Protecția Juridică a Mărcilor
=== 8c78d46998db7441afea14ac807ee6d70ee4d3c4_119994_1 ===
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.pen. – Codul penal al României
C.pr. pen. – Codul de procedură penală
H.G. – Hotărârea Guvernului
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
O.M.C. – Organizația Mondială a Comerțului
O.M.P.I . Organizația Mondială a Protecției Intelectuale
O.R.D.A – Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
O.S.I.M. – Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
vol. – volumul
INTRODUCERE
În literatura de specialitate proprietatea intelectuală este considerată o componentă a fondului de comerț, manifestându-se prin multe variante, de la descoperiri esențiale în oricare domeniu de activitate până la activități specifice de conducere sau de organizare, care pot face obiectul unor tipuri de contracte.
În scopul protejării acestor drepturi a fost adoptată, în funcție de natura drepturilor protejate și de modalitățile prin care s-a considerat că este posibilă valorificarea eficientă a acestora, o legislație diversificată.
Intereseul deosebit în acest sens este justificat de valoarea mare a unor drepturi de autor și de ignorarea acestora în multe domenii sau chiar în unele țări.
La nivel internațional se estimează că o pondere destul de ridicată, de aproximativ
5-7% din comerț îl reprezintă produsele realizate sau difuzate cu încălcarea proprietății intelectuale.
O serie de reglementări legislative au suferit, de-a lungul timpului, modificări succesive, fiind completate cu norme de aplicare cu regulamente aplicabile în domeniul intern sau internațional. În această direcție Legea 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, a fost modificată prin O.G. nr. 59/2002, aprobată prin legea nr. 664/2002.
Prin Ordonanța Guvernului nr. 59/2002 s-a modificat Legea nr. 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire. Totodată s-a stabilit că se încalcă drepturile titularului unei „mărci înregistrate în cazul oricărui produs sau ambalaj care poartă o marcă de produs sau de serviciu identică sau care nu poate fi deosebită în aspectele sale esențiale.”
De asemenea, în scopul aplicării Legii nr. 202/2000 au fost adoptate o serie de norme de aplicare aprobate prin H.G. nr. 301/2001, acest act normativ cuprinzând elemente comune cu unele regulamente ce își găsesc aplicabilitate în comunitatea europeană, regulamente ce au suferit, la rândul lor, modificări succesive.
Noțiunea de proprietate intelectuală reunește atât drepturile privind operele literare, artistice și științifice, cât și drepturile de proprietate industrială privind brevetele de invenții, desenele sau modelele industriale, mărcile de fabrică sau comerț ori de serviciu, numele comercial și indicațiile de proveniență, precum și protecția împotriva concurenței neloiale.
În literatura de specialitate, drepturile de proprietate industrială sunt grupate, în funcție de obiectul lor, în drepturi asupra creațiilor industriale (invențiile, desen modelele industriale, know-how-ul) și drepturi asupra semnelor distinctive (mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, denumirile geografice și indicațiile de proveniență).
Un element incorporal semnificativ al fondului de comerț îl reprezintă brevetele de invenție, titlul de protecție pentru invenție fiind brevetul de invenție, care oferă titularului său un drept exclusiv de exploatare, pe întreaga durată de protecție a acestuia.
Trebuie menționat că un brevet poate fi acordat pentru orice invenție, în toate domeniile tehnologice, având ca obiect un produs sau un procedeu, cu condiția „ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă și să fie susceptibilă de aplicare industrială.”
Ca o condiție de formă, noutatea brevetului de invenție trebuie să fie absolută, în sensul că brevetul trebuie să fie original, să prezinte ceva nou, necunoscut și neexploatat până în acel moment. Aprecierea noutății invenției constă în cercetarea diferenței între tehnică și invenția propusă, în sensul că invenția nu trebuie să fi făcut abiect de anterioritate, adică să fi fost depusă, descrisă, expusă ori să fi făcut obiectul ueni alte cereri pentru brevet de invenție.
Brevetul de invenție conferă posesorului sau succesorilor legali ai acestuia dreptul de exploatare a obiectului brevetat, ori încredințarea spre exploatare, dreptul de a urmări în instanță pe cel care ar uzurpa drepturile derivând din brevet.
Dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului și drepturile rezultate din brevet pot fi transmise în tot sau în parte; transmiterea se poate face prin cesiune sau pe bază de licență exclusivă sau neexclusivă, precum și prin succesiune legală sau testamentară.
Asemeni, brevetului de inveție și desenele și modelele industriale sunt elemente incorporale ale fondului de comerț care reprezintă creații de formă, creații ce permit individualizarea produselor industriale printr-un element estetic sau artistic. Ca forme de creație intelectuală, desenele și modelele industriale personalizează aspectul unor produse cunoscute, imprimându-le noi elemente de formă asigurându-le astfel realizarea unor importante cifre e afaceri și, implicit, dezvoltarea activității comerciale.
Noțiunea de desen industrial presupune aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în două dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură și materiale sau ornamentația produsului în sine.
Conceptul de modelul industrial este definit ca „aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în trei dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură sau ornamentația produsului în sine.”
În măsura în care un desen sau model industrial este nou și are un caracter individual, acesta poate forma obiectul unei cereri de înregistrare. Un desen sau model industrial este socotit nou dacă niciun desen sau model industrial identic nu a fost făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înaintea datei de prioritate. Desenele sau modelele industriale se consideră că sunt identice dacă trăsăturile lor caracteristice diferă numai în ceea ce privește detaliile nesemnificative.
Astfel, un desen sau model industrial are caracter individual dacă impresia globală pe care o produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra unui asemenea utilizator de orice desen sau model industrial făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înainte de data de prioritate.
Desenele sau modelele industriale ale căror destinație și aspect contravin ordinii publice sau bunelor moravuri vor fi excluse de protecție.
Prin Legea nr. 84/1998 sunt reglementate mărcile și indicațiile geografice. Prin marcă este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.
Comerciantului îi revine libertatea de a-și aleage marca pe care o consideră corespunzătoare produselor ori serviciilor sale. Mărcile pot fi formate din cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne.
Trebuie menționat faptul că mărcile se deosebesc de firma comercială sau indicațiile de proveniență. În timp ce numele comercial individualizează o întreprindere, marca este un nijloc de identificare a produselor, lucrărilor sau serviciilor. O întreprindere are în mod necesar un nume comercial unic, însă ea poate să nu aibă nicio marcă, după cum poate să aibă mai multe mărci. Mărcile îndeplinesc o funcție asemănătoare numelui commercial și emblemei, cu mențiunea că mărcile individualizează produsele ori serviciile unui comerciant.
Din punct de vedere al clasificării mărcilor, aceasta se poate realiza în funcție de mai multe criterii și anume:
în raport cu destinația lor economică, mărcile sunt de fabrică și de comerț, mărcile de fabrică având rolul de a identifica produsele fabricate de o anumită întreprindere, iar destinația mărcile de comerț este acea de a deosebi produsele puse în circulație de o anumită întreprindere.
după obiectul lor, mărcile se pot clasifica în mărci de produse, din categoria cărora fac parte mărcile de fabrică și de comerț și mărci de serviciu, care servesc la individualizarea și garantarea prestării de servicii, precum și executării de lucrări altele decât fabricarea de produse.
Din punctul de vedere al titularului său, mărcile se clasifică în individuale, care aparțin unui subiect de drept determinat, unei anumite persoane fizice sau juridice și mărci colective, care aparțin în mod exclusiv unor grup de persoane fizice sau juridice, unor organizații profesionale etc.
La nivelul dreptului comparat, sunt cunoscute unele mărci speciale, precum-marcă complexă- formată din mai multe versiuni în diferite limbi sau din cominații fonetice ale aceleiași mărci, marcă notorie-marcă ce înregistrează un nivel de reputație și a cărei folosire este ocrotită de lege, independent de orice formaalitate de înregistrare, marcă defensivă sau de obstrucție, menită să asigure o protecție mai mare mărcii utilizate, marcă de rezervă-al cărei titular nu are intenția de a o folosi pentru anumite produse, lucrări sau servicii decât în viitor, marcă telle quelle-ocrotită și în alte țări membre ale Uniunii Europene, chiar dacă nu ar îndeplini condițiile cerute de legea țării unde se invocă protecția juridică), marcă națională, care este o marcă oficială, a statului, având rolul de a individualiza produsele provenind din acea țară, față de cele de proveniență străină.
Prin drepturile la marcă sunt incluse drepturile titularului de a folosi sau exploata marca și corolarul său, dreptul de a interzice altor persoane fizice sau juridice să o utilizeze, precum și dreptul de prioritate, adică dreptul celui dintâi care a folosit marca sau a efectuat depozitul ei de a fi recunoscut titularul mărcii. Prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, marca conferă titularului un drept privativ, de folosință exclusivă din categoria drepturilor de proprietate industrială.
Conceptul de ocrotire legală a dreptului asupra mărcii poate consta în sancțiuni civile ori sancțiuni penale aplicabile celor care săvârșesc infracțiuni de contrafacere a unei mărci sau de întrebuințare a unei mărci contrafăcute.
Apelațiile de origine reprezintă un drept colectiv, aparținând unei organizații teritoriale și care constă în numele unei localități sau regiuni, identificând produse alimentare și atestând caracteristicile gustative sau alte însușiri calitative ale lor.
Prin indicațiile de proveniență se înțeleg acele semne distinctive ale produselor, lucrărilor și serviciilor, mult mai variate decât apelațiile de origine și destinate îndeosebi să apere piața națională.
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND MĂRCILE
Definiția mărcii
În încercare de definire a mărcii se pot indentifica mai multe tendințe.
Definițiile clasice oferite în cadrul literaturii de specialitate accentuează caracterul distinctiv al mărcii, iar definițiile moderne evidențiază garanția de calitate pe care marca o oferă consumatorilor.
Însă, indiferent de forma clasică sau modernă a definiției este important a se ține cont de elementele sale esențiale. Astfel, marca a fost definită ca ca fiind „un semn distinctiv, care diferențiază produsele și serviciile unei persoane prin garanția unei calități determinate și constante, formând, în condițiile legii, obiectul unui drept exclusiv”.
În cadrul dreptului nostru intern, elementele caracteristice ale mărcii sunt consacrate de Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998.
Drepturile asupra mărcilor sunt recunoscute și apărate pe teritoriul țării noastre, în condițiile prevăzute de lege și cu respectarea convențiilor, tratatelor și acordurilor la care România este parte..
Izvoarele juridice ale protecției mărcilor
Caracterele mărcii
Semnele susceptibile de a construi mărci
Semnele care pot constitui mărci sunt enumerate de art. 2 al Legii nr. 84/1998, acestea referindu-se la „cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne”.
Compartaiv cu regelementarea din 1967, „între semnele susceptibile de apropriere ca marcă nu figurează și prezentarea sonoră. Omisiunea a fost influențată de prevederile Tratatului de la Geneva privind dreptul mărcilor din 1994, care nu se aplică mărcilor holograme și mărcilor care nu sunt alcătuite din semne vizibile, în special mărcile sonore și mărcile olfactive.”
În cuprinsul legii speciale se poate observa o enumerare enunțiativă a semnelor
distinctive care pot fi înregistrate ca mărci. Sistemul enumerării nelimitative rezultă din posibilitatea solicitanților de a utiliza orice combinație a acestor semne
Numele
Așa cum deja ma precizat între semnele care pot constitui o marcă, legea prevede în mod expres cuvintele, termenul de cuvinte cuprinzând atât numele, cât și denumirile.
În cadrul doctrinei se subliniază faptul că numele, ca element de identificare a persoanei, reprezintă un drept personal nepatrimonial, inalienabil și imprescriptibil. Protecția numelui propriu-zis se extinde și asupra numelui comercial, precum și a pseudonimului.
Folosirea numelui patronimic ca marcă atribuie titularului un drept exclusiv, și asta pentru că numele poate aparține mai multor persoane, dreptul exclusiv nevizând numele în sine, ci numai forma sa specială.
Forma specială oferă numelui un aspect exterior caracteristic., iar forma distinctivă a numelui se obține prin combinarea cu elemente figurative, prin grafie, culoare sau așezarea literelor.
Se impune a preciza că numele poate fi scris într-o manieră originală, îmbinat cu un cuvânt generic sau însoțit de o emblemă sau indicație a domiciliului, prin protecția dispoziției speciale, aranjamentului, culorii sau formei caracterelor utilizate pentru scrierea numelui, evitându-se riscul confuziei și monopolul titularului mărcii.
La nivelul Uniunii Europene există state în care numele poate fi folosit ca marcă neinpunându-se o formă specială. .
Marca poate fi formată și din numele unei alte persoane decât a titularului, în acest caz fiind obligatorie consimțământul terțului sau a succesorilor săi.
În susținerea celor precizate este articolul 5 lit. j din Legea nr., 84/1998, republicată exclude de la înregistrare „mărcile care conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în țara noastră.”
La nivelul literaturii de specialitate s-a susținut că „numele unui terț, pentru a fi utilizat ca marcă, trebuie combinat cu alte cuvinte, adică transformat într-o denumire de fantezie”. Însă, numele terțului care formează marca nu este necesar să prezinte o formă caracteristică.
Jurisprundeța a ridicat problema utilizării ca marcă numele propriu care a constituit obiectul unei mărci anterioare, adoptate de un terț. În măsura în care omonimia nu are ca scop o fraudă, jurisprudența a admis adoptarea mărcii ulterioare, cu cerința de a se evita, prin intermediul anumitor mențiuni, eventualele confuzii.
Totodat, pentru constituirea unei mărci poate fi utilizat și un nume istoric cu mențiunea că folosirea numelor istorice să nu aducă atingere atingere memoriei personalități respective, în caz contrar, organele competente fiind obligate a refuza înregistrarea mărcii.
Trebuie menționat faptul că marca poate fi formată și dintr-un nume inventat.
Denumirile
Denumirile reprezintă cuvinte luate din limbajul curent sau inventate, pentru constituirea unei marci, denumirile trebuie să fie arbitrare sau de fantezie.
Astfel, denumirea va fi admisă, dacă nu va ține seama de natura și de genul obiectului, fiind independentă de produs. Este important a preciza că denumirea poate fi alcătuită dintr-un singur cuvânt sau dintr-o combinație de cuvinte.
Denumirile care formează o marcă nu sunt condiționate de existența unei anumite forme. în raport cu numele, se are în vedere însăși denumirea și nu forma sa specială. Dacă denumirea prezintă totuși o anumită formă își vor găsi aplicabilutate dispozițiile cu privire la marca figurativă.
S-a subliniat că „denumirile care reprezintă cuvântul ce indică un produs sunt necesare. Încorporându-se cu produsul, cuvintele nu pot constitui o marcă, fiind denumiri necesare. Ele ar implica monopolizarea unor produse, apropiindu-se sub formă de marcă, denumirea lor necesară.”
Denumirile ce descriu un anumit produs sunt oportune sau discriptive, denumirile disctriptive arătând specia, calitatea/cantitatea etcc sau alte caracteristici ale acestora, astfel cum se regăsesc acestea consacrate în dispozițile art. 5 lit. d din Legea nr. 84/1998, republicată.
De la regula caracterului discriptiv există și câteva derogări, putându-se utiliza ca mărci simbolurile, precum și denumirile care scot în evidență calități ale produsului, fie direct fie indirect.
Astfel, o valoare simbolică au denumirile de țări și orașe care nu mai există. Comparativ, zonele geografice pot fi utilizate ca mărci numai dacă prezintă o formă exterioară specifică.
Calitatea unui produs care se oferă publicului poate fi evocată printr-o marcă în mod indirect. Folosirea ca marcă a denumirilor dintr-o limbă străină este circumstanțiată de domeniul în care produsul se comercializează.
În ceea ce privește denumirile de produse brevetate, deși sunt posibile mai multe soluții, problema trebuie soluționată în funcție de principiile materiei. La expirarea titlului de protecție, denumirea intră în domeniul public numai dacă a figurat în brevet și s-a încorporat produsului, devenind necesară. În caz contrar, denumirea va continua să formeze obiectul unui drept privativ și după expirarea brevetului.
Denumirea poate cuprinde uneori și numele titularului de brevet. În această situație, numele titularului poate fi utilizat ca marcă numai atunci când denumirea se completează cu o mențiune prin care se evită orice eroare referitoare la originea produsului.
Mărcile formate din denumiri prezintă riscul pierderii caracterului distinctiv.
Cuvintele utilizate ca marcă se pot transpune, în anumite situații, într-o denumire generică. Identificarea unei denumiri cu un anumit produs este un fenomen de degenerare a mărcii.
În această împrejurare, titularul inițial al mărcii va beneficia în continuare de dreptul său. O soluție deosebită a fost admisă în practica judiciară a statelor americane. Dacă marca se transformă într-un termen generic, ea intră în domeniul public și devine un semn liber.
Riscul degenerării unei mărci poate fi evitat prin mai multe metode, în practică, distinctivitatea mărcii menținându-se prin folosirea împreună cu termenul generic corespunzător produsului, prin aplicarea pe un produs diferit sau prin adăugarea mențiunii marcă depusă.
Sloganurile și titlurile de publicații
Actuala formă a legii speciale nu face referire la sloganuri și titluri de publicații, însă în forma actuală a legii speciale nu este exclusă posibilitatea de utilizare, ca marcă, a sloganurilor.
În unele sisteme de drept, cum este cel olandez sau ungar, sloganurile nu pot depăși cinci cuvinte, pe când în altele sloganurile sunt complet interzise. Dacă sloganul este original,
protecția va fi asigurată în cadrul dreptului de autor.
Titlurile de ziare, reviste și cărți sunt protejate fie ca mărci, fie ca obiect al dreptului de autor
Titlurile de publicații, fiind mijloace de indentificare a unor servicii prestate de întreprinderile de presă sau obiecte de comerț, pot fi folosite ca mărci. Protecția ca marcă este condiționată de carcaterul dinstinctiv al titlului de publicație.
Desenele
Desenul reprezintă un semn de poate fi folosit ca marcă.
În cazul în care beneficiază de protecția dreptului de autor, desenul nu trebuie să aducă atingere drepturilor autorului.
Literele și cifrele
Este important a menționa că legea specială din 1998 consacră, în mod expres, literele și cifrele. Dacă se dorește a fi folosite ca marcă, literele și cifrele trebuie să îmbrace o formă grafică diferită.
În unele sisteme de drept, literele și cifrele nu sunt acceptate ca mărci. Cu caracter de excepție, se admit totuși literele și cifrele care au o formă originală ori sunt notorii.
Astfel, literele folosite ca marcă pot fi inițialele unui nume. Deși constituie o prescurtare, inițialele nu reprezintă numele. În consecință, inițialele nu pot fi asimilate regimului numelui.
Marca va putea fi utilizată și din inițialele unor cuvinte, însă inițialelel trebuie să poată fi utilizate, să fie pronunțate Inițialele trebuie să poată fie pronunțate.
La nivelul legislației anterioare se consacra o ipoteză care nu corespundea realității. Astfel, potrivit acestor reglementări, nu puteau constitui mărci semnele care erau formate exclusiv din inițialele unor cuvinte, fără posibilitate de exprimare fonetică în nici una din limbile cunoscute.
În ipoteza în care mărcile sunt utilizate exclusiv din cifre, acestea nu vor putea fi protejate deoarece cifrele nu sunt elemente distinctive, impunându-se ca marca să reprezinte o formă distinctă.
Elemente figurative
Potrivit actualei legislații, mărcile pot fi constituite și din elemente figurative, plane sau în relief. Elementele figurative cuprind o multitudine de forme, și anume: embleme, viniete, etichete, peisaje, portrete, fotografii, blazoane, sigilii, amprente, reliefuri, peceți, liziere.
Prin conceptual de emblem se înțelege un semn figurativ simplu, reprezentând un obiect real sau imaginar, care simbolizează o anumită idee-cu titlu de exemplu o floare, un clopot, o stea, o ancoră, care poate fi însoțită de o deviză. Principalul rol al emblemei îl rerpezintă individualizarea unei societățiu comercială sau industriale.
Pentru a fi protejată ca marcă, emblema trebuie să aibă o formă specială sau caracteristică. În măsura în care emblema prezintă un caracter distinctiv în sine, dreptul privativ va include și denumirea respectivă.
Noțiunea de viinietă presupune un ansamblu de figuri, o dispoziție de linii sau un desen. Constituind o ilustrație de mici dimensiuni, cu sau fără un subiect precis, vinieta se lipește pe produs.
Eticheta este un suport de hârtie sau carton de mărime redusă, care conține unele indicații privind un produs. Regimul etichetei este asemănător cu al vinietei.
În principiu, imaginile pot forma obiectul unei mărci, cum ar fi cazul fotografiei.
În cadrul jurisprudenței, s-a considerat că utilizarea de către o persoană a propriei fotogtrafii, care seaman cu un portret adoptat anterior ca marcă, reprezintă un act de concurență neloială.
În conformitate cu dispozițiile art. 5 lit j din legea specială “nu pot fi înregistrate mărcile care conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în țara noastră.”
În scopul aplicării art. 6 al Convenției de la Paris, se prevede că “nu pot fi protejate, în absența unei autorizații din partea organelor competente, mărcile care cuprind reproducweri sau imitații de steme, drapele, emblem de stat, însemne, sigilii oficiale, blazoane aparținând statelor Uniunii Europene”.
Forma produsului
Printre semnele care pot alcătui o marcă, legea specială în vigoare se referă expres și la forma produsului. Pentru a fi protejată ca marcă, forma produsului trebuie să nu fie necesară sau de natură să producă un rezultat industrial.
După numeroase controverse, ideea că forma produsului poate constitui o marcă este acceptată și consacrată legislativ. În practică, însă, prin excluderea formelor cu caracter estetic sau tehnic, precum și a formelor care într-un anumit domeniu s-a banalizat, sfera de protecție este redusă.
Legislația noastră internă precizează în art. 5 lit. e) din legea specială că “nu pot fi protejate mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului sau este necesară obținerii unui rezultat tehnic sau care dă o valoarea substanțială produsului."
În același timp, criteriile necesare pentru determinarea caracterului descriptiv al mărcii sunt greu de stabilit. De exemplu, forma unui produs prevăzut să fie utilizat ca pahar, în cele mai multe cazuri, nu prezintă caracterul distinctiv al unei mărci.
Sub imperiul legislației anterioare, nu puteau fi utilizate ca mărci semnele constituite din forma spațială a unor produse, dacă acestea reprezintă forma necesară a produselor respective sau dacă forma are exclusiv un caracter de utilitate. Prin caracter de utilitate se înțelege însă caracterul necesar sau natural al formei produsului. Ca atare, cele două aspecte se referă la o singură ipoteză, avându-se în vedere posibilitatea de utilizare a produsului.
Forma ambalajului
Între semnele susceptibile de a constitui o marcă, actuala legislație enumeră și forma ambalajului. Pentru a fi apropriată ca marcă, forma ambalajului trebuie să aibă un caracter distinctiv.
La nivelul anumitor legislații, protejarea formei ambalajului, ca marcă, este strâns legată de însoțirea de alte semne, cum ar fi inscripții, etichete, mențiuni. Această soluție permite să fie înregistrată atât marca, cât și forma ambalajului pe care se aplică.
Culoarea produsului sau a ambalajului
Mărcile pot fi formate și din combinații de culori ale produsului sau ambalajului. Protecția ca marcă a combinațiilor de culori este prevăzută expres de legea română.
Admiterea ca marcă a culorii a determinat multiple discuții. Soluțiile adoptate sunt diferite, după cum marca este constituită dintr-o combinație de culori sau o singură culoare.
Marca nu poate fi constituită doar dintr-o singură culoare. REzervele fașă de utilizarea unei singure culori ca marcă sunt determinate de numărul limitat al culorilor și de imposibilitatea consumatorului de a distinge cu claritate nuanțele. Culorile în sine nu sunt suficient de distinctive. înregistrarea lor ca marcă ar genera un risc de monopolizare.
În sistemul legii anterioare, se admitea, prin coroborarea dispozițiilor, că o singură culoare poate fi înregistrată ca marcă sub condiția caracterului distinctiv.
În contradicție cu această soluție, Instrucțiunile Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci pentru aplicarea Legii din 1967 precizau că o singură culoare nu este suficient de distinctivă pentru a constitui o marcă.
De altfel, art. 9 alin.1 lit. h din Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 instituie “posibilitatea ca solicitantul să revendice, ca element distinctiv al mărcii, o culoare sau mai multe.”
Prezentarea sonoră
Conținutul unei mărci poate fi alcătuit și din semne sonore sau melodii simple. De regulă, prezentarea sonoră se asociază cu un serviciu sau un produs. Este important a preciza că mărcile sonore/auditive trebuie să fie clare, expressive, acestea însoțind comercializarea produsului/serviciului.
La niveul dreptului american a fost admisă valabilitatea mărcilor sonore înregistrarea acestora realizându-se prin depozizul de discuri fonografice.
Trebuie precizat că, marea majoritate a legislațiilor la care și legilația naostră internă s-a aliniat, nu recunosc mărcile sonore. Reținerea față de marca sonoră rezultă din lipsa unei legături directe cu produsul
Comparativ cu vechea reglementare, trebuie menționat faptul că mărcile sonore erau susceptibile de protecție.Potrivit acestei concepții, mărcile sonore sunt formate dintr-o succesiune de sunete, care produc un efect sonor caracteristic. De exemplu, semnalele sau fraza melodică de anunțare a anumitor programe radiodifuzate sau televizate.
Combinațiile sonore
În conformitate cu dispozițiile Legii nr, 84/1998 mărcile pot fi constituite și din unele combinații de semen.
Prin combinarea elementelor, semnele necesare sau banale devin particulare, putându-se folosi ca mărci. Particularitățile mărcilor combinate permit alegerea celor mai adecvate mijloace de publicitate comercială.
Principalele tipuri de mărci
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că principalele criterii utilizate pentru clasificarea mărcilor sunt următoarele: destinația mărcilor, obiectul mărcilor, titularul dreptului la marcă, natura normelor care reglementează mărcile, numărul semnelor care alcătuiesc mărcile, natura semnelor care formează mărcile, efectul mărcilor asupra cumpărăturilor și semnificația specială a mărcilor.
Mărcile de fabrică și mărcile de comerț
În funcție de destinația lor economică, mărcile se împart în mărci de fabrică și mărci de comerț. Astfel, marca de fabrică se utilizează de fabriacant, atât în domenii artizanale, precum și în domeniiulmindustial și agricol. Practic, marca de fabrică este cea care realitează distincția între produsele unei personae fizice sau juridice de produse asimilare.
În ceea ce privește marca de marca de comerț aceasta se utilizează de comerciant și distribuitor prin aplicarea acestora pe produsul de vânzare.
Se impune a preciza că atât marca de fabrică, cât și marca de comerț beneficiază de aceealși regim juridic.
Mărcile de produse și mărcile de servicii
Raporat la obiect putem distinge mărcile de produse și mărcile de servicii.
Prin intermediul mărcilor de fabrică și a mărcilor de comerț se identifică anumite produse, astfel acestea formând categoria mărcilor de produse.
Mărcile de servicii se utilizează în scopul indentificîrii unei personae fizice sau juridice de alte personae.
Validitatea mărcii de serviciu este prevăzută prin art. 1 alin. (2) din Convenția de la Paris. Marca de serviciu a fost recunoscută de Conferința de revizuire de la Lisabona, din 1958.
În contextul acestor prevederi, art. 6 stabilește obligația țărilor Uniunii de a proteja mărcile de servicii. Protecția mărcii de serviciu este consacrată și în legislațiile unor state. În celelalte state, semnele care se referă la servicii legate de obiecte materiale pot fi înregistrate ca mărci de produse.
În cadrul practicii se indentifică două feluri de mărci de servicii.
mărci de service ce se regăsesc aplicate pe produse cu scopul indicării autporului serviciului prestart;
mărci de servicii care evidențiază servicii ce nu sunt în strânsă legătură cu anumite produse.
Însă, se impune a preciza că între semnul distinctiv și serviciu este necesară existent unei legături. Raportat la natura serviciului marca se va utiliza în mod direct sau indirect.Exemplificând putem spune că societățile de transport aplică marca chiar pe vehicul, iar restaurantele pe veselă sau tacâmuri. Există situații când marca se regăsesște aplciată pe documentația care se întocmește la prestarea de servicii sau pe ambalajul produsului pentru care se efectuează serviciul.
Mărcile individuale și mărcile colective
Raporat la titularul dreptului, legea indentifică mărcile individuale și mărcile collective.. Așadar, mărcile individuale aparțin și se folosesc de o anumită persoană fizică sau juridică. Este important a preciza că, prin Convenția de la Paris, în prima sa formă, au fost stipulate numai, mărcile individuale.
Mărcile colective se folosesc în comun de mai multe persoane juridice. În mod obișnuit, mărcile colective se aplică împreună cu marca individuală, fiind o garanție a calității sau originii produsului.
Protecția mărcilor colective a fost recunoscută prin art. 7 bis din Convenția de la Paris. Acest articol a fost introdus la Conferința de revizuire de la Washington, din 1911, și completat la Conferința de revizuire de la Londra, din 1934.
Potrivit art. 7 bis țările Uniunii au obligația să admită la depunere și să protejeze mărcile colective aparținând unor grupări colective a căror existență nu este contrară legii țării de origine,
În ciuda faptului că aceste grupuri colective nu dețin în întrepridnere comercială. În ipoteza în care marca colectivă cotravine interesului public protecția acesteia va putea fi refuzată.
La novel european, mărcile colective se regăsesc reglementate în Belgia Germani, MArea Britanoie etc.
La nivelul legislației noastre art. 3 lit. e) al Legii nr. 84/1998 condsacră faptul că marca colectivă este “destinată a servi la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociații de produsele sau serviciile aparținând altor personae”.
Mărcile colective pot fi folosite numai în condițiile stabilite prin regulamentul asociației.
Mărcile facultative și mărcile obligatorii
Ținând seama de natura normelor care le reglementează, mărcile se împart în mărci facultative și mărci obligatorii.
În ceea ce privește marca facultative, utilizarea acesteia se stabilește de către producător, respective comerciant, caracterul facultative fiind dat de funcțiile pe care marca le îndeplinește.
În ceea ce privește marca obligatorie este important a menționa că anumite produse trebuie sa fie marcate. De regulă marca se regăsește aplicată pe produsele din metale prețuioase sau pe produse ce constitui monopol de stat, marcarea reprezentând modalitatea de a controla piața.
La nivelul legislației anterioare, se admitea o soluție care îmbina ambele sisteme. În principiu, mărcile de comerț și de servicii erau facultative, iar mărcile de fabrică obligatorii.
Pentru toate produsele destinate consumului intern, întreprinderile producătoare erau obligate să folosească marca de fabrică. Cu caracter derogatoriu, marca de comerț putea fi obligatorie, atunci când unele produse erau prevăzute numai cu acest semn distinctive.
Mărcile simple și mărcile combinate
Din punct de vedere al numărului de seme ce sunt utilizate vom avea mărci simple și mărci combinate.
În ceea ce privesc mărcile simple acestea sunt alcătuite dintr-un singur semn, în timp ce mărcile combinate sunt formate dintr-un număr de semen, diferite între ele.
Mărcile combinate se divind în mărci compuse și mărci complexe.
Astfel, marca compusă este alcătuită din semen diferite, dintre care doar o parte au un character distinct. În ipoteza în care semenle nu sunt importante, efectul distinctiv va fi stabilit de caracteristica sa. Conchizând, putem afirma că infracțiunea de contrafacere va fi sancționată doar atunci când se vor reproduce toate elementele mărcii, respective marca în totalitatea ei.
În ceea ce privește marca complexă acesta este formată din semne diferite și distinctive, în această situație contrafacerea putând fi partială, reprroducându-se doar un singur element.
Există situații când marca complexă poate fi constituită dintr-un număr de versiuni în limbi diferite, din transliterațiuni sau transcripțiuni fonetice ale aceluiași semn.
Mărcile verbale, mărcile figurative și mărcile sonore
În funcție de natura lor, mărcile sunt verbale, figurative și sonore. Mărcile verbale sunt formate din semne scrise. Ele pot fi cuvinte, litere, cifre sau sloganuri.
Mărcile figurative sunt alcătuite din reprezentări grafice. Mărcile figurative se împart în mărci bidimensionale, sau plane, și mărci tridimensionale, sau plastice. Astfel, forma produsului sau forma ambalajului reprezintă o marcă tridimensională.
Mărcile sonore sunt compuse din sunete. Notele sau sunetele trebuie să producă un efect sonor caracteristic.
Mărcile auditive, mărcile vizuale și mărcile intelectuale
În funcție de efectul produs asupra percepției consumatorilor, mărcile se împart în auditive, vizuale și intelectuale.
Mărcile auditive sunt utilizate în scopul atragerii atenției cu ajutorul unui sunet. De regulă, acest tip de marcă este fie sonoră fie verbal.
Mărcile vizuale au ca principal rațiune evidențierea unui aspect sau a unei imagini.
În ceea ce privesc mărcile intelectuale acestea sugerează o anumită idee fiind formate din semen verbale sau sonore.
Mărcile speciale
Potrivit semnificației special pe care o prezintă, mărcile pot fi supuse unor regimuri juridice distincte.
În categoria mărcilor speciale intră marca notorie, marca agentului, marca defensivă, marca de rezervă, marca telle quelle, marca națională și marca de certificare.
Marca notorie
Principala trăsătură a mărcii notorii o reprezintă renumele deosebit, cu valoare international, în această categorie intrând, de exemplu mărcile Adidas, Samsung, Philips, Omega, Ford, Mercedes, Coca-Cola.
CAracetrul notoriu este o problemă de fapt, stabilirea notorietății fiind raportată la vechimea mărcii, intensitatea publicității, identificarea cu întreprinderea sau ideea de calitate.
De asemenea notorietatea se stabilește raportat la condițiile proprii sau locale. Este important a preciza faptul că mărcile notorii sunt protejate prin art. 6 bis din Convenția de la Paris. Acest articol a fost inclus în textul Convenției, în urma Conferinței de revizuire de la Haga, din 1925. Dispozițiile sale au fost completate la Conferința de revizuire de la Londra, din 1934, și la Conferința de revizuire de la Lisabona, din 1958.
La nivelul Uniunii Europene, în conformitate cu alin. (1) al art. 6 bis, se obligă, “fie din oficiu dacă legislația țării o îngăduie, fie la cererea celui interesat, să refuze sau să invalideze înregistrarea și să interzică folosirea unei mărci de fabrică sau de comerț care constituie o reproducere, imitație sau traducere putând crea confuzie, a unei mărci pe care autoritatea competentă a țării de înregistrare sau de folosire o va considera că este notoriu cunoscută, ca fiind deja marca unei persoane admise, să beneficieze de prezenta convenție și ca fiind folosită pentru produse identice sau similare.”
Se poate remarca faptul că protecția mărcii notorii nu este în strânsă legătură cu
formalitatea unei înregistrări naționale sau international. Însă, se impune a preciza că protecția acordată se regăsește limitată la sfera produselor identice sau similare.
La nivelul legislației noastre interne, protecția mărcilor notorii este prevăzută de Legea nr. 84/1998. Astfel, potrivit art. 3 lit. d, “marca notorie este semnul larg cunoscut în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorității revendicate în cerere.”
În vederea stabilirii dacă o marcă este sau nu cunoscută se va tine seama de notorietatea ei la nivelul publicului vizat pentru serviciile pe care respective marcă le ofer, fără a fi oportună înregistrare mărcii în România.
Astfel, potrivit art. 16 alin. (2) a Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, eșantionul de public se va stabili pe baza anumitro elemente precum;
Potențialii consumatori;
Indentificarea eșantionului de consumatori;
circuitele de distribuire a produselor sau serviciilor la care se referă marca.
Dispozițiile Convenției de la Paris stabilesc și cazul când un terț utilizează o marcă notorie pentru diferite produse. La nivel de jurisprudență s-a apreciat că terțul în cauză profită, fără drept, de notorietatea mărcii.
În literatura juridică, prin considerarea soluției adoptate de jurisprudență, mărcile notorii sunt diferite de mărcile de mare de renume.
Ținând cont de funcția de reclamă ce are un rol essential, marca renume are o valoare independentă de calitatea și originea produsului. Ținând cont de celebritatea sa, se impune ca marca de renume să fie protejată îmăpotriva utilizării sale de către un terț.
Marca agentului
Marca agentului este marca utilizată de distribuitorul unor produse importate și expediate cu marca producătorului. Marca agentului sau reprezentantului este prevăzută de art. 6 septies din Convenția de la Paris. Acest articol a fost introdus în textul Convenției la Conferința de revizuire de la Lisabona, din 1958.
În vederea unei protecții sporite, agentul local al unei societăți străine poate înregistra, pe numele său, marca reprezentantului, însă numai cu acordul său. Însă, există situații când urmărind prelungirea contrcatului de reprezentare, agentul va înregistra marca fără acordul titularului.
Marca defensivă
Marca defensivă este strâns legată de o altă marcă, diferențindu-se prin ulnele modificări.
Fără a fi utilizată marca defensivă va asigura protecția mărcii principale.
La nivelul legislației nipone mărcile defensive sunt admise, pe când în legislații precum cea elvețiană acestea sunt lovite de nulitate, când titularul nu intenționează să le utilizeze.
În cadrul legislației german, mărcile defensive se iau în considerare până la moemntul în care se va impune marca principală.
Marca de rezervă
Principalul scop al mărcii de rezervă constă în ideea de a fi folosită în viitor pentru anumite produse sau servicii. Comparativ cu marca defensivă marca de rezervă nu este în strânsă relație cu marca prioncipală. Marca de rezervă este protejată în funcție de existența unei obligații de utilizare, pe o anumită perioadă de timp. În ipoteza în care marca nu este utilizată titularul acesteia este decăzut din dreptul său.
Marca telle quelle
Trăsătura esențială a mărci telle quelle constă în faptul că este protejată în forma înregistrată în țara de origine. Marca telle quelle se regăsește statuată prin Convenția de la Paris. În conformitate cu dispăozițiile Convenției “orice marcă de fabrică sau de comerț, înregistrată reglementar în țara de origine, va fi admisă la depunere și protejată, întocmai așa cum este ea, în celelalte țări ale Uniunii. Fiind admisă ca atare, marca va fi înregistrată chiar dacă nu îndeplinește condițiile prevăzute de legea străină”.
Înainte de înregistrarea definitivă, se poate cere să fie prezentat certificatul de înregistrare a mărcii în țara de origine, eliberat de autoritatea competentă. Certificatul de înregistrare a mărcii nu este condiționat de o anumită formă de legalizare.
Este important a prefciza că marca telle quellereprezintă o excepție a principiului teritorialității.
Pentru a se aprecia dacă marca este susceptibilă de protecție, se va ține seama de toate circumstanțele de fapt și, mai ales, de durata folosirii mărcii.
Marca națională
Marca națională individualizează produsele dintr-o țară anume și reprezintă o garanție a calității și provenienței.
Marca națională nu este altceva decât marca oficială a statului, fiind reglementată de normele dreptului administrativ.
În dreptul nostru, marca de calitate a fost instituită prin Legea nr. 7 din 1 iulie 1977 privind calitatea produselor și serviciilor. Potrivit art. 50, marca de calitate este un simbol care se aplică pe produse, prin care se atestă de producător că acestea au caracteristici la nivelul celor mai bune performanțe realizate în țară și pe plan mondial. Dreptul de aplicare a mărcii de calitate se stabilește prin certificatul de marcă eliberat de organul competent.
Marca de certificare
În actuala reglementare, respective Legea nr. 84/1998 consacră marca de certificare. Conform art. 3 lit. f), marca de certificare “indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce privește calitatea, materialul, modul de fabricație a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici.”
Utilizarea mărcii de certificare este rezervată persoanelor juridice legal abilitate să exercite controlul produselor sau al serviciilor. Mărcile de certificare sunt supuse regimului mărcilor individuale, dacă prin dispozițiile legii nu se prevede altfel.
Funcțiile mărcii
În strategia comercială, marca reprezintă un element esențial. Prin diferențierea obiectivă și subiectivă pe care o realizează în oferta globală a bunurilor și serviciilor, marca se folosește în scopul extinderii pieței.
Funcția de diferențiere a produselor și serviciilor și de indicare a originii acestora, aceasta fiind singura funcție a mărcii căreia legea îi atribuie o sancțiune juridică.
Funcția de identificare a originii produselor și serviciilor, poate fi calificată ca fiind funcția juridică a mărcii, în vreme ce celelalte funcții ale mărcii sunt de natură economico-sociale.
Diferențiind, la începuturile folosirii sale, subiectele dreptului, marca s-a obiectivat în timp, ajungând să diferențieze obiectele asupra cărora poartă.
Funcția de diferențiere a producătorilor s-a transformat într-o funcție de diferențiere a produselor, de indicare a originii acestora, ceea ce nu este indiferent pentru service-ul după vânzare, aprecierea raportului calitate-preț, încrederea consumatorului într-o întreprindere etc.
Funcția de concurență se bazează pe sistemul de atargere a clientele. În urma dezvoltării producției, creșetera ofertei a determinat sporirea volumului afacerilor și implicit a capaciății productive.
Funcția de organizare a pieței
Prin corelarea cererii cu oferta, marca reprezintă un mijloc de organizare a pieței. Funcția de organizare a pieței își exercită influența asupra formelor distribuției. Marca asigură realizarea vânzărilor și reducerea cheltuielolor de desfacere.
Funcția de monopol
Diferențierea mărcilor și exlusivitatea distribuției are ca rezultat tranfosformarea concurenței într-un instrument de monopol.. Datorită acestui fenomen, funcția de garanție a calității produsului este înlocuită cu o funcție de protecție a cumpărătorului.
CAPITOLUL II
CONDIȚIILE PROTECȚIEI MĂRCILOR
2.1. Categorii de condiții pentru protecția mărcii
Protecția juridică a mărcilor presupune îndeplinirea unor anumite condiții, acestea împărțindu-se în condiții de fond și condiții de formă ale protecției mărcilor.
2.2. Condiții de fond
Condițiile de fond privesc distinctivitatea, disponibilitatea și liceitatea semnului ales ca marcă, iar condițiile de formă se referă la modul de folosire a mărcii.
Distinctivitatea
Caracterul distinctive reprezintă o condiție esențială a protecției unei mărci.
Legislația noastră internă prevede expres cerința obligatorie a caracterului distinctiv, marca fiind un semn care poate servi la deosebirea produselor și serviciilor unei persoane fizice și juridice de cele aparținând altor persoane.
Prin corelarea dispozițiilor, textul art. 5 lit. b) din legea specială prevede că “nu pot fi înregistrate mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv.”
În literatura juridică s-a afirmat că distinctivitatea presupune două elemente: originalitatea și noutatea. Ele au fost considerate în mod distinct ori s-a apreciat că distinctivitatea este echivalentă fie cu noutatea, fie cu originalitatea.
La nivelul mărcilor este necesar a preciza că originalitatea nu este absolută în timp și spațiu, Ddrepturile care iau naștere fiind mai puțin complete decât cele decurgând din creațiile noi.
Originalitatea reprezintă o condiție de validitate, iar noutatea o condiție de apropiere, de disponibilitate a semnului ales ca marcă. Dreptul asupra mărcii este un drept de ocupație și nu de creație.
Distinctivitatea este o problemă de fapt. Fiind o noțiune relativă, distinctivitatea se apreciază de instanțele judecătorești în funcție de situația concretă.
Semnele utilizate ca mărci trebuie să fie distinctive în sine sau prin modul lor de prezentare.
Raportat la produsul asupra căruia de aplică, semnul va fi distinctiv dacă poate fi recunoscut de către cei cărora le este adresat.
Prin lipsirea carcaterului distinctive, nu se va putea constitui o marcă.
În cadrul dreptului nostrum intern se dispune că “nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, putând servi în comerț pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora.” De exemplu, vin distilat, sticlă de Jena, gem de portocale, ulei comestibil, ciocolată fină.
În cadrul literaturii de specialitate, marca descriptivă este diferită de marca aluzivă. Deși diferențierea este greoaie, marca aluzivă va putea fi admisă la înregistrare.
În absențalipsa caracterului distinctiv nu se va putea vorbi de formareaunei mărci prin folosirea semnelor vizibile uzuale, generice sau necesare. Recunoașterea unui drept exclusiv ar însemna admiterea unui monopol asupra produsului.
Legea română din 1998, în art. 5 lit. c), prevede că “nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante.” Potrivit art. 5 lit. e), “nu se pot înregistra nici mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului, sau este necesară obținerii unui rezultat tehnic, sau care dă o valoare substanțială produsului.”
Se poate observa că prevederile legii române nu se referă și la semnele generice. Absența unei asemenea mențiuni se explică prin faptul că semnele generice și semnele uzuale constituie o singură categorie. Datorită unei folosiri generalizate, semnele din această categorie sunt uzuale.
Caracterul uzual al unor semne se stabilește prin prisma a două reguli: validitatea semnului se apreciază în momentul apropierii mărcii; folosirea semnului de către un terț să fie tolerate neechivoc de titluarul mărcii.
Disponibilitatea
Un semn poate fi apropriat ca marcă dacă nu aparține unei alte persoane. Indisponibilitatea unui semn este generată de existența unor drepturi anterioare. Cauzele de indisponibilitate se referă la drepturile personale nepatrimoniale ale terților și la actele anterioare de apropriere, care constituie anterioritățile propriu-zise.
La nivelul dreptului nostrum intern, anterioritățile sunt consacrate de Legea nr. 84/1998. Astfel, potrivit art. 6 lit. a), “o marcă este refuzată la înregistrare dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care a fost cerută înregistrarea mărcii sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată.”
Cu caracter de exepție, înregistrarea poate fi admisă numai dacă se obține consimțământul expres al titularului mărcii anterioare.
În materia mărcilor, aprecierea anteriorităților are în vedere evitarea oricăror confuzii privind originea și calitatea produselor sau serviciilor. Anterioritatea poate proveni dintr-un depozit anterior ori dintr-o folosire anterioară.
În cadrul legislației noastre interne Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 consideră indisponibilitățile ca fiind conflicte cu drepturi anterioare. Astfel, potrivit Regulamentului un semn nu poate fi înregistrat ca marcă sau ca element al unei mărci, dacă aduce atingere unui drept anterior protejat.
Potrivit reglementării actuale, prin drept anterior protejat se înțelege:
“marcă identică sau similară, înregistrată în România pentru produse sau servicii identice sau similar;
o marcă identică sau similară, considerată notorie în România conform art. 3 lit. d) din lege;
un drept al unei personalități cu privire la imaginea sau la numele său patronimic;
o indicație geografică protejată;
un desen sau un model industrial protejat;
un drept de autor;
orice drept de proprietate industrială dobândit anterior datei depozitului național reglementar al unei mărci.”
Anterioritățile sunt parțiale și relative și privesc numai domeniul economic și commercial.
Pe de altă parte, anterioritățile sunt limitate profesional, în timp și în spațiu.
Limitele anteriorității
Ceea ce se impune a preciza este faptul că nu este necesar ca marca să fie unică în raporat cu marca nu toate semnele distinctive înregistrate anterior., noutatea mărcii referindu-se numai la produsele pentru care a fost creată. O data fiind înlăturat rsicul de a putea fi confundată, acceași marcă va putea fi uzitată în ramuri și industrii distincte.
În baza regulii specialității, o marcă poate fi înregistrată pentru alte categorii de produse. De exemplu, denumirea Friands, utilizată ca marcă pentru siropuri, a fost admisă ca marcă pentru sardele, fără să se considere că există o anterioritate.
În practică, limitele profesionale ale anteriorității au fost admise în mod deosebit. Instanțele franceze, bazându-se pe caracterul diferit al industriilor, nu au considerat anterioritate folosirea aceleiași mărci, de către titulari diferiți, pentru produse între care există o analogie.
Într-o interpretare mai restrictivă, instanțele elvețiene și germane au apreciat că o marcă identică sau similară cu o marcă anterioară poate fi protejată numai dacă se folosește pentru produse de natură diferită.
Prin dispozițiile legii special din 1998 sunt admise, în mod expres, principiul specialității mărcii. Marca identică sau similară cu o marcă anterioară și destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similar nu poate fi înregistrată, dacă există un risc de confuzie pentru public, incluzând și riscul de asociere cu marca anterioară.
Aplicarea principiului specialității determină un risc de confuzie și un risc de diluare a valorii mărcii. Riscul confuziei pe care îl creează folosirea de către un terț a unei mărci pentru produse diferite aduce prejudicii funcției de identificare a provenienței produselor. Riscul de diluare a valorii mărcii aduce atingere funcției sale publicitare. Anterioritatea este o problemă de fapt. Ea se apreciază de instanța judecătorească, ținându-se seama de posibilitatea producerii unei confuzii pentru publicul consummator.
Cercetarea anteriorităților se face prin verificarea semnelor înregistrate ca mărci în Registrul Național al Mărcilor. în același scop, se vor verifica și evidențele ținute de Camerele de Comerț și Industrie teritoriale referitor la mărcile de fabrică, de comerț și de servicii legal înregistrate.
Examinarea anteriorităților este facilitată de clasificarea internațională a produselor și serviciilor, adoptată prin Aranjamentul de la Nisa, din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare. Membră a Uniunii restrânse de la Nisa, țara noastră folosește clasificarea internațională în gruparea produselor și serviciilor, în vederea înregistrării mărcilor.
Limitele temporare
Raportat la acest element un semn anterior protejat nu va putea fi folosit de către un terț, atâta timp cât dreptulu titulatului asupra mărcii respective nu s-a stins prin decăder sau abandon.
protejat anterior ca marcă nu poate fi utilizat de o terță persoană, cât timp dreptul titularului nu s-a stins prin abandon sau decădere.
Folosirea mărcii de către o terță persoană implică îndeplinirea următoarelor condiții:
abandonul mărcii să fie cert;
durata abandonului să permită uitarea vechiului semn distinctiv;
să nu existe o intenție de fraudă.
.
Limitele anteriorității în spațiu
O marcă este protejată pe întregul teritoriu al țării unde a fost înregistrată. Pentru evitarea oricărei confuzii, aceeași marcă nu poate fi folosită, într-o industrie identică sau similară, în două localități diferite.
Principiul teritorialității nu asigură protecția mărcii și în străinătate. O marcă identică sau similară se poate folosi în două state diferite. Numai în cazul în care, prin înregistrarea unei mărci străine anterioare, se urmărește o fraudă, titularul ei are o acțiune în concurență neloială.
Însă, de la această regulă există două excepții. Protecția mărcilor se poate realiza și în alte state, dacă există o convenție international sau semnele distinctive sunt notorii.
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 prevede că o marcă poate fi în conflict cu o marcă notorie. Astfel, în cadrul regulamentului se consideră că “un conflict intervine atunci când marca sau elementele sale esențiale constituie:
reproducere, o imitație, o traducere sau o transliterare, care pot crea o confuzie cu marca notorie și când marca sau unul dintre elementele sale esențiale face obiectul unei cereri de înregistrare ori al unei înregistrări pentru produse sau servicii identice sau similare față de produsele sau serviciile la care marca notorie se aplică;
o reproducere, o imitație, o traducere sau o transliterare, care pot crea confuzie cu marca notorie și atunci când marca sau unul dintre elementele sale esențiale face obiectul unei cereri de înregistrare ori al unei înregistrări pentru produse sau servicii diferite față de produsele sau serviciile la care marca notorie se aplică, dacă cel puțin una din condițiile următoare sunt îndeplinite:
utilizarea mărcii indică o legătură între proprietarul mărcii notorii și produsele sau serviciile pentru care marca face obiectul unei cereri de înregistrare sau este înregistrată, utilizare care ar risca să cauzeze prejudicii proprietarului mărcii notorii;
utilizarea mărcii riscă să aducă atingere caracterului distinctiv al mărcii notorii;
prin utilizarea mărcii s-ar beneficia pe nedrept de caracterul distinctiv al mărcii notorii.”
Liceitatea
Pentru a constitui o marcă, un semn trebuie să nu cuprindă indicații false sau înșelătoare, ori să nu fie contrar ordinii publice sau bunelor moravuri. Exigențele relațiilor comerciale exclud de la protecție mărcile deceptive, ilegale sau imorale.
Mărcile deceptive sau frauduloase nu pot fi validate, deoarece urmăresc să inducă în eroare pe consumatori. Prin sancționarea mărcilor deceptive, se asigură menținerea unei anumite calități a produselor marcate.
În practică, se consideră ca fiind deceptive mărcile care înșeală pe cumpărători asupra calității produsului, provenienței sale geografice sau situației comerciale a titularului semnului distinctiv.
În dreptul român, este cosancrat faptul că” nu pot fi înregistrate mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului.”
Mărcile ilegale sau imorale nu pot fi protejate, întrucât aduc atingere ordinii sociale și politice.
Semnele contrare moralei și ordinii publice sunt prevăzute de art. 6 ter alin. (1) lit. a) și b) din Convenția de la Paris, în forma revizuită la Haga, în 1925. Astfel, țările Uniunii convin să refuze sau să invalideze înregistrarea și să interzică prin măsuri corespunzătoare folosirea, fără autorizația organelor competente, fie ca mărci, fie ca elemente ale acestor mărci, a stemelor, drapelelor și altor embleme de stat ale țărilor Uniunii, a semnelor și sigiliilor oficiale de control și de garanție adoptate de către ele, precum și a oricăror imitații de blazoane. Aceste dispoziții se aplică și stemelor, drapelelor și altor embleme, inițialelor sau denumirilor organizațiilor internaționale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe țări ale Uniunii.
Pentru aplicarea acestor dispoziții, țările Uniunii de la Paris convin să-și comunice reciproc, prin intermediul Biroului internațional, lista semnelor care nu pot fi înregistrate ca mărci. Fiecare țară a Uniunii va pune în timp util la dispoziția publicului listele care i-au fost notificate.
La nivelul legislației noatre interne se prevede că nu pot fi înregistrate mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri. De exemplu, mărcile care au un conținut imoral sau mărcile care ar putea aduce prejudicii organelor sau instituțiilor de stat.
Tot dispozițiile legii române prevăd, în mod expres, și interdicțiile stabilite din considerente internaționale. Astfel, lit. k) și 1) ale art. 5 enumeră semnele care nu sunt susceptibile de apropriere ca mărci, întrucât intră sub incidența art. 6 din Convenția de la Paris.
2.3. Condițiile de formă
Condițiile de formă ale protecției mărcilor sunt distincte de modul lor de dobândire. Ele se referă la modul de folosire a mărcii. Folosirea mărcii se realizează prin aplicare sau atașare.
Aplicarea sau atașarea mărcii se poate face pe fiecare produs în parte, pe ambalaje, pe imprimatele prin care se oferă produsele sau serviciile, precum și pe documentele care însoțesc produsele. Mărcile mai pot fi utilizate în orice alt mod potrivit, pe insigne, reclame, anunțuri, prospecte, cataloage, facturi și, în genere, pe orice documente ale titularului.
În situația produselor complexe, aplicarea sau atașarea mărcilor se face de către întreprinderile la care se realizează produsele finite. Dacă unele elemente sau subansamble pot fi folosite independent sau în ansamblul altor produse, ele vor purta separat marca întreprinderii care le-a realizat.
Marca individuală se poate aplica sau atașa alături de marca colectivă. Tot marca poate fi însoțită de inscripția fabricat în România, marcă înregistrată sau marcă înregistrată internațional.
Marca nu este necesar să fie aderentă produsului. Marca se poate aplica și pe ambalaj, iar uneori constă chiar în forma ambalajului. De exemplu, la produsele lichide, gazoase sau de dimensiuni mici, marca se aplică pe ambalaje.
Aplicarea sau atașarea trebuie făcută în așa fel încât să împiedice înlăturarea mărcii în timpul circulației. În măsura în care este posibil, marca se va menține și în timpul folosirii, permițând însă utilizarea produselor și serviciilor.
Tot referitor la modul de folosire, marca nu trebuie să fie exterioară produsului sau aparentă. Chiar dacă locul aplicării nu este vizibil, marca se consideră valabilă.
CAPITOLUL III
DOBÂNDIREA, DURATA ȘI PIERDEREA DREPTULUI LA MARCĂ
3.1 Dobândirea dreptului la marcă
3.1.1. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă
Sistemul declarativ
În cadrul acestui sistem, dreptul la marcă se dobândește prin prioritate de folosire. Din momentul adoptării de către un comerciant sau producător, marca nu mai poate fi utilizată de o altă persoană pentru a deosebi produsele de aceeași natură. Marca fiind adoptată și nu depusă, depozitul este cerut numai pentru revendicarea semnului distinctiv.
Elementele caracteristice ale sistemului realist sunt efectuarea unui prim act de folosire a mărcii și efectul declarativ al depozitului.
În sistemul declarativ, dreptul la marcă aparține primului ocupant, celui care folosește cel dintâi semnul distinctiv în mod legitim. Actul de folosire a mărcii este determinant și independent de orice deposit.
Pentru dobândirea dreptului la marcă, actul de primă folosire trebuie să fíe public și să exprime intenția de apropriere a semnului distinctiv. Folosirea se exercită animo domini, fiind necesar să fie neechivocă. Considerată tot ca o condiție continuitatea reprezintă o cerință de consolidare și nu de dobândire a dreptului la marcă.
În practică s-a pus problema dacă actele de folosire săvârșite într-o țară pot constitui un titlu pentru invocarea unor drepturi în străinătate. întrucât dispozițiile Convenției de la Paris nu se ocupă de sistemul declarativ de dobândire a dreptului la marcă, actele de folosire nu pot fi opuse într-o altă țară.
Ocrotirea dreptului la marcă, reînnoit mereu prin folosirea neîntreruptă a semnului distinctiv, nu este supusă niciunei formalități. Dreptul la marcă poate fi probat prin orice mijloc de dovadă.
În sistemul priorității de folosire, efectuarea depozitului nu reprezintă o condiție pentru dobândirea dreptului asupra mărcii. Formalitatea depozitului constituie numai o manifestare exterioară a proprietății, care oferă titularului mărcii garanții speciale.
Depozitul este un mijloc de publicitate, prin care terții sunt informați despre marcă și luarea ei în stăpânire.
Publicitatea mărcii se realizează prin data și conținutul depozitului. Data depozitului consemnează luarea mărcii în posesie publică și certă. Conținutul depozitului indică limitele protecției, precizând elementele mărcii și produsele pe care se aplică.
Sistemul atributiv
În cadrul sistemului atributiv, dreptul la marcă se obține prin prioritate de înregistrare, astfel că dreptul de marcă va aparține persoanei care înregistrează prima un anumit semn, actele anterioare utilizate nefiind opozabile în sittuația în care nu s-a efectuat înregistarrea acestora.
Este necesar a preciza că în acest sistem depozitul reprezintă o etapă a procedurii, efectuarea formalităților consecrate de lege având un caracter atributiv. Prin constituirea depozitului se urmărește informarea publicului și stabilitatea raporturilor juridice.
În dreptul român, Legea nr. 84/1998 a menținut sistemul priorității de înregistrare, adoptat de Legea din 1967. În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 84/1998, republicată “dreptul asupra mărcii este dobândit și protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci” .
Sistemul mixt
În cadrul sisetmul mixt sunt îmbinate caracteristicile sistemului declarative cu cel atributiv, în unele legislații utilizându-se sistemul atributiv amânt, sistemul provocator sau sistemul avizului prealabil.
Înc adrul dreptului englez se utilizează sistemul atributiv amânat, în cadrul acestui sistem, depozitul se transformă, după o anumită perioadă de timp, într-o dovadă definitivă a dreptului titularului asupra mărcii depuse. Sistemul atributiv amânat se caracterizează prin existența publicității și controlul preventiv.
În sistemul provocator, organul competent nu efectuează un examen de fond al mărcii. După verificarea formală a depozitului, se admite publicarea mărcii. în cazul unui conflict, persoana interesată poate să facă opoziție la înregistrarea mărcii.
Sistemul avizului prealabil este consacrat de dreptul elvețian. În sistemul avizului prealabil, depunătorul este înștiințat de către organul administrativ competent de opunerile la înregistrarea mărcii. Cu toate că există anteriorități la cererea depunătorului, organul administrativ înregistrează marca.
Subiecții Subiectul dreptului de marcă
Dreptul la marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau juridică. în conformitate cu principiul conexității mărcii, titularul dreptului trebuie să aibă capacitatea de a exercita o activitate industrială sau comercială. Pentru persoanele juridice, se poate ridica totuși o problemă, configurată de specialitatea capacității lor de folosință.
În sistemul Legii nr. 84/1998 se prevede că marca este un semn distinctiv, care se înregistrează de persoane fizice sau persoane juridice.
În legislațiile statelor care admit principiul independenței mărcii, se cere ca titularul dreptului să aibă o capacitate civilă generală. Astfel, marca unui produs farmaceutic poate să aparțină unei persoane ce nu are capacitatea de a exercita profesia de farmacist.
Prin considerarea tratamentului național, dreptul la înregistrarea mărcilor este recunoscut și străinilor. Persoanele fizice și juridice cu domiciliul sau cu sediul în afara țării noastre beneficiază de dispozițiile Legii nr. 84/1998, în condițiile convențiilor internaționale la care România este parte. În absența unor asemenea înțelegeri, prevederile legii române se vor aplica pe bază de reciprocitate.
Subiectul dreptului la marcă individuală
Dreptul la marcă individuală poate aparține unei personae fizice sau juridice care desfășoară un comers sau o industrie ori prestează un serviciu.
În unele cazuri, marca individuală poate fi folosită în comun de mai multe persoane fizice. Dreptul la marcă aparține mai multor persoane ca urmare a asocierii în exercitarea unei activități economice ori a transmisiunii prin acte între vii sau pe cale succesorală.
Proprietatea comună asupra unei mărci se caracterizează prin comunitatea de folosință și consimțământul tuturor copărtașilor pentru actele de administrație sau de dispoziție. Datorită acestor trăsături, coproprietatea se deosebește de dreptul de folosire simultană a unei mărci, care presupune mai multe depozite paralele.
Subiectul dreptului la marcă colectivă
La nivelul legislației dreptul la marca colectivă aparține persoanelor juridice care nu exercită nemijlocit o activitate comercială sau industrială.
Dreptul de utilizare a mărcii colective se acodă în anumite circumstanțe. În cuprinsul Regulamentului de folosire a mărcii colective se regăsesc menționate persoanele autorizate să utilizeze marca colectivă, condițiile care se impugn a fi îndeplinite pentru a deveni membru al asociației, condițiile de folosire a mărcii, motivele pentru care această utilizare poate fi interzisă unui membru al asociației, precum și sancțiunile care pot fi aplicate de asociație.
Prin respectarea regulilor stabilite, marca colectivă diferențiază produsele sau serviciile unor producători diferiți, garantând o anumită calitate.
Subiectul dreptului la marca de certificare
Dreptul la marca de certificare aparține persoanelor juridice care exercită controlul produselor sau al serviciilor.
În conformitate cu dispozițiile legii special nu vor putea solicita înregistrarea unei mărci de certificare persoanele juridice care fabrică, importă sau vând produse ori prestează servicii, altele decât cele de control în domeniul calității.
În cadrul doctrine s-a subliniat faptul că “titularul mărcii de certificare va autoriza persoanele îndreptățite să folosească marca pentru produsele sau serviciile care prezintă caracteristicile comune, garantate prin regulamentul de folosire a mărcii. Orice persoană fizică sau juridică, furnizor de produse ori prestator de servicii, poate fi autorizată să folosească marca de certificare sub condiția respectării prevederilor regulamentului de folosire a mărcii”.
3.1.2. Procedura de înregistrare a mărcii
Se impune a preciza că înregistrarea unei mărci se efectuează în mai multe etape. Acestea sunt: depozitul național reglementar; examinarea formală a cererii de înregistrare; examinarea de fond a cererii de înregistrare; înregistrarea și publicarea mărcii.
Depozitul național reglementar
Depozitul național reglementar al mărcii se constituie, potrivit art. 10 alin. (1) al Legii nr. 84/1998, prin depunerea unei cereri de înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. Cererea va trebui să conțină solicitarea expresă de înregistrare a unei mărci, indicații referitoare la identitatea solicitantului, o listă cuprinzând produsele sau serviciile pentru care înregistrarea mărcii este cerută și o reproducere suficient de clară a mărcii a cărei înregistrare este solicitată.
Depunerea cererii de înregistrare
Înregistrarea mărcii se solicită individual sau în comun de persoane fizice sau juridice, direct sau printr-un mandatar, cu domiciliul, respectiv, cu sediul în România. Are calitatea de mandatar autorizat consilierul în proprietate industrială. Dacă solicitantul nu are domiciliul sau sediul pe teritoriul României, va fi reprezentat în procedurile în fața Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, printr-un mandatar.
Cererea de înregistrare a unei mărci colective poate fi formulată de asociațiile de fabricanți, de producători, de comercianți sau de prestatori de servicii. Odată cu cererea de înregistrare, solicitantul va depune și regulamentul de folosire a mărcii colective.
Cererea de înregistrare a unei mărci de certificare se formulează de persoanele juridice legal abilitate să exercite controlul produselor sau al serviciilor. Solicitantul va depune, odată cu cererea de înregistrare, regulamentul de folosire a mărcii de certificare și autorizația sau documentul din care să rezulte exercitarea legală a activității de certificare ori, dacă este cazul, dovada înregistrării mărcii de certificare în țara de origine.
Cererea de înregistrare a mărcii se depune la Registratura generală a Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, prin poștă ori prin poșta electronica.
Cererile se înregistrează în ordinea cronologică a primirii. Pe cerere, registratura generală va menționa anul, luna și ziua primirii. Cererile primite după orele legale de lucru, în zilele de repaus săptămânal sau de sărbătoare legală, se înregistrează în prima zi lucrătoare.
Conținutul cererii de înregistrare
Este cunoscut faptul că cererea de de înregistrare a mărcii se va redacta în limba română și va avea ca obiect o singură marcă. Cererea se întocmește într-un singur exemplar, pe un formular-tip.
În conformitate cu art.9 alin. (2)-(4) al Legii nr. 84/1998 cererea de înregistrare trebuie să conțină următoarele elemente:
solicitarea explicita a inregistrarii marcii;
datele de identificare a solicitantului si, dupa caz, a mandatarului;
o reprezentare grafica, suficient de clara, a marcii a carei inregistrare este ceruta;
lista produselor si/sau serviciilor pentru care se solicita inregistrarea marcii;
dovada achitarii taxei de depunere si de publicare a cererii de inregistrare a marcii.
Cererea se referă la o singură marcă și este prezentată în condițiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi.
Data depozitului național reglementar
În cuprinsul art. 9 alin. 1 și 2 din legea specială se precizează că “data depozitului național reglementar este data la care a fost depusă la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci cererea de înregistrare a mărcii, în condițiile în care aceasta conține toate elementele prevăzute de lege”.
În lipsa anumitor elemente ale cererii de înregistrare a mărcii, OSIM va adduce la cunoștința solicitantului lipsurile constatate, urmând ca, solicitantul să le poată complete în termen de 3 luni de la data depunetii cererii de înregistrare la OSIM.
Data depozitului va fi aceea la care au fost comunicate toate aceste elemente.
Prioritatea convențională și de expoziție
În cazul în care solicitantul a prezentat, în cadrul unei expoziții internaționale, produse și servicii sub o marcă, în sensul Convenției privind expozițiile internaționale, convenție semnată la Paris la 22 noiembrie 1928, ratificată de România prin Legea nr. 246/1930 și dacă o cerere de înregistrare a mărcii sub care au fost prezentate aceste produse și servicii a fost depusă la OSIM într-un termen de 6 luni de la data primei prezentări în expozitie, solicitantul va beneficia de un drept de prioritate de la data introducerii produsului în expoziție.
Este necesar a preciza că termenul de 6 luni nu va prelungi termenul de prioritate, aceste drepturi de prioritate impunându-se a fi invocate în același timp cu depunerea cererii de înregistrare a mărcii. Ele se justifică prin acte de prioritate și sunt supuse taxei legal stabilite.
În conformitate cu dispozițiile legii special “actele de prioritate se vor depun și taxa legală se plătește în maximum 3 luni de la data cererii de înregistrare a mărcii. în caz contrar, prioritatea invocată nu va fi recunoscută.”
Examinarea formală a cererii de înregistrare
Ulterior depunerii, cererea de înregistrare a mărcii va fi suăusă examinării OSIM-ului, acestui organism revenindu-i competența de a verifica îndeplinirea condițiilor stabilite pentru constituirea depozitului național reglementar. Potrivit legislației în vigoare “examinarea cerințelor de formă se efectuează în termen de o lună de la data primirii cererii.”
În cazul în care cererea întrunește condițiile prevăzute de lege, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci atribuie dată de depozit cererii. Tot Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci decide și înscrierea datelor conținute în cerere în Registrul Național al Mărcilor
În cazul în care cerea de înregistrare nu îndeplinește condițiile privind constituirea depozitului national reglementar, OSIM va adduce la cunoștința solicitantului omisiunile constatate.
În ipoteza în care solicitatntul completează omisiunile crerii, în teremen de 3 luni de la notificarea OSIM-ului, data depozitului va fi aceea la care toate aceste elemente au fost comunicate Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci. în caz contrar, cererea se respinge.
În cazul în care taxa de înregistrare și examinare a cererii nu este plătită în termenul prevăzut de lege, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci poate acorda solicitantului, pentru motive întemeiate, încă un termen de 2 luni. Dacă solicitantul nu plătește taxa în termen, se consideră că a renunțat la înregistrarea mărcii și cererea se respinge.
Potrivit Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 “decizia de atribuire a datei depozitului național reglementar sau de respingere a cererii de înregistrare a mărcii este comunicată solicitantului în termen de 5 zile de la emiterea acesteia”.
Examinarea de fond a cererii de înregistrare
Ca effect al constituirii legale a depozitului national reglementar și înscrierii în Registrul Național al Mărcilor, solicitarea de înregistrare a mărci va fi supusă procedurii examinări de fond, procedură ce se realizează de O.S.I.M. în termenul de 6 luni de la plata taxei de înregistrare și examinare a solicitării.
Prin legea nr. 84/1998, respectiv în cuprinsul art. 3 lit. g, se consacră faptul că OSIM are competența de a examina cererea solicitantului, sub condiția de a se invoca o prioritate și motivele de refuz prevăzute de art. 5 și art. 6.
Este important a preciza că examinarea motivelor de refuz trebuie realizată potrivit anumitor criteroii, precum: distinctivitate, inițială sau dobândită, a mărcii notorii în România; durata și întinderea utilizării în România a mărcii notorii în legătură cu produsele și serviciile pentru care o marcă se solicită a fi înregistrată; durata și întinderea publicității mărcii notorii în România; aria geografică de utilizare a mărcii notorii în România etc.
Pe baza celor anterior precizate OSIM va putea solicita autorităților publice, repcum și de la personae juriidce de drept privat documente care să ateste notorietatea respectivei mărci pe teritoriul României.
Înregistrare și publicitatea mărcii
În situația în care cererea este conformă cerințelor de constituire a depozitului national reglementar, precum și în conformitate cu exigențele prevăzute de legea specială, O.S.I.M. va decide înregistrarea mărcii și va proceda la înscrierea acesteai în Registrul Registrul Național al Mărcilor, urmând a fi publicată, în termen de 2 luni de la data deciziei de înregistrare, în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Opoziția la înregistrare
Actuala noastră legislație prevede că “într-un termen de 2 luni de la data publicării mărcii, titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum și titularul unui drept anterior cu privire la imaginea sau la numele patronimic, la o indicație geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat, la orice alt drept de proprietate industrială protejat sau la un drept de autor, precum și orice altă persoană interesată pot face opoziție la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci cu privire la marca publicată.”
Opoziția trebuie să fie formulată în scris, motivat și cu plata taxei prevăzute de lege. În cazul neplății taxei, se consideră că opoziția nu a fost făcută.
Potrivit art. 19 alin. 2 din Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, actul de opoziție va trebui să cuprindă:
“indicații privind cererea de înregistrare a mărcii împotriva căreia se formulează opoziția, respectiv numărul cererii de înregistrare a mărcii, numele sau denumirea solicitantului cererii de înregistrare a mărcii, menționarea produselor și a serviciilor care figurează în cerere
indicații privind marca anterioară, marca notorie sau dreptul anterior dobândit pe care se întemeiază opoziția
o reprezentare și, după caz, o descriere a mărcii anterioare, a mărcii notorii sau a altui drept anterior;
produsele și serviciile pentru care marca anterioară a fost înregistrată sau cerută la înregistrare sau pentru care marca anterioară este notorie;
mențiuni privind calitatea și interesul persoanei care formulează opoziția;
o prezentare detaliată a motivelor invocate în susținerea opoziției;
numele sau denumirea și adresa sau sediul mandatarului, după caz.”
În cazul în care opoziția este formulată motivate fiind de existența unei mărci anterioare, se impune ca actul de opoziție să fie însoțit de documente de înregistrare a mărcii precum certificatul de înregistrare.În ipoteza în care opoziția se fundamentează pe o marcă notorie, actul de opoziție va fi însoțit de proba notorietății pe teritoriul țării noastre. Atunci când opoziția este bazată pe existența unui drept anterior, se impune ca actul de opoziție să fie însoțit de acte care să dovedească dobândirea și întinderea protecției acestui drept.
În cazul opoiției Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci îi revine obligația de a notifica solicitantului opoziția formulată, menționând numele persoanei care a formulat-o, precum și motivele care stau la baza formulării opoziției privind înregistrarea mărcii.
Opoziția formulată cu privire la marca publicată se va soluționa de către o comisie de examinare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci. Comisia este formată din trei specialiști desemnați de șeful Serviciului mărci, dintre care unul va fi examinatorul care a întocmit raportul de examinare a mărcii.
În cazul în care opoziția este întemeiată, comisia decide respingerea înregistrării mărcii.
Decizia de respingere a înregistrării mărcii, rămasă definitivă, se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Retragerea cererii sau limitarea listei
Solicitantul poate, în orice moment, să-și retragă cererea de înregistrare a mărcii sau să-și limiteze lista de produse sau de servicii. Dacă marca a fost deja publicată, retragerea sau limitarea se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială
La cererea solicitantului, cererea de înregistrare a mărcii va putea fi modificată numai pentru rectificarea numelui sau a adresei solicitantului ori pentru alte rectificări ce nu afectează esențial marca sau nu extind lista de produse sau de servicii. Orice modificare cerută de solicitant până la înregistrare, care afectează substanțial marca ori lista de produse sau de servicii, trebuie să facă obiectul unei noi cereri de în registrar a mărcii.
Eliberarea certificatului de înregistrare
Potrivit legislației în vigoare în maxim 2 luni de la data rămânerii definitive a deciziei de înregistrare a mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci va elibera titularului certificatul de înregistrare, sub condiția plății taxei impuse de lege.
Se impune a preciza că, în conformitate cu prevederile legii special, certificatul de înregistrare va conține precizări cu privire la marca înregistrată, înscrise în Registrul Național al Mărcilor.
Titularul poate solicita eliberarea de copii de pe certificatul de înregistrare, conforme cu originalul, cu plata taxei prevăzute de lege.
3.2. Durata de protecție a mărcii
Înregistrarea mărcii conferă titularului său, potrivit art. 36 alin. (1) al Legii nr. 84/1998 un drept asupra mărcii. Ceea ce trebuie precizat este faptul că pritecția dreptului asupra mărcii este este asigurată pe o durată de 10 ani de la data depozitului național reglementar.
O data cu împlinire termenului de protecție se va produce și stingerea dreptului la marcă. Însă, legea instituie posibilitatea ca titularul să ceară reînnoirea înregistrării mărcii.
În sistemul declarativ, expirarea duratei de ocrotire, asigurată de efectuarea depozitului, implică numai încetarea garanțiilor speciale. Dacă depozitul nu este reînnoit, dreptul la marcă nu se pierde, întrucât se conservă nedefinit prin folosire.
3.3. Pierderea dreptului la marcă
CONCLUZII
În stategia de dezvoltare economică, socială și culturală protecția juridică a mărcilor și indicațiilor geografice reprezintă o componentă fundamentală.
Așa cum am subliniat de-a lungul lucrării protecția mărcilor și indicațiilor geografice se realizează prin Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, oficiu ce dispune de autoritate unică pe teritoriul țării noastre.
Se impune a preciza că reglementările naționale în domeniul protecției mărcilor și indicațiilor geografice sunt armonizate în cea mai mare parte cu legislația europeană, instituțiile ce oferă protecție juridică regăsindu-se consacrate într-o nouă concepție.
În legislația noastră internă dreptul asupra unei marci sau indicație geografică este dobândit și protejat în baza Legii nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice.
Așa cum am subliniat și în cuprinsul prezentei analize în situația în care o persoană dorește a înregistra o marcă numai la nivel național, aceasta va obține protecție pentru marca sa doar în România. Înainte de 1 ianuarie 2007 nu era posibil ca cetățenii români să înregistreze o marcă la nivel european făcând apel la o singură procedură și asta pentru că ROmânia încă nu era membru al Uniunii Europene.
Însă, se impune a preciza că, toate acestea s-au schimbat de la momentul intrării României în Uniunea Europeană.
Pentru succesul unui comerciant, atât pe plan intern, cât și pe plan international, strategia în domeniul mărcilor este extrem de importantă mărcile devenind cele mai valoroase bunuri ale unei companii.
Comercianții trebuie să înțeleagă faptul că, deși nu li se impune a-și înregistra mărcile, abia după o asemenea înregistrare se vor putea bucura de protecția juridical asupra dreptului lor.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Walter Cairns, Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, București, Marea Britanie, 2001;
Nicolae Conea, Eliodor Tanislav, Constantin Gheorghe, Mihail Conea, Infracțiuni prevăzute în legi special, Editura Semne, București, 2000;
Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate intelectuală, Editura Academiei RSR, București, 1982;
Bianka Kortlan, Aspecte internaționale ale protecției drepturilor înrudite – armonizarea cu standardele Uniunii Europene”, (seminarul PHARE II – Varșovia, octombrie 1992);
Valerică Lazăr, Infracțiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Editura All Beck, București, 1999;
Viorel Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Global Lex, București, 2001;
World Intellectual Property Organization (Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale), „Introducere în proprietatea intelectuală” (coord. RODICA PÂRVU), Editura Rosetti, București, 2001;
Medeanu, Tiberiu Dreptul penal al afacerilor, Editura Lumina Lex, București 2006;
Legislație
*** Constiruția României
*** Legea nr. 84/1998, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 337 din 8 mai 2014;
Articole din reviste de specialitate
Dorin Ciuncan, Constatările ORDA făcute în baza art. 214 din Cod procedură penală, în Revista de Drept Comercial, nr. 4/1997;
V. Ștefănescu, P. Teodorescu, Mărcile figurative. Mărcile constituite din forma produselor sau a ambalajelor acestora, Invenții și Inovații nr. 2/1970;
=== eff41e0da6813195259c566cf14eb4bbb5b0627c_96398_1 ===
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.pen. – Codul penal al României
C.pr. pen. – Codul de procedură penală
H.G. – Hotărârea Guvernului
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
O.M.C. – Organizația Mondială a Comerțului
O.M.P.I . Organizația Mondială a Protecției Intelectuale
O.R.D.A – Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
O.S.I.M. – Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
vol. – volumul
INTRODUCERE
În literatura de specialitate proprietatea intelectuală este considerată o componentă a fondului de comerț, manifestându-se prin multe variante, de la descoperiri esențiale în oricare domeniu de activitate până la activități specifice de conducere sau de organizare, care pot face obiectul unor tipuri de contracte.
În scopul protejării acestor drepturi a fost adoptată, în funcție de natura drepturilor protejate și de modalitățile prin care s-a considerat că este posibilă valorificarea eficientă a acestora, o legislație diversificată.
Intereseul deosebit în acest sens este justificat de valoarea mare a unor drepturi de autor și de ignorarea acestora în multe domenii sau chiar în unele țări.
La nivel internațional se estimează că o pondere destul de ridicată, de aproximativ
5-7% din comerț îl reprezintă produsele realizate sau difuzate cu încălcarea proprietății intelectuale.
O serie de reglementări legislative au suferit, de-a lungul timpului, modificări succesive, fiind completate cu norme de aplicare cu regulamente aplicabile în domeniul intern sau internațional. În această direcție Legea 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, a fost modificată prin O.G. nr. 59/2002, aprobată prin legea nr. 664/2002.
Prin Ordonanța Guvernului nr. 59/2002 s-a modificat Legea nr. 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire. Totodată s-a stabilit că se încalcă drepturile titularului unei „mărci înregistrate în cazul oricărui produs sau ambalaj care poartă o marcă de produs sau de serviciu identică sau care nu poate fi deosebită în aspectele sale esențiale.”
De asemenea, în scopul aplicării Legii nr. 202/2000 au fost adoptate o serie de norme de aplicare aprobate prin H.G. nr. 301/2001, acest act normativ cuprinzând elemente comune cu unele regulamente ce își găsesc aplicabilitate în comunitatea europeană, regulamente ce au suferit, la rândul lor, modificări succesive.
Noțiunea de proprietate intelectuală reunește atât drepturile privind operele literare, artistice și științifice, cât și drepturile de proprietate industrială privind brevetele de invenții, desenele sau modelele industriale, mărcile de fabrică sau comerț ori de serviciu, numele comercial și indicațiile de proveniență, precum și protecția împotriva concurenței neloiale.
În literatura de specialitate, drepturile de proprietate industrială sunt grupate, în funcție de obiectul lor, în drepturi asupra creațiilor industriale (invențiile, desen modelele industriale, know-how-ul) și drepturi asupra semnelor distinctive (mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, denumirile geografice și indicațiile de proveniență).
Un element incorporal semnificativ al fondului de comerț îl reprezintă brevetele de invenție, titlul de protecție pentru invenție fiind brevetul de invenție, care oferă titularului său un drept exclusiv de exploatare, pe întreaga durată de protecție a acestuia.
Trebuie menționat că un brevet poate fi acordat pentru orice invenție, în toate domeniile tehnologice, având ca obiect un produs sau un procedeu, cu condiția „ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă și să fie susceptibilă de aplicare industrială.”
Ca o condiție de formă, noutatea brevetului de invenție trebuie să fie absolută, în sensul că brevetul trebuie să fie original, să prezinte ceva nou, necunoscut și neexploatat până în acel moment. Aprecierea noutății invenției constă în cercetarea diferenței între tehnică și invenția propusă, în sensul că invenția nu trebuie să fi făcut abiect de anterioritate, adică să fi fost depusă, descrisă, expusă ori să fi făcut obiectul ueni alte cereri pentru brevet de invenție.
Brevetul de invenție conferă posesorului sau succesorilor legali ai acestuia dreptul de exploatare a obiectului brevetat, ori încredințarea spre exploatare, dreptul de a urmări în instanță pe cel care ar uzurpa drepturile derivând din brevet.
Dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului și drepturile rezultate din brevet pot fi transmise în tot sau în parte; transmiterea se poate face prin cesiune sau pe bază de licență exclusivă sau neexclusivă, precum și prin succesiune legală sau testamentară.
Asemeni, brevetului de inveție și desenele și modelele industriale sunt elemente incorporale ale fondului de comerț care reprezintă creații de formă, creații ce permit individualizarea produselor industriale printr-un element estetic sau artistic. Ca forme de creație intelectuală, desenele și modelele industriale personalizează aspectul unor produse cunoscute, imprimându-le noi elemente de formă asigurându-le astfel realizarea unor importante cifre e afaceri și, implicit, dezvoltarea activității comerciale.
Noțiunea de desen industrial presupune aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în două dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură și materiale sau ornamentația produsului în sine.
Conceptul de modelul industrial este definit ca „aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în trei dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură sau ornamentația produsului în sine.”
În măsura în care un desen sau model industrial este nou și are un caracter individual, acesta poate forma obiectul unei cereri de înregistrare. Un desen sau model industrial este socotit nou dacă niciun desen sau model industrial identic nu a fost făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înaintea datei de prioritate. Desenele sau modelele industriale se consideră că sunt identice dacă trăsăturile lor caracteristice diferă numai în ceea ce privește detaliile nesemnificative.
Astfel, un desen sau model industrial are caracter individual dacă impresia globală pe care o produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra unui asemenea utilizator de orice desen sau model industrial făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înainte de data de prioritate.
Desenele sau modelele industriale ale căror destinație și aspect contravin ordinii publice sau bunelor moravuri vor fi excluse de protecție.
Prin Legea nr.84/1998 sunt reglementate mărcile și indicațiile geografice. Prin marcă este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.
Comerciantului îi revine libertatea de a-și aleage marca pe care o consideră corespunzătoare produselor ori serviciilor sale. Mărcile pot fi formate din cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne.
Trebuie menționat faptul că mărcile se deosebesc de firma comercială sau indicațiile de proveniență. În timp ce numele comercial individualizează o întreprindere, marca este un nijloc de identificare a produselor, lucrărilor sau serviciilor. O întreprindere are în mod necesar un nume comercial unic, însă ea poate să nu aibă nicio marcă, după cum poate să aibă mai multe mărci. Mărcile îndeplinesc o funcție asemănătoare numelui commercial și emblemei, cu mențiunea că mărcile individualizează produsele ori serviciile unui comerciant.
Din punct de vedere al clasificării mărcilor, aceasta se poate realiza în funcție de mai multe criterii și anume:
în raport cu destinația lor economică, mărcile sunt de fabrică și de comerț, mărcile de fabrică având rolul de a identifica produsele fabricate de o anumită întreprindere, iar destinația mărcile de comerț este acea de a deosebi produsele puse în circulație de o anumită întreprindere.
după obiectul lor, mărcile se pot clasifica în mărci de produse, din categoria cărora fac parte mărcile de fabrică și de comerț și mărci de serviciu, care servesc la individualizarea și garantarea prestării de servicii, precum și executării de lucrări altele decât fabricarea de produse.
Din punctul de vedere al titularului său, mărcile se clasifică în individuale, care aparțin unui subiect de drept determinat, unei anumite persoane fizice sau juridice și mărci colective, care aparțin în mod exclusiv unor grup de persoane fizice sau juridice, unor organizații profesionale etc.
La nivelul dreptului comparat, sunt cunoscute unele mărci speciale, precum-marcă complexă- formată din mai multe versiuni în diferite limbi sau din cominații fonetice ale aceleiași mărci, marcă notorie-marcă ce înregistrează un nivel de reputație și a cărei folosire este ocrotită de lege, independent de orice formaalitate de înregistrare, marcă defensivă sau de obstrucție, menită să asigure o protecție mai mare mărcii utilizate, marcă de rezervă-al cărei titular nu are intenția de a o folosi pentru anumite produse, lucrări sau servicii decât în viitor, marcă telle quelle-ocrotită și în alte țări membre ale Uniunii Europene, chiar dacă nu ar îndeplini condițiile cerute de legea țării unde se invocă protecția juridică), marcă națională, care este o marcă oficială, a statului, având rolul de a individualiza produsele provenind din acea țară, față de cele de proveniență străină.
Prin drepturile la marcă sunt incluse drepturile titularului de a folosi sau exploata marca și corolarul său, dreptul de a interzice altor persoane fizice sau juridice să o utilizeze, precum și dreptul de prioritate, adică dreptul celui dintâi care a folosit marca sau a efectuat depozitul ei de a fi recunoscut titularul mărcii. Prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, marca conferă titularului un drept privativ, de folosință exclusivă din categoria drepturilor de proprietate industrială.
Conceptul de ocrotire legală a dreptului asupra mărcii poate consta în sancțiuni civile ori sancțiuni penale aplicabile celor care săvârșesc infracțiuni de contrafacere a unei mărci sau de întrebuințare a unei mărci contrafăcute.
Apelațiile de origine reprezintă un drept colectiv, aparținând unei organizații teritoriale și care constă în numele unei localități sau regiuni, identificând produse alimentare și atestând caracteristicile gustative sau alte însușiri calitative ale lor.
Prin indicațiile de proveniență se înțeleg acele semne distinctive ale produselor, lucrărilor și serviciilor, mult mai variate decât apelațiile de origine și destinate îndeosebi să apere piața națională.
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND MĂRCILE
1.1. Definiția mărcii
În încercare de definire a mărcii se pot indentifica mai multe tendințe.
Definițiile clasice oferite în cadrul literaturii de specialitate accentuează caracterul distinctiv al mărcii, iar definițiile moderne evidențiază garanția de calitate pe care marca o oferă consumatorilor.
Însă, indiferent de forma clasică sau modernă a definiției este important a se ține cont de elementele sale esențiale. Astfel, marca a fost definită ca ca fiind „un semn distinctiv, care diferențiază produsele și serviciile unei persoane prin garanția unei calități determinate și constante, formând, în condițiile legii, obiectul unui drept exclusiv”.
În cadrul dreptului nostru intern, elementele caracteristice ale mărcii sunt consacrate de Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998.
Drepturile asupra mărcilor sunt recunoscute și apărate pe teritoriul țării noastre, în condițiile prevăzute de lege și cu respectarea convențiilor, tratatelor și acordurilor la care România este parte..
Izvoarele juridice ale protecției mărcilor
Caracterele mărcii
Semnele susceptibile de a constitui mărci
Semnele care pot constitui mărci sunt enumerate de art. 2 al Legii nr. 84/1998, acestea referindu-se la „cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne”.
Compartaiv cu regelementarea din 1967, „între semnele susceptibile de apropriere ca marcă nu figurează și prezentarea sonoră. Omisiunea a fost influențată de prevederile Tratatului de la Geneva privind dreptul mărcilor din 1994, care nu se aplică mărcilor holograme și mărcilor care nu sunt alcătuite din semne vizibile, în special mărcile sonore și mărcile olfactive.”
În cuprinsul legii speciale se poate observa o enumerare enunțiativă a semnelor
distinctive care pot fi înregistrate ca mărci. Sistemul enumerării nelimitative rezultă din posibilitatea solicitanților de a utiliza orice combinație a acestor semne
Numele
Așa cum deja ma precizat între semnele care pot constitui o marcă, legea prevede în mod expres cuvintele, termenul de cuvinte cuprinzând atât numele, cât și denumirile.
În cadrul doctrinei se subliniază faptul că numele, ca element de identificare a persoanei, reprezintă un drept personal nepatrimonial, inalienabil și imprescriptibil. Protecția numelui propriu-zis se extinde și asupra numelui comercial, precum și a pseudonimului.
Folosirea numelui patronimic ca marcă atribuie titularului un drept exclusiv, și asta pentru că numele poate aparține mai multor persoane, dreptul exclusiv nevizând numele în sine, ci numai forma sa specială.
Forma specială oferă numelui un aspect exterior caracteristic., iar forma distinctivă a numelui se obține prin combinarea cu elemente figurative, prin grafie, culoare sau așezarea literelor.
Se impune a preciza că numele poate fi scris într-o manieră originală, îmbinat cu un cuvânt generic sau însoțit de o emblemă sau indicație a domiciliului, prin protecția dispoziției speciale, aranjamentului, culorii sau formei caracterelor utilizate pentru scrierea numelui, evitându-se riscul confuziei și monopolul titularului mărcii.
La nivelul Uniunii Europene există state în care numele poate fi folosit ca marcă neinpunându-se o formă specială. .
Marca poate fi formată și din numele unei alte persoane decât a titularului, în acest caz fiind obligatorie consimțământul terțului sau a succesorilor săi.
În susținerea celor precizate este articolul 5 lit. j din Legea nr., 84/1998, republicată exclude de la înregistrare „mărcile care conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în țara noastră.”
La nivelul literaturii de specialitate s-a susținut că „numele unui terț, pentru a fi utilizat ca marcă, trebuie combinat cu alte cuvinte, adică transformat într-o denumire de fantezie”. Însă, numele terțului care formează marca nu este necesar să prezinte o formă caracteristică.
Jurisprundeța a ridicat problema utilizării ca marcă numele propriu care a constituit obiectul unei mărci anterioare, adoptate de un terț. În măsura în care omonimia nu are ca scop o fraudă, jurisprudența a admis adoptarea mărcii ulterioare, cu cerința de a se evita, prin intermediul anumitor mențiuni, eventualele confuzii.
Totodat, pentru constituirea unei mărci poate fi utilizat și un nume istoric cu mențiunea că folosirea numelor istorice să nu aducă atingere atingere memoriei personalități respective, în caz contrar, organele competente fiind obligate a refuza înregistrarea mărcii.
Trebuie menționat faptul că marca poate fi formată și dintr-un nume inventat.
Denumirile
Denumirile reprezintă cuvinte luate din limbajul curent sau inventate, pentru constituirea unei marci, denumirile trebuie să fie arbitrare sau de fantezie.
Astfel, denumirea va fi admisă, dacă nu va ține seama de natura și de genul obiectului, fiind independentă de produs. Este important a preciza că denumirea poate fi alcătuită dintr-un singur cuvânt sau dintr-o combinație de cuvinte.
Denumirile care formează o marcă nu sunt condiționate de existența unei anumite forme. în raport cu numele, se are în vedere însăși denumirea și nu forma sa specială. Dacă denumirea prezintă totuși o anumită formă își vor găsi aplicabilutate dispozițiile cu privire la marca figurativă.
S-a subliniat că „denumirile care reprezintă cuvântul ce indică un produs sunt necesare. Încorporându-se cu produsul, cuvintele nu pot constitui o marcă, fiind denumiri necesare. Ele ar implica monopolizarea unor produse, apropiindu-se sub formă de marcă, denumirea lor necesară.”
Denumirile ce descriu un anumit produs sunt oportune sau discriptive, denumirile disctriptive arătând specia, calitatea/cantitatea etcc sau alte caracteristici ale acestora, astfel cum se regăsesc acestea consacrate în dispozițile art. 5 lit. d din Legea nr. 84/1998, republicată.
De la regula caracterului discriptiv există și câteva derogări, putându-se utiliza ca mărci simbolurile, precum și denumirile care scot în evidență calități ale produsului, fie direct fie indirect.
Astfel, o valoare simbolică au denumirile de țări și orașe care nu mai există. Comparativ, zonele geografice pot fi utilizate ca mărci numai dacă prezintă o formă exterioară specifică.
Calitatea unui produs care se oferă publicului poate fi evocată printr-o marcă în mod indirect. Folosirea ca marcă a denumirilor dintr-o limbă străină este circumstanțiată de domeniul în care produsul se comercializează.
În ceea ce privește denumirile de produse brevetate, deși sunt posibile mai multe soluții, problema trebuie soluționată în funcție de principiile materiei. La expirarea titlului de protecție, denumirea intră în domeniul public numai dacă a figurat în brevet și s-a încorporat produsului, devenind necesară. În caz contrar, denumirea va continua să formeze obiectul unui drept privativ și după expirarea brevetului.
Denumirea poate cuprinde uneori și numele titularului de brevet. În această situație, numele titularului poate fi utilizat ca marcă numai atunci când denumirea se completează cu o mențiune prin care se evită orice eroare referitoare la originea produsului.
Mărcile formate din denumiri prezintă riscul pierderii caracterului distinctiv.
Cuvintele utilizate ca marcă se pot transpune, în anumite situații, într-o denumire generică. Identificarea unei denumiri cu un anumit produs este un fenomen de degenerare a mărcii.
În această împrejurare, titularul inițial al mărcii va beneficia în continuare de dreptul său. O soluție deosebită a fost admisă în practica judiciară a statelor americane. Dacă marca se transformă într-un termen generic, ea intră în domeniul public și devine un semn liber.
Riscul degenerării unei mărci poate fi evitat prin mai multe metode, în practică, distinctivitatea mărcii menținându-se prin folosirea împreună cu termenul generic corespunzător produsului, prin aplicarea pe un produs diferit sau prin adăugarea mențiunii marcă depusă.
Sloganurile și titlurile de publicații
Actuala formă a legii speciale nu face referire la sloganuri și titluri de publicații, însă în forma actuală a legii speciale nu este exclusă posibilitatea de utilizare, ca marcă, a sloganurilor.
În unele sisteme de drept, cum este cel olandez sau ungar, sloganurile nu pot depăși cinci cuvinte, pe când în altele sloganurile sunt complet interzise. Dacă sloganul este original,
protecția va fi asigurată în cadrul dreptului de autor.
Titlurile de ziare, reviste și cărți sunt protejate fie ca mărci, fie ca obiect al dreptului de autor
Titlurile de publicații, fiind mijloace de indentificare a unor servicii prestate de întreprinderile de presă sau obiecte de comerț, pot fi folosite ca mărci. Protecția ca marcă este condiționată de carcaterul dinstinctiv al titlului de publicație.
Desenele
Desenul reprezintă un semn de poate fi folosit ca marcă.
În cazul în care beneficiază de protecția dreptului de autor, desenul nu trebuie să aducă atingere drepturilor autorului.
Literele și cifrele
Este important a menționa că legea specială din 1998 consacră, în mod expres, literele și cifrele. Dacă se dorește a fi folosite ca marcă, literele și cifrele trebuie să îmbrace o formă grafică diferită.
În unele sisteme de drept, literele și cifrele nu sunt acceptate ca mărci. Cu caracter de excepție, se admit totuși literele și cifrele care au o formă originală ori sunt notorii.
Astfel, literele folosite ca marcă pot fi inițialele unui nume. Deși constituie o prescurtare, inițialele nu reprezintă numele. În consecință, inițialele nu pot fi asimilate regimului numelui.
Marca va putea fi utilizată și din inițialele unor cuvinte, însă inițialelel trebuie să poată fi utilizate, să fie pronunțate Inițialele trebuie să poată fie pronunțate.
La nivelul legislației anterioare se consacra o ipoteză care nu corespundea realității. Astfel, potrivit acestor reglementări, nu puteau constitui mărci semnele care erau formate exclusiv din inițialele unor cuvinte, fără posibilitate de exprimare fonetică în nici una din limbile cunoscute.
În ipoteza în care mărcile sunt utilizate exclusiv din cifre, acestea nu vor putea fi protejate deoarece cifrele nu sunt elemente distinctive, impunându-se ca marca să reprezinte o formă distinctă.
Elemente figurative
Potrivit actualei legislații, mărcile pot fi constituite și din elemente figurative, plane sau în relief. Elementele figurative cuprind o multitudine de forme, și anume: embleme, viniete, etichete, peisaje, portrete, fotografii, blazoane, sigilii, amprente, reliefuri, peceți, liziere.
Prin conceptual de emblem se înțelege un semn figurativ simplu, reprezentând un obiect real sau imaginar, care simbolizează o anumită idee-cu titlu de exemplu o floare, un clopot, o stea, o ancoră, care poate fi însoțită de o deviză. Principalul rol al emblemei îl rerpezintă individualizarea unei societățiu comercială sau industriale.
Pentru a fi protejată ca marcă, emblema trebuie să aibă o formă specială sau caracteristică. În măsura în care emblema prezintă un caracter distinctiv în sine, dreptul privativ va include și denumirea respectivă.
Noțiunea de viinietă presupune un ansamblu de figuri, o dispoziție de linii sau un desen. Constituind o ilustrație de mici dimensiuni, cu sau fără un subiect precis, vinieta se lipește pe produs.
Eticheta este un suport de hârtie sau carton de mărime redusă, care conține unele indicații privind un produs. Regimul etichetei este asemănător cu al vinietei.
În principiu, imaginile pot forma obiectul unei mărci, cum ar fi cazul fotografiei.
În cadrul jurisprudenței, s-a considerat că utilizarea de către o persoană a propriei fotogtrafii, care seaman cu un portret adoptat anterior ca marcă, reprezintă un act de concurență neloială.
În conformitate cu dispozițiile art. 5 lit j din legea specială “nu pot fi înregistrate mărcile care conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în țara noastră.”
În scopul aplicării art. 6 al Convenției de la Paris, se prevede că “nu pot fi protejate, în absența unei autorizații din partea organelor competente, mărcile care cuprind reproducweri sau imitații de steme, drapele, emblem de stat, însemne, sigilii oficiale, blazoane aparținând statelor Uniunii Europene”.
Forma produsului
Printre semnele care pot alcătui o marcă, legea specială în vigoare se referă expres și la forma produsului. Pentru a fi protejată ca marcă, forma produsului trebuie să nu fie necesară sau de natură să producă un rezultat industrial.
După numeroase controverse, ideea că forma produsului poate constitui o marcă este acceptată și consacrată legislativ. În practică, însă, prin excluderea formelor cu caracter estetic sau tehnic, precum și a formelor care într-un anumit domeniu s-a banalizat, sfera de protecție este redusă.
Legislația noastră internă precizează în art. 5 lit. e) din legea specială că “nu pot fi protejate mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului sau este necesară obținerii unui rezultat tehnic sau care dă o valoarea substanțială produsului."
În același timp, criteriile necesare pentru determinarea caracterului descriptiv al mărcii sunt greu de stabilit. De exemplu, forma unui produs prevăzut să fie utilizat ca pahar, în cele mai multe cazuri, nu prezintă caracterul distinctiv al unei mărci.
Sub imperiul legislației anterioare, nu puteau fi utilizate ca mărci semnele constituite din forma spațială a unor produse, dacă acestea reprezintă forma necesară a produselor respective sau dacă forma are exclusiv un caracter de utilitate. Prin caracter de utilitate se înțelege însă caracterul necesar sau natural al formei produsului. Ca atare, cele două aspecte se referă la o singură ipoteză, avându-se în vedere posibilitatea de utilizare a produsului.
Forma ambalajului
Între semnele susceptibile de a constitui o marcă, actuala legislație enumeră și forma ambalajului. Pentru a fi apropriată ca marcă, forma ambalajului trebuie să aibă un caracter distinctiv.
La nivelul anumitor legislații, protejarea formei ambalajului, ca marcă, este strâns legată de însoțirea de alte semne, cum ar fi inscripții, etichete, mențiuni. Această soluție permite să fie înregistrată atât marca, cât și forma ambalajului pe care se aplică.
Culoarea produsului sau a ambalajului
Mărcile pot fi formate și din combinații de culori ale produsului sau ambalajului. Protecția ca marcă a combinațiilor de culori este prevăzută expres de legea română.
Admiterea ca marcă a culorii a determinat multiple discuții. Soluțiile adoptate sunt diferite, după cum marca este constituită dintr-o combinație de culori sau o singură culoare.
Marca nu poate fi constituită doar dintr-o singură culoare. REzervele fașă de utilizarea unei singure culori ca marcă sunt determinate de numărul limitat al culorilor și de imposibilitatea consumatorului de a distinge cu claritate nuanțele. Culorile în sine nu sunt suficient de distinctive. înregistrarea lor ca marcă ar genera un risc de monopolizare.
În sistemul legii anterioare, se admitea, prin coroborarea dispozițiilor, că o singură culoare poate fi înregistrată ca marcă sub condiția caracterului distinctiv.
În contradicție cu această soluție, Instrucțiunile Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci pentru aplicarea Legii din 1967 precizau că o singură culoare nu este suficient de distinctivă pentru a constitui o marcă.
De altfel, art. 9 alin.1 lit. h din Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 instituie “posibilitatea ca solicitantul să revendice, ca element distinctiv al mărcii, o culoare sau mai multe.”
Prezentarea sonoră
Conținutul unei mărci poate fi alcătuit și din semne sonore sau melodii simple. De regulă, prezentarea sonoră se asociază cu un serviciu sau un produs. Este important a preciza că mărcile sonore/auditive trebuie să fie clare, expressive, acestea însoțind comercializarea produsului/serviciului.
La niveul dreptului american a fost admisă valabilitatea mărcilor sonore înregistrarea acestora realizându-se prin depozizul de discuri fonografice.
Trebuie precizat că, marea majoritate a legislațiilor la care și legilația naostră internă s-a aliniat, nu recunosc mărcile sonore. Reținerea față de marca sonoră rezultă din lipsa unei legături directe cu produsul
Comparativ cu vechea reglementare, trebuie menționat faptul că mărcile sonore erau susceptibile de protecție.Potrivit acestei concepții, mărcile sonore sunt formate dintr-o succesiune de sunete, care produc un efect sonor caracteristic. De exemplu, semnalele sau fraza melodică de anunțare a anumitor programe radiodifuzate sau televizate.
Combinațiile sonore
În conformitate cu dispozițiile Legii nr, 84/1998 mărcile pot fi constituite și din unele combinații de semen.
Prin combinarea elementelor, semnele necesare sau banale devin particulare, putându-se folosi ca mărci. Particularitățile mărcilor combinate permit alegerea celor mai adecvate mijloace de publicitate comercială.
Principalele tipuri de mărci
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că principalele criterii utilizate pentru clasificarea mărcilor sunt următoarele: destinația mărcilor, obiectul mărcilor, titularul dreptului la marcă, natura normelor care reglementează mărcile, numărul semnelor care alcătuiesc mărcile, natura semnelor care formează mărcile, efectul mărcilor asupra cumpărăturilor și semnificația specială a mărcilor.
Mărcile de fabrică și mărcile de comerț
În funcție de destinația lor economică, mărcile se împart în mărci de fabrică și mărci de comerț. Astfel, marca de fabrică se utilizează de fabriacant, atât în domenii artizanale, precum și în domeniiulmindustial și agricol. Practic, marca de fabrică este cea care realitează distincția între produsele unei personae fizice sau juridice de produse asimilare.
În ceea ce privește marca de marca de comerț aceasta se utilizează de comerciant și distribuitor prin aplicarea acestora pe produsul de vânzare.
Se impune a preciza că atât marca de fabrică, cât și marca de comerț beneficiază de aceealși regim juridic.
Mărcile de produse și mărcile de servicii
Raporat la obiect putem distinge mărcile de produse și mărcile de servicii.
Prin intermediul mărcilor de fabrică și a mărcilor de comerț se identifică anumite produse, astfel acestea formând categoria mărcilor de produse.
Mărcile de servicii se utilizează în scopul indentificîrii unei personae fizice sau juridice de alte personae.
Validitatea mărcii de serviciu este prevăzută prin art. 1 alin. (2) din Convenția de la Paris. Marca de serviciu a fost recunoscută de Conferința de revizuire de la Lisabona, din 1958.
În contextul acestor prevederi, art. 6 stabilește obligația țărilor Uniunii de a proteja mărcile de servicii. Protecția mărcii de serviciu este consacrată și în legislațiile unor state. În celelalte state, semnele care se referă la servicii legate de obiecte materiale pot fi înregistrate ca mărci de produse.
În cadrul practicii se indentifică două feluri de mărci de servicii.
mărci de service ce se regăsesc aplicate pe produse cu scopul indicării autporului serviciului prestart;
mărci de servicii care evidențiază servicii ce nu sunt în strânsă legătură cu anumite produse.
Însă, se impune a preciza că între semnul distinctiv și serviciu este necesară existent unei legături. Raportat la natura serviciului marca se va utiliza în mod direct sau indirect.Exemplificând putem spune că societățile de transport aplică marca chiar pe vehicul, iar restaurantele pe veselă sau tacâmuri. Există situații când marca se regăsesște aplciată pe documentația care se întocmește la prestarea de servicii sau pe ambalajul produsului pentru care se efectuează serviciul.
Mărcile individuale și mărcile colective
Raporat la titularul dreptului, legea indentifică mărcile individuale și mărcile collective.. Așadar, mărcile individuale aparțin și se folosesc de o anumită persoană fizică sau juridică. Este important a preciza că, prin Convenția de la Paris, în prima sa formă, au fost stipulate numai, mărcile individuale.
Mărcile colective se folosesc în comun de mai multe persoane juridice. În mod obișnuit, mărcile colective se aplică împreună cu marca individuală, fiind o garanție a calității sau originii produsului.
Protecția mărcilor colective a fost recunoscută prin art. 7 bis din Convenția de la Paris. Acest articol a fost introdus la Conferința de revizuire de la Washington, din 1911, și completat la Conferința de revizuire de la Londra, din 1934.
Potrivit art. 7 bis țările Uniunii au obligația să admită la depunere și să protejeze mărcile colective aparținând unor grupări colective a căror existență nu este contrară legii țării de origine,
În ciuda faptului că aceste grupuri colective nu dețin în întrepridnere comercială. În ipoteza în care marca colectivă cotravine interesului public protecția acesteia va putea fi refuzată.
La novel europea, mărcile colective se regăsesc reglementate în Belgia Germani, MArea Britanoie etc.
La nivelul legislației noastre art. 3 lit. e) al Legii nr. 84/1998 condsacră faptul că marca colectivă este “destinată a servi la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociații de produsele sau serviciile aparținând altor personae”.
Mărcile colective pot fi folosite numai în condițiile stabilite prin regulamentul asociației.
Mărcile facultative și mărcile obligatorii
Ținând seama de natura normelor care le reglementează, mărcile se împart în mărci facultative și mărci obligatorii.
În ceea ce privește marca facultative, utilizarea acesteia se stabilește de către producător, respective comerciant, caracterul facultative fiind dat de funcțiile pe care marca le îndeplinește.
În ceea ce privește marca obligatory este important a menționa că anumite produse trebuie sa fie marcate. De regulă marca se regăsește aplicată pe produsele din metale prețuioase sau pe produse ce constitui monopol de stat, marcarea reprezentând modalitatea de a controla piața.
La nivelul legislației anterioare, se admitea o soluție care îmbina ambele sisteme. În principiu, mărcile de comerț și de servicii erau facultative, iar mărcile de fabrică obligatorii.
Pentru toate produsele destinate consumului intern, întreprinderile producătoare erau obligate să folosească marca de fabrică. Cu caracter derogatoriu, marca de comerț putea fi obligatorie, atunci când unele produse erau prevăzute numai cu acest semn distinctive.
Mărcile simple și mărcile combinate
Din punct de vedere al numărului de seme ce sunt utilizate vom avea mărci simple și mărci combinate.
În ceea ce privesc mărcile simple acestea sunt alcătuite dintr-un singur semn, în timp ce mărcile combinate sunt formate dintr-un număr de semen, diferite între ele.
Mărcile combinate se divind în mărci compuse și mărci complexe.
Astfel, marca compusă este alcătuită din semen diferite, dintre care doar o parte au un character distinct. În ipoteza în care semenle nu sunt importante, efectul distinctiv va fi stabilit de caracteristica sa. Conchizând, putem afirma că infracțiunea de contrafacere va fi sancționată doar atunci când se vor reproduce toate elementele mărcii, respective marca în totalitatea ei.
În ceea ce privește marca complexă acesta este formată din semne diferite și distinctive, în această situație contrafacerea putând fi partială, reprroducându-se doar un singur element.
Există situații când marca complexă poate fi constituită dintr-un număr de versiuni în limbi diferite, din transliterațiuni sau transcripțiuni fonetice ale aceluiași semn.
Mărcile verbale, mărcile figurative și mărcile sonore
În funcție de natura lor, mărcile sunt verbale, figurative și sonore. Mărcile verbale sunt formate din semne scrise. Ele pot fi cuvinte, litere, cifre sau sloganuri.
Mărcile figurative sunt alcătuite din reprezentări grafice. Mărcile figurative se împart în mărci bidimensionale, sau plane, și mărci tridimensionale, sau plastice. Astfel, forma produsului sau forma ambalajului reprezintă o marcă tridimensională.
Mărcile sonore sunt compuse din sunete. Notele sau sunetele trebuie să producă un efect sonor caracteristic.
Mărcile auditive, mărcile vizuale și mărcile intelectuale
În funcție de efectul produs asupra percepției consumatorilor, mărcile se împart în auditive, vizuale și intelectuale.
Mărcile auditive sunt utilizate în scopul atragerii atenției cu ajutorul unui sunet. De regulă, acest tip de marcă este fie sonoră fie verbal.
Mărcile vizuale au ca principal rațiune evidențierea unui aspect sau a unei imagini.
În ceea ce privesc mărcile intelectuale acestea sugerează o anumită idee fiind formate din semen verbale sau sonore.
Mărcile speciale
Potrivit semnificației special pe care o prezintă, mărcile pot fi supuse unor regimuri juridice distincte. În categoria mărcilor speciale intră marca notorie, marca agentului, marca defensivă, marca de rezervă, marca telle quelle, marca națională și marca de certificare.
Marca notorie
Principala trăsătură a mărcii notorii o reprezintă renumele deosebit, cu valoare international, în această categorie intrând, de exemplu mărcile Adidas, Samsung, Philips, Omega, Ford, Mercedes, Coca-Cola.
CAracetrul notoriu este o problemă de fapt, stabilirea notorietății fiind raportată la vechimea mărcii, intensitatea publicității, identificarea cu întreprinderea sau ideea de calitate.
De asemenea notorietatea se stabilește raportat la condițiile proprii sau locale. Este important a preciza faptul că mărcile notorii sunt protejate prin art. 6 bis din Convenția de la Paris. Acest articol a fost inclus în textul Convenției, în urma Conferinței de revizuire de la Haga, din 1925. Dispozițiile sale au fost completate la Conferința de revizuire de la Londra, din 1934, și la Conferința de revizuire de la Lisabona, din 1958.
La nivelul Uniunii Europene, în conformitate cu alin. (1) al art. 6 bis, se obligă, “fie din oficiu dacă legislația țării o îngăduie, fie la cererea celui interesat, să refuze sau să invalideze înregistrarea și să interzică folosirea unei mărci de fabrică sau de comerț care constituie o reproducere, imitație sau traducere putând crea confuzie, a unei mărci pe care autoritatea competentă a țării de înregistrare sau de folosire o va considera că este notoriu cunoscută, ca fiind deja marca unei persoane admise, să beneficieze de prezenta convenție și ca fiind folosită pentru produse identice sau similare.”
Se poate remarca faptul că protecția mărcii notorii nu este în strânsă legătură cu
formalitatea unei înregistrări naționale sau international. Însă, se impune a preciza că protecția acordată se regăsește limitată la sfera produselor identice sau similare.
La nivelul legislației noastre interne, protecția mărcilor notorii este prevăzută de Legea nr. 84/1998. Astfel, potrivit art. 3 lit. d, “marca notorie este semnul larg cunoscut în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorității revendicate în cerere.”
În vederea stabilirii dacă o marcă este sau nu cunoscută se va tine seama de notorietatea ei la nivelul publicului vizat pentru serviciile pe care respective marcă le ofer, fără a fi oportună înregistrare mărcii în România.
Astfel, potrivit art. 16 alin. (2) a Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, eșantionul de public se va stabili pe baza anumitro elemente precum;
Potențialii consumatori;
Indentificarea eșantionului de consumatori;
circuitele de distribuire a produselor sau serviciilor la care se referă marca.
Dispozițiile Convenției de la Paris stabilesc și cazul când un terț utilizează o marcă notorie pentru diferite produse. La nivel de jurisprudență s-a apreciat că terțul în cauză profită, fără drept, de notorietatea mărcii.
În literatura juridică, prin considerarea soluției adoptate de jurisprudență, mărcile notorii sunt diferite de mărcile de mare de renume.
Ținând cont de funcția de reclamă ce are un rol essential, marca renume are o valoare independentă de calitatea și originea produsului. Ținând cont de celebritatea sa, se impune ca marca de renume să fie protejată îmăpotriva utilizării sale de către un terț.
Marca agentului
Marca agentului este marca utilizată de distribuitorul unor produse importate și expediate cu marca producătorului. Marca agentului sau reprezentantului este prevăzută de art. 6 septies din Convenția de la Paris. Acest articol a fost introdus în textul Convenției la Conferința de revizuire de la Lisabona, din 1958.
În vederea unei protecții sporite, agentul local al unei societăți străine poate înregistra, pe numele său, marca reprezentantului, însă numai cu acordul său. Însă, există situații când urmărind prelungirea contrcatului de reprezentare, agentul va înregistra marca fără acordul titularului.
Marca defensivă
Marca defensivă este strâns legată de o altă marcă, diferențindu-se prin ulnele modificări.
Fără a fi utilizată marca defensivă va asigura protecția mărcii principale.
La nivelul legislației nipone mărcile defensive sunt admise, pe când în legislații precum cea elvețiană acestea sunt lovite de nulitate, când titularul nu intenționează să le utilizeze.
În cadrul legislației german, mărcile defensive se iau în considerare până la moemntul în care se va impune marca principală.
Marca de rezervă
Principalul scop al mărcii de rezervă constă în ideea de a fi folosită în viitor pentru anumite produse sau servicii. Comparativ cu marca defensivă marca de rezervă nu este în strânsă relație cu marca prioncipală. Marca de rezervă este protejată în funcție de existența unei obligații de utilizare, pe o anumită perioadă de timp. În ipoteza în care marca nu este utilizată titularul acesteia este decăzut din dreptul său.
Marca telle quelle
Trăsătura esențială a mărci telle quelle constă în faptul că este protejată în forma înregistrată în țara de origine. Marca telle quelle se regăsește statuată prin Convenția de la Paris. În conformitate cu dispăozițiile Convenției “orice marcă de fabrică sau de comerț, înregistrată reglementar în țara de origine, va fi admisă la depunere și protejată, întocmai așa cum este ea, în celelalte țări ale Uniunii. Fiind admisă ca atare, marca va fi înregistrată chiar dacă nu îndeplinește condițiile prevăzute de legea străină”.
Înainte de înregistrarea definitivă, se poate cere să fie prezentat certificatul de înregistrare a mărcii în țara de origine, eliberat de autoritatea competentă. Certificatul de înregistrare a mărcii nu este condiționat de o anumită formă de legalizare.
Este important a prefciza că marca telle quellereprezintă o excepție a principiului teritorialității.
Pentru a se aprecia dacă marca este susceptibilă de protecție, se va ține seama de toate circumstanțele de fapt și, mai ales, de durata folosirii mărcii.
Marca națională
Marca națională individualizează produsele dintr-o țară anume și reprezintă o garanție a calității și provenienței.
Marca națională nu este altceva decât marca oficială a statului, fiind reglementată de normele dreptului administrativ.
În dreptul nostru, marca de calitate a fost instituită prin Legea nr. 7 din 1 iulie 1977 privind calitatea produselor și serviciilor. Potrivit art. 50, marca de calitate este un simbol care se aplică pe produse, prin care se atestă de producător că acestea au caracteristici la nivelul celor mai bune performanțe realizate în țară și pe plan mondial. Dreptul de aplicare a mărcii de calitate se stabilește prin certificatul de marcă eliberat de organul competent.
Marca de certificare
În actuala reglementare, respective Legea nr. 84/1998 consacră marca de certificare. Conform art. 3 lit. f), marca de certificare “indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce privește calitatea, materialul, modul de fabricație a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici.”
Utilizarea mărcii de certificare este rezervată persoanelor juridice legal abilitate să exercite controlul produselor sau al serviciilor. Mărcile de certificare sunt supuse regimului mărcilor individuale, dacă prin dispozițiile legii nu se prevede altfel.
Funcțiile mărcii
În strategia comercială, marca reprezintă un element esențial. Prin diferențierea obiectivă și subiectivă pe care o realizează în oferta globală a bunurilor și serviciilor, marca se folosește în scopul extinderii pieței.
Funcția de diferențiere a produselor și serviciilor și de indicare a originii acestora, aceasta fiind singura funcție a mărcii căreia legea îi atribuie o sancțiune juridică.
Funcția de identificare a originii produselor și serviciilor, poate fi calificată ca fiind funcția juridică a mărcii, în vreme ce celelalte funcții ale mărcii sunt de natură economico-sociale.
Diferențiind, la începuturile folosirii sale, subiectele dreptului, marca s-a obiectivat în timp, ajungând să diferențieze obiectele asupra cărora poartă.
Funcția de diferențiere a producătorilor s-a transformat într-o funcție de diferențiere a produselor, de indicare a originii acestora, ceea ce nu este indiferent pentru service-ul după vânzare, aprecierea raportului calitate-preț, încrederea consumatorului într-o întreprindere etc.
Funcția de concurență se bazează pe sistemul de atargere a clientele. În urma dezvoltării producției, creșetera ofertei a determinat sporirea volumului afacerilor și implicit a capaciății productive.
Funcția de organizare a pieței
Prin corelarea cererii cu oferta, marca reprezintă un mijloc de organizare a pieței. Funcția de organizare a pieței își exercită influența asupra formelor distribuției. Marca asigură realizarea vânzărilor și reducerea cheltuielolor de desfacere.
Funcția de monopol
Diferențierea mărcilor și exlusivitatea distribuției are ca rezultat tranfosformarea concurenței într-un instrument de monopol.. Datorită acestui fenomen, funcția de garanție a calității produsului este înlocuită cu o funcție de protecție a cumpărătorului.
CAPITOLUL II
CONDIȚII PRIVIND PROTECȚIA MĂRCILOR
2.1. Categorii de condiții pentru protecția mărcii
2.2. Condiții de fond
Protecția juridică a mărcilor presupune îndeplinirea unor anumite condiții, acestea împărțindu-se în condiții de fond și condiții de formă ale protecției mărcilor.
Condițiile de fond privesc distinctivitatea, disponibilitatea și liceitatea semnului ales ca marcă, iar condițiile de formă se referă la modul de folosire a mărcii.
Distinctivitatea
Caracterul distinctive reprezintă o condiție esențială a protecției unei mărci.
Legislația noastră internă prevede expres cerința obligatorie a caracterului distinctiv, marca fiind un semn care poate servi la deosebirea produselor și serviciilor unei persoane fizice și juridice de cele aparținând altor persoane.
Prin corelarea dispozițiilor, textul art. 5 lit. b) din legea specială prevede că “nu pot fi înregistrate mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv.”
În literatura juridică s-a afirmat că distinctivitatea presupune două elemente: originalitatea și noutatea. Ele au fost considerate în mod distinct ori s-a apreciat că distinctivitatea este echivalentă fie cu noutatea, fie cu originalitatea.
La nivelul mărcilor este necesar a preciza că originalitatea nu este absolută în timp și spațiu, Ddrepturile care iau naștere fiind mai puțin complete decât cele decurgând din creațiile noi.
Originalitatea reprezintă o condiție de validitate, iar noutatea o condiție de apropiere, de disponibilitate a semnului ales ca marcă. Dreptul asupra mărcii este un drept de ocupație și nu de creație.
Distinctivitatea este o problemă de fapt. Fiind o noțiune relativă, distinctivitatea se apreciază de instanțele judecătorești în funcție de situația concretă.
Semnele utilizate ca mărci trebuie să fie distinctive în sine sau prin modul lor de prezentare.
Raportat la produsul asupra căruia de aplică, semnul va fi distinctiv dacă poate fi recunoscut de către cei cărora le este adresat.
Prin lipsirea carcaterului distinctive, nu se va putea constitui o marcă.
În cadrul dreptului nostrum intern se dispune că “nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, putând servi în comerț pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora.” De exemplu, vin distilat, sticlă de Jena, gem de portocale, ulei comestibil, ciocolată fină.
În cadrul literaturii de specialitate, marca descriptivă este diferită de marca aluzivă. Deși diferențierea este greoaie, marca aluzivă va putea fi admisă la înregistrare.
În absențalipsa caracterului distinctiv nu se va putea vorbi de formareaunei mărci prin folosirea semnelor vizibile uzuale, generice sau necesare. Recunoașterea unui drept exclusiv ar însemna admiterea unui monopol asupra produsului.
Legea română din 1998, în art. 5 lit. c), prevede că “nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante.” Potrivit art. 5 lit. e), “nu se pot înregistra nici mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului, sau este necesară obținerii unui rezultat tehnic, sau care dă o valoare substanțială produsului.”
Se poate observa că prevederile legii române nu se referă și la semnele generice. Absența unei asemenea mențiuni se explică prin faptul că semnele generice și semnele uzuale constituie o singură categorie. Datorită unei folosiri generalizate, semnele din această categorie sunt uzuale.
Caracterul uzual al unor semne se stabilește prin prisma a două reguli: validitatea semnului se apreciază în momentul apropierii mărcii; folosirea semnului de către un terț să fie tolerate neechivoc de titluarul mărcii.
Disponibilitatea
Un semn poate fi apropriat ca marcă dacă nu aparține unei alte persoane. Indisponibilitatea unui semn este generată de existența unor drepturi anterioare. Cauzele de indisponibilitate se referă la drepturile personale nepatrimoniale ale terților și la actele anterioare de apropriere, care constituie anterioritățile propriu-zise.
La nivelul dreptului nostrum intern, anterioritățile sunt consacrate de Legea nr. 84/1998. Astfel, potrivit art. 6 lit. a), “o marcă este refuzată la înregistrare dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care a fost cerută înregistrarea mărcii sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată.”
Cu caracter de exepție, înregistrarea poate fi admisă numai dacă se obține consimțământul expres al titularului mărcii anterioare.
În materia mărcilor, aprecierea anteriorităților are în vedere evitarea oricăror confuzii privind originea și calitatea produselor sau serviciilor. Anterioritatea poate proveni dintr-un depozit anterior ori dintr-o folosire anterioară.
În cadrul legislației noastre interne Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 consideră indisponibilitățile ca fiind conflicte cu drepturi anterioare. Astfel, potrivit Regulamentului un semn nu poate fi înregistrat ca marcă sau ca element al unei mărci, dacă aduce atingere unui drept anterior protejat.
Potrivit reglementării actuale, prin drept anterior protejat se înțelege:
“marcă identică sau similară, înregistrată în România pentru produse sau servicii identice sau similar;
o marcă identică sau similară, considerată notorie în România conform art. 3 lit. d) din lege;
un drept al unei personalități cu privire la imaginea sau la numele său patronimic;
o indicație geografică protejată;
un desen sau un model industrial protejat;
un drept de autor;
orice drept de proprietate industrială dobândit anterior datei depozitului național reglementar al unei mărci.”
Anterioritățile sunt parțiale și relative și privesc numai domeniul economic și commercial.
Pe de altă parte, anterioritățile sunt limitate profesional, în timp și în spațiu.
Limitele anteriorității
Ceea ce se impune a preciza este faptul că nu este necesar ca marca să fie unică în raporat cu marca nu toate semnele distinctive înregistrate anterior., noutatea mărcii referindu-se numai la produsele pentru care a fost creată. O data fiind înlăturat rsicul de a putea fi confundată, acceași marcă va putea fi uzitată în ramuri și industrii distincte.
În baza regulii specialității, o marcă poate fi înregistrată pentru alte categorii de produse. De exemplu, denumirea Friands, utilizată ca marcă pentru siropuri, a fost admisă ca marcă pentru sardele, fără să se considere că există o anterioritate.
În practică, limitele profesionale ale anteriorității au fost admise în mod deosebit. Instanțele franceze, bazându-se pe caracterul diferit al industriilor, nu au considerat anterioritate folosirea aceleiași mărci, de către titulari diferiți, pentru produse între care există o analogie.
Într-o interpretare mai restrictivă, instanțele elvețiene și germane au apreciat că o marcă identică sau similară cu o marcă anterioară poate fi protejată numai dacă se folosește pentru produse de natură diferită.
Prin dispozițiile legii special din 1998 sunt admise, în mod expres, principiul specialității mărcii. Marca identică sau similară cu o marcă anterioară și destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similar nu poate fi înregistrată, dacă există un risc de confuzie pentru public, incluzând și riscul de asociere cu marca anterioară.
Aplicarea principiului specialității determină un risc de confuzie și un risc de diluare a valorii mărcii. Riscul confuziei pe care îl creează folosirea de către un terț a unei mărci pentru produse diferite aduce prejudicii funcției de identificare a provenienței produselor. Riscul de diluare a valorii mărcii aduce atingere funcției sale publicitare. Anterioritatea este o problemă de fapt. Ea se apreciază de instanța judecătorească, ținându-se seama de posibilitatea producerii unei confuzii pentru publicul consummator.
Cercetarea anteriorităților se face prin verificarea semnelor înregistrate ca mărci în Registrul Național al Mărcilor. în același scop, se vor verifica și evidențele ținute de Camerele de Comerț și Industrie teritoriale referitor la mărcile de fabrică, de comerț și de servicii legal înregistrate.
Examinarea anteriorităților este facilitată de clasificarea internațională a produselor și serviciilor, adoptată prin Aranjamentul de la Nisa, din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare. Membră a Uniunii restrânse de la Nisa, țara noastră folosește clasificarea internațională în gruparea produselor și serviciilor, în vederea înregistrării mărcilor.
Limitele temporare
Raportat la acest element un semn anterior protejat nu va putea fi folosit de către un terț, atâta timp cât dreptulu titulatului asupra mărcii respective nu s-a stins prin decăder sau abandon.
protejat anterior ca marcă nu poate fi utilizat de o terță persoană, cât timp dreptul titularului nu s-a stins prin abandon sau decădere.
Folosirea mărcii de către o terță persoană implică îndeplinirea următoarelor condiții:
abandonul mărcii să fie cert;
durata abandonului să permită uitarea vechiului semn distinctiv;
să nu existe o intenție de fraudă.
.
Limitele anteriorității în spațiu
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Walter Cairns, Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, București, Marea Britanie, 2001;
Nicolae Conea, Eliodor Tanislav, Constantin Gheorghe, Mihail Conea, Infracțiuni prevăzute în legi special, Editura Semne, București, 2000;
Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate intelectuală, Editura Academiei RSR, București, 1982;
Bianka Kortlan, Aspecte internaționale ale protecției drepturilor înrudite – armonizarea cu standardele Uniunii Europene”, (seminarul PHARE II – Varșovia, octombrie 1992);
Valerică Lazăr, Infracțiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Editura All Beck, București, 1999;
Viorel Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Global Lex, București, 2001;
World Intellectual Property Organization (Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale), „Introducere în proprietatea intelectuală” (coord. RODICA PÂRVU), Editura Rosetti, București, 2001;
Medeanu, Tiberiu Dreptul penal al afacerilor, Editura Lumina Lex, București 2006;
Legislație
*** Constiruția României
*** Legea nr. 84/1998, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 337 din 8 mai 2014
Articole din reviste de specialitate
Dorin Ciuncan, Constatările ORDA făcute în baza art. 214 din Cod procedură penală, în Revista de Drept Comercial, nr. 4/1997;
V. Ștefănescu, P. Teodorescu, Mărcile figurative. Mărcile constituite din forma produselor sau a ambalajelor acestora, Invenții și Inovații nr. 2/1970
=== eff41e0da6813195259c566cf14eb4bbb5b0627c_99059_1 ===
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.pen. – Codul penal al României
C.pr. pen. – Codul de procedură penală
H.G. – Hotărârea Guvernului
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
O.M.C. – Organizația Mondială a Comerțului
O.M.P.I . Organizația Mondială a Protecției Intelectuale
O.R.D.A – Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
O.S.I.M. – Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
vol. – volumul
INTRODUCERE
În literatura de specialitate proprietatea intelectuală este considerată o componentă a fondului de comerț, manifestându-se prin multe variante, de la descoperiri esențiale în oricare domeniu de activitate până la activități specifice de conducere sau de organizare, care pot face obiectul unor tipuri de contracte.
În scopul protejării acestor drepturi a fost adoptată, în funcție de natura drepturilor protejate și de modalitățile prin care s-a considerat că este posibilă valorificarea eficientă a acestora, o legislație diversificată.
Intereseul deosebit în acest sens este justificat de valoarea mare a unor drepturi de autor și de ignorarea acestora în multe domenii sau chiar în unele țări.
La nivel internațional se estimează că o pondere destul de ridicată, de aproximativ
5-7% din comerț îl reprezintă produsele realizate sau difuzate cu încălcarea proprietății intelectuale.
O serie de reglementări legislative au suferit, de-a lungul timpului, modificări succesive, fiind completate cu norme de aplicare cu regulamente aplicabile în domeniul intern sau internațional. În această direcție Legea 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, a fost modificată prin O.G. nr. 59/2002, aprobată prin legea nr. 664/2002.
Prin Ordonanța Guvernului nr. 59/2002 s-a modificat Legea nr. 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire. Totodată s-a stabilit că se încalcă drepturile titularului unei „mărci înregistrate în cazul oricărui produs sau ambalaj care poartă o marcă de produs sau de serviciu identică sau care nu poate fi deosebită în aspectele sale esențiale.”
De asemenea, în scopul aplicării Legii nr. 202/2000 au fost adoptate o serie de norme de aplicare aprobate prin H.G. nr. 301/2001, acest act normativ cuprinzând elemente comune cu unele regulamente ce își găsesc aplicabilitate în comunitatea europeană, regulamente ce au suferit, la rândul lor, modificări succesive.
Noțiunea de proprietate intelectuală reunește atât drepturile privind operele literare, artistice și științifice, cât și drepturile de proprietate industrială privind brevetele de invenții, desenele sau modelele industriale, mărcile de fabrică sau comerț ori de serviciu, numele comercial și indicațiile de proveniență, precum și protecția împotriva concurenței neloiale.
În literatura de specialitate, drepturile de proprietate industrială sunt grupate, în funcție de obiectul lor, în drepturi asupra creațiilor industriale (invențiile, desen modelele industriale, know-how-ul) și drepturi asupra semnelor distinctive (mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, denumirile geografice și indicațiile de proveniență).
Un element incorporal semnificativ al fondului de comerț îl reprezintă brevetele de invenție, titlul de protecție pentru invenție fiind brevetul de invenție, care oferă titularului său un drept exclusiv de exploatare, pe întreaga durată de protecție a acestuia.
Trebuie menționat că un brevet poate fi acordat pentru orice invenție, în toate domeniile tehnologice, având ca obiect un produs sau un procedeu, cu condiția „ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă și să fie susceptibilă de aplicare industrială.”
Ca o condiție de formă, noutatea brevetului de invenție trebuie să fie absolută, în sensul că brevetul trebuie să fie original, să prezinte ceva nou, necunoscut și neexploatat până în acel moment. Aprecierea noutății invenției constă în cercetarea diferenței între tehnică și invenția propusă, în sensul că invenția nu trebuie să fi făcut abiect de anterioritate, adică să fi fost depusă, descrisă, expusă ori să fi făcut obiectul ueni alte cereri pentru brevet de invenție.
Brevetul de invenție conferă posesorului sau succesorilor legali ai acestuia dreptul de exploatare a obiectului brevetat, ori încredințarea spre exploatare, dreptul de a urmări în instanță pe cel care ar uzurpa drepturile derivând din brevet.
Dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului și drepturile rezultate din brevet pot fi transmise în tot sau în parte; transmiterea se poate face prin cesiune sau pe bază de licență exclusivă sau neexclusivă, precum și prin succesiune legală sau testamentară.
Asemeni, brevetului de inveție și desenele și modelele industriale sunt elemente incorporale ale fondului de comerț care reprezintă creații de formă, creații ce permit individualizarea produselor industriale printr-un element estetic sau artistic. Ca forme de creație intelectuală, desenele și modelele industriale personalizează aspectul unor produse cunoscute, imprimându-le noi elemente de formă asigurându-le astfel realizarea unor importante cifre e afaceri și, implicit, dezvoltarea activității comerciale.
Noțiunea de desen industrial presupune aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în două dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură și materiale sau ornamentația produsului în sine.
Conceptul de modelul industrial este definit ca „aspectul exterior al unui produs sau al unei părți a acestuia, redat în trei dimensiuni, rezultat din combinația dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură sau ornamentația produsului în sine.”
În măsura în care un desen sau model industrial este nou și are un caracter individual, acesta poate forma obiectul unei cereri de înregistrare. Un desen sau model industrial este socotit nou dacă niciun desen sau model industrial identic nu a fost făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înaintea datei de prioritate. Desenele sau modelele industriale se consideră că sunt identice dacă trăsăturile lor caracteristice diferă numai în ceea ce privește detaliile nesemnificative.
Astfel, un desen sau model industrial are caracter individual dacă impresia globală pe care o produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra unui asemenea utilizator de orice desen sau model industrial făcut public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înainte de data de prioritate.
Desenele sau modelele industriale ale căror destinație și aspect contravin ordinii publice sau bunelor moravuri vor fi excluse de protecție.
Prin Legea nr.84/1998 sunt reglementate mărcile și indicațiile geografice. Prin marcă este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.
Comerciantului îi revine libertatea de a-și aleage marca pe care o consideră corespunzătoare produselor ori serviciilor sale. Mărcile pot fi formate din cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne.
Trebuie menționat faptul că mărcile se deosebesc de firma comercială sau indicațiile de proveniență. În timp ce numele comercial individualizează o întreprindere, marca este un nijloc de identificare a produselor, lucrărilor sau serviciilor. O întreprindere are în mod necesar un nume comercial unic, însă ea poate să nu aibă nicio marcă, după cum poate să aibă mai multe mărci. Mărcile îndeplinesc o funcție asemănătoare numelui commercial și emblemei, cu mențiunea că mărcile individualizează produsele ori serviciile unui comerciant.
Din punct de vedere al clasificării mărcilor, aceasta se poate realiza în funcție de mai multe criterii și anume:
în raport cu destinația lor economică, mărcile sunt de fabrică și de comerț, mărcile de fabrică având rolul de a identifica produsele fabricate de o anumită întreprindere, iar destinația mărcile de comerț este acea de a deosebi produsele puse în circulație de o anumită întreprindere.
după obiectul lor, mărcile se pot clasifica în mărci de produse, din categoria cărora fac parte mărcile de fabrică și de comerț și mărci de serviciu, care servesc la individualizarea și garantarea prestării de servicii, precum și executării de lucrări altele decât fabricarea de produse.
Din punctul de vedere al titularului său, mărcile se clasifică în individuale, care aparțin unui subiect de drept determinat, unei anumite persoane fizice sau juridice și mărci colective, care aparțin în mod exclusiv unor grup de persoane fizice sau juridice, unor organizații profesionale etc.
La nivelul dreptului comparat, sunt cunoscute unele mărci speciale, precum-marcă complexă- formată din mai multe versiuni în diferite limbi sau din cominații fonetice ale aceleiași mărci, marcă notorie-marcă ce înregistrează un nivel de reputație și a cărei folosire este ocrotită de lege, independent de orice formaalitate de înregistrare, marcă defensivă sau de obstrucție, menită să asigure o protecție mai mare mărcii utilizate, marcă de rezervă-al cărei titular nu are intenția de a o folosi pentru anumite produse, lucrări sau servicii decât în viitor, marcă telle quelle-ocrotită și în alte țări membre ale Uniunii Europene, chiar dacă nu ar îndeplini condițiile cerute de legea țării unde se invocă protecția juridică), marcă națională, care este o marcă oficială, a statului, având rolul de a individualiza produsele provenind din acea țară, față de cele de proveniență străină.
Prin drepturile la marcă sunt incluse drepturile titularului de a folosi sau exploata marca și corolarul său, dreptul de a interzice altor persoane fizice sau juridice să o utilizeze, precum și dreptul de prioritate, adică dreptul celui dintâi care a folosit marca sau a efectuat depozitul ei de a fi recunoscut titularul mărcii. Prin îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, marca conferă titularului un drept privativ, de folosință exclusivă din categoria drepturilor de proprietate industrială.
Conceptul de ocrotire legală a dreptului asupra mărcii poate consta în sancțiuni civile ori sancțiuni penale aplicabile celor care săvârșesc infracțiuni de contrafacere a unei mărci sau de întrebuințare a unei mărci contrafăcute.
Apelațiile de origine reprezintă un drept colectiv, aparținând unei organizații teritoriale și care constă în numele unei localități sau regiuni, identificând produse alimentare și atestând caracteristicile gustative sau alte însușiri calitative ale lor.
Prin indicațiile de proveniență se înțeleg acele semne distinctive ale produselor, lucrărilor și serviciilor, mult mai variate decât apelațiile de origine și destinate îndeosebi să apere piața națională.
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND MĂRCILE
1.1. Definiția mărcii
În încercarea de definire a mărcii se pot indentifica mai multe tendințe.
Definițiile clasice oferite în cadrul literaturii de specialitate accentuează caracterul distinctiv al mărcii, iar definițiile moderne evidențiază garanția de calitate pe care marca o oferă consumatorilor.
Însă, indiferent de forma clasică sau modernă a definiției este important a se ține cont de elementele sale esențiale. Astfel, marca a fost definită ca ca fiind „un semn distinctiv, care diferențiază produsele și serviciile unei persoane prin garanția unei calități determinate și constante, formând, în condițiile legii, obiectul unui drept exclusiv”.
În cadrul dreptului nostru intern, elementele caracteristice ale mărcii sunt consacrate de Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998.
Drepturile asupra mărcilor sunt recunoscute și apărate pe teritoriul țării noastre, în condițiile prevăzute de lege și cu respectarea convențiilor, tratatelor și acordurilor la care România este parte..
Izvoarele juridice ale protecției mărcilor
Asemenea celorlalte obiecte de proprietate industrială este în patrimoniul unei persoane, un bun mobil, incorporal. În general, dreptul la marca aparține unei persoane fizice sau juridice. Cu toate acestea, ca și în cazul brevetului, marca poate aparține în coproprietate mai multor persoane și poate forma obiectul unui uzufruct.
Adoptarea, la 15 aprilie 1879 a legii mărcilor de fabrică și de comerț în România, țară care abia își proclamase independența și a cărei economie continua să aibă un caracter predominant agrar, în care, în unele ramuri ale economiei nu se produsese încă trecerea la mașinism. Iar dezvoltarea pieței interne era frânată de rămășițele feudale din agricultură, ar rămâne unul din lucrurile cele mai surprinzătoare în evoluția legislației noastre, dacă însăși expunerea de motive a legii nu ne-ar oferi explicația.
Prin Convenția comercială încheiată în 1875 cu Austro-Ungaria, România și-a asumat obligația de a edicta, într-un anumit termen, o lege care să asigure industriașilor și comercianților austro-ungari o protecție eficace a mărcilor lor de fabrică și comerț pe teritoriul țării. Legea din 1879 era edictată în executarea acestei convenții. Apărută în aceste condiții, nu pentru a raspunde nevoilor unei industrii rudimentare, ci pentru a favoriza, și pe această cale, interese economice străine, legea mărcilor de fabrică și de comerț va continua o existență cu totul neobișnuită.
Dezvoltarea capitalismului în țară și-a intensificat ritmul, secolul al XX- lea a marcat începuturile capitalismului în România, iar anul 1920 aderarea la Convenția de Uniune pentru protecția proprietății industriale. Cu toate acestea, nici transformările intervenite în economia țării, nici aderarea la convenție, nu au influențat soarta legii din 1879. Ea își va continua existența până în 1967, când va fi în întregime abrogată și înlocuită cu legea actualmente în vigoare.
Legea din 1879 consacrase principiul caracterului facultativ și individual al mărcilor de fabrică și de comerț. Aplicarea pe produse a unei mărci constituia, în sistemul legii, un drept subiectiv care poate sau nu să fie exercitat. Pornind de la ideea că producătorii și comercianții ar fi prejudiciați dacă ar fi obligați să-și aplice marca pe toate produsele pe care vor sa le vândă, legiuitorul de la 1879 le-a recunoscut, cum era și firesc, dreptul de a o aplica numai pe cele care le consideră de natură a le crea o reputație, consacrând, în art. 3, regula potrivit căreia marca de fabrică sau de comerț este facultativă.
În sistemul legii de la 1879, marca este un drept individual, absolut și exclusiv. Această primă lege românească nu cuprindea decât o singură dispoziție de protecție directă a consumatorilor, art. 13, care sancționa înșelăciunea săvârșită în dauna lor, prin folosirea unei mărci contrafăcute sau imitate. Construită pe aceste principii și având drept finalitate apărarea intereselor titularilor dreptului de marcă în lupta de concurență, legea mărcilor de fabrică și comerț din 1879 nu putea să corespundă nevoilor economiei socialiste, cu toate completările ce i-au fost aduse.
Legea din 1879 a fost abrogată prin legea mărcilor de fabrică, de comerț și de serviciu nr. 28 din 29 decembrie 1967, în vigoare și astăzi, cu modificarea ce i s-a adus prin decretul nr. 485 din 27 decembrie 1977. Legea din 1967 extinde sfera noțiunii de marcă și consacră sistemul dobândirii dreptului la marcă prin prioritate de înregistrare. Progresele realizate în tehnica de înregistrare și reproducere au permis extinderea noțiunii de marcă, de la semnele grafice, singure cunoscute legii din 1879, la semnele sonore. De asemenea, pe lângă mărcile de fabrică și de comerț au fost reglementate și mărcile de servicii.
Concentrarea producției a determinat dezvoltarea, alături de mărcile individuale, a mărcilor colective, a căror utilizare este condiționată de autorizarea unei organizații care coordonează activitatea întreprinderilor interesate, autorizare care se acordă dupa verificarea prealabilă a respectării anumitor condiții de fabricare sau punere în circulație.
Marca dobândită prin prioritate de folosire nu era însă apărută, decât prin acțiunea în concurență neleală, al cărei domeniu de aplicare este restrâns de necesitatea existenței unui prejudiciu, în directă legătură cu actele de folosire a mărcii.
Legea din 1967 a părăsit acest sistem, adoptând pe cel al priorității de înregistrare, în care dreptul la marcă se dobândește prin depozitul mărcii, urmat de un examen al îndeplinirii condițiilor de validitate ale semnului ales ca marcă.
În aplicarea legii mărcilor a fost emisă H.C.M. nr. 77/1968.Pentru a completa enumerarea izvoarelor legale trebuie să menționăm și Instrucțiunile O.S.I.xM. din același an. Legea din 18 mai 1932 pentru reprimarea concurenței neleale a fost abrogată prin decretul nr. 691 din 14 ianuarie 1974. Prin această abrogare, au dispărut, în dreptul nostru, până la adoptarea în 30 ianuarie 1991 a legii privind combaterea concurenței neleale, orice dispoziții privind sancționarea actelor de concurență neleală în materie de mărci, întrucât Codul penal nu cuprinde o asemenea dispoziție decât cu privire la invenții.
România este membră a Convenției de Uniune de la Paris începând de la 6 octombrie 1920 care a pus și bazele protecției internaționale a mărcilor, alături de aceea a celorlalte obiecte de proprietate industrială.
Caracterele mărcii
O primă problemă care s-a pus în legătură cu dreptul la marcă este aceea a caracterului său absolut sau relativ. Majoritatea autorilor consideră dreptul la marcă un drept absolut, opozabil tuturor.
Dreptul la marcă, spre deosebire de dreptul născut din brevetul de invenție, este un drept care poate fi prelungit nelimitat în timp. Cu alte cuvinte, el are o vocație de perpetuitate.
Acest caracter al dreptului la marcă rezultă, în sistemul dobândirii sale prin prioritate de folosire, din posibilitatea conservării la infinit a dreptului prin simpla întrebuințare (exercitare), iar în sistemul priorității de înregistrare, din posibilitatea nelimitată de a reînnoi depozitul mărcii, la expirarea fiecărei perioade de protecție.
Dreptul la marcă este, într-un anumit sens, un drept accesoriu, pentru că legătura sa cu întreprinderea sau cu fondul de comerț este mult mai puternică decât în cazul brevetelor de invenție.
Asemenea celorlalte drepturi de proprietate industrială, dreptul la marcă are un caracter teritorial, în sensul ca protecția marcii se extinde la întregul teritoriu național, dar, spre deosebire de celelalte drepturi de proprietate industrială, dreptul la marcă are o anumita vocație de universalitate.
Semnele susceptibile de a constitui mărci
Semnele care pot constitui mărci sunt enumerate de art. 2 al Legii nr. 84/1998, acestea referindu-se la „cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne”.
Compartaiv cu regelementarea din 1967, „între semnele susceptibile de apropriere ca marcă nu figurează și prezentarea sonoră. Omisiunea a fost influențată de prevederile Tratatului de la Geneva privind dreptul mărcilor din 1994, care nu se aplică mărcilor holograme și mărcilor care nu sunt alcătuite din semne vizibile, în special mărcile sonore și mărcile olfactive.”
În cuprinsul legii speciale se poate observa o enumerare enunțiativă a semnelor
distinctive care pot fi înregistrate ca mărci. Sistemul enumerării nelimitative rezultă din posibilitatea solicitanților de a utiliza orice combinație a acestor semne
Numele
Așa cum deja ma precizat între semnele care pot constitui o marcă, legea prevede în mod expres cuvintele, termenul de cuvinte cuprinzând atât numele, cât și denumirile.
În cadrul doctrinei se subliniază faptul că numele, ca element de identificare a persoanei, reprezintă un drept personal nepatrimonial, inalienabil și imprescriptibil. Protecția numelui propriu-zis se extinde și asupra numelui comercial, precum și a pseudonimului.
Folosirea numelui patronimic ca marcă atribuie titularului un drept exclusiv, și asta pentru că numele poate aparține mai multor persoane, dreptul exclusiv nevizând numele în sine, ci numai forma sa specială.
Forma specială oferă numelui un aspect exterior caracteristic., iar forma distinctivă a numelui se obține prin combinarea cu elemente figurative, prin grafie, culoare sau așezarea literelor.
Se impune a preciza că numele poate fi scris într-o manieră originală, îmbinat cu un cuvânt generic sau însoțit de o emblemă sau indicație a domiciliului, prin protecția dispoziției speciale, aranjamentului, culorii sau formei caracterelor utilizate pentru scrierea numelui, evitându-se riscul confuziei și monopolul titularului mărcii.
La nivelul Uniunii Europene există state în care numele poate fi folosit ca marcă neinpunându-se o formă specială. .
Marca poate fi formată și din numele unei alte persoane decât a titularului, în acest caz fiind obligatorie consimțământul terțului sau a succesorilor săi.
În susținerea celor precizate este articolul 5 lit. j din Legea nr., 84/1998, republicată exclude de la înregistrare „mărcile care conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în țara noastră.”
La nivelul literaturii de specialitate s-a susținut că „numele unui terț, pentru a fi utilizat ca marcă, trebuie combinat cu alte cuvinte, adică transformat într-o denumire de fantezie”. Însă, numele terțului care formează marca nu este necesar să prezinte o formă caracteristică.
Jurisprundeța a ridicat problema utilizării ca marcă numele propriu care a constituit obiectul unei mărci anterioare, adoptate de un terț. În măsura în care omonimia nu are ca scop o fraudă, jurisprudența a admis adoptarea mărcii ulterioare, cu cerința de a se evita, prin intermediul anumitor mențiuni, eventualele confuzii.
Totodat, pentru constituirea unei mărci poate fi utilizat și un nume istoric cu mențiunea că folosirea numelor istorice să nu aducă atingere atingere memoriei personalități respective, în caz contrar, organele competente fiind obligate a refuza înregistrarea mărcii.
Trebuie menționat faptul că marca poate fi formată și dintr-un nume inventat.
Denumirile
Denumirile reprezintă cuvinte luate din limbajul curent sau inventate, pentru constituirea unei marci, denumirile trebuie să fie arbitrare sau de fantezie.
Astfel, denumirea va fi admisă, dacă nu va ține seama de natura și de genul obiectului, fiind independentă de produs. Este important a preciza că denumirea poate fi alcătuită dintr-un singur cuvânt sau dintr-o combinație de cuvinte.
Denumirile care formează o marcă nu sunt condiționate de existența unei anumite forme. în raport cu numele, se are în vedere însăși denumirea și nu forma sa specială. Dacă denumirea prezintă totuși o anumită formă își vor găsi aplicabilutate dispozițiile cu privire la marca figurativă.
S-a subliniat că „denumirile care reprezintă cuvântul ce indică un produs sunt necesare. Încorporându-se cu produsul, cuvintele nu pot constitui o marcă, fiind denumiri necesare. Ele ar implica monopolizarea unor produse, apropiindu-se sub formă de marcă, denumirea lor necesară.”
Denumirile ce descriu un anumit produs sunt oportune sau discriptive, denumirile disctriptive arătând specia, calitatea/cantitatea etcc sau alte caracteristici ale acestora, astfel cum se regăsesc acestea consacrate în dispozițile art. 5 lit. d din Legea nr. 84/1998, republicată.
De la regula caracterului discriptiv există și câteva derogări, putându-se utiliza ca mărci simbolurile, precum și denumirile care scot în evidență calități ale produsului, fie direct fie indirect.
Astfel, o valoare simbolică au denumirile de țări și orașe care nu mai există. Comparativ, zonele geografice pot fi utilizate ca mărci numai dacă prezintă o formă exterioară specifică.
Calitatea unui produs care se oferă publicului poate fi evocată printr-o marcă în mod indirect. Folosirea ca marcă a denumirilor dintr-o limbă străină este circumstanțiată de domeniul în care produsul se comercializează.
În ceea ce privește denumirile de produse brevetate, deși sunt posibile mai multe soluții, problema trebuie soluționată în funcție de principiile materiei. La expirarea titlului de protecție, denumirea intră în domeniul public numai dacă a figurat în brevet și s-a încorporat produsului, devenind necesară. În caz contrar, denumirea va continua să formeze obiectul unui drept privativ și după expirarea brevetului.
Denumirea poate cuprinde uneori și numele titularului de brevet. În această situație, numele titularului poate fi utilizat ca marcă numai atunci când denumirea se completează cu o mențiune prin care se evită orice eroare referitoare la originea produsului.
Mărcile formate din denumiri prezintă riscul pierderii caracterului distinctiv.
Cuvintele utilizate ca marcă se pot transpune, în anumite situații, într-o denumire generică. Identificarea unei denumiri cu un anumit produs este un fenomen de degenerare a mărcii.
În această împrejurare, titularul inițial al mărcii va beneficia în continuare de dreptul său. O soluție deosebită a fost admisă în practica judiciară a statelor americane. Dacă marca se transformă într-un termen generic, ea intră în domeniul public și devine un semn liber.
Riscul degenerării unei mărci poate fi evitat prin mai multe metode, în practică, distinctivitatea mărcii menținându-se prin folosirea împreună cu termenul generic corespunzător produsului, prin aplicarea pe un produs diferit sau prin adăugarea mențiunii marcă depusă.
Sloganurile și titlurile de publicații
Actuala formă a legii speciale nu face referire la sloganuri și titluri de publicații, însă în forma actuală a legii speciale nu este exclusă posibilitatea de utilizare, ca marcă, a sloganurilor.
În unele sisteme de drept, cum este cel olandez sau ungar, sloganurile nu pot depăși cinci cuvinte, pe când în altele sloganurile sunt complet interzise. Dacă sloganul este original, protecția va fi asigurată în cadrul dreptului de autor.
Titlurile de ziare, reviste și cărți sunt protejate fie ca mărci, fie ca obiect al dreptului de autor
Titlurile de publicații, fiind mijloace de indentificare a unor servicii prestate de întreprinderile de presă sau obiecte de comerț, pot fi folosite ca mărci. Protecția ca marcă este condiționată de carcaterul dinstinctiv al titlului de publicație.
Desenele
Desenul reprezintă un semn de poate fi folosit ca marcă.
În cazul în care beneficiază de protecția dreptului de autor, desenul nu trebuie să aducă atingere drepturilor autorului.
Literele și cifrele
Este important a menționa că legea specială din 1998 consacră, în mod expres, literele și cifrele. Dacă se dorește a fi folosite ca marcă, literele și cifrele trebuie să îmbrace o formă grafică diferită.
În unele sisteme de drept, literele și cifrele nu sunt acceptate ca mărci. Cu caracter de excepție, se admit totuși literele și cifrele care au o formă originală ori sunt notorii.
Astfel, literele folosite ca marcă pot fi inițialele unui nume. Deși constituie o prescurtare, inițialele nu reprezintă numele. În consecință, inițialele nu pot fi asimilate regimului numelui.
Marca va putea fi utilizată și din inițialele unor cuvinte, însă inițialelel trebuie să poată fi utilizate, să fie pronunțate Inițialele trebuie să poată fie pronunțate.
La nivelul legislației anterioare se consacra o ipoteză care nu corespundea realității. Astfel, potrivit acestor reglementări, nu puteau constitui mărci semnele care erau formate exclusiv din inițialele unor cuvinte, fără posibilitate de exprimare fonetică în nici una din limbile cunoscute.
În ipoteza în care mărcile sunt utilizate exclusiv din cifre, acestea nu vor putea fi protejate deoarece cifrele nu sunt elemente distinctive, impunându-se ca marca să reprezinte o formă distinctă.
Elemente figurative
Potrivit actualei legislații, mărcile pot fi constituite și din elemente figurative, plane sau în relief. Elementele figurative cuprind o multitudine de forme, și anume: embleme, viniete, etichete, peisaje, portrete, fotografii, blazoane, sigilii, amprente, reliefuri, peceți, liziere.
Prin conceptual de emblem se înțelege un semn figurativ simplu, reprezentând un obiect real sau imaginar, care simbolizează o anumită idee-cu titlu de exemplu o floare, un clopot, o stea, o ancoră, care poate fi însoțită de o deviză. Principalul rol al emblemei îl rerpezintă individualizarea unei societățiu comercială sau industriale.
Pentru a fi protejată ca marcă, emblema trebuie să aibă o formă specială sau caracteristică. În măsura în care emblema prezintă un caracter distinctiv în sine, dreptul privativ va include și denumirea respectivă.
Noțiunea de viinietă presupune un ansamblu de figuri, o dispoziție de linii sau un desen. Constituind o ilustrație de mici dimensiuni, cu sau fără un subiect precis, vinieta se lipește pe produs.
Eticheta este un suport de hârtie sau carton de mărime redusă, care conține unele indicații privind un produs. Regimul etichetei este asemănător cu al vinietei.
În principiu, imaginile pot forma obiectul unei mărci, cum ar fi cazul fotografiei.
În cadrul jurisprudenței, s-a considerat că utilizarea de către o persoană a propriei fotogtrafii, care seaman cu un portret adoptat anterior ca marcă, reprezintă un act de concurență neloială.
În conformitate cu dispozițiile art. 5 lit j din legea specială “nu pot fi înregistrate mărcile care conțin, fără consimțământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în țara noastră.”
În scopul aplicării art. 6 al Convenției de la Paris, se prevede că “nu pot fi protejate, în absența unei autorizații din partea organelor competente, mărcile care cuprind reproducweri sau imitații de steme, drapele, emblem de stat, însemne, sigilii oficiale, blazoane aparținând statelor Uniunii Europene”.
Forma produsului
Printre semnele care pot alcătui o marcă, legea specială în vigoare se referă expres și la forma produsului. Pentru a fi protejată ca marcă, forma produsului trebuie să nu fie necesară sau de natură să producă un rezultat industrial.
După numeroase controverse, ideea că forma produsului poate constitui o marcă este acceptată și consacrată legislativ. În practică, însă, prin excluderea formelor cu caracter estetic sau tehnic, precum și a formelor care într-un anumit domeniu s-a banalizat, sfera de protecție este redusă.
Legislația noastră internă precizează în art. 5 lit. e) din legea specială că “nu pot fi protejate mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului sau este necesară obținerii unui rezultat tehnic sau care dă o valoarea substanțială produsului."
În același timp, criteriile necesare pentru determinarea caracterului descriptiv al mărcii sunt greu de stabilit. De exemplu, forma unui produs prevăzut să fie utilizat ca pahar, în cele mai multe cazuri, nu prezintă caracterul distinctiv al unei mărci.
Sub imperiul legislației anterioare, nu puteau fi utilizate ca mărci semnele constituite din forma spațială a unor produse, dacă acestea reprezintă forma necesară a produselor respective sau dacă forma are exclusiv un caracter de utilitate. Prin caracter de utilitate se înțelege însă caracterul necesar sau natural al formei produsului. Ca atare, cele două aspecte se referă la o singură ipoteză, avându-se în vedere posibilitatea de utilizare a produsului.
Forma ambalajului
Între semnele susceptibile de a constitui o marcă, actuala legislație enumeră și forma ambalajului. Pentru a fi apropriată ca marcă, forma ambalajului trebuie să aibă un caracter distinctiv.
La nivelul anumitor legislații, protejarea formei ambalajului, ca marcă, este strâns legată de însoțirea de alte semne, cum ar fi inscripții, etichete, mențiuni. Această soluție permite să fie înregistrată atât marca, cât și forma ambalajului pe care se aplică.
Culoarea produsului sau a ambalajului
Mărcile pot fi formate și din combinații de culori ale produsului sau ambalajului. Protecția ca marcă a combinațiilor de culori este prevăzută expres de legea română.
Admiterea ca marcă a culorii a determinat multiple discuții. Soluțiile adoptate sunt diferite, după cum marca este constituită dintr-o combinație de culori sau o singură culoare.
Marca nu poate fi constituită doar dintr-o singură culoare. REzervele fașă de utilizarea unei singure culori ca marcă sunt determinate de numărul limitat al culorilor și de imposibilitatea consumatorului de a distinge cu claritate nuanțele. Culorile în sine nu sunt suficient de distinctive. înregistrarea lor ca marcă ar genera un risc de monopolizare.
În sistemul legii anterioare, se admitea, prin coroborarea dispozițiilor, că o singură culoare poate fi înregistrată ca marcă sub condiția caracterului distinctiv.
În contradicție cu această soluție, Instrucțiunile Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci pentru aplicarea Legii din 1967 precizau că o singură culoare nu este suficient de distinctivă pentru a constitui o marcă.
De altfel, art. 9 alin.1 lit. h din Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 instituie “posibilitatea ca solicitantul să revendice, ca element distinctiv al mărcii, o culoare sau mai multe.”
Prezentarea sonoră
Conținutul unei mărci poate fi alcătuit și din semne sonore sau melodii simple. De regulă, prezentarea sonoră se asociază cu un serviciu sau un produs. Este important a preciza că mărcile sonore/auditive trebuie să fie clare, expressive, acestea însoțind comercializarea produsului/serviciului.
La niveul dreptului american a fost admisă valabilitatea mărcilor sonore înregistrarea acestora realizându-se prin depozizul de discuri fonografice.
Trebuie precizat că, marea majoritate a legislațiilor la care și legilația naostră internă s-a aliniat, nu recunosc mărcile sonore. Reținerea față de marca sonoră rezultă din lipsa unei legături directe cu produsul
Comparativ cu vechea reglementare, trebuie menționat faptul că mărcile sonore erau susceptibile de protecție.Potrivit acestei concepții, mărcile sonore sunt formate dintr-o succesiune de sunete, care produc un efect sonor caracteristic. De exemplu, semnalele sau fraza melodică de anunțare a anumitor programe radiodifuzate sau televizate.
Combinațiile sonore
În conformitate cu dispozițiile Legii nr, 84/1998 mărcile pot fi constituite și din unele combinații de semen.
Prin combinarea elementelor, semnele necesare sau banale devin particulare, putându-se folosi ca mărci. Particularitățile mărcilor combinate permit alegerea celor mai adecvate mijloace de publicitate comercială.
Principalele tipuri de mărci
În cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că principalele criterii utilizate pentru clasificarea mărcilor sunt următoarele: destinația mărcilor, obiectul mărcilor, titularul dreptului la marcă, natura normelor care reglementează mărcile, numărul semnelor care alcătuiesc mărcile, natura semnelor care formează mărcile, efectul mărcilor asupra cumpărăturilor și semnificația specială a mărcilor.
Mărcile de fabrică și mărcile de comerț
În funcție de destinația lor economică, mărcile se împart în mărci de fabrică și mărci de comerț. Astfel, marca de fabrică se utilizează de fabriacant, atât în domenii artizanale, precum și în domeniiulmindustial și agricol. Practic, marca de fabrică este cea care realitează distincția între produsele unei personae fizice sau juridice de produse asimilare.
În ceea ce privește marca de marca de comerț aceasta se utilizează de comerciant și distribuitor prin aplicarea acestora pe produsul de vânzare.
Se impune a preciza că atât marca de fabrică, cât și marca de comerț beneficiază de aceealși regim juridic.
Mărcile de produse și mărcile de servicii
Raporat la obiect putem distinge mărcile de produse și mărcile de servicii.
Prin intermediul mărcilor de fabrică și a mărcilor de comerț se identifică anumite produse, astfel acestea formând categoria mărcilor de produse.
Mărcile de servicii se utilizează în scopul indentificîrii unei personae fizice sau juridice de alte personae.
Validitatea mărcii de serviciu este prevăzută prin art. 1 alin. (2) din Convenția de la Paris. Marca de serviciu a fost recunoscută de Conferința de revizuire de la Lisabona, din 1958.
În contextul acestor prevederi, art. 6 stabilește obligația țărilor Uniunii de a proteja mărcile de servicii. Protecția mărcii de serviciu este consacrată și în legislațiile unor state. În celelalte state, semnele care se referă la servicii legate de obiecte materiale pot fi înregistrate ca mărci de produse.
În cadrul practicii se indentifică două feluri de mărci de servicii.
mărci de service ce se regăsesc aplicate pe produse cu scopul indicării autporului serviciului prestart;
mărci de servicii care evidențiază servicii ce nu sunt în strânsă legătură cu anumite produse.
Însă, se impune a preciza că între semnul distinctiv și serviciu este necesară existent unei legături. Raportat la natura serviciului marca se va utiliza în mod direct sau indirect.Exemplificând putem spune că societățile de transport aplică marca chiar pe vehicul, iar restaurantele pe veselă sau tacâmuri. Există situații când marca se regăsesște aplciată pe documentația care se întocmește la prestarea de servicii sau pe ambalajul produsului pentru care se efectuează serviciul.
Mărcile individuale și mărcile colective
Raporat la titularul dreptului, legea indentifică mărcile individuale și mărcile collective.. Așadar, mărcile individuale aparțin și se folosesc de o anumită persoană fizică sau juridică. Este important a preciza că, prin Convenția de la Paris, în prima sa formă, au fost stipulate numai, mărcile individuale.
Mărcile colective se folosesc în comun de mai multe persoane juridice. În mod obișnuit, mărcile colective se aplică împreună cu marca individuală, fiind o garanție a calității sau originii produsului.
Protecția mărcilor colective a fost recunoscută prin art. 7 bis din Convenția de la Paris. Acest articol a fost introdus la Conferința de revizuire de la Washington, din 1911, și completat la Conferința de revizuire de la Londra, din 1934.
Potrivit art. 7 bis țările Uniunii au obligația să admită la depunere și să protejeze mărcile colective aparținând unor grupări colective a căror existență nu este contrară legii țării de origine,
În ciuda faptului că aceste grupuri colective nu dețin în întrepridnere comercială. În ipoteza în care marca colectivă cotravine interesului public protecția acesteia va putea fi refuzată.
La novel europea, mărcile colective se regăsesc reglementate în Belgia Germani, MArea Britanoie etc.
La nivelul legislației noastre art. 3 lit. e) al Legii nr. 84/1998 condsacră faptul că marca colectivă este “destinată a servi la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociații de produsele sau serviciile aparținând altor personae”.
Mărcile colective pot fi folosite numai în condițiile stabilite prin regulamentul asociației.
Mărcile facultative și mărcile obligatorii
Ținând seama de natura normelor care le reglementează, mărcile se împart în mărci facultative și mărci obligatorii.
În ceea ce privește marca facultative, utilizarea acesteia se stabilește de către producător, respective comerciant, caracterul facultative fiind dat de funcțiile pe care marca le îndeplinește.
În ceea ce privește marca obligatory este important a menționa că anumite produse trebuie sa fie marcate. De regulă marca se regăsește aplicată pe produsele din metale prețuioase sau pe produse ce constitui monopol de stat, marcarea reprezentând modalitatea de a controla piața.
La nivelul legislației anterioare, se admitea o soluție care îmbina ambele sisteme. În principiu, mărcile de comerț și de servicii erau facultative, iar mărcile de fabrică obligatorii.
Pentru toate produsele destinate consumului intern, întreprinderile producătoare erau obligate să folosească marca de fabrică. Cu caracter derogatoriu, marca de comerț putea fi obligatorie, atunci când unele produse erau prevăzute numai cu acest semn distinctive.
Mărcile simple și mărcile combinate
Din punct de vedere al numărului de seme ce sunt utilizate vom avea mărci simple și mărci combinate.
În ceea ce privesc mărcile simple acestea sunt alcătuite dintr-un singur semn, în timp ce mărcile combinate sunt formate dintr-un număr de semen, diferite între ele.
Mărcile combinate se divind în mărci compuse și mărci complexe.
Astfel, marca compusă este alcătuită din semen diferite, dintre care doar o parte au un character distinct. În ipoteza în care semenle nu sunt importante, efectul distinctiv va fi stabilit de caracteristica sa. Conchizând, putem afirma că infracțiunea de contrafacere va fi sancționată doar atunci când se vor reproduce toate elementele mărcii, respective marca în totalitatea ei.
În ceea ce privește marca complexă acesta este formată din semne diferite și distinctive, în această situație contrafacerea putând fi partială, reprroducându-se doar un singur element.
Există situații când marca complexă poate fi constituită dintr-un număr de versiuni în limbi diferite, din transliterațiuni sau transcripțiuni fonetice ale aceluiași semn.
Mărcile verbale, mărcile figurative și mărcile sonore
În funcție de natura lor, mărcile sunt verbale, figurative și sonore. Mărcile verbale sunt formate din semne scrise. Ele pot fi cuvinte, litere, cifre sau sloganuri.
Mărcile figurative sunt alcătuite din reprezentări grafice. Mărcile figurative se împart în mărci bidimensionale, sau plane, și mărci tridimensionale, sau plastice. Astfel, forma produsului sau forma ambalajului reprezintă o marcă tridimensională.
Mărcile sonore sunt compuse din sunete. Notele sau sunetele trebuie să producă un efect sonor caracteristic.
Mărcile auditive, mărcile vizuale și mărcile intelectuale
În funcție de efectul produs asupra percepției consumatorilor, mărcile se împart în auditive, vizuale și intelectuale.
Mărcile auditive sunt utilizate în scopul atragerii atenției cu ajutorul unui sunet. De regulă, acest tip de marcă este fie sonoră fie verbal.
Mărcile vizuale au ca principal rațiune evidențierea unui aspect sau a unei imagini.
În ceea ce privesc mărcile intelectuale acestea sugerează o anumită idee fiind formate din semen verbale sau sonore.
Mărcile speciale
Potrivit semnificației special pe care o prezintă, mărcile pot fi supuse unor regimuri juridice distincte. În categoria mărcilor speciale intră marca notorie, marca agentului, marca defensivă, marca de rezervă, marca telle quelle, marca națională și marca de certificare.
Marca notorie
Principala trăsătură a mărcii notorii o reprezintă renumele deosebit, cu valoare international, în această categorie intrând, de exemplu mărcile Adidas, Samsung, Philips, Omega, Ford, Mercedes, Coca-Cola.
CAracetrul notoriu este o problemă de fapt, stabilirea notorietății fiind raportată la vechimea mărcii, intensitatea publicității, identificarea cu întreprinderea sau ideea de calitate.
De asemenea notorietatea se stabilește raportat la condițiile proprii sau locale. Este important a preciza faptul că mărcile notorii sunt protejate prin art. 6 bis din Convenția de la Paris. Acest articol a fost inclus în textul Convenției, în urma Conferinței de revizuire de la Haga, din 1925. Dispozițiile sale au fost completate la Conferința de revizuire de la Londra, din 1934, și la Conferința de revizuire de la Lisabona, din 1958.
La nivelul Uniunii Europene, în conformitate cu alin. (1) al art. 6 bis, se obligă, “fie din oficiu dacă legislația țării o îngăduie, fie la cererea celui interesat, să refuze sau să invalideze înregistrarea și să interzică folosirea unei mărci de fabrică sau de comerț care constituie o reproducere, imitație sau traducere putând crea confuzie, a unei mărci pe care autoritatea competentă a țării de înregistrare sau de folosire o va considera că este notoriu cunoscută, ca fiind deja marca unei persoane admise, să beneficieze de prezenta convenție și ca fiind folosită pentru produse identice sau similare.”
Se poate remarca faptul că protecția mărcii notorii nu este în strânsă legătură cu
formalitatea unei înregistrări naționale sau international. Însă, se impune a preciza că protecția acordată se regăsește limitată la sfera produselor identice sau similare.
La nivelul legislației noastre interne, protecția mărcilor notorii este prevăzută de Legea nr. 84/1998. Astfel, potrivit art. 3 lit. d, “marca notorie este semnul larg cunoscut în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorității revendicate în cerere.”
În vederea stabilirii dacă o marcă este sau nu cunoscută se va tine seama de notorietatea ei la nivelul publicului vizat pentru serviciile pe care respective marcă le ofer, fără a fi oportună înregistrare mărcii în România.
Astfel, potrivit art. 16 alin. (2) a Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998, eșantionul de public se va stabili pe baza anumitro elemente precum;
Potențialii consumatori;
Indentificarea eșantionului de consumatori;
circuitele de distribuire a produselor sau serviciilor la care se referă marca.
Dispozițiile Convenției de la Paris stabilesc și cazul când un terț utilizează o marcă notorie pentru diferite produse. La nivel de jurisprudență s-a apreciat că terțul în cauză profită, fără drept, de notorietatea mărcii.
În literatura juridică, prin considerarea soluției adoptate de jurisprudență, mărcile notorii sunt diferite de mărcile de mare de renume.
Ținând cont de funcția de reclamă ce are un rol essential, marca renume are o valoare independentă de calitatea și originea produsului. Ținând cont de celebritatea sa, se impune ca marca de renume să fie protejată îmăpotriva utilizării sale de către un terț.
Marca agentului
Marca agentului este marca utilizată de distribuitorul unor produse importate și expediate cu marca producătorului. Marca agentului sau reprezentantului este prevăzută de art. 6 septies din Convenția de la Paris. Acest articol a fost introdus în textul Convenției la Conferința de revizuire de la Lisabona, din 1958.
În vederea unei protecții sporite, agentul local al unei societăți străine poate înregistra, pe numele său, marca reprezentantului, însă numai cu acordul său. Însă, există situații când urmărind prelungirea contrcatului de reprezentare, agentul va înregistra marca fără acordul titularului.
Marca defensivă
Marca defensivă este strâns legată de o altă marcă, diferențindu-se prin ulnele modificări.
Fără a fi utilizată marca defensivă va asigura protecția mărcii principale.
La nivelul legislației nipone mărcile defensive sunt admise, pe când în legislații precum cea elvețiană acestea sunt lovite de nulitate, când titularul nu intenționează să le utilizeze.
În cadrul legislației german, mărcile defensive se iau în considerare până la moemntul în care se va impune marca principală.
Marca de rezervă
Principalul scop al mărcii de rezervă constă în ideea de a fi folosită în viitor pentru anumite produse sau servicii. Comparativ cu marca defensivă marca de rezervă nu este în strânsă relație cu marca prioncipală. Marca de rezervă este protejată în funcție de existența unei obligații de utilizare, pe o anumită perioadă de timp. În ipoteza în care marca nu este utilizată titularul acesteia este decăzut din dreptul său.
Marca telle quelle
Trăsătura esențială a mărci telle quelle constă în faptul că este protejată în forma înregistrată în țara de origine. Marca telle quelle se regăsește statuată prin Convenția de la Paris. În conformitate cu dispăozițiile Convenției “orice marcă de fabrică sau de comerț, înregistrată reglementar în țara de origine, va fi admisă la depunere și protejată, întocmai așa cum este ea, în celelalte țări ale Uniunii. Fiind admisă ca atare, marca va fi înregistrată chiar dacă nu îndeplinește condițiile prevăzute de legea străină”.
Înainte de înregistrarea definitivă, se poate cere să fie prezentat certificatul de înregistrare a mărcii în țara de origine, eliberat de autoritatea competentă. Certificatul de înregistrare a mărcii nu este condiționat de o anumită formă de legalizare.
Este important a prefciza că marca telle quellereprezintă o excepție a principiului teritorialității.
Pentru a se aprecia dacă marca este susceptibilă de protecție, se va ține seama de toate circumstanțele de fapt și, mai ales, de durata folosirii mărcii.
Marca națională
Marca națională individualizează produsele dintr-o țară anume și reprezintă o garanție a calității și provenienței.
Marca națională nu este altceva decât marca oficială a statului, fiind reglementată de normele dreptului administrativ.
În dreptul nostru, marca de calitate a fost instituită prin Legea nr. 7 din 1 iulie 1977 privind calitatea produselor și serviciilor. Potrivit art. 50, marca de calitate este un simbol care se aplică pe produse, prin care se atestă de producător că acestea au caracteristici la nivelul celor mai bune performanțe realizate în țară și pe plan mondial. Dreptul de aplicare a mărcii de calitate se stabilește prin certificatul de marcă eliberat de organul competent.
Marca de certificare
În actuala reglementare, respective Legea nr. 84/1998 consacră marca de certificare. Conform art. 3 lit. f), marca de certificare “indică faptul că produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce privește calitatea, materialul, modul de fabricație a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici.”
Utilizarea mărcii de certificare este rezervată persoanelor juridice legal abilitate să exercite controlul produselor sau al serviciilor. Mărcile de certificare sunt supuse regimului mărcilor individuale, dacă prin dispozițiile legii nu se prevede altfel.
Funcțiile mărcii
În strategia comercială, marca reprezintă un element esențial. Prin diferențierea obiectivă și subiectivă pe care o realizează în oferta globală a bunurilor și serviciilor, marca se folosește în scopul extinderii pieței.
Funcția de diferențiere a produselor și serviciilor și de indicare a originii acestora, aceasta fiind singura funcție a mărcii căreia legea îi atribuie o sancțiune juridică.
Funcția de identificare a originii produselor și serviciilor, poate fi calificată ca fiind funcția juridică a mărcii, în vreme ce celelalte funcții ale mărcii sunt de natură economico-sociale.
Diferențiind, la începuturile folosirii sale, subiectele dreptului, marca s-a obiectivat în timp, ajungând să diferențieze obiectele asupra cărora poartă.
Funcția de diferențiere a producătorilor s-a transformat într-o funcție de diferențiere a produselor, de indicare a originii acestora, ceea ce nu este indiferent pentru service-ul după vânzare, aprecierea raportului calitate-preț, încrederea consumatorului într-o întreprindere etc.
Funcția de concurență se bazează pe sistemul de atargere a clientele. În urma dezvoltării producției, creșetera ofertei a determinat sporirea volumului afacerilor și implicit a capaciății productive.
Funcția de organizare a pieței
Prin corelarea cererii cu oferta, marca reprezintă un mijloc de organizare a pieței. Funcția de organizare a pieței își exercită influența asupra formelor distribuției. Marca asigură realizarea vânzărilor și reducerea cheltuielolor de desfacere.
Funcția de monopol
Diferențierea mărcilor și exlusivitatea distribuției are ca rezultat tranfosformarea concurenței într-un instrument de monopol.. Datorită acestui fenomen, funcția de garanție a calității produsului este înlocuită cu o funcție de protecție a cumpărătorului.
CAPITOLUL II
CONDIȚII PRIVIND PROTECȚIA MĂRCILOR
2.1. Categorii de condiții pentru protecția mărcii
2.2. Condiții de fond
Protecția juridică a mărcilor presupune îndeplinirea unor anumite condiții, acestea împărțindu-se în condiții de fond și condiții de formă ale protecției mărcilor.
Condițiile de fond privesc distinctivitatea, disponibilitatea și liceitatea semnului ales ca marcă, iar condițiile de formă se referă la modul de folosire a mărcii.
Distinctivitatea
Caracterul distinctive reprezintă o condiție esențială a protecției unei mărci.
Legislația noastră internă prevede expres cerința obligatorie a caracterului distinctiv, marca fiind un semn care poate servi la deosebirea produselor și serviciilor unei persoane fizice și juridice de cele aparținând altor persoane.
Prin corelarea dispozițiilor, textul art. 5 lit. b) din legea specială prevede că “nu pot fi înregistrate mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv.”
În literatura juridică s-a afirmat că distinctivitatea presupune două elemente: originalitatea și noutatea. Ele au fost considerate în mod distinct ori s-a apreciat că distinctivitatea este echivalentă fie cu noutatea, fie cu originalitatea.
La nivelul mărcilor este necesar a preciza că originalitatea nu este absolută în timp și spațiu, Ddrepturile care iau naștere fiind mai puțin complete decât cele decurgând din creațiile noi.
Originalitatea reprezintă o condiție de validitate, iar noutatea o condiție de apropiere, de disponibilitate a semnului ales ca marcă. Dreptul asupra mărcii este un drept de ocupație și nu de creație.
Distinctivitatea este o problemă de fapt. Fiind o noțiune relativă, distinctivitatea se apreciază de instanțele judecătorești în funcție de situația concretă.
Semnele utilizate ca mărci trebuie să fie distinctive în sine sau prin modul lor de prezentare.
Raportat la produsul asupra căruia de aplică, semnul va fi distinctiv dacă poate fi recunoscut de către cei cărora le este adresat.
Prin lipsirea carcaterului distinctive, nu se va putea constitui o marcă.
În cadrul dreptului nostrum intern se dispune că “nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, putând servi în comerț pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora.” De exemplu, vin distilat, sticlă de Jena, gem de portocale, ulei comestibil, ciocolată fină.
În cadrul literaturii de specialitate, marca descriptivă este diferită de marca aluzivă. Deși diferențierea este greoaie, marca aluzivă va putea fi admisă la înregistrare.
În absențalipsa caracterului distinctiv nu se va putea vorbi de formareaunei mărci prin folosirea semnelor vizibile uzuale, generice sau necesare. Recunoașterea unui drept exclusiv ar însemna admiterea unui monopol asupra produsului.
Legea română din 1998, în art. 5 lit. c), prevede că “nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale și constante.” Potrivit art. 5 lit. e), “nu se pot înregistra nici mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului, sau este necesară obținerii unui rezultat tehnic, sau care dă o valoare substanțială produsului.”
Se poate observa că prevederile legii române nu se referă și la semnele generice. Absența unei asemenea mențiuni se explică prin faptul că semnele generice și semnele uzuale constituie o singură categorie. Datorită unei folosiri generalizate, semnele din această categorie sunt uzuale.
Caracterul uzual al unor semne se stabilește prin prisma a două reguli: validitatea semnului se apreciază în momentul apropierii mărcii; folosirea semnului de către un terț să fie tolerate neechivoc de titluarul mărcii.
Disponibilitatea
Un semn poate fi apropriat ca marcă dacă nu aparține unei alte persoane. Indisponibilitatea unui semn este generată de existența unor drepturi anterioare. Cauzele de indisponibilitate se referă la drepturile personale nepatrimoniale ale terților și la actele anterioare de apropriere, care constituie anterioritățile propriu-zise.
La nivelul dreptului nostrum intern, anterioritățile sunt consacrate de Legea nr. 84/1998. Astfel, potrivit art. 6 lit. a), “o marcă este refuzată la înregistrare dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care a fost cerută înregistrarea mărcii sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată.”
Cu caracter de exepție, înregistrarea poate fi admisă numai dacă se obține consimțământul expres al titularului mărcii anterioare.
În materia mărcilor, aprecierea anteriorităților are în vedere evitarea oricăror confuzii privind originea și calitatea produselor sau serviciilor. Anterioritatea poate proveni dintr-un depozit anterior ori dintr-o folosire anterioară.
În cadrul legislației noastre interne Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 consideră indisponibilitățile ca fiind conflicte cu drepturi anterioare. Astfel, potrivit Regulamentului un semn nu poate fi înregistrat ca marcă sau ca element al unei mărci, dacă aduce atingere unui drept anterior protejat.
Potrivit reglementării actuale, prin drept anterior protejat se înțelege:
“marcă identică sau similară, înregistrată în România pentru produse sau servicii identice sau similar;
o marcă identică sau similară, considerată notorie în România conform art. 3 lit. d) din lege;
un drept al unei personalități cu privire la imaginea sau la numele său patronimic;
o indicație geografică protejată;
un desen sau un model industrial protejat;
un drept de autor;
orice drept de proprietate industrială dobândit anterior datei depozitului național reglementar al unei mărci.”
Anterioritățile sunt parțiale și relative și privesc numai domeniul economic și commercial.
Pe de altă parte, anterioritățile sunt limitate profesional, în timp și în spațiu.
Limitele anteriorității
Ceea ce se impune a preciza este faptul că nu este necesar ca marca să fie unică în raporat cu marca nu toate semnele distinctive înregistrate anterior., noutatea mărcii referindu-se numai la produsele pentru care a fost creată. O data fiind înlăturat rsicul de a putea fi confundată, acceași marcă va putea fi uzitată în ramuri și industrii distincte.
În baza regulii specialității, o marcă poate fi înregistrată pentru alte categorii de produse. De exemplu, denumirea Friands, utilizată ca marcă pentru siropuri, a fost admisă ca marcă pentru sardele, fără să se considere că există o anterioritate.
În practică, limitele profesionale ale anteriorității au fost admise în mod deosebit. Instanțele franceze, bazându-se pe caracterul diferit al industriilor, nu au considerat anterioritate folosirea aceleiași mărci, de către titulari diferiți, pentru produse între care există o analogie.
Într-o interpretare mai restrictivă, instanțele elvețiene și germane au apreciat că o marcă identică sau similară cu o marcă anterioară poate fi protejată numai dacă se folosește pentru produse de natură diferită.
Prin dispozițiile legii special din 1998 sunt admise, în mod expres, principiul specialității mărcii. Marca identică sau similară cu o marcă anterioară și destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similar nu poate fi înregistrată, dacă există un risc de confuzie pentru public, incluzând și riscul de asociere cu marca anterioară.
Aplicarea principiului specialității determină un risc de confuzie și un risc de diluare a valorii mărcii. Riscul confuziei pe care îl creează folosirea de către un terț a unei mărci pentru produse diferite aduce prejudicii funcției de identificare a provenienței produselor. Riscul de diluare a valorii mărcii aduce atingere funcției sale publicitare. Anterioritatea este o problemă de fapt. Ea se apreciază de instanța judecătorească, ținându-se seama de posibilitatea producerii unei confuzii pentru publicul consummator.
Cercetarea anteriorităților se face prin verificarea semnelor înregistrate ca mărci în Registrul Național al Mărcilor. în același scop, se vor verifica și evidențele ținute de Camerele de Comerț și Industrie teritoriale referitor la mărcile de fabrică, de comerț și de servicii legal înregistrate.
Examinarea anteriorităților este facilitată de clasificarea internațională a produselor și serviciilor, adoptată prin Aranjamentul de la Nisa, din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare. Membră a Uniunii restrânse de la Nisa, țara noastră folosește clasificarea internațională în gruparea produselor și serviciilor, în vederea înregistrării mărcilor.
Limitele temporare
Raportat la acest element un semn anterior protejat nu va putea fi folosit de către un terț, atâta timp cât dreptulu titulatului asupra mărcii respective nu s-a stins prin decăder sau abandon.
protejat anterior ca marcă nu poate fi utilizat de o terță persoană, cât timp dreptul titularului nu s-a stins prin abandon sau decădere.
Folosirea mărcii de către o terță persoană implică îndeplinirea următoarelor condiții:
abandonul mărcii să fie cert;
durata abandonului să permită uitarea vechiului semn distinctiv;
să nu existe o intenție de fraudă.
.
Limitele anteriorității în spațiu
O marcă este protejată pe întregul teritoriu al țării unde a fost înregistrată. Pentru evitarea oricărei confuzii, aceeași marcă nu poate fi folosită, într-o industrie identică sau similară, în două localități diferite.
Principiul teritorialității nu asigură protecția mărcii și în străinătate. O marcă identică sau similară se poate folosi în două state diferite. Numai în cazul în care, prin înregistrarea unei mărci străine anterioare, se urmărește o fraudă, titularul ei are o acțiune în concurență neloială.
Însă, de la această regulă există două excepții. Protecția mărcilor se poate realiza și în alte state, dacă există o convenție international sau semnele distinctive sunt notorii.
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84/1998 prevede că o marcă poate fi în conflict cu o marcă notorie. Astfel, în cadrul regulamentului se consideră că “un conflict intervine atunci când marca sau elementele sale esențiale constituie:
reproducere, o imitație, o traducere sau o transliterare, care pot crea o confuzie cu marca notorie și când marca sau unul dintre elementele sale esențiale face obiectul unei cereri de înregistrare ori al unei înregistrări pentru produse sau servicii identice sau similare față de produsele sau serviciile la care marca notorie se aplică;
o reproducere, o imitație, o traducere sau o transliterare, care pot crea confuzie cu marca notorie și atunci când marca sau unul dintre elementele sale esențiale face obiectul unei cereri de înregistrare ori al unei înregistrări pentru produse sau servicii diferite față de produsele sau serviciile la care marca notorie se aplică, dacă cel puțin una din condițiile următoare sunt îndeplinite:
utilizarea mărcii indică o legătură între proprietarul mărcii notorii și produsele sau serviciile pentru care marca face obiectul unei cereri de înregistrare sau este înregistrată, utilizare care ar risca să cauzeze prejudicii proprietarului mărcii notorii;
utilizarea mărcii riscă să aducă atingere caracterului distinctiv al mărcii notorii;
prin utilizarea mărcii s-ar beneficia pe nedrept de caracterul distinctiv al mărcii notorii.”
Liceitatea
Pentru a constitui o marcă, un semn trebuie să nu cuprindă indicații false sau înșelătoare, ori să nu fie contrar ordinii publice sau bunelor moravuri. Exigențele relațiilor comerciale exclud de la protecție mărcile deceptive, ilegale sau imorale.
Mărcile deceptive sau frauduloase nu pot fi validate, deoarece urmăresc să inducă în eroare pe consumatori. Prin sancționarea mărcilor deceptive, se asigură menținerea unei anumite calități a produselor marcate.
În practică, se consideră ca fiind deceptive mărcile care înșeală pe cumpărători asupra calității produsului, provenienței sale geografice sau situației comerciale a titularului semnului distinctiv.
În dreptul român, este cosancrat faptul că” nu pot fi înregistrate mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului.”
Mărcile ilegale sau imorale nu pot fi protejate, întrucât aduc atingere ordinii sociale și politice.
Semnele contrare moralei și ordinii publice sunt prevăzute de art. 6 ter alin. (1) lit. a) și b) din Convenția de la Paris, în forma revizuită la Haga, în 1925. Astfel, țările Uniunii convin să refuze sau să invalideze înregistrarea și să interzică prin măsuri corespunzătoare folosirea, fără autorizația organelor competente, fie ca mărci, fie ca elemente ale acestor mărci, a stemelor, drapelelor și altor embleme de stat ale țărilor Uniunii, a semnelor și sigiliilor oficiale de control și de garanție adoptate de către ele, precum și a oricăror imitații de blazoane. Aceste dispoziții se aplică și stemelor, drapelelor și altor embleme, inițialelor sau denumirilor organizațiilor internaționale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe țări ale Uniunii.
Pentru aplicarea acestor dispoziții, țările Uniunii de la Paris convin să-și comunice reciproc, prin intermediul Biroului internațional, lista semnelor care nu pot fi înregistrate ca mărci. Fiecare țară a Uniunii va pune în timp util la dispoziția publicului listele care i-au fost notificate.
La nivelul legislației noatre interne se prevede că nu pot fi înregistrate mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri. De exemplu, mărcile care au un conținut imoral sau mărcile care ar putea aduce prejudicii organelor sau instituțiilor de stat.
Tot dispozițiile legii române prevăd, în mod expres, și interdicțiile stabilite din considerente internaționale. Astfel, lit. k) și 1) ale art. 5 enumera semnele care nu sunt susceptibile de apropriere ca mărci, întrucât intră sub incidența art. 6ter din Convenția de la Paris.
Condiții de formă
Condițiile de formă ale protecției mărcilor sunt distincte de modul lor de dobândire. Ele se referă la modul de folosire a mărcii. Folosirea mărcii se realizează prin aplicare sau atașare.
Aplicarea sau atașarea mărcii se poate face pe fiecare produs în parte, pe ambalaje, pe imprimatele prin care se oferă produsele sau serviciile, precum și pe documentele care însoțesc produsele. Mărcile mai pot fi utilizate în orice alt mod potrivit, pe insigne, reclame, anunțuri, prospecte, cataloage, facturi și, în genere, pe orice documente ale titularului.
În situația produselor complexe, aplicarea sau atașarea mărcilor se face de către întreprinderile la care se realizează produsele finite. Dacă unele elemente sau subansamble pot fi folosite independent sau în ansamblul altor produse, ele vor purta separat marca întreprinderii care le-a realizat.
Marca individuală se poate aplica sau atașa alături de marca colectivă. Tot marca poate fi însoțită de inscripția fabricat în România, marcă înregistrată sau marcă înregistrată internațional.
Marca nu este necesar să fie aderentă produsului. Marca se poate aplica și pe ambalaj, iar uneori constă chiar în forma ambalajului. De exemplu, la produsele lichide, gazoase sau de dimensiuni mici, marca se aplică pe ambalaje.
Aplicarea sau atașarea trebuie făcută în așa fel încât să împiedice înlăturarea mărcii în timpul circulației. În măsura în care este posibil, marca se va menține și în timpul folosirii, permițând însă utilizarea produselor și serviciilor.
Tot referitor la modul de folosire, marca nu trebuie să fie exterioară produsului sau aparentă. Chiar dacă locul aplicării nu este vizibil, marca se consideră valabilă.
CAPITOLUL III
DOBÂNDIREA, DURATA ȘI PIERDEREA DREPTULUI LA MARCĂ
3.1. Dobândirea dreptului la marcă
Sisteme de dobândire a dreptului la marcă
Sistemul declarativ
În cadrul acestui sistem, dreptul la marcă se dobândește prin prioritate de folosire. Din momentul adoptării de către un comerciant sau producător, marca nu mai poate fi utilizată de o altă persoană pentru a deosebi produsele de aceeași natură. Marca fiind adoptată și nu depusă, depozitul este cerut numai pentru revendicarea semnului distinctiv.
Elementele caracteristice ale sistemului realist sunt efectuarea unui prim act de folosire a mărcii și efectul declarativ al depozitului.
În sistemul declarativ, dreptul la marcă aparține primului ocupant, celui care folosește cel dintâi semnul distinctiv în mod legitim. Actul de folosire a mărcii este determinant și independent de orice deposit.
Pentru dobândirea dreptului la marcă, actul de primă folosire trebuie să fíe public și să exprime intenția de apropriere a semnului distinctiv. Folosirea se exercită animo domini, fiind necesar să fie neechivocă. Considerată tot ca o condiție continuitatea reprezintă o cerință de consolidare și nu de dobândire a dreptului la marcă.
În practică s-a pus problema dacă actele de folosire săvârșite într-o țară pot constitui un titlu pentru invocarea unor drepturi în străinătate. întrucât dispozițiile Convenției de la Paris nu se ocupă de sistemul declarativ de dobândire a dreptului la marcă, actele de folosire nu pot fi opuse într-o altă țară.
Ocrotirea dreptului la marcă, reînnoit mereu prin folosirea neîntreruptă a semnului distinctiv, nu este supusă niciunei formalități. Dreptul la marcă poate fi probat prin orice mijloc de dovadă.
În sistemul priorității de folosire, efectuarea depozitului nu reprezintă o condiție pentru dobândirea dreptului asupra mărcii. Formalitatea depozitului constituie numai o manifestare exterioară a proprietății, care oferă titularului mărcii garanții speciale.
Depozitul este un mijloc de publicitate, prin care terții sunt informați despre marcă și luarea ei în stăpânire.
Publicitatea mărcii se realizează prin data și conținutul depozitului. Data depozitului consemnează luarea mărcii în posesie publică și certă. Conținutul depozitului indică limitele protecției, precizând elementele mărcii și produsele pe care se aplică.
Sistemul atributiv
În cadrul sistemului atributiv, dreptul la marcă se obține prin prioritate de înregistrare, astfel că dreptul de marcă va aparține persoanei care înregistrează prima un anumit semn, actele anterioare utilizate nefiind opozabile în sittuația în care nu s-a efectuat înregistarrea acestora.
Este necesar a preciza că în acest sistem depozitul reprezintă o etapă a procedurii, efectuarea formalităților consecrate de lege având un caracter atributiv. Prin constituirea depozitului se urmărește informarea publicului și stabilitatea raporturilor juridice.
În dreptul român, Legea nr. 84/1998 a menținut sistemul priorității de înregistrare, adoptat de Legea din 1967. În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 84/1998, republicată “dreptul asupra mărcii este dobândit și protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci” .
Sistemul mixt
În cadrul sisetmul mixt sunt îmbinate caracteristicile sistemului declarative cu cel atributiv, în unele legislații utilizându-se sistemul atributiv amânt, sistemul provocator sau sistemul avizului prealabil.
Înc adrul dreptului englez se utilizează sistemul atributiv amânat, în cadrul acestui sistem, depozitul se transformă, după o anumită perioadă de timp, într-o dovadă definitivă a dreptului titularului asupra mărcii depuse. Sistemul atributiv amânat se caracterizează prin existența publicității și controlul preventiv.
În sistemul provocator, organul competent nu efectuează un examen de fond al mărcii. După verificarea formală a depozitului, se admite publicarea mărcii. în cazul unui conflict, persoana interesată poate să facă opoziție la înregistrarea mărcii.
Sistemul avizului prealabil este consacrat de dreptul elvețian. În sistemul avizului prealabil, depunătorul este înștiințat de către organul administrativ competent de opunerile la înregistrarea mărcii. Cu toate că există anteriorități la cererea depunătorului, organul administrativ înregistrează marca.
3.2. Durata protecției mărcii înregistrate
Înregistrarea mărcii conferă titularului său, potrivit art. 36 alin. (1) al Legii nr. 84/1998 un drept asupra mărcii. Ceea ce trebuie precizat este faptul că pritecția dreptului asupra mărcii este este asigurată pe o durată de 10 ani de la data depozitului național reglementar.
O data cu împlinire termenului de protecție se va produce și stingerea dreptului la marcă. Însă, legea instituie posibilitatea ca titularul să ceară reînnoirea înregistrării mărcii.
În sistemul declarativ, expirarea duratei de ocrotire, asigurată de efectuarea depozitului, implică numai încetarea garanțiilor speciale. Dacă depozitul nu este reînnoit, dreptul la marcă nu se pierde, întrucât se conservă nedefinit prin folosire.
Pierderea/stingerea dreptului la marcă
Cauzele de stingere a dreptului la marcă pot fi împărțite în doua categorii principale: unele sunt comune ambelor sisteme de dobândire a dreptului de marca iar altele proprii fiecăruia din ele.
Referitor la abandon, acesta reprezintă în realitate o renunțare tacită, după cum renunțarea titularului constituie un abandon expres. În general, problema abandonului mărcii este caracteristică, așa cum am arătat, sistemului dobândirii mărcii prin prioritate de folosire și este indisolubil legată de problema îndelung discutată a existenței sau inexistenței unei obligații de exploatare în sarcina titularului mărcii. Majoritatea legislațiilor noi au rezolvat expres această problemă.
Expirarea duratei de protecție ca mod de stingere a dreptului la marcă nu ridică probleme deosebite în sistemul dobândirii dreptului la marcă prin înregistrare.
Renunțarea titularului mărcii și nulitatea sunt cauze de stingere comune celor două sisteme principale de dobândire a dreptului la marcă.
În ceea ce privește lichidarea întreprinderii titulare a mărcii, ea nu este în general, menționată ca atare în legislațiile occidentale.
În realitate, așa cum este reglementată în dreptul nostru această cauză de stingere reprezintă o forma de abandon prin încetarea activității legate de folosirea mărcii.
Radierea intervine, la cererea titularilor în cazul renunțării, la cererea celor interesați sau din oficiu. în cazul lichidării întreprinderii titulare și al expirării duratei de ocrotire și din oficiu, în cazul când marca a fost anulată sau nulitatea mărcii a fost constatată printr-o hotărâre rămasă definitivă.
CAPITOLUL IV
SUBIECTUL ȘI CONȚINUTUL DREPTULUI LA MARCĂ
Subiectul dreptului la marcă
Dreptul la marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau juridică. în conformitate cu principiul conexității mărcii, titularul dreptului trebuie să aibă capacitatea de a exercita o activitate industrială sau comercială. Pentru persoanele juridice, se poate ridica totuși o problemă, configurată de specialitatea capacității lor de folosință.
În sistemul Legii nr. 84/1998 se prevede că marca este un semn distinctiv, care se înregistrează de persoane fizice sau persoane juridice.
În legislațiile statelor care admit principiul independenței mărcii, se cere ca titularul dreptului să aibă o capacitate civilă generală. Astfel, marca unui produs farmaceutic poate să aparțină unei persoane ce nu are capacitatea de a exercita profesia de farmacist.
Prin considerarea tratamentului național, dreptul la înregistrarea mărcilor este recunoscut și străinilor. Persoanele fizice și juridice cu domiciliul sau cu sediul în afara țării noastre beneficiază de dispozițiile Legii nr. 84/1998, în condițiile convențiilor internaționale la care România este parte. În absența unor asemenea înțelegeri, prevederile legii române se vor aplica pe bază de reciprocitate.
Subiectul dreptului la marcă individuală
Dreptul la marcă individuală poate aparține unei personae fizice sau juridice care desfășoară un comers sau o industrie ori prestează un serviciu.
În unele cazuri, marca individuală poate fi folosită în comun de mai multe persoane fizice. Dreptul la marcă aparține mai multor persoane ca urmare a asocierii în exercitarea unei activități economice ori a transmisiunii prin acte între vii sau pe cale succesorală.
Proprietatea comună asupra unei mărci se caracterizează prin comunitatea de folosință și consimțământul tuturor copărtașilor pentru actele de administrație sau de dispoziție. Datorită acestor trăsături, coproprietatea se deosebește de dreptul de folosire simultană a unei mărci, care presupune mai multe depozite paralele.
Subiectul dreptului la marcă colectivă
La nivelul legislației dreptul la marca colectivă aparține persoanelor juridice care nu exercită nemijlocit o activitate comercială sau industrială.
Dreptul de utilizare a mărcii colective se acodă în anumite circumstanțe. În cuprinsul Regulamentului de folosire a mărcii colective se regăsesc menționate persoanele autorizate să utilizeze marca colectivă, condițiile care se impugn a fi îndeplinite pentru a deveni membru al asociației, condițiile de folosire a mărcii, motivele pentru care această utilizare poate fi interzisă unui membru al asociației, precum și sancțiunile care pot fi aplicate de asociație.
Prin respectarea regulilor stabilite, marca colectivă diferențiază produsele sau serviciile unor producători diferiți, garantând o anumită calitate.
Subiectul dreptului la marca de certificare
Dreptul la marca de certificare aparține persoanelor juridice care exercită controlul produselor sau al serviciilor.
În conformitate cu dispozițiile legii special nu vor putea solicita înregistrarea unei mărci de certificare persoanele juridice care fabrică, importă sau vând produse ori prestează servicii, altele decât cele de control în domeniul calității.
În cadrul doctrine s-a subliniat faptul că “titularul mărcii de certificare va autoriza persoanele îndreptățite să folosească marca pentru produsele sau serviciile care prezintă caracteristicile comune, garantate prin regulamentul de folosire a mărcii. Orice persoană fizică sau juridică, furnizor de produse ori prestator de servicii, poate fi autorizată să folosească marca de certificare sub condiția respectării prevederilor regulamentului de folosire a mărcii”.
Conținutul dreptului la marcă
Principalele prerogative care alcătuiesc dreptul la marcă sunt: dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă, si dreptul de a interzice folosirea aceluiași semn de către alții (ius prohibendi).
Aceste două prerogative, caracteristice dreptului la marcă, î-l situează în categoria drepturilor privative, din care fac parte toate drepturile de proprietate intelectuală.
Un element specific care intră în conținutul dreptului la marca, este și el caracteristic drepturilor de proprietate intelectuală, este dreptul de prioritate.
În sistemul dobândirii dreptului la marcă prin folosire, dreptul la prioritate este dreptul celui care cel dintâi a folosit un anumit semn ca marcă, de a fi recunoscut ca titular al mărcii.
In sistemul dobândirii dreptului la marcă prin înregistrare, dreptul de prioritate este dreptul celui care cel dintâi a efectuat depozitul unei cereri de înregistrare a unui anumit semn ca marcă, de a fi recunoscut ca titular al mărcii.
Ca și pentru celelalte drepturi de proprietate industrială, pentru dreptul la marcă. Convenția de la Paris a recunoscut un drept de prioritate unionistă în favoarea aceluia care cel dintâi a efectuat depozitul unei mărci de fabrică, de comerț sau de servicii, într-o țară a Uniunii.
Acest drept de prioritate este dreptul, recunoscut celui care a efectuat pentru prima oară depozitul unei mărci într-o țară a Uniunii de Ia Paris, de a depune aceeași marcă, în interval de 6 luni de la efectuarea primului depozit, în oricare altă țară a Uniunii, fără ca depozitele sau actele de folosire săvârșite de terți, în acest interval, să-i fie opozabile.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Walter Cairns, Introducere în legislația Uniunii Europene, Editura Universal Dalsi, București, Marea Britanie, 2001;
Nicolae Conea, Eliodor Tanislav, Constantin Gheorghe, Mihail Conea, Infracțiuni prevăzute în legi special, Editura Semne, București, 2000;
Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate intelectuală, Editura Academiei RSR, București, 1982;
Bianka Kortlan, Aspecte internaționale ale protecției drepturilor înrudite – armonizarea cu standardele Uniunii Europene”, (seminarul PHARE II – Varșovia, octombrie 1992);
Valerică Lazăr, Infracțiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală, Editura All Beck, București, 1999;
Viorel Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Editura Global Lex, București, 2001;
World Intellectual Property Organization (Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale), „Introducere în proprietatea intelectuală” (coord. RODICA PÂRVU), Editura Rosetti, București, 2001;
Legislație
*** Constiruția României
*** Legea nr. 84/1998, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 337 din 8 mai 2014;
Articole din reviste de specialitate
Dorin Ciuncan, Constatările ORDA făcute în baza art. 214 din Cod procedură penală, în Revista de Drept Comercial, nr. 4/1997;
V. Ștefănescu, P. Teodorescu, Mărcile figurative. Mărcile constituite din forma produselor sau a ambalajelor acestora, Invenții și Inovații nr. 2/1970
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protecția Juridică a Mărcilor (ID: 119542)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.