Protectia Juridica a Fondului Cinegetic

Introducere

Această lucrare constituie o recidivă originală a unui domeniu cu puternice implicații sociale și destul de puțin studiate în literatura de specialite. Numeroasele controverse legislative și practive sunt soluționate în prezenta lucrare cu argumente solide atât din punct de vedere juridic cât și tehnic și istoric. O noutate pe care o vom detalia pe parcursul lucrării constă în analiza și interpretarea fenomenului numit vânătoare din punct de vedere juridic dar și tehnic. Această lucrare are de asemenea și un puternic caracter educațional din perspectiva conceptului de dezvoltare durabilă a societății omenești.

În cele cinci capitole ale lucrării vom dezvolta diferite probleme precum, definirea conceptelor principale din legislația cinegetică ca de exemplu noțiunile de fond cinegetic, vânătoare, vânat.

În cel de-al doilea capitol al lucrării vom pune bazele în ceea ce privește administrarea și gestionarea fondului cinegetic din România.

În al treilea capitol vom face o scurtă incursiune în domeniul protecției vânatului, vom defini atât din punct de vedere legislativ cât și al literaturii de specialitate conceptele de protecție a vânatului, asigurare a pazei vânatului, a problemei câinilor și asigurării liniștii vânatului.

Despre practicarea vânătorii în țara noastră vom discuta pe larg în cel de-al patrulea capitol al lucrării.

Ultimul capitol al prezentei lucrări este dedicat formelor răspunderi juridice privitoare la fondul cinegetic.

Capitolul I. Fondul cinegetic al României

Ca urmare o noilor realități economice, sociale și politice, a fost promulgată o nouă lege a vânătoarei, legea nr. 407/2006 privind vânătoarea și protecția fondului cinegetic. Deși inițial s-a crezut că această lege va rezolva problemele cu privire la protecția fondului cinegetic și a exercitării vânătorii, totuși acest deziderat nu a fost realizat în totalitate, motivele pentru care acest lucru nu a fost posibil le vom dezbate pe larg în acest capitol precum și în cele ce vor urma. Realitatea tristă este reliefată de faptul că legea precedentă din domeniu ( cu imperfecțiunile sale inerente) a avut totuși un rol benefic pentru fauna sălbatică de interes vânătoresc, dar din păcate această a fost modificată si apoi înlocuită, datorită presiunilor exercitate de anumite cercuri de interese, prin diverse categorii de persoane – administratori sau gestionari de fonduri de vânătoare ori reprezentanți ai acestora. Așa cum vom observa pe parcursul acestei lucrări, noua lege în vigoare, nu este tocmai benefică, cel mai mult având de suferit vânatul și nobila activitate vânătorească, deoarece desele modificări legislative și lipsa de coerență și corelare a actelor normative privind vânatul și exercitarea vânătorii generează și vor genera în continuare voit sau nu, aplicarea acestor în mod neunitar și, prin aceasta, conduc la neîndeplinirea în practică a normei juridice.

1.1 Definire. Istoric. Doctrină

Definirea fondului cinegetic. Scurt istoric.

Conform art. 1 lit. i) din Legea nr. 407/2006, prin fond cinegetic înțelegem fauna de interes cinegeti, împreună cu totalitatea fondurilor de vânătoare. Iar conform art. 1 lit. h) fauna de interes cinegetic reprezintă totalitatea exemplarelor din populațiile din speciile de faună sălbatică (prevăzute în anexele 1 și 2), existente pe teritoriul României, iar conform lit j) fondul de vânătoare este terenul – ca unitate de gospodărire cinegetică – astfel delimitat și constituit, încât să asigure stabilitatea faunei de interes cinegetic în interiorul său. În art. 2 al legii nr.407/2006 este precizat faptul că fauna de interes cinegetic este resursa naturală regenerabilă, bun public de interes național și internațional.

Făcând p scurtă incursiune în istorie putem preciza că pentru prima oară în România noțiunea de fond cinegetic a fost definită de art. 3 din legea nr. 26/1976, astfel – vânatul și condițiile de mediu în care acesta trăoește și se dezvoltă constituie fondul cinegetic al țării. Definiția era fără îndoială foarte simplă, dar totuși deosebit de clară. Tot într-un mod extrem de clar și precis a fost definit fondul cinegetic al României și de art.1 din legea nr. 103/1996, astfel:animalele sălbatice de interes vânătoresc (cuprinsee în anexele 1 și 2), denumite în prezenta lege vânat, împreună cu biotopurile acestora, constituie fondul cinegetic.

Definirea vânatului și a vânătorii

Termenii de vânat și vânătoare nu erau definți de către legea din 1923 pentru protecția vânatului și reglementarea vânătoarei, cu toate că aceasta s-a făcut reamarcată prin conciziune și modernitate. În anul 1944, au fost definitivate direcțiile programului de lungă durată al organizării vânătoarei românești, având în vedere necesitatea adoptării unei noi legi a vânătorii. În acest sens, în mediile specifice acesteia se preciza:”definiția vânatului țării ca bun național este o inovație pein care și de la care pornește toată structura și economia legii. Ea obligă pe cei care exercită dreptul de vânătoare, să se conformeze acestui imperativ de ordin general. Scopul este evident, neavând dreptul prin arendarea terenului să distrugi acest bun național, râmăi obligat față de colectivitate să păstrezi acest patrimoniu public, rezervându-ți doar dreptul ca prin recoltare națională sa-ți iei numai dobânda ostenelilor tale, păstrând mai departe capitalul pentru cei care vin în urma ta ”. Odată cu legea nr. 26/1976 s-a precizat în expunerea de motive că vânatul constituie o bogăție natural de interes național. Legea nr. 26/1976 definea în art. 2 și art.3 noțiunea de vânat , iar noțiunile fond cinegetic și fond de vânătoare în art. 3 și 4, urmând ca în art. 5 să precizeze categoriile de personal ce puteau exercita vânătoarea. Mai târziu, odată cu intrarea în vigoare a legii din 1996 vânatul a fost definit clas și précis ca fiind un bun de interes național alcătuit din animalele sălabatice de interes vânătoresc (cuprinse în anexele 1 și 2), resursă natural regenerabilă de interes național și internațional, care este administrat și gestionat în scopul conservării biodiversității faunei sălbatice, menținerii echilibrului ecologi, exercitării vânătorii și al satisfacerii altor cerințe social-conomice.

Actual noțiunea de vânat este definită de legea 407/2006 art. 1 lit ț) ca fiind exemplarul sau exemplarele din specia sau speciile de interes cinegetic obținut sau obținutevprin acțiunea de vânătoare. Nu constituie vânat exemplarul/exemplarele din specia /speciile de interes cinegetic obținut/obținute prin capturare sau împușcare pe suprafețele de teren care nu sunt incluse în fondurile de vânătoare, precum și cele obținute prin acțiuni de braconaj. Această definiție este considerată în literature de specialitate corectă, dar până la un anumit punct, deoarece se consider că nu este aici necesară o critică a actualei definiții a vânatului. Nu se consideră necesară aici critica conform căreia nu constituie vânat exemplarul/exemplarele din specia /speciile de interes cinegetic obținut/obținute prin capturare sau împușcare pe suprafețele de teren care nu sunt incluse în fondurile de vânătoare, precum și cele obținute prin acțiuni de braconaj , deoarece o asemenea afirmație anulează practice întreaga lege.

Noțiunea de vânătoare este definită, în prezent, de art. 1 lit.u) din legea nr.407/2006, ca fiind acțiunea de pândire, căutare, stârnire, urmărire, hăituire sau orice altă activitate având ca finalitate capturarea vânatului ori uciderea acestuia, desfășurate asupra exemplarelor din speciile prevăzute în anexele 1 și 2, aflate în stare de libertate pe fondurile de vânătoare. Nu constituie acțiune de vânătoare capturarea exemplarelor din speciile de interes cinegetic în scop științific, urmată de eliberarea acestora.

Fondul cinegetic și fondurile de vânătoare

Făcând o corelație necesară, între fondul cingetic al României, fondurile de vânătoare, vânat și exercitarea vânătorii și practicarea acesteia respectând principiile dezvoltării durabile în sensul cărora este obligatoriu regimul cinegetic, este de apreciat faptul că încă din anul 1945, potrivit programului de lungă durată al organizării vânătoarei românești, se preconiza statuarea prin lege a măsurilor următoare:

Armonizarea intereselor gospodăriei vânatului cu ale agriculturii și silviculturii, spre avantajul reciproc, acest fapt fiind realizabil dacă se respectă regimul cinegetic.

Asigurarea unui maxim de randament în domeniul cinegetic, prin crearea terenului de vânătoare de mărime corespunzătoare, fapt realizabil prin constituirea fondurilor de vânătoare.

Activitatea de ocrotire și gospodărirea rațională a vânatului este necesar a fi declarată de interes național, actual datorită înțelegerii rolului și rostului naturii este și de interes internațional. Din nefericire statuarea legală potrivit căreia vânatul este bun public de interes național și internațional trebuie să își găsească și mijloace legale de realizare obiectivă, în practică.

Persoanele juridice cu activitate în domeniul cinegetic este necesar să își asume și calitatea de instuții de educație.

Aceste măsuri sunt prevăzute și în legea nr.407/2006, dacă analizăm corelativ următoarele prevederi:

Art. 1 lit a) și b) în corelare cu art. 6 alin 1 lit b), pentru a stabili ca autoritatea publică centrală care răspunde de silvicutură este administratorul faunei de interes cinegetic, titular al atribuirii în gestiune a faunei de interes cinegetic din cadrul fondurilor de vânătoare.

Art 1 lit h), i) și j), pentru a concluziona că modul concret de administrare și gestionare a fondului cinegetic, este realizat prin constituirea de fonduri de vânătoare.

Art. 1 lit. k) – definirea gestionarului – în corelare cu lit. m) – definirea activității de gestionare -, cu lit. o) definirea licenței în domeniul cinegetic -, cu lit. q) – definirea organizației de vânătoare -, cu lit. s) definirea regimului cinegetic -, cu lit. t) definirea tarifului de gestionare – și respectiv, cu art. 6 lit. a),b),l),o),p),s) și x) – atribuții în domeniul cinegetic ale autorității publice centale ce răspunde de silvicultură-, și art. 7, pentru a concluziona că gestionarea fondurilor de vânătoare se atribuie de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, gestionarilor fondurilor de vânătoare.

Fără a intra în detalii, trebuie să precizăm următoarele axiome ale legislației cinegetice, pentru o mai bună înțelegere a acestora pe parcursul folosirii lor:

Fondul cinegetic al României este alcătuit din totalitatea animalelor sălbatice de interes vânătoresc, denumite generic vânat (prevăzute în anexele 1 și 2), împreună cu biotopurile acestora, adică împreună cu terenurile care constituie mediul lor de viață.

Vânatul României reprezintă un bun public de interes național și internațional, resursă naturală, regenerabilă, ce este administrat și gestionat în scopul dezvoltării durabile, adică al conservării biodiversității faunei sălbatice, și menținerii echilibrului ecologic, el cercetării științificeși al exercitării vânătorii precum și al satisfacerii altor cerințe social – economice, atât în prezent cât și în viitor.

Fondul de vânătoare constituie unitatea terirorială de gospodărire cinegetică având suprafața optimă necesară asigurării unei stabilității cât mai mari a faunei de interes cinegetic în interiorul săi.

Administrarea faunei de interes cinegetic este realizată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.

Gestionarea fondurilor de vânătoare se atribuie de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură către gestionarii fondurilor de vânătoare.

Gestionar al fondului de vânătoare este persoana juridică română care este licențiată în condițiile legale și căreia i s-a atribuit în gestiune fauna de interes cingetic din cuprinsul unui fond de vânătoare.

Activitatea de gestionare a fondului de vânătoare este aceea activitate de gospodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoaganizării vânătoarei românești, se preconiza statuarea prin lege a măsurilor următoare:

Armonizarea intereselor gospodăriei vânatului cu ale agriculturii și silviculturii, spre avantajul reciproc, acest fapt fiind realizabil dacă se respectă regimul cinegetic.

Asigurarea unui maxim de randament în domeniul cinegetic, prin crearea terenului de vânătoare de mărime corespunzătoare, fapt realizabil prin constituirea fondurilor de vânătoare.

Activitatea de ocrotire și gospodărirea rațională a vânatului este necesar a fi declarată de interes național, actual datorită înțelegerii rolului și rostului naturii este și de interes internațional. Din nefericire statuarea legală potrivit căreia vânatul este bun public de interes național și internațional trebuie să își găsească și mijloace legale de realizare obiectivă, în practică.

Persoanele juridice cu activitate în domeniul cinegetic este necesar să își asume și calitatea de instuții de educație.

Aceste măsuri sunt prevăzute și în legea nr.407/2006, dacă analizăm corelativ următoarele prevederi:

Art. 1 lit a) și b) în corelare cu art. 6 alin 1 lit b), pentru a stabili ca autoritatea publică centrală care răspunde de silvicutură este administratorul faunei de interes cinegetic, titular al atribuirii în gestiune a faunei de interes cinegetic din cadrul fondurilor de vânătoare.

Art 1 lit h), i) și j), pentru a concluziona că modul concret de administrare și gestionare a fondului cinegetic, este realizat prin constituirea de fonduri de vânătoare.

Art. 1 lit. k) – definirea gestionarului – în corelare cu lit. m) – definirea activității de gestionare -, cu lit. o) definirea licenței în domeniul cinegetic -, cu lit. q) – definirea organizației de vânătoare -, cu lit. s) definirea regimului cinegetic -, cu lit. t) definirea tarifului de gestionare – și respectiv, cu art. 6 lit. a),b),l),o),p),s) și x) – atribuții în domeniul cinegetic ale autorității publice centale ce răspunde de silvicultură-, și art. 7, pentru a concluziona că gestionarea fondurilor de vânătoare se atribuie de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, gestionarilor fondurilor de vânătoare.

Fără a intra în detalii, trebuie să precizăm următoarele axiome ale legislației cinegetice, pentru o mai bună înțelegere a acestora pe parcursul folosirii lor:

Fondul cinegetic al României este alcătuit din totalitatea animalelor sălbatice de interes vânătoresc, denumite generic vânat (prevăzute în anexele 1 și 2), împreună cu biotopurile acestora, adică împreună cu terenurile care constituie mediul lor de viață.

Vânatul României reprezintă un bun public de interes național și internațional, resursă naturală, regenerabilă, ce este administrat și gestionat în scopul dezvoltării durabile, adică al conservării biodiversității faunei sălbatice, și menținerii echilibrului ecologic, el cercetării științificeși al exercitării vânătorii precum și al satisfacerii altor cerințe social – economice, atât în prezent cât și în viitor.

Fondul de vânătoare constituie unitatea terirorială de gospodărire cinegetică având suprafața optimă necesară asigurării unei stabilității cât mai mari a faunei de interes cinegetic în interiorul săi.

Administrarea faunei de interes cinegetic este realizată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.

Gestionarea fondurilor de vânătoare se atribuie de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură către gestionarii fondurilor de vânătoare.

Gestionar al fondului de vânătoare este persoana juridică română care este licențiată în condițiile legale și căreia i s-a atribuit în gestiune fauna de interes cingetic din cuprinsul unui fond de vânătoare.

Activitatea de gestionare a fondului de vânătoare este aceea activitate de gospodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare.

Regimul cinegetic reprezintă ansamblul normelor tehnice, juridice și economice prin care fauna de interes cinegetic este administrată și gestionată durabil, în scopul conservării biodiversității, menținerii echilibrului ecologic, exercitării vânătorii și satisfacerii unor cerințe sociale și economice.

Capitolul II. Administrarea și gestionarea fondului cinegetic în România

2.1 Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură

2.1.1 Definire legală

Conform art. 7 alin.1 din legea nr. 103/1996, în mod clar și fără echivoc, administrarea fondului cinegetic al României este realizată de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, iar conform alin.2 se arăta că, în scopul realizării unei optime administrări a fondului cinegetic în cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, ființează un organism distinct specializat în domeniul cinegetic. Însă,potrivit legislației în vigoare pentru a ajunge la concluzia că administrarea fondului cinegetic al României se realizează de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură este necesară corelarea prevederilor art. 1 lit. a) care definește administratorul cu prevederile art. 6 alin 1 care prevede atribuțiile acestuia. Datorită faptului că legea actuală este mai puțin concretă și precisă decât ceea anterioară, putem conclude că această reprezintă un pas înapoi față de prevederile legislative anterioare.

2.1.2 Competențe în domeniul cinegetic

În conformitate cu prevederile legale, administrarea fondului cinegetic se realizează de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură. În cadrul acestei autorități, conform legii, trebuia să se înființeze un organism distinct, specializat în domeniul cinegetic. Până la reorganizarea Guvernului României prin Hotărârea Guvernului nr. 12/2001, acest rol era îndeplinit sw către Direcția de Vânătoare și Salmonicultură din Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului. În acest moment acest organism este reprezentat de Direcția de Management Cinegetic dar și de Direcția de Control Silvic și Cinegetic, din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Durabile. Atribuțiile, specifice calității de administrator, care îi revin autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, cu privire la activitatea de vânătoare și protecție a faunei de interes cinegetic sunt următorele:

elaborează strategia privind fondul cinegetic al României.

Stabilește criteriile de atribuire în gestiune a fondurilor de vânătoare pe care le scoate la licitație.

Stabilește valoarea de pornire pentru licitațiile pe care le organizează în scopul atribuirii în gestiune a fondurilor de vânătoare.

Stabilește tariful de gestionare pentru fondurile de vânătoare atribuite direct.

Elaborează metodologia și reglementările de organizare și practicare a vânătorii.

Stabilește și aprobă cotele anuale de recoltă pentru speciile admise la vânătoare, cu avizul autorității publice centrale care răspunde de protecția mediului, în funcție de tendințele evoluției populației faunei cinegetice și de populația optimă.

Propune, în situații justificate, modificarea perioadelor legale de vânătoare pentru unele specii de vânat.

Avizează propunerile de populare a fondurilor de vânătoare cu specii noi de vânat, pe baza studiilor de impact, avizate de Academia Română și de autoritatea publică centrală are răspunde de protecția mediului.

Stabilește, împreună cu reprezentanții ministerelor de resort, măsurile necesare menținerii echilibrului ecologic și prevenirii pagubelor cauzate de vânat sau prin vânătoare culturilor agricole, animalelor domestice și fondului forestier.

ține evidența și publiă anual date referitoare la populația de faună cinegetică, starea de sănătate a acesteia, recoltele și trofeele de vânat.

Colaborează cu Ministerul Educației și Cercetării în vederea stabilirii programelor de învățământ pentru instituțiile de învățământ care au ca discipline de studiu fauna cinegetică și vânătoarea și în vederea stabilirii programelor de cercetare științifică în domeniul cinegetic.

Controlează activitatea cinegetică la toate nivelurile.

Organizează direct și coordonează activitatea de combatere a braconajului.

Organizează documentarea științifică în managementul cinegetic și stabilește sistemul informațional în domeniul cinegetic.

Stabilește criteriile pentru acordarea licenței de funcționare gestionarilor fondurilor de vânătoare.

Acordă licență de funcționare gestionarilor fondurilor de vânătoare.

Colaborează cu Ministerul Justiției pentru atestarea experților tehnici judiciari în vânătoare.

Emite și aprobă modelul permiselor de vânătoare și ține evidența persoanelor care au dobândit calitatea de vânător.

Stabilește rasele de câini admise la vânătoare în România.

Stabilește, împreună cu Autoritatea Națională pentru Omologarea Armelor și Munițiilor, armele și categoriile de muniție care se pot folosi la vânătoare.

ț. Inițiază acțiuni de popularizare a activităților cinegetice și de educare a populației în domeniul cinegetic.

u. Participă sau sprijină programul colaborărilor internționale în domeniul cinegetic.

v. Înființează Comisia Națională de evaluare a trofeelor de vânat, cu reprezentare în teritoriu.

x. Stabilește modelul-cadru al contractului de gestionare prin negociere cu reprezentanții gestionarilor fondurilor de vânătoare.

Comparativ cu vechea reglementare, au fost omise câteva atribuții importante. O primă atribuție ar fii aceea că s-a desființat fondul de protecție a vânatului și corelativ, nu mai există atribuția de a asigura din fondul de protecție a vânatului finanțarea acțiunilor de refacere a potențialului cinegetic al unor fonduri de vânătoare. De altfel, nu mai este statuată în mod explicit și distinct atribuția de elaborare a metodologiei de evaluare-estimare a efectivelor de vânat. O altă atribuție esențială, omisă de legea în vigoare, ține de controlul respectării clauzelor contractuale de către gestionarul fondurilor de vânătoare.

2.2 Consiliul Național de Vânătoare

2.2.1 Definire. Istoric. Doctrină

Consiliul Național de Vânătoare este organismul de avizare și consultare, cu autoritate științifică în domeniul cinegetic,care este format din reprezentanții instituțiilor publice și private cu atribuții în domeniul faunei de interes vânătoresc și al mediului de viață al acesteia.

Făcând o scurtă incursiune istorică putem remarca că un astfel de consiliu era prevăzut în legea vânătoarei din 1923, iar în legea 26/1976 acesta nu mai era prevăzut, urmând ca odată cu intrarea în vigoare a legii din 1996 să fie reglementat în prevederile art. 9-11 din această lege.

2.2.2 Înființare și competență

Conform prevederilor din art.6 alin.3 din legea nr. 407/2006, se stabilește înființarea Consiliului Național de Vânătoare, prin ordin al conducătorului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură. Consiliul Național de Vânătoare este compus din reprezentanți ai administratorului, ai autorității piblice centrale care răspunde de protecția mediului, ai autorității naționale sanitare veterinare, ai unităților de învățământ superior și cercetare cu profil cinegetic din România și ai gestionarilor fondurilor de vânătoare. Însă legea nu precizează numărul de membrii ai acestui consiliu, modul de alegere al acestora, modul de lucru și modul de conlucrare cu autoritatea publiă centrală cu atribuții în domeniul cinegetic și nici dacă funcțiunile specifice ale acestuia vor fi onorifice sau vor constitui tot o sinecură politică pe bani publici. Din acest mod de reglementare putem conclude doar că vor deveni membri ai acestui consiliu, doar “specialiști” din cadrul autorităților prevăzute anterior. Trebuie precizat faptul că, în acest domeniu reglementările anterioare erau mult mai clare și concise. Astfel, se preciza componența acestui consiliu, de 20 membri, după cum urmează: președintele A.G.V.P.S din România, conducătorul organismului distinct specializat în domeniul cinegetic, înființat în cadrul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, directorul general al administrației pădurilor statului, 3 reprezentanți ai organizațiilor vânătorești din România, 2 reprezentanți ai organismului prevăzut anterior, doi reprezentanți ai administratorului pădurilor statului, un reprezentant al Academiei Române și câte un reprezentant din domeniile învățământ superior de profil, cercetare cinegetică, poliție, audio-vizual, justiție, parchet.

2.2.3 Funcționare și atribuții specifice

Legea în vigoare prevede doar înființarea consiliului și rolul acestuia, astfel – în scopul administrării și gestionării fondului cinegetic într-o concepție unitară, autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură elaborează și aprobă, cu avizul consultativ al Consiliului, în condițiile legi, regulamente, instrucțiuni și reglementări tehnice. Însă aceste prevederi sunt cu un pas înapoi față de reglementările legale anterioare. Conform cu legea 103/1996 Consiliul Național de Vânătoare avea (și trebuie să aibă) competența de avizare și consultare în domeniul cinegetic, precum și de popularizare și cunoaștere a activității din acest domeniu.

2.3 Asociații reprezentative ale vânătorilor români

Spațiul românesc se bucură de o multimilenară atestare a activității românești. Prima societate autentică de vânătoare a fost constituită în anul 1870, la București. În anul 1919, eminentul profesionist de reputație internațională în cercurile vânătorești și juridice, Gh. Nedici, pune bazele Reuniunii pentru Ocrotirea Vânatului din Transilvania, cu sediul inițial la Sibiu și ulterior la Cluj.Această acțiune temerară, idealistă și necesară pentru vânătorimea românească, nu a rămas fără ecou, luând ființă în perioada 5-7 iunie 1919, în Vechiul Regat, sub președinția lui Dinu R. Golescu, Uniunea Generală a Vânătorilor (U.G.V.). La 26 mai 1922, prin fuzionarea celor 3 mari asociații vânătorești i-a ființă Uniunea Generală a Vânătorilor din România (U.G.V.R). U.G.V.R îi succede, în anul 1948, Asociația Generală a Vânătorilor din România (A.G.V.R), iar acesteia să-i urmeze, din 1953 și până în zilele noastre, Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S). Actual A.G.V.P.S este, potrivit legii și statutului, o organizație neguvernamentală, de utilitate publică, cu rol de reprezentare a asociațiilor de profil din țară, dar și de sprijin al autorității publice centrale care răspunde de silvicultură în realizarea atribuțiilor ce îi revin acesteia în domeniul cinegetic. În fapt, pentru a asigura gestionarea durabilă a bunurilor publice, specifice, de interes național și internațional, potrivit Ordinului nr. 93/2003 al ministrului M.A.A.P.,asociațiile vânătorești care gestionează aceste bunuri publice sunt licențiate în acest sens.

2.4 Fondul de vânătoare

2.4.1 Definire.Istoric. Criterii de constituire

Fondul de vânătoare reprezintă, potrivit legii, unitatea de gospodărire cinegetică constituită indiferent de categoria de teren, indiferent de proprietar și astfel delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai mare faunei de interes cinegetic în interiorul său. Nu se includ în fondul de vânătoare suprafețele din perimetrul construit sau împrejmuit din intravilan, suprafețele rezervațiilor științifice, suprafețele parcurilor naționale, suprafețele siturilor patrimoniului natural universal și suprafețele strict protejate din cadrul zonelor umede de importanță internațională.

În literatura de specialitate s-a definit fondul de vânătoare ca fiind aceea suprafață mai mare de teren (delimitată) de considerente biologice, geografice, determinate de utilitatea și posibilitatea ocrotirii și a exploatării. Suprafața considerabilă este o condiție sine qua non. Pentru a se respecta condiția sine qua non, potrivit art. 5 alin.2 din legea nr.407/2006, suprafața unui fond de vânătoare va fi de cel puțin 5000 hectare la câmpie și în Delta Dunării, 7000 hectare la deal și 10000 hectare în zona de munte.

2.4.2 Atribuirea în gestiune a fondului de vânătoare conform legii nr. 407/2006

Atribuirea dreptului de gestionare a faunei cinegetice este realizată de administrator pe fonduri de vânătoare, prin următoarele modalități – atribuirea directă și licitația publică.

Atribuirea directă se realizează pentru următoarele categorii de fonduri de vânătoare:

Fondurile de vânătoare pe care proprietarii, persoane fizice sau juridice, au în proprietate o suprafață de teren care reprezintă minim 51% din suprafața fiecărui fond de vânătoare, individual sau într-o asociație constituită în aest scop. Acest tip de atribuire se realizează în favoarea gestionarului propus pentru 10 ani de persoana fizică sau juridică.

Fondurile de vânătoare pe care statul este proprietar pe minim 51% din suprafața fiecărui fond de vânătoare. Acest tip de atribuire se realizează pentru categoriile de gesionari prevăzuți de art.7 lit. d) și e) și pentru instituțiile de învățământ de stat care au ca disciplină de studiu vânatul și vânătoarea.

Fondurile de vânătoare pentru care proprietarii, individual sau în asociație constiuită în scopul obținerii dreptului de a gestiona fondurile de vânătoare respective prin structură licențiată, nu au în proprietate minim 51% din suprafața fiecărui fon și pentru cele atribuite în condițiile de la punctele a și b. Acest tip de atribuire se realizează în favoarea gestionarului consacrat, la cererea acestuia.

Prin licitație publică, pentru fondurile de vânătoare neatribuit, realizându-se în conditiile prevăzute anterior la litera a.

Contractele de gestionare a fondurilor de vânătoare se încheie pe o perioadă de minim 10 ani, iar atribuirea în gestiune a fondurilor de vânătoare trebuie realizată în maxim 60 zile de la data încetării din orice cauză a contractului. Pe perioada de la încetarea contractului anterior, până la preluarea efectivă în gestiune de către noul gestionar a fondului de vânătoare, în baza noului contract, gestionarea fondului de vânătoare este realizată de fostul gestionar, drepturile și oblibațiile acestuia fiind cele din contractul anterior. Fondurile de vânătoare pentru care din culpa câștigătorului licitației nu a fost încheiat contractul de gestionare în termen de 30 zile de la data dobândirii acestui drept se scot din nou la licitație, în termen de 60 zile. Licitația se repetă până se asugură atribuirea în gestiune, conform prevederilor legale. Fondurile de vânătoare care, din diverse motive, au rămas necotractate timp de 60 zile, se încredințează pentru gestionare administratorului pădurilor proprietate publică a statului, continuându-se procedura de licitație. În perioada în care gestionează fauna cinegetică,conform art. 12 alin. 8, administratorul pădurilor proprietate publică a statului este scutit de plata tarifului de gestionare. Gestionarul fondului de vânătoare este obligat la plata tarifului anual de gestionare, în 2 tranșe egale, prima până la data de 30 noiembrie a anului în curs și a doua până la data de 15 mai a anului următor. Tariful de gestionare se stabilește prin însumarea produselor dintre media cotelor de recoltă aprobate pe ultimii 5 ani, pe specii, și 10% din valoarea de despăgubire a acestora, prevăzută în anexa 1, cu suma produselor dntre media cotelor de recoltă aprobate pe 5 ani, pe specii, și 10% din valoarea de despăgubire a acestora prevăzută în anexa 2, pentru situațiile în care se aprobă vânarea speciilor.

Capitolul III. Protecția vânatului

3.1 Definirea conceptelor de protecție, pază și liniște a vânatului. Istoric. Doctrină.

Dace ne raportăm limbajului comun observăm că prin termenii de pază, protecție și liniște înțelegem:

– paza reprezintă faptul de a păzii, mijlocul prin care se poate asigura păzirea, adiă luarea în grijă.

– protecție – faptul de a proteja, de a ocroti, de a apăra, de a lua măsurile necesare de protejare.

– liniște – lipsa zbuciumului, tăcerea, calmul, acalmia, starea lipsită de zbucium, de frământări, tihna, pacea,seninătatea,netulburarea.

Rezultă astfel că, prin paza vânatului înțelegem luarea tuturor măsurilor necesare asigurării păzirii, însăși acțiunea de păzire a vânatului, cu deosebire împotriva faptelor cinegetice ilicite, dintre care cele mai grave fiind faptele de braconaj.

Întreg ansamblul de măsuri juridice și faptice prin care este asigurată ocrotirea, apărarea, protejarea vânatului îi sunt subsumate protecției vânatului.

Asigurarea liniștii vânatului constă în punerea în practică a legislației prin asigurarea efectivă a lipsei de zgomot produs de activitățile umane și a lipsei de zbucium, temeri, tulburpri, înspăimântări a vânatului, cu deosebire în perioada de reproducere și creștere a puilor. Asigurarea protecției, pazei și liniștii vânatului sunt activități permanente ce revin, ca obligații gestionarului fondului de vânătoare, dar și proprietarului terenului și fiecărui individ în parte.Scopul asigurării protecției, pazei și liniștii vânatului este cel de conservare a vânatului, iar acest scop se înscrie în acțiunile subsumate obligației de asigurare a dezvoltării durabile în domeniul cinegetic.

În ceea ce privește ocrotirea vânatului, încă din Antichitate au apărut parcuri de vânătoare în care era asigurată protecția vânatului pentru plăcerea potentaților vremii. În ceea ce privește, perioada Evului Mediu, în toate țările Europei, existau terenuri special rezervare pentru vânătoarea stăpânului feudal, terenuri în care nimeni nu avea dreptul să vâneze fără permisiunea respectivului stăpân. Pe parcursul Evului Mediu, apărarea fondului cinegetic a fost realizatyă cu deosebire prin legea braniștii și cărțile de pădure. În legea din 1868 – legea pentru poliția rurală – se prevedea în art. 102, timpul în care vânătoarea va fi deschisă ( în timp de opt luni ale anului, de la 1 aprilie la 1 august), sau respectiv, poprită și arată pentru prima dată “ca este interzisă luarea sau sfărâmarea după ori și care proprietate a cuiburilor și ouelor de paseri poprite de se vâna”.În art. 19 din Legea din 1891 asupra poliției vânatului se instituia autoritatea paznicilor de vânat, care erau recunoscuți de autoritatea comunală și aveau dreptul de a constata faptele ilicite în domeniul vânătoarei, sancționate de lege. Datorită unui studiu întreprins, Legea din 1906 asupra poliției vânătoarei realiza instituirea păzitorilor publici pentru paza vănatului și a păzitorilor privați, și consacra juridic noi dispoziții, în favoarea ocrotirii vânatului, dintre care, exemplificativ, amintim – interzicerea cu desăvârșire a vânătoarei cu ogari, interzicerea vânătoarei iepurelui cu copoiul, pe zăpadă, interzicerea prinderii dropiilor pe timp de polei, reglementarea comerțului cu vânat.

Legea privind vânătoare, din anul 1921, pe întreg spațiul românesc, consacra juridic ”idea îngrijirii și ocrotirei vânatului”, constituindu-se într-un model european ce răspundea principiilor modern ale exercitării vânătoarei, valabile și astăzi. Ulterior, legea nr.26/1976 a asigurat un cadru unitary de reglementare a vânătorii, păstrând o serie de principia modern, științifice de gospodărire a vânatului.

Odată cu intrarea în vigoare a legii nr.103/1996, protecției vânatului ia fost consacrat un întreg capitol. Dintre prevederile legii, deosebit de importante în acest sens, trebuie să amintim următoarele:

– art. 18 privind obligativitatea asigurării pazei și ocrotirii vânatului

– art. 20 privind constituirea de rezervații cinegetie în suprafață de minim 4 % și maxim 5% din suprafața fondului cinegetic național

– art. 24 ce prevedea interzicerea unor categorii de fapte în scopul ocrotirii și gospodăririi naționale.

Din acest punct de vedere, al acestei problematici, prevederile legii actuale, legea 407/2006, fac obiectul analizei exhaustive.

Este important de subliniat faptul că, atât legislația silvică și ceea cinegetică și de mediu, precum și alte numeroase norme juridice, asigură explicit sau implicit protecția vânatului.

3.2 Asigurarea pazei și liniștii vânatului

3.2.1 Asigurarea pazei vânatului

Conform art. 17 alin. 1 din legea nr.407/2006 gestionarii fondurilor de vânătoare sunt obligați, să asigure gospodărirea faunei de interes cinegetic, cu respectarea principiului durabilității, pe baza studiilor de evaluare și a planurilor de management de specialitate, întocmite pentru fiecare fond de vânătoare, pentru perioada de valabilitate a contractului de gestiune. Studiile se întocmesc pentru fiecare fond de vânătoare în parte, de specialiști atestați, pe perioada de valabilitate a contractului și vor fi supuse pentru aprobare administratorului. Managementul populației faunei de interes cinegetic din suprafețele neincluse în fondurile de vânătoare, se realizaează de către consiliile locale, pentru intravilanul localităților, pe baza hotărârilor propririi, aprobate de agenția locală de protecție a mediului.Pentru a se realiza o gestionare durabilă, gestionarii fondurilor de vânătoare sunt obligați să asigure paza faunei de interes cinegetic, cu cel puțin un paznic de vânătoare pe fond, conform prevederilor art. 18 alin.1 din legea nr.407/2006. Față de reglementarea legală anterioară, ceea actuală este mai concinsă, stabilind clar obligațiile gestionarului. Nu este necesar să avem inspectori voluntari de vânătoare, deoarece există personal de specialitate încadrat în funcția de paznic de vânătoare care are atribuții de pază și protecție a faunei de interes cinegetic. În exercitarea atribuțiilor legale, paznicul de vânătoare este asimilat cu personalul care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității publice – deci sunt funcționari publici, cel puțin din punct de vedere al dreptului penal.Fiecare fond de vânătoare trebuie să fie încadrat cu un paznic de vânătoare, iar în cazul fondurilor de vânătoare care ridică probleme în asigurarea pazei și protecției sau se întind pe suprafețe mari, pot fi încadrați mai mulți paznici, limita aestora nefiind specificată în lege. Pentru a fi în măsură să își îndeplinească sarcinile de serviciu, personalul care asigură paza fondurilor de vânătoare trebuie să fie dotat cu armament și echipament corespunzător.

3.2.2 Necesitatea asigurării liniștii pentru vânat

În conformitate cu prevederile art. 20 alin 1 din Legea nr. 407/2006, în vederea conservării faunei de interes cinegetic, administratorul împreună cu autoritatea publică centrală care răspunde de protecția mediului și gestionarul fondului de vânătoare delimitează în fiecare fond de vânătoare una sau mai multe zone de liniște a faunei cinegetice în care exercitarea vânătoarei este interzisă, în aceste zone având permisiunea de a intra doar personalul de specialitate cu atribuții de serviciu. Conform prevederilor legale, a fost definită zona de liniște, ca fiind suprafața stabilită în cadrul unui fond de vânătoare, delimitată și marcată pe teren prin semne vizibile și distinctive, destinată să asigure condiții de viață optime faunei cinegetice existente în cadrul fondului de vânătoare resprectiv, indiferent de anotimp, fiind permis accesul doar al celor ce au atribuții de serviciu. Pentru a asigura liniștea speciilor de vânat, fiecare fond de vânătoare are delimitate, de către administrator, autoritatea publică centrală care răspunde de protecția mediului și gestionarul fondului de vânătoare, zone de protecție în suprafață de minim 10% din suprafața totală a fondului de vânătoare .Acolo unde există arii protejate încadrate în alte categorii de management sau coridoare de migrație ori habitate naturale de interes comunitar, conform art.20 alin 3 din legea nr.407/2006, zonele de liniște se constituie integral sau parțial, după caz, în suprafața acestora.

Cauzele ce au ca efect tulburare liniștii vânatului se clasifică astfel:

cauze care țin de prezența omului în zonele fondurilor de vânătoare sau adiacente aestora

cauze independente de prezența nemijlocită a omului.

Din prima categorie sunt evidențiate cu deosebire următoarele:

– prezența braconierilor, o prezență ilegală, săvârșită cu rea-credință, cu scopul realizării unui câștig ilicit dar cu efect sigur de diminuare efectivă sau de alungare a vânatului

– prezența persoanelor ce săcârșesc fapte ilicite în domeniul silvic, forestier, care realizând fapte de acest gen, prin zgomote alungă vânatul, iar prin rezultatul faptelor lor ilicite distrug mediul de viață

– desfășurarea de acțiuni de pășunat pe terenurile fondurilor de vânătoare, fie păduri, fie în vecinătatea acestora, această acțiune, chiar și în condiții legale și optime de realizare poate avea ca efect tulburarea liniștii vânatului

– prezența de indivizi însoțiți de câini, mașini, muxiă la maxim în terenurile fondurilor de vânătoare, care înțeleg să se distreze în moduri ce evidențiază cel puțin o lipsă de educație ecologică

– sportul cu motor în păduri, și drumețiile pe un fond muzical maxim au același efect direct și imedit – tulburarea liniștii

– circulația intensă în păduri sau alte zone specifice.

Printre cauzele din a doua categorie amintim:

– lăsarea liberă la pășunat a animalelor domestice

– câinii și pisicile fără stăpân, lăsate libere să se sălbăticeasă sau chiar lăsate în mod deliberat libere în fondurile de vânătoare, fie cu intenția de a scăpa de ele sau chiar pentru a produce pagube

Neasigurarea liniștii vânatului are efecte negative, diferite de la specie la specie. Dintre acestea evidențiem:

tulburarea ritmului zilnic de hrănire

tulburarea ritmului activității de procreare cu efect negativ asupra sporului anual

părăsirea arealului local sau chiar a fondului de vânătoare de către speiile de vânat tulburate.

De aici se deduce concluzia, conform căreia alături de hrană, adăpost, factori de mediu, liniștea onstituie un factor care influențează esențial existența vânatului în fondul de vânătoare, asigurarea ei contribuind la dezvoltarea unui vânat sănătos și viguros.

3.3 Interzicerea deplină a pășunatului în păduri

Ca rezultat al efectelor dezastruoase pe care pășunatul în păduri, atât din punct de vedere al ordinii economice silvice cât și cinegetice, s-a impus consacrarea juridică a interzicerii depline a pășunatului în păduri.

3.3.1 Scurt istoric asupra incriminării faptei ilicite de pășunat fără drept, din punct de vedere silvic

În literatura de specialitate s-a constat că vechimea acestei problematici a apărut în legea celor XII table. Apoi prin legea Aquilia, se pedepseau stricăciunile aduse arborilor prin plata a 25 de ași pentru fiecare arbore. Mai târziu în feudalism, în spațiul românesc în toate braniștile era restricționat pășunatul.

Art. 64 din Codul silvic de la 1910 interzicea pășunatul în păduri, în acest sens fiind și prevederile art 573 din Codul penal, modificat prin Decretul nr.971 din 30 decembrie 1962.

Actual, legislația ce consacră juridic interzicerea pășunatului este reprezentată, de următoarele norme – art. 102 din legea nr. 26/1996, actualul Cod silvic,art. 102 din legea nr.26/1996 cu referire la art. 37 din legea nr.26/1996 și cu referire la art. 17 din legea 289/2002 privind perdelele forestiere de protecție, art. 102 din legea nr.26/1996 cu referire la art. 10 din Anexa 1 la O.G nr. 264/1999 pentru aprobarea Normelor tehnice silvice privind gospodărirea vegetației forestiere de pe terenurile din afara fondului forestier național, art. 75 lit. f), teza a IX și a X din O.U.G nr. 105/2001 privind frontiera de stat României, cu modificările și completările ulterioare, art. 81 lit.b), teza a II-a din O.U.G nr.202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere. Se poate observa deci o gamă largă a mormelor incriminatoare. Iar în cazul neîndeplinirii criteriului valoric faptele silvice ilicite de pășunat fără drept sunt considerate contravenții silvice, în sensul sancționării faptelor ilicite contravențoinale fără drept – în alte perimetre decât cele silvice – se exprimă numeroase norme juridice.

3.3.2 Detalierea distrugerii sau vătămării prin pășunare, în domeniul silvic

A. Corelația efectului negativ cu specia de animale care pășunează

În doctrina juridică specifică se arată explicit faptul că specia de animale care pășunează în pădure, influențează asupra acestui fapt. Astfel, capra reprezintă animalul domestic, care dăunează cel mai mult pădurii, deoarece ea se hrănește aproape exclusiv cu plante tinere lemnoase, care le poate atinge până la o înălțime destul de mare, când este ridicată pe picioarele din spate. O altă specie care influențează asupra acestui fapt sunt oile, care deși mai puțin periculoase decât caprele, sunt suficient de periculoase atunci când poposesc mai mult timp în același loc, fiindcă cele care merg înaintea trupei, nu avansează decât atunci când au păscut iarba ceea mai bună. De asemenea produc pagube însemnate și oile, care mănâncă vârfurile și frunzele arborilor tineri din plantații, mai ales în preajma golurilor de munte. Dintre speciile de animale care pășunează în pădure, influențând negativ mai amintim și vitele cornute, caii și măgarii, porcii.

B. Alte aspecte negative,specifice, legate de pășunatul în păduri

La toate degradările produse de animalele amintite anterior se mai adugă și cele provocate de ciobani, de copii, prin ruperea crengilor,tăierea lemnelor, facerea focurilor și lăsarea nestinsă a acestora. Desprindem concluzia că consecințele pășunatului sunt în raport cu speciile de animale, care îl practică, cu natura solului, cu vârsta și starea arboretelor.Consecințele negative ale pășunatului sunt și rezultatul unor factori de mediu, precu ploile puternie ce au drept consecință o accentuată degradare a solului ca urmare a dislocării pământului și smulgerii cu ușurință a vegetației pășunate.

C. Necesitatea apărării pădurilor de vitele de pășune

Pășunatul în pădure, adică lăsarea viletor la iarbă, în pădure, îi pricinuiește acesteia pagube mari, încât cu drept cuvânt se poate spune că pășunatul este adevărata pricină a distrugerii pădurilor din mai multe părți ale țării. Vitele băgate în pădure rod frunzele, vârfurile,lăstarii, lujerii tineri ai arborilor, precum și coaja puieților, pe care îi distrug cu totul sau îi schimbă cu vremea în tufe netrebnice, acoperite de ghimpi și cioturi. Ciobanii și paznicii vitelor de multe ori, din rea-credință, taie și cipârțesc lăstarii și puieții de arbori, rup crengile cu flori, strică cuiburile păsărilor și aprind focuri, pe care le lasă nestinse, incendiind pădurea. Cele prezentate anterior sunt întâlnite și pe deplin valabile și cu privire la distrugerea și vătămarea prin pășunare a jneperișurilor și a vegetației forestiere dun perimetrele de ameliorare sau a altor categorii de lucrări de îmbunătățiri funciare. Efectele nocive ale reformei agrare realizate fără a se ține seama de cerințele sine qua non ale unei gospodăriri durabile în domeniul silvic, nu sunt apanajul exclusiv al actualelor legi ale proprietății. Astfel că reforma agrară nu a făcut altceva decât să ia din proprietatea statului golurile de munte și să le atribuie comunelor politice.

În concluzie practica pășunatului în păduri a fost încurajată în ultimele 2 decenii chiar de conducerea statului contrar dispozitiilor legale din Codul silvic.

3.3.3 Scurt istoric asupra incriminării faptei ilicite de pășunat fără drept – din punct de vedere cinegetic

Începuturile dreptului penal silvic, în Transilvania, sunt marcate de cele mai vechi dispozițiipenale din domeniu cuprinse în Decretum Tripartitum, de Werboczius din 1514 și Hotărârea Națiunii Săsești din anul 1546, acestea apărând indirect și fondul cinegetic prin interzicerea delictelor de pășunat. Pășunatul era oprit, în sensul dispozițiilor amintite anterior, în special pădurile cu fructificație abundentă. Așadar în aceste păduri accesul animalelor de casă era oprit cu desăvârșire.

Actual, legiuitorul a considerat că este necesar să incrimineze pășunatul în păduri prin legea vânătorii și a protecției vânatului, în art. 23 alin 1 lit.b) interzicând această faptă. Pășunatul în păduri se sancționează cu amenda de la 1000 la 3000 RON.

În criticabil, conform art. 23 alin 2 prin derogare de la prevederile alin. 1 este permis pășunatul vitelor mari dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiiile:

– suprafețele pe care se pășunează sunt suprafețe în care arboretele rezultate prin regenerare naturală au vârsta mai mare de 15 ani sau suprafețe pe care plantațiile realizate au starea de masiv încheiată și înălțime de 3 metri

– nu există pășune comunală.

3.3.4 Detalierea efectelor distructive în domeniul cinegetic cauzate de pășunatul în păduri

Răspunsul la întrebarea pentru ce avem puțin vânat de munte?, a venit din partea eminentului S. Vulcu. Întrebarea precum și răspunsul la această întrebare reliefează și cuprind dezastrul produs – din punct de vedere cinegetic – pășunatul în păduri. Așadar pentru a detalia răspunsul și întrebarea existentă vom cita autorul acestora.”Braconierii, vitele cu alaiul anexă (câinii, târle etc), lipsa de suprafețe pentru refugiu, ierni grele cu haite de lupi. Acestea erau răspunsurile obicinuite. Fără să caut a diminua temeinicia acestor motive, voi arăta altul, care mi se pare cel mai dezastruos pentru vânatul de munte, și care cuprinde în sine într-o măsură mai mică sau mai mare motivele de mai sus. Voi arăta o urmare dezastruoasă a sporirii numărului de vite în altă ramură a vieții economice. Golurile de munte sunt poienile din vârful munților din sus de vegetația rășinoaselor sau chiar poieni cu suprafețe mari în cadrele pădurilor din munți. Aceste goluri au capacitate de pășune limitată,la care trebui să se adapteze și numărul de vite scos la pășune. Așa era în trecut până nu s-a făcut împroprietărirea și până aceste goluri făceau parte integrantă din proprietatea statului, administrate fiind, ca și pădurile, de ocoalele silvice. Era stabilită pentru fiecare gol, capacitatea de pășune pe capete de vite,iar ocoalele silvice, controlau respectarea întocmai a acestei capacități. În acest fel se cultiva un stoc sănătos de vite, cari găsind toată vara pășune suficientă în goluri, nu erau avizate la pășunatul în păduri sau numai în mică măsură, sub controlul organelor silvice. Iar posibilitatea organelor silvice de arenda în viitor altora pășunatul, era sabia lui Damocles pentru oieri, determinându-l să respecte riguros ordinele primite (…).Dar vânatul de munte este strâns legat de păduri. Nu este vânat de munte fără condrii în munți (…). Mai dezastruos decât pășunatul de primăvară este pășunatul de toamnă și iarnă. După ce toate oile coboară de la munte, și dau ploile de toamnă, iarba în munți încolțește din nou. Începe același colindat, formându-se mici grupulețe și operand fiecare pe socoteală proprie. Firește, nu lipsește de la nici unul din grupuri, haita de câini, dar nici carabina. Acest pășunat de toamnă se prelungește, în anii cu iarnă ușoară, până spre primăvară. Pășunatul de primăvară și toamnă pentru vânatul de munte este mai periculos decât cel de vară.Soarta cerbului este mai tragică, fiindcă el este condamnat să rămână în munți, prin volumul corpului. Soarta lui este împărtășită și de stocul de căprioare rămase în munți. Hrana acestui vânat nobil și gingaș sunt resturile pângărite de turmele de oi. Prima floricică de brândușe este furată de pășunatul de primăvară. Hrana de vară este infectată de mirosul penetrant de oaie. Iar curățirea resturilor de hrană prin pășunatul de toamnă și iarnă, găses că este de-a dreptul un dezastru.Vânatul iese slăbit din timpul goniței. Mai mult ca oricând atunci are nevoie atât de liniște cât și de hrană bună. E dureros că nu se găsește nici una. La lipsa de hrană se mai adaugă și calamitatea câinilor care în timp de primăvară prind puii cervidelor, gonind mereu vânatul din vale în vârf și invers. Iar ca apogeu aceste chinuite ființe sunt mereu sub focul armelor ciobanilor. La toate acestea se mai adaugă și pericolul lupilor. Acesta este tabloul complet al dezastrului.”

3.4 Problema câinilor și asigurarea liniștii vânatului

3.4.1 Scurt istoric. Doctrină

Așa cum am specificat și anterior, în întreg secolul al XIX-lea se ducea o luptă și contra mijloacelor omenești cu care se vâna (plase,lațuri,capcane) dar și contre întrebuințării ogarilor la vânătoare, deoarece erau bine știute prejudiciile pe care le aduceau vânatului astfel de metode de vânătoare. Astfel că în legea din 1921 era reglementat faptul că „vânătoarea cu ogarul era oprită cu desăvârșire. Se va cere autorizarea specială de la minister pentru vânatul cu copoi. Vânătoarea cu copoi însă a cerbilor (dama) și a cerbilor nu se va face sub nici un motiv.Sub aceleași sancțiuni ca și copoii, cad în toate privințele, și în privința taxei,bassetul,foxterierul și câinele de mistreț, limierul care mână vânatul nobil ca și copoiul”.

Potrivit Deciziei nr.2659/1922 a Ministerului Agriculturii și Domeniilor avându-se în vedere avizul Consiliului Permanent de Vânătoare față de numeroasele cereri de autorizare a vânătorii cu copoi se interzicea vânătoarea cu copoi la cerbi, căprioare și capre negre.

La scurt timp după promulgare legii din 1921, în considerarea daunelor pe care le aduc câinii de turmă și câinii liberi ordinii economice din domeniul cinegetic, în literature de specialitate se făceau deja propuneri pentru reglementarea situației:”proprietarii câinilor păzitori ai turmelor de vite sau de curte găsiți fiind liberi sau cei de la turmă, se vor pedepsi cu amendă de la 500 la 1000 lei, iar câinii vor putea fi uciși de către personalul de pază fiel al Statului, fie al arendașului sau proprietarului dreptului dr vânătoare” și, respective “sub nici un motiv nu este permis a ieși la munca câmpului și nici turmele de vite să nu fie însoțite de câini, pe timpul de la 1 martie la 1 octombrie (…)”.

În considerarea aspectelor privitoare la câini, autorul N.Roșca era solidar cu următoarea opinie”cel mai mare dușman al vânatului, prin imensele daune provocate mai ales în perioada înmulțirii acestuia, sunt câinii care însoțesc turmele și cirezile de animale domestic, în număr foarte mare, fără jujeu regulamentar, cei care sunt lăsați liberi de către proprietarii lor pe fondurile de vânătoare și chiar cei de agreement,care mai de care mai mari și mai fioroși, scoși de proprietarii lor sau de alte personae, cu autoturismele, în păduri sau pe camp, unde sunt lăsați liberi, și chiar sunt încurajați să caute, să hăituiască și să ucidă vânatul”.

De asemenea apreciem ca atare și propunerea legislativă din domeniu, pentru întreg conținutul său și subliniem faptul că în aceasta am găsit singurele informații cu privire la dimensiunile și rolul jujeului, fapt care onsiderăm a fi necesar să fie consacrat juridic.Definiția legală a jujeului a fost dată de legea nr.407/2006. Această arată că jujeul este o piesă cilindrică, confecționată prin stunjire,din lemn de esență tare, care trebuie purtată de câinii care însoțesc turmele și cirezile de animale domestice.

3.4.2 Legislație actuală

Legea în vigoare, legea nr.407/2006, reglementează problematica cânilor în numeroase articole, astfel:

Art. 1 lit. c) care definește braconajul.

Art. 1 lit. n) care definește jujeul.

Art. 1 lit. u) care definește vânătoare.

Art. 6 alin.1 lit. e precizând atribuția administratorului de a elabora metodologia și reglementările de organizare și practicare a vânătorii.

Art. 6 alin. 1 lit.l) precizând atribuția administratorului de control a activității cinegetice la toate nivele,

Art. 6 alin.1 lit. m) precizând atribuția administratorului de organizator și coordonator al activității de combatere a braconjului.

Art.6 alin.1 lit.s) precizând atribuția administratorului de a stabili rasele de câini admise la vânătoare în România.

Art. 18 potrivit căruia gestionarii fondurilor de vânătoare sunt obligați să asigure paza, inclusiv împotriva câinilor.

Art.19 alin 3 instituin faptul că pisicile și câinii sălbăticiți sau hoinari găsiți pe suprafețele fondurilor de vînătoare trebuie împușcați fără restricții, fără obligarea la despăgubiri și fără ca fapta să constituie infracțiune

Art.19 alin 4 vine în completarea alineatului precedent.

Art.20 care prevede obligativitatea delimitării zonei de liniște a vânatului și deci, implicit asigurarea liniștii și împotriva câinilor și pisicilor.

Art.23 alin.1lit.b) ce interzice pășunatul în păduri în coroborare cu art. 48 alin.1 lit.d).

Art. 23 alin.1 lit.c) ce interzice tușburarea liniștii vânatului în perioadele de înmulțire și creștere a puilor, în coroborare cu art. 48 alin.1 lit.c).

Art.23 alin 1 lit g)-k) ce interzic diverse fapte ilicite din domeniul cinegetic, cu referire și la câini, în coroborare cu prevederile art. 48 alin.1.

Art. 33 alin.1 lit.a potrivit căruia vânătoarea se practică cu câinii din rasele admise la vânătoare.

Art.39 lit.k) conform căruia este interzisă vânarea cerbilor,căpriorilor și caprelor negre la hrănitori, la sărării la goană sau cu câinii gonitori.

Art. 42 alin.1 lit.b) potrivit căruia constituie infracțiune de braconaj vânătoarea prin folosirea ogarilor sau a metiților de ogari.

3.5 Practică judiciară

“În octombrie 1931, paznicul șef al Societății de vânătoare din Beașov, atacat de 4 dulăi,împușcă pe unul dinte ei, ce nu avea jujeul regulamentar la gât.Ciobanii din apropiere – care nu și-au rechemat câinii de la început – s-au năpustit asupra pazniului. Freenk caută să se apere trîgând de 3 ori cu pistolul încărcat cu cartușe lacrimogene, care însă nu au avut effect, iar ciobanii s-au repezit la el cu ciomege și cuțite. Ajunși la câțiva pași, Fraenk îi somă să se oprească, căci astfel va face uz de armă. Totuși ciobanii tabără asupra lui, se încinse o luptă corp la corp în cursul căreia îi zmulseră arma din mână! Cu eforturi enorme ajunse din nou în posesia armei, sări câțiva pași înapoi luând arma la ochi și somând pe ciobani, să nu se mi apropie căci altfel va trage. Cum ei totuși nu se intimidară, unul atcând din nou din față, iar celălat încercând să-l ia de la spate, Fraenk trase un foc de intimidare în aer.

Fatalitatea a vrut să pedepsească pe aggressor așa cum merita, căci din focul tras, deasupra capului agresorului se rătăcose 2 alice care îi pătrunseră în cap. El căzu la pământ și transportat la spital , muri după 14 zile. (…)

Instanța a refuzat calitatea de a se fi găsit în legitimă apărare pe motiv că paznicul ar fi avut timp sufficient de a se depărta pe motocicileta ce o avea acolo după ce împușcase câinele și-l condamnă pe paznicul Fraenk la 2 ani și jumatate de închisoare.”

În ceea ce privește această hotărâre a instanței au existat diferite opinii pro și contra. Însă noi am apreciat în mod deosebit următorul comentariu făcut în doctrină în legătură cu această hotărâre:”vânătorii județului Brașov au trebuit să își formeze convingerea că după această sentință vânatul nostrum rămâne lipsit de o pază eficace, căci acum – după condamnarea unui paznic jurat – nu va mai cuteza nici un paznic sa facă uz de arma sa contra braconierilor (…)”

3.6 Prevederi legale actuale privind ocrotirea și gospodărirea rațională a vânatului

Potrivit art.19 alin.1 din Legea 407/2006, pentru a asigura conservarea biodiversității, mamiferele și păsările de interes vânătoresc, inclusive cele prădătoare, se vânează numai în cadrul cotei de recoltă aprobate cu respectarea reglementărilor tehnice privind organizarea și practicarea vânătorii. Exemplarele din speciile prevăzute în anexa nr.2 pot fi vânate numai în caz excepțional, respective, numai dacă se constată necesitatea reducerii populațiilor, sau în situații puctuale, când se constată că anumite exemplare, exact identificate sunt degenerate sau produc pagube. Recoltarea exemplarelor din speciile prevăzute în anexa 2 se realizează numai daă există și autorizarea autorității publice central care răspunde de protecția mediului. În funcție de rezultatul experimentelor și al studiilor de specialitate, precum și al studiilor de impact ( în cazul populării fondurilor de vânătoare cu specii de interes vânătoresc), se pot face propuneri de completare a anexelor 1 și 2, cu acordul autorității publice central care răspunde de protecția mediului.

Pentru a se asigura liniștea, ocrotirea și gospodărirea rațională a vânatului, este absolute necesară aplicarea prompt a prevederilor art.19 alin.3 potrivit cărora, pisicile și câinii hoinari sau sălbăticiți se împușcă fără restricții și fără obligația la despăgubiri și fără ca fapta să constituie infrațiune.

Asigurarea liniștii vânatului precum și ocrotirea și gospodărirea lui rațională trebuie realizate și atunci când se are în vedere popularea fondului de vânătoare.

Popularea cu exemplare importante din speciile din fauna indigenă de interes cinegetic se realizează pe baza aprobării date de autoritatea public central care răspunde de silvicultură, în baza certificării calității genetice a acestora, dată de o instituție științifică cu activitate cinegetică, cu acordul autorității publice central care răspunde de protecția mediului.

Capitolul IV. Practicarea vânătorii

4.1. Dreptul la vânătoare

Dreptul de vânătoare se definște în modul cel mai simplu, ca finnd acel drept în exercitarea căruia titularul său dobânsește posesia sau proprietatea asupra vânatului obținut în urma acțiunii de vânătoare.

Între dreptul de proprietate asupra terenului, dreptul de vânătoare și dreptul de proprietate asupra vânatului există sau se stabilesc numeroase raporturi sau corelații juridice și tehnice. Analiza acestor corelații pe parcursul evoluției istorice reliefează o serie de particularități ale dezvoltării societății. Inițial, începând cu zorii istoriei, vânatul a fost considerat res nullius multă vreme. Ulterior, dreptul de vânătoare și dobândirea dreptului de proprietate asupra vânatului ce viețuia pe terenul respectiv,sau care, neviețuind pe acesta, era doar capturat sau ucis, au fost strâns legate de dreptul de proprietate asupra terenului. Evoluția societății și conștientizarea numeroaselor aspecte legate de dezvoltarea durabilă și protecția mediului au condus,actual, la o nouă și modernă abordare a problematicii cinegetice,vânatul fiind considerat bun public de interes național și internațional.

Dreptul de vânătoare este reglementat de art.1 li.g) din Legea 407/2006 ca fiind dreptul persoanei fizice sau juridice, proprietară a terenurilor pe care sunt arondate fonduri de vânătoare,de a beneficia, direct sau indirect , de gestiunea fondului cinegetic, dacă este licențiată.

Legislația cinegetică în vigoare descrie metodele de vânătoare legale.Prin metodă de vânătoare se înțelege modalitatea prin care se practică acțiunea de vânătoare.Tipurile de acțiuni de vânătoare, în funcție de numărul de vânători care participă la acestea sunt clasificate astfel:

Vânătoare individuală – aceasta se practică de un singur vânător, însoțit de paznicul de vânătoare sau de împuternicitul gestionarului fondului de vânătoare.Metodele de vânătoare pentru acest tip sunt:

vânătoarea la pândă care constă în așteptarea vânatului și se poate exercita la – trecători,cadavrul animalului ucis,locurile unde vânatul produce pagube,vizuină, locurile de pasaj, locurile de înnoptat,locurile de rut.

vânătoarea la vizuină, constă în stârnirea vânatului din vizuină prin utilizarea câinilor de vânătoare.

vânătoarea cu chemători și/sau atrape constă în atragerea vânatului către vânător prin utilizarea unor chemători și/sau atrape,permise de lege.

vânătoarea la nadă constă în administrarea de hrană pentru ademenirea vânatului în vederea recoltării sau capturării în scop didactic, de cercetare științifică, populări,repopulări,precum și pentru prevenirea producerii de pagube sectorului cinegetic sau șeptelului, în condițiile prevăzute de legea în vigoare

vânătoarea la dibuit (apropiat) constă în apropierea vânătorului de vânat.

vânătoarea la sărite constă în stârnirea vânatului utilizându-se sau nu câini de vânătoare.

Vânătoarea în grup restrâns, Metodele de vânătoare sunt similare cu cele prezentate anterior, diferența constând în faptul că la acestea participă un număr restrâns de vânători (minim 2 și maxim 5), cu sau fără câini de vânătoare, fără gonaci.

Vânătoarea în grup mare. Metoda se practică de un număr mai mare de 5 vânători și constă în stârnirea și hăituirea vânatului în scopul dobândirii acestuia, în funcție de posibilitățile practice de organizare, de etologia speiilor care fac obiectul acțiunii de vânătoare și de preferințele vânătorilor participanți.

4.2 Corelații între regimul silvic, regimul cinegetic și dezvoltarea durabilă

Conform prevederilor legale în vigoare, prin gestionare în domeniul cinegetic se înțelege activitatea de gopodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din fondurile de vânătoare,realizată de gestionari în baza contractelor de gestiune, pe riscul și pe răspunderea lor, pe perioada stabilită prin contractele de gestiune. Termenul de gospodărire durabilă folosit de legiuitor se consideră a fi sinonim cu cel de dezvoltare durabilă. În același sens însă – în domeniul silvic – prin administrarea și gospodărirea durabilă a pădurilor, indiferent de forma de proprietate, se înțelege activitatea specifică desfășurată în scopul valorificării funcțiilor lor ecologice și social-economie în folosul generațiilor actuale și viitoare.

Având în vedere și definițiile legale atât cea a regimului silvic cât și cea a amenajamentului silvic ne exprimăm opinia că prin dezvoltarea durabilă a pădurilor se înțelege dezvoltarea pădurilor în condițiile aplicării amenajamentului silvic, a respectării regimului silvic. Din această perspectivă respectarea regimului silvic este în strânsă corelare cu respectarea regimului cinegetic,iar asigurarea dezvoltării durabile a pădurilor creează condițiile și cadrul dezvoltării durabile și în domeniul cinegetic.

Conform definiției legale regimul cinegetic reprezintă ansamblul de norme tehnice, juridice și economice prin care fauna de interes cinegetic este administrată și gestionată durabil,în scopul conservării biodiversității,menținerii echilibrului ecologic, exercitării și satisfacerii unor cerințe social-economice. Respectarea regimului cinegetic este o condiție sine qua non, opinia aceasta este împărțită de mai mulți autori. Astfel, în literatura de specialitate se afirmă că potrivit datelor statistice, la nivelul anului 2000, din cele 9946 de specii de păsări ale globului una din opt este în pericol să dispară, din cele 4763 specii de mamifere, una din 4 este pe cale de dispariție, ca și o treime din cele 25000 de specii de pești. Disparițiile sunt inegale la nivelul fiecărei zone. Ceea ce trebuie știut este faptul că speciile pierdute nu mai pot fi recâștigate. De aceea trebuie găsită cea mai eficientă formă de gospodărire a fondului cinegetic,și nu numai,care să permită cel puțin menținerea speciilor existente,o creștere a calității acestora.Toți locuitorii țări nu doar gestionarii fondului cinegetic,nu trebuie sa își uite obligația,cel puțin morală, de a le lăsa copiilor lor un mediu sănătos, un vânat de calitate și suficient, și să vadă adevăratele probleme trecând peste anumite interese.

Conform definiției legale regimul silvic constituie un sistem de morme tehnice silvice,economice și juridice privind amenajarea,cultura,exploatarea,protecția și paza terenurilor aflate sub protecția Codului silvic, având ca finalitate asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere. Din interpretarea legislației specifice,silvice și cinegetice, se desprinde concluzia că folosind termenul de dospodărire durabilă legiuitorul are în vedere termenul de dezvoltare durabilă.

4.3 Permisul de vânătoare

4.3.1 Definire. Istoric. Doctrină

Definiția legală este cuprinsă în prevederile art.1 din Anexa 2 la Regulament-permis,potrivit cărora permisul de vânătoare este documentul legal care atestă faptul că titularul are dreptul de a practica vânătoarea în condițiile legii.

Dreptul de a vâna era considerat ca un drept natural, aparținând oricărui om,încă din Antichitate. După o perioadă îndelungată de timp, chiar până la sfârșitul Evului Mediu, în care pădurile au fost considerate ca fiind bunuri fără stăpân așa cum era considerat și vânatul, care a continuat în Țările Române până în secolul XVIII-lea. În sensul limitării – mai mult formale-, a liberei exercitării a dreptului de a vâna prin stipularea că numai proprietarul are dreptul de a vâna pe proprietatea sa,putându-și exercita dreptul asupra a orice animale sau zburătoare sălbatice ce trec în cuprinsul nostru,astfel se pronunța Regulamentele Organice și Codul Civil de la 1864.Dreptul de a vâna se poate exercita în continuare liber în locurile neoprite sau în locurile slobode la vânătoare.Numai pentru a vâna pe proprietatea cuiva era neesară permisiunea acestuia. De asemenea și legea din 1868 dispunea cu deosebire la autorizarea de a vâna, între 1 aprilie și 1 august cu excepția paserilor trecătoare și animalelor stricătoare, preum urși,lupi,mistreți,și altele care în orice timp se vor putea omorî.Se remarcă astfel faptul că o lungă perioadă de timp – până la instituirea documentelor specifice – a existat confuzia între permisiunea de a vâna și autorizația de a vâna. Legea consfințește dreptul exclusiv al proprietarului de a exercita vânătoarea pe pământul său, recunoscând implicit prin aceasta și proprietatea vânatului. Reglementarea detaliată privind permisul de vânătoare se realizează prin legea din 1906. Mai târziu prin legea din 1976 se consacra obligativitatea permisului de vânătoare și pedepsea ca infracțiune exercitarea vânătorii fără permis. Legea nr.103/1996 a fondului cinegetic și a protecției vânatului,consacra problematicii permisului de vânătoare, iar vânătoarea fără permis era incriminată ca infracțiune de braconaj.

4.3.2 Legislația actuală privind permisul de vânătoare

Legislația în vigoare privind permisul de vânătoare este reprezentată de prevederile art.6 alin. 1 lit. e),l),m),r),t),ț), art.17 alin.1, art. 24 alin. 1 lit. 1, art. 28-30,art.32,art.42 alin. 1lit a)și alin. 2, art. 44 lit.c) din legea nr.407/2006 și, respectiv,de prevederile Ordinului nr.1125 din 25 octombrie 2005 privind aprobaremodelului de permis de vânătoare și a Regulamentului – permis.Potrivit art. 4 din Ordin, controlul aplicării prevederilor prezentului ordin se asigură,în condițiile legii, de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură,de inspectoratele teritoriale de regim silvic și de vânătoare,de AGVPS din România, precum și de organele competente ale Ministerului Administrației și Internelor.

4.3.3 Practică judiciară

Permis de vânătoare valabil.Imposibilitate de a-l prezenta.

“Nu comite contravenție de a vîna fără permis și nici contravenția de refuz de ap rezenta permisul,vânătorul care,invitat fiind a arăta permisul și neputându-l prezenta,dovedește că poseda în acel moment permis , dar îl uitase acasă”.

Comentariu – organizatorul acțiunii de vânătoare are obligația,înainte de începerea acțiunii de vânătoare,de a verifica dacă persoanele participante au asupra lor permisul de vânătoare,permisul de port-armă vizat,muniția regulamentară pentru acțiunea de vânătoare. Întradevăr la aceea dată nu constituia contravenție,deoarece nu era prevăzut expres în lege această faptă drept contravenție așa cum este în legislația în vigoare.

4.4 Autorizația de vânătoare

4.4.1 Definire. Istoric. Doctrină

Autorizația de vânătoare, conform literaturii de specialitate, este documentul oficial,necesar și obligatoriu,eliberat de forurile competente pe o anumită perioadă de timp,care dă dreptul vânătorului sau grupului de vânători să vâneze pe un anumit fond de vânătoare,la anumite specii și în cantitățile înscrise în act,cu obligația respectării legislației în vigoare, instrument de reglementare și control în practicarea vânătorii. Poate fi individuală sau colectivă și nu este transmisibilă. Definiția legală o regăsim în art. 1 alin. 1 și 2 din Regulamentul privind tipărirea, înregistrarea, gestionarea, eliberarea și folosirea autorizațiilor de vânătoare.Astfel,potrivit alin. 1 autorizațiile de vânătoare sunt documente legale care atestă faptul că o anumită persoană,sau un grup de persoane nominalizate în acestea a obținut de la gestionarul fondului de vânătoare dreptul de a vâna în condițiile legii pe acel fond de vânătoare,în perioada sau în ziua pentru care sunt completate și,respectiv,valabile autorizațiile. În alin. 2 se specifică expres faptul că autorizațiile de vânătoare consumate sunt documentele primare oficiale care servesc la ținerea evidenței vânatului recoltat în cadrul cotei de recoltă.

Încă din Antichiatate a fost menținută confuzia dintre permisiunea de a vâna și autorizația de a vâna.Începutul distincției practice a avut loc în perioada absolutismului (1848 – 1867) când, prin Ordonanțele din 1854 și 1855 asupra dreptului de armă și vânătoare a principilor s-a dispus că dreptul de vânătoare pe moșiile proprii se poate exercita și arenda numai în baza unei învoiri speciale din partea locotenenței regale din Transilvania. Abia în perioada 1938 – 1940 s-a cristalizat ideea consacrării juridice a necesarei autorizații de vânătoare,indiferent de proprietarul sau arendașul terenului de vânătoare sau de acțiunea de vânătoare.Aurmat apoi o perioadă în care autorizțiile de vânătoare au const consacrate în mai multe prevederi legale.

4.4.2 Legislația actuală

Legislația în vigoare privind autorizația de vânătoare este prezentată de prevederile art. 4, art. 6 alin.1 lit. e)-g), i),j),l)-n),s),ț), art. 17 alin. 1 și 3.art.19,art.22,art.24-27 alin. 1 lit.b),art. 31-37,art.39,art.42,art.44 lit.c) din legea nr.407/2006 și respectiv, de prevederile Ordinului nr.438 din 23 septembrie 2005 privind Regulamentul-autorizații. În art. 31 alin 1 din legea nr.407/2006 se stabiles următoarele tipuri de autorizații – individuale și colective -, iar în alin. 2 se arată că aceste documente care au regim special,sunt emise și înseriate de administrator,conform modelului și reglementărilor emise de acesta.Potrivit art. 6 alin. 1 din Rgulament-autorizații,autorizațiile de vânătoare, individuale sau colective,se eliberează numai de către personal instruit,împuternicit în acest sens de onducerile unităților care gestionează fondurile de vânătoare,exclusiv celor în drept. Eliberarea autorizațiilor de vânătoare se face ținând cont de prevederile art. 7 alin.1-4 din Regulament-autorizații. Autorizația de vânătoare se eliberează pentru executarea vânătorii pe un singur fond de vânătoare. Este interzisă eliberarea unei autorizații pentru mai multe fonduri de vânătoare. Răspunderea pentru completarea corectă și în conformitate cu dispozițiile legale a autorizațiilor de vânătoare revine celui care le-a emis.

Termenul de valabilitate al autorizației de vânătoare este diferit în funcție de tipul de autorizație eliberat, astfel:

– 20 zile de la data emiterii,pentru autorizațiile de vânătoare individuale

– 30 zile de la data emiterii, la autorizațiile de vânătoare în grup restrains

– o zi pentru autorizațiile colective.

4.4.3 Practică judiciară

Contravențiune.Vânarea pe teritoriul altuia și fără autorizațiune.

“Pentru stabilirea contravențiuni prevăzută de art. 2 legea vânatului se cere vânarea pe teritoriul altuia și fără autorizațiune.”Ambele aceste condiții există când cineva a fost surprins într-o pădure cu arma asupra sa spre a vâna,căci nu este trebuință,spre a se zice că a contravenit la dispozițiile legei poliției vânatului, să existe faptul uciderei de animale,ci existența măsurilor luate spre a vâna este suficientă .

Comentariu – din această speță se desprinde concluzia clar că pentru a vâna pe teritoriul altuia trebuia în epoca respectivă (1906-1921) ca vânătorul respective să aibă permisiunea proprietarului terenului,în sens de autorizașiune din partea acestuia de a exercita vânătoarea pe terenul lui.

4.5 Controlul provenienței vânatului

4.5.1 Definire. Necesitatea controlului

Prin controlul provenienței vânatului trebuie să înțelegem aceea activitate specifică a organelor forței publice desfășurată în mod permanent în scopul prevenerii săvârșirii de fapte ilicite și al combaterii organizate a braconajului. Activitatea de control se poate manifesta și prin analiza periodiă a activității și documentației specifice domeniului cinegetic desfășurată în scopul cunoașterii realității pentru identificarea măsurilor de îmbunătățire a supravegherii legale a acestei activității.

Controlul provenienței vânatului trebuie efectuat,cu deosebire,operativ și inopinat pentru a putea surprinde făptuitorii în flagrant delict. Pentru optimizarea activității este necesar să se asigure baza tehnico-materială necesară și cu deosebire personal calificat,antrenat, de caracter,condus de profesioniști.

4.5.2 Mijloace de control a provenienței vânatului

A. Certificatul de proveniență

Problematica privind certificatul de proveniență este concis reliefată în literatura de specialitate, după cum urmează:”Art. 35 din legea pentru protecția vânatului dă posibilitate Ministerului Domeniilor ți Agricuturii de a introduce așa numitele certificate de proveniență în regiunile unde s-au înmulțit cazurile de braconaj și vânătoarea în timpul oprit. Acest certificat de proveniență este eliberat de către proprietarul sau arendașul terenului de vânătoare și se referă la vânatul exact descris pe care vânătorul în aduce în circulație, la transport sau la vânzare. În urmare orice vânat transportat cu orice mijloace, sau scos la vânzare,va trebui să fie însoțit de acest certificat atâta timp cât vânatul la care se referă nu ajunge la destinația lui finală. Măsură și radicală și eficientă. Aplicată în practică și executarea ei controlată în mod riguros de către organele forței publice și de către însăși vânătorii,da rezultate strălucite în ceea ce privește combaterea organizată a braconajului.”Punctul nevralgic al acestei măsuri – îl formează lacunele legi, în ceea ce privește sancțiunile.Nici un articol nu prevede sancțiunile pentru neîndeplinirea acestei măsuri.

B. Crotalierea vânatului

Crotalierea este un sigiliu specific,metali, cu numărul ștanțat vizibil,destinat să se monteze pe trofee în scopul identificării trofeului și certificării faptului că a fost vânat legal. Din punct de vedere al regimului juridic acesta are regimul mărcilor și al sigiliilor. Falsificarea crotaliului este o concretizare a infacțiunii de falsificare a instrumentelor oficiale prevăzută de art. 286 Cod penal.

4.6 Accidentele de vânătoare. Asigurarea obligatorie

4.6.1 Necesitatea asigurării

Accidentul reprezintă în limbajul comun un fapt întâmplător,banal care aduce nenorocire sau altfel spus un eveniment fortuit,imprevizibil,care întrerupe mersul normal al lucrurilor, provocând (…) răniri,mutilări sau chiar moartea. Vânătoarea potrivit limbajului curent, reprezintă o activitate umană, specifică, constând, în acțiunea de a vâna și rezultatul ei . Astfel că prin accidentul de vânătoare înțelegem deci un eveniment fortuit,care întrerupe mersul normal al acțiunii specifice de vânătoare sub toate aspectele practice ale desfășurării ei pe teren. Sintetizând cauzele accidentelor de vânătoare am remarcat următoarea clasificare:

– accidente din cauze independente de om și obligațiile acestuia,respectiv cele ce țin de comportarea animalelor vânate și de evenimentele naturale ce se produc pe parcursul acțiunii de vânătoare.

– accidente din cauze ce țin de modul de (ne)repsectare a obligațiilor de către fiecare participant la acțiunea de vânătoare.

4.6.2 Măsuri de precauție la accidentele de vânătoare

Asigurarea vine să răspundă unor necesități reale în caz de producere a evenimentului nedorit, dar asigurat. Ea însă nu trebuie să eludeze obligațiile legale și nu numai, pe care vânătorii participanți și organizatorul acțiunii de vânătoare trebuie să le respecte. În literatura de specialitate sunt enumerate următoarele măsuri de precauție, pe care etica vânătorească le-a stabilit și pe care astăzi vânătorii corecți le respectă cu temeinicie:

Fie că e încărcată, fie că e descărcată, ține arma întotdeauna cu țeava în sus. Pe timp de ploaie sua ninsoare, ține-o drept în jos.

Niciodată nu ține mâna pe buza țevii.

Înainte de a încărca, caută cu ochii în țeava,dacă nu e astupată.

Ține încărcată arma numai atâta timp,cât e neapărat necesar.

Când treci prin desime, controlează dacă e pusă piedica și prinde arma peste spate și trăgace, ca să le ferești de crengi.

Nu îndrepta niodată arma înspre om, chiar dacă ești convins că este descărcată.

Nu ridica arma la umăr, până nu ai recunoscut precis vânatul, în care vei trage.

Nu te juca cu arma.

Încarcă și descarcă ținând arma cu țeava spre pământ.

Dacă te-ai împiedicat sau ai alunecat și ai căzut,cercetează de îndată arma

Îndată după ce ți s-a desemnat locul în goană,cercetează împrejurimea,dacă sunt pe acolo oameni.

Acasă ține armele neîncărcate și ferește-le de ceilalți.

Când iei o armă străină în mână, sau i-o dai pe a ta altcuiva,verifică dacă este descărcată.

Cu arma se trage, nu se lovește cu ea.

Nu îți părăsi la nici o întâmplare locul,până la terminarea goanei.

Pe cât posibil nu trage, în pădure, în linia bătăiașilor.

La goanele din pădure, dacă linia vânătorilor e de-a lungul vreunei căi,trebuie să fie de partea de unde vine goana.

Nu căuta vânatul rănit,până nu s-a terminat goana.

La vânătoare este interzis să consumi băuturi alcoolice.

Concluzia asupra acestui subiect nu poate fi decât una singură – respectați legislația și etica vînătorească și comportați-vă civilizat, nu nesocotiți elementarele reguli de prevenire a accidentelor și mai cu seamă nu consumați alcool înainte și în timpul vânătorii! Ceea mai sigură metodă de prevenire a accidentelor este propria stăpânire de sine și controlul permanent asupra manipulării armei și muniției aferente,atât în timpul vânătorii, cât și în afara ei,în timpul deplasării la și de la locul de întâlnire cu grupa de vânătoare.

Capitolul V. Răspunderea juridică privind fondul cinegetic

Potrivit art. 41 din Legea nr. 407/2006 încălcarea dispozițiilor legale atrage răspunderea contravențională, civilă sau penală, după caz.

Răspunderea civilă intervine doar ca urmare a aplicării legii civile, aceasta fiind o sancțiune patrimonială cu caracter reparator care constă în obligația unei persoane fizice sau juridice de a repara prejudiciul produs printr-o faptă culpabilă. Răspunderea civilă poate fi contractuală sau delictuală.

Răspunderea contravențională intervine în cazul faptelor care, conform legii, sunt considerate contravenții, adică încălcări ale legi care au un grad redus de pericol social, unul pentru care fapta nu poate fi considerată drept infracțiune.

Răspunderea disciplinară specifică în domeniul cinegetic este stabilită de organizatorul acțiunii de vânătoare și constă în declararea pierderii dreptului și impunerea respectării declarării pierderii dreptului de a participa la acțiuni de vânătoare chiar și pe baza unor autorizații de vînătoare legal emise.

Răspunderea penală intervine numai ca urmare a săvârșirii de infracțiuni, acestea fiind fapte care prezintă un grad de pericol social ridicat, deci care aduc atingere valorile protejate de lege.

5.1 Răspunderea civilă

5.1.1 Scurt istoric al răspunderii civile pentru animalele sălbatice

Evoluția legislației, doctrinei și jurisprudenței în problema dezdăunării pentru pagubele provocate de animalele sălbatice aflate în libertate este strâns legată de evoluția dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și silvice, respectiv asupra terenurilor de vânătoare și cu privire la vânat. Inițial, oricine putea vâna oricum, oriunde și oricât, animalele sălbatice privite res nullius iar pentru pagubele provocate de acestea nerăspunzând nimeni, proprietarul terenului era chiar liber sa își apere avutul, ucigând animalul păgubitor. Situația aceasta a durat până în momentul în care au fost adoptate legi de vânătoare ce recunoșteau proprietarului terenului de vânătoare dreptul de a vâna pe terenul său și dreptul de proprietate asupra vânatului astfel obținut. Astfel, proprietarul sau arendașul dreptului de proprietate a fost obligat confomr legii să dezdăuneze pagubele provocate de vânatul ce sălășluia sau doar trecea pe terenul său, dar care provoca pagube în culturile altora.

5.1.2 Principiile legii din 1921 privind protecția împotriva daunelor cauzate de vânat

Principiile legii din 1921 pentru protecția vânatului în materie de daune sunt următoarele:

daunele cauzate de vânatul mic să nu fie restiuite, aceasta a fost făcută pentru a încuraja ocrotirea și înmulțirea vânatului mic, pentru că în aceea perioadă, în România exista foarte puțin vânat mic.

Nu se restituiesc daunele cauzate de orice speță de vânat mare, ci numai din speciile arătate în lege pentru motivul că aceste specii, în urma ocrotiri lor, devin mai numeroase decât altele.

Nu se restituiesc toate daunele cauzate de speciile de vânat mare arătate în lege, ci numai daunele cauzate în semănături sau alte ramuri de cultură, deci numai daunele cauzate în loccuri unde au intervenit munca și cheltuiala omului pentru a obține o recoltă

Numai acel proprietar sau arendaș al dreptului de vânătoare este responsabil de daune, al cărui vânat a cauzat daunele.

Proprietarul sau arendașul dreptului de vânătoare este numai atunci responsabil de daunele cauzate de vînat, dacă acesta sălăsluiește pe terenul său.

5.1.3 Mijloacele de împiedicare a vânatului să producă pagube

Prin ce mijloace puteam împiedica ca vânatul să producă pagube este o problemă ce ar trebui să intereseze pe toți iubitorii de natură dar în mod deosebit pe cei inplicați direct și anume administratorul faunei de interes cinegetic, gestionarii fondurilor de vînătoare, proprietarii sau uzufructuarii terenurilor care fac parte din fonduri de vînătoare sau sunt limitrofe acestora, autoritățile publice și locale. Problema găsirii unor mijloace de împiedicare a vânatului pt a nu mai produce pagube nu este nouă, în acest sens există preocupări serioase, științifice dintre care amintim:

Cu privire la daunele cauzate de vânatul mic, împiedicaea producerii acestora„se poate face ușor și fără multe sacrificii bănești„.

În ceea ce privește daunele cauzate de vânatul mare pentru a le preveni la noi în țară , chiar și agricultori confecționează sperietorii, focuri pe câmpii. În țările străine se stropesc pădurile cu var, petrol, iar mai recent , cu diferite substanțe chimice. Da totuși toate aceste nu ajută pentru mult timp, deoarece într-un timp relativ scurt vânatul se obișnuiește cu ele.

În primul rând, foamea alungă vânatul mare pe câmp, unde acesta priciniește daune. Ca și mijloc de prevenire a acestor daune am putea să îi procurăm hrană îmbelșugată și de asemenea hrana lui predilectă, în pădure, și să avem grijă să nu iasă slăbit din iarnă.

„Simțul legal dictează, ca de îndată ce ai luat sub scut ursul, trebuie să aperi și interesele proprietarului de vite, fie prin măsuri prompte de eliminare a individului stricăcios, prin persoane cu experiență, prin despăgubire, care însă să nu lase deschisă portița abuzurilor, adică posibilități de a pune paguba produsă de lup asupra ursului. Mânuirea problemei ursului reclamă multă băgare de seamă din partea legislatorului, spre a precipita sfârșitul acestui vânat„.

„ în spiritul echității trebuie mânuite și pagubele cauzate agriculturi, respectiv silviculturi din partea celorlalte spețe ale vânatului mare util. Prevenirea daunei, sau reducerea ei la un minim, prin măsuri de gospodărire cinegetică este o datorie a vânătorului. Un regim sănătos nu merge la voia întâmplării, ci el se sprijină pe principiul de credit și debit„.

5.1.4 Răspunderea pentru pagube provocate de vânat

În mod evident, ne referim la o răspundere civilă delictuală pentru pagubele provocate de vânat, dar numai pentru animalele sălbatice din țarcuri sau locuri închise, în care acestea sunt captive. Răspunderea civilă delictuală, a proprietarului prin administratorul faunei de interes cinegetic și a autorității centrale din domeniul protecției mediului, sau a gestionarului, administratorului sau arendașului care are în gestiunea sa fondul de vânătoare, sau terenul pe care există animalele sălbatice ce au produs prejudiciul, este întemeiată pe dispozițiile art. 1349 Cod civil.

Răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de vânat este în sarcina unor autorități distincte, după cum exemplarul care a provocat paguba îl regăsim în anexa 1 sau anexa 2. Răspunderea civilă pentru pagubele cauzate de vânatul din speciile prevăzute de anexa 2 revine autorității publice centrale care răspunde de protecția mediului, dar nu în mod automat, ci în funcție de situația reală constată în teren , la locul unde s-a produs paguba. Despăgubirile pentru pabubele produse de vânatul din speciile prevăzute în anexa 1 sunt suportate după cum urmează:

– pentru pagubeleproduse de animalele bălbatice din cuprinsul unui fond de vânătoare, de către gestionarul fondului de vânătoare în cauză, fie direct, fie printr-o societate de răspundere civilă, dacă nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite prin lege.

– pentru pagubele produse de animalele sălbatice în ariile protejate, ale căror suprafețe nu au fost incluse în fonduri de vânătoare, despăgubirile se suportă de către administrațiile acestor arii protejate, direct sau printr-o societate de asigurare.

– pentru pagubele produse de animalele sălbatice în intravilanul localităților, despăgubirile se suportă de către consiliile locale respective, direct sau printr-o societate de asigurări de răspundere civilă.

Pagubele sunt constatate, conform legii, la cererea scrisă a persoanei păgubite, cererea trebuie să fie depusă la gestionarul fondului de vânătoare sau la administrația ariei protejate și respectiv la primărie după caz. Cererea se depune în termen de 3 zile de la constatarea pagubei și nu mai târziu de 5 zile de la producerea acesteia. În funcție de locul efectiv al producerii pagubei de către animalele sălbatice aflate în libertate, se pot identifica următoarele cazuri:

– pagube produse în cadrul fondurilor de vânătoare, terenul pe care s-a produs efectiv paguba neavând o calificare juridică specifică.

– pagube produse pe suprafețele ariilor protejate.

– pagube produse în intravilanul localităților. Corelativ acestor cazuti, Comisia de evaluare a întinderii pagubei are o componență distinctă.

În caz de neprezentare a împuternicitului gestionarului fondului de vânătoare, în maxim 48 de ore de la anunțarea sa, constatarea pagubelor se face de către reprezentantul administrației publice locale în prezența a doi martori și a personaei păgubite. Litigiile sunt soluționate de instanțele de judecată.

5.1.5 Practică judiciară

Daune produse de animalele sălbatice. Răspunderea inspectoratelor silvice.

Inspectoratele silvice au paza juridică a animalelor sălbatice aflate în locuri închise și răspund pentru pagubele produse de el în baza art. 1001 Cod Civil. Inspectoratele silvice nu au paza juridică a animalelor sălbatice aflate în libertate, iar răspunderea lor pentru pagubele cauzate de acestea stă sub temeiul art. 998 – 999 Cod Civil. Dacă la producerea pagubei au contribuit și alte persoane juridice sau fizice, la stabilirea despăgubirii se va ține seama de întinderea culpelor respective.

Prin acțiunea introdusă la 3 octombrie 1977, A.I a chemat în judecată Inspectoratul silvic județean Suceava, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 3545,25 lei, cu titlu de despăgubiri, precum și plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii, s-a arătat că, în seara zilei de 12 septembrie 1977, în jurul orelor 22, în timp ce se deplasa cu autoturismul său, pe șoseaua din comuna Mitocul Dragomirnei spre municpiul Suceava, i-a sărit în față un cerb, producându-se astfel o tamponare, care a avut drept consecință avarierea autorurismului, care în urma acestui accident a fost reparat la Cooperativa „Unirea„ din Suceava costul reparațiilor ridicându-se la suma de 136 lei, contravaloarea a 2 ștergătoare de parbriz ce au fost procurate fiind de asemenea avaritate cu ocazia tamponării cu cerbul.Judecătoria Suceava, prin sentință civilă nr.147 din 18 ianuarie 1978, a admis acțiunea și a oblibat pe pârât la plata despăgubirilor solicitate de reclamant, precum și la plata sumei de 92 lei, cheltuieli de judecată. În motivarea soluției, s-a reținut că, în urma tamponării cu un cerb, autoturismul reclamantului a suferit o sertie de avarii, pentru a căror remediere reclamantul a cheltuit suma de 3545,25 lei, situație în care Inspectoratul silvic pârât urmează a fi obligat la plata sumei menționate, cu titlu de despăgubiri conform Codului Civil.Împotriva acestei sentințe, pârâtul a declarat recurs.

Tribunalul județean Suceava, prin decizia civilă nr. 450 din 7 aprilie 1978, a respins recursul ca nefondat, atătând, în considerentele deciziei, că răspunderea Inspectoratului silvic este antrenată nu în temeiul art. 998 – 999 Cod Civil, ci în temeiul art. 1001 Cod Civil, întrucât acesta are paza juridică a animalelor sălbatice de pe fondurile de vânătoare pe care le administrează.

Recursul extraordinar introdus de procurorul general critică hotărârile menționate ca fiind vădit netemeinice și date cu încălcarea esențială a legii, susținând, în esență, că instanțele nu au administrat toate probele necesare pentru elucidarea stării de fapt, și în afară de asta, eronat tribunalul județean a reținut că temeiul răspunderii pârâtului în constituie art. 1001 Cod Civil, pentru că o asemenea răspundere există numai în cazut animalelor sălbatice aflate în rezervații sau în parcuri de vânătoare închise, întrucât numai într-o asemenea situație inspectoratul silvic are paza juridică a animalelor. Astfel, în consecință, recursul extraordinar, a fost întemeiat, și și sau admis modificările hotărâro atacate, în sensul respingerii acțiuni.

5.2 Răspunderea contravențională

Conform Constituției, documentele și tratatele internaționale la care România este parte, au prioritate față de legile interne, care din această perspectivă trebuie armonizate cu legislația internațională. În concluzie , dispozițiile prezentei legi a vânătoarei trebuie completate cu dispozițiile prevăzute de Convenția de la Berna privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa.

5.2.1 Convenția de la Berna. Legea nr 13/1993

Datorită aderării României la Convenția de la Berna privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, ca urmare a adoptării legii nr. 13/1993, o serie de specii de vânat sunt strict protejate, iar anumite metode de vânătoare sunt strict interzise. Conform art. 6 din Convenție „ fiecare parte contractantă va lua măsurile legislative și administrative adecvate și necesare pentru a asigura conservarea, în special, a speciilor de faună sălbatică„ enumerate în anexa 2. Pentru aceste specii este interzis, în special:

– orice formă de capturare intenționată, de deținere și de ucidere intenționată.

– degradarea sau distrugerea intenționată a locurilor de reproducere sau a zonelor de repaus.

– perturbarea intenționată a faunei sălbatice, mai ales în perioada de reproducere, de dependență și de hibernare în așa fel încât perturbarea să aibă un efect semnificativ în ceea ce privește obiectivele prezentei convenții.

– distrugerea sau culegerea intenționată a ouălelor în natură sau deținerea acestora, chiar goale.

– deținerea sau corcializarea internă a acestor animale vii sau moarte, inclusiv a animalelor naturalizate, și a oricărei părți sau produs al lor, ușor identificabil, obținut din animal, când această măsură contribuie la eficacitatea dispozițiilor prezentului articol. De la aceste măsuri se pot face derogări conform art. 9, cu condiția „să existe o soluție satisfăcătoare și derogarea să nu dăuneze supraviețuirii speciilor populațiilor implicate„.

5.2.2 Contravenții prevăzute de legea nr. 407/2006

Din punct de vedere al clasificării lor se diting următoarele categorii de contravenții cinegetice:

– contravenții la îndeplinirea condițiilor legale pentru exercitarea vânătorii – art. 48 alin. 1 lit. a). Constituie contravenție vânătoarea fără asigurare contra accidentelor și este sancționată cu amendă de la 100 la 300 lei.

– contravenții care împiedică destionarea durabilă a faunei de interes cinegetic – art. 23 alin. 1.Constituie contravenții și se pedepsesc conform legii, următoarele fapte, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât să constituie infracțiuni – popularea fondurilor de vânătoare cu exemplare bolnave, degenerate sau provenind din crescătoriile de vânat destinate altor scopuri, inclusiv consumului se sancționează cu amendă de la 1000 – 3000 lei, -pășunatul în păduri este sancționat cu amendă de la 1000 – 3000 lei, – tulburarea liniștii faunei de interes cinegetic în perioadele de înmulțire și de creștere a puilor se sancționează cu amendă de la 500 la 1500 lei, – înființarea, întreținerea și recoltarea culturilor agricole fără asigurarea protecției faunei de interes cinegetic se amendează cu 250 -750 lei, – deținerea neautorizată a exemplarelor din fauna de interes cinegetic se sancționează cu amendă de la 2000 – 5000 lei, – distrugerea sau degradarea instalațiilor vânătorești de orice fel ori a culturilor pentru vînat se sancționează cu amendă de la 250 – 750 lei, – lăsarea liberă a câinilor de vânătoare sau a celor însoțitori de turme sau cirezi în fondurile de vânătoare, nevaccinați sau nedehelminizati se sancționează cu amendă de la 1000 – 3000 lei.

– contravenții cu privire la protecția vânatului – art. 15 alin. 1, 2 și 5, art. 17 alin.3, art. 18, art. 21 și art. 35 alin. 4. Măsurile de protecție a căror nerespectare constituie contravenții cu privire la protecția vânatului, potrivit legi, sunt – neplata fracțiunilor ce constituie tariful de gestionare fiind contravenție sancționată cu amendă de la 2000 – 5000 lei, – necalcularea conform legi a tarifului de gestionare a faunei de interes cinegetic constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 500 – 1500 lei, – neplata tarifului de gestionare a faunei de interes cinegetic, în cuamtumul stabilit de lege, în mod direct de gestionari, constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 1000 – 3000 lei.

– contravenții cinegetice specifice privind nerespectarea regimului armelor și munițiilor – art. 39 lit. i), q) și ț). Constiuie contravenții următoarele fapte – vânarea cerbilor, căpriorilor, caprelor negre, muflonilor, mistreților și urșilor prin utilizarea de cartușe decât a celor cu proiectile unice, ale căror caracteristice sunt prevăzute prin reglementările tehnice emise de administrator, se pedepsește cu amendă de la 1000 – 3000 lei, – utilizarea surselor luminoase artificiale, a dispozitivelor pentru iluminarea țintelor, a dispozitivelor de ochire cuprinzând convertizoare sau amplificatoare electronice de imagine pentru tirul de noapte, se pedepsește cu amendă de la 1000 -3000 lei etc.

5.2.3 Practică judiciară

Contravenții la legea vânatului din 1921. Sancțiunea publicării numelui celor condamnați.

„Primim de la Inspectoratul de vânătoare al județului Argeș tabloul celor condamnați de instanțele judecătorești din acel județ, în cursul anului 1932, pentru contravenții la legea vânatului. Am da și noi sancțiunea publicării numelui celor condamnați, dacă nu ne-ar opri lipsa de spațiu. Este un tablou lung – 46condamnați – pe care nu știm cum să îl caracterizăm – întristător sau îmbucurător. „

Comentariu – este necesar să precizăm că legislația penală română, atât Codul penal din 1864 cât și cel din 1936, stabilea caracterul penal al contravențiilor, acestea fiind considerate, alături de crime și delicte, o categorie de infracțiuni. Caracterul penal al contravențiilor a fost modificat de art. 6 din Decretul nr. 184/1954 care prevedea că amenda contravențională are caracter administrativ. Această contravenție a fost menținută de art. 7 alin 1 din Legea nr. 32/1968, și ulterior, de actualul art. 1 din O.G nr. 2/2001 – dreptul comun în materie contravențională , în vigoare. Din însăși comentariul prezentat rezultă că este vorba de o categorie specială de infracțiuni – contravenții la legea vânatului pentru care instanțele judecătorești au pronunțat în cursul anului 1932, un număr de 46 de condamnări.Am apreciat în mod deosebit reliefarea rolului activ al instanțelor care care își fac datoria, aplicând obligatele sancțiuni acestor infractori, fără tărăgăneală și falșul spirit de indulgență care există în alte părți.Apreciem ca deosebit de interesantă ideea instituirii legale a sancțiunii publicării celor condamnați. Credem că o atare măsură va tăia pe deplin elanul celor ce își propun să încalce legea.

5.3 Răspunderea penală

5.3.1 Aspecte comune privind infracțiunile cinegetice

În conformitate cu definiția infracțiunii fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală, sigurul temei al răspunderii penale, precum și cu prevederileart. 1 și 2 din Codul penal, și ținând cont de reglementările în vigoare, se observă că exostă un sistem de infracțiuni cinegetice alcătuit din 7 infracțiuni, înscrise ăntr-o lege specială cu dispoziții penale – o lege extrapenală – legea nr. 407/2006.

5.3.2 Infracțiunea de braconaj

Conform art. 42 alin. 1 lit. a)-q) din legea nr. 407/2006. Constituie infracțiune de braconaj și se pedepsește cu închisoarea de la 3- 7 ani sau cu amendă de la 5000 – 25000 lei: – vânătoarea fără permis și fără autorizație de vânătoare legală, – vânătoarea prin folosirea ogarilor sau a metișilor de ogari,

– emiterea de autorizații de vânătoare prin care se depășește cota de recoltă aprobată pentru fiecare gestionar,

– vânarea speciilor de vânat strict protejate în alte condiții decât cele legale,

– vânătoarea în zonele de conservare specială ale parcurilor naturale,

– vânătoarea în rezervațiile de tip faunistic a speciilor care fac obiectul protecției în aria naturală protejată,

-vânătoarea în ariile de protecție specială avifaunistică și în ariile speciale de conservare constituite în baza directivelor Uniunii Europene, precum și în celelalte arii naturale de interes național, altele decât cele aflate în categoriile pe suprafețele cărora nu se constituie fonduri de vânătoare, fără respectarea tuturor prevederilor referitoare la vînătoare,

– urmărirea vânatului rânit pe alt fond de vânătoare, fără acordul gestionarului acestuia, ori trecerea pe un asemenea fond, cu arma de vânătoare, în afara căilor de comunicație,

– vânătoarea pe alt fond de vânătoare decât cel pe care vânătorul este autorizat să vâneze,

– vânarea în afara perioadelor în care este permisă la specia respectivă, conform anexelor 1 și 2,

– vânătoarea prin utilizarea pe timp de noapte a autovehiculelor sau a dispozitivelor care permit ochirea și tragerea pe întuneric,

– vânătoarea din elicopter, precum și din ambarcațiuni cu motor în mișcare,

– vânătoarea prin utilizarea substanțelor chimice folosite în combaterea dăunătorilor vegetali și animali ai culturilor agricole și/sau silvice, ce provoacă intoxicarea sau moartea faunei de interes cinegetic,

– vânarea urșilor la nadă și/sau bârlog, fără aprobarea administratorului și a autorirății publice centrale ce răspunde de protecția mediului,

– vânarea puilor nezburători ai păsărilor de interes cinegetic,

– vânătoarea cu exemplare de șoimi, astfel decât prevede legea specială,

– vânătoarea prin utilizarea curentului electric, a explozibililor, a otrăvurilor, a narcoticelor, a aparaturii electronice capabile să ucidă, a lațurilor, precu și a oricăror alte capcane neautorizate, a armelor, astfel decât ținute în mână, și a altor arme decât cele autorizate sau omolobate, după caz, pentru vânătoare în România.

În art. 2 sunt prevăzute următoarele modalități agravante ale infracțiuni „ faptele prevăzute la alin. 1 se pedepsesc cu închisoare de la 3- 10 ani, dacă au fosty săvârșite:

De 2 sau mai multe persoane împreună,

De o persoană cu atribuții de serviciu sau atribuții publice în domeniul vânatorii, precum și de reprezentanții persoanelor juridice care au în obiectul de activitate ocrotirea vânatului sau vânătoarea,

În rezervații cinegetice,

Vânătoarea de la apusul până la răsăritul soarelui, cu excepția speciilor de vânat la care vânătoarea este permisă în acest interval, conform reglementărilor privind organizarea și desfășurarea vânătorii.

5.3.3 Infracțiunea de acces cu arma, neautorizat, în arii naturale protejate

Este reglementată de art. 43 din legea 407/2006 sub denumirea de „accesul cu arma, neautorizat, în arii naturale protejate„. Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de 1-5 ani sau cu amendă de la 5000 – 15000 lei accesul cu arma, chiar și purtată în toc, pe teriroriul rezervațiilor științifice, al zonelor umede de interes național, al siturilor patrimoniului natural universal, al zonelor umede de interes internațional și al zonelor de conservare specială din cadrul parcurilor naturale, în afara cazurilor în care există acordul scris al structurii de administrare a ariei naturale protejate.

5.3.4 Infracțiunea de scoatere ilegală din țară a trofeelor medaliabile de vânat sau a faunei vii

Infracțiune reglementată de art. 44 lit. a) din Legea nr. 407/2006, sub denumirea de infracțiunea de scoatere ilegală din țară a trofeelor medaliabile de vânat sau a faunei vii. Conform prevederilor legale constituie infracțiune scoaterea din țară a trofeelor medaliabile de vânat sau a faunei vii de interes cinegetic, fără respectarea dispozițiilor legale, și se pedepsește cu închisoare de la 1-5 ani sau cu amendă de la 15000 – 30000 lei. Evaluarea trofeelor se face conform reglementărilor Consiliului Internațional al Vânătorii și Conservării Vânatului.

5.3.5 Infracțiunea de transport a vânatului braconat

Infracțiunea de transport a vânatului braconat este reglementată prin dispozițiile art. 44 li. b) din legea nr. 407/2006 care prevede că transportul vânatului dobândit în condițiile art. 42 din Legea nr. 407/2006 se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani șau cu amendă de la 15000 lei la 30000 lei.

5.3.6 Infracțiunea de eliberare și folosire de permise sau autorizații de vânătoare în alte condiții decât cele legale

Este reglementată de legea nr. 407/2006 în art. 44 lit. c) sub denumirea de infracțiune de eliberare și folosire de permise sau autorizații de vânătoare în alte condiții decât cele legale. Conform prevederilor legale „eliberarea și folosirea permiselor sau a autorizațiilor de vânătoare în alte condiții decât cele prevăzute la art. 27 – 29 și 31, se pedepsește cu închisoare de la 1 – 5 ani și/sau cu amendă de la 15000 – 30000 lei„.

5.3.7 Infracțiunea de eliberare nelegală de autorizații de vânătoare în rezervații cinegetice

Infracțiunea de eliberare nelegală de autorizații de vânătoare în rezervații cinegetice este reglementată de art. 44 lit. d) din Legea nr. 407/2006. Astfel că, se pedepsește cu închisoare de la 1-5 ani sau cu amendă de la 15000 la 30000 lei „eliberarea de autorizații pentru vânătoare în rezervații cinegetice fără aprobarea administratorului.

5.3.8 Infracțiunea de pricinuire de pagube faunei cinegetice pe care o gestionează de către reprezentanutul gestionarului

Este reglementată de art. 45 din Legea nr. 407/2006 care prevede că „ fapta persoanei care are calitatea de reprezentare a gestionarului, prin care pricinuiește pagube faunei de interes cinegetic pe care o gestionează, conform prevederilor art. 14 alin. 2 referitoare la noțiunea de prejudiciu, constituie infracțiune și se pedepsește cu amenda de la 20000 – 40000 lei, iar ca pedeapsă complementară, anularea licenței acordate conform dispozițiilor legale în vigoare„.

Concluzii

Din prezenta lucrare putem deduce faptul că potrivit multiplelor dispoziții legale existente în domeniu de-a lungul timpului în prezenta lege în vigoare prezintă mari lacune în domeniul ce îl reglementează. Deși inițial s-a crezut că această lege va rezolva problemele cu privire la protecția fondului cinegetic și a exercitării vânătorii, totuși acest deziderat nu a fost realizat în totalitate, motivele pentru care acest lucru nu a fost posibil le-am dezbătut pe percursul celor cinci capitole ale lucrării în care am observat că față de legea anterioară în domeniu, ceea în vigoare prezintă multe lipsuri. Realitatea tristă reliefată pe parcursul lucrării cum că legea precedentă din domeniu ( cu imperfecțiunile sale inerente) a avut totuși un rol benefic pentru fauna sălbatică de interes vânătoresc, dar din păcate această a fost modificată si apoi înlocuită, datorită presiunilor exercitate de anumite cercuri de interese, prin diverse categorii de persoane – administratori sau gestionari de fonduri de vânătoare ori reprezentanți ai acestora. Așa cum am observat pe parcursul acestei lucrări, noua lege în vigoare, nu este tocmai benefică, cel mai mult având de suferit vânatul și nobila activitate vânătorească, deoarece desele modificări legislative și lipsa de coerență și corelare a actelor normative privind vânatul și exercitarea vânătorii generează au generat și vor genera în continuare voit sau nu, aplicarea acestor în mod neunitar și, prin aceasta, conduc la neîndeplinirea în practică a normei juridice.

ANEXA 1

Perioadele de vânare, valoarea de calcul al tarifului de gestionare și valoarea de despăgubire în cazul unor fapte ilicite pentru speciile la care vânarea este permisă

NOTĂ:

Reproducem mai jos prevederile art. I pct. 12 și art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 102/2010 -la anexa nr. 1 litera B, punctele 3, 6, 12, 13, 15, 16, 21, 27, 29, 33, 35 și 36 se modifică și vor avea următorul cuprins:

"ART. III – Prevederile art. I pct. 12 se aplică începând cu sezonul de vânătoare 15 mai 2011 – 14 mai 2012."

Bibliografie

Legislație

Hotărârea nr. 12 din 4 ianuarie 2001 privind funcționarea Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor

Legea din 1921 privind protecția împotriva daunelor cauzate de vânat

Legea nr. 103/1996 a fondului cinegetic și a protecției vânatului din 23 septembrie 1996, republicată în Monitorul Oficial nr. 328 din 7 mai 2002

Legea nr. 26 din 5 noiembrie 1976 privind economia vânatului și vânătoarea

Legea nr. 407/2006 a vânătorii și protecției fondului cinegetic

O.G. nr 264 din 26 martie 1999 al MAPPM pentru aprobarea Normelor tehnice silvice privind gospodărirea vegetației forestiere de pe terenurile din afara fondului forestier național, a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 25 mai 1999

O.U.G nr. 105/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.352 din 30 iunie 2001

O.U.G nr.202/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.965 din 28 decembrie 2002

Ordinul nr. 93/2003 al Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor

Cărti

Anghel Doina, Răspunderea juridică privitoare la protecția mediului – cu specială privire la răspunderea civilă, Editura Universul Juridic, București 2010

Ene Costel, Vlad Cornel , Legislație cinegetică, Editura C.H.Beck, București 2007

Ene Costel, Vlad Cornel, Infracțiunile silvice, Editura C.H.Beck, București 2006

Hotca Adrian Mihai, Infracțiuni prevăzute în legi speciale și extrapenale, Editura C.H.Beck, București 2009, Ediția 2

Ichim Radu, Gospodărirea rațională pe baze ecologice a pădurilor, Editura Ceres, București 1990

Ichim Radu, Istoria pădurilor și silviculturii, Editura Ceres, București 1988

Rătescu C.G, Pavelescu N. ,Legi speciale penale adnotate cu întreaga jurisprudență, Tipografia și Legătoria Peniteniarului Văcărești, București,1935

Romitan Ciprian Raul, Dicționar de dreptul mediului, Editura C.H.Beck, București 2004

Zotta Gheorghe, Tratat de drept silvic român, Tipografia penitenciarului Văcărești, București 1935

Publicații și reviste

A.M Comșia, Anteproiectul legii vânătoarei, în Carpații nr. 1/1945

A.M. Comșia, Considerând problema vânatului, în Carpații nr. 4/1934

A.Machedon , Dicționar cinegetic, în Vânătorul român nr. 4/2003

A.Machedon, Liniște pentru vânat, în Vânatorul român, nr. 5-6/ 2004

Al. Alaci, Accidentele de vânătoare, în Vânătorul și Pescarul Român nr. 2/2007

N. Șelaru, A.G.V.P.S – O explicație necesară, în Vânătorul român nr. 5/2003, pg 4-5

N. Șelaru, www.agvps.ro/scurt_istoric.php, N. Șelaru, G. Cheroiu, în revista Vânătorul Român

N.Roșca, Câini de turmă sau turme de câini?,Vânătorul român nr.8/2003

Vulcu S., Pentru ce avem puțin vânat de munte?, în Carpații nr.3/1943

Witting O., Începuturile dreptului penal silvic din Transilvania, în Revista pădurilor, nr. 10-11/1932