Protectia Juridica a Habitatelor Naturale

Drept

Protectia Juridica a Habitatelor Naturale

Byadmin ianuarie 1, 2024

Introducere

Activitățile umane amenință mediul natural în numeroase feluri, având ca rezultat dispariția unor specii, a habitatelor acestora, utilizarea totală sau epuizarea resurselor naturale. Rata dispariției unor specii a atins astăzi un nivel foarte ridicat și aproximativ un sfert din speciile de animale și plante riscă să dispară, omul fiind în mod deosebit responsabil de aceasta. După aprecierile unor specialiști în domeniu, nu există numai o singură cauză care duce la dispariția speciilor și descreșterea biodiversității. În cele mai multe cazuri, adevăratul motiv rezidă dintr–o combinație de cauze: poluarea, supraexploatarea sau epuizarea (utilizarea pe scară largă sau nimicirea ariilor naturale), schimbările mediului ambiant și ale climei.

Astăzi, pe planetă, sunt amenințate cu dispariția numeroase specii de animale. Măsurile luate sunt cele de ocrotire și conservare a acestora. Pentru mulți oameni, protecția juridică a faunei sălbatice a devenit o problemă majoră, ei activând în favoarea acesteia. Preocuparea statului nostru de a o ocroti se concretizează astăzi, în existența pe teritoriul țării a zeci și zeci de rezervații naturale. În rezervații sunt ocrotite ecosistemele naturale în întregime, ele făcând parte integrantă din patrimoniul național. Unele specii de plante și animale sunt declarate monumente ale naturii și ocrotite prin lege. Altele sunt specii rare. Scopul protecției lor constă în salvarea de la dispariția care le amenință atât de primejdios.

Fauna terestră a reprezentat timp de milenii principala resursă de hrană a omului. Cu toate că animalele l–au însoțit, l–au ajutat și l–au apărat, atitudinea omului față de acestea nu a fost una corectă. Aceasta deoarece omul nu a mai văzut în animal decât carne, blană, coarne, colți etc., pe care de altfel le–a și obținut, neinteresându–l consecințele acțiunilor lui (așa explicându–se extincția unor specii de animale).

În ceea ce privește mamiferele, aproape jumătate din specii sunt amenințate cu dispariția totală. Problema protecției animalelor poate fi privită sub mai multe aspecte: politic, juridic, ecologic, economic, biologic, administrativ. Acolo unde interesele oamenilor și cele care privesc animalele nu se întâlnesc, organele și organismele naționale și internaționale competente sunt chemate să acționeze în vederea satisfacerii intereselor comune. Înrădăcinarea ideii generoase a protejării animalelor și susținerea ei printr–o legislație națională și reglementări internaționale s–au accentuat în lumea civilizată. Ideea centrală comună a reglementărilor este aceea că în procesul activității de protecție a animalelor, acestea să nu fie privite ca niște bunuri, ci ca viețuitoare, care conviețuiesc cu omul.

Astfel de reglementări, care vin în ajutorul ideii de protecție a animalelor, precum și a habitatelor acestora, există atât în legislația națională, cât și în cea internațională. Cea mai semnificativă reglementare în acest domeniu o reprezintă Ordonanța de Urgență 57 din 20 iunie 2007, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice. Conform articolului 2, ea reglementează: ”asigurarea diversității biologice, prin conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice pe teritoriul României” și ”menținerea sau restabilirea într–o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale și a speciilor din flora și fauna sălbatică”. Conform definiției legale, habitatele naturale sunt ”zone terestre, acvatice sau subterane, în stare naturală sau seminaturală, ce se diferențiază prin caracteristici geografice, abiotice și biotice”. În acest context, habitatul unei specii reprezintă mediul definit prin factori abiotici și biotici, în care trăiește o specie în orice stadiu al ciclului biologic. Referitor la starea de conservare a unui habitat natural, OUG 57/2007 o reglementează ca fiind totalitatea factorilor ce acționează asupra unui habitat natural și asupra speciilor caracteristice acestuia, și care îi pot afecta pe termen lung distribuția, structura și funcțiile, precum și supraviețuirea speciilor ce îi sunt caracteristice. Această stare de conservare, va fi considerată favorabilă, în condițiile pe care OUG 57/2007 le enumeră. Astfel, dacă există un habitat suficient de vast, pentru ca populațiile speciei să se mențină pe termen lung, dacă arealul natural al speciei nu se reduce și nu există riscul să se reducă în viitorul previzibil, iar datele privind dinamica populațiilor speciilor respective indică faptul că aceasta se menține și are șanse să se mențină pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatului său natural, atunci sunt îndeplinite toate condițiile cumulative pentru ca starea de conservare să fie conformă exigențelor legii. Există și situații în care starea de conservare favorabilă nu mai este asigurată, de pildă, atunci când un habitat natural este afectat într–o măsură în care nu mai poate susține speciile prezente, el fiind fragmentat, sau chiar distrus. Cauzele care duc la distrugerea sau fragmentarea unui habitat pot fi naturale, când intervin anumite fenomene naturale violente, sau antropice, datorită activităților umane și poluării. De altfel, distrugerea habitatelor este o consecință majoră a activităților umane, cu scop de exploatare a resurselor naturale, industrializare sau extinderea infrastructurii. Astfel, speciile care ocupau habitatul sunt alungate sau eliminate, iar biodiversitatea este afectată. Mai mult, distrugerea habitatelor este principala cauză a extincției speciilor la scara întregii planete.

CAPITOLUL I

Considerații istorice

Secțiunea 1.1. Scurt istoric privind protecția juridică a animalelor și a habitatelor acestora

Încă de la apariția lui, omul a influențat negativ mediul înconjurător. La început, degradarea biodiversității și habitatelor naturale s–a făcut simțită pe spații mici, iar efectele erau destul de nesemnificative. Însă odată ce omul a evoluat, și a crescut și gradul de civilizație, nu au întârziat să apară primele mari dezechilibre în natură și degradări ale habitatelor naturale, pe spații din ce în ce mai mari. Această degradare tot mai accentuată a mediului (a cărei influențe negative credem că o vom resimți puternic în viitor), a generat o adevărată revoluție ecologică, începând cu secolul al XX–lea, care continuă și în prezent.

În contextul general al conservării biodiversității și protecției naturii, o problemă importantă rămâne aceea a drepturilor animalelor. Apărarea și conservarea habitatelor acestora rămâne o cerință fundamentală pentru protecția biodiversității, în general. Totuși, recunoașterea acestei cerințe rămâne însă, un proces în plină desfășurare, fiind rezultatul unor evoluții îndelungate, ea exprimând o serie de tendințe de dezvoltări viitoare. Problema protecției juridice a animalelor are o istorie îndelungată și contradictorie. Astfel, primii protectori oficiali ai animalelor, au fost religiile, care au formulat percepte vizând interzicerea cruzimilor împotriva animalelor. Asemenea principii care se referă la interzicerea tratamentelor rele aplicate animalelor se găsesc în Biblie, în Talmudul evreilor sau în Coranul musulmanilor, fiind foarte puține civilizații care să nu cunoască prescripții care să se refere la tratamentul animalelor.

În antichitatea greacă, exista un curent religios din secolul al VI–lea, cunoscut sub numele de orfism, care condamna sacrificarea animalelor. Mai târziu, curente ca stoicismul și epicurismul au prelungit ideea unei proximități de natură între om și animal, din moment ce Theofrast, fidel gândirii lui Aristotel, aduce la zi paternitatea ființelor și datoria de justiție față de animale. Numai legitima apărare autoriza uciderea unui animal. Neoplatonicianul Porfyre a consacrat un tratat consistent criticii sacrificiului și propovăduirii vegetarianismului. Plutarh, arătând că animalele uzează de rațiune și suferă, a condamnat frecvent omorârea acestora. Apoi, creștinismul a pus capăt sacrificării animalelor, iar odată cu apariția acestuia, tăierea animalului devine o operațiune profană. Rousseau pune sensibilitatea ca fundament al dreptului de avea drepturi și definește foarte precis conceptul de milă ca identificare a altuia care suferă, care poate fi om sau animal. Schopenhauer a lărgit această reflecție, ajungând să includă animalul în sfera eticului. În formularea, consacrarea și recunoașterea unor drepturi în favoarea animalelor, un rol deosebit l–au avut societățile de protejare a acestora. Prima societate de protejare a animalelor s–a înființat în Franța, în anul 1845, de către medicii Parisot și Dumont. În România, prima asemenea societate s–a înființat în anul 1904.

La nivel internațional, nu au fost adoptate documente juridice ferme, care să consacre un statut juridic ferm și special în favoarea animalelor. Au existat doar niște declarații de drepturi, ale unor organizații neguvernamentale. Preocupările de proclamare a unor drepturi, în favoarea animalelor, la nivel internațional, au existat după cel de–al doilea război mondial. Astfel, o primă cartă în acest sens, a fost publicată în 1953, sub titlul ”International Animal’s Charter”. O declarație a fost publicată în Norvegia și Franța, în 1972, fiind revizuită în 1989. Ideile principale ale acestui document se referă la faptul că, oricărui animal îi revin drepturi particulare și că respectarea animalelor este inseparabil legată de respectarea oamenilor între ei. Potrivit documentului mai sus enunțat, drepturile fundamentale ale animalelor sunt enumerate ca fiind următoarele: ”dreptul animalului sălbatic de a trăi liber în mediul său natural, dreptul de a se reproduce, dreptul la respectarea oricărei vieți animale, interzicerea relelor tratamente și a actelor de cruzime, dreptul la întreținere și la atente îngrijiri a animalelor ținute sub dependența omului, recunoașterea drepturilor animalelor prin lege”.

Deși mai târziu au apărut și alte documente sau declarații privind protecția animalelor, nu s–a ajuns totuși, la o recunoaștere juridică deplină a acesteia, deoarece tratatele internaționale privind protecția animalelor și habitatelor acestora sunt insuficiente sau au un conținut prea limitat pentru a acoperi toate necesitățile privind problematica apărării și conservării lor. Totuși, unele convenții, cum este cea de la Strasbourg, din 1986, recunosc că, omul are chiar obligația de a respecta toate animalele, ”de a ține cont cum se cuvine de capacitatea lor de a suferi și de a-și aduce aminte”. Această convenție, precum și multe altele mai târziu, aveau ca scop principal găsirea unor metode alternative privind utilizarea animalelor în scopuri experimentale sau științifice, ele având mai puțin de suferit dacă se recurge la alte căi sau metode, decât sacrificarea sau chinuirea lor.

La nivel european au existat de asemenea alte convenții în domeniul conservării faunei și habitatelor, cum sunt Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa semnată la Berna, în 1982. Aceasta abordează o versiune integrată și modernă a conservării naturii, recunoscând că fauna sălbatică constituie un patrimoniu natural de o valoare economică și culturală care trebuie conservat și transmis generațiilor viitoare. De asemenea, Convenția în cauză recunoaște rolul esențial al conservării habitatelor pentru prezervarea speciilor. De altfel, obiectivul ei prioritar este de a asigura conservarea faunei sălbatice și a habitatelor naturale. Alte convenții importante, cu caracter zonal, care susțin idei asemănătoare sunt: Convenția privind conservarea naturii și protecția peisajelor Beneluxului, semnată la Bruxelles, în anul 1982, Convenția pentru protecția Alpilor, Convenția privind protecția și dezvoltarea durabilă a Carpaților, semnată la Kiev în 2003, Protocolul privind ariile special protejate ale Mediteranei.

De asemenea, la nivel internațional, au existat reglementări privind conservarea de specii de animale determinate. Au existat mai multe tratate, în acest sens, care vizau protejarea și conservarea unor specii de animale ca ursul alb, vigonia, balena, foca, aflate într–o stare precară. Astfel, a fost adoptată, la Washington, Convenția internațională pentru reglementarea vânătorii de balene, în 1946, apoi a urmat Convenția privind conservarea focilor din 1957. De asemenea, problematica protejării urșilor albi a făcut pentru prima dată obiectul unui tratat internațional, prin Acordul relativ la conservarea urșilor albi, semnat la Oslo, în 1973. Protecția vigoniei a fost recunoscută prin semnarea Acordului de către mai multe state, în 1969, acord ce a fost înlocuit prin Convenția pentru conservarea și gestiunea vigoniei, adoptată la Lima, în 1979.

Din analiza tuturor acestor documente și convenții, se poate observa că ele au un caracter dispersat, care duc la efecte limitate privind conservarea faunei și habitatelor. Mai mult, se observă că acest efect limitat se datorează și faptului că, în multe texte, ale tratatelor sau convențiilor, se amintește protejarea sau conservarea aceleiași specii. Nu că acest lucru ar constitui un aspect negativ (dimpotrivă, ne bucurăm că anumite specii sunt amintite mai des și se insistă asupra pericolului care le amenință, indiferent de specie), dar sunt uitate alte specii care nu sunt atât de cunoscute, și care au o nevoie reală privind ajutorarea lor, prin reglementarea de legi care să le protejeze pe ele și habitatul lor. Totuși, se observă că au existat anumite convenții care au încercat să promoveze ideea unui document umbrelă, care să estompeze efectul dispersat al convențiilor dinainte, construindu-se ca un mecanism pentru coordonarea aplicării lor. O astfel de convenție este Convenția pentru biodiversitate, din 1992, care încearcă să absoarbă, sub forma protocoalelor, convențiile precedente. Ea militează pentru ”conservarea și utilizarea durabilă a diversității biologice”, obiectivul ei fiind coordonarea cu alte organisme internaționale competente în materia protecției biodiversității.

Secțiunea 1.2. Scurt istoric privind protejarea ariilor naturale

Din punct de vedere istoric, prima rezervație naturală din Europa este considerată pădurea Bialowez, proclamată în secolul al XIV–lea, pentru a păstra bourul, bizonul și calul sălbatic, aceste trei specii fiind amenințate încă de atunci cu dispariția. Apoi a urmat, rând pe rând, crearea altor rezervații naturale, în secolul al XIX–lea. Astfel, în 1872, a fost înființat primul parc național din lume, Yellowstone, iar în Europa, prima arie protejată se constituie în 1909, în Suedia. La sfârșitul secolului al XIX–lea, au fost declarate și alte parcuri naționale, prin legi speciale, iar în 1906 se adopta prima lege cu caracter general privind ariile protejate: Antiquities Act. La începutul secolului XX, este promulgată în Prusia Legea împotriva desfigurării zonelor peisagistice excepționale, iar în Constituția de la Weimar din 1919, se arată că ”monumentele naturii și peisajele trebuie să se bucure de îngrijire și apărare din partea statului”. Prima lege de ocrotire propriu–zisă a naturii este considerată cea a statului–liber Lippe–Detmold, din 1920, iar apoi cea din 1931, a statului Hessen. Apoi, continuând crearea de astfel de zone protejate, s–a ajuns ca în 1990 să existe deja înregistrate, numai în Europa, aproximativ 1400 de zone protejate. Constituirea de arii protejate s–a extins apoi și în alte țări, și se caracterizau prin faptul că, se interziceau sau se limitau activitățile umane în cadrul acestora, limitarea accesului în aceste spații, pentru ca ele să rămână nelocuite, iar habitatele lor să nu fie perturbate.

Pentru poporul român, ideea de monument al naturii are rădăcini mult mai adânci. În acest sens, este suficient să ne amintim venerația legendară cu care răzeșii au ocrotit stejarul din Borzești, de care este legată prima biruință a lui Ștefan cel Mare sau de ocrotirea gorunului lui Horea de la Țebea.

Mișcarea pentru ocrotirea naturii a început să capete contur încă din a doua jumătate a secolului trecut, fiind condusă, în special de către oamenii de știință și de societățile științifice, care s–au pus la dispoziție și și–au dedicat activitatea semnalării monumentelor naturale din teritoriul național și luptei pentru a le salva. În țara noastră, această mișcare pentru ocrotirea naturii s–a impus în perioada interbelică, deși țara nu avea însă legi pentru ocrotirea naturii. Cei mai înfocați susținători ai conservării și protejării naturii au fost Alexandru Borza și Emil Racoviță, ei fiind cunoscuți ca fiind primii care au fundamentat, în mod științific, ocrotirea naturii, în România. Astfel, prima lege pentru ocrotirea naturii nu a întârziat să apară, în 1930. În baza acestei legi, sunt declarate monumente ale naturii, floarea de colț și nufărul termal.

În Munții Retezat, în 1935, este înființat primul parc național din România, fiind puse sub ocrotire 36 de teritorii ca rezervații naturale, parcuri naturale, monumente ale naturii. Conform definiției date de Emil Racoviță, ”sunt considerate monumente ale naturii toate locurile, toate teritoriile și operele umane preistorice care, datorită interesului lor științific, artistic, peisagistic, și legendar, merită a fi conservate pentru folosul public, atât în prezent cât și în viitor și care au fost declarate astfel prin lege”. De altfel această formulare o regăsim parțial și în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005, la articolul 2, punctul 45, pe care o vom relua la timpul potrivit. În concluzie, credem că este necesară crearea de arii naturale protejate, așa cum am văzut că acestea s–au înființat treptat de–a lungul timpului, deoarece existența lor este vitală pentru conservarea diversității biologice, dar și prin faptul că, prin cercetările care se pot face în aceste zone, se asigură aprofundarea cunoașterii proceselor productivității biologice și a stabilității protecției mediului.

CAPITOLUL II

Directivele Uniunii Europene privind conservarea habitatelor

Secțiunea 2.1. ”Directiva Habitate” (92/43/CEE)

Statele membre ale Uniunii Europene au considerat necesară elaborarea unor directive privind conservarea biodiversității, în general. Rațiunile întocmirii unor astfel de documente nu sunt străine de cele pe care le–am descris deja: și anume, ele au fost și sunt legate de continua deteriorare a mediului, a tuturor componentelor sale (floră, faună, habitate), existând în unele cazuri, diminuări drastice ale populațiilor unor specii până la dispariția lor din spațiul european. Această degradare a biodiversității vine pe fondul presiunii tot mai accentuate a omului asupra naturii sub cele mai diverse forme. Un alt motiv bine întemeiat a fost inexistența până atunci a unor prevederi comune asupra conservării biodiversității și mai ales a habitatelor periclitate, precum și a speciilor din flora și fauna sălbatică care necesită obligatoriu protecție.

Desigur că fiecare țară își stabilise legislația de mediu și propriile reglementări în acest sens, însă doar niște prevederi comune, elaborate de colectivele internaționale de specialiști puteau contribui la salvarea unor habitate amenințate din Europa.

În consecință, s–a elaborat Directiva Consiliului Europei, referitoare la conservarea habitatelor naturale și a florei și faunei sălbatice, cunoscută sub numele de ”Directiva Habitate”. Directiva a fost elaborată pentru a contribui la asigurarea biodiversității prin conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice de pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene. Măsurile luate în baza acestei directive vizează menținerea sau restabilirea într–o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale și a speciilor de plante și animale de interes comunitar. Aceste măsuri țin seama de exigențele economice, sociale și culturale, ca și de particularitățile regionale și locale, directiva fiind una foarte complexă, elaborarea ei fiind dificilă, cu participarea masivă a specialiștilor recunoscuți pe plan internațional, din toate domeniile ”atacate” de directivă.

Prin această directivă, Uniunea Europeană a reușit să dezvolte un instrument cuprinzător pentru protecția naturii. Accentul principal este pus pe protecția habitatelor, pentru că numai prin aceasta se pot proteja durabil speciile de floră și faună sălbatică, patrimoniul natural comun al Europei.

Obiectivul strădaniilor de protecție este ”conservarea stării favorabile”, a habitatelor/siturilor și a speciilor. Se preconizează menținerea sau conservarea, respectiv restaurarea (acolo unde nu mai există) de suprafețe și populații stabile de plante și animale și funcții ecologice intacte. Directiva 92/43/CEE obligă statele membre ca sub numele de ”NATURA 2000” să creeze o rețea europeană de arii protejate. Această rețea va cuprinde acele suprafețe care conțin situri valoroase și habitatele acelor specii care sunt rare și periclitate la nivel comunitar. Gândită de la început ca o rețea continentală de arii naturale protejate, rețeaua ”NATURA 2000” se dorește a cuprinde înțelepciunea unui continent întru salvarea ființei proprii, prin salvarea ființelor care se ascund sub denumirea ceva mai tehnică, și care nu surprinde sufletele numite ”necuvântătoare”, de biodiversitate.

”Directiva Habitate” (92/43/CEE) conține 24 articole, cărora li se adaugă 6 anexe, după cum urmează:

Anexa 1: Tipuri de habitate naturale de interes comunitar a căror conservare necesită desemnarea zonelor speciale de conservare;

Anexa 2: Speciile de plante și animale de interes comunitar a căror conservare necesită desemnarea zonelor speciale de habitate;

Anexa 3: Criterii pentru selectarea siturilor eligibile pentru identificarea ca situri de importanță comunitară și desemnarea lor ca areale speciale de conservare;

Anexa 4: Specii de animale și plante de inters comunitar care necesită o protecție strictă;

Anexa 5: Specii de plante și animale de interes comunitar a căror prelevare din natură și exploatare sunt susceptibile de a face obiectul măsurilor de management;

Anexa 6: Metode și mijloace de captură și ucidere și modalități de transport interzise.

De asemenea, cele 24 de articole din conținutul ei se pot structura în felul următor: articolul 1 și 2 cuprind definiții și scop. Scopul ”Directivei Habitate” este de a contribui la păstrarea biodiversității prin conservarea habitatelor naturale, precum și a faunei sălbatice pe teritoriul european al statelor membre. Măsurile luate în conformitate cu această Directivă ”vizează menținerea sau reabilitarea, într–o stare de conservare favorabilă, a habitatelor naturale și a speciilor din flora și fauna sălbatică de interes comunitar”. De asemenea, aceste măsuri țin seama de exigențele economice, sociale și culturale, ca și de particularitățile regionale și locale. Articolele 3 până la 11 se referă la conservarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor, articolele 12 până la 16 cuprind protecția speciilor. De asemenea, în articolul 17 se amintește despre informarea cu privire la aplicarea dispozițiilor Directivei, articolul 18 se referă la cercetare, articolul 19 la procedura de amendare a anexelor. În articolele 20 și 21 apar dispoziții referitoare la Comitet, iar dispozițiile finale sunt cuprinse la articolele 23, respectiv 24. Directiva operează cu termeni specifici, care trebuie cunoscuți. Astfel, prin conservare, se înțelege, în lumina Directivei, ansamblul de măsuri necesare pentru menținerea sau restabilirea habitatelor naturale și populațiilor speciilor din fauna și flora sălbatică înt–o stare favorabilă. Habitatele naturale de interes comunitar sunt acele habitate în pericol de dispariție, reduse ca urmare a regresului lor sau care constituie exemple remarcabile pentru una sau mai multe din regiunile biogeografice ale Europei. Din categoria acestor habitate, se remarcă acele habitate naturale prioritare, adică acele habitate de interes comunitar pentru a căror conservare Uniunea Europeană are o responsabilitate particulară (de aceea, sunt indicate prin asterisc). Aceste habitate, așa cum am subliniat, sunt în pericol de dispariție în arealul lor natural, deci au un areal natural mic, ca urmare a restrângerii acestuia, sau prin faptul că au o suprafață restrânsă, reprezintă eșantioane reprezentative cu caracteristici tipice pentru una sau mai multe dintre următoarele regiuni biogeografice: alpină, continentală, panonică, stepică și pontică. Aceste habitate sunt enumerate în Anexa 1 a Directivei.

Alt termen specific se referă la starea de conservare a unui habitat natural. Ea ”reprezintă suma influențelor ce acționează asupra unui habitat și speciilor caracteristice care pot afecta pe termen lung repartiția sa naturală, structura și funcțiile sale, ca și supraviețuirea pe termen lung a speciilor sale tipice”.

Conform Directivei, există o stare de conservare favorabilă, când aria de răspândire naturală și suprafețele pe care le acoperă sunt stabile sau în extindere și există structura și funcțiile specifice necesare pentru menținerea pe termen lung. ”Directiva Habitate” face referiri și la zonele speciale de conservare, prin care se înțeleg acele ”situri de importanță comunitară, desemnate de statele membre printr–un act de importanță comunitară, prin care sunt prevăzute măsuri de conservare necesară pentru menținerea sau renaturarea într–o stare de conservare favorabilă a habitatelor sau speciilor pentru care situl este determinat”. Siturile sunt acele arii definite geografic cu suprafață clar delimitată, iar acele situri de importanță comunitară sunt cele care contribuie în mod semnificativ la menținerea sau renaturarea unui tip de habitat natural din anexa 1 sau a unei specii din anexa 2 într–o stare de conservare favorabilă, sau contribuie în mod semnificativ la menținerea diversității biologice în regiunea respectivă.

Directiva 92/43/CEE se referă și la speciile de interes comunitar, sau acele specii care, pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene sunt periclitate, vulnerabile, rare sau endemice. Toate aceste specii sunt enumerate în Anexa 2 a ”Directivei Habitate”. Speciile vulnerabile sunt acele specii care vor fi probabil periclitate în viitorul apropiat, cele rare sunt cele a căror populații sunt mici, riscând în viitor să devină vulnerabile sau periclitate, iar cele endemice necesită o atenție particulară. La baza selectării speciilor și categoriilor de habitate de interes comunitar au stat criterii științifice și de asemenea, o profundă analiză a arealelor de răspândire a acestor habitate și specii, precum și a stării lor de conservare. Dintre aceste specii, unele sunt prioritare, aceasta însemnând că ele fac parte dintre speciile de interes comunitar pentru care Uniunea Europeană are o responsabilitate particulară, ele fiind indicate prin asterisc la Anexa 2. Referindu–ne și la starea de conservare a unei specii, aceasta, pentru a putea fi găsită ca fiind favorabilă trebuie să îndeplinească anumite condiții esențiale, respectiv: ea este favorabilă când dinamica populației sale arată că ea continuă pe termen lung să fie o componentă viabilă a habitatelor naturale și aria de repartiție a speciei nu se reduce și nu riscă să se reducă într–un viitor previzibil, și există și probabil va exista un habitat destul de întins pentru ca populațiile sale să se mențină pe termen lung.

Secțiunea 2.2. Jurisprudență comunitară referitoare la habitatele naturale și la speciile de faună sălbatică având în vedere ”Directiva Habitate” (92/43/CEE)

Conform jurisprudenței europene referitoare la habitatele naturale si speciile de faună sălbatică, se desprinde faptul că habitatele naturale și speciile avute în vedere de Directiva 92/43/CEE fac parte din patrimonial natural al Comunității, iar pericolele care le amenință sunt adesea de natură transfrontalieră, astfel încât toate statele membre au responsabilitatea comună de a adopta măsuri de conservare. De asemenea, Directiva stabilește norme complexe și tehnice în domeniul dreptului mediului, și de aceea statele au în special obligația de a se asigura că legislația pe care o adoptă în vederea asigurării transpunerii acestei directive este clară și precisă. Ea impune adoptarea măsurilor de conservare necesare, ceea ce exclude, pentru statele membre, orice marjă de apreciere în această privință și limitează eventuala posibilitate de reglementare sau de decizie a autorităților naționale la mijloacele pentru punerea în aplicare și la opțiunile tehnice ce pot fi aplicate în cadrul măsurilor respective.

O serie de simple practici administrative, care pot, prin însăși natura lor, să fie modificate de administrație în mod arbitrar și care sunt lipsite de o publicitate adecvată, nu poate fi considerată drept o corectă executare a obligațiilor care le revin statelor membre pentru transpunerea unei directive. Articolele 12–14 și articolul 15 (a) și (b), din ”Directiva Habitate” constituie un ansamblu coerent de norme care impun statelor membre instituirea unor regimuri de protecție strictă a speciilor de plante și animale în cauză. Articolul 16, care definește în mod precis criteriile pe baza cărora statele membre pot prevedea derogări de la interdicțiile stabilite la articolele 12–15 din directivă, constituie o dispoziție derogatorie de la sistemul de protecție prevăzut de directivă. În consecință, acest articol trebuie interpretat în mod restrictiv. Potrivit articolului 16, orice măsură națională care derogă de la interdicțiile prevăzute în directivă trebuie supusă condiției să nu existe o alternativă satisfăcătoare. Rezultă că dispozițiile naționale care nu supun acordarea derogărilor de la interdicțiile prevăzute la articolele 12–14 și la articolul 15, literele (a) și (b) din directivă tuturor criteriilor și condițiilor prevăzute la articolul 16, ci în mod incomplet, numai anumitor elemente ale acestora, nu pot constitui un sistem conform acestor articole. Exactitatea transpunerii are o importanță deosebită în ceea ce privește directiva, în măsura în care gestionarea patrimoniului comun este încredințată fiecărui stat membru pentru propriul teritoriu.

Există și situații în care statele membre nu își îndeplinesc obligațiile pe care și le-au asumat în baza directivei. Unele dintre aceste state nu au adoptat măsuri pentru a evita perturbările și deteriorările habitatelor speciilor pentru care a fost desemnată o arie de protecție specială. Este exemplul Italiei, împotriva căreia s–a formulat o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, de către Comisia Comunităților Europene. Astfel, Curtea de Justiție a constatat, prin hotărârea pronunțată la 20 septembrie 2007, în cauza C-304/2005, că Italia a autorizat măsuri de natură să aibă un impact semnificativ asupra ariei de protecție specială ”Parco Nazionale dello Stelvio”, fără a le supune unei evaluări corespunzătoare a efectelor acestora în raport cu obiectivele de conservare a ariei respective. De asemenea, aceasta s–a abținut să adopte măsuri pentru a evita deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor, precum și perturbările speciilor pentru care a fost desemnată aria de protecție specială ”Parco Nazionale dello Stelvio”. În concluzie, Curtea a stabilit că Italia nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul articolului 6 alineatele (2)–(4) din ”Directiva ”Habitate.

Italia a avut mai multe abateri, deoarece, în numeroase situații, nu a adoptat măsurile adecvate pentru a evita, în zonele speciale de conservare, deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor. De data aceasta, ea nu a adoptat măsurile corespunzătoare pentru a evita în aria de protecție specială ”Valloni e steppe pedegarganiche” deteriorarea habitatelor naturale precum și perturbările speciilor pentru care a fost desemnată această arie.

În temeiul ”Directivei Habitate”, statele membre sunt obligate ca, în ceea ce privește siturile care adăpostesc tipuri de habitate naturale sau de specii prioritare și pe care le–au identificat pentru a le înscrie pe lista comunitară, să ia măsuri de protecție adecvate pentru a conserva caracteristicile siturilor respective. Prin urmare, statele membre nu ar putea autoriza intervenții care riscă să compromită în mod semnificativ caracteristicile ecologice ale acestora. Aceasta este situația în special atunci când o intervenție riscă să conducă la dispariția unor specii prioritare prezente în siturile respective. Așa s–a întâmplat în cazul Spaniei, care, prin faptul că a autorizat un proiect de reabilitare a unui drum rural, a produs efecte negative asupra unei specii prioritare, și anume linxul iberic. În speță, Spania a propus ca parcul Donana, să devină un un parc național protejat de lege, având în vedere, în special, prezența linxului iberic, pe teritoriul acestuia. Doi ani mai târziu, între momentul în care acest sit fusese propus și cel în care a fost înscris efectiv de către Comisie ca parc natural, a fost adoptat proiectul de reabilitare a drumului rural dintre localitățile Villamanrique de la Condesa și El Rocio. Acest drum rural înconjoară și traversează în parte parcul natural Donana. Considerând că reabilitarea drumului respectiv fusese realizată fără luarea tuturor măsurilor necesare pentru a evita producerea de efecte negative asupra mediului, în special asupra linxului iberic, Comisia a adresat Spaniei o scrisoare de punere în întârziere prin care statul membru era criticat pentru că, nu își îndeplinise, printre altele, obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 6 și 12 din ”Directiva Habitate”. De asemenea, Comisia reamintea importanța prezenței linxului iberic în zona în care fusese realizat proiectul de reabilitare a drumului rural și indica faptul că transformarea acestui drum rural în șosea diviza habitatul natural al acestei specii și o expunea la riscul uciderii accidentale, având în vedere că măsurile de protecție nu puteau fi considerate adecvate. La scurt timp, în conformitate cu ”Directiva Habitate”, a listei siturilor de importanță comunitară pentru regiunea biogeografică mediteraneană, Comisia a inclus în această listă parcul național Donana. Ea a susținut că, realizând reabilitarea drumului rural, în cauză, fără a pune în același timp în practică măsurile de protecție adecvate, Spania a efectuat o intervenție care a alterat în mod semnificativ caracteristicile ecologice ale parcului natural astfel cum fusese propus, acesta fiind considerat un sit indispensabil pentru linxul iberic. Astfel, în pofida măsurilor corective care au fost adoptate de autoritățile spaniole, această intervenție care a avut loc într-o zonă deosebit de sensibilă pentru subzistența linxului iberic, ar fragmenta habitatul acestei specii, ar îngreuna dispersarea exemplarelor tinere de lincși, precum și legătura dintre diferitele ”nuclee teritoriale” și ar expune mai ales exemplarele tinere la un pericol de ucidere prin coliziune. Ar rezulta de aici un risc de dispariție a acestei specii prioritare, în contradicție cu obligațiile din ”Directiva Habitate” astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții.

Prin urmare, rezultă că, în temeiul ”Directivei Habitate”, statele membre sunt obligate ca, în ceea ce privește siturile care adăpostesc tipuri de habitate naturale sau de specii prioritare, și pe care le–au identificat pentru a le înscrie pe lista comunitară, să ia măsuri de protecție adecvate pentru a conserva caracteristicile siturilor respective. De aceea, statele membre nu ar putea autoriza intervenții care riscă să compromită în mod semnificativ caracteristicile ecologice ale acestora.

Secțiunea 2.3. ”Directiva Păsări” (79/409/CEE)

Alături de ”Directiva Habitate”, a fost transpusă în legislația românească, printr–o Ordonanță a Guvernului din 2000 (aprobată prin Legea 462/2001), și Directiva Consiliului Europei privind conservarea păsărilor sălbatice, adoptată la 2 aprilie 1979. În prezent, însă, atât Ordonanța de Urgență a Guvernului, cât și legea de aprobare sunt abrogate prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr 57/2007. ”Directiva Păsări” (79/409/CEE) se referă la conservarea speciilor de păsări care se găsesc în mod natural în sălbăticie pe teritoriul european al statelor membre. Principalele obiective ale ”Directivei Păsări” sunt protecția, managementul și controlul acestor specii și stabilirea regulilor pentru conservarea lor. Directiva 79/409/CEE se va aplica în cazul păsărilor, ouălor lor, cuiburilor și habitatelor lor. De aceea, statele membre ar trebui să declare Zone Speciale de Protecție pentru conservarea speciilor și habitatelor propuse. De asemenea, se prevede, atât în articolul 2 cât și în articolul 3 al Directivei, că statele membre trebuie să ia toate măsurile necesare pentru menținerea sau adaptarea tuturor speciilor de păsări, adică acele păsări care ”trăiesc în mod natural în stare de sălbăticie pe teritoriul european al statelor membre”. Important de remarcat din textul directivei este modul în care statele membre trebuie să ia aceste măsuri, și anume ”la un nivel care corespunde în mod special exigențelor ecologice, științifice și culturale, ținându-se seama de exigențele economice și recreaționale.” Sunt necesare nu numai măsuri de menținere, ci și măsuri pentru ”prezervarea” unor suprafețe suficiente de habitat, pentru toate acele specii care au fost amintite mai sus. Această prezervare implică crearea de biotopi și restabilirea celor care au fost distruși, dar și de zone de protecție, precum și întreținerea și amenajarea habitatului ce se află în interiorul și exteriorul zonelor de protecție. În anexa 1 a ”Directivei Păsări” sunt enumerate toate acele specii asupra cărora se iau toate aceste reglementări. Pentru desemnarea acestor specii de păsări s–au avut în vedere diverse criterii, ținându–se seama mai ales de acele specii care necesită o atenție specială, cum sunt cele amenințate cu dispariția, cele vulnerabile la anumite modificări ale habitatului lor sau cele considerate ca fiind rare, datorită numărului lor redus. În scopul protecției tuturor acestor specii, prin articolul 5 al aceleiași directive, s–au introdus anumite interdicții, care se referă la acelea de a le ”ucide sau captura intenționat, de a distruge sau de a produce pagube, intenționat, cuiburilor lor și ouălor, de a aduna ouăle, de a le perturba intenționat, în special pe timpul perioadei de reproducere, sau de a deține păsări din speciile a căror vânătoare și captură nu sunt permise”.

De asemenea, conform ”Directivei Păsări” sunt interzise și vânzarea sau transportul păsărilor în vederea vânzării, în mod ilicit. Activitatea de protecție a păsărilor se desfășoară în două direcții principale: protecția habitatelor și conservarea speciilor.

Legislația română se referă, în primul rând, la protecția păsărilor autohtone, dar are în vedere și păsările migratoare, ca urmare a convențiilor internaționale semnate de statul nostru. Protecția păsărilor migratoare, a celor acvatice, constituie una dintre problemele majore ale protecției mediului pe plan mondial. Păsările acvatice sunt acelea care depind ecologic de zonele umede pentru cel puțin o parte a ciclului lor natural. Unele surse spun că din cele 9946 de specii cunoscute, practic 70% sunt în scădere a numărului lor. Dintre acestea, un număr estimat de 1183 de specii sunt în pericol iminent de extincție. Pierderea și degradarea habitatului afectează 85% dintre speciile de păsări amenințate.

În țara noastră, activitatea de protecție a păsărilor se desfășoară în două direcții principale: prima se referă la protecția habitatelor acestora, și cealaltă la conservarea speciilor de păsări precizate în actele normative, pentru salvgardarea habitatelor naturale amenințate, pentru a evita sau a reduce la maximum orice degradare a unor astfel de zone, acordând o atenție deosebită protecției zonelor care au importanță pentru păsările migratoare, ca zone de iernare, de aglomerare, de hrănire și de reproducere. Pe baza angajamentelor internaționale luate, în cazul în care statul nostru retrage, din motive urgente sau de interes național, o zonă umedă înscrisă pe lista internațională sau îi reduce întinderea, el va trebui să compenseze, pe cât posibil, orice pierdere de resurse în zone umede, și, în mod special, el va trebui sa creeze noi rezervații naturale pentru păsările acvatice, și pentru protecția unei părți convenabile din habitatul lor anterior. Și Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reiterat, prin hotărârile date în diverse cauze, ideile de mai sus.

Au existat situații când, nu de puține ori, statele membre au încălcat flagrant mai multe articole sau alineate ale prevederilor ”Directivei Păsări”. În cauza C–388/2005, reclamanta Comisia Comunităților Europene a formulat o cerere împotriva Italiei, pe motiv că aceasta din urmă nu și–a îndeplinit obligațiile care îi revin, în baza directivei. Mai exact, aceasta nu a adoptat măsurile corespunzătoare pentru a evita poluarea sau deteriorarea habitatelor, perturbările sau orice alt efect negativ asupra păsărilor sălbatice. În speță, aria geografică denumită ”Valloni e steppe pedegarganiche” făcea obiectul unor numeroase lucrări industriale și imobiliare, deja încheiate sau în curs de executare, cu efecte negative asupra habitatului natural și asupra conservării a numeroase specii de păsări sălbatice care se găsesc în/sau tranzitează această arie. Astfel, având în vedere această stare de fapt, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a precizat că Italia nu și–a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul ”Directivei Păsări”, prin aceea că nu a adoptat măsurile adecvate pentru a evita deteriorarea habitatelor naturale în aria geografică amintită mai sus. Având în vedere că aria geografică denumită ”Valloni e steppe pedegarganiche” adăpostește specii rare de păsări sălbatice, aceste măsuri se impuneau cu atât mai mult. De altfel, este de necontestat faptul că realizarea acelor lucrări industriale în cadrul acelei arii geografice a determinat distrugerea unei părți a ariei, care până la luarea acelor lucrări industriale se afla în stare bună de conservare, afectând negativ conservarea mai multor specii de păsări protejate care utilizează această zonă.

CAPITOLUL III

Transpunerea directivelor în legislația românească: Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice

Secțiunea 3.1. Dezvoltarea durabilă

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2007 operează, încă din primul articol, cu un concept extrem de important, care se referă la dezvoltarea durabilă, mai precis la garantarea conservării și utilizării durabile a patrimoniului natural, acesta fiind și scopul adoptării ei.

Noțiunea de dezvoltare durabilă se referă la acel tip de dezvoltare economică care asigură satisfacerea necesităților prezente, fără a compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a–și satisface propriile cerințe. Obiectivul major al dezvoltării durabile, același pentru orice stat al lumii (de la cele mai bogate țări și până la țările Lumii a Treia), este satisfacerea necesităților și aspirațiilor, fără a compromite viitorul următoarelor generații. Componentele esențiale ale unei strategii pentru o dezvoltare durabilă sunt clar definite. Ele prevăd stabilizarea creșterii demografice, reducerea dependenței de hidrocarburi, promovarea resurselor de energie regenerabile, conservarea solului, protejarea sistemelor biologice, reciclarea materialelor. În acest fel, conceptul de dezvoltare durabilă definește un proces de schimbare în care exploatarea resurselor, dezvoltarea energiei, orientarea investițiilor, schimbarea instituțiilor se completează reciproc, și sporesc atât potențialul prezent, cât și pe cel viitor, de satisfacere a necesităților și aspirațiilor umane.

Astfel, se poate afirma că dezvoltarea durabilă presupune promovarea valorilor care încurajează standardele de consum, fără să depășească limitele posibilităților economice la care pot aspira, în mod rezonabil, toți membrii societății. Fiind, pentru moment, singura șansă întrevăzută de specialiști de perpetuare a civilizației umane, în condiții acceptabile pentru toți indivizii, aceasta trebuie privită ca realitate, nu ca utopie. Credem că ea se aplică în realitatea concretă nu numai prin înțelegerea necesității depline a conceptului, ci și prin găsirea mijloacelor de aplicare în practică a tuturor dimensiunilor sale economice, tehnologice, sociale, ecologice. Dezvoltarea durabilă trebuie să îndeplinească cerințele mai multor criterii, și anume: să protejeze biosfera, să utilizeze cel mai eficient capital uman și material, să promoveze calitatea și criteriul de echitate. O altă definiție care s–a dat acestui concept pornește de la semnificația fundamentală a durabilității, ea reprezentând ”capacitatea unui sistem de a evolua, fără a–și diminua, din punct de vedere calitativ sau cantitativ, atributele deja acumulate”. În acest context, dezvoltarea durabilă a umanității trebuie să asigure menținerea și îmbunătățirea condițiilor de viață, pentru cât mai mulți dintre membrii societății. Dezvoltarea economică durabilă presupune o nouă atitudine față de mediul ambiant, modificarea relațiilor dintre om și natură, în sensul stabilirii unui nou parteneriat între cele două entități, a echilibrului și armoniei între ele. Dezvoltarea durabilă nu poate fi limitată la creșterea economică și asigurarea calității mediului ambiant, ci trebuie să cuprindă și crearea cadrului favorabil pentru soluționarea problemelor sociale cu care se confruntă individual și societățile. În această viziune, dezvoltarea durabilă reprezintă forma sau tipul de dezvoltare care îmbină armonios realizarea creșterii economice, protecția mediului înconjurător, justiția socială și democrația.

Din ceea ce am prezentat mai sus, se poate desprinde faptul că, în primul rând, dezvoltarea durabilă reprezintă un deziderat mondial. Acest tip de dezvoltare este singura cale realistă, responsabilă și în avantajul tuturor națiunilor, fiind, totodată, în concordanță cu cerințele colaborării internaționale. În al doilea rând, acceptarea filozofiei dezvoltării durabile decurge din recunoașterea insuficiențelor modelelor anterioare de creștere economică. Și nu în ultimul rând, dezvoltarea durabilă implică o schimbare profundă de mentalitate la nivelul sistemului social. Starea socială actuală, numeroasele frustrări ale unora din generațiile care coexistă actualmente pe Pământ, fac imposibilă implementarea filozofiei dezvoltării durabile, fără schimbarea mentalității. Totodată, fără o îmbunătățire consistentă a condițiilor de trai, este greu să susții o anume dezvoltare în folosul generațiilor viitoare.

Mai mulți autori au încercat să dea o definiție proprie acestui concept controversat, fiecare prin prisma gândirii lui. Astfel, Allen Robert definește durabilitatea ca o ”utilizare a speciilor și ecosistemelor la nivelurile și la modurile care să le permită să se reînnoiască singure pentru orice scop practic (…) dezvoltarea ce realizează satisfacerea nevoilor umane pe termen lung și îmbunătățește calitatea vieții”. J. L. Lynam și R. W. Herdt definesc durabilitatea ca fiind ”capacitatea unui sistem de a-și menține output–ul la un nivel aproximativ egal sau mai mare decât media sa istorică”.

Credem că, într–o accepțiune foarte generală, conceptul de dezvoltare durabilă cuprinde ideea dezvoltării fără epuizarea resurselor prin trecerea dincolo de limita de suportabilitate și regenerare a ecosistemelor. Fundamental pentru acest concept este necesitatea integrării obiectivelor economice cu cele ecologice și de protecție a mediului. Este un concept foarte dinamic, cu multe dimensiuni și interpretări, văzut ca un proces al schimbării permanente, foarte legat de contextul local, nevoi și priorități zonale. Faptul că mulți dintre specialiști nu simt nevoia unei definiții unice asupra acestui concept, conduce firesc la conștientizarea faptului că indiferent cum o spunem și cum o definim, problema este aceeași: și această problemă se numește nevoia de a asigura un viitor durabil popoarelor lumii și planetei. Iar acest deziderat presupune existența unei cooperări internaționale extinse, o gestionare foarte atentă a procesului, implicare politică și dedicare. Trebuie precizat însă, că, pe cât de multe progrese s–au făcut în șlefuirea și nuanțarea conceptului de dezvoltare durabilă, pe atât de mari au devenit presiunile asupra mediului și resurselor naturale, menținând statele lumii într–un echilibru extrem de instabil din punct de vedere al mediului înconjurător.

Dezvoltarea durabilă abordează conceptul calității vieții în complexitate, sub aspect economic, social și de mediu, promovând ideea echilibrului între dezvoltarea economică, echitatea socială, utilizarea eficientă și conservarea mediului înconjurător. Elementul cheie al dezvoltării durabile îl reprezintă reconcilierea între procesul de dezvoltare și calitatea mediului, promovarea procesului integrat de elaborare și luare a deciziilor, atât la nivel global, cât și local sau național. Ea depinde de distribuirea corectă a costurilor și beneficiilor dezvoltării între generații și națiuni. Oricum, ceea ce caracterizează acest tip de dezvoltare este viziunea de lungă durată asupra dezvoltării, gândirea sistemică (interconexiunea între mediu, economie și societate), dar și preocuparea pentru echitate și corectitudine între țări și între generații. În concluzie, dezvoltarea durabilă este forma de creștere economică care satisfice nevoile societății în termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu și lung. Ea se fundamentează pe considerentul că dezvoltarea trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor prezente fără să pună în pericol pe cele ale generațiilor viitoare. Esența dezvoltării durabile a societății umane este dată de modul de gestionare, actuală și viitoare, a resurselor sale naturale, în raport cu obiectivele creșterii economice și asigurarea unei calități din ce în ce mai bune a vieții și a mediului. Una dintre provocările majore ale dezvoltării durabile este de a găsi căi de încurajare a activităților economice prietenoase pentru mediul înconjurător și de a descuraja activitățile care provoacă deteriorări ale mediului (poluarea aerului, apelor și solului). Având în vedere că articolul 1 al Ordonanței de Urgență nr. 57/2007 vorbește despre strategia națională de dezvoltare durabilă, credem că se pot impune anumite precizări și despre cum se prezintă și cum este înțeles acest concept în țara noastră. Strategia națională pentru dezvoltare durabilă trebuie sa fie un proiect deschis, capabil să răspundă schimbărilor de mediu economic, conjuncturilor interne și externe, constrângerilor existente și generate de statutul României, de membră a Uniunii Europene. Dezvoltarea durabilă este produsul unui efort național conștient, permanent și consistent căruia nu i se poate substitui nici o intervenție exterioară. De aceea, sunt necesare o serie de modificări în modul de gândire și comportamentul societății românești. În mod concret, se disting trei componente interdependente ale unei strategii de dezvoltare durabilă: componenta economică, cea socială și cea de mediu sau ecologică. ”Modelul unei dezvoltări durabile este mai echitabil în plan social, mai durabil în plan ecologic, mai eficient și mai productiv în plan economic, mai democratic și mai responsabil în plan politic”.

În articolul 2 al prezentei ordonanțe sunt enumerate în mod concret reglementările acesteia, pe care le–am amintit și cu altă ocazie mai sus, urmând ca la articolul 4 să fie explicați anumiți termeni sau expresii specifice. Mai exact, sunt explicate semnificațiile a nu mai puțin de 39 de termeni și expresii, fiecare având în sensul prezentei ordonanțe o importanță deosebită pentru înțelegerea sa. Punctul 18 al articolului 4 definește noțiunea de arie naturală protejată, concept în jurul căreia dorim a insista mai mult. Astfel, noțiunea este definită potrivit ordonanței ca fiind ”zona terestră și/sau acvatică în care există specii de plante și animale sălbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică sau culturală deosebită, care are un regim special de protecție și conservare, stabilit conform prevederilor legale”.

Secțiunea 3.2. Clasificarea ariilor naturale protejate și regimul acestora

În vederea protecției și conservării naturii, un loc central îl ocupă constituirea de arii protejate și declararea de monumente ale naturii. Adrian Phillips, președinte CNPPA, IUCN spunea că, ”lumea ariilor protejate reprezintă cea mai importantă moștenire pe care o putem lăsa generațiilor viitoare: asigurarea și în continuare a accesului la natură, la valorile materiale și spirituale pe care aceasta le deține (…). O lume lipsită de arii protejate, deposedată de situri naturale sălbatice ar deveni un mediu extrem de sărăcit.” Ariile protejate nu îndeplinesc numai funcții de conservare a diversității biologice și a eterogenității condițiilor de mediu, ci au și un deosebit rol științific prin cercetările ce se pot organiza în aceste zone unde echilibrul ecologic nu este perturbat, asigurându–se aprofundarea cunoașterii proceselor productivității biologice și a stabilității protecției mediului. Articolul 5 din O.U.G. nr. 57/2007 instituie un regim diferențiat de protecție, împărțind ariile naturale protejate în mai multe categorii, repartizându–le în funcție de interese: arii de interes național, internațional, comunitar sau local. În viziunea legii, ariile de interes național sunt rezervațiile științifice, parcurile naționale, monumentele naturii, rezervațiile naturale și parcurile naturale. Rezervațiile științifice sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecția și conservarea unor habitate naturale terestre sau acvatice, cuprinzând elemente reprezentative de interes științific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură. Mărimea rezervațiilor științifice este determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrității zonei protejate. Managementul rezervațiilor științifice asigură un regim strict de protecție prin care habitatele sunt păstrate într–o stare pe cât posibil neperturbată. În aceste zone se interzice desfășurarea oricăror activități umane, cu excepția activităților de cercetare, cu limitele descrise în planurile de management, cu acordul forului științific competent și al administratorului rezervației științifice. Ideea este că spațiile din această categorie cuprind ecosisteme remarcabile, elemente ori specii animale și vegetale care prezintă o importanță științifică națională ori sunt reprezentative pentru regiuni naturale prticulare. Ele acoperă frecvent ecosisteme ori forme de viață fragile, zone prezentând o diversitate remarcabilă din punct de vedere biologic ori geologic, care sunt în particular importante pentru conservarea resurselor genetice. Dimensiunea lor este determinată prin suprafața primită pentru a asigura integritatea teritoriului care permite atingerea obiectivelor de gestiune științifică și de protecție. În concluzie, situl are ca funcție educativă faptul de a servi ca subiect de studiu, permițând avansul cunoașterii științifice.

A doua categorie de arii naturale de interes național prevăzute de Ordonanța de Urgență nr. 57/2007 sunt parcurile naționale. Parcurile naționale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor eșantioane reprezentative pentru spațiul biogeografic național, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebită, sub aspect floristic, faunistic, sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative, recreative și turistice. Managementul parcurilor naționale asigură menținerea cadrului geografic în stare naturală, iar regimul de gospodărire a acestuia se stabilește prin regulamente și planuri proprii de protecție și conservare aprobate de autoritățile naționale științifice și administrative abilitate. În perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracțiuni de ecosisteme terestre și acvatice cât mai puțin influențate prin activități umane. Elementele cu valoare deosebită de pe cuprinsul parcurilor naționale pot fi delimitate și puse sub un regim strict de protecție ca rezervații științifice. Parcurile naționale se întind în general pe suprafețe mari de teren. A treia categorie determinată de lege o reprezintă monumentele naturii. Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor elemente naturale cu valoare și semnificație științifică deosebită, reprezentate de specii de plante sau animale rare, endemice sau amenințate cu dispariția, care au valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor. Astfel, pentru asigurarea integrității lor se vor stabili zone de protecție obligatorie, indiferent de destinația și de deținătorul terenului. În funcție de gradul lor de vulnerabilitate accesul populației poate fi limitat sau interzis.

Rezervațiile naturale, supuse în general unei reglementări foarte stricte, sunt zone de o frumusețe particulară, ori care posedă caracteristici unice sau habitate de floră și faună rare ori amenințate. Obiectivul principal este protecția lor, scop în care sunt plasate sub controlul statului, și limitele lor nu pot fi modificate decât prin lege. În fine, ultima categorie preferată de lege se referă la parcurile naturale. Ele reprezintă acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacțiunea activităților umane cu natura, de–a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică și culturală, deseori cu o mare diversitate biologică. Ordonanța de Urgență nr. 57 din 2007 nu se limitează însă doar la ariile naturale de interes național, ci, la litera b) a aceluiași articol 5, enumeră și acele arii naturale de interes internațional: situri naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcuri, zone umede de importanță internațională, rezervații ale biosferei. Rezervații ale biosferei sunt ”acele arii naturale protejate al căror scop este protecția și conservarea unor zone de habitat natural și a diversității biologice specifice”. Rezervațiile biosferei se întind pe suprafețe mari și cuprind un complex de ecosisteme terestre sau acvatice, lacuri și cursuri de apă, zone umede cu comunități biocenotice floristice și faunistice unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradițională a teritoriului, ecosisteme modificate sub influența omului, și care pot fi readuse la starea naturală, comunități umane a căror existență este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile și armonioase. Mărimea rezervațiilor biosferei este determinată de cerințele de protecție și conservare eficientă a mediului natural și a diversității biologice specifice. Managementul rezervațiilor biosferei se realizează conform unor regulamente și planuri de protecție și conservare proprii (în conformitate cu recomandările Programului Om–Biosferă de sub egida UNESCO). Dacă în perimetrul rezervațiilor biosferei sunt cuprinse și situri naturale ale patrimoniului universal, managementul rezervației se realizează cu respectarea prevederilor Convenției privind protecția patrimoniului mondial cultural și natural, de sub egida UNESCO. Pentru asigurarea protecției și conservării unor zone de habitat natural și a diversității biologice specifice precum și pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, în cuprinsul rezervațiilor biosferei se pot delimita zone cu regim diferențiat de protecție ecologică, de conservare și de valorificare a resurselor. Astfel, există zone strict protejate, având regimul de protecție și conservare al rezervațiilor științifice, dar și zone tampon, cu rol de protecție a zonelor strict protejate și în care sunt admise activități limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu autorizațiile date de administrația rezervației. De asemenea, există și zone de dezvoltare durabilă, valorificabile economic prin practici tradiționale sau noi, ecologic admise, în limitele capacității de regenerare a resurselor.

Conform Ordonanței de Urgență nr.57/2007, arii protejate de interes internațional sunt și zonele umede de importanță internațională. Aceste zone umede sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a asigura protecția și conservarea siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică zonelor umede. Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor și al utilizării durabile a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile Convenției privind conservarea zonelor umede de importanță internațională. Tot de importanță internațională sunt și siturile naturale ale patrimoniului natural universal, al căror scop este ocrotirea și conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de importanță universală. Mărimea arealului lor este determinată de cerințele pentru asigurarea integrității și conservării elementelor supuse acestui regim de protecție. În cuprinsul acestor zone pot exista comunități umane ale căror activități sunt orientate pentru o dezvoltare compatibilă cu cerințele de ocrotire și conservare a sitului natural. Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se realizează în conformitate cu regulamentele și planurile proprii de protecție și conservare, cu respectarea prevederilor Convenției privind protecția patrimoniului mondial cultural și natural, de sub egida UNESCO. În categoria ariilor naturale protejate de interes internațional, mai intră, potrivit legii, și geoparcurile. Geoparcul este un teritoriu ce cuprinde elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric și cultural. Caracteristicile geologice sunt cuprinse într–un număr de situri de importanță științifică sau educațională, reprezentative pentru un anumit moment din istoria Pământului, ori pentru anumite evenimente sau procese geologice. Un geoparc are limite bine definite, o suprafață suficient de mare și o strategie de dezvoltare teritorială în folosul comunităților locale, a căror existență este bazată pe valorificarea resurselor naturale și culturale, pe principiul dezvoltării durabile. Geoparcurile sunt zone cu așezări umane astfel gestionate încât să constituie modele de dezvoltare a comunităților în armonie cu mediul natural. Ele au o structură de administrare proprie care, în parteneriate locale și naționale, asigură conservarea patrimoniului natural și cultural și propune metode noi de protecție, educație, cooperare în scopul dezvoltării socioeconomice, îmbunătățirii condițiilor de viață din mediul rural și întăririi identității locale. Managementul unui geoparc se realizează în conformitate cu strategia de dezvoltare teritorială identificată și în conformitate cu recomandările UNESCO și Cartei Rețelei Europene a Geoparcurilor. Pentru asigurarea managementului siturilor geologice, naturale, istorice, culturale, precum și pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerințelor de consum ale populațiilor locale, în cuprinsul geoparcului se pot delimita zone cu regim diferențiat de protecție, de conservare și de valorificare a resurselor. Astfel, există zone strict protejate, având regimul de protecție și conservare al rezervațiilor științifice, zone tampon, dar și zone de dezvoltare durabilă, valorificabile economic prin practici tradiționale sau noi, ecologic admise, în limitele capacității de regenerare a resurselor. Geoparcul reprezintă un concept lansat și susținut de UNESCO, în parteneriat cu Rețeaua Europeană a Geoparcurilor. La nivel mondial a fost creată Rețeaua Globală (UNESCO) a Geoparcurilor. Recunoașterea internațională a funcționării unui geoparc și acceptarea lui în aceste structuri se face în acord cu reglementările stabilite de UNESCO și de Carta Rețelei Europene a Geoparcurilor.

O atenție specială trebuie acordată și ariilor naturale de interes comunitar, enumerate la litera c), articolul 5, al prezentei ordonanțe. În cadrul acestui articol, legea face referire la acele situri de importanță comunitară, pe care le definește mai sus, la punctul 11 al articolului 4, ca fiind acele situri/arii care, în regiunea sau în regiunile biogeografice în care există, contribuie semnificativ la menținerea ori restaurarea la o stare de conservare favorabilă, a habitatelor naturale prevăzute în anexa nr. 2 sau a speciilor de interes comunitar prevăzute în anexa nr. 3 și care contribuie semnificativ la coerența rețelei Natura 2000, sau contribuie semnificativ la menținerea diversității biologice în regiunea ori regiunile biogeografice respective. De asemenea, se adaugă potrivit legii, faptul că, pentru speciile de animale cu areal larg de răspândire, siturile de importanță comunitară trebuie să corespundă zonelor din areal în care sunt prezenți factori abiotici și biotici esențiali, pentru existența și reproducerea acestor specii. De menționat faptul că, potrivit O.U.G. nr. 57/2007, în anexa 2 sunt enumerate acele tipuri de habitate naturale a căror conservare necesită declararea ariilor speciale de conservare (împreună cu denumirea fiecăreia: lagune, golfuri, tipuri de vegetație, dune, depresiuni, lacuri, râuri, izvoare termale, pajiști, mlaștini, tufișuri, pante, grohotișuri, păduri), iar în anexa nr. 3, care este o continuare a anexei nr. 2, sunt prezentate acele specii de plante și animale a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare și a ariilor de protecție specială avifaunistică. Speciile prezentate în anexă sunt indicate prin numele speciei sau subspeciei, multe dintre aceste specii având un asterisc înaintea numelui lor, ceea ce înseamnă că sunt specii prioritare, la nivelul Uniunii Europene. Speciile de interes comunitar care necesită o protecție strictă sunt prezentate la Anexa nr. 4, litera a), iar la Anexa nr. 4, litera b) sunt enumerate speciile de interes național, acele animale și plante care necesită o protecție strictă. De asemenea, specii de interes comunitar apar indicate și în Anexa nr. 5, litera a), urmând ca în Anexa nr. 5, litera b), să fie enumerate din nou specii de plante și animale de interes național, a căror prelevare din natură și exploatare fac obiectul măsurilor de management. Când se făcea referire la ariile naturale de interes comunitar, O.U.G. nr. 57/2007 reglementa siturile Natura 2000. Natura 2000 este o rețea ecologică de arii protejate, înființarea ei făcându–se în scopul menținerii într–o stare de conservare favorabilă a celor mai importante habitate și specii europene. Siturile de importanță comunitară, care alcătuiesc această rețea, sunt clasificate, așa cum apar și în lege, în arii speciale de conservare sau SAC (Special Area of Conservation), desemnate conform ”Directivei Habitate”, și arii de protecție specială avifaunistică sau SPA (Special Protected Area), clasificate conform ”Directivei Păsări”.

Secțiunea 3.3. Implementarea Programului ”Natura 2000” în România

Procesul de implementare al programului Natura 2000 este complex, și trebuie abordat din mai multe perspective. Din punct de vedere politic, este necesar crearea unui cadru legislativ, și a structurilor administrative necesare desemnării siturilor Natura 2000 și managementului corespunzător al acestora. Din perspectivă de ordin tehnic, este necesară obținerea datelor științifice necesare implementării corecte, managementului corespunzător și monitorizării rețelei Natura 2000. Structurile implicate în implementarea Rețelei Natura 2000 sunt: autoritatea publică centrală de protecție a naturii (Ministerul Mediului), autoritatea științifică națională (Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii), Institutul Național de Cercetare, Ministerul Agriculturii, dar și proprietari și utilizatori de terenuri. La nivelul Uniunii Europene, structurile implicate în crearea rețelei Natura 2000 sunt Comisia Europeană (prin Directoratul General de Mediu), Centrul European pentru Protecția naturii și Biodiversitate, Forumul European Habitate.

Crearea rețelei Natura 2000, conform procedurilor specificate de ”Directiva Habitate”, presupune parcurgerea a trei etape: întocmirea listei naționale a Ariilor de Protecție Specială Avifaunistică și a listei naționale a potențialelor Situri de Importanță Comunitară, selectarea siturilor de importanță comunitară prin negociere în cadrul unor Seminarii Biogeografice, iar a treia etapă constă în desemnarea de către Statele Membre a Ariilor Speciale de Conservare, astfel Siturile de Importanță Comunitară devin Arii Speciale de Conservare. Selectarea ariilor de protecție specială avifaunistică se realizează pe baza prevederilor ”Directivei Păsări”. Zonele clasificate ca SPA vor fi incluse în rețeaua Natura 2000 fără alte negocieri. Evaluarea la nivel național a importanței relative a siturilor pentru fiecare habitat natural și pentru fiecare specie de interes comunitar (incluzând habitatele naturale prioritare și speciile prioritare), se face pe baza unor criterii stabilite în Anexa nr. 3 a ”Directivei Habitate”.

Scopul creării Rețelei Natura 2000 este acela de protejare și restaurare a habitatelor și speciilor de interes comunitar, ca urmare, gestionarea Ariilor Speciale de Conservare trebuie să asigure atingerea acestui deziderat. Măsurile generale necesare pentru managementul corect al siturilor Natura 2000 sunt specificate în articolul 6 al ”Directivei Habitate”, alineatele (1)–(4).

Siturile Natura 2000 nu sunt arii strict protejate, pe teritoriul acestora putându–se desfășura activități economico–sociale, care nu aduc prejudicii habitatelor și speciilor pentru protecția cărora a fost desemnat situl. Activitățile economice promovate în aceste zone trebuie să se subordoneze principiilor dezvoltării durabile. Dintre măsurile necesare pentru managementul siturilor Natura 2000 subliniem: elaborarea planurilor de management care să fie integrate în strategiile de dezvoltare locală, încheierea de contracte cu proprietarii de terenuri care prevăd compensații pentru utilizarea tradițională sau neutilizarea terenurilor, activități de reconstrucție ecologică, în cazul habitatelor deteriorate.

Un aspect important pentru atingerea obiectivelor pentru care a fost creată rețeaua Natura 2000 este evaluarea eficienței măsurilor de management. Articolul 11 al ”Directivei Habitate” prevede faptul că ”statele membre asigură supravegherea stării de conservare a habitatelor naturale și a speciilor considerate de interes comunitar ținând seama în mod particular de tipurile de habitate naturale prioritare și de speciile prioritare”. Managementul siturilor Natura 2000 este esențial pentru conservarea acestora. Implementarea și funcționarea unui program eficient de management presupune implicarea oamenilor care trăiesc și care depind de aceste zone. De aceea, populația umană implicată trebuie să fie informată despre importanța gestionării corespunzătoare a Ariilor Speciale de Conservare și despre beneficiile economico–sociale pe care acestea le pot aduce comunităților umane pe termen lung.

Aceste categorii de arii naturale protejate, prezentate mai sus (de interes național, internațional și comunitar), precum și regimul lor de management, sunt prevăzute în Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 57/2007. Fiecare arie naturală este prezentată separat, potrivit Anexei nr. 1, împreună cu scopul pentru care s–a impus protecția lor, dar și propriul lor regim de management, descris mai sus, când am făcut referire la ele. Prin aplicarea acestor prevederi, alineatele (1) și (2) ale articolului 5, se asigură regimul corespunzător de protecție, conservare și utilizare pentru: cele mai reprezentative habitate naturale ale spațiului biogeografic național, cu diversitatea biologică floristică și faunistică specifică, incluzând zone marine, de litoral și de coastă, zone de câmpie, de deal și de munte, zone umede, aride și zone de ecoton, cursuri de apă cu zone de luncă și lacuri naturale, asigurându–se protecția și conservarea patrimoniului natural floristic și faunistic, de resurse genetice vegetale și animale și menținerea echilibrului ecologic; habitatele terestre, acvatice și/sau subterane în care trăiesc permanent sau temporar specii de plante și/sau animale sălbatice periclitate, vulnerabile, endemice ori rare, specii de plante și animale sălbatice aflate sub regim special de protecție, specii cu valoare științifică și ecologică deosebită, precum și pentru acele habitate în care există și alte bunuri ale patrimoniului natural ce necesită măsuri de protecție și conservare in situ; zonele cu resurse biogeografice importante sub aspect biogenetic, ecologic, științific, educațional, sanogen și recreativ; elementele și formațiunile naturale geomorfologice, peisagistice, geologice, speologice, paleontologice, pedologice și altele asemenea, cu valoare de bunuri ale patrimoniului natural; tipurile de habitate naturale, precum și pentru speciile de plante și animale de interes comunitar, prevăzute în anexele nr. 2–5; coridoarele ecologice definite și identificate pe bază de studii științifice avizate de Academia Română.

Secțiunea 3.4. Instituirea regimului de arie naturală protejată

Cum se instituie regimul de arie naturală protejată? Răspunsul este dat în articolul 8 din O.U.G. nr 57 din 2007, în sensul că instituirea regimului de arie naturală protejată se face: prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal; prin hotărâre a Guvernului, pentru rezervații științifice, parcuri naționale, monumente ale naturii, rezervații naturale, parcuri naturale, zone umede de importanță internațională, rezervații ale biosferei, geoparcuri, arii speciale de conservare, arii de protecție specială avifaunistică; prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, pentru siturile de importanță comunitară, cu avizul Academiei Române; prin hotărâri ale consiliilor județene sau locale, pentru arii naturale protejate, de interes județean sau local, conform ultimelor modificări adoptate. Propunerile pentru instituirea regimului de arie naturală protejată se pot face din inițiativa oricărei persoane fizice sau juridice și se înaintează autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, în vederea promovării actului normativ de desemnare a acestora.

Instituirea regimului de arie naturală protejată este prioritară în raport cu orice alte obiective, se prevede în articolul 6, cu excepția celor care privesc: asigurarea securității naționale, asigurarea securității, sănătății oamenilor și animalelor și prevenirea unor catastrofe naturale. În situațiile care impun luarea de urgență a măsurilor de protecție și conservare ce se impun, se poate institui regimul de arie protejată cu caracter provizoriu, în baza documentației avizate de către Academia Română, prin ordin al conducerii autorității publice centrale pentru protecția mediului, până la declararea conform procedurii legale. Acest regim cu caracter provizoriu este prevăzut în articolul 9 al Ordonanței de Urgență nr. 57 din 2007, unde se arată că, pentru urgentarea măsurilor de protecție și conservare ce se impun, regimul de arie naturală protejată din categoriile prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) și b), precum și pentru ariile speciale de conservare și ariile de protecție specială avifaunistică prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. c) se poate institui, cu caracter provizoriu, în baza documentației prevăzute la art. 11 alin. (1), (3) și (5), prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, până la declarare, conform prevederilor prezentei ordonanțe de urgență. Ca regulă generală, în modul de constituire și de administrare a ariilor protejate trebuie să se ia în considerare interesele comunităților locale, facilitându–se participarea localnicilor la aplicarea măsurilor de protecție, conservare și utilizare durabilă a resurselor naturale, încurajându–se menținerea practicilor și cunoștințelor tradiționale locale în valorificarea acestor resurse, în beneficiul comunităților locale. În ceea ce privește documentația necesară în vederea instituirii regimului special de arie naturală protejată, aceasta trebuie să cuprindă: studiul de fundamentare științifică, harta topografică, cu limitele ariei naturale protejate, avizul Academiei Române, suprafața și situația juridică a terenurilor cu precizarea proprietarilor la data înființării ariei, dar, conform ultimelor modificări, și hotărârile consiliului comunal, orășenesc, municipal sau județean, după caz, de avizare a suprafeței administrative ce va urma să facă parte din aria naturală protejată. La alineatul 2 al aceluiași capitol, se prevede că, normativul de conținut al documentației necesare în vederea instituirii regimului de arie naturală protejată de interes național se stabilește de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și pădurilor și se aprobă prin ordin al conducătorului acesteia, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Până la finalizarea procedurii de instituire a regimului de protecție a ariilor naturale protejate, deținătorii bunurilor cu valoare de patrimoniu natural, indiferent de destinația terenurilor, vor aplica și vor respecta măsurile de protecție, conservare și utilizare stabilite cu caracter provizoriu de autoritățile competente pentru protecția mediului, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.

În articolul 14, O.U.G. nr. 57/2007 face referire la managementul coridoarelor ecologice și al peisajelor, ca zone de importanță majoră pentru flora și fauna sălbatică. În acest sens se prevede că, în vederea îmbunătățirii coerenței ecologice a rețelei de arii naturale protejate de interes național și comunitar, trebuie identificate și stabilit managementul corespunzător al coridoarelor ecologice și al peisajelor, ca zone de importanță majoră pentru fauna și flora sălbatică. Coridoarele ecologice sunt definite de lege la articolul 4 al aceleiași ordonanțe, punctul 20, ca fiind acea zonă naturală sau amenajată care asigură cerințele de deplasare, reproducere și refugiu pentru speciile sălbatice terestre și acvatice și în care se aplică unele măsuri de protecție și conservare. Coridoarele ecologice se stabilesc pe baza unor studii de specialitate și sunt desemnate prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, cu avizul Academiei Române. Tipologia lor, precum și normativul de conținut al documentației necesare în vederea desemnării lor se stabilesc prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor. De asemenea, la articolul 15 se prevede, tot cu referire la coridoarele ecologice, faptul că, ariile naturale protejate și coridoarele ecologice vor fi evidențiate în mod obligatoriu de către Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară în planurile naționale, zonale și locale de amenajare a teritoriului și de urbanism, în planurile cadastrale și în cărțile funciare, precum și de către autoritatea publică centrală pentru agricultură, în sistemul informatic de identificare a parcelelor. În perimetrele ariilor naturale protejate și în vecinătatea acestora, precum și a altor bunuri ale patrimoniului natural supuse unui regim special de protecție și conservare este interzisă orice lucrare sau activitate susceptibilă să genereze un impact negativ asupra acestora. În regim de protecție sunt ocrotite și se conservă și coridoarele ecologice, instituite de către autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, cu ajutorul Consiliului Județean și al Academiei Române, fiind interzise orice lucrare și acțiune care le afectează integritatea.

Secțiunea 3.5. Administrarea rețelei de arii naturale protejate de interes național

Rețeaua națională de arii naturale protejate este alcătuită din ansamblul ariilor naturale protejate, desemnate conform prevederilor prezentei ordonanțe, iar administrarea ei se realizează de către structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică. Ansamblul ariilor protejate, instituite conform legii, constituirea națională de arii protejate, coordonarea și managementul lor, sunt în responsabilitatea Autorității Publice Centrale pentru Protecția Mediului, a Academiei Române, și a Comitetului Național ”Om–Biosferă”, conform atribuțiilor specifice. Modalitățile de administrare a ariilor naturale protejate și a altor bunuri ale patrimoniului natural puse sub regim special de protecție și conservare sunt stabilite avându–se în vedere categoria și întinderea ariei naturale protejate, posibilitățile de asigurare a resurselor financiare pentru asigurarea unei funcționări corespunzătoare a administrației și pentru atingerea obiectivelor de conservare, dar și capacitatea științifică și tehnică și posibilitățile financiare necesare atingerii obiectivelor de conservare. Administrarea ariilor naturale protejate și a celorlalte bunuri ale patrimoniului natural aflate în rețeaua națională de arii naturale protejate se face, potrivit legii, prin: structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică, în subordinea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor; structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică și aflate în subordinea unor regii autonome, companii și societăți comerciale naționale, autorități ale administrației publice locale, servicii descentralizate ale administrației publice centrale, instituții științifice de cercetare și de învățământ din sectorul public și privat, muzee, organizații neguvernamentale, constituite potrivit legii și aflate în coordonarea metodologică a autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor; instituții din subordinea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, delegate special în acest scop, pentru rezervațiile științifice, rezervațiile naturale, monumentele naturii și, după caz, geoparcurile, siturile de importanță comunitară, ariile speciale de conservare, ariile de protecție specială avifaunistică și celelalte bunuri ale patrimoniului natural supuse unui regim special de protecție și care nu au fost preluate în custodie. Prin preluare în custodie, se administrează rezervațiile științifice, rezervațiile naturale, monumentele naturii și, după caz, geoparcurile, siturile patrimoniului natural universal, zonele umede de importanță internațională, siturile de importanță comunitară, ariile speciale de conservare și ariile de protecție specială avifaunistică care nu necesită structuri de administrare special constituite. Structurile de administrare special constituite se asigură, în mod obligatoriu, pentru rezervațiile biosferei, parc național și parc natural.

Pentru unul sau mai multe situri naturale, arii speciale de conservare, arii de protecție specială, se asigură structuri de administrare special constituite. Aceste structuri sunt reprezentate, în condițiile legii, prin administrații proprii, cu personal calificat, special angajat, care asigură administrarea ariilor naturale protejate, potrivit planurilor de management și regulamentelor de organizare și funcționare, dar și prin consilii consultative de administrare, organizate pe lângă administrațiile proprii. Planurile de management și regulamentele ariilor naturale protejate care au structuri de administrare special constituite se elaborează de către administratorii acestora, prin consultarea consiliilor consultative de administrare, se avizează de către consiliile științifice și se aprobă prin Hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor. În cazul în care nu există administratori sau în situația în care planurile de management sunt elaborate în cadrul unor proiecte cu finanțare națională/europeană, acestea pot fi elaborate și de către alte entități, urmând să fie însușite de către administratori/custozi în procesul elaborării și, respectiv, al aprobării acestora. Pentru ariile naturale protejate care nu necesită structuri de administrare special constituite, planurile de management și regulamentele se elaborează de către custozii acestora, se avizează de către Agenția Națională pentru Protecția Mediului/structurile din subordinea acesteia, după caz, și se aprobă prin ordin al conducătorului autorității publice centrale pentru protecția mediului și pădurilor, cu avizul autorităților publice centrale interesate. În cazul în care nu există custozi sau în situația în care planurile de management sunt elaborate în cadrul unor proiecte cu finanțare națională/europeană, acestea pot fi elaborate și de alte entități, urmând să fie însușite de către custozi, în procesul elaborării și, respectiv, al aprobării acestora.

CAPITOLUL IV

Ordonanța de Urgență nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare

Spre deosebire de O.U.G. nr. 57/2007, Ordonanța de Urgență nr. 195 din 2005, capătă o structură diferită, ea fiind împărțită pe șaisprezece capitole, urmând ca doar un singur capitol să trateze problematica protecției biodiversității și a ariilor naturale protejate. Obiectivul acesteia este specificat încă de la început, și constă în constituirea unui ansamblu de reglementări juridice privind protecția mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor și elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă.

În cadrul ei sunt analizați anumiți termeni sau expresii, cu semnificațiile care rezultă potrivit definițiilor. Ne vom opri doar la definirea acelor termeni care au relevanță pentru tema de față. Astfel, în articolul 2 punctul 6, este definită aria naturală protejată, ca fiind acea zonă terestră, acvatică și/sau subterană, cu perimetru legal stabilit și având un regim special de ocrotire și conservare, în care există specii de plante și animale sălbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică sau culturală deosebită. La punctul 7 al aceluiași articol este reglementată aria specială de conservare, adică acea arie de interes comunitar desemnată printr–un act statutar, administrativ și/sau contractual în scopul aplicării măsurilor de conservare necesare pentru menținerea sau restaurarea unei stări favorabile de conservare a habitatelor naturale și/sau a populațiilor speciilor pentru care a fost desemnată. Biodiversitatea este definită, potrivit ordonanței, ca fiind variabilitatea organismelor din cadrul ecosistemelor terestre, marine, acvatice continentale și complexelor ecologice; aceasta include diversitatea intraspecifică, interspecifică și diversitatea ecosistemelor.

De asemenea, Ordonanța de Urgență nr. 195 din 2005 prezintă, tot în cadrul aceluiași articol, la punctele 35, 36, și 37, semnificațiile unor termeni specifici, făcând precizările necesare în privința habitatelor naturale, habitatelor naturale de interes comunitar și habitatul unei specii. Astfel habitatul natural semnifică, potrivil legii, aria terestră, acvatică sau subterană, în stare naturală sau seminaturală, ce se diferențiază prin caracteristici geografice, abiotice și biotice, habitatul natural de interes comunitar se referă la acel tip de habitat care este în pericol de dispariție în arealul său natural, care are un areal natural redus fie ca urmare a restrângerii acestuia fie datorită faptului că în mod natural suprafața sa este redusă sau prezintă eșantioane reprezentative cu caracteristici tipice pentru una sau mai multe din cele cinci regiuni biogeografice: alpină, continentală, panonică, stepică și pontică. Habitatul unei specii este definit ca fiind mediul natural sau seminatural definit prin factori abiotici și biotici în care trăiește o specie în oricare stadiu al ciclului său biologic.

O.U.G. nr. 195 din 2005 redă la punctul 45 și semnificația unui termen specific potrivit cu tematica analizată, și anume acela care se referă la monumente ale naturii. Acestea sunt analizate ca fiind acele specii de plante și animale rare sau periclitate, arbori izolați, formațiuni și structuri geologice de interes științific sau peisagistic.

Printre principiile care stau la baza O.U.G. nr. 195 din 2005, potrivit articolului 3, este și acela al conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural. Biodiversitatea reprezintă diversitatea dintre organismele vii provenite din ecosistemele acvatice și terestre, precum și dintre complexele ecologice din care acestea fac parte. În ceea ce privește biodiversitatea, nu au fost elaborate prea multe reglementări. Complexitatea acestei probleme a făcut, ca cel puțin până în acest moment, să fie abordată doar problema unor indicatori care să aprecieze biodiversitatea, urmând ca în viitor să se organizeze scări sau să se recomande limite pentru acești indicatori. Indicele de diversitate reprezintă raportul dintre numărul total de specii și numărul de indivizi dintr–o biocenoză.

România cuprinde cinci dintre cele zece regiuni biogeografice recunoscute oficial de Uniunea Europeană: alpină, continentală, panonică, pontică și stepă, ultimele două fiind prezente doar în țara noastră, ceea ce ne situează pe loc primar printre țările europene având cea mai mare biodiversitate.

Problematica conservării biodiversității este reglementată în capitolul VIII al O.U.G. nr. 195 din 2005, intitulat ”Conservarea biodiversității și arii naturale protejate”, la articolele 49–59.

Regulile constitutive ale regimului de protecție și conservare a biodiversității, presupun respectarea unor norme. Acestea se referă la: obligativitatea procedurii de evaluare a impactului asupra mediului la proiectarea lucrărilor care pot modifica cadrul natural al unei arii protejate, urmată de avansarea soluțiilor tehnice de menținere a zonelor de habitat natural, de conservare a funcțiilor ecosistemelor și de protecție a speciilor sălbatice de floră și faună, inclusiv a celor migratoare, cu respectarea alternativelor și a condițiilor impuse prin acordul de mediu, precum și automonitorizarea până la îndeplinirea acestora, la obligația deținătorilor, cu orice titlu, de suprafețe terestre și acvatice supuse refacerii ecologice sau aflate într–o arie naturală protejată de a aplica și respecta măsurile stabilite de autoritatea competentă pentru protecția mediului. De asemenea, aceste norme privind regimul de conservare și protecție a biodiversității se referă și la interzicerea introducerii pe teritoriul țării, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, de culturi de microorganisme, a exemplarelor de plante și animale sălbatice vii, fără acordul pentru import, pentru aceste specii, dar și la posibilitatea organizării și desfășurării activităților de recoltare, capturare sau comercializare pe piața internă a plantelor și animalelor din flora și fauna sălbatică, terestră și acvatică, numai de persoane fizice sau juridice autorizate de autoritățile publice pentru protecția mediului.

Conform articolului 49, Autoritatea publică centrală pentru protecția mediului împreună cu autoritățile publice centrale și locale au obligația legală de a elabora anumite reglementări tehnice privind măsurile de protecție a ecosistemelor, de conservare și utilizare durabilă a componentelor diversității biologice. De asemenea, atunci când se realizează lucrări care, prin natura lor, pot duce la modificarea cadrului natural al unei arii naturale protejate, este obligatorie procedura de evaluare a impactului asupra acesteia, urmată de avansarea soluțiilor tehnice de menținere a zonelor de habitat natural, de conservare a funcțiilor ecosistemelor și de protecție a speciilor sălbatice de floră și faună, inclusiv a celor migratoare, cu respectarea alternativei și a condițiilor impuse prin acordul de mediu, automonitorizarea, precum și monitorizarea de către structurile de administrare, până la îndeplinirea acestora. Pentru ce sunt necesare toate aceste măsuri de protecție și reglementări, și de ce trebuie să conservăm diversitatea biologică? Răspunsul comportă mai multe argumente, dar primul este acela că biodiversitatea reprezintă, în materie de resurse naturale, garantul deopotrivă cel mai important pentru dezvoltarea durabilă a umanității, dar și cel mai amenințat. Sub dubla presiune a creșterii demografice și a amplificării consumului individual în țările dezvoltate, biodiversitatea și patrimoniul genetic afectat pot dispărea. Din aceste considerente, conservarea biodiversității reprezintă o prioritate a epocii contemporane. Și aceasta întrucât asistăm la dispariția unui număr crescând de specii vii într–o perioadă foarte scurtă. Acțiunea omului asupra biosferei se traduce printr–un dublu efect negativ: marea majoritate a speciilor utile omului se rarefiază, ceea ce a sporit dominația altor specii, dar diminuează diversitatea. Într–o a doua fază survine stingerea anumitor specii, în totalitate în aria lor de repartiție biogeografică. Ritmul stingerii speciilor a cunoscut o accelerare fără precedent o dată cu dezvoltarea ”civilizației umane”. Astfel, 151 de specii de vertebrate superioare au dispărut în cursul ultimilor 400 ani. Se poate aprecia astfel că, dacă există 10 milioane de specii trăitoare în biosferă, viteza dispariției speciilor legate de distrugerea pădurilor tropicale a devenit cauza principală de extincție datorată acțiunii omului modern, întrucât acele ecosisteme cuprind cea mai mare parte a speciilor care populează biosfera. Numărul total al speciilor care dispar în fiecare an nu este încă pe deplin cunoscut. El este evaluat pe baza extrapolării vitezei cu care sunt distruse pădurile tropicale, ceea ce duce la o subestimare. Ultimele aprecieri indică o pierdere de 250.000 până la 1.250.000 de specii până în anul 2025. Impactul despăduririi asupra biodiversității este datorat nu numai bogăției specifice extraordinare a ecosistemelor, dar și a importantului endemism. Termenul desemnează faptul că o specie vie nu ocupă decât o arie geografică foarte localizată și posedă o nișă ecologică foarte îngustă. La nivel global s–a estimat că 90% dintre cele 25.000 de specii de plante superioare care au dispărut din cauza omului proveneau din pădurile tropicale. În același fel, trei pătrimi din cele 566 de specii de mamifere și 1.073 de specii de păsări aflate în pericol de dispariție, conform Cărții Roșii, trăiesc în pădurile tropicale.

În consecință, dispariția a numeroase specii de plante și animale privează generațiile viitoare de posibilitatea de cultivare sau de creștere încă neexploatate. De asemenea, pierderea patrimoniului genetic al speciilor sălbatice vecine plantelor cultivate actual este deosebit de îngrijorătoare pentru viitorul ameliorării lor, dispărând genele de rezistență la bolile endemice. Dincolo de argumentele de ordin ecologic și economic, există și un argument etic: diversitatea specifică biosferei actuale este fructul unui lung proces evolutiv, care se măsoară în multe sute de milioane de ani, poate chiar miliarde. Așa că, în virtutea cărui temei specia umană ar putea să–și aroge dreptul de a fi procedat și mai ales de a continua să distrugă milioane de specii vii?

Înainte de a fi modificată, Ordonanța de Urgență nr. 195 din 2005 făcea referire la Agenția Națională pentru Arii Naturale Protejate și Conservarea Biodiversității, ca instituție publică, în subordinea autorității publice centrale pentru protecția mediului, finanțată din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, care are în subordine și/sau în coordonare structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică. Rolul acesteia era, potrivit legii, pentru administrarea parcurilor naționale, parcurilor naturale, a siturilor de interes comunitar și a ariilor de protecție specială avifaunistice, a căror suprafață este mai mare de 4.000 ha, precum și pentru coordonarea și monitorizarea celorlalte categorii de arii naturale protejate. În continuare, se prevedea că, structura organizatorică, numărul de personal, atribuțiile și competențele Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate și Conservarea Biodiversității, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității publice centrale pentru protecția mediului. În prezent, însă, acest articol 51 al O.U.G. nr. 195 din 2005, care amintea de Agenția în cauză, nu mai are niciun fel de aplicare, deoarece fosta Agenție Națională pentru Arii Naturale Protejate și Conservarea Biodiversității, ca instituție publică, a fost desființată.

Conform cu articolul 52 al Ordonanței de Urgență nr. 195 din 2005, există mai multe interdicții care vizează suprafața ariilor naturale protejate. Potrivit alineatului (2), este interzis accesul cu mijloace motorizate care utilizează carburanți fosili în scopul practicării de sporturi, cu excepția drumurilor permise accesului public, și de asemenea în articolele (3), respectiv (4), este interzisă atât exploatarea oricăror resurse minerale neregenerabile din parcurile naționale, rezervațiile naturale, rezervațiile științifice, monumentele naturii și din zonele de protecție strictă, zonele de protecție integrală și zonele de management durabil ale parcurilor naturale, cât și activitățile de obținere, cultivare, depozitare, prelucrare, comercializare a organismelor vii modificate genetic. În continuare, Ordonanța de Urgență nr. 195 din 2005, reglementează, la alineatul (5) că, orice plan ori proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru managementul ariei naturale protejate de interes comunitar, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, în mod individual ori în combinație cu alte planuri sau proiecte, este supus unei evaluări adecvate a efectelor potențiale asupra ariei naturale protejate de interes comunitar, ținându–se cont de obiectivele de conservare a acesteia, potrivit legislației specifice în domeniu.

Referitor la speciile de plante și animale sălbatice, articolul 53 prevede că, activitățile de recoltare, capturare și/sau achiziție și/sau comercializare, pe teritoriul național ori la export privind aceste specii, se pot organiza și desfășura, doar de către persoane fizice sau juridice autorizate, în condițiile legii. Aceste activități care privesc capturarea sau comercializarea animalelor sălbatice au influențe negative, uneori cu urmări grave, asupra lor. Toate aceste activități pot aduce acestor viețuitoare nenumărate consecințe dăunătoare, care pot fi și trebuie evitate prin măsuri preventive sau intervenții pe parcurs. De aceea, aceste activități nu pot fi desfășurate oricum și de oricine, ci numai de persoane autorizate, conform legii. În plus, omul are o obligație morală de a respecta toate creaturile vii, deoarece acestea contribuie la calitatea vieții lui, ele reprezentând o valoare pentru societate. Legislația noastră referitoare la condițiile de viață a animalelor, devenită mai eficientă în ultimii ani, asigură o protecție firească pentru ele, însă totul depinde de transpunerea în practică și de respectarea consecventă a reglementărilor existente.

Problema protecției animalelor poate fi privită sub mai multe aspecte: al biodiversității, economic, politic, științific. Acolo unde interesele oamenilor și cele care privesc animalele nu se întâlnesc, organele și organismele naționale competente sunt chemate să acționeze în vederea satisfacerii intereselor comune. Înrădăcinarea ideii generoase a protejării animalelor și conștientizarea necesității unei practici corespunzătoare, susținerea acestora printr–o legislație națională și reglementări comunitare și internaționale, toate acestea au contribuit la începerea formării unei conștiințe de mediu în această materie și la accentuarea unei atitudini civilizate a oamenilor față de animale. Ideea centrală comună a reglementărilor legale respective constă în aceea că, în procesul activității de protecție a animalelor, acestea să nu fie privite exclusiv ca niște bunuri, ci ca niște viețuitoare, care conviețuiesc cu omul, care are nevoie de ele, fără de care el n–ar putea exista.

Mai mult, alineatul (3) al prezentului articol se referă la asigurarea bunăstării animalelor din fauna sălbatică. Socotim că, această bunăstare și asigurare a condițiilor de viață s–a urmărit prin adoptarea, în ultimii ani, a unor reglementări legale în materie. Asigurarea bunăstării și protecția faunei sălbatice este o sarcină a statului. Statul, prin autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, are printre atribuțiile sale și elaborarea de recomandări pentru strategia în domeniul protecției animalelor sălbatice, crearea cadrului organizatoric care să permită accesul la informații și la participarea la luarea deciziilor privind domeniul protecției animalelor sălbatice pentru celelalte autorități ale administrației publice centrale și locale, inițierea unor proiecte de legi în domeniu și alte asemenea atribuții prin care el stabilește măsurile necesare pentru asigurarea condițiilor de viață și bunăstare a animalelor.

CAPITOLUL V

Protecția animalelor sălbatice supuse vânatului. Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic

În corelație cu fauna sălbatică, legislația de mediu se ocupă de ocrotirea fondului cinegetic, ca patrimoniu vânătoresc. Regimul juridic al vânătorii și protecției fondului cinegetic este stabilit prin Legea nr. 407 din 9 noiembrie 2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic cu modificările ulterioare, lege care prevede măsuri privind administrarea și gestionarea durabilă a faunei cinegetice (faună definită chiar în articolul 1 ca fiind totalitatea exemplarelor din populațiile din speciile de faună sălbatică prevăzute în anexele nr. 1 și 2, existente pe teritoriul României), măsuri prin care se stabilesc reguli cu privire la exercitarea vânătorii, regimul sancționator, dar și obligațiile ce revin deținătorilor de terenuri pe care se arondează fonduri de vânătoare.

Potrivit noilor modificări, noțiunea de fond cinegetic este definită acum ca fiind unitatea de gospodărire cinegetică constituită din fauna de interes cinegetic și suprafața de teren, indiferent de categoria acestuia, indiferent de proprietar și astfel delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai mare faunei de interes cinegetic în interiorul său. Alte noțiuni, care au suferit noi modificări în ceea ce privește definirea acestora, se referă la dreptul de vânătoare, definit de lege ca fiind dreptul persoanei fizice sau juridice, proprietară a terenurilor pe care sunt arondate fonduri cinegetice, de a beneficia, direct sau indirect, de gestiunea fondului cinegetic, dacă este licențiată sau noțiunea de capcană autorizată, al cărei sens rezultă din litera d) a articolului 1, unde se reglementează că aceasta se referă la orice dispozitiv folosit în scopul capturării exemplarelor din speciile de faună de interes cinegetic, a cărui utilizare a fost avizată de autoritatea publică centrală care răspunde de protecția mediului și aprobată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. Vânătoarea este definită la litera u) a aceluiași articol, însemnând acțiunea de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau orice altă activitate având ca finalitate capturarea ori uciderea exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2, aflate în stare de libertate. Vânătoarea este permisă numai în cazul animalelor sălbatice aflate în libertate. Nu sunt supuse economiei vânatului animalele sălbatice din crescătoriile organizate de stat sau alte persoane, cum sunt producătorii agricoli, cu autorizare dată de autoritățile centrale pentru protecția mediului, precum și cele din grădinile zoologice sau folosite în scopuri artistice. Și noțiunea de vânat a suferit modificări, el referindu–se acum la exemplarul/exemplarele din specia/speciile de interes cinegetic obținut/obținute prin acțiunile de vânătoare sau prin acțiunile de braconaj cinegetic.

Principiile care sunt consacrate de Legea 407/2006 a vânătorii și a fondului cinegetic, rezultă din articolele 2, 3 și respectiv articolul 4. În principal, acestea se referă la faptul că, fauna cinegetică, pe care am definit–o mai sus, este o resursă naturală regenerabilă și un bun public de interes național, că exercitarea vânătorii se face în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării calității populațiilor faunei de interes cinegetic, cercetării științifice, precum și în scop didactic sau recreativ–sportiv și că, nimeni nu are dreptul să vâneze pe proprietatea altei persoane, decât dacă posedă acea autorizație de vânătoare, care dovedește că proprietarul sau asociația de proprietari, potrivil legii, i–a dat voie să vâneze pe terenul respectiv.

Întregul capitol II al prezentei legi, respectiv articolele 6–15, vizează administrarea și gestionarea durabilă a fondului cinegetic. Practic, legea stabilește o serie de atribuții și măsuri ce vizează administrarea durabilă a faunei cinegetice, dar și protecția acesteia. În acest scop, sunt prevăzute în sarcina administratorului o serie de atribuții care se referă la elaborarea unei strategii privind fondul cinegetic al României, la stabilirea unor criterii de atribuire în gestiune a fondurilor cinegetice sau la stabilirea tarifului de gestionare. Administratorul este definit de lege la articolul 1, litera a), ca fiind autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură și care asigură administrarea faunei de interes cinegetic. El se bucură, potrivit legii, de niște atribuții importante, care se referă la faptul că el poate elabora metodologia de organizare și practicare a vânătorii, poate controla activitatea cinegetică la toate nivelurile, poate stabili criteriile pentru acordarea licenței de funcționare gestionarilor fondurilor cinegetice, dar și acordă, potrivit legii, licența de funcționare gestionarilor fondurilor cinegetice. Alte atribuții prevăzute de lege în sarcina lui, se referă la colaborarea cu Ministerul Justiției pentru atestarea experților tehnici judiciari în vânătoare, la emiterea și aprobarea modelului permiselor de vânătoare și ținerea evidenței persoanelor care au dobândit calitatea de vânător, la stabilirea, împreună cu Autoritatea Națională pentru Omologarea Armelor și Munițiilor, armelor și categoriilor de muniție care se pot folosi la vânătoare în România sau stabilirea modelului–cadru al contractului de gestionare prin negociere cu reprezentanții gestionarilor fondurilor cinegetice. O atribuție importantă a administratorului privește activitatea de combatere a braconajului. Această atribuție se evidențiază la litera m) a articolului 6, unde se prevede că administratorul organizează direct și coordonează activitatea de combatere a braconajului. Braconajul este definit de lege ca fiind acțiunea desfășurată în vederea obținerii acelorași efecte ca și prin acțiunea de vânătoare, fără a fi îndeplinite condițiile legale pentru desfășurarea acesteia din urmă.

Administrarea faunei de interes cinegetic mai este asigurată, pe lângă administrator, de un organ distinct, specializat în domeniul cinegetic, Consiluil Național de Vânătoare. Acesta a fost înființat prin ordin al conducătorului autorității publice centrale, iar în ceea ce privește compunerea lui, din el fac parte, potrivit legii, reprezentanți ai administratorului, ai autorității publice centrale care răspunde de protecția mediului, ai autorității naționale sanitare veterinare, ai unităților de învățământ superior și de cercetare cu profil cinegetic din România și ai gestionarilor fondurilor cinegetice proporțional cu suprafața fondurilor cinegetice gestionate.

Referitor la dreptul de gestionare a faunei cinegetice, și atribuirea acestuia, acesta se realizează tot de către administrator, direct sau prin licitație publică. Atribuirea în gestiune este definită, potrivit legii, la articolul 1 litera b) și constă în acțiunea prin care administratorul dă dreptul și obligația de gestionare a faunei de interes cinegetic, în condițiile prezentei legi. Potrivit legii, gestionarul este acea persoană juridică română care a fost licențiată în condițiile legii și căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond cinegetic.

La articolul 9, se prevede că, la încredințarea gestiunii, administratorul încheie cu gestionarul un contract de gestionare pentru 10 ani, în urma căruia gestionarul este obligat să plătească tariful de gestionare în modalitățile prevăzute de lege. Problemele apar când, pe suprafața unui fond cinegetic, se constituie o arie naturală protejată din categoria cărei suprafețe nu se include în suprafața fondurilor cinegetice, toate acestea apărând în timpul derulării unui contract de gestionare. Consecința este că, potrivit legii, contractul de gestionare încheiat inițial se modifică prin act adițional, până la începerea următorului sezon de vânătoare, la inițiativa administratorului. Contracte de gestionare pot încheia și organizațiile vânătorești, doar că acestea au obligația, potrivit legii, ca în termen de maximum 90 de zile de la încheierea contractelor de gestionare, să dețină un anumit număr de vânători.

Secțiunea 5.1. Răspunderea pentru pagubele cauzate de vânat

Răspunderea pentru pagubele produse culturilor agricole, silvice și animalelor domestice este una diferită, după cum aceste pagube sunt produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic, cuprinse în anexa nr. 1 sau de exemplarele cuprinse în anexa 2. Indiferent însă de cine produce pagubele, se acordă despăgubiri. Astfel, potrivit alineatului (2) al articolului 13, despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexa nr. 1 se suportă fie de către gestionarul faunei cinegetice de pe cuprinsul fondurilor cinegetice în cauză, dacă acesta nu și–a îndeplinit obligațiile pentru prevenirea pagubelor, pentru pagubele produse în fondurile cinegetice, fie de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, pentru pagubele produse în ariile naturale protejate, neincluse în fonduri cinegetice sau în care vânătoarea nu este admisă. În ceea ce privește despăgubirile pentru pagubele produse de către exemplarele din speciile de faună de interes cinegetic cuprinse în anexa nr. 2, acestea se suportă, potrivit legii, de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, din bugetul aprobat cu această destinație. În ceea ce privește răspunderea gestionarului, dacă prejudiciul a fost cauzat din vina lui, el este obligat la repararea lui. Prejudiciul adus faunei cinegetice pe care o gestionează, constă, potrivit articolului 14, în scăderea nivelului calitativ și/sau numeric al faunei cinegetice. Aceste pierderi privind fauna de interes cinegetic, care au loc printr–o gestionare necorespunzătoare a vânatului, potrivit legii, se investighează de către experți tehnici în vânătoare sau de către experți tehnici judiciari în vânătoare.

Secțiunea 5.2. Protecția faunei de interes cinegetic

Articolele 16–23 ale Legii 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic, sunt consacrate protecției faunei de interes cinegetic. Speciile faunistice de interes cinegetic sunt valoroase sub aspectul rarității pentru domeniul științific și ecologic sau pentru domeniul vânătorii. Există anumiți factori care determină reducerea habitatelor naturale pentru multe din animalele sălbatice și care au un impact negativ asupra mediului de viață a acestora, deoarece multe dintre acestea sunt foarte sensibile la orice modificare adusă biotopului lor. Printre acești factori se pot număra extinderea amenajărilor turistice, circulația turistică intensă, practicarea braconajului și a vânătorii necontrolate, toate acestea pot conduce la scăderea dramatică a efectivelor de faună sălbatică.

Referindu–ne la protecția fondului cinegetic, aceasta este, strict condiționată de protecția habitatelor care, sunt situate în perimetrul ecosistemelor forestiere, pădurea reprezentând ”casa vieții sălbatice, unde fiecare vietate își are nișa sa ecologică, care beneficiază, sub aspect juridic, de tehnici de protecție în spațiul de mișcare și viață al fiecărei specii, având în vedere schimburile de energie între mediu și viața sălbatică, normele juridice de protecție având un caracter bidimensional, în sensul că vizează specia și habitatul său”.

În scopul conservării și protecției faunei de interes cinegetic, articolul 20 din Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic prevede că, administratorul și gestionarul fondului cinegetic delimitează în fiecare fond cinegetic una sau mai multe zone de liniște a faunei cinegetice, în care se iau măsuri suplimentare de protecție prin planurile de management cinegetic. Zona de liniște este explicată la litera w) a articolului 1, ca fiind suprafața stabilită în cadrul unui fond cinegetic, delimitată și marcată pe teren prin semne vizibile și distinctive, destinată să asigure condiții de viață optime faunei cinegetice existente în cadrul fondului cinegetic respectiv, indiferent de anotimp.

Tot în scopul protecției faunei de interes cinegetic, legea instituie paza acesteia. Astfel, potrivit articolului 18, gestionarii sunt obligați să asigure paza faunei de interes cinegetic cu cel puțin un paznic de vânătoare pe fond. Pe de altă parte, popularea fondului cu exemplare din speciile de vânat inexistente în fondurile cinegetice din România nu se poate face oricum, ci numai în condițiile prevăzute strict de lege. Ea poate avea loc numai prin realizarea unor experimente anterioare populării și utilizarea unor studii de impact avizate de autoritățile competente.

Potrivit articolului 22, din Legea nr. 407/2006, este permisă, cu anumite condiții prevăzute de lege, capturarea exemplarelor de faună de interes cinegetic în scop de cercetare științifică. Conform legii, animalele sălbatice pot fi folosite pentru cercetare științifică, atunci când obiectul activității nu poate fi atins prin alte metode ce nu implică folosirea animalelor. Potrivit reglementărilor în vigoare, animalele pot fi utilizate numai pentru anumite tipuri de experimente, expres prevăzute de lege. Dacă în cadrul experimentelor, sunt cauzate dureri sau suferințe animalelor, prin încălcarea instrucțiunilor privind realizarea experimentului, acest lucru va atrage răspunderea acelor persoane care au cauzat dureri sau invaliditate animalelor. De asemenea, animalele care au fost capturate în scopuri experimentale, vor fi eliberate la sfârșitul cercetării, în teritoriul de unde au fost capturate. Tot în același scop, al conservării și gestionării durabile a faunei de interes cinegetic, Legea 407/2006 prevede la articolul 23 o serie de interdicții, cum sunt, de exemplu: popularea fondurilor cinegetice cu exemplare bolnave, lăsarea animalelor domestice libere sau pășunatul cu acestea în fondul forestier, distrugerea sau degradarea instalațiilor vânătorești de orice fel ori a culturilor pentru vânat, mutarea, de către personal neautorizat, a hranei destinate vânatului, precum și distrugerea sau sustragerea ei. Alte interdicții se referă la distrugerea indicatoarelor pentru orientarea în fondurile cinegetice, la deranjarea exemplarelor în scopul fotografierii lor, sau la lăsarea în libertate a unor animale sălbatice, altele decât cele care sunt prevăzute în anexa 1 și anexa 2 a prezentei legi.

Secțiunea 5.3. Exercitarea vânătorii

Astăzi, aproape pe întreg globul pământesc, se practică, într–o formă sau alta, vânătoarea, ea exercitând o presiune destul de mare asupra faunei sălbatice. Pretutindeni se pune, destul de acut, problema protejării și conservării faunei sălbatice, alături de valorificarea vânatului. De asemenea, capturarea sau colectarea în scopuri științifice a unor animale rare, problemă pe care am dezbătut–o și mai sus, este un alt aspect al eliminării directe a unor specii. Din cauza numărului mare de vânători, există o presiune extrem de mare asupra faunei cinegetice, și multe exemplare poate că ar fi dispărut, din cauza acestora, dacă statele nu ar fi intervenit cu legi aspre, care au diminuat fenomenul vânătorii necontrolate, fiind astfel, chiar refăcută fauna care prezenta riscuri de supraviețuire. În acest sens, practicarea vânătorii se face doar pe baza unor autorizații speciale, care nu se pot obține oricum și de oricine, ci numai în urma unor taxe extrem de mari, și se execută numai în prezența paznicului de vânătoare însoțitor. Există trei obiective majore în practicarea vânătorii, și acestea se referă la: asigurarea hranei pentru oameni și animale, ca sursă de produse comercializabile sau ca mijloc de turism, educație sau recreere. Vânătoarea ca sursă de produse comercializabile este cel mai puțin corespunzătoare din punct de vedere cinegetic, pentru că a condus la pierderi extrem de mari din fauna cinegetică, sau chiar la dispariția unor exemplare. Un mare pericol îl reprezintă pentru fauna cinegetică comerțul cu animale vii. Din cauza acestui tip de comerț, unele specii au ajuns pe cale de dispariție.

Vânătoarea este definită de Legea 407/2006, conform noilor modificări, la articolul 1, litera u), ca fiind ”acțiunea de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau orice altă activitate având ca finalitate capturarea ori uciderea exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 și 2, aflate în stare de libertate”. Nu constituie acțiune de vânătoare capturarea autorizată a exemplarelor din speciile de interes cinegetic în scop științific, urmată de eliberarea acestora. Ea poate fi desfășurată numai de acele persoane care dețin dreptul legal de a practica această activitate. În acest sens, potrivit legii, ea se exercită de vânătorii care au autorizații eliberate de gestionar și posedă permise de vânătoare.

La exercitarea vânătorii, trebuie urmărită protecția vânatului. Vânătoarea nu este permisă în orice situații și oricum, ci numai în condițiile și cu mijloacele stabilite de lege. În situații de excepție, motivate de menținerea biodiversității faunei sălbatice și păstrarea echilibrului ecologic, autoritățile competente pot stabili restricții, privind vânătoarea, la unele specii de vânat. Aceste restricții pot privi, de pildă, faptul că speciile de interes cinegetic se vânează în anumite limite, cu respectarea reglementărilor privind autorizarea, organizarea și practicarea vânătorii. Potrivit articolului 24, din Legea nr. 407/2006, se vânează doar: în numărul, în locurile, în perioadele și cu mijloacele admise de lege. Mai mult, tot în situații de excepție, în scopul cercetării științifice, administratorul poate propune restrângerea sau extinderea perioadei de vânătoare, după caz, la unele specii de interes cinegetic.

Activitatea privind vânătoarea speciilor de faună sălbatică, poate avea loc, numai prin îndeplinirea cumulativă a patru condiții. Acestea se referă la faptul că vânătorii trebuie să aibă asupra lor: permisul de vânătoare cu arma, care atestă calitatea lor, autorizația eliberată de gestionar, permisul de armă tip B și existența unei asigurări obligatorii împotriva accidentelor. Permisele de vânătoare pot fi definitive sau temporare, cu precizarea că, cele permanente, potrivit alineatului (2) al articolului 28, se tipăresc, se înseriază, se gestionează și se eliberează cetățenilor cu domiciliul sau rezidența în România de către organizațiile vânătorești care au în gestiune fonduri cinegetice, conform modelului aprobat de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. În ceea ce privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească solicitantul unui permis de vânătoare, acesta trebuie sa aibă vârsta minimă de 18 ani și să fi efectuat, potrivit articolului 27, din Legea 407/2006, un an de stagiatură sub îndrumarea organizației vânătorești care gestionează cel puțin un fond cinegetic, la care solicită să fie înscris. De asemenea, permisul de vânătoare poate fi și anulat, dacă cel care se bucură de el săvârșește fapte, care sunt reglementate drept infracțiuni de Legea 407/2006.

Legea nr. 407/2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic stabilește condițiile de emitere și de valabilitate pentru autorizațiile de vânătoare, care pot fi individuale sau colective. Autorizația colectivă dă dreptul mai multor persoane, de a practica vânătoarea, în același timp și spațiu. Potrivit alineatului (2) al articolului 31, autorizațiile sunt ”documente cu regim special, emise și înseriate de gestionari printr–un sistem informatic, conform modelului și reglementărilor stabilite prin ordin al conducătorului administratorului”. Necesitatea eliberării autorizațiilor de vânătoare pentru toate speciile de vânat a fost determinată de grija sporită pentru păstrarea echilibrului ecologic. În prezent, când societatea este supertehnicizată, fiind dotată cu mijloace sofisticate de practicare a vânătorii și cu posibilități de accesare a tuturor biotopurilor naturale ale oricăror specii, nu mai există garanția menținerii unor locuri naturale de refugiu pentru vânat, în care să nu poată fi prins. În aceste condiții, un control riguros prin autorizarea nominală a fiecărei acțiuni de vânătoare este nu numai un mijloc de exercitare a controlului, ci și o metodă de conștientizare a vânătorilor, practic prin monitorizarea fiecărei specii de interes vânătoresc.

Există și o altă serie de activități, care sunt interzise de Legea nr. 407/2006, potrivit articolului 39. Acestea se referă fie la modul și locul unde sunt folosite armele de vânătoare, fie la anumite activități privind comercializarea vânatului. În parcurile naționale, în rezervații științifice, precum și în zonele cu protecție strictă sau în zonele de protecție integrală din ariile naturale protejate cuprinse în fonduri cinegetice, este interzis accesul cu arme de vânătoare. În cadrul vânătorii, se folosesc arme care au un calibru corespunzător speciei pentru care este autorizată acțiunea de vânătoare. De asemenea, se vor utiliza doar arme din categoriile autorizate pentru vânătoare, în România. În ceea ce privește comercializarea vânatului, aceasta este interzisă pentru personele fizice, potrivit literei t), a prezentului articol. Același articol 39 enumeră o serie de animale sălbatice, a căror vânare este interzisă, enumerare care întărește și mai mult nevoia protecției unor astfel de animale. Interdicția se referă la animale precum cerbii, căpriorii, caprele negre, muflonii, mistreții, urșii, iepurii, dar și păsările de baltă.

Secțiunea 5.4. Sancțiunile prevăzute pentru nerespectarea regimului privind vânătoarea

Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic contribuie și ea la conservarea biodiversității, și implicit, la crearea premiselor unei dezvoltări durabile, prin stabilirea regulilor pentru desfășurarea activității în acest domeniu și prin garantarea respectării lor prin efectul de prevenție generală pe care îl au normele penale cuprinse în acest act de reglementare sectorială. Normele care includ în sfera de incidență a legii penale unele comportamente umane sunt cele din articolele (42)–(44), care consacră infracțiunile de braconaj, și două infracțiuni de nerespectare a regimului juridic de ocrotire a fondului cinegetic național. Analiza faptelor cu caracter penal puse în slujba ocrotirii fondului cinegetic național a mai format obiectul preocupărilor unor specialiști în domeniul dreptului penal, observațiile făcute de către aceștia contribuind la interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale. Între timp, însă, cadrul legal a suferit modificări semnificative, prin numeroase acte normative succesive, drept pentru care problemele ocazionate de incriminările cuprinse în ea sunt departe de a fi fost rezolvate. În afara faptelor cu caracter penal, și implicit, a răspunderii penale, legea mai consacră la articolul 41, o răspundere contravențională și răspunderea civilă.

Secțiunea 5.5. Infracțiunea de braconaj

Potrivit definiției legale, braconajul este acțiunea desfășurată în vederea obținerii acelorași efecte ca și prin acțiunea de vânătoare, fără a fi îndeplinite condițiile legale pentru desfășurarea acesteia din urmă. Legea nr. 407/2006 constituie, ca infracțiuni de braconaj, la articolul 42, vânătoarea: fără permis de vânătoare, fără autorizație de vânătoare, prin folosirea ogarilor, în parcuri naționale, în rezervații științifice, pe alt fond de vânătoare decât cel pe care vânătorul este autorizat să vâneze, prin utilizarea pe timp de noapte a autovehiculelor sau a dispozitivelor care permit ochirea și tragerea pe întuneric sau prin utilizarea substanțelor chimice toxice.

Braconajul include și acțiunea de vânare a speciilor de vânat strict protejate, în alte condiții decât cele legale, sau acțiunea de a vâna în afara perioadelor legale de vânătoare. Semnifică, de exemplu, potrivit literelor m), o), și respectiv p), vânarea mamiferelor prin utilizarea capcanelor neautorizate, vânarea urșilor la nadă și/sau la bârlog sau vânarea puilor nezburători ai păsărilor de interes cinegetic. Toate aceste fapte enumerate mai sus, se pedepsesc cu amendă sau închisoare de la 6 luni până la 3 ani, urmând să se aplice o pedeapsă mai aspră, de la 1 la 5 ani, dacă faptele de mai sus au fost săvârșite pe timp de noapte sau de o persoană cu atribuții de serviciu în domeniul vânătorii. Această reglementare privind pedeapsa mai aspră se impune, cu atât mai mult cu cât acele persoane, cu atribuții de serviciu în domeniul vânătorii, sunt primele în măsură să depună o diligență mai ridicată privind patrimoniul vânătoresc și să ia măsuri de precauție, potrivit legii. Vânătorii ar trebui să fie primii care să protejeze natura, fiind cei ce cunosc cel mai bine biodiversitatea, chiar dacă luăm în considerare numai faptul că sunt mereu în mijlocul ei și pot observa în mod nemijlocit toate fenomenele.

Așa cum s-a evidențiat mai sus, Legea nr. 407/2006 declară ca infracțiuni și alte fapte, în afara celei de braconaj. Astfel, este considerată infracțiune, fapta de a intra cu arma de vânătoare, altfel decât purtată în toc, în parcuri naționale, în rezervații științifice, în zonele cu protecție strictă sau în zonele de protecție integrală din ariile naturale protejate cuprinse în fonduri cinegetice, sau în zona strict protejată și în zona–tampon din cuprinsul Rezervației Biosferei „Delta Dunării”. Ambele fapte, inclusiv cea care privește accesul fără armă în cuprinsul Rezervației Biosferei „Delta Dunării”, se poate pedepsi cu închisoare de până la un an. Nici nu ne miră această prevedere, având în vedere că Rezervația Delta Dunării cuprinde o zonă a cărei importanță ecologică este de interes național și universal, ea asigurând, prin diversele formațiuni și ecosisteme pe care le înglobează, continuitatea ciclurilor biochimice, dar și regenerarea resurselor naturale, îndeosebi a resurselor vieții la nivel local, regional și global. Ea ocupă un loc aparte în privința protecției juridice a biodiversității, fiind inclusă în rețeaua internațională a rezervațiilor biosferei, prin declararea ca zonă umedă de importanță internațională, ca habitat pentru păsările acvatice și prin includerea ei pe Lista patrimoniului natural mondial U.N.E.S.C.O.

Conform alineatului (2) al articolului 43, din Legea 407/2006, vânătoarea în parcuri naționale, în rezervații științifice, în zonele cu protecție strictă sau în zonele de protecție integrală din ariile naturale protejate cuprinse în fonduri cinegetice, precum și vânătoarea în crescătorii de vânat, constituie infracțiune, făptuitorul riscând să primească pedepse destul de aspre, chiar până la 3 ani de închisoare. Tot pedeapsă de până la 3 ani pot să primească cei care scot din țară trofee de vânat, nerespectând dispozițiile legale privind scoaterea lor în afara țării, cei care transportă sau comercializează vânat împușcat, folosesc permise sau autorizații de vânătoare în alte condiții decât cele prevăzute de lege sau împiedică, chiar folosind violența sau amenințări, desfășurarea vânătorii. Toate aceste bunuri, care devin obiecte ale unor astfel de infracțiuni, inclusiv trofeele de vânat sau vânatul, se confiscă, conform articolului 46. În plus, repercusiunile săvârșirii unor astfel de fapte nu se opresc aici, celui vinovat retrăgându–i–se și permisul de vânătoare, împreună cu drepturile care rezultă din deținerea unui asfel de act.

Secțiunea 5.6. Răspunderea contravențională în cadrul Legii nr. 407/2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic

În dreptul mediului, se recurge adesea la răspunderea contravențională pentru prevenirea și combaterea nerespectării prescripțiilor legale în materie, date fiind avantajele pe care le prezintă o atare formă de răspundere. Motivul pentru care se recurge atât de des la această formă de răspundere administrativă este că, în ceea ce privește procedura de constatare și aplicare a sancțiunilor contravenționale, aceasta este mult mai rapidă decât celelalte proceduri judiciare, ceea ce este favorabil cerințelor de reparare cu prioritate a daunelor ecologice. Mai mult, măsurile care sunt dispuse pentru acest tip de răspundere sunt executorii, ele permițând o intervenție urgentă în cazul în care se desfășoară acțiuni care au un impact negativ.

Acest tip de răspundere ocupă un loc important în sistemul reglementărilor privind răspunderea juridică, având un rol economic și totodată constituind un serios mijloc de prevenire. Sancțiunile contravenționale din dreptul mediului au un caracter special, fiind niște sancțiuni specifice, care atrag răspunderea atât a persoanelor fizice, indiferent că sunt cetățeni, apatrizi sau străini, cât și a persoanelor juridice de drept public sau privat. Astfel, sancțiunile aplicate, care constau în amenzi contravenționale, îndeplinesc o dublă funcție: cea de sancționare, pentru nerespectarea obligațiilor prevăzute de lege, dar mai ales cea de reparație, pentru pagubele produse mediului.

Contravențiile prevăzute de Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic sunt dintre cele mai diverse, iar cuantumul despăgubirilor pentru pagubele produse faunei cinegetice prin fapte ce constituie infracțiuni sau contravenții, în sensul prezentei legi, se stabilește potrivit Anexelor nr. 1 și 2. Printre contravenții, cu titlu de exemplu, se numără: exercitarea vânătorii fără a avea o asigurare împotriva accidentelor, înființarea culturilor agricole fără asigurarea protecției faunei de interes cinegetic, distrugerea materialelor de conștientizare privind fauna de interes cinegetic și vânătoarea, a indicatoarelor pentru orientarea în fondurile cinegetice, nerespectarea obligațiilor de către gestionari, privind paza faunei de interes cinegetic. Alte contravenții se pot referi la vânarea unor specii expres prevăzute de lege, precum și comercializarea acestora, la hrănirea speciilor de interes cinegetic, care trebuie să se facă la distanțe mai mici de un kilometru sau la furnizarea de către gestionar a unor informații eronate privind speciile de interes cinegetic.

Concluzie

Alegerea unei teme care vizează protecția animalelor sălbatice, cât și habitatele acestora, nu a fost întâmplătoare. Prin redactarea lucrării de față, am dorit, în primul rând, să trag un semnal de alarmă asupra pericolului care planează asupra multor animale, mai ales că, deși e greu să recunoaștem, în multe cazuri, noi oamenii, suntem cei vinovați pentru modul în care sunt tratate. Deși există numeroase legi, prin care ne–am propus să le protejăm și să le respectăm, acestea s–au dovedit a fi neputincioase, în multe privințe, pentru că multe exemplare au încă de suferit, din cauza celor care nu au învățat încă, că de fapt noi suntem cei care ne bucurăm și depindem în mai mare măsură de ele. Atunci când oamenii nu erau atât de dezvoltați, și nu apucaseră să construiască atât de mult în spațiul natural, pătrunzând astfel tot mai adânc în habitatele animalelor sălbatice, acestea nu aveau atât de multe probleme, cum se întâmplă astăzi. Mai demult, când oamenii nu le deranjau cu atât de multă insistență, ele nu aveau nici o problemă în a se deplasa nestingherite dintr–o zonă în alta, pentru a căuta hrană sau adăpost, pentru a–și găsi parteneri pentru împerechere sau pentru a căuta o climă mai prietenoasă. În vechime, aceste deplasări nu erau ceva de neatins pentru ele, însă astăzi, porțiunile pe care se deplasau sunt blocate, din cauza drumurilor și căilor ferate, recent construite, astfel încât le–a fost curmată liniștea și intimitatea la care ele tânjesc, mai ales prin distrugerea habitatelor, practic a caselor în care ele se adăpostesc. Degradarea habitatului din cauza construirii unor drumuri a fost prezentată mai larg la începutul lucrării de față, când am prezentat exemplul parcului natural Donana, din Spania. Acolo, în discuție era punerea în pericol a habitatului linxului iberic, din cauza construirii unui drum care înconjura parcul, și a cărui construcție necesita demararea unor lucrări care distrugeau practic ”casa” acestui animal, și–așa pe cale de dispariție.

Toate aceste acțiuni ale omului nu fac decât să oblige practic animalele, să rămână prinse într–o zonă sălbatică restrânsă, să se mulțumească cu cantitatea și felul de hrană din acea zonă, cu condițiile climatice specifice zonei respective, care poate le este potrivnică, iar în alte locuri s–ar simți și dezvolta mai armonios. De multe ori, în aceste condiții, animalele ajung să se bată pentru supremație pe o suprafață de teren redusă, sau să se împerecheze cu parteneri doar din aceeași zonă. În felul acesta de conviețuire, animalele sunt condamnate la un chin inutil, din moment ce s–ar putea împiedica toate aceste acțiuni ucigătoare îndreptate asupra lor.

Credem că, pentru a salva animalele și habitatele acestora, trebuie să ne asigurăm că atunci când vrem să construim drumuri, (cum a fost în speța noastră), sau alte construcții care au de–a face cu pătrunderea în habitatele animalelor, am făcut tot posibilul pentru a găsi alte metode de a susține migrația animalelor și protecția habitatelor acestora. Toate aceste metode, care urmăresc să conserve și să protejeze animalele, sunt expuse pe larg, în legile și ordonanțele pe care le–am prezentat parțial pe parcursul lucrării de față. De aceea socotim că dacă ele vor fi aplicate cu strictețe și li se va acorda atenția necesară, oamenii se vor raporta altfel la animalele care astăzi, din cauza indiferenței și lipsei de compasiune a oamenilor, suferă mai mult decât oricând.

Bibliografie

CURSURI / TRATATE / MONOGRAFII

– Doru BĂNĂDUC, Conservarea speciilor și habitatelor acvatice, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2005.

– Robert BISCHIN, Anca Ileana DUȘCĂ, Hotărâri ale Curții de Justiție ale Uniunii Europene în materia Dreptului Mediului, Editura „Universitaria”, Craiova, 2009.

– Iancu BRAICU, Vânătoarea rațională, Editura „Eurostampa”, Timișoara, 2010.

– Ioan BUD, Vânatul, vânătoarea și turismul cinegetic, Editura „Academic Press”, Cluj–Napoca, 2002.

– Angelica COBZARU, Principiile dreptului european al mediului, Editura „Universul Juridic”, București, 2012.

– V. COTTA, M. BODEA, I. MICU, Vânatul și vânătoarea în România, Editura „Ceres”, București, 2008.

– Anca Ileana DUȘCĂ, Dreptul mediului, Editura „Universul Juridic”, București, 2009.

– Anca Ileana DUȘCĂ, Adi Barbu ILIE, Hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia mediului, Editura „Universul Juridic”, București, 2010.

– Mircea DUȚU, Dreptul mediului, Editura „C. H. Beck”, București, 2010.

– Mircea DUȚU, Tratat de dreptul mediului, Editura „C. H. Beck”, București, 2007.

– Florin FĂINIȘI, Dreptul mediului, Editura „Fundației România de Mâine”, București, 2011.

– Mirela GORUNESCU, Infracțiuni contra mediului înconjurător, Editura „C. H. Beck”, București, 2011.

– Dan Traian IONESCU, Conservarea faunei și habitatelor, Editura „Universității Transilvania din Brașov”, Brașov, 2005.

– Remus IONESCU, Dreptul mediului, Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 2011.

– Gheorghe Iulian IONIȚĂ, Dreptul protecției mediului, Editura „Universul Juridic”, București, 2010.

– Ioana MAIOR, Victor PĂRĂUȘANU, Alexandru IONESCU, Dezvoltarea durabilă și protecția mediului, Editura „Pro Universitaria”, București, 2006.

– Daniela MARINESCU, Tratat de dreptul mediului, Editura „Universul Juridic”, București, 2010.

– Ordonanța de Urgență nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecția mediului, Editura „Europolis”, Constanța, 2007.

– Victor PĂRĂUȘANU, Ioana MAIOR, Alexandru IONESCU, Dezvoltarea durabilă și protecția mediului, Editura „Pro Universitaria”, București, 2006.

– Mihaela PĂTRĂUȘ, Dreptul mediului, Editura „Universității din Oradea”, Oradea, 2007.

– Constantin PÂRVU, Plante și animale ocrotite în România, Editura „Științifică și Enciclopedică”, București, 1983.

– Elena Loredana PÂRVU, Dreptul mediului, Editura „Sitech”, Craiova, 2011.

– Maria Cristina PETRE, Drept comunitar al mediului, Editura „Universul Juridic”, București, 2008.

– Marian PROOROCU, Arii naturale protejate, Editura „Academic Press”, Cluj–Napoca, 2006.

– Anton RĂȘCANU, Ingrid NICOLAU, Ion M. ANGHEL, Elemente de Dreptul Mediului, Editura „Punct Ochit”, Constanța, 2010.

– Ciprian Raul ROMIȚAN, Protecția juridică a mediului, Editura „Semne”, București, 2002.

– Romulus SÂRBU, Diana MARCHIȘ, Dezvoltarea durabilă și conexiunile sale–curs universitar, Editura „Universitatis”, Petroșani, 2010.

– Augustin SEMENESCU, Legislația mediului. Teorie și aplicații, Editura „Matrix Rom”, București, 2012.

– Ștefan ȚARCĂ, Tratat de Dreptul Mediului, Editura „Lumina Lex”, București, 2010.

– Alexandrina ZAHARIA, Adriana PAȘCAN, Legislația protecției mediului, Editura „Zigotto”, Galați, 2008.

LEGISLAȚIE

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57 din 20 iunie 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare.

Legea nr. 407 din 9 noiembrie 2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic.

Directiva Consiluilui Europei 92/43/CEE referitoare la conservarea habitatelor naturale și a florei și faunei sălbatice.

Directiva Consiliului Europei 79/409/CEE privind conservarea păsărilor sălbatice.