despre mărcile de comerț.

Reglementarea juridică a dreptului de proprietate intelectuală prin norme juridice specifice apare cu secole întârziere după recunoașterea drepturilor de proprietate asupra pământului, a diverselor bunuri sau obiecte. Se consideră în general că există o corelație între reglementarea juridică a drepturilor de proprietate intelectuală și evoluția tehnologică, aceasta din urmă ducând la evoluția în drept. Este posibil ca primul semn al apariției unor astfel de norme juridice să fie legat de inventarea tiparului mobil. Este posibil a stabili perioada și spațiul Europei Renascentiste ca fiind originea acestor drepturi. Trebuie totuși a diferenția momentul apariției în funcție de cele trei ramuri tradițional acceptate. Astfel, în ceea ce privește drepturile de autor (copyright) acestea trebuie legate, așa cum spuneam de apariția tiparului. Inventat în extremul Orient antic (China, Japonia, Coreea), tiparul a fost „reinventat” în Europa, când în 1455 Johannes Gutenberg publică pentru prima dată o carte tipărită – „Biblia”. Lejeritatea multiplicării a făcut necesară impunerea unei protecții împotriva copierii neautorizate, pornind inițial de la un monopol și control statal, care a dus treptat la o liberalizare în paralel cu o reglementare tot mai atentă prin norme juridice.

Patentul sau brevetul de invenție are, foarte probabil, la origine, monopolul regal al diveselor capete încoronate asupra anumitor produse sau afaceri (servicii), în perioada medievală, în întreaga Europă. Oricum, primul patent cunoscut îi aparține arhitectului Filippo Brunelleschi, căruia Florența îi acordă în anul 1421 un patent pentru un anumit model de corabie. Acest tip de corabie celebrul arhitect l-a folosit pentru transportul marmurei și a pietrei pe râul Arno, material folosit pentru edificarea cupolei catedralei Santa Maria del Fiore, din Florența. Cam în aceeași perioadă, Veneția începe să acorde patente pentru 10 ani, stabilindu-se ca regulă obligația inventatorului de a arăta cum funcționează și cum este realizabilă invenția pentru a putea fi copiată după expirarea termenului menționat. Primul act legislativ în sensul protecției acordate unor astfel de drepturi datează din 1623 și este așa numitul Statute of Monopolies, rezultat al conflictului dintre Parlamentul și regalitatea engleză. Normele care reglementează marca înregistrată (trademark) au apărut ulterior, în Statele Unite ale Americii, unde s-a permis ca orice literă, slogan, motto, design, imagine, simbol, culoare sau combinație a acestora să devină marcă protejată de lege. De altfel, tot SUA a înregistrat ca marcă inclusiv un parfum – situația unor fire pentru brodat impregnate cu acest parfum.

La 4 august 1789 Franța abolește privilegiile prin desfințarea corporațiilor și se proclama libertatea comerṭului și industriei astfel se pune stavilă haosului și actelor de concurențǎ salbatică.

Se impune revigorarea mărcii și plasarea ei sub un regim uniform, consacrat printr-o lege dată în 1803 care introduce depozitul mărcilor și prevede că marca are aplicație generală, indiferent de natura industriei care o folosește.

Contrafacerea mărcilor individuale se pedepsește la fel ca falsul în acte private și dă dreptul la o acțiune în daune, dispoziție care a fost preluată și în codul penal francez din 1810.

A doua jumatate a secolului XIX-lea s-a caracterizat printr-o notă de liberalism economic și o dată cu aceasta o mișcare pentru reglementarea mărcilor s-a facut simțită în majoritatea țărilor.

La 23 iunie în 1857 în Franța a fost adoptată o nouă lege a mărcilor și din acest moment ,,dreptul mărcilor face parte din condițiile generale ale vieții economice.”

Legea Franceză din 1857 reglementa că dreptul la marcă ia naștere din prima folosință, dar spre a fi opozabilă terților marca trebuie înregistrată, chiar și neînregistrată ea era protejată ca orice proprietate.

Dreptul asupra mărcii ia naștere prin înregistrarea la grefa tribunalului de comerț sau a tribunalului de mare instanță de la domiciliul deponentului.

Legea franceză a fost sursa de inspirație pentru legile adoptate în Belgia ,Olanda, Elveția, Spania și Italia, în Anglia și Germania legile adoptate fiind relativ diferite.

Prima lege în România asupra mărcilor de fabrică și de comerț este dată în 15 aprilie 1879 , dar adoptarea ei așa cum rezultă din diferite motive s-a fӑcut pentru îndeplinirea unor obligații asumate printr-o Convenție comercială încheiată cu Austro – Ungaria în anul 1875, pentru a asigura printr-o lege protecția mărcilor comercianților Austro – Ungari.

În 1879 a fost adoptat și Regulamentul asupra mărcilor de fabrică și de comerț, conținȃnd dispoziții relative la competența și modul de constituire a depozitului mărcilor.

Legea din 1879 are caracter facultativ exceptând mărcile pentru producțiile farmaceutice și acelea care interesează hârtia și salubritatea publică pentru care guvernul v-a putea declara marca de fabrică și de comerț obligatorii și chiar semnificativă printr-un decret dat în forma de regulament de administrație publică.

Prin această lege se înțeleg diferitele forme întrebuințate pentru a face să se deosebească producțiile unui industriaș astfel încât sunt sub o formă deosebită de denumiri, întipăriri, timbre, sigili, reliefuri, vignete, cifre, coperți.

Marca adoptată de un comerciant sau de un fabricant nu se putea întrebuința de un alt comerciant sau de un fabricant și nimeni nu avea dreptul de a-și însuși marca adoptată de alt comerciant sau industriaș.

Legea conține și dispoziții penale, ȋncriminȃnd ca infracțiuni contrafacerea unei mărci, fabricarea unei mărci contrafacute, vânzarea de produse cu mărci contrafacute sau false, imitarea unei mărci care înșală cumpărӑtorul, folosirea unei astfel de mărci, vânzarea de produse nemarcate dacă obligația de marcare era obligatorie.

Legea din 1879 a fost abrogată prin legea asupra mărcilor de fabrică, de comerț și de servicii nr. 28/1967, această lege a extins sfera mărcilor și la semnele sonore.

Referitor la reglementarea statutului mărcilor pentru vinuri și must primele noțiuni au apărut în Legea 67/1997 numită legea viei și vinului, după care au fost preluare și definite distinct în Legea nr 84/1998 și regimul indicațiilor geografice.

Convenția internațională pentru protecția proprietӑții industriale a fost semnată la Paris în anul 1883 în care a fost pe rând reviziută la Bruxelles la 14 decembrie 1900, la Washington la 2 iunie 1911, la Haga la 2 iunie 1943, la Lisabona la 31 octombrie 1958 și la Stockholm la 14 iulie 1967.

Art 1.2 din Convenție are ca obiect brevetele de invenție, modele de utilitate, desenele sau modelele industrial, mărcile de fabrică sau de comerț, mărci de serviciu, numele comercial și indicațiile de proveniență sau denumirea de origine.

A fost adoptată în anul 1891 Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor prin care s-a urmӑrit organizarea unui depozit internațional al mărcilor.

Acest aranjament este limitat la o parte din Europa continentală, pentru că nu a fost semnat de Anglia, Irlanda, Danemarca, Japonia și nici de Statele Unite.

România a aderat la Convenția de la Paris pentru protecția proprietӑții industriale la 6 octombrie 1920, iar forma revizuită la Stockholm în 1967 a fost ratificată prin Decretul nr.1176/1968.

Aranjamentul de la Madrid privind ȋnregistrarea internațională a mărcilor în forma pe care o are dupa ultima revizuire a fost ratificat de România prin Decretul nr .1176/1968, iar prin legea nr. 5/1998 România a ratificat ṣi Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor.

Mărcile și indicațile geografice fac în prezent, obiectul reglementării și prin Tratatul privind dreptul mărcilor adoptat la Geneva la 27 octombrie 1994, la care România a aderat prin Legea nr.4/1998:

Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistӑarii mărcilor din 15 iunie 1957, revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967 și la

Geneva la 13 mai 1977, modificat la 2 octombrie 1979, la care România a aderat prin Legea nr.3/1998.

Aranjamentul de la Viena care instituie clasificarea internațională a elementelor figurative ale mărcilor, întocmit la Viena la 12 iunie 1973 și modificat la 1 octombrie 1985, la care România a aderat prin Legea nr.3/199 .

La 20 decembrie 1993 a fost adoptat Regulamentul nr.40/94 care intra în vigoare la 15 martie 1994 și a creat ‘marca comunitară și a instituit o procedură unică de dobândire a mărci comunitare.

Izvoarele mărcii

Regimul juridic al mărcilor este reglementat atât prin acte normative interne, cât și internaționale, astfel au luat naștere izvoarele interne ṣi izvoarele internaționale.

Izvoare interne

Legea nr.84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice , protecția modelelor industriale și a desenelor a fost legiferatӑ distinct ȋn România prin Legea nr.129/1992 prin care se oferă o protecție a desenelor și modelelor industriale.

Legea nr.16/1995 privind protecția topografiilor circuitelor integrate; Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Legea nr.202/2000 privind unele mӑsuri pentru asigurarea respectӑrii drepturilor de proprietate intelectuală în cadru operațiunilor de vămuire;

Hotărârea de Guvern nr.833/1998 pentru abrogarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Izvoare internaționale

Pe plan internațional, protecția proprietӑții industriale se realizează prin Convenția de la Paris, din 1883, iar protecția dreptului de autor, prin Convenția de la Berna din 1886, Convenția de la Paris din 1883 pentru protecția proprieӑții industriale .

Legislația destul de diferită a diverselor țari ale lumii, riscul ca o invenție publicată într-o țară să distrugă noutatea invenției în alte țări, dezvoltarea tot mai accentuată a unui flux de tehnologie cu character internațional, creșterea comerțului internațional au reprezentat cei mai importanți factori care au determinat cursul armonizării legilor industriale la nivel internațional.

Absența unei protecții adecvate a proprieӑații industriale a devenit vizibilă cu ocazia unei expoziții internaționale de invenții, care a avut loc la Viena.

La Nisa este semnată o înțelegere privind clasificarea intrernațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrӑrii mărcilor, din 15 iunie 1957, revizuitӑ la Stockholm la 14 iulie 1967 și la Geneva la 13 mai 1977, modificată la 2 octombrie 1979 la care România a adera prin Legea nr. 3/1998 .

La Viena este semnat un aranjament prin care este instituită clasificarea internațională a elementelor figurative ale mărcilor, întocmit la Viena la 12 iunie 1973 și modificat la 1 octombrie 1985, la care România adera prin Legea nr. 3/1998.

În Madrid se semnează un aranjament privind înregistrarea internațională a mărcilor în data de 14 aprilie 1891, revizuit la Nisa în 1957 și la Stockholm în 1967, ratificat de România prin Decretul nr.1176/ 1968.

Prin protocolul referitor la aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor, adoptat la Madrid la 27 iunie 1989, ratificat de România prin Legea nr. 5/1998.

Acordul cu Comunitatea Europeană privind protecția reciprocă și controlul denumirii vinurilor semnată la 26 noiembrie 1993 și ratificat prin Ordonanță de Urgență a Guvernului. Nr. 16/1994 aprobată prin Legea nr.120/ 1994.

România semnează Acordul cu Comunitatea Europeană privind protecția reciprocă și controlul denumirii vinurilor, la 26 noiembrie 1993, acord rectificat prin Ordonanța Guvernului nr.16/1994 (aprobat prin Legea nr.20/1994).

La 20 martie 1994, Regulamentul a creat “marca comunitară” și a instituit o procedurӑ unică de dobȃndire a mărcii comunitare care se bucura de o protecție uniformă, ȋnregistrarea producând efecte pe teritoriul țӑrilor comunitӑții.

1.3. Legӑtura dintre marcă și proprietatea intelectualǎ

În sensul art.2 al Convenției de la Stockholm din 1967 prin care s-a constituit Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (O.M.P.I.), organizație cu caracter interguvernamental specializată în cooperarea internațională, prin proprietate intelectuală se înțeleg drepturile privind operele literare, artistice și științifice, interpretările artiștilor interpreți și executanți, fonogramele și emisiunile radiofonice, invențiile din toate domeniile activității umane, descoperirile științifice, desenele și modelele industriale, marca de fabrică, marca de comerț, marca de serviciu, numele și denumirile comerciale, protecția împotriva concurenței neloiale, precum și orice alte drepturi privind activitatea intelectuală în domeniul industrial, științific, literar și artistic.

Într-o formulare concisă proprietatea intelectuală cuprinde deci ansamblul regulilor prin care se realizează protecția drepturilor de proprietate industrială, a drepturilor de autor și a know-how-ului.

În legea nr.344 din 29 noiembrie 2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, dreptul de proprietate intelectuală este definit astfel: dreptul de autor, drepturi conexe, dreptul asupra mărcilor de produs sau de serviciu protejate, dreptul asupra desenelor și modelelor industriale, dreptul asupra indicațiilor geografice, dreptul asupra brevetelor de invenție, dreptul asupra certificatelor suplimentare de protecție, dreptul asupra soiurilor de plante (art.3 alin.1 pct.1).

Tehnica legislativă utilizată este aceea a enumerării diferitelor categorii de drepturi subiective de proprietate intelectuală, enumerare enunțiativă și nu limitativă întrucât una din transformările semnificative ale dreptului de proprietate intelectuală constă în extinderea protecției la obiecte care rămâneau înainte în afara dreptului și care, prin importanța lor își revendică cu insistență vocația la protecție. De exemplu programele de calculator, noile soiuri de plante și rase de animale, topografii ale circuitelor integrate etc.

În cadrul proprietății intelectuale între cele două mari domenii ce o compun – dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială, există o serie de puncte de contact care justifică, cu toate că sunt și unele deosebiri, reunirea lor în cadrul unei diviziuni unice a dreptului civil, dreptul proprietății intelectuale și anume :

fondul comun de principii fundamentale;

legătura indisolubilă între autor și opera de creație intelectuală, autorului fiindu-i recunoscut un drept temporar de monopol de exploatare care răspunde necesității de recompensare a autorului care reușește să se impună prin idei noi în industrie sau prin originalitate în literatură și artă;

ambele tipuri de drepturi își au geneza în vechi privilegii regale.

Trebuie să constatăm, că s-a semnalat în doctrină, că această apropiere nu privește ansamblul drepturilor de proprietate industrială. Evident că semnele distinctive cum ar fi mărcile, numele și denumirile comerciale, indicațiile geografice sunt mai legate de activitatea comercială și răspund unei nevoi specifice acestei forme de activitate iar creația inventivă se situează la confluența dintre activitatea industrială în sens larg și activitatea intelectuală.

Între cele două mari domenii ale proprietății intelectuale se constată de asemenea și o serie de deosebiri semnificative cum ar fi :

– în domeniul proprietății artistice și literare personalitatea autorului este mai viguros conturată. Astfel alături de monopolul de exploatare a operei au fost consacrate și alte numeroase prerogative reunite sub denumirea de drepturi morale (de exemplu: dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publică; dreptul de a retracta opera; dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică, etc);

– exigențele de ordin administrativ în domeniul proprietății industriale, prin care să se ateste nașterea dreptului sunt mult mai mari și se concretizează într-un titlu administrativ cum este de exemplu brevetul în cazul invențiilor sau certificatul de înregistrare în cazul mărcilor sau în cazul desenelor sau modelelor industriale. Dimpotrivă în cazul proprietății artistice și literare în sistemul continental dreptul se naște independent de orice formalitate administrativă;

– concurența în mediul industrial sau comercial este mult mai acerbă decât în mediul artistic și literar ceea ce determină diferențe pe planul sancțiunilor aplicabile în cazul atingerii aduse drepturilor de proprietate intelectuală.

1. 4. Evoluția mǎrcilor

Trei tratate multilaterale administrate de OMPI conṭin prevederi pentru protejarea indicaṭiilor geografice: Convenṭia de la Paris privind protecṭia proprietӑṭii industriale, Acordul de la Madrid pentru reprimarea indicaṭiilor false sau ȋnṣelӑtoare de pe bunuri privind originea din 1891, revizuitӑ ȋn 1967 (denumit ȋn continuare ,,Acordul de la Madrid”) ṣi Acordul de la Lisabona privind protecṭia denumirilor de origine ṣi ȋnregistrarea lor internaṭionalӑ (denumit ȋn continuare Acordul de la Lisabona).

1. Convenṭia de la Paris privind protecṭia proprietӑṭii industriale

Cȃteva prevederi din Convenṭia de la Paris au ca obiect specific indicaṭiile sursei sau denumirile de origine: Articolul 1(2) conṭine o referire la ,,indicaṭiile sursei' ṣi la ,,denumirile de origine' ȋn lista obiectelor proprietӑṭii industriale; Articolul 10 se ocupӑ de protecṭia indicaṭiilor sursei; Articolul 9 furnizeazӑ anumite sancṭiuni aplicabile, inter alia, ȋn cazurile de utilizare directӑ sau indirectӑ a unor indicaṭii false privind sursa, iar Articolul 1O ter consolideazӑ prevederile Articolelor 9 si 10.

Articolul 1(2) prevede ca protecṭia proprietӑṭii industriale are ca obiect, printre altele, indicaṭiile sursei sau denumirile de origine. Obligaṭia de protejare a indicaṭiilor sursei este prevazutӑ ȋn mod specific ȋn articolul 10, dar ȋn Convenṭia de la Paris nu existӑ prevederi speciale pentru protejarea denumirilor de origine. Totuṣi, articolele 9, 10 si 1O ter sunt aplicabile ṣi pentru denumirile de origine, deoarece, prin definiṭie, fiecare denumire de origine constituie o indicaṭie a sursei.

Articolul 10(1) este prevederea de bazӑ din Convenṭia de la Paris privind indicaṭiile sursei. Acesta prevede ca sancṭiunile prescrise de articolul 9 cu privire la bunuri care poartӑ ilegal o marcӑ de fabricӑ sau de comerṭ se aplicӑ ṣi oricӑrei utilizӑri a unei ,,indicӑri false a sursei' unui produs. Acest lucru ȋnseamnӑ ca nu pot fi utilizate nici un fel de indicaṭii ale sursei care se referӑ la o zona geograficӑ ȋn care produsele respective nu-ṣi au originea. Pentru ca prevederea sӑ fie aplicabilӑ, nu este nevoie ca indicaṭia falsӑ sӑ aparӑ pe produs, deoarece este pasibilӑ de sancṭionare orice utilizare directӑ sau indirectӑ, de exemplu ȋn publicitate. Cu toate acestea, Articolul 10(1) nu se aplicӑ ṣi pentru indicaṭiile care, fӑrӑ sӑ fie false, pot induce ȋn eroare publicul, sau cel puṭin publicul dintr-o anumitӑ ṭarӑ (de exemplu, cȃnd anumite zone geografice din ṭӑri diferite au acelaṣi nume, dar numai una dintre acele zone este cunoscutӑ la nivel internaṭional pentru anumite produse, utilizarea acelui nume ȋn legӑturӑ cu produse care-ṣi au originea ȋn altӑ zonӑ poate induce ȋn eroare).

Ȋn ceea ce priveṣte sancṭiunile, ȋn cazul utilizӑrii unei indicaṭii a sursei falsӑ, Articolul 9 stabileṣte principiul conform cӑruia trebuie prevӑzutӑ confiscarea la importare, sau cel puṭin interzicerea importului sau confiscarea ȋn interiorul ṭӑrii, dar, dacӑ ȋntr-o anumitӑ ṭarӑ nu existӑ acele sancṭiuni, sӑ fie aplicate acṭiunile ṣi mijloacele disponibile ȋn astfel de cazuri.

Articolul 9(3) ṣi Articolul 10(2) determinӑ cine poate solicita confiscarea importului sau impunerea altor sancṭiuni: procurorul, orice altӑ autoritate competentӑ, orice parte interesatӑ. Articolul 10(2) defineṣte ce se ȋntelege prin ,,parte interesatӑ”, stipulȃnd ca ,,orice producӑtor, fabricant sau comerciant, persoanӑ fizicӑ sau juridicӑ, angajat ȋn producerea, fabricarea sau comercializarea de astfel de bunuri ṣi stabilit ori ȋn localitatea indicatӑ ȋn mod fals ca sursӑ, ori ȋn regiunea ȋn care o astfel de localitate este situatӑ, ori ȋn ṭara indicatӑ ȋn mod fals, sau ȋn ṭara ȋn care este utilizatӑ indicarea falsa a sursei, va fi ȋn orice caz consideratӑ parte interesatӑ”.

Articolul 10 bis priveṣte protecṭia ȋmpotriva concurenṭei neloiale ṣi prevede ca atare o baza de protejare, ȋmpotriva utilizӑrii de indicaṭii geografice false, care pot produce confuzie sau pot induce ȋn eroare. Articolul 1Obis obligӑ ṭӑrile Uniunii de la Paris sӑ asigure o protecṭie efectiva ȋmpotriva concurenṭei neloiale, stabileṣte o protecṭie efectivӑ ȋmpotriva concurenṭei neloiale, stabileṣte o definiṭie generalӑ a ceea ce constitute un act de concurenṭӑ neloialӑ ṣi conṭine o lista ne-exhaustivӑ cu trei tipuri de acte care, ȋn particular, trebuie interzise.

 Articolul 10 ter este de asemenea relevant, deoarece obligӑ ṭӑrile Uniunii sӑ furnizeze, pe de o parte, mӑsuri legale adecvate ṣi sӑ permitӑ, pe de altӑ parte, ca federaṭiile ṣi asociaṭiile industriaṣilor interesaṭi, ale producӑtorilor sau ale comercianṭilor sӑ ia mӑsuri, ȋn anumite condiṭii, ȋn scopul reprimӑrii indicaṭiilor false ale sursei.

Principalul avantaj al protecṭiei furnizate prin Convenṭia de la Paris pentru indicaṭiile sursei constӑ ȋn extinderea suprafeṭei teritoriale acoperite de Uniunea de la Paris, care cuprindea, la 1 ianuarie 1994, 117 state membre. Pe de altӑ parte, problema privind indicaṭiile care, ȋn alte ṭӑri decat ṭara de origine, sunt nume generice ale unui produs ȋn alte ṭӑri, nu este dezbatutӑ ȋn Convenṭia de la Paris, astfel ȋncȃt se pare ca statele membre ale Uniunii de la Paris au ȋntreaga libertate ȋn aceastӑ privinṭӑ. Ȋn cele din urmӑ, sancṭiunile, deṣi sunt menṭionate ȋn mod special ȋn Convenṭia de la Paris, nu sunt obligatorii ȋn toate cazurile ṣi se aplicӑ doar pentru indicaṭii false ale sursei, dar nu ṣi pentru cele care induc ȋn eroare.

2. Acordul de la Madrid pentru reprimarea indicaṭiilor false ṣi ȋnselӑtoare de pe bunuri privind originea

Acordul de la Madrid pentru reprimarea indicaṭiilor false ṣi ȋnṣelӑtoare privind originea de pe bunuri este un acord special ȋn cadrul Uniunii de la Paris. Acordul ṭinteṣte reprimarea atat a indicaṭiilor false ale sursei, cȃt ṣi a celor care induc ȋn eroare.

Articolul 1(1) din Acordul de la Madrid prevede ca orice produs care poartӑ o indicaṭie falsӑ sau ȋnṣelӑtoare prin care unul dintre statele care fac parte din Acordul de la Madrid sau un loc situat ȋn interiorul acestora este indicat ȋn mod direct sau indirect drept ṭarӑ sau loc de origine, trebuie confiscat la importul acestuia ȋn oricare dintre statele semnatare ale Acordului de la Madrid.

Celelalte alineate ale Articolelor 1 si 2 specificӑ modalitatea ṣi cazurile ȋn care poate fi solicitatӑ sau realizatӑ confiscarea sau pot fi aplicate masuri similare. Nu existӑ nici o prevedere expresa privitoare la faptul ca persoane individuale ar putea solicita confiscarea ȋn mod direct. Astfel, statele membre sunt libere sӑ stipuleze ca astfel de persoane sӑ facӑ o cerere prin intermediul procurorului sau a oricӑrei alte autoritӑṭi competente.

Articolul 3 autorizeazӑ un furnizor sӑ-ṣi indice numele sau adresa pe bunuri care provin dintr-o ṭarӑ, alta decat cea ȋn care are loc vȃnzarea, dar ȋl obligӑ, dacӑ doreṣte sӑ facӑ acest lucru, sӑ alature numelui sau adresei sale o indicare exactӑ, cu caractere clare, a ṭӑrii sau a locului de producere sau fabricare, sau alte indicaṭii suficiente pentru evitarea oricӑrei erori cu privire la adevarata sursӑ a produselor finite.

Articolul 3bis obligӑ statele semnatare ale Acordului de la Madrid sӑ interzicӑ utilizarea, ȋn legӑturӑ cu vȃnzarea, expunerea sau expunerea spre vȃnzare a oricӑror bunuri, tuturor indicaṭiilor care pot induce publicul ȋn eroare cu privire la sursa bunurilor.

Articolul 4 prevede ca tribunalele din fiecare ṭarӑ trebuie sӑ decidӑ denumirile care, din cauza caracterului lor generic, nu intrӑ ȋn cadrul prevederilor Acordului de la Madrid. Dar denumirile regionale privind sursa produselor de vie sunt excluse de la rezerva proprie prevederii respective. Rezerva limiteazӑ ȋn mod substanṭial aria de acoperire a Acordului de la Madrid, ȋn ciuda excepṭiei importante a denumirilor regionale privind sursa produselor viṭei de vie, pentru care protecṭia este absolutӑ.

La 10 august 1995, erau parte la Acordul de la Madrid pentru reprimarea indicaṭiilor false ṣi ȋnṣelӑtoare privind originea, de pe bunuri, 31 de state: Algeria, Brazilia, Bulgaria, Cuba, Republica Cehӑ, Republica Dominicanӑ, Egipt, Franṭa, Germania, Ungaria, Irlanda, Israel, Italia, Japonia, Liban, Liechtenstein, Marea Britanie, Monaco, Maroc, Noua Zeelandӑ, Portugalia, Polonia, San Marino, Slovacia, Spania, Sri Lanka, Suedia, Elveṭia, Siria, Tunisia ṣi Turcia.

3. Acordul de la Lisabona privind protecṭia denumirilor de origine ṣi ȋnregistrarea lor internaṭionalӑ

Ȋntinderea geograficӑ limitatӑ a Acordului de la Lisabona privind protecṭia denumirilor de origine ṣi ȋnregistrarea lor internaṭionalӑ se datoreazӑ caracteristicilor particulare ale prevederilor esenṭiale ale Acordului.

Articolul 2(1) cuprinde o definiṭie ȋn conformitate cu care denumirea de origine ȋnseamnӑ ,,numele geografic al unei ṭӑri, regiuni sau localitӑṭi care serveṣte la desemnarea unui produs care-ṣi are originea ȋn acel loc, ale cӑrui caracteristici ṣi calitӑṭi se datoreazӑ exclusiv sau ȋn mare masurӑ mediului geografic, inclusiv factorilor naturali ṣi umani'. Acest lucru ȋnseamnӑ ca pot fi protejate prin Acordul de la Lisabona doar numele conforme cu definiṭia. Din competenṭa sa sunt excluse simplele indicaṭii ale sursei (care pot fi utilizate pentru produsele ale cӑror caracteristici nu rezultӑ din mediul geografic). Aceastӑ limitare a ȋmpiedicat accesul ṭӑrilor care nu cunosc conceptul de denumire de origine.

Primul element al definiṭiei este acela ca denumirea trebuie sӑ fie numele geografic al unei ṭӑri, regiuni sau localitӑṭi. Al doilea element al definiṭiei este ca denumirea de origine trebuie sӑ serveascӑ la desemnarea unui produs care-ṣi are originea ȋn ṭarӑ, regiunea sau localitatea la care se face referire. Al treilea element al definiṭiei este cӑ trebuie sӑ existe o legaturӑ calitativӑ ȋntre produs ṣi zona geograficӑ: ,,caracteristicile ṣi calitӑṭile” trebuie sӑ se datoreze ȋn exclusivitate sau ȋn mare masurӑ mediului geografic; dacӑ legӑtura calitativӑ este insuficientӑ, adicӑ acele calitӑṭi caracteristice nu se datoreazӑ ȋn special, ci doar ȋn mica mӑsurӑ, mediului geografic, numele nu constitute o denumire de origine, ci doar o simplӑ indicare a sursei; cȃt despre mediul geografic, acesta include factori naturali, cum ar fi solul sau clima ṣi factori umani, cum ar fi tradiṭiile profesionale specifice ale producӑtorilor stabiliṭi ȋn zona geograficӑ respectivӑ.

Chiar dacӑ este interpretatӑ ȋn sens larg, definiṭia denumirii de origine ȋn articolul 2(1) are o deficienṭӑ importantӑ pentru ṭӑrile ale cӑror denumiri nu se aplicӑ ȋn mod caracteristic produselor agricole sau produselor de artizanat ci produselor industriale. Dificultatea derivӑ din faptul cӑ articolul 2(1) impune existenṭa unei legӑturi calitative ȋntre mediul geografic ṣi produs, chiar dacӑ simpla prezenṭӑ a factorilor umani ar trebui consideratӑ suficientӑ. Aceastӑ legӑturӑ, care este posibil sӑ fi existat ȋn momentul ȋnceperii fabricӑrii unui produs industrial, este posibil ca ulterior sӑ se fi ȋntins pȃnӑ la punctul ȋn care existenṭa sa este dificil de dovedit. Mai mult, tradiṭiile ȋn fabricare ṣi personalul calificat se pot schimba  dintr-o zonӑ geograficӑ ȋn alta, ȋn particular ȋn vederea sporirii mobilitӑṭii resurselor umane ȋn toate colṭurile lumii.

Articolul 1(2) prevede cӑ ṭӑrile semnatare ale Acordului de la Lisabona garanteazӑ protejarea pe teritoriile lor, ȋn conformitate cu termenii Acordului, a denumirilor de origine ale produselor altor ṭӑri semnatare ale Acordului de la Lisabona, necunoscute ṣi protejate ca atare ȋn ṭara de origine ṣi ȋnregistrate la Biroul Internaṭional al OMPI. Prin urmare, pentru a fi protejatӑ prin Acordul de la Lisabona, denumirea de origine trebuie sӑ ȋndeplineascӑ douӑ condiṭii. Prima condiṭie este aceea ca denumirea de origine trebuie recunoscutӑ ṣi protejatӑ ca atare ȋn ṭara de origine (cea din urmaӑ fiind definitӑ ȋn Articolul 2(2)). Aceastӑ condiṭie ȋnseamnӑ cӑ nu este suficient ca ṭara avutӑ ȋn vedere sӑ protejeze denumirile sale ȋntr-un mod general. Fiecare denumire trebuie sӑ beneficieze de protecṭie distinctӑ ṣi expresӑ, care sӑ derive dintr-un act oficial specific (o prevedere legislativӑ sau administrativӑ, o hotӑrȃre judecatoreascӑ sau o ȋnregistrare). Un astfel de act oficial este necesar pentru cӑ trebuie determinate elementele specifice ale obiectului protecṭiei (zona geograficӑ, utilizatorii legali ai denumirii de origine, natura produsului). Acele elemente trebuie indicate ȋn cererea pentru ȋnregistrare internaṭionalӑ ȋn conformitate cu Regula 1 a Regulamentului Acordului de la Lisabona.

A doua condiṭie stabilitӑ prin Articolul 1(2) este aceea ca denumirea de origine trebuie ȋnregistratӑ la Biroul Internaṭional al OMPI. Articolele 5 ṣi 7 ale Acordului ṣi Regulamentele specific procedura pentru ȋnregistrare internaṭionalӑ.

Articolul 2(2) defineṣte ṭara de origine ca fiind ,,ṭara al cӑrei nume, sau ṭara ȋn care este situatӑ regiunea sau localitatea al cӑrei nume constituie denumirea de origine care a dat produsului numele sӑu”.

Articolul 5(1) ṣi prevederile corespunzӑtoare din Regulamentele emise ȋn cadrul Acordului de la Lisabona definesc procedura de ȋnregistrare internaṭionalӑ. Pentru ȋnregistrarea internaṭionalӑ, oficiul competent din ṭara de origine trebuie sӑ facӑ cerere ṣi, prin urmare, aceasta nu poate fi solicitatӑ de parṭile interesate. Totuṣsi, oficiul nu face cerere pentru ȋnregistrare internaṭionalӑ ȋn nume propriu, ci ȋn numele ,,oricӑrei persoane fizice sau juridice, publicӑ sau privatӑ, care are dreptul de a utiliza (titulaire de droit d'user) denumirea, ȋn conformitate cu legislaṭia naṭionalӑ aplicabilӑ. Biroul Internaṭional al OMPI nu are nici o competenṭa pentru examinarea cererii din punct de vedere al conṭinutului; acesta poate face doar o examinare privind forma. Conform articolului 5(2) din Acordul de la Lisabona, Biroul Internaṭional notificӑ ȋnregistrarea fӑrӑ nici un fel de ȋntȃrziere oficiilor ṭӑrilor semnatare ale Acordului de la Lisabona ṣi o publicӑ ȋn periodicul sӑu Les Appellations d'origine (Regula 7 a regulamentelor). Pȃnӑ ȋn ianuarie 1995, au fost ȋnregistrate astfel, ȋn condiṭiile Acordului de la Lisabona, 730 de denumiri de origine, dintre care 717 erau ȋncӑ ȋn vigoare la acea data.

Conform articolelor 5(3) la 5(5), oficiul oricӑrui stat semnatar al acordului de la Lisabona poate, ȋn termen de un an de la primirea notificӑrii ȋnregistrӑrii, sӑ declare cӑ nu poate asigura protecṭia unei anumite denumiri. Ȋn afarӑ de limita de timp menṭionatӑ, dreptul de a refuza depinde de o singurӑ condiṭie: trebuie indicate motivele de refuz. Motivele care pot fi invocate astfel nu sunt limitate de Acordul de la Lisabona; acest lucru da de fapt fiecӑrei ṭӑri puterea discreṭionarӑ de a proteja sau de a refuza protecṭia pentru o denumire de origine ȋnregistratӑ. Denumirea ȋnregistratӑ se bucurӑ de protecṭie ȋn ṭӑrile care nu au facut o declaraṭie de refuz. Cu toate acestea, dacӑ existӑ terṭi care folosesc denumirea ȋntr-o anumitӑ ṭarӑ dinainte de notificarea ȋnregistrӑrii, Oficiul acelei ṭӑri poate sa le acorde, conform Articolului 5(6) din Acordul de la Lisabona, un maxim de doi ani ȋn care sӑ ȋncheie o astfel de utilizare.

Protecṭia conferitӑ prin ȋnregistrare internaṭionalӑ nu este limitatӑ ȋn timp. Articolul 6 prevede ca o denumire cӑreia i-a fost acordatӑ protecṭia nu poate fi consideratӑ genericӑ atȃta timp cȃt este protejatӑ ca o denumire de origine ȋn ṭara de origine. Articolul 7 prevede ca ȋnregistrarea nu trebuie reȋnnoitӑ ṣi cӑ este supusӑ plӑṭii unei singure taxe care este, ȋn prezent, de 500 de franci elveṭieni. O ȋnregistrare internaṭionalӑ ȋnceteazӑ sӑ producӑ efecte doar ȋn douӑ situaṭii: cȃnd denumirea ȋnregistratӑ a devenit un nume generic ȋn ṭara de origine, sau cand ȋnregistrarea internaṭionalӑ a fost anulatӑ de cӑtre Biroul Internaṭional la cererea oficiului din ṭara de origine.

Conṭinutul protecṭiei acordate unei denumiri de origine ȋnregistratӑ sub Acordul de la Lisabona, conform Articolului 3 din Acord, este foarte extensiv. Este interzisӑ orice uzurpare sau imitare a denumirii, chiar dacӑ este indicatӑ adevӑrata origine a produsului sau dacӑ denumirea este utilizata ȋntr-o formӑ tradusӑ sau calificatӑ prin termeni cum ar fi ,,tip", ,,fel", ,,forma", ,,imitaṭie" sau alṭii asemӑnӑtori. Cu privire la aplicarea protecṭiei unei denumiri de origine ȋnregistratӑ sub Acordul de la Lisabona, Articolul 8 se referӑ la legislaṭia naṭionalӑ. El specificӑ faptul cӑ dreptul de a lua mӑsuri aparṭine oficiului competent ṣi procurorului, pe de o parte, ṣi pӑrṭii interesate, persoana fizica sau juridicӑ, publicӑ sau privatӑ, pe de altӑ parte. Ȋn plus, faṭӑ de orice sancṭiuni aplicabile conform Convenṭiei de la Paris ṣi Acordului de la Madrid (articolul 4) pot fi aplicate toate sancṭiunile prevӑzute ȋn legislaṭia naṭionalӑ, civile (hotӑrȃri de restrȃngere sau interzicere a actelor ilegale, acṭiuni pentru daune) penale sau administrative. Totuṣi, Acordul de la Lisabona nu stabileṣte un standard cu privire la sancṭiunile ce trebuie prevӑzute de statele semnatare ale acestuia. La 10 august 1995, erau parte la Acordul de la Lisabona, 17 ṭӑri: Algeria, Bulgaria, Volta Superioarӑ, Congo, Cuba, Republica Cehӑ, Franṭa, Gabon, Haiti, Israel, Italia, Mexic, Portugalia, Slovacia, Togo, Tunisia ṣi Ungaria.

Capitolul II

TRǍSǍTURILE MǍRCII

2.1. Particularități ale dreptului la marcă

Definiția mărcii din art.2 ne permite să deosebim marca de alte semne distinctive care au funcții de identificare și diferențiere asemănătoare. Precizăm de la început echivalența dintre „firmă” și expresiile „nume comercial” și „denumire socială” acceptată de marea majoritate a autorilor. Astfel numele comercial în înțelesul Convenției de la Paris nu înseamnă altceva decât numele comerciantului persoană fizică, respectiv denumirea societății comerciale și are aceeași accepțiune cu cel al firmei definită în art.30 din Legea nr.26/1990 a registrului comerțului republicată, potrivit cu care „firma” este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul și sub care semnează.

Emblema este definită în art.30 al.2 din Legea registrului comerțului ca fiind semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de altul de același gen. Atât firma cât și emblema au funcția de identificare a comerciantului pe când marca deosebește produsele sau serviciile unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane. Firma, emblema cât și marca au însă aceleași condiții de validitate, adică trebuie să fie distinctive, disponibile și licite. Dacă firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerț, transmiterea mărcii și a emblemei se poate face în principiu separat de fondul de comerț. Firma are un caracter obligatoriu în timp ce marca are un caracter facultativ; firma nu poate consta decât într-un nume sau într-o denumire; un comerciant nu poate avea decât o firmă, dar poate avea mai multe mărci; firma este apărată împotriva folosirii nelegitime de către un alt comerciant prin intermediul acțiunii în concurență neloială, în timp ce marca este protejată prin intermediul acțiunii în concurență neloială dar mai ales pe calea acțiunii în contrafacere.

2.2. Caracterul individual și facultativ al mǎrcii

Marca este definită în art.2 ca fiind un semn susceptibil de reprezentare grafică, care permite a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi. Din chiar definiția legală a mărcii se pot constata caracterele generale ale mărcii și anume:

– caracterul facultativ. Marca este în principiu facultativă, titularul având dreptul dar nu și obligația de a marca produsele sau serviciile sale oferite publicului, fără a i se îngrădi posibilitatea de a-și valorifica produsele sau serviciile fără nici o marcă.

Totuși legiuitorul preocupat de garantarea calității produselor și interesul consumatorilor, a prevăzut în acte normative de aplicare specială, obligativitatea marcării anumitor produse de exemplu a bijuteriilor, pietrelor și metalelor prețioase de către Banca Națională. Această marcare nu poate fi asimilată cu o marcă și deci nu se contrazice caracterului facultativ al mărcii prin instituirea unei categorii distincte și anume aceea a mărcii obligatorii reglementată în Legea nr.28/1967. Dispozițiile privitoare la marca obligatorie, s-a susținut în doctrină, trebuie considerate „abrogate implicit, ca fiind în contradicție cu principiile ce guvernează economia de piață”;

– caracterul individual al mărcii. Dreptul la marcă are în principiu un caracter individual. El aparține așa cum reiese din chiar definiția mărcii, unei singure persoane fizice sau juridice ceea ce nu exclude însă coproprietatea. Astfel art.14 prevede că înregistrarea unei mărci poate fi cerută individual sau în comun de persoane fizice sau juridice consacrându-se astfel posibilitatea coproprietății asupra mărcii sub forma indiviziunii din dreptul comun;

– caracterul independenței mărcii față de produsul sau serviciul marcat. Dacă ilicitatea produsului atrage în cazul invențiilor nulitatea brevetului, soluția nu este identică în cazul mărcilor. Art.7 al Convenției de la Paris prevede „natura produsului pe care trebuie să fie aplicată marca de fabrică sau de comerț nu poate în nici un caz să constituie un obstacol la înregistrarea mărcii”. De altfel art.8 al legii, transpunând dispoziția Convenției de la Paris în legislația națională prevede, că natura produselor sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii nu constituie un obstacol la înregistrarea acesteia. Așadar interdicția fabricării unui anumit produs sau a comercializării sale la un anume moment și într-o anumită țară nu afectează validitatea mărcii.

Capitolul III

CLASIFICAREA MǍRCILOR

3.1. Mărcile de fabrică și mărcile de comerț

Mărcile de fabrică și mărcile de comerț care dau expresie dualității mărcii din punct de vedere al destinației economice – producție și distribuție. Astfel marca de fabrică individualizează pe producător, pe fabricant pe când marca de comerț desemnează pe comerciant, pe distribuitorul produselor. Marca de servicii are în vedere identificarea prestărilor de servicii și sub acest aspect se face distincție între :

– mărcile de servicii care se aplică pe produse, pentru a identifica pe autorul serviciului;

– mărcile de servicii pure care nu se leagă de obiecte materiale cum ar fi servicii bancare, asigurări etc.

– marca de servicii a fost recunoscută abia în 1958 și a fost inclusă în art.1 alin.2 al convenției de la Paris.

3.2. Mărcile de produse și mărcile de servicii

Mărcile de fabrică și mărcile de comerț se aplică și identifică anumite produse, fabricate sau naturale. În acest fel, ele formează categoria mărcilor de produse. Marca de serviciu se întrebuințează pentru a deosebi serviciile unei persoane fizice sau juridice de cele prestate de altă persoană. În conformitate cu serviciile susceptibile de a fi protejate, mărcile de serviciu sunt de două feluri: mărci de serviciu care se aplică pe produse sau sunt atașate acestora pentru a identifica pe autorul serviciului prestat și mărci de servicii care indică servicii ce nu sunt legate de anumite produse. Între semnul distinctive și serviciu trebuie să existe o legătură nemijlocită. În funcție de natura serviciului marca se folosește direct sau indirect. Astfel societățile de transport aplică marca pe vehicule, iar restaurantele pe veselă și tacâmuri. Alteori marca poate fi aplicată pe documentație care se întocmește la prestarea de servicii sau pe ambalajul produsului pentru care se efectuează serviciul.

3.3. Mărcile individuale și mărcile colective

Mărcile individuale, private sau ordinare aparțin și se utilizează de o anumită persoană fizică sau juridică. În forma sa inițială Convenția de la Paris a reglementat numai mărcile individuale. Mărcile colective se folosesc în comun de mai multe persoane juridice. În mod obișnuit, mărcile colective se aplică împreună cu marca individuală, fiind o garanție a calității sau a originii produsului. Protecția mărcilor colective a fost recunoscută prin art. 7 bis din Convenția de la Paris. Acest articol a fost revizuit la conferințele de la Washington, în 1911, și Londra 1934. În dreptul român art.3 litera d) al legii 84/1998 prevede că marca colectivă e destinată a servi la deosebirea produselor sau a seviciilor membrilor unei asociații de produsele sau serviciile aparținând altor persoane. Mărcile colective sunt supuse regimului mărcilor individuale dacă, prin dispozițiile legii nu se prevede astfel.

Marca colectivă este definită în art.3 lit.e din Lege în următorii termeni: marca colectivă este marca destinată a servi la deosebirea produselor sau a seviciilor membrilor unei asociații, de produsele sau serviciile aparținând altor persoane, pentru ca în capitolul al IX al Legii să se prevadă o serie de dispoziții proprii, specifice acestei categorii de mărcii în condițiile în care mărcile colective sunt supuse regimului mărcilor individuale. Astfel titularii de mărci colective nu pot fi decât persoane juridice, asociații de fabricanți, de producători, de comercianți, de prestatori de servicii care nu exploatează în mod direct aceste mărci. Exploatarea lor se face în condițiile regulamentului de folosire a mărcii colective ce se depune odată cu cererea de înregistrare sau cel târziu în termen de 3 luni de la data notificării de către OSIM și în care se indică persoanele autorizate să folosească marca colectivă (art.50 alin.3). Regulamentul poate să prevadă că marca colectivă nu poate fi transmisă de către titular decât cu acordul tuturor membrilor asociației. În art.51 al legii se prevăd o serie de dispoziții suplimentare față de marca individuală privitoare la motivele de respingere și anume:

• Solicitantul nu are calitatea prevăzută de lege;

• Nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 3 lit.e) adică marca colectivă nu servește la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociații de cele aparținând altor persoane;

• Regulamentul de folosire este contrar ordinii publice sau bunelor moravuri.

Regulamentul mărcii colective poate fi modificat dar efectele modificării se produc numai de la data înscrierii modificării în Registrul Național al Mărcilor.

Condiții specifice sunt prevăzute (art.53 din lege) și cât privește decăderea titularului din drepturile conferite de o marcă colectivă și anume când:

A). Fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată;

B). Titularul a folosit marca în alte condiții decât cele prevăzute de regulament sau nu a luat măsuri pentru a preveni o astfel de folosire;

C). Prin folosire, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare.

De asemenea, dispozițiile legale prevăd circumstanțele în care se poate cere la Tribunalul Municipiului București, de oricare persoană interesată, anularea înregistrării unei mărci colective, în termen de 5 ani de la înregistrarea acesteia în condițiile art.47 aplicabil mărcii individuale, iar dacă înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea credință ori marca a fost înregistrată cu nerespectarea condițiilor privind calitatea asociației, nedepunerea regulamentului de folosire , cu indicarea persoanelor autorizate să folosească marca (art.54 alin.1-2) anularea poate fi solicitată Tribunalului Municipiului București de către persoana interesată, oricând în perioada de protecție a mărcii.

3.4. Mărcile simple, combinate, verbale, figurative, sonore, auditive, vizuale și fonetice

Mărcile simple și mărcile combinate

Mărcile simple sunt alcătuite dintr-un singur semn dintre cele enumerate de lege pe când mărcile combinate reunesc semne diferite susceptibile de protecție. De altfel legea enumerând semnele ce pot constitui mărci se referă expres la „orice combinație a acestor semne”;

Mărcile verbale, figurative și sonore distincție ce prezintă un interes practic deosebit în aprecierea contrafacerii. Mărcile verbale sunt alcătuite din semne scrise constând din nume, denumiri, sloganuri, cifre, litere. Mărcile figurative cuprind reprezentări grafice susceptibile de protecție ca embleme, viniete, desene, etichete, culori etc. Marca sonoră este alcătuită din sunete.

3.5. Mărcile facultative și mărcile obligatorii

Criteriul de clasificare îl reprezintă natura normelor pe care le reglementează. În principiu mărcile sunt facultative și aceasta este soluția majorității legislațiilor. Legea noastră a renunțat la soluția mărcilor obligatorii pentru produsele fabricate în România destinate consumului intern și a mărcilor facultative pentru mărcile de comerț și de servicii consacrată în legea anterioară.

3.6. Mărcile notorii, celebre sau de marere nume și marca de certificare

Marca notorie este definită în art.3 lit.d din Lege ca fiind marca larg cunoscută în România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora acestea se aplică, fără a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România pentru a fi opusă.

Protecția mărcilor notorii a fost recunoscută prin dispoziția art. 6 Bis al Convenției de Uniune de la Paris, articol introdus cu prilejul revizuirii de la Haga din 1925 cu completări ulterioare, fiind independentă de orice formalitate de înregistrare sau de folosire. De altfel legea română prevede că este refuzată la înregistrare marca identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii identice sau similare, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii ca și marca care este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii diferite de cele la care se referă marca a cărei înregistrare este cerută și dacă, prin folosirea nejustificată a acesteia din urmă s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau de renumele mărcii notorii ori această folosire ar putea produse prejudicii titularului mărcii notorii (art.6 lit.f).

Notorietatea mărcii este limitată astfel cum prevede legea, strict la teritoriul României și se apreciază numai în cadrul segmentului de public avizat. Ținând seama de regimul de protecție privilegiat, notorietatea astfel cum este stabilită în lege nu oferă o protecție suficientă și eficientă acestei categorii de mărci cu riscul ca în consecință publicul să-i acorde o importanță relativă.

Se impune așadar, nu neapărat stabilirea unor criterii mai riguroase de apreciere a notorietății cât mai ales mijloace mai eficiente de contracarare a publicității utilizate abuziv și care poate conferi o falsă notorietate unei mărci. Un exemplu edificator în acest sens îl reprezintă numele de domeniu care este o adresă de Internet creată pe înțelesul tuturor. Litigiile pe nume de domeniu apar în momentul în care terții interesați înregistrează în România, la autoritățile naționale autorizate ca nume de domeniu, mărci notorii cunoscute în străinătate ca mai apoi, în calitate de titulari, cel ce le-a înregistrat în România să le ofere celor interesați sau direct persoanei legate, contra unor sume cunoscute ce depășesc cu mult costurile înregistrării. Eventualele litigii se soluționează între părți conform normelor legale generale.

În doctrină se face distincția între mărcile notorii și mărcile celebre sau de mare renume, considerate ca o categorie specială de mărci care au ajuns la o celebritate mondială .Această distincție are consecințe practice în aprecierea contrafacerii.

Mărcile celebre sunt o creație doctrinară și dau expresie ostilității doctrinei față de regula specialității luată în considerație în reglementarea mărcii notorii și inaplicabilă mărcilor celebre. Regula specialității permite folosirea aceleași mărci pentru produse diferite. Ea este aplicabilă în toate sistemele de drept independent de consacrarea sa expresă;

Marca de certificare este definită în art.3 lit.f ca fiind marca ce indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce privește calitatea, materialul, modul de fabricație a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici.

Mărcile de certificare sunt supuse regimului mărcilor individuale, în măsura în care legea nu prevede altfel. În capitolul X al Legii (art.56-65) sunt prevăzute o serie de dispoziții proprii mărcilor de certificare. Astfel marca de certificare nu poate fi înregistrată decât de persoanele juridice legal abilitate să exercite controlul produselor sau al serviciilor cu excluderea persoanelor juridice care fabrică, importă sau vând produse sau prestează servicii, altele decât cele de control în domeniul calității.

Cererea de înregistrare a mărcii de certificare trebuie să cuprindă pe lângă documentele prevăzute în art.9 pentru marca individuală și regulamentul de folosire, însoțit de autorizația din care să rezulte exercitarea legală a activității de certificare, cu indicarea persoanelor autorizate să utilizeze marca, titularul mărcii autorizând în final persoanele îndreptățite să folosească marca pentru produsele sau serviciile garantate prin regulamentul de folosire. Transmiterea drepturilor cu privire la marca de certificare este reglementată în art.61 din lege care prevede că drepturile cu privire la marca de certificare nu pot fi transmise de persoana juridică, titulară a mărcii, pentru ca în al.2 al aceluiași articol să se precizeze că transmiterea dreptului asupra mărcii de certificare se stabilește prin hotărâre a Guvernului. Cât privește anularea înregistrării mărcii de certificare, ea intervine în termen de 5 ani de la înregistrarea acesteia pentru motivele și în termenele stabilite de lege pentru mărcile individuale la care se adaugă următoarele cazuri și anume dacă înregistrarea :

– nu a fost cerută pentru ca marca să fie utilizată în scopul certificării calității unor produse sau servicii;

– a fost solicitată cu rea-credință;

– s-a făcut de alte persoane decât cele juridice, abilitate legal să exercite controlul de calitate;

– s-a făcut fără să existe regulamentul de folosire a mărcii ori cu un regulament incomplet;

– s-a făcut în lipsa autorizației sau documentului din care să rezulte exercitarea legală a activității de certificare;

În aceste cazuri cererea de anulare poate fi formulată de oricare persoană interesată, oricând în perioada de protecție a mărcii. Legea prevede de asemenea, că în situația în care o marcă de certificare a încetat să mai fie protejată, ea nu poate fi nici depusă, nici utilizată înainte de expirare a unui termen de 10 ani de la data încetării protecției.

Fără a fi expres nominalizate și definite în lege, în doctrină au mai fost evocate și alte categorii de mărci cum ar fi:

3.7. Mărcile defensive și de rezervă

Marca defensivă sau de obstrucție este dependentă de o altă marcă de care se deosebește prin modificări de amănunt. Fără a fi folosită ea asigură protecția mărcii principale, împiedicând înregistrarea unor mărci asemănatoare. Poziția față de aceste mărci este diferită mergând de la recunoașterea lor în Japonia până a le considera lovite de nulitate în Elveția, ori recunoașterea lor până în momentul în care se impune marca principală în Germania.

Marca de rezervă se depune cu intenția de a fi folosită în viitor pentru anumite produse sau servicii. Spre deosebire de marca defensivă, existența mărci de rezervă nu e condiționată de o marcă principală. Protecția mărcii de rezervă este recunoscută în funcție de existența unei obligații de folosire pe o anumită perioadă.

3.8. Mărcile de telle quelle și marca națională

Marca telle quelle se caracterizează prin faptul că în alte state este protejată în forma înregistrată în țara de origine. Marca telle quelle este consacrată de Convenția de la Paris. Potrivit art.6 quinquies, orice marcă înregistrată reglementar în țara de origine, va fi admisă la depunere și protejată, întocmai așa cum este ea, în celelalte țări ale Uniunii. Fiind admisă ca atare, marca va fi înregistrată chiar dacă nu îndeplinește condițiile legii străine, ceea ce înseamnă înlăturarea condițiilor legilor naționale care impun anumite cerințe proprii pentru înregistrarea unei mărci străine. Totuși înregistrarea mărcii poate fi refuzată pentru semnele contrare ordinii publice sau bunelor moravuri, ori pentru lipsă de caractere distinctive, când sunt de natură să aducă atingerea anumitor drepturi căștigate de terți în țara în care se cere protecția.

Marca națională individualizează produsele care provin dintr-o anumită țară, constituind o garanție de calitate și proveniență. Aplicându-se produselor care se exportă, marca națională este reglementată de normele dreptului administrativ. Legea 84/1998 consacră marfa de certificare. Conform art.3 lit e) marca de certificare indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce privește calitatea materialului, modul de fabricație al produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici. Mărcile de certificare sunt supuse regimului mărcilor individuale, dacă prin dispozițiile legii nu se precizează altfel.

Capitolul IV

FUNCȚIILE MĂRCII DE FABRICĂ ȘI MĂRCII DE COMERȚ

4.1. Importanța economică a mărcilor de fabrică

Marca de fabricӑ este aplicatӑ de producӑtor pe produsele sale ȋn ideea individualizӑrii sale.

Printre cele mai cunoscute mărci de fabrică sunt considerate: Coca Cola, Sony, Mercedes, Kodak, Nestlé, Toyota, Pepsi-Cola, etc., iar din categoria celor de comerț menționăm: Adidas, Quelle, Privileg, Trident, Dorati, Aldi.

În prezent, mărcile de fabrică sunt mai răspândite decât cele de comerț, cu toate că importanța acestora din urmă a crescut în ultimii ani, datorită perfecționărilor aduse în sistemul de distribuție a produselor.

Potrivit unor opinii, se poate vorbi chiar de o luptă pentru supremație, între mărcile comerciale și cele ale producătorilor.

4.2. Importanța economică a mărcilor de comerț

Produsele puse ȋn vȃnzare de agenṭii economici, sunt individualizate prin aplicarea "Mărcii de comerṭ" care are rol de a atrage atenția cu privire la producator / produs.

Un alt curent remarcat în prezent este de a comercializa unele produse fără nume, denumite "produse albe", astfel în anul 1976 lanțul de magazine Carrefour din Franța a lansat, ideea de a oferi consumatorilor produse fără marcă (Marque Libre), idee preluată ulterior și de alte mari întreprinderi comerciale.

După obiectul lor, distingem mărci de produse și mărci de servicii. În ceea ce privește relația dintre produs și marcă, pot fi puse în evidență următoarele variante:

• mărci individuale de produs, întreprinderea producătoare înregistrând o marcă pentru fiecare din produsele sale. O asemenea variantă a adoptat, de exemplu, firma Procter & Gamble. Dintre mărcile de produs ale acesteia putem menționa: Ariel, Vizir, Lenoir, Pampers, etc.;

• o singură marcă pentru toate produsele întreprinderii. O asemenea variantă întâlnim, de exemplu, în cazul unui producător de automobile (ex: BMW, Audi);

• mai multe mărci pentru fiecare linie de produse a întreprinderii (de ex.: firma Sears utilizează marca Kenmore pentru produse electrocasnice, Homart pentru instalații sanitare);

• mărci structurate pe mai multe niveluri, ca de exemplu pentru combinarea mărcii de fabrică cu mărcile individuale de produs, cum este cazul automobilelor realizate de firma Ford (Foed-Mondeo, Ford-Kuga, Ford-Fiesta), Toyota (Toyota-Corolla, Toyota-Aygo, Toyota Rav).

Mărcile de servicii sunt de două categorii:

• mărci de servicii care se aplică pe produse, sau sunt atașate produselor, pentru a indica pe cel care a prestat serviciul în legătură cu aceste produse (de ex.: mărcile utilizate de spălătorii, vopsitorii);

• mărci de servicii care indică, în diferite moduri, servicii nelegate de anumite produse, cum ar fi: serviciile bancare, de asigurări, de transport, agențiile de presă, serviciile turistice, serviciile de emisiuni radiofonice și de televiziune, serviciile de spectacole.

Legătura dintre marcă și servicii poate îmbrăca formele cele mai diferite, în funcție de natura serviciului.

În unele cazuri, marca se aplică pe instrumentele folosite pentru prestarea serviciului (de ex.: pe mijloacele de transport) sau pe un obiect care este rezultatul serviciului prestat (de ex.: aplicarea mărcii pe biletele eliberate de agențiile de voiaj).

Există unele servicii care folosesc marca indirect (de ex.: hotelurile, restaurantele pot aplica marca lor pe produsele din dotare).

Unele țări nu acceptă înregistrarea mărcilor de servicii străine, pentru a-și proteja propriile servicii, mai ales pe cele turistice.

Pentru o mai bună identificare a mărcilor în procesul de documentare precum și pentru stabilirea întinderii drepturilor acordate și a eventualelor interferențe cu alte mărci, prin Aranjamentul de la Nisa din 1957 a fost adoptată o clasificare internațională a produselor și serviciilor. Această clasificare cuprinde 34 clase de produse și 8 clase de servicii (România a aderat la această Convenție în anul 1998). Criteriile utilizate pentru delimitarea claselor sunt: proveniența, destinația și natura produselor și serviciilor.

4.3. Evoluția istorică a mărcilor de fabrică și de comert

Perioada modernă, a adus și progrese în dreptul românesc, în privința recunoașterii drepturilor asupra proprietății intelectuale.

La 15 aprilie 1879 este adoptată Legea asupra mărcilor de fabrici și comerț, căreia i se adăugă la 30 mai 1879, Regulamentul asupra mărcilor de fabrici și comerț. Legea a supraviețuit până în 1967, când a fost adoptată Legea nr. 28/1967 privind mărcile de fabrici, de comerț și de serviciu.

4.4. Funcțiile mărcii de fabrică și de comerț

Importanța mărcii în cadrul unei economii de piață este conferită atât de informația cât privește originea produselor pusă la dispoziția consumatorului cât și de complexitatea funcțiilor pe care aceasta le îndeplinește. Fără a fi expres consacrate în lege, funcțiile mărcii au fost amplu analizate în doctrină.

– funcția de diferențiere a produselor și serviciilor este din punct de vedere istoric prima dintre aceste funcții, care a suferit însă prin integrarea sa în economia de piață, o schimbare denumită în literatura de specialitate „obiectivizare” întrucât accentul se mută de pe indicarea originii produselor marcate pe diferențierea produselor comercianților;

– funcția de concurență. Individualizând produsele unui anumit producător, marca este un mijloc important de atragere a clientelei care își orientează alegerea către

produse care și-au câștigat o bună reputație. Funcția de concurență este în strânsă corelare cu alte funcții ale mărcii, precum cea de reclamă, cea de organizare a pieții și cea de garanție a calității;

– funcția de garanție a calității. Nu este consacrată legislativ și nu este sancționată juridic.

Marca devine pentru consumator o garanție a unor calități care recomandă produsul fapt ce stabilește, astfel cum s-a subliniat în literatură, o legătură morală între producător și consumator. Dacă se constată că producătorul nu și-a respectat obligația morală de menținere a calității produsului marcat, cumpărătorul îl sancționează orientându-și preferințele spre produsele altui producător.

Din funcția de garanție a calității doctrina a dedus și o funcție de protecție a consumatorului;

– funcția de reclamă relevă în modul cel mai evident independența mărcii față de produs, întrucât o reclamă bine condusă transformă marca într-un simbol direct legat de reputația unui produs, astfel încât cumpărătorul este atras de marcă și nu de proveniența și calitatea produsului. Marca devenind un element autonom al succesului comercial se dovedește a fi un mijloc ideal de înlesnire a identificării de către consumator a produselor pe care le preferă. O reclamă adecvată constituie un mecanism ce asigură o creștere a potențialului de vânzare ceea ce a făcut doctrina să remarce lapidar că „marca se vinde singură”;

– funcția de organizare a pieții este asigurată de marcă, prin reglarea raportului pe piață dintre cerere și ofertă pentru un anumit produs, ceea ce face ca marca să devină un instrument al marketingului, contribuind astfel în prognozarea cererii de bunuri și servicii pentru anumite categorii de consumatori. Această acțiune de organizare, s-a arătat în doctrină, s-a exercitat în special asupra distribuției prin diminuarea rolului distribuitorilor care au reacționat prompt prin crearea de mărci proprii sau prin revendicarea exclusivității distribuției produsului comercializat sub o anumită marcă. Este un efect colateral negativ al mărcii asupra economiei de piață, întrucât monopolul astfel instituit îngăduie proliferarea artificială a mărcilor pentru același produs fără existența reală a unor diferențieri care să poată fi constatate obiectiv.

Capitolul V

DOBÂNDIREA DREPTULUI LA MARCĂ DE FABRICĂ ȘI DE COMERȚ

5. 1. Moduri de dobândire a dreptului asupra mărcii de fabrică și de comerț

Apariția și evoluția mărcilor a determinat și forme variate de dobândire a dreptului la marcă. Astfel unele legislații au consacrat sistemul depozitului declarativ sau al dobândirii dreptului la marcă prin prioritatea de folosire a semnului respectiv ca marcă, comparat dar și criticat în doctrină, cu dobândirea proprietății bunurilor mobile prin ocupație. Succesul mărcii în activitatea comercială ca și nevoia realizării unei securități juridice mai eficiente au determinat legislațiile naționale, în mare majoritate, să se orienteze spre un alt sistem și anume acela al depozitului atributiv sau al dobândirii dreptului la marcă prin îndeplinirea unor anumite formalități care să confere o dată certă actului de apropriere a mărcii, de „intrare” în posesie.

Delimitarea dintre cele două sisteme nu este însă riguroasă. Astfel de exemplu, chiar și în sistemul depozitului cu efecte atributive există cazuri în care simpla folosire a mărcii va determina acordarea aceleași protecții ca și în cazul înregistrării; este situația protecției acordate mărcilor notorii sub rezerva dovedirii caracterului notoriu.

În sistemul dobândirii dreptului la marcă prin prioritate de folosire, marca aparține „primului ocupant”, care poate fi și o altă persoană decât primul depunător. Efectuarea depozitului nu conduce la dobândirea dreptului la marcă, depozitul având numai rolul de a constata existența dreptului.

Actul de folosire trebuie să îndeplinească o serie de condiții mai mult sau mai puțin acceptate de doctrină. În principiu actul de folosire:

• trebuie să aibă un caracter public și să fie exercitat animo-domini de la început ceea ce exclude intervertirea titlului posesiunii;

• trebuie să fie continuu;

• trebuie să aibă un caracter calificat adică să fi dobândit o anumită notorietate;

• trebuie să fie pe teritoriul statului respectiv, deci să îndeplinească condiția teritorialității.

5. 2. Sistemul declarativ

Depozitul declarativ produce totuși o serie de efecte juridice :

– este un mijloc de publicitate prin care marca este adusă la cunoștința publicului printr-un contact nemijlocit cu clientela, fixându-se și limitele protecției prin fixarea aspectului mărcii și categoria de produse cărora marca le este destinată; data luării în posesie fiind publică are caracter de dată certă marcată de data efectuării depozitului. Dacă a existat o anterioritate ca urmare a folosirii, aceasta constituie o piedică pentru dobândirea dreptului asupra aceleași mărci și face ineficient un depozit efectuat ulterior;

– creează o prezumție de proprietate asupra mărcii în favoarea depunătorului. Astfel s-a precizat în doctrină în conflictul dintre două persoane dintre care una a folosit marca iar cealaltă a depus-o, dreptul este recunoscut primului posesor în temeiul priorității de folosință dar depozitul creează o prezumție de proprietate obligând cealaltă persoană să facă proba contrară;

– deschide calea acțiunii în contrafacere în sensul că toți terții sunt considerați terți de rea credință;

– are valoarea unui act de apropriere a mărcii ori de câte ori o altă persoană nu invocă o prioritate de folosire. Deci în acest caz depozitul, în principiu, declarativ devine atributiv. Deoarece depozitul are caracter declarativ, dobânditorul mărcii prin prioritate de folosire poate oricând să efectueze depozitul. Independența mărcii de folosirea sa, urmare a efectuării depozitului, nu trebuie confundată cu efectul atributiv al depozitului. Persoana care își aproprie prima marcă se poate opune folosinței de către alte persoane. Aproprierea nu trebuie să îmbrace o anume procedură sau formalitate.

În sistemul depozitului atributiv, consacrat și în legea română, dreptul la marcă se dobândește de către persoana care înregistrează primul o anumită marcă. În acest sistem folosirea mărcii nu generează și dreptul la marcă dar se constată că folosirea mărcii determină conservarea dreptului întrucât legislațiile care au îmbrățișat acest sistem, sancționează neexploatarea mărcii de către titular în timpul perioadei de protecție.

5. 3. Sistemul atributiv

Sistemul depozitului atributiv are în vedere interesul publicității și acela al securității raporturilor juridice, iar legislațiile moderne preferă acest sistem, combinat cu măsuri legislative care urmăresc decăderea pentru nefolosirea mărcilor înregistrate. Posesorului anterior de bună credință nu i se recunoaște, după înregistrarea mărcii de către o altă persoană, nici o posesie anterioară și personală.

Dreptul asupra mărcii se dobândește prin constituirea unui depozit și înscrierea mărcii într-un registru public, atribuindu-se dreptul, persoanei care a înregistrat prima semnul distinctiv care a fost ales ca marcă și nu primei persoane care folosește semnul. În acest sens art.36 din Lege stabilește că înregistrarea mărcii conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. Legea română recunoaște numai pentru mărcile notorii un regim special în sensul protecției acestora chiar dacă nu sunt înregistrate.

Pe lângă aceste două sisteme, legislațiile naționale au consacrat și sisteme mixte dintre care cele mai cunoscute sunt sistemul efectului atributiv amânat, care constă într-o înregistrare provizorie a mărcii. După o perioadă de timp fixată de lege, depozitul declarativ se transformă, urmând să facă dovada definitivă a dreptului depunătorului, asupra mărcii. Un alt sistem este sistemul provocator prin care se dispune, după examenul formal al depozitului, publicarea mărcii ceea ce permite terților să facă opoziție.

Sistemul avizului prealabil este un alt sistem mixt. Specific acestui sistem este că organul administrativ competent, comunică depunătorului opunerile la înregistrarea mărcii prevenindu-l asupra riscurilor de invocare a unor eventuale anteriorități, dar, la cererea acestuia procedează totuși la înregistrare.

5. 4. Sistemul mixt

Sistemul mixt îmbină trăsăturile celor două moduri, declarativ și atributiv, de dobândire a dreptului la marcă. În unele legislații, se utilizează sistemul atributiv amânat, sistemul provocator sau sistemul avizului prealabil.

Sistemul atributiv amânat este practicat de către dreptul englez. În sistemul atributiv amânat, depozitul se transformă, după o anumită perioadă de timp, într-o dovadă definitivă a dreptului titularului asupra mărcii depuse. Sistemul atributiv amânat se caracterizează prin existența publicității și controlului preventiv.

În sistemul provocator, organul competent nu efectuează un examen de fond al mărcii. După verificarea formală a depozitului, se admite publicarea mărcii. În cazul unui conflict, persoana interesată poate să facă opoziție la înregistrarea mărcii.

Sistemul avizului prealabil este consacrat de dreptul elvețian. În sistemul avizului prealabil, depunătorul este înștiințat de către organul administrativ competent de opunerile la înregistrarea mărcii. Cu toate că există anteriorități la cererea depunătorului, organul administrativ înregistrează marca.

5. 5. Procedura de înregistrare a mărcii de fabrică și de comerț

Organul competent să primească cererea de înregistrare este Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci iar depunerea cererii se poate face direct și cu confirmare de primire la registratura Generală a O.S.I.M., prin poștă trimisă recomandat cu confirmare de primire. Cererile sunt înregistrate la O.S.I.M. în ordinea cronologică a primirii lor menționându-se anul, luna, ziua primirii.

Procedura administrativă de dobândire a dreptului la marcă se declanșează odată cu formularea unei cereri de înregistrare a mărcii care poate fi făcută personal sau de către mandatar în baza unei procuri. Procedura înregistrării mărcilor cuprinde trei faze principale și anume: depozitul reglementar al mărcii, examenul cererilor de înregistrare și înregistrarea propriu zisă.

1. Depozitul național reglementar. Depozitul este constituit din cererea de înregistrare care conține datele de identificare a solicitantului, reproducerea mărcii, precum și indicarea produselor sau serviciilor pentru care înregistrarea este cerută, redactată în limba română, care se depune la O.S.I.M. și care constituie depozitul național reglementar al mărcii (art.9). Cererea trebuie să se refere la o singură marcă.

Cererea incompletă nu constituie un depozit național reglementar, aceasta putând fi completată în termen de 3 luni de la notificarea făcută solicitantului, de O.S.I.M.; data completării cererii va marca data efectuării depozitului național reglementar. Necompletarea cererii în termenul amintit atrage respingerea înregistrării.

Înregistrarea cererilor se face în ordinea primirii acestora iar dreptul la marcă revine persoanei care a depus prima cererea de înregistrare, ceea ce îi conferă un drept de prioritate în a fi considerată titular. De la această regulă există două excepții, constant regăsite în proprietatea industrială, și anume prioritatea unionistă și prioritatea de expoziție (art.10, art.11) drepturile conferite de aceste două priorități trebuie invocate odată cu depunerea cererii de înregistrare a mărcii și justificate prin acte de prioritate.

2 Examenul cererii de înregistrare cuprinde două aspecte și anume: examenul conținutului cererii și a anexelor însoțitoare cu respectarea condițiilor de formă necesare pentru constituirea unui depozit valabil și al doilea aspect al examenului cererii de înregistrare îl constituie examenul de fond adică acela asupra condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească semnul care urmează a fi înregistrat ca marcă. După decizia atribuirii de dată a depozitului național reglementar și înscrierea datelor în Registrul Național al Mărcilor se încheie examenul de formă.

Examenul de fond este efectuat de O.S.I.M. în termen de 6 luni de la data plății taxei de înregistrare și examinare a cererii O.S.I.M. examinează în fond o serie de aspecte esențiale ale cererii de inregistrare prevăzute în art.22 al Legii și anume:

• calitatea solicitantului conf.art.3 lit.h) și j);

• îndeplinirea condițiilor de invocare a priorităților;

• motivele de refuz prevăzute la art.5 alin.1 și dacă este cazul observațiile formulate.

Examenul de fond cuprinde și verificarea trăsăturilor intrinseci semnului care se dorește a fi apreciat ca marcă în luarea în considerare a condițiilor art.5 care exclude de la protecție mărcile lipsite de anumite caractere expres prevăzute în lege.

Tot în cadrul examenului de fond se va urmări și verificarea existenței unor eventuale anteriorități care ar putea fi opuse înregistrării mărcii. În categoria anteriorităților – pe lângă drepturile asupra unei mărci anterioare sau notorii prevăzute de art.6 din lege, sunt incluse și alt drepturi anterior protejate precum:

• un drept al personalității cu privire la imaginea sau la numele său patronimic;

• o indicație geografică protejată;

• un desen sau un model industrial protejat;

• un drept de autor;

• orice drept de proprietate industrială dobândit anterior datei depozitului național reglementar al unei mărci.

Dacă în urma examenului de fond se constată că nu sunt îndeplinite anumite condiții legale, O.S.I.M. va trimite solicitantului o notificare, prin care îl va invita să-și prezinte punctul de vedere într-un termen de 3 luni care poate fi prelungit la cerere cu încă 3 luni cu plata unei taxe suplimentare. Dacă observațiile nu sunt întemeiate O.S.I.M. va respinge cererea.

3. Înregistrarea mărcii . În cazul în care, în urma examinării asupra formei și fondului, s-a constatat că cererea îndeplinește toate condițiile legale sau dacă se consideră că observațiile solicitantului în urma avizului de refuz provizoriu sunt întemeiate, O.S.I.M. va decide înregistrarea cererii în baza unei decizii de înregistrare a mărcii care va fi comunicată solicitantului în termen de 5 zile de la luare. Publicitatea față de terți se realizează prin publicarea deciziei de înregistrare în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 2 luni de la data luării deciziei de înregistrare.

Procedura de înregistrare a mărcii se încheie cu eliberarea certificatului de înregistrare.

5.6. Înregistrarea și publicarea mărcii de fabrică și de comerț

În cazul în care cererea îndeplinește cerințele de constituire a depozitului național reglementar, precum și celelalte condiții prevăzute de legea, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci decide înregistrarea mărcii și o înscrie în Registrul Național al Mărcilor. În termen de 2 luni de la data deciziei de înregistrare, marca se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Când, examinând în fond cererea, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile de înregistrare a mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci notifică aceasta solicitantului, acordându-i un termen de trei luni în care să-și poată prezenta punctul de vedere ori să-și retragă cererea. La cererea solicitantului, termenul poate fi prelungit cu o nouă perioadă de 3 luni, cererea de prelungire taxându-se distinct. La expirarea termenului acordat, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, examinând și punctul de vedere al solicitantului, va decide, după caz: înregistrarea cererii, respingerea cererii ori se va lua act de retragerea acesteia. Decizia Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci de înregistrare a mărcii sau de respingere a cererii de înregistrare a mărcii este comunicată solicitantului în termen de maximum 5 zile de la luarea acesteia.

Cererea de înregistrare a mărcii poate fi modificată, la cererea solicitantului, numai pentru rectificarea numelui sau a adresei solicitantului ori pentru alte rectificări ce nu afectează esențial marca sau nu extind lista de produse sau de servicii. Orice modificare cerută de solicitant pâna la înregistrare, care afectează substanțial marca ori lista de produse sau de servicii, trebuie să facă obiectul unei noi cereri de înregistrare a mărcii.

În termen de maximum 2 luni de la data rămânerii definitive a deciziei de înregistrare a mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci eliberează titularului certificatul de înregistrare, cu condiția plății taxei prevăzute de lege. Certificatul de înregistrare conține mențiuni cu privire la marca înregistrată, înscrise în Registrul Național al Mărcilor.

Capitolul VI

CONDIȚIILE PROTECȚEI MĂRCILOR DE FABRICĂ ȘI DE COMERȚ

Înregistrarea unei mărci presupune respectarea unor condiții pe care trebuie să le întrunească semnul susceptibil de a fi protejat ca marcă

6.1. Principalele caracteristici ale distinctivități mărcilor de fabrică și de comerț

Distinctivitatea era considerată în doctrină, mult timp, ca unica condiție de apropiere a unui semn ca marcă. Ea nu trebuie confundată cu originalitatea și nici cu noutatea în sensul pe care această noțiune îl are în dreptul brevetelor. Distinctivitatea este o noțiune relativă care trebuie apreciată în raport cu obiectul identificat de semn. În doctrină s-a comentat faptul că semnul nu trebuie să fie original sau nou în sine, el este distinctiv dacă nu este necesar, uzual și nu are un caracter descriptiv al naturii și calității substanțiale sau al destinației obiectului. Așadar distinctivitatea trebuie să aibă o forță de individualizare a produselor, să nu fie un semn banal sau generic, în așa fel încât să constituie un reper care să permită consumatorilor să identifice un anumit produs ce prezintă anumite calități, în cadrul aceleași categorii de produse.

Caracterul distinctiv al unui semn nu trebuie înțeles ca o noțiune statică, invariabilă, constantă, ca un factor absolut și imuabil, el fiind o chestiune pur circumstanțială. În funcție de pașii urmați de utilizatorul semnului sau de terți, poate fi dobândit, accentuat sau chiar pierdut. Circumstanțe ca utilizarea semnului trebuie avute în vedere atunci când cel care face înregistrarea este de părere că semnului îi lipsește caracterul distinctiv. Așadar puterea distinctivă variază nu numai în timp, ci și de la o marcă la alta. O marcă poate fi apreciată ca distinctivă la data înregistrării pentru ca, ulterior, prin folosire să-și piardă acest caracter, fenomen denumit în doctrină „degenerarea mărcii” sau „diluarea mărcii”, ajungând ca marca să devină uzuală, desemnând chiar produsul, ca exemplu Cellophane, Thermos, Telex etc. În scopul aplicării acestei cerințe, legea în art.5 exclude de la protecție mărcile:

– care nu constituie o marcă în sensul art.2 din Lege;

– care sunt lipsite de caracter distinctiv;

– care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante;

– care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, putând servi în comerț pentru a desemna, specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora;

– constituite exclusiv din forma produsului sau este necesară obținerii unui rezultat tehnic care dă o valoare substanțială produsului.

6. 2. Condiția disponibilității mărcilor de fabrică și de comerț

Disponibilitatea. Pentru ca un semn să fie apreciat ca marcă el trebuie să fie disponibil, adică să nu fi fost anterior apropriat de altă persoană, să nu se aducă atingere drepturilor, anterior dobândite de o altă persoană. În acest sens marca anterioară este definită în art.3 lit.b din lege ca fiind marca înregistrată, precum și marca depusă pentru a fi înregistrată în Registrul Național al Mărcilor, cu condiția ca ulterior să fie înregistrată. Indisponibilitatea unui semn poate rezulta din aproprierea anterioară ca nume comercial sau emblemă, din aproprierea anterioară ca indicație geografică, indisponibilitatea poate fi determinată de protecția ca desen sau model industrial, de protecția semnului ca drept de autor, din existența unor drepturi personale nepatrimoniale aparținând unor terți cu consecința coliziunii cu dreptul la nume, la imagine, sau din existența unui act anterior de apropriere a aceluiași semn sau a unui semn anterior ceea ce impune cercetarea anteriorităților care pot rezulta dintr-un depozit anterior. Stabilirea anteriorităților presupune stabilirea rangului depozitului, verificarea validității înregistrării, compararea mărcilor pentru a se aprecia asemănările și compararea produselor pentru care sunt destinate.

În doctrină s-a stabilit, riguros exact, că singurul criteriu de apreciere a anteriorităților este evitarea unei confuzii arătându-se în continuare că anterioritatea este parțială și relativă. Ea nu este valabilă decât în limitele unui anumit teritoriu și își produce efectele numai dacă dreptul anterior al unui terț nu s-a stins. Așadar anterioritatea în domeniul mărcilor se apreciază diferit față de anterioritățile în materie de invenții, unde noutatea este absolută. În aplicarea teoriei anteriorităților la mărci, doctrina a stabilit trei îngrădiri care permit aproprierea unui semn indisponibil și anume:

– limitele profesionale ale anteriorităților pe baza cărora a fost formulată regula specialității, care permite folosirea aceleași mărci pentru produse diferite cu condiția să nu genereze riscul confuziei. Limitele profesionale sunt consacrate și în legislația noastră care în art.6 stabilește ca marca este refuzată la înregistrare dacă:

a). este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care înregistrarea mărcii a fost cerută sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată;

b). este identică cu o marcă anterioară și este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii similare cu cele pentru care marca anterioară este protejată, dacă există un risc de confuzie;

c). este similară cu o marcă anterioară și este destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similare dacă există un risc de confuzii pentru public, incluzând și riscul de asociere cu marca anterioară.

Principiul specialității, deși consacrat în legislațiile naționale a făcut obiectul unor critici destul de vehemente în doctrină, care consideră că riscul de confuzie pe care îl produce folosirea unei mărci pentru produse diferite, aduce atingere funcției de identificare a provenienței produselor și funcției publicitare a mărcii prin scăderea considerabilă a valorii sale;

– limitele în timp ale anteriorităților se referă la faptul că un semn adoptat anterior ca marcă este indisponibil atâta timp cât marca nu a fost abandonată sau titularul nu a fost decăzut din drepturi. Dar, chiar și în această situație se admite că pentru o marcă abandonată sau o marcă asupra căreia dreptul titularului s-a stins este necesară o perioadă de timp pentru evitarea unei confuzii posibile, să poată fi înregistrată ca marcă nouă;

– limitele în spațiu ale anteriorităților care se constituie ca o piedică în înregistrarea unei mărci, identice sau similare, pe teritoriul aceluiași stat, într-o industrie similară dacă există o marcă anterior înregistrată cu condiția ca prin convenții internaționale să nu se asigure protecția proprietății industriale, dincolo de limitele unui stat, cum este cazul Aranjamentului de la Madrid.

6.3. Indisponibilitatea determinată a marcii de fabrică și de comerț

Liceitatea. Potrivit art.5 lit.f din legea română sunt excluse de la protecție, mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitate sau natura produsului sau a serviciului iar la lit.i se exclud de la protecție, mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri. În consecință, marca nu trebuie să fie deceptivă, imorală sau ilegală interdicția referindu-se și la rațiuni de ordin internațional. Astfel sunt excluse de la protecție, mărcile care cuprind, fără autorizația organelor competente, reproduceri sau imitații de steme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control și garanție, blazoane, aparținând țărilor Uniunii și care intră sub incidența art.6 ter. din Convenția de la Paris (art.5 lit.k) și de asemenea mărcile care cuprind, fără autorizația organelor competente, reproduceri sau imitații de steme, drapele, alte embleme, sigle, inițiale sau denumiri care intră sub incidența art.6 ter din Convenția de la Paris și care aparțin organizațiilor internaționale din care fac parte una sau mai multe țări ale Uniunii (art.5 lit.l).

De exemplu potrivit articolelor citate, nu pot fi înregistrate ca mărci, fără autorizarea organelor în drept : nume sau portrete de conducători de stat, denumiri de organizații sau de unități administrativ-teritoriale din România dispoziții are includ și reproducerile sau imitațiile de steme, embleme, insigne etc. ale organizațiilor internaționale cum ar fi emblema Crucii Roșii Internaționale, emblema olimpică etc.

6.4. Semnele care cuprind indicații false sau înșelătoare

Potrivit art.3 lit.a) din legea nr.84/1998 “marca e un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane; pot constitui mărci semene distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special forma produsului sau ambalajului sau combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne.

Cuvintele

Acestă categorie cuprinde nume de companii, nume de familie, prenume, denumiri geografice, orice alte cuvinte sau grupări de cuvinte inventate sau nu și sloganuri.

a) Cuvintele obișnuite.

În sens larg , toate cuvintele, inclusiv cele folosite în limbajul curent sunt semne susceptibile de a constitui o marcă validă. Totuși legea exclude din rândul acestora:

cuvintele uzuale;

cuvinte care se folosesc în comerț pentru a desemna unele caracteristici;

cuvintele care s-ar constitui mărci contrare ordinii publice sau bunelor moravuri;

b) Combinațiile de cuvinte

În grupa combinațiilor de cuvinte susceptibile de a constitui o marcă validă pot fi incluse:

– numele compuse, care cuprind forme, termeni ai limbajului curent care pot constitui o marcă validă cu condiția să nu desemneze calitatea sau caracteristicile produsului sau serviciilor;

– sloganurile reprezintă combinații de cuvinte având rolul de a rezuma obiectul sau calitățile produsului sau serviciului. Sloganul trebuie să fie de natură a permite publicului să recunoască un produs sau un serviciu ca provenind de la o întreprindere determinată.

c) Numele de persoane. Legea noastră permite folosirea numelui ca marcă fără a distinge după cum acesta este un nume patronimic, adică un nume de familie sau un prenume. Ceea ce este protejat ca marcă nu este numele în sine ci aranjamentul, dispoziția specială, culoarea sau forma caracterelor folosite pentru a scrie numele. Art. 5 prevede că sunt excluse de la protecție și nu se pot înregistra mărcile care conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în România nu va putea fi înregistrat ca marcă același nume pentru produse identice sau similare decât dacă este însoțit de alte mențiuni care înlătură riscul de confuzie. Numele istorice sunt frecvent admise ca marcă ca exemplu mărcile NAPOLEON, RASPUTIN etc. Pseudonimele nu ridică probleme deosebite la înregistrarea lor ca mărci cu condiția ca ele să fie distinctive.

d) Numele geografice. Legea română nu enumeră denumirile geografice printre semnele susceptibile de a fi înregistrate, dar cum enumerarea semnelor nu este limitativă acest lucru conduce la concluzia că, sub rezerva îndeplinirii condițiilor de validitate, pot fi înregistrate. În situația în care o denumire geografică e înregistrată ca marcă ea poate fi în continuare utilizată pentru a indica o localizare.

Desenele

Un desen chiar lipsit de originaliatate, dacă este distinctiv, poate să facă obiectul unei înregistrări ca marcă. Pentru a constitui o marcă validă desenul, în situația în care beneficiază de protecția dreptului de autor, nu trebuie să aducă atingere drepturilor autorului, astfel dacă desenul nu a fost realizat de către solicitant, acesta trebuie să dobândească dreptul de a folosi desenul ca marcă.

Literele, cifrele și inițialele

În mod frecvent literele alese ca marcă sunt inițialele numelui întreprinderii. Inițialele nu sunt nume și pot fi asimilate sub aspectul regimului juridic, mărcilor. Cifrele, fiind semne cu putere de identificare, pot constitui mărci valide. Dar cifrele folosite pentru codificarea produselor ori în scopuri funcționale nu pot fi înregistrate ca mărci.

Elementele figurative

Sunt semne susceptibile de a constitui mărci:

– emblemele, care sunt semne figurative cu o valoare simbolică, însoțite uneori de o deviză;

– vinieta, este un ansamblu de figuri, mai mult sau mai puțin artistice, de dimensiuni artistice;

– eticheta, este alcătuită dintr-un suport pe care sunt înscrise informații despre produs. Are același regim ca și vinieta. Etichetele care conțin informații despre produs sunt descriptive, așa încât nu pot constitui mărci valabile.

Portretul

Imagini alcătuite din portrete, fotografii, pot fi, în principiu, adoptate ca marcă. Poate fi folosit ca marcă portretul propriu sau portretul unui terț, în acest caz din urmă, fiind necesar acordul terțului. În cazul personajelor istorice trecerea timpului nu are ca efect căderea în domeniul public a portretelor oamenilor iluștri, astfel încât să fie posibilă folosirea imaginii lor fără autorizarea descendenților.

Formele tridimensionale

Prin forme tridimensionale legea înțelege forma produsului sau a ambalajului. Forma înregistrată ca marcă nu va fi protejată decât ca marcă, iar această înregistrare nu va împiedica utilizarea ei în alte sectoare economice.

a) Pentru produse. Forma produsului poate constitui o marcă dacă este caracteristică adică ea nu trebuie să fie nici banală, nici funcțională. Mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului sau necesară obținerii unui rezultat etnic sau care dă o valoare substanțială produsului, sunt excluse de la protecție și nu pot fi înregistrate. Forma ambalajului este acceptată ca marcă chiar și de autorii care resping protecția ca marcă a formei produsului.

b) Pentru servicii. Prin forma tridimensională se înțelege forma produsului sau a ambalajului, aceasta neînsemnând că forma tridimensională nu poate caracteriza și un serviciu precum forma unei clădiri pentru un restaurant care funcționează în acea clădire.

Culorile și combinațiile de culori

Legea 84/1998 enumeră expres, în art.3 lit.a) printre semnele care pot fi înregistrate ca mărci și combinațiile de culori. Referindu-se la „combinații de culori” s-ar putea trage concluzia că legea nu permite înregistrarea ca marcă a unei singure culori, scopul unei astfel de reglementări fiind acela de a nu permite crearea unui monopol asupra culorilor .Totuși enumerarea nu este limitativă așa încât din punct de vedere legal marca ce constă numai dintr-o culoare nu este exclusă de la protecție. Ceea ce se înregistrează nu e o culoare sau o combinație de culori, ci o marcă în a cărei componență intră un element ce poate fi exprimat cromatic, adică să fie o marcă figurativă, fie una combinată cu elemente figurative.

Combinațiile de elemente

Printre semnele ce pot constitui o marcă legea enumeră și combinațiile de cuvinte, de nume, de desene, litere, cifre etc. Aceste combinații pot transforma semnele necesare sau banale în semne distinctive, apte de a fi înregistrate ca mărci. Doctrina distinge între marca complexă, alcătuită din mai multe elemente care, fiecare în sine, poate constitui o marcă și marca compusă, care este alcătuită din mai multe elemente, care împreună au caracterul distinctiv necesar.

6.5. Marca individuală de fabrică și de comerț

Condițiile de formă ale protecției mărcilor sunt distincte de modul lor de dobândire. Ele se referă la modul de folosire a mărcii. Folosirea mărcii se realizează prin aplicare sau atașare. Aplicarea sau atașarea mărcii se poate face pe fiecare produs în parte, pe ambalaje, pe imprimatele prin care se oferă produsele sau serviciile, precum și pe documentele care însoțesc produsele. Mărcile mai pot fi utilizate ȋn orice alt mod potrivit, pe insigne, reclame, anunțuri, prospecte, cataloage, facturi și, în genere, pe orice documente ale titularului.

În situația produselor complexe, aplicarea sau atașarea mărcilor se face de către întreprinderile la care se realizează produsele finite. Dacă unele elemente sau subansamble pot fi folosite independent sau în ansamblul altor produse, ele vor purta separat marca ȋntreprinderii care le-a realizat.

Marca individuală se poate aplica sau atașa alături de marca colectivă. Tot marca poate fi însoțită de inscripția „fabricat în România”, marca înregistrată sau marca înregistrată internațional.

Marca nu este necesar să fie aderenta produsului. Marca se poate aplica și pe ambalaj, iar uneori constă chiar în forma ambalajului. De exemplu, la produsele lichide, gazoase sau de dimensiuni mici, marca se aplică pe ambalaje.

Aplicarea sau atașarea trebuie făcută în așa fel încât să împiedice înlăturarea mărcii în timpul circulației. În măsura în care este posibil, marca se va menține și în timpul folosirii, permițând însӑ utilizarea produselor și serviciilor.

Tot referitor la modul de folosire, marca nu trebuie să fie exterioară produsului sau aparentă. Chiar dacă locul aplicării nu este vizibil, marca se consideră valabilă. Tot în acest sens, marca aplicată pe dopul sticlei.

Dreptul la marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau juridică. Cât privește persoanele juridice și fizice străine legea dispune (art.2) că ele beneficiază de prevederile legii pe baza convențiilor internaționale la care România este parte. Rezultă că titular al dreptului de marcă poate fi orice persoană juridică sau fizică, română sau străină. Pentru persoana juridică se constituie în condiție implicită a dobândirii dreptului de marcă și capacitatea acesteia. Principiul specialității capacității de folosință îi limitează acesteia sfera drepturilor pe care le poate dobândi și a obligațiilor asumate. De asemenea, persoana juridică în curs de constituire nu poate deveni titular de marcă pentru că “mica capacitate este recunoscută exclusiv pentru nevoile constituirii persoanei juridice”.

Coproprietatea asupra unei mărci poate rezulta din convenția părților ori transmisiune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte. Coproprietatea asupra mărcii se caracterizează prin comunitatea de folosință și consimțământul tuturor copărtașilor pentru actele de administrație sau de dispoziție. Datorită acestor trăsături, coproprietatea se deosebește de dreptul de folosire simultană a unei mărci, care presupune mai multe depozite paralele.

6.6. Marca colectivă de fabrică și de comerț

Dreptul la marcă colectivă aparține persoanelor juridice care nu exercită o activitate comercială sau industrială. Asociațiile de fabricanți, de producători, de comercianți, de prestatori de servicii indică numai persoanele autorizate să folosească marca colectivă. Dreptul de folosință a mărcii colective este acordat în anumite condiții. Prin respectarea regulilor stabilite, marca colectivă diferențiază produsele sau serviciile unor producători diferiți, garantând o anumită calitate.

6.7. Marca de certificare

Dreptul la marca de certificare aparține persoanelor juridice care exercită controlul produselor sau serviciilor. Aceste persoane juridice sunt legal abilitate să exercite controlul în ceea ce privește calitatea, materialul, modul de fabricație al produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici. Nu pot solicita înregistrarea unei mărci de certificare persoanele juridice care fabrică, importă sau vând produse ori prestează servicii, altele cele decât cele de control în domeniul calității.

Rezultă că titularii mărcilor pot fi:

– în cazul mărcilor individuale: persoane fizice sau juridice, române sau străine;

– în cazul mărcilor colective: asociațiile de fabricanți, de producători, de comercianți, de prestatori de servicii. Titularii acestor mărci sunt numai persoane juridice, dar folosirea lor se face nu de asociație, ci de persoanele autorizate de aceasta;

– în cazul mărcilor de certificare: numai persoanele juridice legal abilitate să exercite controlul produselor sau serviciilor.

Capitolul VII

DURATA ȘI PIERDEREA DREPTULUI LA MARCĂ DE FABRICĂ

ȘI AL MĂRCII DE COMERȚ

7. 1. Durata de protecție a mărcii de fabrică și de comerț

Conform art.36 din Lege înregistrarea mărcii, conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii în baza căruia el poate cere instanței judecătorești competente să interzică terților să folosească în activitatea lor comercială, fără consimțământul său, anumite semne enumerate de lege și care definesc conținutul dreptului exclusiv la marcă. Astfel conform dispozițiilor legale semnele interzise terților sunt:

a) un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acela pentru care marca a fost înregistrată;

b) un semn care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul, cu produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, ar produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul;

c) un semn identic sau asemănător cu marca pentru produse sau servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.

Un element specific care intră în conținutul dreptului la marcă, este dreptul de prioritate.

Legea indică în continuare și actele interzise și anume:

a). aplicarea semnului pe produse sau ambalaje;

b). oferirea produselor sau comercializarea ori deținerea lor în acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn;

c). importul sau exportul produselor sub acest semn;

d). utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.

Solicitantul cererii de înregistrare a mărcii poate cere să se interzică terților să efectueze actele prevăzute la art.36 alin.2 numai după publicarea mărcii.

Pentru actele posterioare publicării mărcii, solicitantul poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun. Titlul pentru plata despăgubirilor este executoriu numai după data înregistrării mărcii. Dacă cererea de înregistrare a fost respinsă, solicitantul nu are dreptul la despăgubiri.

În doctrină s-au cercetat și trăsăturile caracteristice ale dreptului la marcă ca și principalele prerogative care alcătuiesc dreptul la marcă. Aceste prerogative sunt:

• dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă;

• dreptul de a interzice folosirea aceluiași semn de către alții.

Caracterele dreptului la marcă sunt:

– caracterul absolut în raport de concurenți, adică în raport de cei care exercită o industrie identică sau similară în temeiul regulii specialității mărcii;

– caracterul temporar limitat la durata de 10 ani de protecție dacă nu luăm în considerare posibilitatea de reînnoire a mărcii;

– caracterul accesoriu pentru că legătura sa cu întreprinderea sau cu fondul de comerț este mult mai puternică decât în cazul brevetelor de invenție;

– caracterul teritorial propriu și altor drepturi de proprietate industrială, protecția acestora fiind recunoscută pe întregul teritoriu național, al țării în care a fost înregistrată.

Dreptul exclusiv asupra mărcii, conferit titularului, trebuie exercitat de acesta în limitele permise de lege. În afara limitelor cu caracter general și anume limita teritorială și cea temporară în cazul dreptului exclusiv la marcă s-a extins și limita epuizării dreptului la marcă consacrată în domeniul brevetelor de invenție. În acest sens art.38 din lege prevede că titularul unei mărci înregistrate nu poate cere să se interzică altor persoane, deținerea, oferirea spre vânzare sau comercializarea produselor care poartă această marcă, pentru produsele care au fost puse în comerț de însuși titular sau cu consimțământul acestuia.

Se precizează în continuare că dispozițiile nu sunt aplicabile, dacă titularul probează motive temeinice de a se opune la comercializarea produselor, în special când starea produselor este modificată sau alterată după punerea lor în comerț.

Din punct de vedere juridic s-a susținut în doctrină, că fundamentul acestei limitări constă în ideea de licență tacită potrivit cu care vânzarea inițială implică o autorizare tacită de folosire, care nu echivalează cu o dezmembrare a dreptului la marcă ce există independent de proprietatea obiectului care poartă marca. Teoria epuizării dreptului ca limitare a dreptului la marcă are la bază următoarele considerente :

– una din funcțiile mărcii este aceea de a garanta autenticitatea produsului pe care îl desemnează;

– circulația produselor nu poate fi împiedicată prin folosirea mărcii care se constituie într-un factor de dezvoltare a comerțului și concurenței legale;

– prin natura sa, dreptul asupra mărcii nu conferă un drept de suită asupra produselor vândute;

– marca nu oferă titularului monopolul desfacerii produselor sale până la consumatorul final.

Dreptul exclusiv al titularului mărcii suferă și alte limitări rezultând din principiul specialității mărcii ca și limitările consacrate de art.39 din Lege care precizează că titularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terț să folosească în activitatea sa comercială:

– numele/denumirea sau adresa/sediul titularului;

– indicații care se referă la specia, calitatea, destinația , valoarea, originea geografică, perioada de fabricație a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă, precum și la orice alte caracteristici ale acestora;

– marca, dacă aceasta este necesară pentru a indica destinația produsului sau a serviciului, în special pentru accesorii sau piese detașabile.

7.2. Pierderea dreptului la marcă de fabrică și de comerț

Încetarea dreptului la marcă poate opera prin moduri prevăzute de lege în mod expres sau prin moduri care nu sunt prevăzute în mod expres într-un text de lege. Unele dintre modurile de încetare a dreptului la marcă se regăsesc atât în sistemul atributiv cât și în cel declarativ, iar altele sunt specifice numai unuia dintre aceste sisteme.

Expirarea duratei de protecție constituie o cauză de stingere a dreptului la marcă în situația în care înregistrarea unei mărci nu este reînnoită la expirarea termenului legal de protecție de 10 ani prevăzut în art.30 din Lege. Este o cauză specifică sistemului atributiv.

7.3. Caducitatea sau expirarea duratei de protecție a mărcii de fabrică și de comerț

Caducitatea este o cauză de stingere a dreptului la marcă când înregistrarea unei mărci nu este reînnoită la expirarea termenului de protecție prevăzut de lege. Legea stabilește că taxa pentru cererea de reînnoire a înregistrării mărcii este datorată la data înregistrării cererii iar neplata taxei este sancționată cu decăderea titularului din dreptul la marcă. Textul art.30 stabilește, de fapt, două cauze de stingere a dreptului la marcă și anume caducitatea ca urmare a neînnoirii înregistrării și decăderea, care spre deosebire de prima este o sancțiune pentru neplata taxei pentru cererea de reînnoire.

7.4. Anularea mărcii de fabrică și de comerț

Anularea este considerată în actuala legislație, ca un mijloc de stingere a drepturilor asupra mărcilor și formează obiectul reglementărilor din art.48-50. Anularea mărcii constituie o sancțiune care intervine ori de câte ori condițiile de validitate ale mărcii nu sunt întrunite. Art.47 din lege enumeră cauzele de anulare a mărcii:

a). înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art.5 alin.1 ce se referă la mărcile excluse de la protecție;

b). înregistrarea s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor art.6 privind motivele relative pentru care marca poate fi refuzată la înregistrare;

c). înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea credință;

d). înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane;

e). înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicație geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de autor.

La motivele de anulare enumerate mai sus, se adaugă motivele specifice anulării înregistrării mărcii colective sau a celei de certificare.

Acțiunea în anulare pentru motivul prevăzut la art.47 alin.1 lit.c ce se referă la înregistrarea ce a fost solicitată cu rea credință, poate fi introdusă oricând în perioada de protecție, pe când în toate celelalte cazuri anularea înregistrării mărcii poate fi cerută în termen de 5 ani, ce curge de la data înregistrării.

Din motive de rigoare terminologică în definirea instituției nulității remarcăm un mod ambiguu al formulării textelor legale fără a se face distincția necesară dintre nulitatea absolută și nulitatea relativă (anulare). Conform acestei diferențieri nulitatea relativă sancționează numai înregistrarea unei mărci cu încălcarea unui drept anterior al unui terț, care poate să fie:

– un drept asupra unei mărci identice sau similare care este înregistrată pentru produse sau servicii identice sau similare cu cele în relație cu care a fost înregistrată marca a cărei anulare se cere; în cazul în care mărcile sunt numai similare se cere a fi îndeplinită condiția existenței unui risc de confuzie (art.47 lit.b);

– un drept asupra unei mărci anterioare notorii, dacă aceasta este folosită pentru produse identice sau similare cu cele pentru care a fost înregistrată marca în legătură cu care se cere anularea; sau chiar dacă produsele sunt diferite, cu condiția ca prin aceasta titularul mărcii posterioare să obțină un profit necuvenit pe seama reputației sau caracterului distinctiv al mărcii anterioare sau să prejudicieze acest renume sau caracter distinctiv;

– un drept la imagine sau la nume (art.47 lit.d);

– un drept de autor sau un alt drept de proprietate industrială (art.47 lit.e).

Motivele de anulare legate de existența unei anteriorități în momentul înregistrării mărcii, sunt înlăturate dacă titularul respectivului drept anterior își dă consimțământul expres la înregistrarea mărcii posterioare. Nulitatea absolută este prevăzută pentru toate celelalte cazuri, legate de caracterul nedistinctiv sau deceptiv al mărcii, sau pentru neîndeplinirea condițiilor cu privire la persoanele care pot înregistra marca, ori inexistența acordului organelor competente (în cazul însemnelor naționale, sigiliilor, etc.)

7.5. Efectele anulării înregistrării mărcii de fabrică și de comerț

Renunțarea titularului la dreptul său asupra mărcii, este un mod de stingere a dreptului la marcă comun atât sistemului atributiv cât și celui declarativ. Art.45 din Lege prevede că titularul poate să renunțe la marcă pentru toate sau numai pentru o parte din produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Așadar renunțarea nu poate interveni decât după înregistrarea mărcii. Renunțarea trebuie declarată în scris la O.S.I.M. de titularul mărcii sau de către persoana împuternicită de acesta. Renunțarea poate fi totală când se solicită ca aceasta să privească toate produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, sau parțială când se declară că se renunță numai la o parte din produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Doctrina a semnalat că în sistemul declarativ al priorității de folosință, renunțarea la marcă poate fi și tacită, prin abandonul acesteia pe o perioadă destul de lungă pentru a se trage concluzia că este definitiv.

În literatură s-a remarcat faptul, că în timp ce în sistemul atributiv înregistrarea devansează folosirea, în schimb în domeniul conservării dreptului la marcă se dă întâietate folosirii. Legea prevede în mod expres necesitatea ca titularul mărcii să notifice licențiatului, dacă există un contract de licență, intenția sa de a renunța la marcă (art.45 alin.3 din Lege). Legea aduce o serie de precizări suplimentare în art.48. Astfel, art.48 alin.1 stabilește că titularul unei mărci anterioare, care cu știință a tolerat într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, folosirea unei mărci ulterior înregistrate, nu poate să ceară anularea și nici să se opună folosirii mărcii ulterioare pentru produsele și serviciile pentru care această marcă ulterioară a fost folosită, în afară de cazul în care înregistrarea mărcii ulterioare a fost cerută cu rea credință. Art.48 alin.2 prevede că în cazul art.48 alin.1, titularul mărcii ulterior înregistrate nu poate să se opună folosirii mărcii anterioare, deși aceasta din urmă nu mai poate fi invocată împotriva mărcii ulterioare.

Renunțarea va produce efecte numai de la data înscrierii în Registrul mărcilor.

Decăderea ca mod de stingere a dreptului la marcă este specific sistemului depozitului cu efecte atributive. Motivele cele mai frecvente de decădere sunt neplata taxelor și neexecutarea obligației de exploatare. Art.46 din Lege enumeră și motivele decăderii care poate fi cerută de orice persoană interesată și anume:

a). fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată;

b). după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii titularului, uzuală în comerțul cu un produs sau un serviciu pentru care a fost înregistrată;

c). după data înregistrării și ca urmare a folosirii mărcii de către titular sau cu consimțământul acestuia, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare, în special cu privire la natura, calitatea sau la proveniența geografică a produselor sau a serviciilor pentru care a fost înregistrată;

d). marca a fost înregistrată de o persoană neavând calitatea prevăzută la art.3 lit. h și i (care prevede că solicitantul este persoana în numele căreia este depusă o cerere de înregistrare a unei mărci, respectiv titularul care este persoana pe numele căreia marca este înregistrată și care poate fi orice persoană fizică sau juridică de drept public sau de drept privat).

Decăderea din drepturile conferite de marcă produce efecte de la data introducerii cererii de decădere la instanța judecătorească competentă.

Sancțiunea decăderii a fost introdusă în dreptul nostru prin Legea 84/1998 ea nefiind reglementată în Legea 28/1967 cu consecința că, termenul de 5 ani prevăzut de lege se va calcula numai de la data intrării în vigoare a legii actuale (23 iulie 1998).

Conform art.46 din Lege, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă poate fi cerută de „orice persoană interesată”.

Cererea de decădere din drepturile conferite de marcă este de competența în primă instanță, a Tribunalului București, hotărârea astfel pronunțată fiind supusă căilor de atac. Marca pentru care s-a pronunțat o hotărâre de decădere nu mai este valabilă și evident titularul nu mai poate acționa pe uzurpatori în contrafacere ori în concurență neloială. Ea devine un semn liber fiind susceptibil de apropriere de către orice persoană.

O situație specială o prezintă mărcile de certificare care conform art.62 din lege nu mai pot fi nici depuse și nici utilizate timp de 10 ani după ce a încetat a mai fi protejate.

7. 6. Abandonul mărcii de fabric și de comerț

Abandonul mărcii este o cauză de stingere a dreptului la marcă, specifică sistemului dobândirii dreptului la marcă prin prioritate de folosință. El are semnificația unei renunțări tacite. Legislația română actuală nu mai prevede abandonul dar prevede sub numele de caducitate, lipsa reînnoirii mărcii, astfel nu se mai pune problema, destul de dificilă, a se stabili dacă o marcă a fost sau nu abandonată.

CONCLUZII

Din punctul nostru de vedere, pentru a înțelege interesul actorilor internaționali în problema mărcilor se poate porni de la cele două paliere ale competiției internaționale pentru putere, privind modul de a obține rezultatele dorite, definite de Robert Keohane și Joseph Nye, prin cele două forme ale puterii: hard și soft. Puterea hard reprezintă capacitatea de a impune și, respectiv, puterea soft capacitatea de a atrage. Cele douӑ forme ale puterii sunt evidente atunci când analizăm rolul mărcilor în sistemul internațional. Puterea soft este puterea de a atrage către actorul internațional alți actori internaționali. Germania este asociată cu Mercedes, Audi, și VW, ceea ce în termenii puterii înseamnă ca ea atrage printr-o imagine de tehnologie și calitate, Japonia atrage prin Sony, Panasonic etc. asociere care generează ideea de tehnologie sofisticată acestei țări. Mărcile sunt identificate cu țara lor de origine și servesc ca vector de propagare a unei anumite imagini. În contextul actual, când mărcile intră în arealul corporațiilor transnaționale, statele care generează mărci sunt și mai avantajate prin faptul că răspândesc imaginea proprie prin intermediul resurselor altora. De exemplu, Disneyland din Franța promovează în Europa un anumit model cultural american. McDonalds, deși se adaptează cerințelor locale prin rețete și alte elemente specifice fiecărei culturi, propagă un model cultural, comportamental american în toate țările unde se regăsește.

În același timp, pentru societățile transnaționale utilizarea brandurilor naționale poate fi un vector de penetrare rapidă a pieței locale. De exemplu, grupul Renault, controlează o buna parte din piața românească de autoturisme ca urmare a achiziției firmei, și implicit a mărcii Dacia. Din punct de vedere al imaginii internaționale, România câștigă prin propagarea mărcii Dacia în țările Europei și ale lumii.

Prin urmare, într-o societate care concurează pentru atenția consumatorilor pieței globale marca este un vector de captare a unui gen de atenție, un mijloc soft de propagare și perpetuare a propriului model cultural-economic.

Dacă marca în sine reprezintă o resursă, o formă de putere, de tip soft, conștient sau nu, oficial sau nu, statele dezvoltate încearcă să își protejeze această resursă prin mijloace juridice, adică să impună un sistem de drept internațional și de instituții internaționale care să asigure protejarea mărcilor. Cercetarea noastră a reliefat mecanismele prin care se realizează această protecție. Pe de altă parte, într-un anumit context, uneori se încearcă să se elimine din puterea statelor concurente instrumentul marcă, ca de exemplu cazul Aspirinei, în care o marcă a constituit obiect de despăgubire de război, reducând din avantajul concurențial al Germaniei în zona farmaceutică. Poate nu întâmplător, la nivel internațional, există puteri care încearcă, să diminueze, forța mesajului mărcii, prin contrafacere, și intrarea mărcii în domeniul public. Poate nu întâmplător, în China se tolerează, într-o oarecare măsură, contrafacerea unor mărci de prestigiu, inundând piața globală cu produse care, prin calitatea lor îndoielnică, reduc prestigiul mărcilor vizate. De fapt mărcile sunt doar o componentă din ceea ce se numește proprietate intelectuală, și constituie doar o fațetă a unei identități social – cultural – economice a unei țări.

Actualitatea temei este indisolubil legată de importanța mărcilor la nivel economic. Într-o piață liberă, în care specializarea și calitatea reprezintă garanții ale succesului din punct de vedere comercial, individualizarea prin marcă este esențialӑ. Valoarea comercială a mărcilor este poate cel mai bine explicată cazuri cum ar fi achiziția companiei Kraft care în anul 1988 de către Philip Morris cu o valoare de 12,6 miliarde dolari, reprezentând de șase ori valoarea activelor nete, o bună parte a plus-valorii fiind compusă din mărcile deținute.

După publicarea cererii de înregistrare a mărci, orice persoană interesată poate formula observații pentru motivele de refuz absolute reglementate prin dispozițiile art.5 din Lege, respectiv opoziții pentru motivele de refuz relative prevăzute în art.6 din Lege.

Observația se formulează în scris cu indicarea numărului cererii de înregistrare la care se referă și nu este supusă nuciunei taxe. Ea poate fi comunicată solicitantului care la rȃndul său poate prezenta comentarii.

Analizarea observației se face în cadrul procesului de examinare a cererii de înregistrare.

Potrivit Regulamentului titularul observației nu dobȃndește calitate de parte în procedura de examinare a cererii și pe cale de consecință nu va primi nici o comunicare din partea OSIM.

Opoziția se formulează în scris și motivat în termen de 2 luni de la data publicării cererii de înregistrare a mărcii.

Ea trebuie să conțină potrivit art.18 pct.2 din Regulament:

indicații privind cererea de înregistrare a mărcii împotriva căreia se formulează opoziția;

indicatii privind marca sau dreptul anterior dobȃndit pe care se ȋntemeiazӑ opoziṭia;

o reprezentare ṣi, dupӑ caz, o descriere a mӑrcii anterioare sau a altui drept anterior, respectiv o copie a certificatului de ȋnregistrare a mӑrcii opuse ṣi orice alt document care sӑ certifice ca oponentul este deṭinӑtorul dreptului anterior invocat;

produsele și serviciile pentru care marca anterioară a fost înregistrată sau cerută la înregistrare ori pentru care marca anterioarӑ este notoriu cunoscută sau se bucură de renume în România;

menṭiuni privind calitatea ṣi interesul persoanei care formuleazӑ opozitia;

o prezentare detaliatӑ asupra motivelor invocate ȋn susṭinerea opoziṭiei, precum și temeiul legal invocat;

numele sau denumirea ṣi adresa ori sediul mandatarului, dacӑ este cazul; ȋn situaṭia ȋn care opoziṭia este formulatӑ printr-un mandatar, este necesar ca odatӑ cu actul de opoziṭie sӑ se depunӑ ṣi procura de reprezentare semnatӑ de oponent.

Obligația plății de către solicitant a unei taxe este expres prevăzută (art.19 alin.final) sub sancțiunea de a se considera că opoziția nu a fost făcută. O.S.I.M. – ul comunică solicitantului înregistrării existența opoziției, persoana care a formulat-o și motivele invocate (art.20 pct.1) ; în termen de 30 de zile de la această notificare, solicitantul poate să depună punctul său de vedere (art.20 pct.2 din Lege). La cererea solicitantului, OSIM poate acorda o prelungire de cel mult 30 de zile a termenului pentru raspunsul la opoziṭie.

Soluționarea opoziției poate fi suspendată potrivit art.20 pct.3 din Lege dacă se întemeiază pe o cerere de înregistrare a mărcii , caz în care suspendarea operează până la înregistrarea acesteia sau dacă marca opusă face obiectul unei acțiuni în anulare sau de decădere, situație în care suspendarea operează până la soluționarea definitivă a cauzei.

După încetarea cauzelor de suspendare, oricare dintre părți poate solicita reluarea soluționării opoziției.

Opozițiile formulate cu privire la marca publicată se vor soluționa de către o comisie din cadrul Serviciului mărci al O.S.I.M. Comisia emite un aviz de admitere sau de respingere în tot sau în parte a opoziției, care este obligatoriu la examinarea de fond și care se va regăsi menționat în hotărârea de admitere sau respingere la înregistrare a mărcii.

Persoana căreia i s-a respins opoziția are deschisă calea acțiunii în anularea mărcii.

Contestația este o cale de atac administrativă pusă la dispoziția oricărei persoane interesate ce are ca obiect deciziile OSIM privind cererile de înregistrare a mărcilor, ce poate fi exercitată în termen de 30 de zile de la comunicare sau, după caz, de la publicarea înregistrării mărcii, cu plata unei taxe.

Din redactarea dispozițiilor legale rezultă că de procedura administrativă a contestației poate beneficia în exclusivitate, numai solicitantul înregistrării sau titularul mărcii dacă, i s-a respins cererea de reînnoire.

Mai pot face obiectul contestației deciziile O.S.I.M. privind înscrierea cesiunii sau a licenței în Registrul mărcilor, cale administrativă de atac de care pot beneficia persoanele interesate, cu condiția formulării contestației în termen de 3 luni de la comunicare sau, după caz, de la publicarea acestora.

Contestațiile vor fi soluționate de către o comisie de contestații din cadrul O.S.I.M. Hotărârile motivate ale comisiei se comunică părților și pot fi contestate în termen de 15 zile de la comunicare, la Tribunalul București. Deciziile Tribunalului pot fi atacate cu recurs la Curtea de Apel București.

Contrafacerea este definită în art.90 alin.3 din Lege în sensul că ea constă în realizarea sau utilizarea fără consimțământul titularului, de către terți, în activitatea comercială, a unui semn:

– identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată;

– care, dată fiind identitatea sau asemănarea cu marca ori dată fiind identitatea sau asemănarea produselor sau serviciilor cărora li se aplică semnul cu produsele sau serviciile pentru care a fost înregistrată, ar produce în percepția publicului un risc de confuzie, incluzând și riscul de asociere a mărcii cu semnul;

– identic sau asemănător cu marca pentru produse sau pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrată, când aceasta din urmă a dobândit un renume în România și dacă, din folosirea semnului, fără motive întemeiate, s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.

În doctrină s-a semnalat că dispozițiile art.90 nu trebuie izolate de prevederile art.36 ca și de restul Legii nr.84/1998, concluzia care se impune fiind aceea că marca nu poate fi protejată prin acțiunea în contrafacere decât după înregistrarea sa în Registrul mărcilor (art.90 alin.5) iar actele prevăzute în art.36 alin.2 nu constituie contrafacere, decât dacă au fost săvârșite după publicarea mărcii. Se consideră în doctrină că art.90 din lege se referă la acțiunea penală în contrafacere care nu poate fi introdusă decât după înregistrarea mărcii, în timp ce art.36 se referă la acțiunea civilă în contrafacere care poate fi introdusă după publicare, cu consecința de rigoare și anume:

– pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de înregistrare a mărcii și data deciziei de înregistrare (care reprezintă momentul final al examenului de fond al cererii) publicată nu poate fi recunoscută mărcii nici o protecție;

– între data publicării mărcii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială și data înregistrării mărcii în Registrul mărcilor, actele de încălcare pot fi sancționate printr-o acțiune în contrafacere civilă, caz în care, hotărârea instanței este executorie, în privința despăgubirilor, după înregistrarea mărcii în Registrul mărcilor, protecția mărcii poate fi asigurată și prin acțiunea penală în contrafacere.

Legea nr.344 din 29 noiembrie 2005, privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire, definește mărfurile contrafăcute numai cât privește marca, în considerarea probabilă dar inexplicabilă a faptului că mărcile și indicațiile geografice sunt cele mai uzitate, dar nu singurele obiecte de proprietate intelectuală, pentru a crea confuzie și a se profita de reputația comercială a altei persoane. Astfel mărfurile contrafăcute sunt în accepțiunea acestei legi următoarele:

a) orice marfă, inclusiv ambalajul său, care poartă, fără autorizare, o marcă identică ori care nu se deosebește în aspectele sale esențiale de o marcă de produs sau de serviciu legal înregistrată pentru același tip de marfă și care, din acest motiv, încalcă drepturile titularului acestei mărci;

b) orice simbol al unei mărci de produs sau de serviciu (inclusiv logo, etichetă, autoadeziv, broșură, instrucțiuni de utilizare sau document de garanție care poartă un asemenea simbol), chiar dacă este prezentat separat și care se află în aceeași situație cu mărfurile prevăzute la lit.a);

c) orice ambalaj care poartă mărci de produse contrafăcute, prezentate separat, în aceleași condiții ca și mărfurile definite la lit. a.

Legea nu impune, ca o condiție, pentru intentarea unei acțiuni în contrafacere, ca titularul mărcii ori al dreptului de exploatare exclusivă, să fi suferit o pagubă, obiectivul fiind mult mai extins și anume sancționarea oricărei atingeri aduse dreptului privativ. Art.92 din lege prevede că în cazul în care actele de contrafacere generează și prejudicii, persoanele vinovate pot fi obligate la despăgubiri potrivit dreptului comun. O acțiune în contrafacere poate fi pornită, dispune legea, de titularul mărcii numai după data înregistrării mărcii în Registrul Național al Mărcilor, și de către solicitantul cererii de înregistrare, dar, numai după publicarea mărcii, în temeiul art.36. Acțiunea în contrafacere este îndreptată, în principiu, împotriva concurentului titularului mărcii, exigență care se înscrie în regula specialității mărcii.

Concurența neloială . Orice utilizare a mărcilor sau indicațiilor geografice, contrară practicilor loiale în activitatea industrială sau comercială, în scopul de a induce în eroare consumatorii, constituie un act de concurență neloială. Codul penal în art.301 definește de asemenea, infracțiunea de concurență neloială ca fiind folosirea ori punerea în circulație a produselor care poartă denumiri de origine ori indicații de proveniență false, precum și aplicarea pe produsele puse în circulație, de mențiuni false privind brevetele de invenții, ori folosirea de nume comerciale sau a denumirilor organizațiilor de comerț ori industriale, în scopul de a induce în eroare pe beneficiari. Se impun de asemenea și examinarea dispozițiilor Legii 11/1991 care potrivit art.5 constituie infracțiune de concurență neloială :

– întrebuințarea unei firme, unei embleme, unor desenări speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite legitim de un alt comerciant;

– producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, punerea în vânzare sau vânzarea unor mărfuri, purtând mențiuni false privind brevetele de invenții, originea și caracteristicile mărfurilor, precum și cu privire la numele producătorului sau comerciantului, în scopul de a induce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari.

Concurența neloială în cazul mărcilor și a indicațiilor geografice se poate manifesta sub mai multe forme ca : denigrarea care constă în discreditarea deliberată a întreprinderii sau a produselor unui concurent, confuzia care constă în utilizarea semnelor distinctive ale concurentului pentru a disimula activitatea de piață a autorului concurenței neloiale, suprimarea sau modificarea mărcii aplicate, substituirea mărcii, parazitarea unei mărci notorii, sau fapte care ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii de fals, abuz de încredere, etc.

Majoritatea doctrinei consideră acțiunea în concurență neloială ca o formă a acțiunii în răspundere civilă delictuală cu un anumit specific fiind o acțiune personală spre deosebire de acțiunea în contrafacere care, lezând dreptul real la marcă este o acțiune reală. Doctrina semnalează, în cazul mărcilor și a indicațiilor geografice și anumite puncte comune între contrafacere și concurență neloială și anume:

– ambele constituie atingeri aduse dreptului la marcă și indicații geografice;

– scopul urmărit este comun și constă în inducerea în eroare, a provocării deliberate a confuziei și în final deturnarea clientelei;

– ambele infracțiuni sunt independente de producerea unui prejudiciu;

– este suficient să existe riscul de confuzie, să se urmărească inducerea în eroare, chiar dacă consumatorii nu au fost efectiv înșelați pentru a ne afla în fața unei contrafaceri, aspecte față de care doctrina nu s-a manifestat în mod unanim.

În conformitate cu art.91 din lege, instanța judecătorească poate să dispună măsuri asiguratorii, dacă se consideră că există un risc de încălcare de către terți a drepturilor cu privire la marcă sau la indicația geografică protejată și dacă această încălcare amenință să cauzeze un prejudiciu ireparabil ori dacă există un risc de distrugere a elementelor de probă, măsuri asiguratorii care pot consta în:

încetarea actelor de încălcare a drepturilor;

conservarea probelor pentru dovedirea provenienței produselor sau serviciilor purtând în mod ilicit o marcă sau o indicație geografică protejată;

sechestru asigurator.

Potrivit art.93 alin.3 din lege, instanța poate dispune ca reclamantul sӑ plătească toate daunele cauzate pârâtului ca urmare a exercitării abuzive a drepturilor procedurale cu privire la marca sau indicația geografică protejată. O altă măsură de apărare a drepturilor asupra mărcilor și a indicațiilor geografice o constituie aceea prevăzută în art.91 din lege, potrivit cu care, autoritățile vamale pot dispune, fie din oficiu, fie la cererea titularului dreptului, suspendarea activității vamale la importul sau la exportul produselor care poartă mărci sau indicații geografice. Această dispoziție legală se completează cu dispozițiile Legii nr.344/2005 care instituie o procedură specială de reținere a mărfurilor contrafăcute în cadrul operațiunilor de vămuire. Instanța mai poate dispune și alte măsuri proprii caracterului penal sau civil al acțiunii. Astfel în acțiunile penale instanța poate dispune:

condamnarea persoanei vinovate;

restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii;

confiscarea lucrurilor care au servit ori au fost destinate să servească la săvârșirea infracțiunii.

În acțiunile civile instanța poate statua:

încetarea faptelor care aduc atingere dreptului la marcă;

plata de despăgubiri titularului mărcii;

publicarea hotărârii pronunțate, pe cheltuiala pârâtului;

obligarea pârâtului să îndeplinească orice alte fapte destinate să restabilească dreptul atins.

BIBLIOGRAFIE

Legea nr.202/2000 privind unele mӑsuri pentru asigurarea respectӑrii drepturilor de proprietate intelectuală în cadru operațiunilor de vămuire.

Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, cu modificările și completările ulterioare.

Lege nr.161 din 23 aprilie 1998, republicată în temeiul art.V din Legea nr.66/2010 (Monitorul Oficial nr.226 din 9 aprilie 2010).

Legea nr. 5 / 1998 pentru ratificarea Protocolului referitor la Aranjamentul de la Madrid privind inregistrarea internaționala a mărcilor, adoptat la Madrid la 27 iunie 1989.

Legea nr. 4 / 1998 pentru aderarea României la Tratatul privind dreptul mărcilor, adoptat la Geneva la 27 octombrie 1994.

Legea nr. 3 / 1998 privind aderarea României la aranjamentele instituind o clasificare internaționala în domeniul proprietatii industriale.

Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Legea nr.16/1995 privind protecția topografiilor circuitelor integrate.

Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor.

Legea nr.28 din 27 decembrie 1967 privind mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu.

Legea asupra mărcilor de fabrici și comerț și regulamentul asupra mărcilor de fabrici ṣi comerț din 1879;

Hotărărea Guvernului nr. 1134/2010 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind marcile și indicatiile geografice.

Hotărârea de Guvern nr.833/1998 pentru abrogarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Ordonanța guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul protectiei proprietatii industriale și regimul de utilizare a acestora.

Ordonanta Guvernului nr. 16 din 14 ianuarie 1994 pentru ratificarea Acordului dintre Romania si Comunitatea Europeana privind protectia reciproca si controlul denumirii vinurilor si a Acordului sub forma de schimb de scrisori dintre Comunitatea Europeana si Romania privind stabilirea reciproca de contingente tarifare pentru anumite vinuri, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 23 din 26 ianuarie 1994;

Decret nr. 1.176 din 28 decembrie 1968 pentru ratificarea Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea internationala a marcilor, în forma revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967

Tratatul privind dreptul mărcilor, adoptat la Geneva la 27 octombrie 1994.

Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor, adoptat la Madrid la 27 iunie 1989.

Convenția de la Paris pentru protecția proprietӑții industriale din anul 1920;

Aranjament privind înregistrarea internațională a mărcilor în data de 14 aprilie 1891.

Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor, din 15 iunie 1957, revizuit la Stockholm la 14 iulie 1967 și la Geneva la 13 mai 1977, modificat la 2 octombrie 1979.

Aranjamentul de la Locarno privind clasificarea internațională a desenelor și modelelor industriale, semnat la 8 octombrie 1968 și revizuit la 28 septembrie 1979.

Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internațională a brevetelor de invenție din 26 martie 1971, modificat la 28 septembrie 1979.

Aranjamentul de la Viena care instituie clasificarea internațională a elementelor figurative ale mărcilor, întocmit la Viena la 12 iunie 1973 și modificat la 1 octombrie 1985.

Bujorel Florea, Dreptul proprietӑṭii intelectuale – Dreptul de autor. Editia a II-a revӑzutӑ ṣi adaugitӑ, Editura Fundaṭiei Romȃnia de Mȃine, Bucureṣti 2006.

Bujorel Florea, Dreptul proprietӑṭii intelectuale – Dreptul de proprietate industrial. Editura Fundaṭiei Romȃnia de Mȃine, Bucureṣti 2007.

Bujorel Florea, Protecṭia juridicӑ a topografiilor produselor semiconductoare ȋn Revista Romȃna de Drept Privat nr.4/ 2008 paginile 51-82.

Bujorel Florea, Protecṭia juridicӑ a modelelor de utilitate, Editura Universul Juridic, Bucureṣti 2009.

Bujorel Florea, Dreptul proprietății Intelectuale, Editura Universul Juridic, București, 2011.

Bujorel Florea, Dicționar de dreptul proprietății intelectuale, Editura Universul Juridic, București, 2012.

Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate intelectuală, Volumu II, Semne dinstictive Editura Academia, București,1983.

Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, București,1994.

Yolanda Eminescu, Dreptul de autor-armonizarea europeană; directivele europene, Editura Lumina Lex, București, 1995.

Yolanda Eminescu, Dreptul de autor.Legea nr. 8/1996 comentatӑ, Editura Lumina Lex, Bucureṣti 1997.

Yolanda Eminescu, Regimul juridic al creaṭiei intelectuale. Comentariul legii brevetelor de invenṭie, Editia a 2-a , Editura Lumina Lex, Bucureṣti 1997.

Viorel Ros, Dragoṣ Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor ṣi drepturile conexe. Tratat, Editura All Beck, Bucureṣti 2005.

Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Mӑrcile ṣi indicaṭiile geografice, Editura All Beck, Bucureṣti 2003.

Organizația Mondială pentru Proprietate Intelectualӑ (WIP), Editura, Rosetti, București, 2001.

Frederic Pollaud-Dulian, Le droit d’auteor , Ed. Economica, Paris 2005.

Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale nr.3/2007.

Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale nr.4/2007.

Teodor Bodoașcă, Dreptul proprietății intelectuale, ediția a II-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2012.

http://www.wipo.org –Sitr-Revista Română de Dreptul proprietății intelectuale nr.3/2008.

http://www.osim.ro/marci/ghidmarc.htm.

http://www.rasfoiesc.com/educatie/geografie/Protectia-la-nivel-mondial-a-I65.php.

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=279.

https://ro.scribd.com/doc/44531167/Curs-Dreptul-proprietatii-intelectuale.

gds

Sdgd

Sgd

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE

1. Bujorel Florea , Dreptul proprietatii intelectuale – Dreptul de autor. Editia a II-a revazuta si adaugita, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti 2006.

2. Bujorel Florea, Dreptul proprietatii intelectuale- Dreptul de proprietatea industriala.Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti 2007.

3. Bujorel Florea, Protectia juridica a topografiilor produselor semiconductoare in Revista Romana de Drept Privat nr.4/ 2008 paginile 51-82

4. Bujorel Florea, Protectia juridica a modelelor de utilitate, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2009.

5. Yolanda Eminescu , Dreptul de autor.Legea nr. 8/1996 comentata, Editura Lumina Lex, Bucuresti 1997

6. Bujorel Florea, Dreptul proprietății Intelectuale, Editura Universul Juridic, București, 2011

7. Bujorel Florea, Dicționar de dreptul proprietății intelectuale, Editura Universul Juridic, București, 2012

8.Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe.Tratat, Editura All Beck, Bucuresti 2005.

9. Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Marcile si indicatiile geografice, Editura All Beck, Bucuresti 2003

10.Iolanda Eminescu, Regimul juridic al creatiei intelectuale.Comentariul legii brevetelor de inventie, Editia a 2-a , Editura Lumina Lex, Bucuresti 1997

11.Frederic Pollaud-Dulian, Le droit d’auteor , Ed. Economica, Paris 2005.

12.Revista Romana de Dreptul Proprietatii Intelectuale, apare trimestrial din initiativa Asociatiei Stiintifice de Dreptul Proprietatii Intelectuale.

13. Teodor Bodoașcă, Dreptul proprietății intelectuale, ediția a II-a revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2012.