.protectia Juridica a Drepturilor Omului In Cadrul European

CAPITOLUL I

DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI

Noțiuni Introductive

Problema drepturilor omului rămâne alături de cea a păcii ale cărei contururi promițătoare ne oferă până în prezent numai o imagine îndepărtată a unei lumi cu mai puține arme și mai multă securitate – una din temele dominante ale vieții și protecției politice și ale dezbaterii publice, în cea de-a doua jumătate a secolului XX.

Atât pe plan intern, cât și pe plan internațional atât în domeniul acțiunii politice de stat directe, cât și în organizații și reuniuni internaționale și în mijloacele de informare, se încearcă a se da răspunsuri problemelor multiple și complexe legate de existența umană, de drepturile omului. Multiple și complexe pe plan intern, deoarece, ele sunt parte integrantă a fenomenelor și evoluțiilor vieții politice, sociale și culturale ale fiecărei țări, iar problema realizării lor nu se poate pune decât într-un context istoric, național, social și politic. Situația se prezintă diferit de la țară la țară, și este în continuare evoluție, depinzând de împrejurările istorice naționale și de direcția pe care o urmează procesul de dezvoltare în fiecare țară.

Pe plan internațional, problematica drepturilor omului este strâns legată de evoluția problemelor globale ale omenirii – securitatea, pacea, dezvoltarea. Multiple probleme care există și apar în fiecare țară nu pot fi soluționate decât în contextul unei evoluții pozitive în domenii cum sunt rezolvarea conflictelor existente și prevenirea altora, asigurarea dezvoltării tuturor țărilor lumii, menținerea păcii și securității internaționale.

Drepturile omului reprezintă câmpul de exprimare a unui număr de teze și orientări, de concepții filozofice diferite despre om și societate, de abordări mai generoase sau mai restrictive.

Astfel, unii oameni politici și teoreticieni au pus și pun accentul pe drepturile civile și politice, susținând ca garantarea acestora permite oamenilor să acționeze și pentru exercitarea celorlalte drepturi.

Au fost ignorate sau lăsate pe seama acțiunii exclusive a omului unele drepturi economice și sociale, în ansamblu, egalitatea în drepturi, ceea ce în mod evident pune un segment al populației în situația de a nu-și putea exercita asemenea drepturi.

Până nu demult, tezele oficiale și abordările din țările est-europene se mulțumea să sublinieze importanța drepturilor economice, sociale și culturale. Aceasta ignora sau reducea la minimum exercitarea unor drepturi politice, cum sunt libertatea de exprimare, de întrunire și organizare, participarea la conducerea societății, ceea ce în ultima instanță dădea și o accepție foarte limitată drepturilor economice, sociale și culturale și deschidea posibilitatea unor abordări subiective, voluntariste, în afara controlului societății.

În ciuda diversității izvoarelor sale, drepturile omului și libertățile fundamentale au un caracter de universalitate și sunt indivizibile, independente și intim legate între ele. Comunitatea internațională, în ansamblu, și fiecare stat în parte, trebuie să trateze drepturile omului în mod global, într-o manieră echitabilă și echilibrată, pe picior de egalitate, acordându-le aceeași importanță.

În realitate, procesul realizării drepturilor omului nu este așa cum nu a fost niciodată de-a lungul istoriei, unul armonios care să evolueze de la sine și rectiliniu. Dimpotrivă, a fost și rămâne un domeniu de luptă și contestare pe plan intern și internațional, pentru drepturi, pentru acces la putere, la resurse și respectiv, pentru o distribuire a acestora.

În fapt, deși drepturile omului sunt universale, deși toți oamenii se nasc egali și au drepturi egale, nu toți au aceleași posibilități să-și reclame și să-și exercite drepturile, și există tendința de a se crea inegalități, de a se afirma drepturile unor grupuri în dauna altora, de a exclude unele sectoare ale populației de la exercitarea drepturilor omului. De aceea, acțiunea în favoarea drepturilor omului pornește de la necesitatea ca statul, societatea, prin diferite forme de acțiune, asigurând egalitatea în drepturi și exercitarea drepturilor individuale, să devină un instrument al participării, al redistribuirii în favoarea tuturor, mai ales, a celor care sunt sau devin dezavantajați, pentru a evita excluderea, marginalizarea sau scoaterea lor în afara vieții sociale.

În ceea ce privește drepturile omului, garantarea, exercitarea și respectarea lor sunt strâns legate de organizarea vieții politice și de stat, de ansamblul măsurilor luate pe teritoriul unei țări pentru reglementarea raporturilor umane.

Toate drepturile omului exprimă în mod clar această realitate, punând la teză realizările drepturilor omului, măsuri pe care fiecare stat, în parte, este chemat să le ia pe plan administrativ și legislativ.

Pactul asupra drepturilor economice, sociale și culturale prevede ca fiecare stat, în parte, se angajează să acționeze, prin eforturi proprii cât și prin asistență și cooperare internațională, pentru a se asigura în mod progresiv, prin toate mijloacele adecvate, în special, prin măsuri legislative, exercitarea acestor drepturi; statele părți se angajează să garanteze că aceste drepturi vor fi exercitate fără nici o discriminare.

Dezvoltările din ultimele decenii vor putea fi considerate, în istoria secolului nostru ca un moment important în formarea unei adevărate „culturi a drepturilor omului”. În această perioadă a fost adoptat un mare număr de documente internaționale privind drepturile omului, unele din ele au caracter general (Declarația universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaționale), altele pentru eliminarea discriminărilor (rasiale, față de femei, în învățământ) au pentru interzicerea și pedepsirea unor fapte care aduc atingere unor drepturi esențiale (genocid, sclavie), altele au caracter oarecum special (drepturile copilului, eliminarea torturii și a pedepselor degradate). Procesul nu este, fără îndoială încheiat. Aceste documente și mecanisme create de ele au fost larg acceptate de stat. Aceasta constituie nucleul a ceea ce se poate considera că reprezintă un standard minim în domeniul drepturilor omului.

În același timp, în multe țări ale lumii s-a produs o cunoaștere din ce în ce mai aprofundată a drepturilor omului, de către pături tot mai largi de populații.

S-au format organizații neguvernamentale, care și-au fixat drept obiectiv de activitate, promovarea drepturilor omului.

La opera de cunoaștere a drepturilor și libertăților omului a avut o contribuție esențială Organizația Națiunilor Unite, prin organismele, reuniunile și seminariile, prin publicațiile sale și mai recent, prin campania mondială în favoarea drepturilor omului.

Unul din factorii cei mai eficienți este, fără îndoială, circulația informației, pe plan național și internațional. Explozia informațională din ultimii 20 de ani a depășit barierele în calea cunoașterii situației dintr-o țară în alta, a urmărilor, general, adoptate a drepturilor omului, pe plan internațional în aceste probleme.

Problemele drepturilor omului au pătruns, astfel, cu putere în viața politică, internă și internațională. Pe plan intern, respectarea drepturilor omului a devenit condiția „sine que non” a unei guvernări democratice.

Nici un om politic, nici un partid sau organizații care pretind să joace un rol politic pe seama propriei țări nu pot face abstracție de cerința respectării drepturilor omului, nici un program politic nu are audiență în afara acestui concept.

În viața internațională, problemele privind drepturile omului sunt tot mai mult considerate ca fiind în strânsă legătură cu cele ale păcii și securității, ale colaborării și înțelegerii.

1.2.COMUNITATEA INTERNAȚIONALĂ

ȘI DREPTURILE OMULUI

Convingerea oamenilor că, în calitatea lor de oameni, li se cuvin anumite drepturi, apare, încă din timpurile străvechi și parcurge întreaga istorie a gândirii sociale. Ideea de ființă umană posedă prin natura sa, anumite drepturi, s-a ivit în mintea oamenilor ca, după cum se știe, încă din timpuri străvechi, și a fost redată în cuvinte strălucite grație filozofiei stoice și jurisprudenței apoi în toate epocile următoare, uneori, inspirându-se din dogmele religiei creștine, alteori numai din lumina rațiunii.

Încă din antichitate și-au făcut loc unele idei privind o relativă „legalitate naturală” a oamenilor, fără ca ea să fie transpusă pe plan economic și juridic. Întâlnim, asemenea preocupări în Grecia Antică la Hesiod, în lucrarea „Munci și Zile”, în preocupările marelui jurist și legiuitor olan (594 î.Hr.).

La rândul lui, Pericle (490-492 î.Hr.) afirma: „Din punct de vedere și legilor, toți fără a considera deosebirile primate, se bucura de egalitate pentru accesul la demnități; fiecare după modul cum se distinge obține o preferință fondată pe merit, nu pe clasă”. Preocupări asemănătoare se găsesc și în lucrarea lui Platon (427-347 î.Hr.) „Republica”.

Generalizarea gândirii din Grecia Antică s-a materializat de fapt în lucrările lui Aristotel „Etica” și „Politica”. Astfel, în „Politica”, acesta justificând sclavia, combătea pe cei care considerau „că este contra naturii a stăpâni sclavii, căci numai prin lege devine cineva sclav ori liber. El aprecia că orânduirea aceasta nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violență”.

În Roma Antică filozofii și-au pus și ei, deseori, asemenea întrebări găsind răspunsuri care într-o oarecare măsură reflectă același conținut de idei și concepții – amintim aici lucrările lui Cicero (106 – 43 î.Hr.) „Despre Republică”, „Despre Rege”, pe cele ale lui Titus Lucretius (99-55 î.Hr.). „Despre natura lucrărilor” precum și pe cele ale lui Seneca”.

Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale filozofilor din antichitatea greacă, ebraică, romană etc., este aceea că ele să refereau cu precădere, la egalitatea și libertatea oamenilor liberi, nu și ale sclavilor.

Stoicii greci au fost primii care au elaborat noțiunea unui drept natural, conform căruia legile elaborate de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern și aplicabil cosmosului și ansamblului, iar legea laică nu are valoare decât dacă corespunde legii universale.

În Evul Mediu s-a petrecut însă un fenomen care avea să pună bazele unui întreg șir de teorii privind protecția drepturilor omului în general. Faimoasa „Magna Carta Liberatum” (anul 1215) pe care au obținut-o de la rege, baronii și episcopii englezi, consacra de fapt, privilegii obținute pentru oponenții regelui, inclusiv, anumite garanții de natură procedural-juridică.

Un moment deosebit de important îl constituie apariția lucrărilor lui Toma Hobbes „Apărarea puterii și regelui” care afirma că, în esență, oamenii sunt egali în ceea ce privește facultățile fizice și spirituale și că această egalitate trebuie să fie recunoscută, el prefațând astfel de cele două principale teorii ale dreptului omului din epocă și anume, teoria dreptului natural și cea a contractului social.

Un alt gânditor de seamă al teoriei dreptului natural al contractului social a fost John Locke care, în lucrările lui, făcând referire la viața socială, încercând să dea o explicație raportului cetățean – societate își exprima astfel poziția față de drepturile naturale ale omului.

Aceste idei au fost transpuse, în Anglia pe plan juridic în „Petiția drepturilor” și „Bill-ul drepturilor” (1689), prin care se susținea „în principal, supremația Parlamentului, dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, interzicerea pedepselor cu cruzime”.

Primul gânditor care a afirmat că lumea este supusă unor legi obiective a fost Montesqieu. În lucrarea sa „Despre spiritul legilor”, el aprecia că „legile, în înțelesul lor cel mai larg, sunt raporturi necesare ca deriva din natura lucrurilor”.

Filozoful francez definea libertatea ca fiind „dreptul de a face tot ce îngăduie legile”, subliniind că, dacă un cetățean ar putea să facă ceea ce legile interzic, el nu ar mai avea libertatea pentru ca și ceilalți lnim, asemenea preocupări în Grecia Antică la Hesiod, în lucrarea „Munci și Zile”, în preocupările marelui jurist și legiuitor olan (594 î.Hr.).

La rândul lui, Pericle (490-492 î.Hr.) afirma: „Din punct de vedere și legilor, toți fără a considera deosebirile primate, se bucura de egalitate pentru accesul la demnități; fiecare după modul cum se distinge obține o preferință fondată pe merit, nu pe clasă”. Preocupări asemănătoare se găsesc și în lucrarea lui Platon (427-347 î.Hr.) „Republica”.

Generalizarea gândirii din Grecia Antică s-a materializat de fapt în lucrările lui Aristotel „Etica” și „Politica”. Astfel, în „Politica”, acesta justificând sclavia, combătea pe cei care considerau „că este contra naturii a stăpâni sclavii, căci numai prin lege devine cineva sclav ori liber. El aprecia că orânduirea aceasta nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violență”.

În Roma Antică filozofii și-au pus și ei, deseori, asemenea întrebări găsind răspunsuri care într-o oarecare măsură reflectă același conținut de idei și concepții – amintim aici lucrările lui Cicero (106 – 43 î.Hr.) „Despre Republică”, „Despre Rege”, pe cele ale lui Titus Lucretius (99-55 î.Hr.). „Despre natura lucrărilor” precum și pe cele ale lui Seneca”.

Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale filozofilor din antichitatea greacă, ebraică, romană etc., este aceea că ele să refereau cu precădere, la egalitatea și libertatea oamenilor liberi, nu și ale sclavilor.

Stoicii greci au fost primii care au elaborat noțiunea unui drept natural, conform căruia legile elaborate de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern și aplicabil cosmosului și ansamblului, iar legea laică nu are valoare decât dacă corespunde legii universale.

În Evul Mediu s-a petrecut însă un fenomen care avea să pună bazele unui întreg șir de teorii privind protecția drepturilor omului în general. Faimoasa „Magna Carta Liberatum” (anul 1215) pe care au obținut-o de la rege, baronii și episcopii englezi, consacra de fapt, privilegii obținute pentru oponenții regelui, inclusiv, anumite garanții de natură procedural-juridică.

Un moment deosebit de important îl constituie apariția lucrărilor lui Toma Hobbes „Apărarea puterii și regelui” care afirma că, în esență, oamenii sunt egali în ceea ce privește facultățile fizice și spirituale și că această egalitate trebuie să fie recunoscută, el prefațând astfel de cele două principale teorii ale dreptului omului din epocă și anume, teoria dreptului natural și cea a contractului social.

Un alt gânditor de seamă al teoriei dreptului natural al contractului social a fost John Locke care, în lucrările lui, făcând referire la viața socială, încercând să dea o explicație raportului cetățean – societate își exprima astfel poziția față de drepturile naturale ale omului.

Aceste idei au fost transpuse, în Anglia pe plan juridic în „Petiția drepturilor” și „Bill-ul drepturilor” (1689), prin care se susținea „în principal, supremația Parlamentului, dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, interzicerea pedepselor cu cruzime”.

Primul gânditor care a afirmat că lumea este supusă unor legi obiective a fost Montesqieu. În lucrarea sa „Despre spiritul legilor”, el aprecia că „legile, în înțelesul lor cel mai larg, sunt raporturi necesare ca deriva din natura lucrurilor”.

Filozoful francez definea libertatea ca fiind „dreptul de a face tot ce îngăduie legile”, subliniind că, dacă un cetățean ar putea să facă ceea ce legile interzic, el nu ar mai avea libertatea pentru ca și ceilalți ar putea să facă la fel

Teoria contractului social a atins apogeul prin marele filozof francez Jean Jacques Rousseau care în lucrarea „Contractul social” susținea că omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri. Prin acest contract social omul pierde libertatea sa naturală și dreptul nelimitat de a-și însuși tot ceea ce îl tentează câștigând, în schimb, libertatea civilă și proprietatea a ceea ce posedă.

Prima consacrarea a dreptului omului într-un document oficial apărut în America, în focul războiului de independență dus de coloniile engleze împotriva coroanei.

Astfel, la 12 iunie 1776, în statul Virginia a fost adoptată „Declarația drepturilor” în care se afirmă” toți oamenii sunt de natură, în mod egal liberi și independenți și au anumite drepturi inerente naturii lor…, adică și dreptul la viața și libertate, precum și mijlocul de a dobândi și conserva proprietatea”

In același an, la 14 iulie, la Philadelphia, se adopta „Declarația de independența a S.U.A.”, care în cel de-al doilea alineat prevedea ca „toți oamenii se nasc egali, cu anumite drepturi inalienabile, printre care viața, libertatea și căutarea fericirii. În vederea asigurării acestor drepturi, oamenii constituie guverne care își dobândesc puterea legală prin consimțământul celor guvernați.

Documentul juridic care a consacrat în maniera cea mai completă conceptul drepturilor și libertăților fundamentale a fost „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului” din 26 august 1789, adoptată în perioada revoluției franceze.

Titulatura acestei declarații a fost elaborată de prima comisiei special desemnată de Adunarea Constituantă a Revoluției Franceze și în ea se reflectă „în mod clar viziunea dualistă conturată în rândul ideologilor luminiști, inspirată din teoria dreptului natural/dreptul omului și din teoria contractului social/dreptul cetățeanului”.

Primul articol din declarație proclamă „…Oamenii se nasc liberi și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe utilitatea comună”. În continuare, sunt enunțate drepturi imprescriptibile ca: libertatea, proprietatea, siguranța. Potrivit Declarației, „libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altora”. Sunt înscrise prevederi exprese referitoare la cadrul legal al exercitării drepturilor omului, dreptul de a participa, direct, sau prin reprezentanți la elaborarea legilor, ca expresie a voinței generale la prezumția de nevinovăție, libertatea cuvântului și a presei.

1.3.CONTEXTUL FILOZOFIC,

POLITIC ȘI JURIDIC

Conceptul de drepturi ale omului în confruntarea

filozofică și politica de idei

Evoluția drepturilor omului în România

Dimensiunea teoretică, conceptuală a instituției

drepturilor omului

Înțelegerea deplinei semnificații a instituției drepturilor omului presupune o cunoaștere a ideilor umaniste care au postulat încă din timpurile cele mai vechi libertatea și egalitatea oamenilor. Perceperea sensului exact al instituției juridice a drepturilor omului implică, așadar, în mod necesar o înțelegere a semnificației filozofice a acestor drepturi, indispensabila deslușirii conținutului moral-politic al oricăror reglementări normative în această materie.

În cele ce urmează, lucrarea de față își propune să încerce deslușirea motivațiilor filozofice și juridice ale instituției drepturilor omului, instituție de o mare complexitate care și-a câștigat pe drept cuvânt un loc dintre cele mai importante în investigațiile teoretice și în lucrările practice de specialitate.

O cercetare – chiar sumară – a evoluției și semnificațiilor curenților gândirii politice evidențiază, că năzuința spre libertate a reprezentat o trăsătură constantă a întregului proces istoric, preocuparea pentru definirea poziției omului în societate, manifestându-se, practic, odată cu manifestarea sa ca ființă gânditoare.

CAPITOLUL II

INSTRUMENTE JURIDICE CARE CUPRIND ÎN

CONȚINUTUL LOR REGLEMENTĂRI PRIVIND

PROTECȚIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI

ÎN CADRUL EUROPEAN

2.1.DREPTURILE CIVILE ȘI POLITICE

CUPRINSE ÎN „DECLARAȚIILE

DREPTURILOR OMULUI”

În afara normelor consacrate în Carta Națiunilor Unite și în actele constituive ale unor instituții specializate din sistemul ONU și de cele cinci instrumente care generic poartă denumirea de „Carta înternațională a drepturilor omuljui”, ce reglementează aspectele globale ale drepturilor omului, alte circa 50 de tratate internaționale, plus declarații și rezoluții adoptate sub auspeciile forumului mondial, acoperă diverse domenii particulare ale materiei pe toate planurile.

În planul drepturilor civile și politice au frost elaborate acte normative referitoarela dreptul la autodeterminare, la lupta contra discriminărilor, prejudecăților și intoleranței, a sclaviei și muncii forțate, la combaterea traficului cu ființe umane, la protecția drepturilor o9mului în administrație și justiție, la dreptul la o naționalitate, la libertatea de oponie și exprimare ș.a.

Pentru o mai clară înțelegere a acestor drepturi se impun câteva precizări preliminare. În primul rând, ele au fost enunțate în instrumente cu caracter general, precum Carta Națiunilor Unite, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional referitor la drepturile civile și politice și numai unele dintre ele și-au găsit consacrarea în unul sau mai multe instrumente de sine stătătoare.

Cea de-a doua precizare se referă la fiecare dintre categoriile de drepturi menționate. De astfel de drepturi politice nu pot beneficia decât cetățenii unui stat, nu și străinii. Această precizare o găsim în art.21 din Declarația Universală a Drepturilor Omului care dispune că individul nu se poate bucura de drepturi politice decât în „țara sa”, adică în țara al cărui cetățean este. Ideea este mai precis formulată în art.25 din Pactul Internațional referitor la drepturile civile și politice, care începe cu următoarele cuvinte…”Orice cetățean…”.

Rezervarea drepturilor politice, exclusiv, cetățenilor își are motivația în faptul că ele țin de exercitarea suveranității. În mod concret este vorba de dreptul și disponibilitatea oricărui cetățean de a lua parte la conducerea afacerilor publice, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși, de a vota și de a fi ales și de a accede în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice ale țării sale.

Problemele care s-au urmărit a fi reglementate prin instrumente internaționale de sine stătătoare vizează crearea în cadrul fiecărui stat, a condițiilor echitabile de exercitare a drepturilor politice în special, în ceea ce privește eliminarea oricărei forme de discriminare. Dispoziții speciale în acest sesn vom găsi în Convenția asupra drepturilor politice ale femeii din 20 decembrie 1952 ( Convenția este dominată de ideea egalității dintre bărbați și femei, care este enunțată „expressis verbis” în primele trei articole. Articolul prim dispune: „Femeile vor avea, în condiții de egalitate cu bărbații, dreptul la vot la toate alegerile, fără nici o discriminare”), în Declarația Națiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială din 20 noiembrie 1963 și în Convenția Internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1966.

Dimpotrivă, de drepturi civile vor beneficia atât cetățenii, cât și străinii. De drepturile civile care alcătuiesc „nucleul dur” al drepturilor omului vor beneficia, în egală măsură și străinii, iar în alte drepturi, străinii vor avea acces diferențiat, în raport de categoria din care fac parte – apatrizi, refugiați, emigranți, etc.

Printre alte drepturi civile la care ne referim se numără:

-dreptul la libertatea și securitatea persoanei sale;

-dreptul de a nu fi în temniță pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală;

-dreptul oricărei persoane care se află pe teritoriul unui stat, în mod legal, de a circula liber și de a-și alege reședința;

-dreptul oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv propria țară;

-dreptul la accesul liber în fața tribunalelor și a curților de justiție;

-dreptul la recunoașterea personalității juridice;

-dreptul la neimixtiuni arbitrare sau ilegale în viața paraticulară, în familie, domiciliu sau corespondență;

-dreptul la întrunire și asociere pașnică;

-dreptul la o cetățenie.

In capitolele următoare ale lucrării vor fi analizate fiecare dintre aceste categorii de drepturi.

2.2.INSTRUMENTE JURIDICE PRIVIND

PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI ÎN

CONTEXTUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL

Dreptul internațional contemporan stabilește în sarcina stataelor numeroase obligații cu privire la respectul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

S-au cristalizat în cadrul dreptului internațional general o seamă de reguli cu caracter de „jus cogeus”, care instituie, în esență o obligație a statelor de a colabora pentru promovarea respectului drepturilor fundamentale ale omului, de a asigura dreptul popoarelor la autodeterminare, egalitatea în drepturi a oamenilor și nediscriminare și de a combate practicile contrare acestor obligații.

Comunitatea internațională este preocupată astăzi mai mult ca oricând de promovarea cât mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internațională în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai co9mplet de apărare pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii și de asigurarea cât mai deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancționarea încălcărilor aduse normelor de drept existente indiferent ce formă ar lua ele.

Există, astăzi, mai mult ca oricând convingerea, care tinde a se generaliza în toate țările lumii, că numai prin respectarea drepturilor fundamentale ale fiecărei persoane umane marile probleme ale contemporaneității-securitatea, dezvoltarea economică și socială, independența națională, etc. își pot găsi o temeinică și durabilă rezolvare.

Interesul umanității internaționale față de problemele drepturilor omului este probat de proliferarea drepturilor recunoscute ale persoanei (peste 60),de numărul mare de instrumente juridice internaționale care le consacră (în jur de 100), dar și de mecanismele juridice de protecție și de organismele care veghează la respectarea lor.

Principiile consacrate în aceste documente au stat la baza tuturor constituțiilor statelor moderne, care cuprind în mod obligatoriu și un capitol referitor la drepturile și libertățăile cetățenești și au servit drept princpale surse de inspirație în elaborarea instrumentelor juridice internaționale în materie.

Colaborarea sistematică dintre state pentru promovarea drerpturilor omului în ansamblul lor a apărut după cel de-al doilea război mondial, ca o consecință a întâlnirii forțelor în lupta pentru democrație și progres social și ca o reacție împotriva încălcării acestor drepturi de către regimurile de tip fascist care au dezlănțuit războiul.

S-a constatat cu acest prilej că nesocotirea flagrantă a drepturilor omului pune în primejdie pacea și securitatea lumii întregi și impune organizarea unei colaborări internaționale în vederea protecției drepturilor omului.

Din păcate, în ultimii ani, în forurile care se ocupă cu problematica drepturilor omului abordările diferitelor aspecte au îmbrăcat adeseori un caracter politic, încercându-se să se exploateze asemenea probleme în scopuri unilaterale fără a se ține seama de realităție concrete din fiecare zona georgrafică sau din fiecare țară.

Separarea tematicii drepturilor omului de considerentele politice de grup sau de moment și abordarea lor într-o viziune globală necesită în mod obligatoriu legarea lor de alte probleme majore cum sunt paxcea și dezvoltarea, întrucât drepturile omului sunt legate de persoana umană de viața și securitatea sa.

Pentru România care după Revoluția din decembrie 1989 și-a manifestat opțiunea irevesitilă pentru o societate democratică fondată pe un stat de drept, protecția și grantarea drepturior omului constituie unul din pilonii de bază ai noului regim. O dovadă o reprezintă și Constituția țării aprobată prin referendumul din 8 decembrie 1991, în care se consemnează și se ocrotesc sau se garant6ează toate drepturile omului, considerate astăzi ca fundamentale pentru persoana umană.

Constituțai României cuprinde în același timp și prevederea ca dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu „Declarația universală a drepturilor omului” cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar în caz de neconcordanță cu prioritate reglementările internaționale.

2.3.INSTRUMENTE JURIDICE DE PROTECȚIE

A DREPTURILOR OMULUI ELABORATE

ÎN CADRUL ORGANIZAȚIEI EUROPENE

Parte integrantă a dimensiunii social umanitare a noii ordini internaționale, drepturile și libertățile fundamentale ale omuli apar și își pot găsi realizarea numai în legătură cu evoluția condițiilor sociale.

a)Afirmarea noii viziuni în activitatea O.N.U.

Procedând la o evaluare a activității O.N.U., se poate aprecia că în urma eforturilor susținute depuse de țările în curs de dezvoltare, de toate celelalte țări interesate în progresul economic și social, O.N.U. se îndreaptă tot mai ferm spre aspecte de bază ale drepturilor omului: recunoașterea egalității în drepturi a popoarelor și a dreptului de a-și hotărî singure soaerta, dreptul la dezvoltarea economică și socială liberă. Cu alte cuvinte, drepturile omuljui, pot să existe și să-și găsească afirmarea numai în măsura în care se recunosc și-și găsesc afirmarea în condițiile de libertate națională și socială.

Între drepturile popoarelor de a dispune de ele însele și drepturile omului există o legătură organică, indisolubilă, căci libertatea indivizilor poate fi concepută numai în cadrul comunității unor popoare și națiuni care ele, însele, sunt libere.

Dezbaterile la O.N.U. au relevat astfel că numai lichidarea inegalităților economice și sociale de clasă, instaurarea unui sistem achitabil de proprietate și de distribuție a veniturilor, crează condiții pentru ca masele să se poată manifesta în sfera vieții sociale, să se bucure de libertrăți și drepturi garantate juridic. Aceste eforturi îndreptate spre recunoașterea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului au de aceea, un caracter progresist, revoluționar.

b)Declarația universală. Pactele drepturilor omului

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului depind de două condiții esențiale: nivelul de dezvoltare a forțelor materiale de producție și caracterul societăți respective.

Primul document adoptat la O.N.U. care interesează drepturile și libertățile fundamentale ale omului este Declarația Universală a drepturilor omuljui (l948), elaborat în perioada de început a activității organizației, acest document are un caracter evident contradictoriu: pe de o parte conține o serie de progrese față de ceea ce dreptul internațional înregistrase până atunci iar pe de altă parte neglijează o serie de aspece, în special, cele legate de lupta pentru eliberare națională a popoarelor.

Astfel, Declarația Universală a drepturilor omului, pe lângă enunțurile declarataive cuprinse, de obicei, în constituțiile statelor burgheze, principiile drepturior civile și politice, include pentru prima oară drepturile economice, sociale și culturale, recunoscând ca acestea fac pateu integrantă din drepturile fudnamentale ale omului.

S-a convenit asupra realizării unui Pact internațional cu principiile economice, sociale și culturale, precum și a unui Pact internațional cu principii la drepturile civile și politice, care au și fost adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. în 1966. Ambele pacte au intrat în vigoare în 1976.

c)Caracterul unitar al drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului și importanța

documentelor adoptate

În acest cadru, un aspect de o deosebită importanța pentru înțelegerea ansamblului drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, care-și găsesc consacrarea în documentele adoptate în cadrul O.N.U., îl constituie interdependența care există între drepturi și îndatoriri.

Între individ și societate există raporturi inseparabile concretizate în drepturi și obligații de o parte și de alta.

De altfel, Declarația Universală a drepturilor omuljui (1948), odată cu proclamarea dfrepturilor menționate, precizează și principiul ca „orice persoană are îndatoriri față de colectivigtate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale”.

Prin însăși natura lor, problemele drepturilor omului pot fi soluționate numai de fiecare stat, de fiecare popor.

Documentele internaționale adoptate până acum au, fără îndială, importanța lor în promovarea dreupturilor și libertăților fundamentale ale omului.

2.4.DREPTURILE OMULUI ÎN ACTELE

CONSTITUTIVE ALE UNOR

INSTITUȚII SPECIALIZATE DIN

SISTEMUL NAȚIUNILOR UNITE

a)Drepturile omului în Constituția

Organizației Internaționale a Muncii (O.I.M.)

Această organizație interguvernamentală are statut de instituție specializată a Națiunilor Unite (din 1946) a fost înființată la 11 aprilie 1919 cu scopul de a ocroti demnitatea muncitorilor.

Pentru transpunerea în viață a principiilor și obiectivelor enunțate în Declarație, Organizația Internațională a Muncii desfășoară următoarele activități:

elaborează convenții și recomandări care stabilesc normele internaționale ale muncii;

formulează principii și programe internaționale destinate a îmbunătăți condițiile de muncă și de trai.

b)Drepturile omului în Convenția Organizației

Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și

Cultură (U.N.E.S.C.O.)

U.N.E.S.C.O. reprezintă o organizație interguvernamentală cu statut de instituție specializată, înființată la 4 noiembrie 1945.

Scopul organizației este de a contribui la menținerea păcii și a securității internaționale, prin educație, știință, cultură.

Ca și Constituția O.I.M., Convenția U.N.E.S.C.O. fundează principalele sale obiective pe menținerea păcii și securității internaționale și pe respectul universal al drepturilor omului și libertăților fundamentale.

c)Drepturile omului în Constituția Organizației

Mondiale a Sănătății (O.M.S.)

O.M.S. este o organizație interguvernamentală cu statut de instituție specializată a Națiunilor Unite, înființată la New York la 22 iulie 1946.

Țelul O.M.S. este promovarea cooperării internaționale în vederea ridicării popoarelor la cel mai înalt grad de sănătate.

d)Drepturile omului în Carta Organizației

Națiunilor Unite pentru Alimentație și

Agricultură (F.A.O.)

F.A.O. este o instituție specializată a O.N.U. înființată în 16 octombrie 1945, având printre obiectivele sale și pe cel al realizării cooperării internaționale în domeniul drepturilor omului. Are caracter preponderent tehnic, urmărind ridicarea nivelului de trai al popoarelor statelor membre.

2.5.INSTITUȚII NAȚIONALE PENTRU

PROMOVAREA ȘI PROTECȚIA

DREPTURILOR OMULUI

2.5.1.Promovarea și garantarea drepturilor

omului de către organele statale

Toate organele statului trebuie să concure la asigurarea respectării universale și efective a tuturor drepturilor omului.

Pactul Internaționale cu privire la drepturile civile și politice dispune: „Statele părți, la prezentul Pact se angajează ca, potrivit cu procedura lor constituțională și cu dispozițiile prezentului Pact, să acționeze spre a da posibilitatea adoptării unor măsuri de ordin legislativ sau de altă natură apte pentru traducerea în viață a drepturilor recunoscute în prezentul Pact care nu ar fi încă în vigoare”.

Drepturile omului implică, de asemenea, un sistem politic democratic, numai așa orice persoană își poate exercita dreptul de a lua parte la conducerea afacerilor publice din țara sa, direct sau prin reprezentanți liber aleși.

Protecția drepturilor omului se bazează pe primordialitatea dreptului omului.

Sistemul național de protecție a drepturilor omului presupune, ca unul din principiile fundamentale, regula după care, orice restrângere a drepturilor și libertăților fundamentale nu poate fi făcută decât pe baza unei legi preexistente care trebuie să emane de la puterea legislativă.

2.5.2.Drepturile omului în

administrație și justiție

Una dintre problemele majore, căreia i s-a acordat o atenție specială a reprezentat-o, promovarea drepturilor omului în activitatea justiției și administrației. Importanța care se acordă acestei probleme decurge din faptul că respectarea efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, așa cum sunt ele enunțate în Convențiile Internaționale, depind în cea mai mare măsură de modul în care organele de justiție și administrație și-au exercitat funcțiile și competențele în acest domeniu.

Când se vorbește despre instituția drepturilor omului se are în vedere un proces complex de activități ce pornește de la elaborarea de către stat a instrumentelor juridice în care sunt menționate drepturile inerente persoanei umane și mecanismele de protecție și garantare a lor și continua cu adoptarea acestora în sistemul legislativ intern și cu crearea cadrului instituțional național care să permită aplicarea, efectivă, a acestor legi.

CAPITOLUL III

MECANISME DE CONTROL PRIVIND

PROTECȚIA JURIDICĂ A DREPTURILOR

OMULUI

3.1.PACTUL INTERNAȚIONAL REFERITOR

LA DREPTURILE CIVILE ȘI POLITICE

3.1.1.Dispoziții de fond

Pactul recunoaște un număr mult mai mare de drepturi civile și politice decât Declarația universală a drepturilor omului, pe care le definește cu mai multă precizie, cuprinzând drepturi care nu sunt proclamate în Declarație, dar omițând, totodată, alte drepturi ce se regăsesc în acest ultim document. Astfel, Pactul recunoaște printre drepturile și libertățile fundamentale ale omului:

Dreptul la viață;

Dreptul oricărei persoane de a nu fi torturată și supusă pedepselor și tratamentelor crude, inumane sau degradante;

– Dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă sclaviei, etc.

În afara celor 20 de drepturi și libertăți consacrate, Pactul

enunță și un drept de protecție colectiv, consacrat în art.20, care interzice orice propagandă în favoarea războiului” precum și orice îndemn la ura națională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violență”.

3.1.2.Clauze derogatorii sau de limitare

a drepturilor garantate

Spre deosebire de Pactul Internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale, care prevede o punere în aplicare progresivă în raport de resursele disponibile în diferite state, Pactul referitor la drepturile civile și politice obligă statele părți să asigure imediat drepturile proclamate și să ia toate măsurile necesare pentru a ajunge la acest rezultat.

Obligația generală de respectare și garantare a tuturor drepturilor enunțate în Pact este prevăzută în art.2 astfel formulat:

„Statele părți la prezentul Pact se angajează să respecte și să garanteze tuturor indivizilor care se regăsesc pe teritoriul lor și țin de competența lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire, în special, de rasă, culoare, sex, limbă sau religie, opinie politică sau orice altă opinie națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare”.

Obligând statele să adopte toate măsurile necesare pentru aplicarea și garantarea drepturilor consacrate, Pactul le permite să suspende, în anumite situații aceste drepturi sau să limiteze exercitarea lor.

3.1.3.Comitetul drepturilor omului

Prin articolul 28 din Pact se instituie un Comitet al drepturilor omului compus din 18 membri aleși cu titlu individual pe o perioadă de patru ani, dintre resortisanți ai statelor părți, „personalități cu înaltă moralitate și având o componență recunoscută în domeniul drepturilor omului” – Membrii Comitetului sunt aleși prin vot secret, dintr-o listă de candidați propuși de statele – părți la Pact.

Comitetul are ca principală funcție să examineze rapoarte prezentate de statele părți „asupra măsurilor pe care le-au adoptat și care transpun în viață drepturile recunoscute în prezentul Pact, precum și asupra progreselor realizate în folosința acestor drepturi.”

Conform procedurii de lucru a Comitetului, stabilită prin Regulamentul interior, reprezentanții statelor care fac obiectul rapoartelor au obligația de a fi prezenți când se discută rapoartele respective.

După cum se constată Comisia nu are rolul de a constrânge părțile să ajungă la soluții, ea neadoptând nici o hotărâre.

In fiecare an, Comitetul drepturilor omului supune Adunării Generale O.N.U., prin intermediul Consiliului Economic și Social, un raport asupra lucrărilor sale.

3.2.PROTOCOLUL FACULTATIV PRIVITOR

LA PACTUL INTERNAȚIONAL PRIVIND

DREPTURILE CIVILE ȘI POLITICE

A fost adoptat ca tratat separat, și deschis spre semnare, rectificare și aderare de către Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția 2000 a XXI din 1966 „pentru o mai bună asigurare a îndeplinirii scopurilor Pactului… și aplicarea acestor prevederi” (Preambul).

Obiectul protocolului îl constituie accesul la Comitetul drepturilor omului al particularilor care prevăd că sunt victime ale unor violări ale drepturilor enunțate în Pact.

Rațional, părți la Protocol pot deveni numai statele care sunt părți la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Pot adresa sesizări Comitetului numai persoanele care se află sub jurisdicția unui stat care a devenit parte la Protocol, precum și persoanele aparținând popoarelor din țările coloniale cărora li s-a recunoscut dreptul la autodeterminare de „Cartea Națiunilor Unite și instrumente internaționale încheiate sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite sau ale instituțiilor sale specializate” (art.7).

Ședințele Comitetului de examinare a sesizărilor se desfășoară cu ușile închise, iar constatările sale sunt comunicate statului interesat și persoanei particulare.

În raportul anual pe care Comitetul îl supune Adunării Generale O.N.U. prin intermediul E.C.O.S.O.C. el va include un rezumat al activităților desfășurate.

De la intrarea sa în vigoare în 1976, Comitetul a fost sesizat cu un număr mare de plângeri individuale, foarte multe dintre acestea fiind declarate inadmisibile, fie pe considerentul că nu au fost epuizate căile interne de recurs, fie pe motivul că problema se află în fața unei alte instanțe internaționale.

3.3.AL DOILEA PROTOCOL FACULTATIV AL

PACTULUI INTERNAȚIONAL RELATIV LA

DREPTURILE CIVILE ȘI POLITICE – VIZÂND

ABOLIREA PEDEPSEI CU MOARTEA

Protocolul a fost adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în 1989, dispozițiile sale aplicându-se drept dispoziții adiționale ale Pactului internațional privind drepturile civile și politice.

Elaborarea Pactului a pornit de la convingerea că „abolirea pedepsei cu moartea contribuie la promovarea demnității umane și la dezvoltarea progresivă a drepturilor omului” (preambul, par.1) și a fost rezultanta unor dispoziții consacrate, deja, în unele instrumente internaționale care garantează dreptul la viață.

Protocolul interzice executarea oricărei persoane aflate sub jurisdicția unui stat și obligă părțile contractante să „ia toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moarate pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa”.

Nu se admite nici o rezervă la acest Protocol în afară de cel formulat „cu ocazia ratificării sau aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război” în urma unei condamnări pentru o crimă cu caracter militar de o gravitate extremă comisă în timp de război. Statul care formulează o asemenea rezervă are obligația să comunice Secretarului general al O.N.U. cu ocazia ratificării sau aderării, legislația sa internă care să aplice în timp de război, precum și, dacă este cazul, momentul proclamării și ridicării stării de război pe teritoriul său. Totodată, el are obligația de a prezenta, în rapoartele transmise Comitetului drepturilor omului, în virtutea art.40/Pact, măsurile ce le va adopta pentru punerea în aplicare a acestui Protocol pe teritoriul său.

3.4.CONVENȚIA AMERICANĂ A

DREPTURILOR OMULUI

Convenția americană privind drepturile omului a fost semnată la 22 noiembrie 1969 cu ocazia Conferinței specializate interamericane privind drepturile omului, reunită la San Jose, în Costa Rica, și a intrat în vigoare la 18 iulie 1978. Este un document care reglementează drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale, recunoscute în cadrul Organizației Statelor Americane (O.S.A.).

Se recunoaște faptul că drepturile fundamentale ale omului sunt drepturi ce constituie atribute ale persoanei umane și nu decurg din apartenența la un anumit stat, fapt care justifică protecția internațională a acestora prin convenții interstatale care să sprijine sau să completeze protecția asigurată de legislația internă a statelor.

În preambulul acestei convenții se afirmă scopul Convenției „de a consolida pe continent în cadrul instituțiilor democratice, un regim de libertate individuală și de justiție socială, bazat pe respectul drepturilor fundamentale ale omului”.

Convenția preia principiile consacrate în Carta O.S.A., în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în Declarația americană a drepturilor și obligațiilor omului, principii care au fost reafirmate și dezvoltate prin alte instrumente internaționale universale sau regionale.

În structura capitolelor, deosebim în primul dintre acestea obligațiile statelor de a respecta drepturile omului și de a garanta exercitarea lor liberă, fără nici un fel de discriminare. Statele au, de asemenea, obligația de a introduce în legislația lor internă, în măsura în care nu există, măsurile legislative necesare pentru garantarea acestora.

În convenție se pune accentul pe garantarea și ocrotirea drepturilor civile și politice care sunt prevăzute în capitolul ll al Convenției americane, drepturile economice, sociale și culturale, găsindu-și locul în capitolul III al aceleiași Convenții americane privind drepturile omului. În cel de al treilea capitol al Convenției, spre deosebire de cel referitor la drepturile civile și politice unde sunt doar enumerate, se prevede și angajamentul statelor pe plan intern și prin cooperare internațională de a lua măsuri care să vizeze asigurarea în mod progresiv a deplinei folosințe a drepturilor ce decurg din normele economice, sociale, cele privind educația, știința și cultura enunțate în Carata O.S.A.

În capitolul V se stabilește corelația drepturi și îndatoriri, stipulându-se că orice persoană are îndatoriri față de familie, comunitate și umanitate, ca și faptul că drepturile fiecărei persoane trebuie să țină seama de drepturile semenilor, astfel încât, să asigure prin cerințele legii binele comun într-o societate democratică.

3.5.CARTA AFRICANĂ A DREPTURILOR

OMULUI ȘI POPOARELOR

Începuturile apariției Cartei africane a drepturilor omului și popoarelor s-au realizat în anul 1961 când a avut loc colocviul organizat de juriștii africani la Lagos și când a fost emisă ideea elaborării unei Convenții africane a drepturilor omului.

Cu ocazia unor colocvii și seminarii organizate, ulterior, de către Organizația Națiunilor Unite și de către Comisia internațională a juriștilor, inițiativa va fi luată spre discuții și dusă mai departe de către autori. Astfel, la Dakar, în anul 1978, în organizarea Comisiei internaționale a juriștilor și a Asociației senegaleze de studii și cercetări juridice, a avut loc un colocviu unde s-a constituit un „grup de urmărire” care avea sarcina să implice șefii de state africane în materializarea acestei idei . Ulterior, acestei întâlniri, președintele Senegalului, Leopold Senghor, în baza acestei campanii de sensibilizare, a prezentat și obținut adoptarea la numirea șefilor de state și guverne a O.N.U., ținută la Monrovia în 1979, a unei rezoluții care chema pe secretarul general de atunci al Organizației Uniunii Africane (O.U.A.), Edem Kodja, să organizeze o reuniune de experți care să elaboreze un proiect de cartă africană a drepturilor omului și popoarelor, cuprinzând în același timp organe de protecție a acestor drepturi.

Această inițiativă s-a concretizat rapid și, la sfârșitul anului 1979, s-a întocmit un proiect care, după o primă reuniune ținută la Adis Abeba, de către plenipotențiarii africani, a fost supusă examinării la două sesiuni ale Conferinței miniștrilor de justiție ai O.U.A., ținută în Gambia la Banjut în anul 1980 și respectiv 1981. În acest fel la 21 octombrie 1986 a fost ratificată și a intrat în vigoare Carta africană a drepturilor omului și popoarelor fiind ratificată de către majoritatea absolută a statelor membre O.U.A. La această ratificare în majoritate absolută a contribuit în cea mai mare măsură o amplă campanie de sensibilizare dusă de către organizații guvernamentale și neguvernamentale alături de șefii de state ai O.U.A.

În preambulul Cartei se arată că statele părți reafirmă angajamentul lor de a-și spori eforturile spre a oferi cele mai bune condiții de existență pentru popoarele africane și de a favoriza cooperarea internațională, respectarea prevederilor Cartei O.N.U. și a Declarației universale a drepturilor omului. De asemenea, se recunoaște faptul că drepturile fundamentale ale omului sunt fondate pe atributele persanei umane, ceea ce justifică protecția internațională a acestora. Se apreciază că drepturile civile și politice sunt indisolubile de drepturile economice, sociale și culturale, atât în concepție, cât și în universalitatea lor.

Prima parte a convenției se referă la drepturi și îndatoriri, primul capitol fiind consacrat drepturilor omului și popoarelor. Sunt recunoscute următoarele drepturi economice, sociale și culturale:

-dreptul la muncă;

-dreptul fiecăruia de a beneficia de cea mai bună stare de sănătate fizică și mentală pe care o poate atinge;

-dreptul la învățătură;

-dreptul la protecția familiei;

-dreptul la dezvoltare economică, socială și culturală;

-dreptul de a dispune liber de bogățiile naturale;

-dreptul la protecția specială a persoanelor în vârstă precum și a celor handicapate;

-libertatea de conștiință și religie;

-dreptul de informare și opinie;

-dreptul la mediu înconjurător sănătos;

-dreptul de reuniune cu alții.

În capitolul al II-lea se prevăd îndatoririle oamenilor îndatoriri față de familie și societate, față de stat și alte colectivități recunoscute legal, precum și față de comunitatea internațională.

După cum observăm, în Carata africană a drepturilor omului și popoarelor, se prevede, pe lângă drepturi economice, sociale și culturale, și îndatoriri de ordin economic, social și cultural ale oamenilor și popoarelor.

3.6.PRIMELE REGLEMENTĂRI PRIVIND

DREPTURILE OMULUI – PACTUL DIN 1966

CU PRIVIRE LA DREPTURILE CIVILE ȘI

POLITICE

În conformitate cu declarația universală a drepturilor omului, idealul ființei umane libere, bucurându-se de libertățile civile și politice și eliberată de teamă și de mizerie, nu poate fi realizat decât dacă se crează condiții care să permită fiecăruia să se bucure de drepturile sale civile și politice, ca și de drepturile economice, sociale și culturale.

În articolul este prevăzută obligația generală de respectare și garantare a tuturor drepturilor enunțate în Pact:

a.Statele părți la prezentul Pact se angajează să respecte și să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor și țin de competența lor drepturile prevăzute în prezentulPact, fără nici o deosebire ăn special de rasă, culoare, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.

b.Statele părți la prezentul Pact se angajează ca, potrivit cu procedura lor constituțională și cu dispozițiile prezentului Pact, să adopte măsurile care să permită luarea unor măsuri legislative sau de alt ordin, menite să traducă în viață drepturile recunoscute.

Pactul internțional cu privire la drepturile civile și politice prevede un număr mai mare de drepturi civile și politice decât Declarația Universală a Drepturilor Omului, pe care le definește cu mai multă precizie, cuprinzând drepturi care nu sunt în Declarație, dar omițând totodată drepturi ce se regăsesc în acest ultim document.

Pactul recunoaște printre drepturile și libertățile fundamentale ale omului: dreptul la viață, nesupunerea la tortură, pedepse inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a comerțului cu sclavi, dreptul de a nu fi arestat sau reținut arbitrar, libera circulație și alegerea domiciliului, neexpulzarea străinilor aflați legal într-un stat, egalitatea tuturor în fața tribunalelor, neretroactivitatea legilor penale, libertatea de gândire conștiință sau religie, libertatea de opinie și exprimare.

Spre deosebire de Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, Pactul referitor la drepturile civile și politice obligă statele părți să asigure imediat drepturile programate și să ia toate măsurile necesare pentru a ajunge la acest rezultat.

Pactul permite însp statelor să suspende aceste drepturi doar în anumite situații: „în cazul în care un pericol public excepțional amenință existența națiunii și este proclamat printr-n act oficial, statele părți pot ca în limita strictă a cerințelor situației să ia măsuri derogatorii de la obligațiile prevăzute în prezentul Pact, cu condiția ca aceste măsuri să nu fie incompatibile cu celelalte obligații pe care le au potrivit dreptului internațional și ca din ele să nu rezulte o discriminare întemeiată numai pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine social”.

De la această regulă face excepție următoarele șapte drepturi de la care nu se admite nici o derogare:

-dreptul la viață;

-dreptul de a nu fi torutrat sau supus unor tratamente crude, inumane sau degradante;

-dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau servitute;

-dreptul de a nu-l fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului național sau internațional, în momentul în care au fost săvârșite;

-dreptul de recunoaștee a personalității juridice;

-dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei.

Pactul isntituie un Comitet al drepturilor omului care examinează rapoartele statelor părți la Pact privind măsurile luate pentru aplicarea drepturilor civile și politice și adresează statelor părți rapoartele sale proprii, precum și observații de ordin general. În ceea ce privește statele părți care acceptă o asemenea procedură printr-o notificare expresă, Copmitetul poate examina comunicări ale unui stat parte, care a acceptat și el aceeași procedură și care pretinde ca un alt stat parte nu respectă obligațiile stabilite prin Pact.

Într-un asemena caz, se prevede o procedură de comunicări și explicații urmată de examinarea în Comitet și, în ultimă fază, într-o comisie de conciliere ad-hoc.

3.7.MECANISME DE CONTROL ÎN

MATERIA PROTECȚIEI JURIDICE

A DREPTURILOR OMULUI

MECANISMUL EUROPEAN DE GARANTARE

A DREPTURILOR OMULUI

3.7.1.Comisia Europeană a drepturilor omului

Prin funcțiile sale, formal independente de guvernele statelor membre, întruchipează elementul de unitate în cadrul procesului de integrare vest europeană. Conform art.10 al tratatului de fuziune, Comisia Europeană se compune din 13 membri, dar printr-o decizie acest număr poate fi modificat de Consiliul de Miniștri.

În componența comisiei fiecare stat comunitar trebuie să aibă cel puțin un reprezentant dar nu mai mult de doi. În actuala configurație, Comisia este constituită din 17 membri desemnați, de comun acord, de guvernele țărilor comunitare; fiecare dintre cele cinci „mari” state – Franța, Germania, Marea Britanie, Italia și Spania – și-au delegat câte doi reprezentanți, iar celelalte șapte țări „mici”, câte unul.

Comisia Europeană este condusă de un președinte și mai mulți vicepreședinți numiți pe o perioadă de doi ani.

Competențele acordate direct de către tratate și de cele conferite de Consiliul de Miniștri ar putea fi clasificate în mai multe categorii. Mai întâi Comisia Europeană stabilește textele de aplicare ale unor prevederi ale tratatelor sau actelor juridice adoptate de Consiliul de Miniștri.

În acest sens, tratatul CECO acordă Comisiei competențe normative deosebit de extinse prin care îi revine sarcina de a „asigura realizarea obiectivelor fixate” de către tratat. La acestea se adaugă competențele atribuite de Consiliul de Miniștri în realizarea politicilor comune, atribuții ce au amplificat considerabil responsabilitățile Comisiei.

O altă categorie de competențe conferite acesteia constă în aplicarea regulilor tratatelor în cazurile particulare și asigurarea gestiunii fondurilor comunitare.

De asemenea, are prerogative extinse, în special, în domeniul concurenței, unde controlează alianțele și pozițiile dominante, ajutoarele publice, discriminările fiscale, etc.

În sfârșit, o ultimă categorie de competențe ce revin Comisiei constă în asigurarea gestiunii clauzelor tratatelor care reprezintă prevederi ce permit, în cazuri excepționale, autorizarea unor derogări de la regulile tratatelor.

Pentru exercitarea competențelor conferite, în special, în activitatea de gestiune, Comisia a vrut să se asigure ca, în majoritatea cazurilor, prerogativele sale sunt exercitate în conformitate și în strânsă legătură cu guvernele țărilor neutre. Aceasta a condus la crearea a diverse comitele ale reprezentanților guvernamentali, plasate pe lângă Comisia Europeană, dintre care unele cu caracter consultativ, între timp formula de consultare cea mai eficiența s-a dovedit a fi Comitetele de gestiune, existențe în cadrul organizațiilor piețelor agricole. Rezultatele acestor comitete au condus la o transpunere treptată a acestei formule și-n alte domenii de activitate, ca spre exemplu, constituirea Comitetelor de reglementare instituite pentru a contribui la aplicarea corespunzătoare.

Comisia europeană este, în același timp, inițiatoarea politicilor comunitare în diverse domenii de activitate și exprimă interesul comunitar încercând, în acest context, să mențină unitatea și coerența acestor politici. Fuziunea instituțiilor comunitare a permis, după 1967, dezvoltarea acestor politic comune; elaborarea și aplicarea acestor politici comune revine în mare parate Comisiei Europene.

În elaborarea propunerilor sale, Comisia ia în considerație interesele adesea foarte diferite, ale statelor membre, căutând să numească elementele comune din care să rezulte interesul general.

Comisia are de fiecare dată un rol determinant și se află într-o poziție centrală în cadrul reuniunilor Consiliului de Miniștri unde, de regulă, îndeplinește un rol de conciliator între guverne.

Totodată, poate impulsiona și exercita presiunea necesară pentru a se ajunge la formele de înțelegere între reprezentanții țărilor membre. Desigur, în asemenea situații consecințele politice sunt dintre cele mai importante; propunerile Comisiei sunt expresia unei politici stabilite de către acestea ținând seama de „interesele comune” ale ansamblului Comunității. Consiliul este singura instituție comunitară care are posibilitatea să determine modificări ale pozițiilor diferitelor grupări de interese să determine modificări ale pozițiilor diferitelor grupări de interese, să atenueze luptele de influență dintre guverne și divergențele asupra subiectelor în dezbatere.

3.7.2.Consiliul European

Este continuatorul Conferințelor la nivel înalt ale șefilor de state sau de guvernare din țările membre ale Comunității Europene. Prima conferință de acest gen s-a desfășurat în iulie 1961, la Bonn, după care au avut loc, în mod frecvent, reuniuni asemănătoare, în diverse locuri iar în decembrie 1974, Franța a propus instituționalizarea acestor conferințe sub numele de „Consiliul European”.

Rolul său principal constă în a trasa orientările principalelor probleme comunitare, cu caracter economic și politic, după care Consiliul de Miniștri asigură traducerea lor formală în documente juridice, corespunzător prevederilor tratatelor de la Paris și Roma. Crearea Consiliului European a reprezentat, din punct de vedere ierarhic, instituirea unui organ superior Consiliului de Miniștri, care „să regleze problemele rămase nerezolvate ca urmare a deliberărilor la nivel inferior”.

3.7.3.Consiliul de Miniștri

Este organul care reunește reprezentanții guvernelor țărilor membre în cadrul căruia se realizează echilibrul între interesele statelor partenere și acelea ale Comunității Europene.

Consiliul de Miniștri este compus din câte un reprezentant al fiecărei țări membre, în mod obișnuit ministrul de resort, responsabil cu problemele ce urmează a fi dezbătute în cadrul reuniunilor ministeriale.

Consiliul de Miniștri asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre și exercită, între altele, puterile de decizie conferite de tratate. Aceste atribuții reprezintă dreptul la inițiativa și competența legislativă, la care se adaugă puterea de control a Comisiei și de numire a membrilor altor organe comunitare. Totodată, asigură participarea formală a guvernelor statelor membre la procesul decizional al Comunității, acesta fiind organul care, pe baza propunerilor Comisiei, adoptă toate actele juridice importante.

Conceptul inițial ca o instanță de coordonare, consiliul de Miniștri a devenit, ulterior, centrul deciziilor politice ale Comunității.

În activitatea sa, Consiliul de Miniștri este sprijinit de un Comitet al reprezentanților permanenți, COREPER, care are un rol important în mecanismul Comunității; acesta coordonează lucrările pregătitoare ale reuniunilor Consiliului de Miniștri și poate determina prioritățile și urgența anumitor probleme existente pe ordinea de zi a acestora.

COREPER-ul este format din reprezentanții permanenți ai statelor membre din cadrul misiunilor diplomatice ale acestora pe lângă Comunitatea europeană. El se numește în vederea organizării preliminare a propunerilor Comisiei Europene înaintate de a fi prezentate Consiliului, și, totodată, realizează propunerile asupra cărora miniștri statelor membre nu au ajuns la un acord.

3.8.CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIȚIE

Aceasta a fost instituită în scopul de a se pronunța asupra problemelor, de cea mai mare diversitate, care privesc activitățile Comunității Europene și pentru „a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor”.

Această descriere generală a atribuțiilor se concretizează în repartizarea expresă a competențelor sale prin tratate, în reglementările Consiliului de Miniștri și în compromisurile statelor membre. Rațiunea care a condus la instituirea Curții de Justiție s-a bazat pe faptul că în cadrul unei grupări de state, cum este Comunitatea Europeană, regulile comune ar risca să fie interpretate și aplicate diferit de la o țară membră la alta în situația în care aceste reguli ar fi supravegheate numai de instituțiile juridice naționale.

Jurisdicțiile naționale pot cere Curții Europene de Justiție o decizie prejudiciară asupra problemelor dependente de legislația comunitară. Această cerere este obligatorie dacă jurisdicția națională este ultima instanță de apel în țara respectivă.

Autoritatea Curții de Justiție, în acest domeniu, prevalează pe cea a tribunalelor naționale din statele membre.

3.9.UNIUNEA EUROPEANĂ

A constituit și reprezintă, în continuare, o temă de interes în cadrul procesului de integrare. Promotorii integrării au încercat de-a lungul anilor să traseze liniile generale ale construcției vest-europene și în special, elementul privind cadrul cooperării denumit „Uniunea Europeană”.

Preambulul Tratatului de la Roma menționează, în acest sens, că statele membre sunt „hotărâte să stabilească fundamentele unei uniuni cât mai strânse între popoarele europene”.

Pornind de la aceste considerente, statele membre ale C.E.E. au început să-și propună, tot mai pregnant, ca obiectiv studierea posibilităților unei coordonări mai intense în domeniul politic.

Opoziția fermă a Franței (în persoana generalului de Gaulle) față de orice renunțare la prerogativele suveranității naționale a dus la frânarea „elanului” adepților unei integrări politice totale și rapide a statelor membre ale C.E.E. Această poziție intransigentă s-a aflat la originea unora dintre cele mai grave crize pe care le-a cunoscut Comunitatea, determinând chiar blocarea „mecanismului comunitar”.

Mobilul principal al Franței era de ași asigura rolul și locul central în cadrul Pieței Comune. În urma acestei reuniuni a fost constituită „Comisia Fouchet”, însărcinată cu elaborarea unui proiect care să stabilească modalitățile de punere în practică a unei „uniuni politice”.

Din această prezentare sumară a începutului acțiunilor întreprinse în domeniul cooperării politice, se degajă concluzia că unele țări membre au rețineri în ceea ce privește renunțarea la unele prerogative suveranitatea națională.

Practic, deocamdată nu se poate vorbi despre o politică externă comună, ci mai curând despre un efort din partea statelor membre care pe baza respectării suveranității lor naționale, încearcă să ajungă la o poziție comună față de țările terțe.

CAPITOLUL IV

PROTECȚIA JURIDICĂ A

DREPTURILOR OMULUI ÎN ROMÂNIA

4.1.REGLEMENTĂRI ÎN LEGISLAȚIA

INTERNĂ A ROMÂNIEI CU PRIVIRE

LA PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI

Titlul II din Constituția României, intitulat „Drepturile libertățile și îndatoririle fundamentale” constituie unul dintre domeniile cele mai importante ale reglementărilor constituționale. El cuprinde nu numai o enumerare corespunzătoare a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, dar, în același timp, enunță garanții de natură să asigure respectul ferm al acestora.

Elaborarea textelor a avut în vedere în primul rând, convențiile internaționale privind drepturile omului: Declarația Universală a Drepturilor Omului, cele două Pacte internaționale a drepturilor omului. Totodată, au fost avute în vedere și modalitățile principale prin care aceste drepturi sunt enunțate în constituțiile principalelor state democratice.

Titlul II al Constituției României cuprinde patru capitole:

1.Dispoziții comune;

2.Drepturile și libertățile fundamentale;

3.Îndatoririle fundamentale;

4.Avocatul poporului.

Cu privire la „Dispozițiile comune” este de reținut ideea universității, în sensul că toți cetățenii țării beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și legi, asumându-și totodată și obligațiile corespunzătoare.

Ideea de universalitate se coroborează însă și cu principiul egalității în drepturi, care statornicește egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, fără privilegii și discriminări.

Capitolul 2 din Titlul II al Constituție se ocupă de enunțarea propriu-zisă a drepturilor și libertăților fundamentale, pe parcursul a 28 de articole.

Problematica drepturilor omului – atât de vastă și delicată – a rămas, deci, în atenția Guvernului și Parlamentului. Astfel, în anul 1997 au fost adoptate sau emise, sub forma legilor sau ordonanțelor Guvernului, o serie de acte normative importante: Legea privind organizarea și funcționarea instituției Avocatul Poporului – Legea nr.36/1997 -, Legea 138/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Legea nr.109/1997 privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social.

Un alt act normativ important adoptat în 1997 îl constituie Ordonanța de urgență nr.36/1997 privind modificarea Legii învățământului nr.84/1995, are în vedere introducerea și accelerarea reformei în domeniul învățământului și educației.

4.2.Sistemul de ocrotire a omului –

mijloace juridice

În ansamblul său, dreptul roman are în centrul atenției sale ideea protecției, a ocrotirii omului.

Apoi, fiecare ramură de drept, care intră în alcătuirea sistemului dreptului nostru, are mijloace proprii, specifice de ocrotire a omului.

Totalitatea acestor mijloace formează, ceea ce putem numi „Sistemul mijloacelor juridice de ocrotire a omului”.

Acest sistem este alcătuit din mijloace juridice de ocrotire „de ramură”, adică:

-de drept constituțional;

-de drept administrativ;

-de drept financiar;

-de drept civil;

-de drept comercial;

-de dreptul muncii și securității sociale;

-de drept penal;

-de drept procesual (civil și penal);

-de drept internațional (public și privat);

-de dreptul familiei.

După Revoluția română din decembrie 1898, s-a recurs la accentuarea protecției drepturilor și intereselor legitime ale omului, fiind adoptat de un șir de etc. normative care au ca principal scop întărirea protecției juridice a omului, dintre care, se pot menționa următoarele:

-Decretul-lege nr.7/1989, privind repatrierea cetățenilor români, cu modificările ulterioare;

-Legea nr.42/1990 pentru cinstirea eroilor martiri și acordarea unor drepturi urmașilor acestora, modificată și republicată, etc.

Desigur, locul principal al normelor de protecție a cetățeanului român îl constituie Constituția României.

Textul de principiu care interesează acum este acela al art.1, alin.3, din Legea nr.21/1991: „Cetățenii României se bucură de protecția statului român”.

În art.17 din Constituție se prevede: „Cetățenii români se bucură în străinătate de protecția statului român și trebuie să-și îndeplinească obligațiile, cu excepția acelora ce nu sunt compatibile cu absența lor din țară”.

4.3.Garanțiile conferite de legislația română

în raport de legislația internațională cu

privire la drepturile și libertățile omului

Revoluția din 1989 a deschis calea ca și în țara noastră drepturile omului să poată fi recunoscute, garantate și exercitate potrivit concepției care postulează că ele sunt menite ființei umane, că sunt naturale și că trebuie ocrotite de lege. Dar pentru ca aceste drepturi și libertăți să se poată realiza conform reglementărilor internaționale, a conceptelor și instituțiilor de drept care le definesc, este necesar ca ele să-și găsească o adecvată consacrare în Constituția țării, în legile ce guvernează societatea românească.

Guvernului, organelor și instituțiilor statului, funcționarilor publici le revine obligația ca, în aducerea la îndeplinire a prevederilor Constituției și legilor, să realizeze efectiv garantarea acestor drepturi și libertăți, iar justiția să intervină ori de câte ori ar fi încălcate sau nesocotite și mai ales, este necesar ca însăși societatea noastră să ajungă la acel grad de dezvoltare spirituală.

Transformarea României într-un stat de drept, integrarea ei în structurile europene impun – paralel cu adoptarea legislației interne în concordanță cu prevederile Declarației Universale a drepturilor omului și cu prevederile acelor și celorlalte documente la care este parte și o aprofundată cunoaștere a Convenției Europene asupra drepturilor omului, în perspectiva aderării la aceste convenții.

Politicienii vor fi îndemnați să opereze modificării drastice în legislația internă existentă; să elaboreze legi noi, care să garanteze o protecție mai eficace a tuturor libertăților și drepturilor cetățeanului ca individ, prevăzând înființarea și funcționarea unui sistem complex de instituții menite să asigure măsuri pentru dreptul la civilizație.

Juriștii vor trebui să facă un efort, deloc ușor, pentru a se detașa de concepția pur „locală” a regulilor de procedură și să-și apropie treptat reguli de procedură în curs de generalizare pe plan european.

În sfârșit, funcționarii publici și cetățenii vor avea de suportat efectele unei „reciclări” juridice impuse de trecerea de la legi în care individul cu nevoile și interesele lui se regăsește prea puțin sau de loc, la legi care protejează în mod concret și eficient existența în demnitate a fiecărui individ în parte.

Convenția obligă state contractante să pună drepturile lor interne în acord cu dispozițiile ei, astfel ca toate dispozițiile contrare să fie abrogate de către organele legislative.

Comisia europeană a drepturilor omului exercită, fără îndoială, un anume control asupra actelor legislative și judiciare.

Alte instrumente juridice internaționale sunt cele două pacte internaționale adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. la l6 dec. 1966, ratificate de statul român, respectiv:

-Pactul internațional cu privire la drepturile economice sociale și culturale a cărui respectare este urmărită de Consiliul Economic și Social al O.N.U.;

-Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice culturale, a cărui respectare este urmărită de Comitetul drepturilor omului.

Pactele afirmă, de asemenea, că exercițiul acestor drepturi nu poate fi supus nici unor limitări decât acelora care se stabilesc prin lege.

4.4Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului

pronunțate în cauzele privind România

Aspecte introductive privind hotărârile Curții

Europene a drepturilor omului pronunțate în

Cauzele privind România

Natura cauzele privind România în care au fost pronunțate hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului

România a devenit parte la Convenția Europeană a drepturilor omului și la primele 10 protocoale ale acestuia prin Decretul nr.40/1994 și Legea nr.30/1994, iar la Protocolul nr.11 prin Decretul nr.45/1995 și Legea nr.79/1995.

Prin aderarea la acest mecanism internațional regional competent european de protecție a drepturilor omului, România a acceptat competența organelor de la Strasbourg, în primul rând a Curții Europene a Drepturilor Omului, de a asigura garantarea drepturilor omului, prin supravegherea modului în care statul român respectă drepturile consacrate de Convenția Europeană a drepturilor omului și de Protocoalele sale.

Prima hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului, într-o cauză privind România, a fost pronunțată în anul 1998. În perioada 1998-2000, șapte cauze în care statul român a avut calitatea de parte

au fost soluționate definitiv prin hotărâri ale Curții Europene a drepturilor Omului.

În toate aceste cauze, România sa- aflat pe poziția procesuală de pârât, reclamant fiind un particular (cauze privind plângeri individuale iar nu cauze statale).

Toate cele șapte cauze s-au finalizat prin hotărâri „de condamnare”, jurisdicția europeană cunoscând violarea de către statul român a drepturilor consacrate de Convenții sau de Protocoalele sale, fără a exista vreo hotărâre „de achitare”.

În șase din aceste cauze, instanța de contencios european a pronunțat o singură hotărâre, prin care a statuat atât asupra existenței violării Convenției cât și asupra satisfacției echitabile acordate părții vătămate. O singură cauză s-a finalizat prin două hotărâri ale jurisdicției de la Strasbourg, prima asupra fondului și cealaltă asupra satisfacției echitabile, ca urmare a deciziei instanței europene a soluționa separat cele două aspecte. Cea de-a doua cauză privind satisfacția echitabilă, s-a pronunțat în anul 2001 și este strâns legată de hotărârea pronunțată asupra fondului.

Prin urmare, în această perioadă, jurisdicția europeană a pronunțat opt hotărâri, din care șase asupra fondului și asupra satisfacției echitabile, una numai asupra fondului și asupra satisfacție

echitabile, una numai asupra fondului și una doar asupra satisfacției echitabile.

b)Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauzele privind România

Cele opt hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțate în perioada analizată, sunt următoarele:

-Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Camera, Hotărârea din 22 mai 1998 – cauza Elisabeta Vasile c. România;

-Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Camera, Hotărârea din 23 septembrie 1998 – cauza Ion Petra c. România;

-Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Camera, Hotărârea din 29 septembrie 1999 – cauza Ionel Dalban c – România;

-Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Camera, Hotărârea din 28 octombrie 1999 – cauza Dan Brumărescu (fond) c. România;

-Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Camera, Hotărârea din 25 ianuarie 2000 – cauza Rita Ignaccolo-Zenide c. România;

-Curtea Europeană a Drepturilor Omului-camera, Hotărârea din 4 mai 2000 – cauza Aurel Rotaru c. România;

-Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Camera, Hotărârea din 27 iunie 2000 – cauza Mihail Constantinescu c. România;

-Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Camera, Hotărârea din 23 ianuarie 2001 – cauza Dan Brumărescu c. România (satisfacția echitabilă).

c)Obiectul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauzele privind România

Drepturile consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de Protocoalele sale, cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat pe fond, sub aspectul existenței sau nu a încălcării lor, sunt:

-dreptul la un proces echitabil – art.6/Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

-dreptul la respectarea vieții private și de familie – art.8/Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

-libertatea de exprimare – art.10/Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

-dreptul la o cale efectivă de atac – art.13/Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

-dreptul de sesizare individuală a Comisiei Europene a Drepturilor Omului;

-art.25/Convenția Europeană a Drepturilor Omului în forma anterioară amendării sale prin Protocolul nr.11;

-protecția proprietății – art.l din Protocolul nr.1.

În raport cu drepturile consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de protocoalele sale, care au format obiectul plângerilor adresate organelor de la Strasbourg, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin aceste hotărâri pe fondul cauzei a constatat existența încălcării unor drepturi, a constatat că alte drepturi nu au fost încălcate, nu a considerat necesar să examineze chestiunea încălcării unor drepturi.

În toate cele șapte cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut aplicarea art.41 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (fostul art.50, înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr.11) și a acordat părții vătămate o satisfacție echitabilă și cheltuielile judiciare).

CAPITOLUL V

PROTECȚIA JURIDICĂ A DREPTURILOR

OMULUI ÎN CADRU EUROPEAN

CONCLUZII

În lucrarea de față, m-am referit, în ansamblu, la conceptul de „drepturile omului” care au fost încă din antichitate și până în prezent o temă aflată în dezbatere pentru marii filozofi, teoreticieni și chiar conducători de state, astfel ajungându-se la rezultatul firesc, materializat în instituționlizarea acestei noțiuni.

Deși izvoarele drepturilor omului și libertăților fundamentale sunt diverse totuși, acestea au un caracter de universitate și sunt indivizibile și legate între ele.

Comunitatea internațională în ansamblu și fiecare stat în parte trebuie să trateze drepturile omului în mod global într-o manieră echitabilă și echilibrată pe picior de egalitate acordându-le aceeași importanță

O îndatorire prioritară a fiecărui stat în prezent, este constituită din „democrația și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale care sunt interdependente și se întăresc unele pe altele”.

Acțiunea internațională în domeniul drepturilor omului mecanismele și procedurile create în vederea aplicării corecte a dispozițiilor instrumentelor convenite de state au ca obiectiv principal respectarea demnității umane, indicatorul cel mai sintetic al tuturor drepturilor și libertăților fundamentale ale ființei umane și în consecință prevenirea, condamnarea și reprimarea încălcărilor flagrante, masive și permanente a acestor drepturi.

Sistemul internațional de promovare și garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este fondat pe relația dintre acțiunea de elaborare a instrumentelor juridice în domeniu, de aplicare a lor în cadrul fiecărui stat și de difuzare pentru cunoașterea și educarea fiecărui membru al societății.

La nivelul mondial se află sistemul Națiunilor Unite care au o triplă funcțiune:

l.-de a elabora documente ce consacră drepturile și libertățile fundamentale ale omului;

2.-de a conveni căi și modalități specifice de promovare și respectare a normelor convenite;

3.-de a reacționa la violarea sistematică și flagrantă a drepturilor omului.

Drepturile și libertățile fundamentale ale omului enunțate în foarte multe instrumente internaționale – convenții, pacte, declarații care postulează raportul dintre individ și stat sunt plasate pe două coordonate: a asigurării protecției drepturilor omului în relație cu statul sau cu autoritatea stabilită în stat și a îndatoririlor și obligațiilor individului față de instituțiile statale, de ordinea de drept și de drepturile altora.

Scopul primordial al instrumentelor internaționale respective este de a-și asigura și garanta protecția drepturilor indivizilor în relațiile lor cu statul, cu autoritatea instituită.

Nenumărate abuzuri și atentate ale statului asupra individului, la care omenirea a fost martoră justifică pe deplin preocuparea comunității internaționale de a stabili cu prioritate anumite standarde de protecție șiș mecanisme de garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Conceptul de drepturi și libertăți fundamentale ale omului, care a ghidat pe autorii instrumentelor internaționale, pornește de la considerentul menținerii unui echilibru între interesele, drepturile și libertățile individului pe de o parte și exigențele colectivității (statul) pe de altă parte.

Este un fapt foarte cunoscut și demonstrat de practică, că exercitarea efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, nu poate fi concepută în mod abstract, în afara cadrului concret al unei societăți. Conceptul de libertate pe care se fundamentează promovarea și asigurarea drepturilor omului a avut diferite interpretări, de la societate la societate, în funcție de bazele social-politice și economice ale fiecărei comunități umane.

BIBLIOGRAFIE

I. LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE ROMÂNEȘTI

l. VIOREL MARCU -Mecanisme internaționale de garantare a drepturilor omului, Editura Sigma Plus, 1998

2.D.MICU -Garantarea drepturilor omului –Editor ALL, 1998

3.DONNA GOMIEN -Introducere în Convenția Europeană a drepturilor omului, Editura ALL, 1993

4.DORU COSMA -Dreptul la un proces echitabil și imparțial; Convenția Europeană în instanțele de drept din România- Revista de drepturile omului nr.9, București, 1995

5.ION SUCEAVĂ, Editura Europa Nova, București,

ION CLOȘCĂ 1995

6.D.POPESCU Drept Internațional Public – Casa

A.NĂSTASE de Editură și Presă „Șansa S.R.L”, București, 1997

7.ION FILIPESCU Drept Internațional Public – Casa

AUGUSTIN FUEREA de Editură și Presă „Șansa S.R.L.”

București, 1997

8.MOROIANU ZLĂTESCU Protecția juridică a drepturilor

omului (curs) I.R.D.O.,

Universitatea Spiru Haret, 1996

9.V.DUCULESCU Protecția juridică a drepturilor

omului, Editura „Lumina Lex”,

București, 1994

10.VASILE C.NECHITA Integrarea Europeană – Editura

Deșteptarea – Bacău, 1996

11.V. CREȚU Drept Internațional Public-Editura

Fundația România de Mâine,1999

12.VICTOR LUCAN Drepturile Omului-Editura Lumina

VICTOR DUCULESCU Lex, București, 1993

LUCRĂRI ȘTIINȚIFICE STRĂINE

1.GEORGIO DEL VECHIO Dirito naturalae e unita europea,

Roma, 1959

2.HUGO GROTIUS Despre drepturile Războiului și

Păcii– Editura Științifică,București

3.J.J.ROUSSEAU Contractul Social, București, 1957

4.M.I.J.CHEVALIER Cours d'histoire des idees

politiques, Paris, 1957

5.MONTESQUIEU Despre spiritul legilor – București,

1957

6.PAUL FREDERIC GIRARD Manuel Elementaire de Droit

Roumain – Paris

CULEGERI DE TEXTE, DOCUMENTE,

ACTE LEGISLATIVE

1.A.B.C.-ul drepturilor omului S.I.R.D.O. – București, 1993

2.Revista Română a drepturilor omului

3.Revista Română de Drept Internațional Umanitar

4.Convenția Europeană a drepturilor omului – București,L.A.D.O.

5.Dicționar de filozofie – București, 1978