Protectia Juridica a Dreptului la Viata
Introducere
Drepturile omului cuprind un sistem de idei, interpretări sau valori ce semnifică anumite concepții privitoare la ființa umană, societate și putere statală, care postulează libertatea, egalitatea între toți oamenii și respectarea demnității lor.
În filosofia Greciei antică s-a dezvoltat ideea egalității tuturor oamenilor, a dreptului natural de care beneficiază toți oamenii. La începuturile creștinătății, la fel și în alte religii, această tradiție a dreptului natural a cunoscut o dezvoltare deosebită: toți oamenii au fost creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Aceste convingeri se află la baza drepturilor omului, chiar dacă atunci când au fost formulate nu aveau prea mult de-a face cu realitatea politică. Acestea erau mai degrabă considerații de ordin filosofic, cu pretenții universaliste ce-i drept, dar care nu au reușit să penetreze lumea politicii și a dreptului decât odată cu debutul epocii moderne.
Conceptul de „drepturile omului” se înscrie în filosofia dreptului natural ce a fost formulat pentru prima data în secolul al XVIII-lea, concretizat însa, în timpul a două mari evenimente istorice: revoluția burgheza din Franța (1789) și rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii Britanii (1776). Ca urmare a acestor evenimente au rezultat două documente importante în analizarea evoluției drepturilor omului:
1. Primul document – Declarația Revoluției Franceze privind Drepturile Omului și Cetățeanului din 26 august 1789 – este expresia filosofiei dreptului natural și consacră principiul egalității tuturor persoanelor în fata legii, ca principiu în baza căruia se întemeiază celelalte drepturi si libertăți: dreptul la proprietate, la securitate, la rezistență față de opresiune, libertate de gândire, de expresie și de manifestare. Astfel, în primul dintre cele șaptesprezece capitole ale Declarației, Adunarea Naționala ataca privilegiile aristocratice și originea socială: "oamenii sunt născuți și continuă întotdeauna să fie liberi și egali în drepturile lor. De aceea, diferențele civile (de rang sau clasa socială) pot fi întemeiate doar în interes public". Al doilea și al treilea articol atacau absolutismul politic, reglementând ca statul să se întemeieze doar pe consimțământul general al celor guvernați:
"II. Țelul (scopul) tuturor asocierilor politice este păstrarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului; iar aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistenta la opresiune.
III. Națiunea este în esența sursa suveranității și, nici un individ sau grup de indivizi, nu are dreptul la vreo autoritate publică care nu derivă în mod expres de la acesta".
2. Cel de-al doilea document – Declarația de Independență a coloniilor engleze din America, redactată în principal de Thomas Jefferson, și adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia – utilizează o versiune concentrata a ideilor lui John Locke, Paine și ale altor filosofi politici din perioada de început a liberalismului, proclamând principiul egalității între indivizi, dreptul la viata și libertate și instituirea guvernelor cu consimțământul celor guvernați.
În timpul Războiului de Independență, primul catalog de drepturi ale omului din istorie, intitulat „Bill of Rights", redactat în anul 1776, se numără, alături de Declarația de Independență, printre cele mai importante documente din istoria drepturilor omului. Prin documentul „Bill of Rights" au fost enunțate următoarele drepturi inalienabile ale omului:
dreptul la viață, libertate și proprietate
dreptul la liberă întrunire și libertatea presei
dreptul la liberă migrație și dreptul de petiție
dreptul la protecție legală
dreptul de vot
După cel de-al doilea Război Mondial, securitatea si protecția drepturilor omului se extinde la nivel internațional, în parte datorita dezvăluirii atrocităților comise de naziști, iar pe de alta parte, ca urmare a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regimuri totalitare. Astfel, problematica drepturilor omului nu va mai reprezenta o atribuție națională, ci va fi o problemă ce va figura pe agenda de lucru a Organizației Națiunilor Unite, Uniunii Europene, Consiliului Europei și ale altor organizații internaționale specializate.
Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, considerând ca "recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile, constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume" – reprezintă primul instrument juridic internațional care a fixat normele pentru promovarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale, stabilind că toți oamenii, indiferent de "rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau oricare alte împrejurări", beneficiază în mod egal de drepturile și libertățile stipulate în declarație (articolul 2 din Declarația Universala a Drepturilor Omului).
Un aspect important al dimensiunii securității, este acela ca accentul în ceea ce privește protecția începe sa fie din ce în ce mai mult plasat pe individ, ca bază a securității statului prin asigurarea securității cetățeanului, și nu se mai pot invoca rațiuni de securitate ale statului în detrimentul individului și al drepturilor sale fundamentale.
Un astfel de document a fost adoptat în cadrul summit-ului de la Budapesta din 5-6 decembrie 1994 – Spre un parteneriat adevărat într-o noua eră – Capitolul VIII al acestui document, stipulează faptul ca "drepturile omului si libertățile fundamentale, statul de drept și instituțiile democratice, reprezintă fundamentul păcii și stabilității, constituindu-se într-o contribuție crucială la prevenirea conflictelor în cadrul unui concept cuprinzător al securității".
Tot în cadrul summit-ului de la Budapesta a fost adoptat și Codul de Conduita referitor la aspectele politico-militare ale securității, care în paragraful 36, prevede ca, în cazul în care un stat OSCE nu poate evita folosirea forței "pentru a îndeplini misiuni de asigurare a securității interne", este obligat să nu folosească mijloace disproporționate față de obiectivul urmărit și "să evite rănirea civililor sau afectarea proprietăților lor".
Mai mult, paragraful 37 al documentului completează, enunțând faptul că "statele participante nu vor folosi forțele armate pentru a limita exercitarea pașnica și legală a drepturilor omului și a drepturilor civile de către persoane ca indivizi sau ca reprezentanți ai grupurilor și nici nu le vor deposeda de identitatea națională, religioasă, culturală, lingvistică sau etnică".
Declarația Reuniunii Extraordinare a Consiliului de Miniștri al Uniunii Europei Occidentale cu Statele din Centrul Europei abordează de asemenea problema securității în raport cu drepturile omului: "(.) securitatea, în sensul său cel mai larg, include nu numai aspectele militare, dar și pe cele politice, respectul pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, la fel ca și aspectele economice, sociale și de mediu".
Dimensiunea protecției drepturilor omului ca o componentă a securității se regăsește și în Tratatul de la Maastricht – "obiectivele politice externe și de securitate comune" reprezintă "dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, ca și respectul pentru drepturile omului și libertățile fundamentale".
La 12 decembrie 2007 a fost readoptată Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, adoptată inițial în decembrie 2000. Documentul revizuit protejează viața, demnitatea, integritatea corporală a individului, interzice sclavia și tortura, dar prevede și o serie de drepturi: la opinie, libertate, proprietate, educație, egalitate de orice natura, protecție pentru copii, persoane în vârsta și persoane cu dizabilități, drepturi politice, beneficii în domeniul sănătății, protecția mediului, etc.
În mod special, sistemul european de protecție a drepturilor omului s-a dezvoltat în decursul a mai bine de jumătate de secol, afirmând încă din anul 1950 "atașamentul profund față de aceste libertăți fundamentale care constituie temelia însăși a justiției și a păcii în lume și a căror menținere se bazează în mod esențial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepție comuna și un respect comun al drepturilor omului".
În concluzie, organizațiile non-guvernamentale si instituțiile naționale de specialitate, alături de organizațiile internaționale caută diverse pârghii de realizare a protecției și securității drepturilor individuale ale cetățenilor.
Individul luat separat devine centrul social, celula societății, indiferent de caracteristicile sale etnice, sexuale, lingvistice, rasiale, etc. statului revenindu-i responsabilitatea asigurări cadrului politico-social ideal pentru realizarea în condiții optime a drepturilor și libertăților care îi revin conform legii.
Capitolul I – Protecția juridică a dreptului la viață
Drepturile omului joacă un rol foarte important în relațiile dintre cetățeni și stat, deoarece, prin intermediul lor se controlează și reglează exercitarea puterii statului asupra persoanelor, se acordă libertăți persoanelor în relația cu statul și se solicită statelor să satisfacă necesitățile umane de bază ale populației aflate în jurisdicția lor. Aceste drepturi sunt descrise în textele (sau instrumentele) internaționale care au fost acceptate de state și care definesc normele ce trebuie respectate.
1.1. Protecția juridică a dreptului la viață la nivel internațional
La nivel internațional, respectarea drepturilor omului este monitorizată de către organisme specializate ale Națiunilor Unite (cum ar fi Comisia pentru Drepturile Omului, Comitetul pentru Drepturile Omului), dar și de organizații non-guvernamentale cu vocație globală.
1.l.1. Declarația universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948)
Drepturile omului pot fi definite, ca fiind acele drepturi inerte naturii noastre și fără de care nu putem exista ca ființe umane.
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului permit dezvoltarea și utilizare deplină a calităților umane, inteligența, talentul și conștiința si sa ne satisfacem nevoile spirituale. Acestea au la bază dorința omului de a trăi într-o lume în care demnitatea și bunăstarea fiecărei persoane se bucură de respect și protecție. Negarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului poate crea premizele tulburărilor sociale și politice, putând conduce la violențe și conflicte în și între societăți și națiuni (respectarea drepturilor omului și a demnității umane reprezintă „fundamentul libertății, justiției și păcii în lume”).
Declarația Universală a Drepturilor Omului (textul integral se regăsește în Anexa 1) este cea mai importanta declarație oficială internaționala privind drepturile inalienabile și inviolabile ale omului, fiind proclamată în rezoluția Adunării Generale din 10 decembrie 1948, ca un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și națiunile” privind respectul drepturilor omului.
Mai mult, Declarația Universală a Drepturilor Omului este primul segment al Cartei Internaționale a Drepturilor Omului, care include Convenția Internațională privind Drepturile Economice, Culturale și Sociale, Convenția Drepturilor Civile și Politice și Protocolul Opțional (la ultima convenție) Adoptate de Adunarea Generală în 1966.
Primele două articole ale Declarației subliniază că toate finitele umane, fără distincție, se nasc libere și egale în demnitate și drepturi și enunță principiile de baza ale egalității și nediscriminării în dreptul de a se bucura de drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Drepturile civile și politice la care au dreptul fiecare persoană sunt tratate în următoarele 19 articole și se referă la:
dreptul la viata, libertate și siguranță;
libertatea de a nu fi ținut în sclavie;
dreptul de a nu fi supus terorii, tratamentelor și pedepselor inumselor inumane sau degradante;
recunoașterea personalității juridice în fața legii;
protecție egală în fața legii;
dreptul la un remediu juridic, efectiv, pentru violarea propriilor drepturi;
dreptul de a nu fi arestat, închis sau exilat arbitrar;
dreptul la o judecată dreaptă și la o audiere publică de către un tribunal independent și imparțial;
prezumție de nevinovăție până când vinovăția este dovedită;
interzicerea condamnării pentru un act care nu a constituit un delict penal la momentul comiterii lui;
libertatea de a nu fi supus amestecului în viața intimă, familie, casa sau corespondență;
libertatea de circulație incluzând dreptul de a-și părăsi sau de a se întoarce în tara sa;
dreptul de a cere azil;
dreptul la o naționalitate;
dreptul la căsatorie și la întemeierea unei familii;
dreptul de a avea o proprietate;
libertatea gândirii, conștiinței și religiei;
libertatea de opinie și expresie;
libertatea de adunare și asociere pașnică;
dreptul de a participa la guvernarea unei țări;
dreptul de acces legal la serviciile publice dintr-o țară.
Drepturile economice, social-culturale, tratate în următoarele șapte articole, includ dreptul la:
securitate socială;
muncă și alegere liberă;
remunerație echitabilă, care să asigure o existență firească demnității umane;
formarea și aderarea la sindicate;
odihna și concedii de odihnă;
un standard de viață adecvat sănătății și bunăstării (incluzând hrana, îmbrăcămintea, adăpostul și asistența medicală);
ajutor social în caz de șomaj, boală, incapacitate de muncă, văduvie, vârstă înaintată sau alte situații independente de persoanele în cauză;
protecția mamei și a copilului;
educație: părinții având dreptul de a alege tipul de educație dorit pentru copii lor;
participarea la viața culturală în comunitate;
protecția intereselor morale și materiale provenite din dreptul de autor al unei lucrări științifice, literare sau artistice.
În conformitate cu articolul 28, orice persoană este îndreptățită la o ordine socială și internațională în care drepturile sale enunțate în Declarația Universală sunt pe deplin realizate, iar articolul 29 subliniază faptul că fiecare om are datorii față de comunitatea în care dezvoltarea sa individuală este posibilă.
Articolul final al Declarație afirmă că nimic nu poate fi interpretat astfel ca un stat, grup sau persoana să aibă dreptul de acționa în scopul suprimării drepturilor și libertăților enunțate în acest document.
1.1.2. Pactul internațional cu privire la drepturile civile si politice
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (textul integral se găsește în Anexa 3) a fost adoptat și deschis spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 și a intrat în vigoare la 23 martie 1976, conform art. 49, pentru toate dispozițiile cu excepția celor de la art. 41, iar la 28 martie pentru dispozițiile de la art. 41.
România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
1.2. Protecția juridică a dreptului la viață la nivel european
La nivel european, respectarea drepturilor omului reprezintă un standard politic fundamental, formulat de Consiliul European de la Copenhaga (1993). Astfel, în relațiile sale cu statele în curs de dezvoltare, Uniunea Europeană practică așa numita clauză de condiționalitate ce are în vedere respectarea drepturilor omului de către statele cărora Uniunea le acordă sprijin și asistență pentru dezvoltare.
1.2.1. Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Roma 4 mai 1950)
Drepturile recunoscute de Convenție includ dreptul la muncă, la libera alegere a slujbei, la condiții optime de munca, la plata egală pentru munca egală, la securitatea muncii, la odihnă. Mai mult, sunt recunoscute și drepturi precum drepturile de a forma și de a adera la sindicate, dreptul la grevă, la securitate socială incluzând și asigurarea socială. Protecția și asistența trebuie asigurată familiei, cu o atenție specială acordată mamei și copilului.
Convenția stipulează, de asemenea dreptul fiecărui om la standard adecvat de viață, acesta incluzând mâncare adecvată, îmbrăcăminte și adăpost, dreptul de a fi protejat împotriva foametei fiind în mod special recunoscut. De asemenea, fiecare are dreptul la cel mai înalt standard ce poate fi atins din punct de vedere al sănătății fizice și psihice, precum și la educație.
Statele – părți trebuie să asigure învățământul primar obligatoriu și gratuit și trebuie să existe posibilitatea ca fiecăruia să-i fie permis și accesibil învățământul secundar. Părinții și tutorii legali trebuie sa aibă dreptul să aleagă școlile pentru copiii lor și să asigure educația lor morala și religioasa corespunzătoare.
Oricine are dreptul să ia parte la viața culturală și să se bucure de beneficiile descoperirilor științifice. Libertatea cercetării științifice și a activității creative trebuie respectată și oricine are dreptul de a se bucura de beneficiile propriei activități de creație și cercetare.
Convenția mai prevede:
drepturile bărbaților și ale femeilor de a se căsători când împlinesc vârsta corespunzătoare și de a-și întemeia o familie pe principiul egalității în drepturi și responsabilității soților;
dreptul fiecărui copil, fără discriminare, la măsurile necesare de protejare din partea familiei, societății și a statului și dreptul de a avea o naționalitate;
dreptul fiecărui cetățean de a lua parte la conducerea afacerilor publice, de a vota și a fi ales, de a avea acces, în termeni generali de egalitate, la serviciile publice.
În 1983, Adunarea Generală a cerut recunoașterea următoarelor drepturi de baza ale populației indigene:
să-și poarte propriul nume și să-și exprime liber propria identitate;
să aibă statut oficial și să-și formeze propriile organizații reprezentative;
să-și mențină în interiorul zonelor unde locuiesc structura economica tradiționala și modul lor de viață; în nici un fel nu le trebuie afectat dreptul de a participa liber, în mod egal la dezvoltarea economică, socială și politică a țării;
să-și păstreze și să-și utilizeze propria limba, ori de câte ori este posibil, în educație și administrație;
să se bucure de libertatea religiei și a convingerilor;
să aibă acces la pământ și la resursele naturale luând in considerare locul pe care îl are în tradiția și aspirațiile lor;
să-și structureze, conducă și controleze propriul sistem educațional.
O.N.U., în 1985, înființează un fond valutar care să asigure asistența financiară necesară întâlnirilor grupurilor de lucru.
In noiembrie 1981, Adunarea Generala, după aproape 20 de ani de eforturi, a adoptat si proclamat Declarația pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Intoleranță și Discriminare bazate pe Religie și Credința.
Declarația prevede printre altele, următoarele:
fiecare om va avea dreptul de a-și alege religia și credința proprie și libertatea de a-și manifesta religia sau credința prin adorare, respectare, practică și învățătura atât singur, cât și în grup, în cadrul unei comunități, în mod privat sau public;
nimeni nu va fi subiectul unei constrângeri care să-i atingă libertatea de a avea o religie sau o credință la alegere;
nimeni nu va fi subiectul discriminării din partea statului, a unei instituții, a unui grup de persoane sau persoane pe motiv de religie sau credință.
Declarația expune și elementele specifice libertății religiei sau credinței. Astfel, persoana în sine este centrul activității Națiunilor Unite depuse în numele drepturilor omului, atât ca beneficiar al drepturilor proclamate cât și ca actor – cheie in realizarea lor.
Declarația Universala a Drepturilor Omului cere fiecărei persoane și fiecărui organism al societății să promoveze respectul pentru drepturile omului și să lupte pentru recunoașterea lor universală și efectivă. Individual, în comunitatea sa și prin organizațiile neguvernamentale, poate promova educația drepturilor omului, încuraja respectul acestora la nivel național și lupta pentru deplina participare a țării sale la eforturile Națiunilor Unite de a proteja la scara internațională drepturile omului. Importanța impactului pe care simplii cetățeni îl pot avea acționând împreună pentru pace și drepturile omului nu trebuie subestimate.
Textul Convenției (textul integral se regăsește în Anexa 3) este prezentat așa cum a fost amendat în conformitate cu dispozițiile Protocolului nr. 14 (STE nr. 194) începând cu intrarea acestuia în vigoare la data de 1 iunie 2010.
Textul Convenției fusese amendat anterior în conformitate cu dispozițiile Protocolului nr. 3 (STE nr. 45), intrat în vigoare la 21 septembrie 1970, ale Protocolului nr. 5 (STE nr. 55), intrat în vigoare la 20 decembrie 1971 și ale Protocolului nr. 8 (STE nr. 118), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990. textul Convenției conținea în plus textul Protocolului nr. 2 (STE nr. 44) care, potrivit art. 5 § 3, făcuse parte integrantă din Convenție de la intrarea sa în vigoare la data de 21 septembrie 1970. Toate dispozițiile amendate sau adăugate prin aceste Protocoale au fost înlocuite prin Protocolul nr. 11 (STE nr. 155), începând cu intrarea acestuia în vigoare la data de 1 noiembrie 1998. De la această dată, Protocolul nr. 9 (STE nr. 140), intrat în vigoare la data de 1 octombrie 1994, a fost abrogat, iar Protocolul nr. 10 (STE nr. 146) a rămas fără obiect.
1.2.2. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
În cadrul Consiliului European de la Nisa, la data de 7 decembrie 2000, a fost proclamată, de către Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Astfel, în Preambulul Cartei se prezintă hotărârea statelor membre de a împărtăși „un viitor pașnic întemeiat pe valori comune” și declară că, „conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe principiile democrației și statului de drept”.
Carta drepturilor fundamentale reunește într-un singur text ansamblul drepturilor civice, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni și ale tuturor celor care locuiesc pe teritoriul Uniunii, acestea fiind descrise în 54 de articole grupate în șase capitole principale: Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetățenia și Justiția:
capitolul I: demnitatea (demnitate umană, dreptul la viață, dreptul la integritate al persoanei, interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei și a muncii forțate);
capitolul II: libertățile (dreptul la libertate și la siguranță, respectarea vieții private și de familie, protecția datelor, dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie, libertatea de gândire, de conștiință și de religie, libertatea de exprimare și de informare, libertatea de întrunire și de asociere, libertatea artelor și științelor, dreptul la educație, libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă, libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare);
capitolul III: egalitatea (egalitatea în fața legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, egalitatea între bărbați și femei, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă, integrarea persoanelor cu handicap);
capitolul IV: solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii, dreptul de negociere și de acțiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecția în cadrul concedierii nejustificate, condiții de muncă echitabile și corecte, interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă, viața de familie și viața profesională, securitatea socială și asistența socială, protecția sănătății, accesul la serviciile de interes economic general, protecția mediului, protecția consumatorilor);
capitolul V: drepturile cetățenilor (dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European, dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la bună administrare, dreptul de acces la documente, Ombudsmanul European, dreptul de petiționare, libertatea de circulație și de ședere, protecția diplomatică și consulară);
capitolul VI: justiția (dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor, dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune);
Începând din 2001, Parlamentul European prezintă anual un raport care analizează măsura în care drepturile enunțate în Cartă sunt respectate
1.2.3. Jurisprudența Curții de la Strasboug privind dreptul la viață
Curtea Europeană a Drepturilor Omului este un organ jurisdicțional care funcționează ca o cameră compusă din șapte judecători. Din Camera care va examina plângerea face parte, din oficiu, și judecătorul care este cetățean al statului căruia i s-au adus criticile privind încălcarea drepturilor omului, sau în lipsa acestuia, o persoană, la alegerea sa. Numele celorlalți judecători sunt trase la sorți înaintea începerii examinării cauzei. Curtea poate fi sesizată, așa cum am arătat mai sus, fie de Comisia Europeană a Drepturilor Omului, fie de Comitetul de Miniștri, dar ea poate fi sesizată și în mod direct de către un stat parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului sau de statul al cărui cetățean a fost victima unor încălcări, orice stat care a sesizat Comisia sau de către persoana fizică, organizația neguvernamentală sau grupe de particulari care a sesizat Comisia
Examinând dosarul, Curtea își stabilește propria competență. Procedura în fața Curții cunoaște două faze, una scrisă, în care părțile și Comisia Europeană a Drepturilor Omului, parte în proces, prin reprezentantul său, vor depune concluzii scrise și alta orală, în care cauza este supusă unor dezbateri publice fiind examinată în prezența părților și a delegatului Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Curtea judecă în fond cauza și pe baza probelor administrate stabilește dacă s-a produs sau nu o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului. În ipoteza inexistenței unei încălcări, Curtea dispune închiderea dosarului. În ipoteza constatării încălcării Curtea va pronunța o hotărâre, prin care dispune, fie repararea consecințelor încălcării prin acordarea unei satisfacții echitabile celui prejudiciat, în ipoteza în care dreptul intern al statului implicat nu permite o totală reparare a consecințelor încălcării, fie obligarea statului în cauză la satisfacerea cererii persoanei prejudiciate, atunci când mecanismele dreptului intern permit înlăturarea consecințelor încălcării.
În ambele cazuri, hotărârea Curții este motivată. Ea este definitivă, nerecurabilă și obligatorie pentru părți. Executarea hotărârii este atributul Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei.
În practica Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 2 al Convenției a fost pus în discuție cu ocazia pronunțării Hotărârii din 27 septembrie 1995 (Marea Cameră, seria A nr. 324), în soluționarea cazului McCann și alții contra Regatului Unit.
Cu această ocazie, Curtea a statuat că excepțiile definite la paragraful 2 arată că art. 2 al Convenției, care consacră dreptul la viață, vizează cazurile în care moartea a fost provocată în mod intenționat, precizând că paragraful 2 nu definește toate situațiile în care se permite provocarea morții în mod intenționat, ci descrie producerea morții în mod involuntar. Se precizează însă, că recurgerea la forță trebuie să fie „absolut necesară”, pentru a atinge unul din obiectivele menționate la alin. a), b) și c). Măsura realizării unei asemenea condiții se precizează în cadrul procedurii ce se desfășoară cu ocazia controlului legalității recurgerii la mijloace mortale de către autoritățile statului. În același timp se susține, că recurgerea la forță, definită în art. 2 poate să se justifice când se bazează pe o convingere cinstită, considerată, pentru motive bine întemeiate, ca valabilă, dar care se dovedește ulterior a fi greșită.
În speță, serviciile de informații au informat autoritățile britanice, spaniole și gibraltariene că I.R.A proiectează un atentat terorist în Gibraltar. Trei suspecți au fost identificați în preajma unui automobil, considerat automobil capcană în urmă evaluării sale, de către un expert în materie de explozive. Cei trei suspecți sunt urmăriți în vederea arestării, însă, datorită unor gesturi ale lor, precum „dusul mâinii la șold”, îndreptarea bruscă a mâinii spre sacoșa purtată de unul dintre ei, sunt împușcați mortal, cu numeroase focuri de arme. Ulterior se constată că aceștia nu aveau asupra lor arme, că automobilul nu avea bombă, însă se stabilește apartenența suspecților la I.R.A..
Curtea apreciază că acțiunile militarilor se justifică, întrucât ei credeau în raport cu informațiile care li s-au transmis, că trebuie să tragă în suspecți pentru ai împiedica să declanșeze bomba și să provoace astfel importante pierderi de vieți omenești. În același timp, Curtea apreciază că autoritățile nu au evaluat însă corespunzător informațiile primite, înainte de a le transmite unor soldați care folosesc în mod automat armele pentru a ucide. Se constată că autoritățile nu au ținut suficient cont de posibilitatea ca evaluările serviciilor de informații să fie greșite, căci, suspecții se puteau afla, la fel de bine, într-o misiune de recunoaștere, iar informația potrivit căreia dispozitivul de declanșare a bombei putea fi acționat printr-o simplă apăsare pe un buton era prea simplistă pentru a nu fi deloc evaluată. Pornind de la circumstanțele în care s-a recurs la forță, Curtea a constatat că în speță s-au încălcat dispozițiile art. 2 din Convenție, căci recurgerea la forță nu a fost„absolut necesară”.
1.3. – Protecția juridică a dreptului la viață la nivel național
Integrarea României în Uniunea Europeană a constituit și constituie un obiectiv primordial al tuturor forțelor politice și democratice din România pe linia cultivării tradițiilor de prietenie cu marile democrații occidentale, a respectării și traducerii în viață a înaltelor comandamente ce vizează apărarea drepturilor și libertăților omului, respectarea principiilor statului de drept.
George Ciorănescu de profesie jurist și deputat în primul Parlament European scria următoarele: „Poporul din care mă trag s-a pronunțat întotdeauna pentru Europa. Poporul meu posedă deplina maturitate și întreaga informație istorică și politică pentru a sprijini crearea Europei unite libere și democratice”.
Semnarea, la 1 februarie 1993 a Acordului de asociere a României la Uniunea Europeană, acord ce a intrat în vigoare la 1 februarie 1995, a perfectat cadrul juridic și instituțional al raporturilor româno-comunitare.
Apoi, în iunie 1995, „Declarația de la Snagov”, adoptată cu participarea tuturor forțelor politice parlamentare din România, a marcat un consens național în legătură cu integrarea României în Uniunea Europeană și edificarea unei vieți libere și prospere pe teritoriul României. Obiectivul aderării României la Uniunea Europeană a fost, ulterior, reafirmat în mod constant în programele de guvernare adoptate de Parlamentul României. Cel mai recent dintre acestea, Programul de guvernare pe perioada 2005-2008, votat la 28 decembrie 2004 de către Parlament, înscria la loc de frunte preocuparea României de a deveni membră a Uniunii Europene.
Confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană reprezintă al doilea mare eveniment al anului 2004 după realizarea celei mai mari extinderi din istoria Uniunii Europene.
Aderarea României la Uniunea Europeană s-a efectuat prin următoarele principale momente:
hotărârea Consiliului European de la Bruxelles din decembrie 2003 care a stabilit calendarul de aderare al României la Uniunea Europeană;
decizia Consiliului European de la Bruxelles din 16 decembrie 2004, care a confirmat încheierea negocierilor de aderare cu România;
adoptarea Avizului conform al Parlamentului European pentru semnarea Tratatului de aderare la 13 aprilie 2005;
semnarea la 25 aprilie2005 la Luxemburg a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană.
Tratatul de aderare este un „acord de voință” prin care România devine componentă a unei Organizații integrate economic, care a adăugat elemente de integrare politică și juridică și conține opțiunea României de a acționa pentru adâncirea proceselor de integrare cu respectarea principiilor cooperării și respectului reciproc.
Legea de ratificare a Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană este una atipică în sistemul normativ actual, deoarece ea nu este o lege constituțională, iar din punctul de vedere al conținutului său normativ este o lege de ratificare a unui act internațional și nu una ce vizează prin chiar conținutul său modificarea legii fundamentale.
După 1989, România a intrat într-un proces de reevaluare a opțiunilor pro-europene și de reașezare a societății pe fundamentul democrațiilor de tip occidental. Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, România a ratificat Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale (C.E.D.O.), precum și protocoalele adiționale nr. 1, 4, 6, 7, 9, 10.
În acest fel, țara noastră s-a integrat în ordinea juridică supranațională, obligatorie,instituită de aceste acte internaționale. Totodată, ea a acceptat mecanismul internațional de control prevăzut de C.E.D.O., inclusiv de declanșarea lui prin recurs individual (art.25) și jurisdicția obligatorie a organelor jurisdicționale supranaționale de la Strasbourg (art. 46). La acestea se adaugă Ordonanța de Guvern nr. 94 din 30 august 1999 privind participarea României la procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor ale Consiliului Europei și regresul statului în urma hotărârilor și convențiilor de rezolvare pe cale amiabilă.
Influența C.E.D.O. asupra dreptului intern în România poate fi măsurată pe de o parte, în plan legislativ, iar pe de altă parte, prin prisma jurisprudenței românești în materia respectării și promovării drepturilor omului.
Dacă în primul plan, influența C.E.D.O. se raportează, în principal, la determinarea sau amendarea legislației interne, în cel de-al doilea plan, se remarcă valoarea de „izvor de drept” nu numai a C.E.D.O., ca „lege supranațională”, ci și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a cărei forță este extrem de mare,ea având puterea de a influența, atât legislația, cât și jurisprudența instanțelor naționale.
În plan legislativ, influența C.E.D.O. vizează în principal, Constituția României, legile organice și ordinare elaborate de Parlamentul României, dar și alte acte normative cu o forță mai redusă pe scara ierarhiei normelor juridice, precum Ordonanțele Guvernului, Ordonanțele de Urgență ale Guvernului României etc.
1.3.1. Dispoziții constituționale românești privind dreptul la viață
Elaborarea unei noi Constituții, în decembrie 1991 (revizuită ulterior în 2003) a fost determinată de necesitatea realizării cadrului juridic de natură să asigure evoluția țării spre democrație, libertate și demnitate umană, spre edificarea unui stat de drept, bazat pe pluralism politic, alegeri libere și asigurarea respectului drepturilor și libertăților omului.
Astfel, primul articol al Constituției precizează că „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate”.
Printre principiile generale înscrise în Titlul I figurează prevederile potrivit cărora:
Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum (art. 2 alin. 1);
România este patria comună și individuală a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială ( art. 4 alin. 2);
Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identităților etnice, culturale,lingvistice și religioase (art. 6 alin 1);
Pluralismul în societatea românească este o condiție și o garanție a democrației constituționale (art. 8 alin. 1). Pe același plan se situează dispozițiile privind rolul partidelor politice, chemate „să contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor” (art. 8 alin. 2) și al sindicatelor chemate „să contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților” (art. 9). Importanța acordată de legiuitorul constituțional român problematicii drepturilor omului este evidențiată de faptul că, după primul Titlu, care sintetizează principiile care guvernează întreaga materie constituțională, urmează Titlul II., având ca substanță drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale.
Sub denumirea de „dispoziții comune”, în Capitolul I al Titlului II, sunt înscrise câteva reguli și anume:
cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și totodată lor le incumbă obligațiile prevăzute de acestea (art. 15 alin. 1);
cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări (art. 16 alin. 1);
exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor trebuie să se realizeze, în condițiile statului de drept, pe baza legii, nimeni nefiind mai presus de lege (art.16 alin. 2);
cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român (art. 17);
cetățenii români și apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a persoanelor, garantată de Constituție și alte legi (art. 18);
cetățenii români nu pot fi extrădați sau expulzați din România (art. 18 alin. 1);cetățenii străini sau apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate (art. 19 alin. 2);
dispozițiile constituționale privitoare la drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, deci și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale (art. 20).
Textul menționat la art. 20 cuprinde două reguli care se referă la transpunerea în practică a dispozițiilor constituționale privind drepturile omului și libertățile fundamentale. Prima regulă se referă la interpretarea și aplicarea drepturilor cetățenești în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care este parte România; dintre acestea, Convenția ocupă un loc primordial, România fiind membră a Consiliului Europei. Cea de-a doua regulă se referă la reglementările internaționale din domeniul drepturilor omului și cuprinse în tratate ratificate de România, în situația în care s-ar ivi anumite neconcordanțe între ele și reglementările interne. România a ratificat în 1994 Convenția Europeană, aceasta având prioritate în raport cu legislația internă, ori de câte ori există o neconcordanță între Convenție și legea internă.
Raportându-se la aceste reguli, legiuitorul va verifica întotdeauna dacă proiectele de legi pe care le discută și le adoptă se corelează cu tratatele la care România este parte (inclusiv cu Convenția). Totodată, autoritățile publice competente a negocia, încheia și ratifica tratatele internaționale vor sesiza eventualele necorelări dintre prevederile actului internațional și dreptul intern. Din acest punct de vedere, o mare importanță prezintă prevederile art. 51 din Constituție care proclamă că respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.
În funcție de aceste prevederi constituționale, coroborate cu cele ale art. 11 și 20 din legea fundamentală rezultă și valoarea de izvor de drept a Convenției pentru dreptul intern român. Influența asupra dreptului intern se manifestă și prin transpunerea în legea internă a normelor sale deseori prin legi speciale. Spre exemplu, după aderarea României la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1984, Parlamentul Român a adoptat Legea nr. 20/1990 pentru modificarea și completarea dispozițiilor din Codul Penal și Codul de Procedură penală. Potrivit acestei legi la art. 117 Cod penal s-a adăugat un aliniat nou, final, care a incriminat faptele de tortură. La fel, prevederile art. 2 din Convenția referitoare la modul de folosire de către autorități a armelor de foc care pot provoca moarte persoanei, și-au găsit reflectarea în Legea nr.17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor (publicată în M. Of. nr. 74/11aprilie 1996).
În Capitolul II al Titlului II din Constituție, ce cuprinde dispoziții care reflectă preocuparea pentru respectarea drepturilor omului, sunt descrise drepturile fundamentale ale cetățenilor. Astfel, Constituția consacră egalitatea în drepturi a cetățenilor români, fără deosebire de rasă, culoare, sex, limbă,religie, opinie politică sau altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere, dar și drepturile social-economice și culturale, adică acele drepturi care asigură dezvoltarea culturală și materială a persoanei, permițând acesteia să participe la viața socială. În această categorie se includ: dreptul la învățătură (art. 32);dreptul la muncă și protecție socială a muncii (art. 38); dreptul la proprietate (art. 41); dreptul copiilor și al tinerilor de a li se asigura un regim de protecție și de asistență în realizarea aspirațiilor lor legitime(art. 45). De asemenea, Constituția prevede o serie de drepturi exclusiv politice care, prin conținutul lor, asigură participarea tuturor cetățenilor la conducerea statului, la guvernare, și anume drepturile electorale (art. 34 și 35); apoi drepturile social-politice, adică acele drepturile care pot fi exercitate de către cetățeni, la alegerea lor, atât în vederea asigurării dezvoltării lor materiale, cât și în scopul participării lor la conducerea de stat, și anume: libertatea conștiinței (art. 29); libertatea de exprimare (art. 30); libertatea întrunirilor (art. 36); dreptul de asociere (art. 37); dreptul la grevă (art. 40); secretul corespondenței și al convorbirilor telefonice (art. 28); dreptul de a avea acces la orice informație de interes public.
În Capitolul IV al Titlului II, Constituția face referire la instituția Avocatului Poporului, care are ca rol fundamental apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor. Astfel, din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile lor, acesta constată sau verifică faptele de încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale, sesizând autoritățile competente în vederea restabilirii legalității și a prejudiciului cauzat. Potrivit dispozițiilor art. 55 din Constituție,organizarea și funcționarea instituției Avocatului Poporului se stabilesc prin lege organică, Parlamentul adoptând o asemenea lege abia în anul 1997.
1.3.2. Dispoziții referitoare la dreptul la viață cuprinse în dreptul penal român
Dreptul penal este chemat să asigure cadrul juridic corespunzător pentru apărarea valorilor sociale fundamentale, în condițiile existenței statului de drept.Ca parte componentă semnificativă a culturii universale, "cuprinde exigențele fundamentale față de comportarea cetățenilor și față de valorile sociale care trebuie ocrotite prin aplicarea constrângerii juridice în formele sale cele mai grave (pedeapsa)".
Fiind o expresie a progresului societății, care "în pluralismul și diversitatea ei, creează nu numai factori care respectă și ocrotesc valorile fundamentale ale societății, dar și factori negativi, de contestare a acestor valori", dreptului penal îi revine sarcina de a organiza riposta împotriva acestor tendințe de subminare a păcii sociale și a bunei conviețuiri, și de a lua măsuri contra acelora care stânjenesc viața socială. Această ripostă trebuie însă să aibă la bază doi factori la fel de importanți,și anume: pe de o parte, "necesitatea respectării drepturilor fundamentale atât ale victimei cât și ale agresorului"; pe de altă parte, " necesitatea evitării abuzului celor însărcinați cu combaterea manifestărilor infracționale, astfel ca riposta societății să îmbine eficiența cu legalitatea și imparțialitatea organelor care o exercită, singurele modalități în care societatea modernă concepe lupta împotriva infracțiunilor".
Legea penală română (art. 1 cod penal) are ca scop să apere, împotriva infracțiunilor, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana umană, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea publică și particulară, precum și întreaga ordine de drept din România. Pornind de la faptul că respectarea drepturilor omului trebuie să constituie obiectivul principal al oricărei reforme penale, statelor membre ale Consiliului Europei, în procesul propriilor reforme în domeniu, le revine ca primă grijă adaptarea legislației lor penale la exigențele și nivelul cerințelor Convenției europene, "dispozițiile Convenției devenind la rândul lor standarde europene pentru legislațiile naționale". Prin urmare, având în vedere cele de mai sus, precum și statul României de membru al Consiliului Europei, cu deosebire în acest capitol al lucrării, vom analiza prevederile Convenției europene și modul în care exigențele acesteia sunt traduse în viață de dreptul penal substanțial (material) român.
Între valorile sociale apărate de legea penală, un loc important îl ocupă protecția persoanei și a drepturilor sale. Aceasta se realizează prin stabilirea unui cadru larg și variat de incriminări, pe baza cărora se instituie răspunderea penală pentru faptele ilicite prin care se aduce atingere sau se pun în pericol direct sau indirect multiplele drepturi sau interese ale persoanei umane. În acest fel sunt incriminate atât faptele care sunt îndreptate împotriva vieții, integrității corporale și sănătății, libertății, inviolabilității sexuale și demnității persoanei, cât și alte categorii de fapte care pot afecta interesele omului, cum sunt: faptele contra avutului privat, contra familiei contra sănătății publice, faptele privitoare la asistența celor aflați în primejdie etc.
Având în vedere specificul acestei secțiuni a lucrării care își propune să analizeze ocrotirea persoanei umane prin mijloace de drept penal, numai în limitele în care această ocrotire constituie obiectul preocupărilor Convenției europene, reglementările din legea penală vor fi examinate în ordinea și în limitele în care ele constituie obiectul preocupărilor sus amintite Convenții europene. Prin urmare, vor fi analizate, în ordinea de idei arătată, prevederile art. 2 din Convenția europeană privitoare la dreptul la viață și dispozițiile art. 3 din același document referitoare la interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, precum și implicațiile acestora asupra dreptului penal român. De asemenea, în secțiunea următoare vor fi analizate și alte atribute ale persoanei umane ocrotite de legea penală, evident tot în limitele în care ele se înscriu în sfera drepturilor și libertăților proclamate și garantate de Convenția europeană.
Dreptul la viată este cel mai important drept al omului; el este un drept absolut, opozabil erga omnes, toți membrii societății fiind obligați să-1 respecte și să se abțină de la orice acțiune care ar aduce atingere ori ar pune în pericol această valoare socială supremă. Acest drept a fost ocrotit în toate timpurile și în toate legislațiile.
În vremurile moderne, Declarația universală a drepturilor omului proclamă în art. 3 că "Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și securitatea sa", iar Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește în art. 6 pct. 1 că "Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viata sa în mod arbitrar".
Dreptul la viață este primul drept substanțial stipulat de Convenția europeana, fiind garantat oricărei persoane (art. 2). El "apare ca esențial în sistemul drepturilor și libertăților fundamentale apărate prin Convenția europeană în materie, pentru că, fără consacrarea și protejarea efectivă a acestui drept, protecția celorlalte drepturi ar rămâne rară obiect" .
Garanția protecției dreptului la viață, prevăzută în art. 2 din Convenția europeană, nu se extinde însă și "asupra dreptului la condiții de viață adiacente, la dreptul la un anumit nivel de trai sau la dreptul persoanei la libera dezvoltarea personalității sale".Art. 2 parag. 1 din Convenția europeană consacră dreptul la viață al fiecărei persoane și protecția de care aceasta trebuie să se bucure conform legii, în politica penală a statelor membre ale Consiliului Europei. În privința dreptului la viață statul are nu numai o obligație, o răspundere negativă, ci și una pozitivă; așa cum rezultă din jurisprudența Curții Europene, statele nu trebuie doar să se abțină de a provoca moartea "în mod intenționat",dar trebuie să ia și măsurile necesare pentru protecția vieții (măsuri în domeniul sănătății publice – cauza Calvelli și Ciglio contra Italiei din 2002). De asemenea, potrivit interpretării Curții Europene, prevederile art. 2 din Convenția europeană instituie și o obligație pozitivă de protejare a vieții în cazul relațiilor interindividuale, în sensul îndatoririi pozitive a statelor, ca în anumite circumstanțe, să ia, preventiv, măsuri concrete pentru protejarea unui individ a cărui viață este amenințată, în mod cert și imediat, de actele criminale ale altui individ (cauza Osman contra Marii Britanii din 1998).
În același mod a statuat Curtea Europeană și în legătură cu obligația pozitivă a statului de a proteja viața persoanelor private de libertate (cum ar fi, îndatorirea de a preveni sinuciderea deținuților ori de protejare a vieții acestora față de comportamentul criminal al colegilor de detenție), sau în ceea ce privește obligația statului de a lua măsurile necesare pentru a preveni ca viața persoanelor aflate sub jurisdicția sa să fie în mod inutil pusă în pericol în materie de sănătate publică, ca și în materie de mediu, ș.a. Moartea nu poate fi cauzată unei persoane în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal pentru o infracțiune sancționată prin lege cu o asemenea pedeapsă. Astfel, în versiunea originală a Convenției europene, pedeapsa cu moartea nu este interzisă, cu condiția respectării principiului legalității, aceasta și datorită faptului că în acel timp (data semnării, respectiv data intrării în vigoare a acestui document) în majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei, pedeapsa cu moartea era stipulată în legislațiile penale interne. Această ipoteză de limitare a protecției vieții nu mai este actuală pentru legislația noastră care a abolit pedeapsa cu moartea, aceasta fiind înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață (Decretul – Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990).
Ulterior pedeapsa cu moartea a fost abolită – dar numai pe timp de pace – ca urmare a Protocolului nr. 6 la Convenția europeană (art. 1), încheiat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, care consacra în mod deplin și irevocabil dreptul la viață, eliminând pentru statele semnatare, posibilitatea de a mai prevedea în sistemul lor represiv pedeapsa capitală (nicio persoană nu poate fi condamnată la o asemenea pedeapsă, nicio persoană nu poate fi executată). La data de 1 iunie2002, acest protocol era ratificat de 44 de state membre ale Consiliului Europei,Federația Rusă fiind singura țară membră care nu ratificase protocolul până la data menționată. Numai în mod excepțional un asemenea stat putea prevedea pedeapsa cu moartea, și anume pentru actele comise în timp de război sau în cazul unui iminent pericol de război. În astfel de situații statul respectiv era obligat să comunice Secretarului General al Consiliului Europei dispozițiile de excepție introduse în legislația în cauză. Art. 2 parag. 1 din Convenția europeană referitor la posibilitatea pronunțării pedepsei cu moartea are în vedere numai situațiile existente în unele țări semnatare, unde mai există pedeapsa cu moartea, precum și cazurile de excepție în care, chiar statele care au abolit pedeapsa capitală, ar putea să o reintroducă. În fine, Protocolul nr. 13 la Convenția europeană (26 de ratificări la data de 20 august 2004, iar Rusia, Armenia și Azerbaidjan nu l-au semnat) abolește pedeapsa cu moartea în toate circumstanțele, prin urmare, și în cazul actelor prevăzute în art. 2 din Protocolul nr. 6 (actele comise în timp de război sau în situație de pericol iminent de război).
Potrivit doctrinei penale române, viața, ca însușire biologică a individului, constituie atributul sintetic și fundamental rară de care n-ar putea exista niciuna din celelalte însușiri ale persoanei. Mai mult, viața indivizilor este o condiție supremă a existenței societății înseși, fără respectarea acesteia nefiind posibilă nici colectivitatea umană, nici conviețuirea socială a indivizilor.Ca atare, viața dintr-o valoare biologică devine o valoare socială și juridică. La fel ca marea majoritate a legislațiilor penale, legea penală română nu incriminează sinuciderea, adică suprimarea vieții de către subiectul însuși, nici chiar în cazul nereușitei actului suicidal. Neincriminarea sinuciderii are la bază nu ideea după care individul ar dispune în mod liber de corpul său, ci concepția după care dreptul nu se implică într-o asemenea hotărâre (privind auto-suprimarea vieții), întrucât dreptul reglementează relațiile sociale, adică relațiile în care individul intră cu ceilalți semeni ai săi, nu cu sine însuși.
În acest sens este formulată și norma de incriminare a omorului din legea penală română,dispozițiile art. 174 Cod penal referindu-se la "uciderea unei persoane", adică la suprimarea vieții altei persoane decât autorul, acest argument fiind utilizat și de doctrina penală franceză. Însă, conform dispozițiilor art. 179 Cod penal, va fi sancționat acela care determină ori înlesnește sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc.
Capitolul II – Aspecte privind începerea și sfârșitul dreptului la viață
2.1. Pedeapsa cu moartea
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, sintagma „dreptul la viață” are în constituțiile statelor două înțelesuri. În accepțiunea restrânsa, „dreptul la viață privește viața persoanei numai în sens fizic”, iar în accepțiunea largă, acest drept vizează „viața persoanei privită ca un univers de fenomene, fapte, cerințe și dorințe ce se adaugă, permit și îmbogățesc existența fizică”.
Având în vedere ca dreptul la viata este drept esențial al omului, statele au adoptat poziții în legătura cu acest drept fundamental, poziții ce vizau fie menținerea pedepsei cu moartea prin suprimarea acestui drept fundamental, fie abolirea pedepsei capitale prin înlocuirea ei cu pedeapsa închisorii pe viață. Aceste viziuni diferite au fost susținute cu argumente foarte variate de sociologi, filosofi, politicieni, scriitori, penaliști, criminologi, creându-se, astfel, o diversitate de școli și curente.
Pentru a realiza o analiza pertinenta a temeiurilor ce susțin menținerea pedepsei capitale sau abolirea ei, consideram ca se impune prezentarea succinta a trăsăturilor specifice pedepsei cu moartea. Astfel, caracteristica principala a acestei pedepse vizează suprimarea vieții, pedeapsa cu moartea fiind, astfel, o pedeapsă privativă de libertate. De asemenea, pedeapsa cu moartea este o pedeapsa corporală, deci se referă la persoana omului în ceea ce privește integritatea corporală. Aceasta pedeapsă este una eliminatorie, prin aceasta individul fiind înlăturat din societate. În același timp, pedeapsa capitală este o pedeapsa ireparabilă în situația în care ar fi fost stabilită în mod greșit și poate avea doar efect preventiv general, fiind lipsită de efectul prevenției speciale.
În literatura juridică au fost aduse o serie de argumente pentru menținerea pedepsei cu moartea. Unul dintre acestea se referă la datele oferite de statistica judiciară prin care se încerca a se sublinia ca înlăturarea acestei pedepse din legislația internă a unor state a condus la o creștere alarmanta a criminalității (de exemplu, în S.U.A, unde în 38 de state se mai practica pedeapsa cu moartea si unde rata criminalității în ultimii ani a scăzut, fiind mai mică decât cea din 1960. Trebuie menționat, însa, ca aceste argumente nu s-au bazat pe informații certe, existând și informații contrare, în sensul creșterii criminalității în statele ce au menținut pedeapsa capitala).
Un alt argument în favoarea menținerii și aplicării pedepsei cu moartea îl constituie efectul puternic intimidant ale acestei pedepse, deoarece prin aplicarea pedepsei cu moartea se contribuie la apărarea unei întregi comunități împotriva infracțiunilor celor mai grave, efectul intimidant al pedepsei capitale apare mult mai pregnant în cazul pronunțării și executării acestei pedepse în public. Caracterul secret al executării pedepsei capitale a dus la scăderea efectului pedepsei cu moartea. De asemenea, efectul intimidant al pedepsei capitale poate fi dedus și din aplicarea acesteia în cazul unor infracțiuni extrem de periculoase, cu consecințe foarte grave, cum ar fi: omorul, trădarea și spionajul în timp de război. Deși nu poate fi negat efectul puternic intimidant al pedepsei cu moartea, totuși unii autori au afirmat ca „forța intimidantă a pedepsei nu este decât o prezumție, daca nu o speranță și chiar mai puțin, o ficțiune”.
Argumentele care susțin menținerea pedepsei cu moartea au fost pe larg dezbătute si combătute de către cei care sunt împotriva acestei orientări. Astfel, o prima motivație se referă la caracterul injust și inuman al pedepsei cu moartea, precizându-se ca viața este atributul cel mai de preț al omului, care, odată suprimat, nu mai poate fi redat. Se pornește, astfel, de la respectul datorat vieții și demnității persoanei umane, fiind fondat, în dreptul penal, pe principiul umanismului dreptului penal.
Caracterul injust și inuman al pedepsei cu moartea poate fi demonstrat și prin argumente de tip religios și moral sau etic. Astfel, poate fi invocată religia creștina care nu permite suprimarea vieții unui om de către altul sau de către un anumit organ competent dintr-o comunitate. Pe de alta parte, faptul că se plătește cu aceeași moneda cuiva care a ucis, acest lucru ne face și pe noi mai răi, în nici un caz mai buni.
Existenta erorilor și înscenărilor judiciare de-a lungul timpului constituie o motivație foarte puternică pentru aboliționiști, care se bazează pe caracterul ireparabil al pedepsei cu moartea și pe ireversibilitatea fenomenului morții.
Întotdeauna erorile sau înscenările judiciare au produs revoltă în conștiința colectivă a maselor, iar reabilitarea post mortem ori acordarea unor drepturi sau despăgubiri familiei celui executat pe nedrept nu au constituit soluții viabile, accentuându-se, astfel, consecințele ireparabile ale suprimării vieții. Mai mult, aplicarea pedepsei cu moartea pe considerente rasiale constituie un temei al poziției adoptate de unii specialiști în dreptul penal, ce au remarcat aceasta practică în S.U.A în perioada 1930-1963 si în 1966 în Republica Sud Africana, unde politica de apartheid era considerată politica oficiala a statului.
A fost contestata vehement de aboliționiști și menținerea pedepsei capitale în cazul infracțiunilor politice sau religioase. S-a subliniat, în acest sens, ca un adversar politic trebuie învins prin forța argumentelor invocate și nu prin condamnarea lui la moarte, deci prin înlăturarea lui din societate. În cazul săvârșirii unor infracțiuni religioase, se considera că trebuie să existe o pondere între gravitatea infracțiunii comise si sancțiunea ce se aplica pentru aceasta, în nici un caz neadmițându-se punerea în practica a pedepsei capitale.
Printre infracțiunile contra siguranței interne și externe a statului pentru care se aplica pedeapsa cu moartea, cele mai cunoscute sunt trădarea și spionajul săvârșite fie în timp de război, fie pe timp de pace. În Grecia, pedeapsa capitala este obligatorie pentru crime împotriva integrității naționale. Pedeapsa cu moartea va fi pusă în aplicare în cazul trădării în Australia, Bulgaria, Canada, Filipine, Ghana, Indonezia, India, Iran, Irak, Pakistan, Polonia, Egipt, Republica Sud-Africana, Sri Lanka, S.U.A (în 23 de state federate). Comiterea infracțiunii de spionaj determină pedeapsa capitala în: Iran, Maroc, Salvador, Spania, Turcia, Egipt, SUA și alte state. O serie de infracțiuni ce vizează siguranța internă a statului, cum sunt rebeliunea armată, insurecția, conspirația împotriva statului, atentatul la viața sefului de stat sunt sancționate cu pedeapsa cu moartea în mai multe state, precum: Australia, Bulgaria, Guatemala, Indonezia, Iran, Laos, Maroc, Pakistan, Sudan, Turcia. Comiterea crimelor de război, celor contra păcii și
omenirii au drept consecință aplicarea pedepsei cu moartea alternativ cu pedeapsa privativa de libertate în Bulgaria. O serie de infracțiuni ce se refera la viață, integritatea fizică sau libertatea persoanei, cum sunt omorul, violul, răpirea vor determina pedeapsa capitală în: Afganistan, Australia, Canada, Filipine, Ghana, Guatemala, Iran, Irak, Liban, Maroc, Nigeria, Pakistan, Sri Lanka, Turcia, S.U.A (18 state federate), Republica Sud Africana.
2.2. Eutanasia
Pentru creștini (catolici, ortodocși etc.) nu există nici o urmă de îndoială:eutanasia este inacceptabilă, fiind vorba despre uciderea unei ființe umane. Un creștin adevărat crede în Dumnezeu și în momentul morții. Tomas D’Aquino a fost printre primii care au condamnat sinuciderea și implicit eutanasia motivând că înfrânge dorința naturală de a trăi și dăunează celorlalți.
Referindu-se la eutanasia lenitivă – ortotanasie – Papa Pius XII, în discursul său din 24.02.1957 susținut în cadrul „Congresului Național al Societății Italiene de Anesteziologie” a atras atenția asupra faptului că : „dacă administrarea narcoticelor ar produce două efecte distincte : alinarea durerilor și scurtarea vieții, atunci (eutanasia-lenitivă, adică ortotanasia) este licită”. Papa Ioan Paul al-II-lea, în lucrarea „Evangelium Vitae” parafrazând Adunarea Consiliului Vatican II, arată că „ tot ce se opune vieții, ca și omorurile de orice gen, genocidurile, avortul, eutanasia și chiar suicidul voluntar (…)dezonorează mai mult pe cine le practică decât pe cei care suferă această injustiție și sunt întru-totul contrare respectului datorat Creatorului”.
Biserica Ortodoxă Rusă și-a expus poziția vizavi de eutanasie într-o declarație specială în octombrie 2000. “Recunoscând valoarea vieții fiecărui om,(…) clerul ortodox consideră inadmisibile orice încercări de a legaliza eutanasia(…), considerând-o o formă specială de omucidere (prin decizia medicilor sau acordul rudelor), sau sinucidere (la rugămintea pacientului), sau combinarea a uneia și a alteia. Sf. Sinod este împotriva oricărei forme de eutanasie. ”Biserica Ortodoxă Română, a comunicat, în data de 07.06.2005, poziția Sfântului Sinod cu privire la problema eutanasiei, „considerând că eutanasia nu poate avea justificare nici medicală, nici economică, iar medicul care face acest lucru și-a încălcat menirea și comite un păcat grav, condamnat de Dumnezeu și detestat de Biserică”."Viața omului este de la Dumnezeu și tot ceea ce este comis împotriva ființei umane este comis, într-o anumită măsură împotriva voinței divine, iar omul are acest drept la viață, dar și responsabilitatea de a respecta această viață și de a o apăra în orice împrejurare" arată Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
În cazul în care sfârșitul biologic al unei persoane este iminent, nu avem dreptul să îi grăbim acest sfârșit prin eutanasie. Iubirea de aproape nu constă în curmarea vieții cuiva din milă pentru a-l scăpa de dureri, ci a-l ajuta să suporte durerea până în clipa când se va preda lui Dumnezeu, moment care trebuie să rămână rezultatul unui proces natural. Datoria noastră și în special scopul medicilor este de a fi în slujba vieții până la capătul acesteia; ori omul trăiește chiar și atunci când se afla în stadiul terminal al vieții fizice. În cazul bolilor incurabile, Biserica recomandă folosirea tuturor mijloacelor în vederea ușurării durerii provocate de boală: în primul rând a celor de natură spirituală, înțelegându-se prin aceasta administrarea Sfintelor Taine, consilierea duhovnicească, rugăciune și susținere morală, iar în al doilea rând, a mijloacelor de natură medicală, prin administrarea tratamentelor normale, prin asigurarea igienei corespunzătoare și a tratamentelor paliative. Moartea fizică este o realitate prin care trece orice ființă. Atunci când survine în viața omului, cu sau fără suferință, aceasta trebuie privită ca mijloc de unire cu Dumnezeu, ca moment solemn al trecerii noastre în Împărăția veșnică a lui Dumnezeu „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”.
În toate Codurile Deontologige Medicale din istorie, se indică faptul că menirea medicului este de a vindeca și de a alina, și nicidecum de a provoca intenționat moartea pacientului. Jurământul lui Hypocrates (anul 460 a.C.) spune: „și nu voi da nici o substanță mortală nimănui, chiar dacă mi-ar cere-o, nici nu o voi sugera.” Marea contribuție a lui Hypocrates, care a ghidat profesia medicală timp de două milenii, a fost aceea de a separa funcția de a trata, de a vindeca a medicului de funcția de a omorî.
Codul Internațional de Etică Medicală (Sidney 1968; Veneția 1983) și Declarația de la Geneva a Adunării Mondiale a Medicilor (1948) prevede, în același spirit: „Voi păstra un maxim respect față de viața umană, din momentul concepției”. La Madrid, cu prilejul Adunării Mondiale a Medicilor s-a adoptat o declarație asupra eutanasiei: „eutanasia, adică acțiunea intenționată de a pune capăt vieții unui pacient, la cererea proprie sau a familiei acestuia, este contrară eticii.”
Codul de deontologie medicală adoptat de Adunarea Generală Națională a Colegiului Medicilor din România, în art. 23 și 24, secțiunea C intitulată „Atentarea la viața și integritatea fizică. Eutanasia”, „interzice cu desăvârșire eutanasia”, indiferent de faptul că pacientul, perfect conștient, a cerut acest lucru, indiferent de gravitatea și prognosticul bolii. Chiar dacă art. 24 definește eutanasia ca și utilizarea unor substanțe sau mijloace apte de a provoca decesul, referindu-se, astfel, la eutanasia activă, este indubitabil că art. 23 interzice orice fel de eutanasie provocată în mod deliberat, deci și eutanasia pasivă.
Codul de Etică Medicală în vigoare în Spania, în art. 28.1 prevede că medicul „nu va provoca niciodată moartea unui pacient nici din proprie inițiativă, nici la cererea pacientului sau a familiei acestuia, (…). Eutanasia și“omorul din compasiune” sunt contrare eticii medicale”. Art. 28.2 vine în completarea art. 28.1: „În caz de boală incurabilă și terminală, medicul trebuie să se limiteze la alinarea durerilor fizice și morale ale pacientului, menținând,atât cât este posibil, calitatea vieții și evitând luarea sau continuarea acțiunilor terapeutice fără speranță, inutile. Va asista bolnavul până la final, respectând demnitatea umană.”
Eutanasia se bucura însă și de o serie de susțineri, astfel profesorul JanHelge Solbakk, de la Universitatea de Medicină din Oslo, Norvegia, aduce patru argumente în favoarea eutanasiei, după cum urmează:
1. unii pacienți suferă de dureri insuportabile ce sunt mult peste puterile medicinii de a le controla. La cererea unui asemenea pacient, medicul ar trebui să se simtă obligat sa-i pună capăt suferinței – argumentul tragic;
2. toată lumea ar trebui să aibă dreptul la autodeterminare în ceea ce privește modul în care trăiește sau își sfârșește viața – argumentul autonomiei ;
3. deciziile medicale de terminare a vieții sunt frecvente în toate spitalele: poate fi vorba despre eutanasie (care, în concepția acestui profesor are sensul de terminare a vieții fără cererea expresă a pacientului), suicid asistat medical, ușurarea durerii și simptomelor prin decizia de a nu trata – argumentul empiric;
4. bolnavilor aflați în stadii terminale, medicii le pot administra cantități crescute de droguri pentru a le ușura suferința chiar dacă asta le scurtează(neintenționat) viața – argumentul altruist. Dr. Mogens Skadborg din cadrul Departamentului de anestezie al Spitalului Regional din Aarhus, Danemarca aduce unele argumente împotriva legalizării eutanasiei. Legalizarea ei presupune 2 condiții:
Să fie formulate reguli lipsite de ambiguitate;
Cei implicați în ducerea la îndeplinire a cererii de terminare a vieții să respecte întotdeauna aceste reguli.
Un posibil ghid de asemenea reguli poate fi următorul:
1. Trebuie să existe dovada clară (ex. document) a cererii pacientului care să nu lase nici o îndoială asupra dorinței acestuia de a muri.
2. Pacientul trebuie să se afle într-o stare caracterizată printr-o suferință mentală și fizică foarte mare și de nesuportat.
3. Pacientul trebuie să fie în deplinătatea facultăților mintale.
4. Când pacientul ia această decizie trebuie să fie bine informat, iar dorința sa trebuie să fie continuă, neviciată și liberă.
5. Trebuie să nu existe nici o alternativă de tratament medical care să poată îmbunătăți starea pacientului.
6. Medicul trebuie să fie foarte precaut când ia decizia efectuării eutanasiei și trebuie de asemenea să se consulte cu un alt coleg.
7. Doar medicilor să li se permită să efectueze eutanasie activă. Despre nici una din aceste reguli nu se poate spune că este lipsită de ambiguități, iar despre respectarea lor, studiile arată că în Olanda, în 1990, 59 %din medici nu respectau aceste reguli, iar în 1991 în Olanda se efectuaseră 1000de terminări ale vieții pacienților fără cererea acestora.
Conceptul de demnitate umană, sensul vieții, libertatea, și ceea ce înțelegem prin persoană ne afectează percepția asupra morții. Acceptarea sau nu a eutanasiei presupune un anumit concept al omului și al destinului.
Kant susține că voința unei persoane trebuie considerate supremă, dar omul nu este liber să decidă asupra vieții sale pentru că nu se poate utiliza un principiu ca și fundament pentru distrugerea lui. Platon s-a pronunțat în favoarea eutanasiei:” Vor fi lăsați să moară cei care nu au un corp sănătos”; la fel și Seneca “este preferabil să iți iei viața decât să trăiești în suferințe o viață fără sens”. Același Seneca este de părere că “moartea este o pedeapsă pentru unii, pentru alții un cadou, și pentru mulți o favoare”. Exagerarea importanței vieții duce la pierderea respectului fața de persoana, de aici importanța stopării sau neînceperii unui tratament în anumite cazuri (permițând astfel pacientului să moară) și a respectării deciziei de a refuza tratamentul. Exagerarea importanței autonomiei pacientului duce la devalorizarea vieții dar ridică totodată și probleme legate de diferența dintre eutanasia pasivă și eutanasia activă. Nu există nici o distincție morală intrinsecă între eutanasia activă și cea pasivă. Există atât cazuri justificabile, cât și nejustificabile de eutanasie pasivă.
De-a lungul istoriei, eutanasia a fost obiectul unor importante dezbateri în toate societățile, provocând polemici puternice pe câmpul moralei, religiei, filosofiei si dreptului. Legislația relativă la acest subiect este, la nivel mondial, destul de redusă, în ciuda fenomenului pe care l-a stârnit problema eutanasiei; răspunsul oferit de către legile penale în vigoare privitor la caracterul și la punibilitatea eutanasiei continuă să fie, în general, același ca și acum o sută de ani: un răspuns insuficient, vag si ambiguu. Unele state au recunoscut valabilitatea testamentului vital – care nu include un ajutor activ la moarte – altele au admis suicidul asistat sau unele forme ale eutanasiei, pe când în alte state se practică eutanasia. În 01.04.2002 și 22.09.2002 au intrat în vigoare în Olanda și respectiv Belgia, legile care scoteau de sub incidența Codului Penal unele modalități ale eutanasiei, legi care s-au convertit, datorită caracterului lor de pionierat, într-un model de urmat pentru o posibilă viitoare legalizare a acestor practici și în alte sisteme de drept. Aceste modele, care fără îndoială vor constitui un important progres cu privire la situația eutanasiei în alte state, sunt, totuși, considerate perfectibile de către doctrină datorită faptului că legalizarea prevăzută este cel puțin incompletă (limitându-se la reglementarea cazurilor în care pacientul își exprima dorința de a muri, fără a se referi la eutanasia practicată asupra pacienților care nu își pot exprima voința, situație din ce în ce mai prezentă printre aceste cazuri și care, fără îndoială, trebuie reglementată).
Olanda a fost primul stat care a legalizat eutanasia, în aprilie 2001 cu 104 voturi pentru și 40 împotrivă, dându-le pacienților în faza terminală dreptul de a solicita să li se pună capăt vieții prin intermediul unei injecții letale, medicii ne mai intrând sub incidența legii penale pentru acordarea acestei morți din compasiune (mercy killing). Adoptarea prezentei legi a avut loc după ani de dezbateri și a legalizat o practică tolerată din 1997. În 2002 au fost raportate, oficial, 2113 cazuri de eutanasie, dintre care1893 aparțineau unor bolnavi de cancer aflați în metastază. În 2003 s-au înregistrat, oficial, 1815 cazuri, iar în 2004 – 1884 cazuri dintre care 1533 s-au aplicat la domiciliul pacientului.
În 2003 s-au înregistrat, oficial, 1815 cazuri, iar în 2004 – 1884 cazuri dintre care 1533 s-au aplicat la domiciliul pacientului. Legea olandeză prevede că medicii pot aplica eutanasia dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
trebuie să existe o cerere expresă a pacientului;
doctorul trebuie să aibă convingerea că această cerere are la bază o reflecție profundă;
pacientul trebuie să se afle într-o situație medicală fără ieșire(ireversibilă) și să sufere de dureri insuportabile;
medicul trebuie să se consulte cel puțin cu un alt medic care să dea un diagnostic independent.
fiecare caz de eutanasia trebuie raportat unei comisii compuse dintr-un jurist, un medic și un specialist în etică. Această comisie va verifica dacă au fost îndeplinite toate criteriile mai sus menționate. Dacă această comisie consideră că nu au fost respectate condițiile legale, va înainta concluziile justiției care poate iniția o procedură împotriva medicului. În încercarea de a evita abuzurile, s-a prevăzut o pedeapsă de până la 12 ani de închisoare pentru medicii care aplică eutanasia fără respectarea condițiilor legale.
Din nefericire, de la data legalizării eutanasiei, în Olanda nu s-au mai înregistrat progrese în tratarea paliativă de calitate a bolnavilor și au mai rămas doar câteva centre specializate, în timp ce în Marea Britanie (unde eutanasia este interzisă), există peste 300 de centre de tratare paliativă.
În Belgia, în data de 16 mai 2001, deputații au decis (cu 86 voturi pentru, 51 contra și 10 abțineri) legalizarea eutanasiei în anumite condiții și cu respectarea unei anumite proceduri, prevăzute în capitolul II (Despre condiții și despre procedură), art. 3:
pacientul trebuie să fie major sau minor emancipat, capabil în momentul cererii;
cererea trebuie să fie formulată voluntar, să fie deliberată și repetată, fără a fi rezultatul vreunei presiuni externe;
boala trebuie să fie ireversibilă, pacientul să sufere, fizic sau psihic, constant și insuportabil;
medicul trebuie să informeze pacientul privind starea sa, speranța de viață ș.a.m.d.;
trebuie consultat și un alt medic (sau o echipă de specialitate, dacă aceasta există), independent și specialist în materia respectivă, în privința caracterului grav și incurabil al bolii; Comisia de control, compusă din 16 membrii, primește, în termen de patru zile de la data actului eutanasiatic (poate era mai potrivit controlul comisiei înainte de acest act ireversibil), dosarul pacientului; dacă două treimi din membrii comisiei consideră că au fost încălcate dispozițiile legale, dosarul este trimis procurorului.
În SUA eutanasia este interzisă în toate statele, cu excepția statului Oregon, unde, din 8 noiembrie 1994 aceasta este permisă în cazul persoanelor grav bolnave, care se află pe patul de moarte. O lege federală din 01.12.1991 privind autodeterminarea pacienților impune informarea acestora asupra drepturilor sale, iar dacă aceștia au formulat o declarație de voință sau au numit un mandatar, se va menționa în dosarele respective. Dreptul de a refuza un tratament medical și dreptul la integritate corporală, precum și valabilitatea testamentelor vitale – aplicabile în cazul eutanasiei pasive – sunt recunoscute în SUA. Stoparea tratamentului este admisă în masură în care voința pacientului poate fi stabilită în echivoc. Jurisprudența SUA a concis: “când pacienții nu își mai pot procura libertatea sau fericirea și nu mai doresc să ducă o viață mizeră, rigoarea statului pentru ai menține în viață este mai puțin obligatorie. O persoană în deplinătatea capacităților mintale, un adult suferind de o boală insuportabilă și incurabilă, are tot interesul și libertatea să aleagă o moarte umană și demnă în loc de a se vedea redus la stadiul unui copil – stadiu de dependență, incompetență.
2.3. Avortul
Ocrotirea dreptului la viață își găsește consacrarea prin normele internaționale în primul rând, dar și prin normele interne, ale dreptului penal, având în vedere importanța pe care viața unei persoane o prezintă nu numai pentru ea, dar și pentru întreaga societate. Astfel, în articolul 3 al Declarației Universale a Drepturilor Omului se prevede că "orice ființă are dreptul la viață, la libertate și la securitatea sa". În articolul 6 din Pactul Internațional privitor la drepturile civile și Politice se precizează că: "Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar".
Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la viață al oricărei persoane, dar reglementează, în același timp, și cazurile în care se poate aduce atingere acestuia. În articolul 1 se precizează că: "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege."Dispozițiile articolului 2 vin în completare arătând că"moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:
a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
b. pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;
c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție."
De asemenea, Convenția Europeană a Drepturilor Omului impune statelor obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura o protecție efectivă a dreptului la viață. S-a considerat că această obligație excede obligației primare a statelor de a adopta o legislație penală efectivă care să descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viața unei persoane, legislație dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, în scopul prevenirii, reprimării și sancționării încălcării prevederilor sale; această obligație include, în anumite circumstanțe, bine definite, o obligație pozitivă a autorităților de a lua preventiv măsuri practice pentru a proteja individul a cărui viață este amenințată de actele criminale ale altui individ.
De asemenea, Constituția României în articolul 22 alin. 1 menționează că "dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate". În ceea ce privește situațiile în care este permisă producerea cu intenție a morții unei persoane, legislația noastră exclude cazul executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal, întrucât pedeapsa cu moartea a fost abrogată, iar Constituția României în articolul 22 alin. 3 interzice pedeapsa cu moartea.
Codul penal în vigoare incriminează faptele care aduc atingere dreptului la viață în cadrul titlului II, capitolul I, secțiunea I intitulată "Omuciderea". Astfel, sunt considerate infracțiuni contra vieții următoarele fapte: omorul (articolul 174) cu variantele omorului calificat (articolul 175) și a omorului deosebit de grav (articolul 176), pruncuciderea (articolul 177), uciderea din culpă (articolul 178) și determinarea sau înlesnirea sinuciderii (articolul 179).
Pentru determinarea acestor fapte și încadrarea corectă din punct de vedere juridic a lor este necesar a se stabili momentul de la care este protejat dreptul la viață al unei persoane, dar și momentul din care încetează ocrotirea acestui drept, adică momentul morții persoanei. Având în vedere faptul că în legislația română este incriminată doar fapta de provocare ilegală a avortului, faptă prin care sunt ocrotite relațiile sociale referitoare la viața, sănătatea și integritatea corporală a femeii însărcinate, considerăm că dreptul la viață se bucură de protecție penală din momentul nașterii persoanei. Această concluzie este susținută și de situarea acestei infracțiuni după infracțiunile contra integrității corporale și sănătății persoanei și nu în cadrul infracțiunilor contra vieții.
Un alt argument în acest sens ar fi adus de analiza conținutului constitutiv al infracțiunii de pruncucidere care incriminează ca o formă atenuată a omorului fapta mamei de a-și ucide copilul nou-născut imediat după naștere.
Momentul nașterii unei persoane reprezintă, așadar, momentul de la care fapta de suprimare a vieții se încadrează în infracțiunea de omor; până în acest moment, mama are dreptul de a renunța la viața fătului prin avort, fără ca această faptă să atragă consecințe penale. Acestea sunt totuși incidente în situația în care avortul nu se săvârșește în condițiile și împrejurările prevăzute de lege, caz în care încadrarea juridică a faptei este aceea de provocare ilegală a avortului. De altfel, și Comisia Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că termenul "orice persoană" folosit în textul Convenției nu poate fi aplicat unui copil care nu s-a născut. Prin prevederile Convenției
nu este recunoscut și garantat fetusului un drept la viață absolut, deoarece viața acestuia este intim legată de viața femeii care îl poartă și nu ar putea fi avută în vedere separat. Dacă s-ar considera că articolul 2 se aplică și fetusului și că protecția acordată de acest articol ar trebui, în absența unor limitări exprese să fie considerată ca absolută, ar trebui să se deducă de aici că avortul este interzis, chiar și atunci când sarcina ar pune în pericol viața mamei. Acest lucru ar însemna că viața fetusului ar fi considerată ca fiind mai prețioasă decât viața mamei însărcinate.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a oferit o soluționare clară a acestei problematici, încercând să evite un răspuns din care să rezulte dacă normele Convenției garantează un drept la avort sau dacă dreptul la viață garantat prin aceste norme este aplicabil și în cazul fetusului.
Într-o hotărâre recentă s-a decis că punctul de plecare al dreptului la viață ține de marja de apreciere a statelor, lăsând astfel legislațiilor naționale rolul de a stabili condițiile și limitele în care este permis dreptul la avort.
Momentul final în care încetează viața unei persoane este considerat momentul în care a încetat activitatea cerebrală. Acesta este momentul care delimitează infracțiunea de omor de infracțiunea de profanare de cadavre.
Capitolul III – Drepturi constituționale de natură să completeze protecția dreptului la viață
3.1. Dreptul la ocrotirea sănătății
Ocrotirea sănătății are o influență importantă asupra dezvoltării economiei naționale asigurând satisfacerea nevoilor primare ale omului de a fi sănătos și a societății de a avea o populație sănătoasă. La nivel macroeconomic ea contribuie într-un mod specific la asigurarea reproducției forței de muncă și a bunăstării generale.
Sănătatea, prin urmare, joacă un rol important în agenda Europa 2020. În comunicarea sa din 29 iunie 2011 „Un buget pentru Europa 2020”, Comisia Europeană subliniază că „promovarea unei stări bune de sănătate este parte integrantă a obiectivelor de creștere economică inteligentă și favorabilă incluziunii pentru Europa 2020. Menținerea unei populații sănătoase și active mai mult timp are un impact pozitiv asupra productivității și competitivității. Inovarea în domeniul asistenței medicale contribuie la abordarea cu succes a provocării reprezentate de sustenabilitate în acest sector în contextul schimbărilor demografice”, iar acțiunea în vederea reducerii inegalităților în domeniul sănătății este importantă pentru a obține o „creștere economică favorabilă incluziunii”.
Fiecare stat membru din Uniunea Europeană și-a dezvoltat propriile mecanisme de finanțare, urmărindu-și tradițiile socio-economice și politice. Toate sistemele sunt mai mult sau mai puțin hibride, în măsura în care acestea se sprijină pe o combinație de surse de finanțare, majoritatea fondurilor fiind controlate direct sau indirect de către stat.
Finanțarea și organizarea sistemelor de sănătate în statele membre ale Uniunii Europene urmărește tradițiile instituționale, politice și socio-economice naționale. Aceasta se concentrează într-o serie de obiective sociale în materie de finanțare și de oferire de servicii de îngrijire medicală eficace și la un preț abordabil.
Statele membre ale UE-27 ar putea fi împărțite în trei categorii distincte, în funcție de modalitatea predominantă de finanțare a sistemului de sănătate, după cum urmează:
1. Țări care își finanțează sectorul de sănătate majoritar prin contribuții la asigurările sociale: Austria, Belgia, Cehia, Estonia, Franța, Germania, Ungaria, Lituania, Luxemburg, Olanda, Polonia, România, Slovacia și Slovenia.
2. Țări care își finanțează sănătatea prin impozite: Danemarca, Finlanda, Irlanda, Italia, Malta, Portugalia, Spania, Suedia și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
3. Țări care încă își finanțează sectorul sanitar predominant din plăți directe: Bulgaria, Cipru, Grecia și Letonia.
Plățile directe îmbracă trei mari forme: plata serviciilor care nu sunt acoperite prin pachetul de beneficii de bază acordat; coplățile pentru anumite servicii acoperite doar parțial prin pachetul de stat și, desigur, plățile informale.
O tendință importantă manifestată în ultimii cincisprezece ani a fost schimbarea mecanismului predominant de finanțare a sănătății, din impozite în contribuții la asigurările sociale de sănătate, în țări precum Bulgaria, Lituania, Polonia și România.
Putem afirma că sistemul de asigurare a sănătății în România a fost până în 1989 și câțiva ani după aceea, un sistem caracterizat prin centralism și limitarea libertății de opțiune. Legat de acest aspect, scopurile declarate ale reformei din 1998 au vizat:
creșterea eficienței în folosirea resurselor;
îmbunătățirea relației medic-pacient;
îmbunătățirea stării de sănătate a populației;
creșterea nivelului de satisfacție a pacienților și a furnizorilor de servicii medicale.
Sintetizate, principiile care ghidează sistemul de asigurări sociale de sănătate din România implică:
alegerea liberă a Casei de Asigurări de Sănătate: asiguratul nu este legat de comuna, orașul sau județul în care locuiește, banii și informațiile îl vor urma indiferent de alegerea pe care o face;
solidaritatea și subsidiaritatea în colectarea și utilizarea fondurilor;
participarea persoanelor asigurate, a statului și a angajatorilor la managementul fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;
concurența rezultată din libertatea alegerii, medicii care dau dovadă de profesionalism fiind avantajați, solicitați de asigurat;
acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil și nediscriminatoriu, oricărui asigurat;
confidențialitatea actului medical.
În UE toate țările membre au făcut față creșterii presiunii asupra bugetelor serviciilor de sănătate de-a lungul anilor. Cauzele au fost nu numai îmbătrânirea populației care apasă asupra serviciilor, dar și creșterea nivelului venitului real și intensificarea descoperirilor în domeniul medical, care au determinat la rândul lor creșterea cererii pentru tratament. Reformele în domeniul sănătății au făcut referire de-a lungul anilor la creșterea eficienței cu resursele existente și la menținerea eficienței costurilor pentru serviciilor prestate. În acest scop s-a realizat o împărțire a sferei de acțiune a resurselor sectorului public, o împărțire a acordării de asistență medicală între sectorul public și cel privat și a modului în care tratamentul și celelalte servicii vor fi gratuite, sau în cazul în care nu e vorba de gratuitate, stabilirea unui nivel acceptabil a prețului.
Comunicatul Comisiei Europene din anul 2001 asupra viitorului serviciilor medicale și a serviciilor acordate persoanelor în vârstă a pus accentul pe 3 mari obiective care vor putea asigura accesibilitatea, calitatea și susținerea financiară a sistemelor. Comunicatul Comisiei Europene din anul 1999 a făcut deja apel la Statele Membre în vederea:
Contribuirii la îmbunătățirea eficienței și a eficacității sistemelor de sănătate astfel încât acestea să își atingă obiectivele cu ajutorul resurselor disponibile. În acest scop trebuie asigurat know-how-ul medical și tehnologic și utilizarea acestuia în cel mai eficient mod posibil pentru a întări cooperarea între Statele Membre
Asigurării accesului tuturor la servicii de sănătate de foarte bună calitate și de a reduce inegalitățile în ceea ce privește accesul la acestea
Întăririi suportului acordat pe termen lung persoanelor în vârstă și slăbite, prin asigurarea unor facilități de îngrijire și prin revizuiri în ceea ce privește acoperirea protecției sociale pentru cei îngrijiți cât și pentru îngrijitori
Îndreptării atenției spre prevenirea bolilor și protecția sănătății ca cele mai bune unelte în abordarea problemelor de sănătate, reducerea costurilor și promovarea stilului de viață sănătos
Măsurile luate până în anul 1999 au fost un răspuns pentru aceste obiective, deși au luat alte forme pentru diferitele țări. Aceasta nu poate decât să reflecte diferențele în dezvoltarea istorică ale sistemelor naționale, a felului în care sunt organizate și fondate, precum și a unui anumit standard a serviciilor. Cea mai importantă diferență organizațională este între țările în care există un serviciu național de sănătate gratuit din punctul de vedere al distribuției – ca țările nordice, Anglia și Irlanda – în care cheltuielile sunt susținute prin intermediul unor taxe generale, și țările în care există sisteme bazate pe asigurări, unde contribuțiile sunt percepute special pentru accesul la serviciile de sănătate și unde oamenii sunt despăgubiți în funcție de serviciile pe care le-au accesat.
Măsurile actuale prin intermediul cărora se intenționează obținerea unei consolidări a sistemelor de sănătate sunt detaliate în continuare:
1. Descentralizarea responsabilității serviciilor de sănătate – Metoda prin care s-a încercat creșterea eficienței furnizării serviciilor de sănătate este prin intermediul transferării responsabilității către nivelele regionale și locale, sau chiar în unele cazuri către spitale și medici generaliști. Scopul este acela de a permite o luare în considerare mai însemnată a nevoilor locale și o mai bună coordonare între nevoi și resurse. Acest lucru a fost asociat în unele țări cu o separare clară între cererea și oferta de servicii de sănătate și cu numirea unor profesioniști în funcții administrative menite să îmbunătățească managementul serviciilor.
2. Măsuri privind creșterea eficacității costurilor și a calității tratamentului – Eforturile privind creșterea eficacității utilizării resurselor au luat diferite forme. A existat spre exemplu a tendință crescută de a îmbunătăți informația disponibilă despre costul tratamentelor diferitelor boli, de a încerca să se țină tot mai mult cont de costuri pentru a determina nevoia de servicii și pentru a o putea raționaliza.
3. Mecanismele pieței – Un mod foarte răspândit de inducere a schimbărilor în domeniul serviciilor de sănătate, este încercarea de a introduce mecanismele pieței pentru creșterea eficienței. În cadrul acestor măsuri se include și o mai clară demarcare între oferta și cererea de servicii specificată mai sus. În acest sens au fost introduse contracte formale între consumatori și distribuitori, care stipulează serviciile ce vor fi prestate, termenii și condițiile aplicate acestora, precum și stabilirea unui sistem intern de plată, contribuind astfel la conștientizarea de către pacient a costurilor implicate în vederea oferirii îngrijirii și tratamentului.
4. Reducerea cheltuielilor cu medicamentele – Măsurile luate în această direcție vizează implicarea pacienților în plata medicamentelor prescrise pentru tratamentul lor (co-plată), încurajându-se astfel economia în folosul pacienților. Măsurile mai directe vizează folosirea într-un anumit număr de state membre a medicamentelor generice, sau restricționarea/interzicerea completă a unor anumite mărci scumpe de produse farmaceutice.
5. Îngrijirea pe termen lung – În condițiile în care persoanele în vârstă apelează mult mai des la serviciile de sănătate se estimează că în viitor se va aplica o presiune tot mai mare asupra acestor servicii datorită creșterii numărului persoanelor cu vârsta de peste 70 de ani. În condițiile în care numărul persoanelor ce solicită îngrijiri a crescut datorită imposibilității acoperii acestei solicitări la nivel familial, nevoia pentru acordarea de asistență a crescut în multe din statele membre și a devenit o provocare importantă pentru politica socială, din punctul de vedere al posibilităților de acordare a asistenței precum și a posibilității de finanțare a acesteia.
În condițiile în care aceste măsuri vor fi luate în considerare pentru consolidarea sistemelor de sănătate și pentru realizarea obiectivelor propuse, atâta vreme cât este acceptată și pusă în practică implicarea economicului, a unei administrații și a unui management performant în vederea obținerii unor rezultate de excepție, sistemele de sănătate din UE nu vor cunoaște decât progresul.
3.2. Dreptul la un nivel de trai decent
Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948, nu a enunțat, printre drepturile și libertățile fundamentale recunoscute oricărei ființe umane din această lume, nici în categoria drepturilor civile și politice, nici în cea a celor economice, sociale și culturale, vreun drept care, să impună respectarea de către comunitatea internațională a unui nivel de trai, dacă nu decent cel puțin suficient, pentru fiecare dintre locuitorii planetei.
Ulterior, diferite state, precum este și România, au apreciat ca fiind oportună consacrarea constituțională a unui astfel de drept, chiar dacă nu întotdeauna acesta a beneficiat de o reglementară individualizată și a fost încorporat în alte drepturi precum dreptul la ocrotirea sănătății sau dreptul la protecție socială.
Constituția Argentinei, în secțiunea 42, prevede că toți cetățenii au dreptul la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat pentru dezvoltarea ființei umane în așa măsură încât activitățile productive să corespundă nevoilor prezente, dar fără a pune în pericol pe cele ale generațiilor viitoare, având și obligația de a conserva acest mediu. În vederea realizării, dar și a protecției acestui drept, prin același articol al legii fundamentale, se specifică obligația autorităților de a asigura o folosire rațională a resurselor naturale, o conservare a moștenirii naturale și culturale și a diversității biologice, îngrijindu-se, în același timp, și de informarea și educarea asupra mediului înconjurător. Pentru ca toate acestea să poată fi realizate, Națiunea argentiniană va stabili, prin autoritățile competente, niște standarde minime de protecție, provinciile statului fiind obligate a adopta măsurile necesare pentru a le pune în aplicare.
Constituția Braziliei reglementează, ca unul dintre obiectivele fundamentale, eradicarea sărăciei și a condițiilor de viață mediocre, sub standarde, precum și inegalităților sociale și regionale, principiu ce va fi dezvoltat sub toate aspectele, atingând o gamă largă de drepturi și libertăți fundamentale, în cadrul art.7 de la pct. I la pct. XXXIV.
Constituția Bulgariei a consacrat, în art. 51, dreptul cetățenilor la securitate socială și ajutor social (textul constituțional folosește sintagma „welfare aid” – care însemna, ]n traducere liberă „ajutor de bunăstare”), recunoscând și obligația statului de a asigura protecția socială pentru cei care nu sunt angajați temporar în condițiile stabilite de o lege, dar și dreptul celor care sunt în vârstă, nu au rude și sunt incapabili de a se întreține ei înșiși, precum și al persoanelor cu handicap fizic sau psihic de a se bucura de o protecție specială din partea statului și a societății. Mai mult, art. 48 alin. 5 din Constituția Bulgariei, garantează muncitorilor și salariaților nu doar remunerarea potrivit muncii pe care o prestează, ci și un salariu minim, pentru ca art. 52 alin.1 să consacre dreptul cetățenilor bulgari pentru asigurare medicală garantându-li-se astfel un minim posibil de îngrijire medicală, precum și îngrijire medicală gratuită în condițiile legii.
Constituția Portugaliei menționează, în art. 65, faptul că fiecare are dreptul pentru sine și pentru propria familie la o locuință de o dimensiune adecvată pentru satisfacerea standardelor de igienă și confort astfel încât săi protejeze viața privată și personală, statului revenindu-i mai multe obligații, cum ar fi cea de a concepe și de a pune în aplicare o politică privind asigurarea acestui drept, tocmai pentru a garanta dreptul la locuință. Pe de altă parte, conform art. 66 prin care este consacrat dreptul cetățenilor portughezi la un mediu înconjurător sănătos și la o viață de calitate, fiecare are dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, dar și datoria de a-l apăra, statul având printre alte obligații și pe aceea de a promova utilizarea rațională a resurselor naturale, protejând capacitatea acestora de a se regenera, dar și stabilitatea ecologică.
Constituția Italiei, prin art. 32, ocrotește sănătatea – drept fundamental al individului, dar asigură și îngrijirea medicală gratuită celor lipsiți de mijloace materiale, art. 38 specificând faptul că orice persoană inaptă de muncă și lipsită de mijloace de existență are dreptul de a fi întreținut și de a primi asistență socială, iar cei ce muncesc au dreptul de a li se asigura mijloacele de subzistență proporționale cu nevoile lor, în caz de accidente de muncă, boală, invaliditate și bătrânețe, șomaj involuntar.
Constituția Spaniei prevede, potrivit art. 43, dreptul la ocrotirea sănătății, stabilind prin lege drepturile și îndatoririle tuturor cu privire la sănătatea publică, iar, prin art.47, prevede că toți cetățenii au dreptul de a dispune de o locuință demnă și adecvată, scop în care puterile publice vor promova condițiile necesare și vor stabili norme pertinente pentru a face efectiv acest drept.
De asemenea, puterile publice trebuie, în virtutea art.50, să garanteze prin pensii adecvate și periodic actualizate, un nivel de trai corespunzător cetățenilor de vârsta a treia, sprijinindu-se, independent de obligațiile familiale, bunăstarea acestora printr-un sistem de servicii sociale care va ține seama de problemele specifice de sănătate, locuință, cultură și timpul liber.
Legiuitorul român a consacrat, în art. 43 al Constituției de la 1991, dreptul la un nivel de trai decent stipulând că statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor acest nivel de trai, aceștia având dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistență medicală în unitățile sanitare de stat, la ajutor de șomaj și la alte forme de asistență socială prevăzute de lege.
Revizuirea, urmată de republicarea Constituției, în anul 2003, au reglementat acest drept la art. 47, conținutul său rămânând, în mare parte neschimbat, precizându-se doar că le este recunoscut cetățenilor și dreptul la alte forme de asigurări sociale private, așadar nu doar la cele publice, precum și că au dreptul la măsuri de asistență socială, în condițiile legii, „instituționalizându-se, în acest mod, asistența socială, ca o dimensiune modernă a măsurilor necesare pentru asigurarea unui trai decent”.
Statul român garantează cetățeni dreptul nu doar la un nivel de trai suficient, ci la un nivel de trai decent asigurarea unui astfel de nivel de trai, „mai ales în condițiile unei economii convulsive și tranzitorii – este o aspirație, realizabilă progresiv, prin măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială”, însă greu de realizat.
Revenind la prevederea constituțională română a dreptului la un nivel de trai decent, au fost identificate două componente ale securității sociale, componente ce au articulat dreptul securității sociale, respectiv: asigurările sociale, în cadrul cărora am putea încadra asigurarea de sănătate, prestațiile de maternitate, ajutorul de deces, indemnizația de șomaj, dreptul la pensie, și asistența socială care cuprinde alocațiile familiale, venitul minim garantat, regimul aplicabil persoanelor cu handicap, serviciile de asistență socială.
Normele constituționale amintite fiind norme de aplicație mijlocită, sunt dezvoltate prin alte dispoziții legale. Astfel, dreptul la pensie, ajutorul de deces, asigurările sociale sunt reglementate, în principal, de Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările și completările ulterioare, modul de stabilire și de acordare a indemnizației de șomaj este reglementat de Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare. Prin Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat a fost stabilit, în virtutea principiului solidarității sociale – principiu fundamental al politicii naționale de asistență socială, dreptul familiilor și persoanelor singure, cetățeni români sau cetățeni străină sau apatrizi care au reședința sau, după caz, domiciliul în România, la un venit minim garantat ca formă de asistență socială, pentru ca în anul 2006 să fie adoptată de către Parlamentul României o nouă lege care reglementează drepturile și obligațiile persoanelor cu handicap acordate în scopul integrării și incluziunii sociale a acestora.
Realitatea dovedește că statele nu pot și nici nu vor putea prea curând să ofere propriilor cetățeni același nivel de trai, indiferent cum l-ar califica – suficient sau decent, acesta fiind condiționat de resursele, de nivelul de dezvoltarea economică a fiecărui stat în parte, dar și politicile sociale și măsurile de securitate socială reglementate prin norme juridice de state, și, nu în ultimul rând, de modalitățile, programele prin care aceste politici și măsuri vor fi puse în aplicare.
Pe de altă parte, potrivit art. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului se precizează că persoana, titulară a dreptului de securitatea socială, este îndreptățită să obțină satisfacerea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea și libera dezvoltare a personalității sale, prin efort național și cooperare internațională. Totuși este dificil a se identifica de către comunitatea internațională, prin intermediul Organizației Națiunilor Unite și a structurilor din cadrul acesteia, precum și a celor de la nivel regional, conținutul dreptului la un nivel de trai suficient, deoarece ajungerea la un consens în urma căruia ființa umană să fie situată mai presus de orice fel de interes de natură economică, socială, politică, etc., indiferent că este de grup, individual, al unei comunități, al unui stat sau al unei regiuni, trebuie să fie un deziderat.
Cu toate acestea, destinația socială a statului român, consfințită constituțional de art.1 alin.3 al legii noastre fundamentale, impune, și în prezent și în viitor, asigurarea în cât mai mare măsură a egalității de șanse a cetățenilor români, inclusiv, din punctul nostru de vedere, în ceea ce privește exercitarea dreptului la un nivel de trai decent.
3.3. Dreptul la un mediu sănătos
Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția) nu include în articole sau în protocoale sintagma „mediu înconjurător” sau „drept la un mediu sănătos”. Însă, la momentul adoptării Convenției (Roma, 1950), problemele de mediu nu reprezentau o preocupare, dezvoltarea industrială ne având probleme grave în ce privește mediul.
Conform teoreticienilor Convenția a luat naștere drept urmare a atrocităților comise în timpul celui de-al doilea război mondial, în încercarea de a asigura demnitatea omului și de a fundamenta o adevărată Cartă Constituțională a Europei, în conținutul ei formulând drepturi individuale pentru a proteja integritatea fizică și morală a omului și libertatea sa, din aceste considerente redactorii Convenției nefiind preocupați în legătură cu mediul înconjurător la momentul respectiv.
Interesul pentru problemele de mediu a apărut mult mai târziu, și anume, în anul 1972 în cadrul primei Conferințe Mondiale a Națiunilor Unite organizată la Stockholm. Aceasta a fost prima conferință mondială în domeniul protecției mediului, la care au participat delegați din 114 state. După cum se știe, cel mai important document adoptat în cadrul Conferinței este reprezentat de „Declarația asupra mediului înconjurător”, în cadrul căruia s-a stabilit un număr de 26 de principii privind drepturile și obligațiile statelor în acest domeniu și mijloacele de dezvoltare a cooperării internaționale. Importanța documentului constă în faptul că se afirmă explicit, pentru prima dată, legătura dintre protecția mediului și drepturile omului. Astfel, Principiul 1 al documentului precizează că „Omul are dreptul fundamental la libertate, egalitate și condiții de viață satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în mod demn și în prosperitate. El are datoria sacră de a proteja și îmbunătăți mediul înconjurător pentru generațiile prezente și viitoare (…)”. Însă, așa cum a fost subliniat anterior, documentul stabilește o legătură între drepturile omului și protecția mediului, calitatea acestuia din urmă fiind un factor esențial pentru asigurarea unor condiții de viață satisfăcătoare, dar, cu toate astea, nu recunoaște în mod direct un drept la mediu.
Un alt element de noutate este acela că prin acest document s-au pus bazele dezvoltării dreptului internațional al mediului.
Primul instrument juridic internațional care consacră explicit dreptul la mediu a fost adoptat în cadrul Conferinței Organizației Unității Africane3 sub denumirea de „Carta africană a Drepturilor Omului și ale Popoarelor, un document regional, care în art. 24 prevede că „toate popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător, favorabil dezvoltării lor”. Documentul este cu atât mai important cu cât el provine din partea unei structuri de cooperare aparținând țărilor lumii a treia care datorită dificultăților economico-sociale nu acordă un loc prioritar preocupărilor ecologice.
Printre alte instrumente juridice care consacră dreptul la mediu amintim „Protocolului adițional” al Convenției Americane a Drepturilor Omului, adoptat la San Salvador la 17 noiembrie 1998, privind drepturile economice, sociale și culturale, care în art. 11 alin. 1 recunoaște dreptul la un mediu sănătos precizând că „fiecare are dreptul de a trăi într-un mediu sănătos și de a beneficia de serviciile publice esențiale”, dar și obligația statelor de a „promova protecția, prezervarea și ameliorarea mediului” (art. 11 alin. 2).
Mai mult, în conținutul Convenției, mai exact în articolul 9 (Accesul la justiție), sunt prevăzute
trei situații: accesul la justiție pentru asigurarea procedurală a accesului la informație, accesul la justiție pentru garantarea participării publicului la decizia de mediu și accesul la procedurile administrative sau juridice pentru a contesta actele sau omisiunile persoanelor private și autorităților publice, care contravin prevederilor legislației naționale referitoare la mediu.
Deoarece ulterior primei Conferințe ONU, care a avut loc la Stockholm în anul 1972, la care ne-am referit în începutul primului capitol, garantarea procedurală a dreptului la un mediu sănătos și recunoașterea acestuia ca drept de sine stătător au pătruns în tradițiile constituționale comune, de la acel moment toate constituțiile europene care au suferit revizuiri sau care au fost înlocuite inserând prevederi referitoare la acest drept considerat de nouă generație, considerăm de o importanță maximă și prevederile comunitare ale Tratatului de la Maastrich, din 1995. Aceasta prevede că „Uniunea recunoaște drepturile fundamentale ale omului, așa cum sunt ele garantate de Convenția Europeană de la Roma (1950) și cum rezultă din tradițiile constituționale, comune ale statelor membre, precum și din principiile generale ale dreptului comunitar”, recunoscând, pe cale de trimitere indirectă, dreptul fundamental la mediu în cadrul drepturilor omului recunoscute și garantate la nivelul ordinii jurisdicționale comunitare.
Valorile atașate protecției și bunei gestiuni a mediului sunt strâns legate de satisfacerea nevoilor esențiale (apă, aer, hrană). Dar nevoile esențiale pentru om sunt condiționate de marile echilibre naturale ale biosferei și deci de impactul activităților umane asupra mediului natural și asupra resurselor naturale.
Mediul și protecția lui, au dobândit, un statut de drept fundamental, pentru că au devenit expresia unei politici publice de interes colectiv, a unei solidarități nu numai în interiorul statelor, dar și la scară internațională (protecția mediului uman, a zonelor litorale, protecția stratului de ozon).
Mediul reflectă, o valoare socială, o etică, o responsabilitate colectivă, impusă atât statelor cât și tuturor actorilor economici și sociali. Mișcările ecologiste sunt, de altfel, susținute și influențate de o puternică mișcare populară acompaniată de organizații neguvernamentale, iar în unele țări și de partidele ecologice. Având un fundament științific și un fundament social, mediul, organizat sub aspect juridic de o multitudine de convenții internaționale și de legi naționale (în mare parte asemănătoare) a dobândit o legitimitate politică, astfel încât a fost consacrat în cele mai înalte reglementări din ierarhia legilor, și anume în constituții ca un drept fundamental.
Constituția României, adoptată în anul 1991, cu toate că a fost o constituție modernă, care a avut și exemplul altor reglementări la nivel constituțional în diferite țări, nu a “îndrăznit” să enumere dreptul la mediu printre celelalte drepturi și libertăți fundamentale. Nimic însă din dispozițiile constituționale nu se opunea unei astfel de recunoașteri, căci consacrarea unor drepturi ca: dreptul la informație (art.31), dreptul la ocrotirea sănătății (art. 33), dreptul la asociere (art. 37), sau chiar restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți (art. 49) pentru “… apărarea sănătății, prevenirea consecințelor unor calamități naturale și ale unui sinistru deosebit de grav…” reprezintă, de fapt, unele aspecte ale conținutului dreptului la mediu.
După mai bine de un deceniu, Constituția revizuită prin referendum consacră, dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos și echilibrat ecologic. Această consacrare îl departajează de dreptul la sănătate, oferindu-i individualizarea atât de necesară.
Astfel, art. 5 din Legea cadru pentru protecția mediului nr.137/1995 prevedea, încă de la adoptarea sa, în mod expres că “statul recunoaște tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos,” prevăzând și o serie de garanții. Garanțiile privesc:
accesul la informații referitoare la calitatea mediului, care, după modificarea și completarea prin OUG nr.91/2002, este „accesul la informarea privind mediul cu respectarea condițiilor de confidențialitate prevăzute de legislația în vigoare”;
dreptul de a se asocia în organizații de apărare a calității mediului;
dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislației și normelor de mediu, eliberarea acordurilor și a autorizațiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului și de urbanism;
dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociații autorităților administrative sau judecătorești în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;
dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Legea cadru pentru protecția mediului acordă prin această legitimare procesuală activă un larg acces la justiție pentru protecția mediului, dar în același timp și o garanție reală pentru apărarea dreptului, recunoscut și, acum, garantat prin dispozițiile constituționale „la un mediu sănătos și echilibrat ecologic”.
Nu putem să nu amintim dispozițiile alin. (3) art. 35 din Constituția României care reglementează expres îndatorirea tuturor persoanelor fizice și juridice de a proteja și ameliora mediul înconjurător. Aceste dispoziții constituționale se regăsesc și în art. 6 al legii cadru, care, prin modificările aduse de O.U.G. nr. 91/2002 menționează: „Protecția mediului constituie obligația și responsabilitatea autorităților administrației publice centrale și locale precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice”.
Concluzii
Anexe
Anexa 1 – Declarația universală a drepturilor omului
PREAMBUL
Considerând că recunoașterea demnității inerente a tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume,
Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor,
Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asupririi,
Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni,
Considerând că în Cartă popoarele Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari,
Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă,
Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament,
ADUNAREA GENERALĂ proclamă
PREZENTA DECLARAȚIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, ca ideal comun spre care să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască având această declarație permanent în minte ca prin învățătură și educație să asigure prin măsuri progresive, din ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universal și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor.
Articolul 1.
Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității.
Articolul 2.
Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta proclamație fără nici un fel de deosebire, ca de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări.
În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană fie ca această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome sau supuse vreunei alte limitări de suveranitate.
Articolul 3.
Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale.
Articolul 4.
Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute, sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor.
Articolul 5.
Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Articolul 6.
Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică.
Articolul 7.
Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.
Articolul 8.
Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege.
Articolul 9.
Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar.
Articolul 10.
Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echilibrat și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeinicei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa.
Articolul 11.
1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod egal în cursul i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale.
2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituie, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicată în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal.
Articolul 12.
Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
Articolul 13.
1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat.
2.Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și a reveni în țara sa.
Articolul 14.
1. In caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări.
2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite.
Articolul 15.
1.Orice persoană are dreptul la o cetățenie.
2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de a-și schimba cetățenia.
Articolul 16.
1. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei.
2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți.
3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului.
Articolul 17.
1.Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții.
2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Articolul 18.
Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor.
Articolul 19.
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat.
Articolul 20.
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică.
2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte dintr-o asociație.
Articolul 21.
1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși.
2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa.
3. Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vot secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului.
Articolul 22.
Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale.
Articolul 23.
1. Orice persoană are dreptul la muncă, la liberă alegere a muncii sale, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului.
2. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală.
3. Orice om care muncește are dreptul la o retribuție echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conform cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială.
4. Orice persoană are dreptul de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
Articolul 24.
Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitate rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite.
Articolul 25.
1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență, în urma unor împrejurări independente de voința sa.
2.Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia se bucură de aceeași protecție socială.
Articolul 26.
1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit, cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe bază de merit.
2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii.
3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori.
Articolul 27.
1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui.
2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este.
Articolul 28.
Orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta Declarație pot fi pe deplin înfăptuite.
Articolul 29.
1.Orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale.
2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a se asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
3.Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite.
Articolul 30.
Nici o dispoziție a prezentei Declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se dea la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta Declarație.
Anexa 2 – Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice
PREAMBUL
Statele părți la prezentul Pact,
Considerând că, în conformitate cu principiile enunțate în Carta Națiunilor Unite, recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile, constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume,Recunoscând că aceste drepturi decurg din demnitatea inerentă persoanei umane,
Recunoscând că, în conformitate cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, idealul ființei umane libere, bucurându-se de libertățile civile și politice și eliberată de teamă și de mizerie, nu poate fi realizat decât dacă se creează condiții care permit fiecăruia să se bucure de drepturile sale civile și politice, ca și de drepturile sale economice, sociale sau culturale,
Considerând că, potrivit Cartei Națiunilor Unite, statele au obligația de a promova respectarea universală și efectivă a drepturilor și libertăților omului, Luând în considerare faptul că individul are îndatoriri față de semenii săi și față de colectivitatea căreia îi aparține și este dator a se strădui să promoveze și să respecte drepturile recunoscute în prezentul Pact,
Au convenit asupra următoarelor articole:
PARTEA ÎNTÂI
ARTICOLUL 1
1. Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele. În virtutea acestui drept, ele își determină liber statutul politic și își asigură liber dezvoltarea economică, socială și culturală.
2. Pentru a-și înfăptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogățiile și de resursele lor naturale, fără a aduce atingere obligațiilor care decurg din cooperarea economică internațională, întemeiată pe principiul interesului reciproc, și din dreptul internațional. În nici un caz un popor nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.
3. Statele părți la prezentul Pact, inclusiv cele care au răspunderea administrării de teritorii neautonome și de teritorii sub tutelă, trebuie să înlesnească realizarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele și să respecte acest drept, în conformitate cu dispozițiile Cartei Națiunilor Unite.
PARTEA A DOUA
ARTICOLUL 2
1. Statele părți la prezentul Pact se angajează să respecte și să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor și țin de competența lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.
2. Statele părți la prezentul pact se angajează să garanteze că drepturile enunțate în el vor fi exercitate fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau orice altă împrejurare.
3. Statele părți la prezentul Pact se angajează:
a) să garanteze că orice persoană ale cărei drepturi sau libertăți recunoscute în prezentul Pact au fost violate va dispune de o cale de recurs efectivă, chiar atunci când încălcarea a fost comisă de persoane acționând în exercițiul funcțiunilor lor oficiale;
b) să garanteze că autoritatea competentă, judiciară, administrativă ori legislativă sau orice altă autoritate competentă potrivit legislației statului, va hotărî asupra drepturilor persoanei care folosește calea de recurs și să dezvolte posibilitățile de recurs jurisdicțional;
c) să garanteze că autoritățile competente vor da urmare oricărui recurs care a fost recunoscut ca justificat.
ARTICOLUL 3
Statele părți la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal legal al bărbaților și al femeilor de a se bucura de toate drepturile civile și politice enunțate în prezentul Pact.
ARTICOLUL 4
1. În cazul în care un pericol public excepțional amenință existența națiunii și este proclamat printr-un act oficial, statele părți la prezentul Pact pot ca, în limita strictă a cerințelor situației, să ia măsuri derogatorii de la obligațiile prevăzute în prezentul Pact, cu condiția ca aceste măsuri să nu fie incompatibile cu celelalte obligații pe care le au potrivit dreptului internațional și ca din ele să nu rezulte o discriminare întemeiată numai pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, sau origine socială.
2. Dispoziția precedentă nu autorizează nici o derogare de la prevederile articolelor 6, 7, 8 (paragraful 1 și 2), 11, 15, 16 și 18.
3. Statele părți la prezentul Pact care fac uz de dreptul de derogare trebuie ca prin intermediul Secretarului general al Organizației Națiunilor Unite să semnaleze de îndată celorlalte state părți dispozițiile de la care au derogat, precum și motivele care au provocat această derogare. O nouă comunicare va fi făcută, prin același intermediu, la data la care ele au pus capăt derogărilor.
ARTICOLUL 5
1. Nici o dispoziție din prezentul Pact nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, o grupare sau un individ vreun drept de a se deda la o activitate sau de a săvârși un act urmărind suprimarea drepturilor și libertăților recunoscute în prezentul Pact ori limitări ale lor mai ample decât cele prevăzute în Pact.
2. Nu se poate admite nici o restricție sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare în orice stat parte la prezentul Pact în aplicarea legilor, convențiilor, regulamentelor sau cutumelor, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaște aceste drepturi sau le recunoaște într-o măsură mai mică.
PARTEA A TREIA
ARTICOLUL 6
1. Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.
2. În țările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentință de condamnare la moarte nu va putea fi pronunțată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legislația în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislație care nu trebuie să fie în contradicție cu dispozițiile prezentului Pact și nici cu cele ale Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei hotărâri definitive pronunțată de un tribunal competent.
3. Când privarea de viață constituie crimă de genocid, se înțelege că nici o dispoziție din prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în nici un fel de la vreo obligație asumată în virtutea dispozițiilor Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid.
4. Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita grațierea sau comutarea pedepsei. Amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei cu moartea poate fi acordată în toate cazurile.
5. O sentință de condamnare la moarte nu poate fi pronunțată pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani și nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.
6. Nici o dispoziție din prezentul articol nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la prezentul Pact.
ARTICOLUL 7
Nimeni nu va fi supus torturii și nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice.
ARTICOLUL 8
1. Nimeni nu va fi ținut în sclavie; sclavia și comerțul cu sclavi, sub toate formele, sunt interzise.
2. Nimeni nu va putea fi ținut în servitute.
3. a) Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie;
b) alineatul a) al prezentului paragraf nu poate fi interpretat ca interzicând, în țările în care anumite infracțiuni pot fi pedepsite cu detențiunea însoțită de muncă forțată, executarea unei pedepse de muncă forțată, pronunțată de un tribunal competent;
c) nu se consideră „muncă forțată sau obligatorie“ în sensul prezentului paragraf:
(i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deținut în virtutea unei decizii legale a justiției sau eliberat condiționat în urma unei asemenea decizii;
(ii) orice serviciu cu caracter militar și, în țările în care obiecția de conștiință este admisă, orice serviciu național cerut în virtutea legii celor care ridică obiecții de conștiință;
(iii) orice serviciu cerut în cazurile de forță majoră sau de sinistre care amenință viața sau bunăstarea comunității;
(iv) orice muncă sau orice serviciu care fac parte din obligațiile cetățenești normale.
ARTICOLUL 9
1. Orice individ are dreptul la libertate și la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deținut în mod arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motivele legale și în conformitate cu procedura prevăzută de lege.
2. Orice individ arestat va fi informat, în momentul arestării sale, despre motivele acestei arestări și va fi înștiințat, în cel mai scurt timp, de orice învinuire care i se aduce.
3. Orice individ arestat sau deținut pentru comiterea unei infracțiuni penale va fi adus, în termenul cel mai scurt, în fața unui judecător sau a unei alte autorități împuternicite prin lege să exercite funcțiuni judiciare și va trebui să fie judecat într-un interval rezonabil sau să fie eliberat. Detențiunea persoanelor care urmează a fi trimise în judecată nu trebuie să constituie regulă, dar punerea în libertate poate fi subordonată unor garanții asigurând înfățișarea lor la ședințele de judecată, pentru toate celelalte acte de procedură și, dacă este cazul, pentru executarea hotărârii.
4. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detențiune are dreptul de a introduce recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să hotărască neîntârziat asupra legalității detențiunii sale și să ordone eliberarea sa, dacă detențiunea este ilegală.
5. Orice individ care a fost victima unei arestări sau detențiuni ilegale are drept la o despăgubire.
ARTICOLUL 10
1. Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate și cu respectarea demnității inerente persoanei umane.
2. a) Persoanele aflate în prevenție vor fi, în afară de circumstanțe excepționale, separate de condamnați și vor fi supuse unui regim distinct, potrivit condiției lor de persoane necondamnate.
b) Tinerii aflați în prevenție vor fi separați de adulți și se va hotărî în legătură cu cazul lor cât mai repede cu putință.
3. Regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaților având drept scop esențial îndreptarea lor și reclasarea lor socială. Tinerii delincvenți vor fi separați de adulți și supuși unui regim potrivit vârstei și statutului lor legal.
ARTICOLUL 11
Nimeni nu poate fi întemnițat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală.
ARTICOLUL 12
1. Orice persoană care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula acolo liber și de a-și alege liber reședința.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv propria sa țară.
3. Drepturile sus-menționate nu pot face obiectul unor restricții decât dacă acestea sunt prevăzute prin lege, necesare pentru a ocroti securitatea națională, ordinea publică, sănătatea ori moralitatea publică sau drepturile și libertățile altora și sunt compatibile cu celelalte drepturi recunoscute în prezentul Pact.
4. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de dreptul de a intra în propria sa țară.
ARTICOLUL 13
Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la prezentul Pact nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea și, dacă rațiuni imperioase de securitate națională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale și de a obține examinarea cazului său de către autoritatea competentă, ori de câte una sau mai multe persoane special desemnate de această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.
ARTICOLUL 14
1. Toți oamenii sunt egali în fața tribunalelor și curților de justiție. Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Ședința de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte a desfășurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securității naționale într-o societate democratică, fie dacă interesele vieții particulare ale părților în cauză o cer, fie în măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, când datorită circumstanțelor speciale ale cauzei, publicitatea ar dăuna intereselor justiției; cu toate acestea, pronunțarea oricărei hotărâri în materie penală sau civilă va fi publică, afară de cazurile când interesul minorilor cere să se procedeze altfel sau când procesul se referă la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor.
2. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sau nu a fost stabilită în mod legal.
3. Orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale are dreptul, în condiții de deplină egalitate, la cel puțin următoarele garanții:
a) să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și în mod detaliat, despre natura și motivele acuzației ce i se aduce;
b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale și să comunice cu apărătorul pe care și-l alege;
c) să fie judecată fără o întârziere excesivă;
d) să fie prezentă la proces și să se apere ea însăși sau să aibă asistența unui apărător ales de ea; dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea și, ori de câte ori interesul justiției o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera;
e) să interogheze sau să facă a fi interogați martorii acuzării și să obțină înfățișarea și interogarea martorilor apărării în aceleași condiții cu cele ale martorilor acuzării;
f) să beneficieze de asistența gratuită a unui interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la ședința de judecată;
g) să nu fie silită să mărturisească împotriva ei însăși sau să se recunoască vinovată.
4. Procedura aplicabilă tinerilor care nu sunt încă majori potrivit legii penale va ține seama de vârsta lor și de interesul reeducării lor.
5. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune are dreptul de a obține examinarea de către o jurisdicție superioară, în conformitate cu legea, a declarării vinovăției și a condamnării sale.
6. Când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau se acordă grațierea deoarece un fapt nou sau nou-descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizație în conformitate cu legea, afară de cazul când s-a dovedit că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă ei, în întregime sau în parte.
7. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate cu legea și cu procedura penală a fiecărei țări.
ARTICOLUL 15
1. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului național sau internațional, în momentul în care au fost săvârșite. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă mai severă decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii infracțiunii. Dacă ulterior comiterii infracțiunii, legea prevede aplicarea unei pedepse mai ușoare, delincventul trebuie să beneficieze de aceasta.
2. Nimic din prezentul articol nu se opune judecării sau condamnării oricărui individ din pricina unor acțiuni sau omisiuni care atunci când au fost săvârșite erau considerate ca fapte criminale, potrivit principiilor generale de drept recunoscute de toate națiunile.
ARTICOLUL 16
Orice om are dreptul de a i se recunoaște pretutindeni personalitatea juridică.
ARTICOLUL 17
1. Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viața particulară, în familia, domiciliul sau corespondența sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei și reputației sale.
2. Orice persoană are drept la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
ARTICOLUL 18
1. Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conștiinței și religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public cât și în particular prin cult și îndeplinirea riturilor, prin practici și prin învățământ.
2. Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingere libertății sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa.
3. Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricțiilor prevăzute de lege și necesare pentru ocrotirea securității, ordinii și sănătății publice ori a moralei sau a libertăților și drepturilor fundamentale ale altora.
4. Statele părți la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinților și, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educația religioasă și morală a copiilor lor, în conformitate cu propriile lor convingeri.
ARTICOLUL 19
1. Nimeni nu trebuie să aibă de suferit din cauza opiniilor sale.
2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa.
3. Exercitarea libertăților prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă obligații și răspunderi speciale. În consecință, ea poate fi supusă anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare:
a) respectării drepturilor sau reputației altora;
b) apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice.
ARTICOLUL 20
1. Orice propagandă în favoarea războiului este interzisă prin lege.
2. Orice îndemn la ură națională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violență este interzis prin lege.
ARTICOLUL 21
Dreptul de întrunire pașnică este recunoscut. Exercitarea acestui drept nu poate fi supusă decât restricțiilor, conforme cu legea și necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, al securității publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile și libertățile altora.
ARTICOLUL 22
1. Orice persoană are dreptul de a se asocia în mod liber cu altele, inclusiv dreptul de a constitui sindicate și de a adera la ele, pentru ocrotirea intereselor sale.
2. Exercitarea acestui drept nu poate fi supusă decât restricțiilor prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, al securității publice, al ordinii publice ori pentru a ocroti sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile și libertățile altora. Prezentul articol nu se opune ca exercitarea acestui drept de către membrii forțelor armate și ai poliției să fie supusă unor restricții legale.
3. Nici o dispoziție din prezentul articol nu permite statelor părți la Convenția din 1948 a Organizației Internaționale a Muncii privind libertatea sindicală și ocrotirea dreptului sindical să ia măsuri legislative aducând atingere – sau să aplice legea într-un mod care să aducă atingere – garanțiilor prevăzute în acea Convenție.
ARTICOLUL 23
1. Familia este elementul natural și fundamental al societății și are drept la ocrotire din partea societății și a statului.
2. Dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie este recunoscut bărbatului și femeii, începând de la vârsta nubilă.
3. Nici o căsătorie nu va putea fi încheiată fără consimțământul liber și deplin al viitorilor soți.
4. Statele părți la prezentul Pact vor lua măsurile potrivite pentru a asigura egalitatea în drepturi și răspunderi a soților în privința căsătoriei, în timpul căsătoriei și atunci când ea se desface. În cazul desfacerii, se vor lua măsuri pentru a asigura copiilor ocrotirea necesară.
ARTICOLUL 24
1. Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine națională sau socială, avere sau naștere, are dreptul din partea familiei sale, a societății și a statului la măsurile de ocrotire pe care le cere condiția de minor.
2. Orice copil trebuie să fie înregistrat imediat după naștere și să aibă un nume.
3. Orice copil are dreptul de a dobândi o cetățenie.
ARTICOLUL 25
Orice cetățean are dreptul și posibilitatea, fără nici una dintre discriminările la care se referă articolul 2 și fără restricții nerezonabile:
a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți liber aleși;
b) de a alege și de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal și egal și cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinței alegătorilor;
c) de a avea acces, în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice din țara sa.
ARTICOLUL 26
Toate persoanele sunt egale în fața legii și au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privință legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală și eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.
ARTICOLUL 27
În statele în care există minorități etnice, religioase sau lingvistice, persoanele aparținând acestor minorități nu pot fi lipsite de dreptul de a avea, în comun cu ceilalți membri ai grupului lor, propria lor viață culturală, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă.
PARTEA A PATRA
ARTICOLUL 28
1. Se instituie un Comitet al drepturilor omului (denumit în continuare, în prezentul Pact, Comitetul). Acest Comitet este compus din optsprezece membri și are funcțiile stabilite în cele de mai jos.
2. Comitetul este compus din resortisanți ai statelor părți la prezentul Pact, care trebuie să fie personalități de înaltă moralitate și având o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului. Se va ține seama de interesul pe care îl prezintă participarea la lucrările Comitetului a câtorva persoane având o experiență juridică.
3. Membrii Comitetului sunt aleși și exercită această funcție cu titlu individual.
ARTICOLUL 29
1. Membrii Comitetului sunt aleși prin vot secret, dintr-o listă de candidați care întrunesc condițiile prevăzute în articolul 28, propuși în acest scop de către statele părți la prezentul Pact.
2. Fiecare stat parte la prezentul Pact poate să propună cel mult doi candidați. Acești doi candidați trebuie să fie resortisanți ai statului care îi propune.
3. Candidatura aceleiași persoane poate fi propusă pentru o nouă alegere.
ARTICOLUL 30
1. Prima alegere va avea loc în cel mult șase luni de la data intrării în vigoare a prezentului Pact.
2. Cu cel puțin patru luni înainte de orice alegere în Comitet, alta decât o alegere pentru completarea unui loc declarat vacant în conformitate cu articolul 34, Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite invită în scris statele părți la prezentul Pact să desemneze, în termen de trei luni, candidații pe care îi propun ca membri ai Comitetului.
3. Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite întocmește o listă alfabetică a tuturor candidaților astfel propuși și o comunică statelor părți la prezentul Pact cel mai târziu cu o lună înainte de fiecare alegere.
4. Membrii Comitetului sunt aleși în cursul unei reuniuni a statelor părți la prezentul Pact, convocată de Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite la sediul Organizației. La această reuniune, unde cvorumul este constituit de două treimi din statele părți la prezentul Pact, sunt aleși ca membri ai Comitetului candidații care obțin cel mai mare număr de voturi și majoritatea absolută a voturilor reprezentanților statelor părți prezenți și votanți.
ARTICOLUL 31
1. Comitetul nu poate să cuprindă mai mult de un resortisant al unui stat.
2. Pentru alegerile în Comitet se va ține seama de o repartiție geografică echitabilă și de reprezentarea diferitelor forme de civilizație, precum și a principalelor sisteme juridice.
ARTICOLUL 32
1. Membrii Comitetului sunt aleși pe patru ani. Ei sunt reeligibili dacă li se propune din nou candidatura. Cu toate acestea, mandatul a nouă membri aleși la prima alegere ia sfârșit două doi ani: imediat după prima alegere, numele acestor nouă membri va fi tras la sorți de către președintele reuniunii la care se referă paragraful 4 al articolului 30.
2. La expirarea mandatului, alegerile au loc în conformitate cu dispozițiile articolelor precedente din această parte a Pactului.
ARTICOLUL 33
1. Dacă după părerea unanimă a celorlalți membri, un membru al Comitetului a încetat a-și îndeplini funcțiile pentru orice cauză alta decât o absență cu caracter temporar, președintele Comitetului informează despre aceasta pe Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite, care declară atunci vacant locul pe care îl ocupa membru menționat.
2. În caz de deces sau de demisie a unui membru al Comitetului, președintele informează despre aceasta de îndată pe Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite, care declară locul vacant cu începere de la data decesului sau de la data când operează demisia.
ARTICOLUL 34
1. Când un loc a fost declarat vacant în conformitate cu articolul 33, dacă mandatul membrului care trebuie înlocuit nu expiră în cele șase luni următoare datei la care a fost declarat vacant, Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite înștiințează despre aceasta statele părți la prezentul Pact, care pot, în termen de două luni, să desemneze candidați în conformitate cu dispozițiile articolului 29, în vederea completării locului vacant.
2. Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite întocmește o listă alfabetică a candidaților astfel propuși și o comunică statelor părți la prezentul Pact. Alegerea în vederea completării locului vacant va avea apoi loc în conformitate cu dispozițiile pertinente din această parte a Pactului.
3. Orice membri al Comitetului ales pentru completarea unui loc declarat vacant, în conformitate cu articolul 33, face parte din Comitet până la data expirării normale a mandatului membrului al cărui loc a devenit vacant în Comitet, în conformitate cu dispozițiile articolului menționat.
ARTICOLUL 35
Membrii Comitetului primesc, cu aprobarea Adunării Generale a Națiunilor Unite, remunerații suportate din fondurile Organizației Națiunilor Unite în condiții stabilite de Adunarea generală, luându-se în considerare importanța funcțiilor Comitetului.
ARTICOLUL 36
Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite pune la dispoziția Comitetului personalul și mijloacele materiale care îi sunt necesare pentru a îndeplini în mod eficient funcțiile care îi sunt încredințate în virtutea prezentului Pact.
ARTICOLUL 37
1. Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite va convoca membrii Comitetului, pentru prima reuniune, la sediul Organizației.
2. După prima sa reuniune, Comitetul se va întruni cu orice prilej prevăzut prin regulamentul său interior.
3. Reuniunile Comitetului au loc, în mod obișnuit, la sediul Organizației Națiunilor Unite sau la Oficiul Națiunilor Unite de la Geneva.
ARTICOLUL 38
Înainte de a intra în funcție, orice membru al Comitetului trebuie să-și ia, în ședință publică, angajamentul solemn că își va îndeplini funcția cu deplină imparțialitate și conștiinciozitate.
ARTICOLUL 39
1. Comitetul își alege un birou pe o perioadă de doi ani. Membrii biroului sunt reeligibili.
2. Comitetul stabilește el însuși regulamentul său interior; acesta trebuie să cuprindă însă, între altele, următoarele dispoziții:
a) cvorumul este de doisprezece membri;
b) deciziile Comitetului se iau cu majoritatea membrilor prezenți.
ARTICOLUL 40
1. Statele părți la prezentul Pact se angajează să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care le-au adoptat și care transpun în viață drepturile recunoscute în prezentul Pact, precum și asupra progreselor realizate în folosința acestor drepturi:
a) în termen de un an de la intrarea în vigoare a prezentului Pact, pentru fiecare stat parte interesat, în ceea ce îl privește;
b) după aceea, de fiecare dacă când Comitetul i-o va cere.
2. Toate rapoartele vor fi adresate Secretarului general al Organizației Națiunilor Unite care le va transmite spre examinare Comitetului. Rapoartele vor trebui să indice, dacă va fi cazul, factorii și dificultățile care afectează punerea în aplicare a dispozițiilor prezentului Pact.
3. Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite poate, după consultări cu Comitetul, să transmită instituțiilor specializate interesate copia oricăror părți din rapoarte care pot avea legătură cu sfera lor de competență.
4. Comitetul studiază rapoartele prezentate de statele părți la prezentul Pact. El înaintează statelor părți propriile sale rapoarte, precum și orice observații generale pe care le socotește potrivite. Comitetul poate, de asemenea, să transmită Consiliului Economic și Social aceste observații, însoțite de copii ale rapoartelor pe care le-a primit de la statele părți la prezentul Pact.
5. Statele părți la prezentul Pact pot să prezinte Comitetului comentarii cu privire la orice observație făcută în virtutea paragrafului 4 al prezentului articol.
ARTICOLUL 41
1. Orice stat parte la prezentul Pact poate, în virtutea prezentului articol, să declare în orice moment că recunoaște Comitetului competența de a primi și examina comunicări în care un stat poate pretinde că un alt stat parte nu-și îndeplinește obligațiile ce decurg din prezentul Pact. Comunicările prezentate în virtutea prezentului articol nu pot fi primite și examinate decât dacă ele emană de la un stat parte care a făcut o declarație prin care recunoaște, în ceea ce îl privește, competența Comitetului. Comitetul nu va primi nici o comunicare privitoare la un stat parte care nu a făcut o asemenea declarație. Comunicărilor primite în conformitate cu prezentul articol li se aplică următoarea procedură:
a) Dacă un stat parte la prezentul Pact socotește că un alt stat, de asemenea parte la Pact, nu aplică dispozițiile Pactului, el poate, printr-o comunicare scrisă, să atragă atenția acelui stat asupra chestiunii. În termen de trei luni de la primirea comunicării, statul destinatar va furniza statului care a adresat comunicarea explicații sau orice alte declarații scrise lămurind chestiunea, care vor trebui să cuprindă, pe cât este posibil și util, indicații asupra regulilor sale de procedură și asupra căilor de recurs fie folosite deja, fie pendinte, fie deschise încă.
b) Dacă în termen de șase luni de la primirea comunicării originale de către statul destinatar chestiunea nu a fost soluționată spre satisfacerea celor două state părți interesate, și unul și altul vor avea dreptul de a o supune Comitetului, adresând câte o notificare Comitetului și celuilalt stat interesat.
c) Comitetul nu poate lua în examinare o cauză care îi este supusă decât după ce s-a asigurat că toate căile interne de recurs disponibile au fost utilizate și epuizate, în conformitate cu principiile de drept internațional unanim recunoscute. Această regulă nu se aplică însă în cazurile în care procedurile de recurs depășesc termenele rezonabile.
d) Ședințele în care Comitetul examinează comunicările prevăzute în prezentul articol sunt secrete.
e) Sub rezerva dispozițiilor alineatului c), Comitetul își va oferi bunele oficii statelor părți interesate, spre a se ajunge la o soluție amiabilă a chestiuni, întemeiată pe respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, așa cum le recunoaște prezentul Pact.
f) În orice cauză care îi este supusă, Comitetul poate cere statelor părți interesate, la care se referă alineatul b), să-i furnizeze orice informație pertinentă.
g) Statele părți interesate la care se referă alineatul b) au dreptul de a fi reprezentate cu prilejul examinării problemei de către Comitet și de a prezenta observații orale sau scrise, ori în ambele forme.
h) În termen de douăsprezece luni din ziua când a primit notificarea la care se referă alineatul
b), Comitetul trebuie să prezinte un raport.
i) Dacă s-a putut găsi o soluție în conformitate cu dispozițiile alineatului e), Comitetul se mărginește, în raportul său, la o scurtă expunere a faptelor și a soluției la care s-a ajuns;
ii) Dacă nu s-a putut găsi o soluție în conformitate cu dispozițiile alineatului e), Comitetul se mărginește în raportul său la o scurtă expunere a faptelor; textul observațiilor scrise și procesul-verbal al observațiilor orale prezentate de statele părți interesate vor fi alăturate raportului. Raportul pentru fiecare cauză va fi comunicat statelor părți interesate.
2. Dispozițiile prezentului articol vor intra în vigoare când zece părți la prezentul Pact vor fi făcut declarația prevăzută la paragraful 1 din prezentul articol. Declarația menționată va fi depusă de către statul parte Secretarului general al Organizației Națiunilor Unite, care o va transmite în copie celorlalte state părți. O declarație poate fi retrasă oricând printr-o notificare adresată Secretarului general. Această retragere nu va aduce atingere examinării oricărei chestiuni care face obiectul unei comunicări deja transmise în virtutea prezentului articol; nici o altă comunicare a unui stat parte nu va fi însă primită după ce Secretarul general va primi notificarea de retragere a declarației, decât dacă statul parte interesat va fi făcut o nouă declarație.
ARTICOLUL 42
1. a) Dacă o chestiune supusă Comitetului în conformitate cu articolul 41 nu a fost soluționată spre satisfacția statelor părți interesate, Comitetul poate, cu asentimentul prealabil al acestora, să desemneze o Comisie de conciliere ad-hoc (denumită în continuare Comisia). Comisia își oferă bunele oficii statelor părți interesate spre a se ajunge la o soluție amiabilă a chestiunii, întemeiată pe respectarea prezentului Pact.
b) Comisia se compune din cinci membri numiți cu acordul statelor părți interesate. Dacă ele nu ajung în termen de trei luni la o înțelegere asupra compunerii Comisiei în întregime sau în parte, membrii Comisiei în privința cărora nu s-a realizat acordul vor fi aleși prin scrutin secret dintre membrii Comitetului, cu o majoritate de două treimi din membrii Comitetului.
2. Membrii Comisiei își exercită funcțiile cu titlu individual. Ei nu trebuie să fie resortisanți nici ai statelor părți interesate, nici ai unui stat care nu este parte la prezentul Pact și nici ai unui stat parte care nu a făcut declarația prevăzută de articolul 41.
3. Comisia își alege președintele și își adoptă regulamentul interior.
4. Comisia își ține ședințele în mod normal la sediul Organizației Națiunilor Unite sau la Oficiul Națiunilor Unite de la Geneva. Cu toate acestea, ea se poate întruni în orice alt loc potrivit, pe care Comisia îl poate stabili consultându-se cu Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite și cu statele părți interesate.
5. Secretariatul prevăzut în articolul 36 își va oferi serviciile și comisiilor desemnate în virtutea prezentului articol.
6. Informațiile obținute și examinate de Comitet sunt puse la dispoziția Comisiei, iar Comisia poate să ceară statelor părți interesate să-i furnizeze orice informații complementare pertinente.
7. După ce a examinat chestiunea sub toate aspectele, dar în orice caz într-un termen de douăsprezece luni de când a fost sesizată, Comisia supune un raport președintelui Comitetului, care îl va comunica statelor părți interesate:
a) dacă Comisia nu poate să termine examinarea chestiunii în douăsprezece luni, ea se mărginește să arate pe scurt în raportul său stadiul în care se află examinarea chestiunii;
b) dacă s-a ajuns la o soluționare amiabilă a chestiunii, întemeiată pe respectarea drepturilor omului recunoscute în prezentul Pact, Comisia se mărginește să arate pe scurt, în raportul său, faptele și soluția la care s-a ajuns.
c) dacă nu s-a ajuns la o soluționare în sensul alineatului b), în raportul Comisiei vor figura concluziile sale cu privire la toate aspectele de fapt ale chestiunii dezbătute de statele părți interesate, precum și constatările sale cu privire la posibilitățile de soluționare amiabilă a cauzei; raportul va cuprinde, de asemenea, observațiile scrise și un proces-verbal al observațiilor orale prezentate de statele părți interesate;
d) dacă raportul Comisiei este înaintat în conformitate cu alineatul c), statele părți interesate vor înștiința pe președintele Comitetului, în termen de trei luni de la primirea raportului, dacă acceptă sau nu cele formulate de raportul Comisiei.
8. Dispozițiile precedentului articol nu aduc atingere atribuțiilor Comitetului prevăzute în art. 41.
9. Toate cheltuielile membrilor Comisiei se repartizează în mod egal între statele părți interesate, pe baza unui calcul estimativ stabilit de Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite.
10. Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite este împuternicit ca, dacă este nevoie, să plătească cheltuielile membrilor Comisiei înainte ca rambursările să fi fost efectuate de statele părți interesate, în conformitate cu paragraful 9 al prezentului articol.
ARTICOLUL 43
Membrii Comitetului și membrii Comisiilor de conciliere ad-hoc care ar putea fi desemnați în conformitate cu articolul 42 au drept la înlesnirile, privilegiile și imunitățile recunoscute experților în misiune ai Organizației Națiunilor Unite, așa cum sunt ele enunțate în secțiunile pertinente ale Convenției cu privire la privilegiile și imunitățile Națiunilor Unite.
ARTICOLUL 44
Dispozițiile de punere în practică a prezentului Pact se aplică fără a aduce atingere procedurilor instituite în materie de drepturi ale omului în virtutea, sau potrivit instrumentelor constitutive și Convențiilor Organizației Națiunilor Unite și instituțiilor specializate și nu împiedică statele părți de a recurge la alte proceduri pentru soluționarea unui diferend în conformitate cu acordurile internaționale generale sau speciale care le leagă.
ARTICOLUL 45
Comitetul înaintează anual Adunării Generale a Națiunilor Unite, prin intermediul Consiliului Economic și Social, un raport asupra lucrărilor sale.
PARTEA A CINCEA
ARTICOLUL 46
Nici o dispoziție din prezentul Pact nu trebuie interpretată ca aducând atingere dispozițiilor Cartei Națiunilor Unite și celor ale constituțiilor instituțiilor specializate care definesc răspunderile diverselor organe ale Organizației Națiunilor Unite și ale instituțiilor specializate cu privire la chestiunile prevăzute în prezentul Pact.
ARTICOLUL 47
Nici o dispoziție din prezentul Pact nu va fi interpretată ca aducând atingere dreptului inerent al tuturor popoarelor de a beneficia și de a se folosi pe deplin și în mod liber de bogățiile și resursele lor naturale.
PARTEA A ȘASEA
ARTICOLUL 48
1. Prezentul Pact este deschis spre semnare oricărui stat membru al Organizației Națiunilor Unite sau membru al uneia dintre instituțiile sale specializate, oricărui stat parte la statutul Curții internaționale de justiție, precum și oricărui alt stat invitat de Adunarea generală a Națiunilor Unite să devină parte la prezentul Pact.
2. Prezentul Pact este supus ratificării, iar instrumentele de ratificare vor fi depuse la Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite.
3. Prezentul Pact va fi deschis spre aderare oricărui stat la care se referă paragraful 1 din prezentul articol.
4. Aderarea se va face prin depunerea la Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite a unui instrument de aderare.
5. Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite informează toate statele care au semnat prezentul pact sau care au aderat la el despre depunerea fiecărui instrument de ratificare sau de aderare.
ARTICOLUL 49
1. Prezentul Pact va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii la Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite a celui de al treizeci și cincilea instrument de ratificare sau aderare.
2. Pentru fiecare dintre statele care vor ratifica prezentul Pact sau vor adera la el după depunerea celui de al treizeci și cincilea instrument de ratificare sau de aderare, pactul va intra în vigoare la trei luni de la data depunerii de către acest stat a instrumentului său de ratificare sau de aderare.
ARTICOLUL 50
Dispozițiile prezentului Pact se aplică fără nici o limitare sau excepție tuturor unităților constitutive ale statelor federative.
ARTICOLUL 51
1. Orice stat parte la prezentul Pact poate să propună un amendament și să-i depună textul la Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite. Secretarul general va transmite apoi toate proiectele de amendament statelor părți la prezentul Pact, cerându-le să-i comunice dacă doresc să se convoace o conferință a statelor părți pentru a examina aceste proiecte și a le supune votării. Dacă cel puțin o treime din state se declară în favoarea acestei convocări, secretarul general va convoca conferința sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite. Orice amendament adoptat de majoritatea statelor prezente și votante la conferință, va fi supus spre aprobare Adunării generale a Națiunilor Unite.
2. Aceste amendamente intră în vigoare după ce au fost aprobate de Adunarea generală a Națiunilor Unite și acceptate de o majoritate de două treimi a statelor părți la prezentul Pact, în conformitate cu respectivele lor reguli constituționale.
3. Când aceste amendamente intră în vigoare, ele sunt obligatorii pentru statele părți care le-au acceptat, celelalte părți rămânând legate de dispozițiile prezentului Pact și de orice amendament pe care l-au acceptat anterior.
ARTICOLUL 52
Independent de notificările prevăzute în paragraful 5 al articolului 48,Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite va informa toate statele la care se referă paragraful 1 al menționatului articol:
a) cu privire la semnăturile, instrumentele de ratificare și de aderare depuse în conformitate cu articolul 48;
b) cu privire la data când prezentul Pact va intra în vigoare în conformitate cu articolul 49 și la data când vor intra în vigoare amendamentele prevăzute în articolul 51.
ARTICOLUL 53
1. Prezentul Pact, ale cărui texte în chineză, engleză, rusă și spaniolă sunt în egală măsură autentice, va fi depus la arhivele Organizației Națiunilor Unite.
2. Secretarul general al Organizației Națiunilor Unite va transmite tuturor statelor la care se referă articolul 48 câte o copie după prezentul Pact.
Anexa 3– Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Roma, 4.11.1950)
Preambul
Titlul I. Drepturi și libertăți
Titlul II. Curtea europeană a Drepturilor Omului
Titlul III. Dispoziții diverse
Protocolul adițional
Protocolul nr. 4
Protocolul nr. 6
Protocolul nr. 7
Protocolul nr. 12
Protocolul nr. 13
Protocolul nr. 14
Preambul
Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei,
luând în considerație Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948;
considerând că această declarație urmărește să asigure recunoașterea și aplicarea universală și efectivă a drepturilor pe care ea le enunță;
considerând că scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi și că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
reafirmând atașamentul lor profund față de aceste libertăți fundamentale care constituie temelia însăși a justiției și a păcii în lume și a căror menținere se bazează în mod esențial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului din care acestea decurg;
hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de același spirit și având un patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice, de respect al libertății și de preeminență a dreptului, să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunțate în Declarația Universală,
au convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 1
Obligația de a respecta drepturile omului
Înaltele Părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei Convenții:
TITLUL I Drepturi și libertăți
Articolul 2
Dreptul la viață
1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute.
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.
Articolul 3
Interzicerea torturii
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
Articolul 4
Interzicerea sclaviei și a muncii forțate
1. Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie.
3. Nu se consideră “muncă forțată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de art. 5 din prezenta Convenție sau în timpul în care se află în libertate condiționată;
b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conștiință, în țările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situații de criză sau de calamități care amenință viața sau bunăstarea comunității;
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligațiile civice normale.
Articolul 5
Dreptul la libertate și la siguranță
1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorităților competente;
e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.
Articolul 6
Dreptul la un proces echitabil
1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori a securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.
2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.
Articolul 7
Nici o pedeapsă fără lege
1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.
Articolul 8
Dreptul la respectarea vieții private și familiale
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.
Articolul 9
Libertatea de gândire, de conștiință și de religie
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate forma obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
Articolul 10
Libertatea de exprimare
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
Articolul 11
Libertatea de întrunire și de asociere
1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protejarea sănătății sau a moralei ori pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației de stat.
Articolul 12
Dreptul la căsătorie
Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept.
Articolul 13
Dreptul la un recurs efectiv
Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.
Articolul 14
Interzicerea discriminării
Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Articolul 15
Derogarea în caz de stare de urgență
1. În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de prezenta Convenție, în măsură strictă în care situația o cere și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional.
2. Dispoziția precedentă nu îngăduie nici o derogare de la articolul 2, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la articolul 3, 4 (paragraf 1) și 7.
3. Orice Înaltă Parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe Secretarul General al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate și la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie de asemenea să informeze pe Secretarul General al Consiliului Europei și asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare, și de la care dispozițiile Convenției devin din nou deplin aplicabile.
Articolul 16
Restricții ale activității politice a străinilor
Nici o dispoziție a articolelor 10, 11 și 14 nu poate fi considerată ca interzicând Înaltelor Părți contractante să impună restrângeri activității politice a străinilor.
Articolul 17
Interzicerea abuzului de drept
Nici o dispoziție din prezenta Convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta Convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această Convenție.
Articolul 18
Limitarea aplicării restrângerilor drepturilor
Restrângerile care, în termenii prezentei Convenții, sunt aduse respectivelor drepturi și libertăți nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.
TITLUL II. Curtea europeană a drepturilor omului
Articolul 19
Instituirea Curții
Pentru a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru Înaltele Părți contractante din prezenta Convenție și din Protocoalele sale, se instituie o Curte europeană a Drepturilor Omului, numită în continuare “Curtea” . Ea funcționează permanent.
Articolul 20
Numărul judecătorilor
Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal celui al Înaltelor Părți contractante.
Articolul 21
Condiții de exercitare a funcțiilor
1. Judecătorii trebuie să se bucure de cea mai înaltă considerație morală și să întrunească condițiile cerute pentru exercitarea unei înalte funcțiuni judiciare sau să fie juriști având o competență recunoscută.
2. Judecătorii își exercită mandatul cu titlu individual.
3. Pe durata mandatului lor, judecătorii nu pot exercita nici o activitate incompatibilă cu cerințele de independență, de imparțialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate integrală; orice problemă ridicată în aplicarea acestui paragraf este rezolvată de către Curte.
Articolul 22
Alegerea judecătorilor
1. Judecătorii sunt aleși de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei Înalte Părți contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidați prezentați de Înalta Parte contractantă.
2. Aceeași procedură este urmată pentru a completa Curtea în cazul adeziunii a noi Înalte Părți contractante și pentru a se ocupa locurile devenite vacante.
Articolul 23
Durata mandatului
1. Judecătorii sunt aleși pentru o durată de șase ani. Ei pot fi realeși. Totuși, mandatele unei jumătăți din numărul judecătorilor desemnați la prima alegere se vor încheia la împlinirea a trei ani.
2. Judecătorii al căror mandat se va încheia la împlinirea perioadei inițiale de trei ani sunt desemnați prin tragere la sorți efectuată de Secretarul General al Consiliului Europei, imediat după alegerea lor.
3. Pentru a asigura, în măsura posibilului, reînnoirea mandatelor unei jumătăți din numărul judecătorilor la fiecare trei ani, Adunarea Parlamentară poate, înainte de a proceda la orice alegere ulterioară, să decidă ca unul sau mai multe mandate ale judecătorilor ce urmează să fie aleși vor avea o altă durată decât cea de șase ani, fără ca totuși ea să poată depăși nouă ani sau să fie mai mică de trei ani.
4. În cazul în care trebuie atribuite mai multe mandate și Adunarea Parlamentară aplică paragraful precedent, repartizarea mandatelor se face prin tragere la sorți efectuată de Secretarul General al Consiliului Europei imediat după alegere.
5. Judecătorul ales în locul unui judecător al cărui mandat nu a expirat duce la sfârșit mandatul predecesorului său.
6. Mandatul judecătorilor se încheie atunci când ei împlinesc 70 ani.
7. Judecătorii rămân în funcțiune până la înlocuirea lor. Ei continuă totuși să se ocupe de cauzele cu care au fost deja sesizați.
Articolul 24
Revocarea
Un judecător nu poate fi înlăturat din funcțiile sale decât dacă ceilalți judecători decid, cu majoritate de două treimi, că el a încetat să răspundă condițiilor necesare.
Articolul 25
Grefa și secretarii juridici
Curtea dispune de o grefă ale cărei sarcini și organisme sunt stabilite prin regulamentul Curții. Ea este asistată de secretari juridici.
Articolul 26
Adunarea plenară a Curții
Curtea reunită în Adunare plenară
a) alege, pentru o durată de trei ani, Președintele său și unul sau doi vice-președinți; ei pot fi realeși;
b) constituie Camere pentru o perioadă determinată;
c) alege Președinții Camerelor Curții, care pot fi realeși;
d) adoptă regulamentul Curții, și
e) alege grefierul și unul sau mai mulți grefieri adjuncți.
Articolul 27
Comitete, Camere și Marea Cameră
1. Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea se constituie în comitete de trei judecători, în Camere de șapte judecători și într-o Mare Cameră de șaptesprezece judecători. Camerele Curții constituie comitetele pentru o perioadă determinată.
2. Judecătorul ales în numele unui stat parte la litigiu este membru de drept al Camerei și al Marii Camere; în cazul absenței acestui judecător, sau atunci când el nu-și poate desfășura activitatea, acest stat parte desemnează o persoană care să activeze în calitate de judecător.
3. Fac de asemenea parte din Marea Cameră Președintele Curții, vicepreședinții, președinții Camerelor și alți judecători desemnați conform regulamentului Curții. Când cauza este deferită Marii Camere în virtutea articolului 43, nici un judecător al Camerei care a emis hotărârea nu poate face parte din aceasta, cu excepția Președintelui Camerei și a judecătorului ales în numele statului parte interesat.
Articolul 28
Declarații de inadmisibilitate ale comitetelor
Un comitet poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să radieze de pe rol o cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34 când o astfel de decizie poate fi luată fără examinare complementară. Decizia este definitivă.
Articolul 29
Decizii ale Camerelor asupra admisibilității și fondului
1. Dacă nici o decizie nu a fost luată în virtutea articolului 28, o Cameră se pronunță asupra admisibilității și fondului cererilor individuale introduse în virtutea articolului 34.
2. O Cameră se pronunță asupra admisibilității și fondului cererilor statale introduse în virtutea articolului 33.
3. În afara deciziei contrare a Curții în cazuri excepționale, decizia asupra admisibilității este luată în mod separat.
Articolul 30
Desesizarea în favoarea Marii Camere
În situația în care cauza adusă înaintea unei Camere ridică o problemă gravă privitoare la interpretarea Convenției sau a protocoalelor sale, sau dacă soluționarea unei probleme poate conduce la o contradicție cu o hotărâre emisă anterior de Curte, Camera poate, atât timp cât ea nu a emis hotărârea sa, să se desesizeze în favoarea Marii Camere, în afara cazului în care una din părți nu se opune la aceasta.
Articolul 31
Atribuțiile Marii Camere
Marea Cameră
a) se pronunță asupra cererilor introduse în virtutea articolului 33 sau a articolului 34 atunci când cauza i-a fost deferită de Cameră în virtutea articolului 30 sau când cauza i-a fost deferită în virtutea articolului 43; și
b) examinează cererile de aviz consultativ introduse în virtutea articolului 47.
Articolul 32
Competența Curții
1. Competența Curții acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și a protocoalelor sale care îi sunt supuse în condițiile prevăzute de articolele 33, 34 și 47.
2. În caz de contestare a competenței, Curtea hotărăște.
Articolul 33
Cauze interstatale
Orice Înaltă Parte contractantă poate sesiza Curtea de orice încălcare a dispozițiilor Convenției și protocoalelor sale pe care o socotește imputabilă unei alte Înalte Părți contractante.
Articolul 34
Cereri individuale
Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizație neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretind victimă a unei încălcări, de către una din Înaltele Părți contractante, a drepturilor recunoscute în Convenție sau protocoalele sale. Înaltele Părți contractante se angajează să nu împiedice prin nici o măsură exercițiul eficace al acestui drept.
Articolul 35
Condițiile de admisibilitate
1. Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne, așa cum este stabilit conform principiilor de drept internațional general recunoscute, și într-un termen de șase luni, începând cu data deciziei interne definitive.
2. Curtea nu reține nici o cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34, dacă
a) ea este anonimă; sau
b) ea este în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare, și dacă ea nu conține fapte noi.
3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34, atunci când ea consideră cererea incompatibilă cu dispozițiile Convenției sau ale protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă.
4. Curtea respinge orice cerere pe care o consideră inadmisibilă în aplicarea prezentului articol. Ea poate proceda astfel în orice stadiu al procedurii.
Articolul 36
Terța intervenție
1. În orice cauză aflată în fața unei Camere sau a Marii Camere, o Înaltă Parte contractantă al cărei cetățean este reclamantul are dreptul de a prezenta observații scrise și de a lua parte la audieri.
2. În interesul bunei administrări a justiției, Președintele Curții poate invita orice Înaltă Parte contractantă care nu este parte în instanță sau orice persoană interesată, alta decât reclamantul, să prezinte observații scrise sau să ia parte la audieri.
Articolul 37
Radierea
1. În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanțele permit să se tragă concluzia că:
a) solicitantul nu dorește să o mai mențină; sau
b) litigiul a fost rezolvat; sau
c) pentru orice alt motiv constatat de Curte care nu mai justifică continuarea examinării cererii.
Totuși, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și Protocoalele sale o cere.
2. Curtea poate hotărî repunerea pe rol a unei cereri atunci când ea consideră că împrejurările o justifică.
Articolul 38
Examinarea contradictorie a cauzei și procedura de rezolvare prin bună înțelegere
1. În cazul în care Curtea declară o cerere admisibilă, ea
a) continuă examinarea contradictorie a cauzei împreună cu reprezentanții părților și, dacă este cazul, procedează la o anchetă pentru a cărei conducere eficientă statele interesate vor furniza toate facilitățile necesare;
b) se pune la dispoziția celor interesați în vederea ajungerii la rezolvarea prin bună înțelegere a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului astfel cum le recunoaște Convenția și protocoalele sale.
2. Procedura descrisă la paragraful 1 litera b) este confidențială.
Articolul 39
Rezolvarea prin bună înțelegere
În cazul rezolvării prin bună înțelegere, Curtea scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor și a soluției adoptate.
Articolul 40
Audierea publică și accesul la documente
1. Audierea este publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, motivată de circumstanțe excepționale.
2. Documentele depuse la grefă sunt accesibile publicului, în afara cazului în care Președintele Curții nu decide altfel.
Articolul 41
Satisfacția
Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.
Articolul 42
Hotărârile Camerelor
Hotărârile Camerelor devin definitive conform dispozițiilor articolului 44, paragraful 2.
Articolul 43
Retrimiterea în fața Marii Camere
1. Într-un termen de trei luni de la data hotărârii unei Camere, orice parte a cauzei poate, în cazuri excepționale, să ceară retrimiterea cauzei în fața Marii Camere.
2. Un colegiu de cinci judecători al Marii Camere acceptă cererea în cazul în care cauza ridică o problemă gravă relativă la interpretarea sau la aplicarea Convenției sau a protocoalelor sale, sau o altă problemă gravă cu caracter general.
3. Dacă colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunță asupra cauzei printr-o hotărâre.
Articolul 44
Hotărâri definitive
1. Hotărârea Marii Camere este definitivă.
2. Hotărârea unei Camere devine definitivă
a) atunci când părțile declară că ele nu vor cere retrimiterea cauzei în fața Marii Camere; sau
b) trei luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în fața Marii Camere nu a fost cerută; sau
c) atunci când colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată în aplicarea articolului 43.
3. Hotărârea definitivă este publicată.
Articolul 45
Motivarea hotărârilor și deciziilor
1. Hotărârile, precum și deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile, sunt motivate.
2. Dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător va avea dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale individuale.
Articolul 46
Forța obligatorie și executarea hotărârilor
1. Înaltele Părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile la care ele sunt părți.
2. Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului Miniștrilor care supraveghează punerea ei în executare.
Articolul 47
Avize consultative
1. Curtea poate, la cererea Comitetului Miniștrilor, să dea avize consultative asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenției și a protocoalelor sale.
2. Aceste avize nu se pot referi la probleme legate de conținutul sau de întinderea drepturilor și libertăților definite în Titlul I al Convenției și în protocoalele sale, nici asupra altor probleme de care Curtea sau Comitetul Miniștrilor ar putea să ia cunoștință ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut de Convenție.
3. Decizia Comitetului Miniștrilor de a cere un aviz Curții este luată prin votul cu majoritate al reprezentanților care au dreptul de a face parte din Comitet.
Articolul 48
Competența consultativă a Curții
Curtea decide dacă cererea de aviz prezentată de Comitetul Miniștrilor ține de competența sa, așa cum este definită de articolul 47.
Articolul 49
Motivarea avizelor consultative
1. Avizul Curții trebuie motivat
2. Dacă avizul nu exprimă în tot sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să alăture acestuia expunerea opiniei sale individuale.
3. Avizul Curții este transmis Comitetului Miniștrilor.
Articolul 50
Cheltuieli de funcționare a Curții
Cheltuielile de funcționare a Curții sunt în sarcina Consiliului Europei.
Articolul 51
Privilegii și imunități ale judecătorilor
Judecătorii se bucură, pe timpul exercitării funcțiilor lor, de privilegiile și imunitățile prevăzute de articolul 40 al Statutului Consiliului Europei și de Acordurile încheiate în virtutea acestui articol.
TITLUL III. Dispoziții diverse
Articolul 52
Anchetele Secretarului General
Oricare Înaltă Parte contractantă va furniza, la solicitarea Secretarului General al Consiliului Europei, explicațiile cerute asupra felului în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor dispozițiilor acestei Convenții.
Articolul 53
Salvgardarea drepturilor omului recunoscute
Nici o dispoziție din prezenta Convenție nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și a libertăților fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei Părți contractante sau oricărei alte convenții în care această Parte contractantă este parte.
Articolul 54
Puterile Comitetului Miniștrilor
Nici o dispoziție a prezentei Convenții nu aduce atingere competențelor conferite Comitetului Miniștrilor prin Statutul Consiliului Europei.
Articolul 55
Renunțarea la alte moduri de reglementare a diferendelor
Înaltele Părți contractante renunță reciproc, în afară unei înțelegeri speciale, să se prevaleze de tratatele, convențiile sau de declarațiile care există între ele, în vederea supunerii, pe calea cererii, a unui diferend apărut din interpretarea sau aplicarea prezentei Convenții unui alt mod de reglementare decât cele prevăzute de numita Convenție.
Articolul 56
Aplicarea teritorială
1. Orice stat poate, în momentul ratificării, sau în orice alt moment ulterior, să declare, prin notificare adresată Secretarului General al Consiliului Europei, că prezenta Convenție se va aplica, în conformitate cu paragraful 4 al prezentului articol, tuturor sau unuia dintre teritoriile ale căror relații internaționale el le asigură.
2. Convenția se va aplica teritoriului sau teritoriilor desemnate în notificare începând din a treizecia zi socotită de la data la care Secretarul General al Consiliului Europei va fi primit această notificare.
3. În respectivele teritorii dispozițiile prezentei Convenții vor fi aplicate ținând seama de necesitățile locale.
4. Orice Stat care a făcut o declarație conform primului paragraf din acest articol poate ulterior, în orice moment, să declare relativ la unul sau mai multe teritorii vizate în această declarație că acceptă competența Comisiei de a lua cunoștință de cererile persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane particulare, conform articolului 34 din prezenta Convenție.
Articolul 57
Rezerve
1. Oricare Stat poate, în momentul semnării prezentei Convenții sau al depunerii instrumentului său de ratificare, să formuleze o rezervă în legătură cu o dispoziție anume a Convenției, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul său nu este conformă cu această dispoziție. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în termenii prezentului articol.
2. Orice rezervă emisă conform prezentului articol necesită o scurtă expunere privind legea în cauză.
Articolul 58
Denunțarea
1. O Înaltă Parte contractantă nu poate denunța prezenta Convenție decât după expirarea unui termen de cinci ani începând cu data intrării în vigoare a Convenției în ceea ce o privește și prin intermediul unui preaviz de șase luni, dat printr-o notificare adresată Secretarului General al Consiliului Europei, care informează despre aceasta celelalte Părți contractante.
2. Această denunțare nu poate avea drept efect să dezlege Înalta Parte contractantă interesată de obligațiile conținute în prezenta Convenție în ceea ce privește orice fapt care, putând constitui o încălcare a acestor obligații, ar fi fost comis de ea anterior datei la care denunțarea își produce efectele.
3. Sub aceeași rezervă ar înceta de a mai fi Parte la prezenta Convenție orice Parte contractantă care ar înceta de a mai fi membru al Consiliului Europei.
4. Convenția poate fi denunțată conform dispozițiilor paragrafelor precedente în ceea ce privește orice teritoriu pentru care ea a fost declarată aplicabilă potrivit articolului 56.
Articolul 59
Semnarea și ratificarea
1. Prezenta Convenție este deschisă spre semnare Membrilor Consiliului Europei. Ea va fi ratificată. Ratificările vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Europei.
2. Prezenta Convenție va intra în vigoare după depunerea a zece instrumente de ratificare.
3. Pentru orice semnatar care o va ratifica ulterior, Convenția va intra în vigoare din momentul depunerii instrumentului de ratificare.
4. Secretarul General al Consiliului Europei va notifica tuturor Membrilor Consiliului Europei intrarea în vigoare a Convenției, numele Înaltelor Părți contractante care au ratificat-o, precum și depunerea oricărui instrument de ratificare intervenită ulterior.
Încheiată la Roma, la 4 noiembrie 1950, în limbile franceză și engleză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul General va transmite copie certificate tuturor semnatarilor.
PROTOCOLUL ADIȚIONAL nr. 1
la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale
Paris, 20.III.1952
Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei,
hotărâte să ia măsuri de natură să asigure garantarea colectivă a drepturilor și libertăților, altele decât cele care sunt deja înscrise în Titlul I al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare “Convenția”),
Au convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 1
Protecția proprietății
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Articolul 2
Dreptul la instruire
Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației și al învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și filozofice.
Articolul 3
Dreptul la alegeri libere
Înaltele Părți contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condițiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.
Articolul 4
Aplicarea teritorială
Orice Înaltă Parte contractantă poate, în momentul semnării ori al ratificării prezentului protocol sau în orice alt moment ulterior, să comunice Secretarului General al Consiliului Europei o declarație precizând măsura în care aceasta se angajează ca dispozițiile prezentului protocol să se aplice anumitor teritorii care sunt desemnate în declarația respectivă și ale căror relații internaționale aceasta le asigură.
Orice Înaltă Parte contractantă care a comunicat o declarație în virtutea paragrafului precedent poate, după un anumit interval de timp, să comunice o nouă declarație care să modifice termenii oricărei declarații anterioare sau care să pună capăt aplicării dispozițiilor prezentului protocol cu privire la un anumit teritoriu.
O declarație făcută potrivit prezentului articol va fi considerată ca fiind în conformitate cu paragraful 1 din articolul 56 al Convenției.
Articolul 5
Relațiile cu Convenția
Înaltele Părți contractante vor considera articolele 1, 2, 3 și 4 din acest protocol ca articole adiționale la Convenție și toate dispozițiile Convenției se vor aplica în consecință.
Articolul 6
Semnarea și ratificarea
Prezentul Protocol este deschis spre semnare membrilor Consiliului Europei, semnatari ai Convenției; el va fi ratificat o dată cu Convenția sau după ratificarea acesteia. El va intra în vigoare după depunerea a zece instrumente de ratificare. Pentru oricare semnatar care îl va ratifica ulterior, protocolul va intra în vigoare o dată cu depunerea instrumentului de ratificare.
Instrumentele de ratificare vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Europei, care va notifica tuturor membrilor numele celor care au ratificat protocolul.
Încheiat la Paris, la 20 martie 1952, în limbile franceză și engleză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul General va transmite copie certificată fiecăruia dintre statele semnatare.
PROTOCOLUL nr. 4
la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale recunoscând anumite drepturi și libertăți, altele decât cele deja înscrise în Convenție și în primul Protocol adițional la Convenție
Strasbourg, 16.IX.1963
Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei,
hotărâte să ia măsuri de natură să asigure garantarea colectivă a drepturilor și libertăților, altele decât cele care sunt deja înscrise în Titlul I al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare “Convenția”) și în articolele 1-3 din primul Protocol adițional la Convenție, semnat la Paris la 20 martie 1952,
au convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 1
Interzicerea privării de libertate pentru datorii
Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală.
Articolul 2
Libertatea de circulație
1. Oricine se găsește în mod legal pe teritoriul unui Stat are dreptul să circule în mod liber și să-și aleagă în mod liber reședința sa.
2. Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa.
3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.
4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică.
Articolul 3
Interzicerea expulzării cetățenilor proprii
1. Nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetățean este.
2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetățean este.
Articolul 4
Interzicerea expulzărilor colective de străini
Expulzările colective de străini sunt interzise.
Articolul 5
Aplicarea teritorială
1. Oricare Înaltă Parte contractantă poate, în momentul semnării ori al ratificării prezentului Protocol sau în orice moment ulterior, să comunice Secretarului General al Consiliului Europei o declarație precizând măsura în care ea se angajează ca dispozițiile prezentului Protocol să se aplice anumitor teritorii care sunt desemnate în declarația respectivă și ale căror relații internaționale ea le asigură.
2. Orice Înaltă Parte contractantă care a comunicat o declarație în virtutea paragrafului precedent poate, periodic, să comunice o nouă declarație prin care să modifice termenii oricărei declarații anterioare sau prin care să pună capăt aplicării dispozițiilor prezentului Protocol cu privire la un anumit teritoriu.
3. O declarație făcută potrivit prezentului articol va fi considerată ca fiind făcută în conformitate cu paragrafului 1 din articolul 56 al Convenției.
4. Teritoriul oricărui Stat la care se aplică prezentul Protocol, în virtutea ratificării sau a acceptării sale de către respectivul Stat, și fiecare dintre teritoriile cu privire la care Protocolul se aplică, în virtutea unei declarații semnate de respectivul stat conform prezentului articol, vor fi considerate ca teritorii distincte în sensul referirilor la teritoriul unui stat, făcute de articolele 2 și 3.
5. Orice stat care a făcut o declarație conform paragrafului 1 sau 2 al prezentului articol poate ulterior, în orice moment, să declare relativ la unul sau mai multe teritorii vizate în această declarație că acceptă competența Curții de a lua cunoștință de cererile persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane particulare, așa cum prevede articolul 34 al Convenției, în virtutea articolelor 1 – 4 ale prezentului Protocol sau a unora dintre ele.
Articolul 6
Relațiile cu Convenția
Înaltele Părți contractante vor considera articolele 1 – 5 ale acestui Protocol ca articole adiționale la Convenție și toate dispozițiile Convenției se vor aplica în consecință.
Articolul 7
Semnarea și ratificarea
1. Prezentul Protocol este deschis spre semnare membrilor Consiliului Europei, semnatari ai Convenției; el va fi ratificat odată cu Convenția sau după ratificarea acesteia. El va intra în vigoare după depunerea a cinci instrumente de ratificare. Pentru oricare semnatar care îl va ratifica ulterior, Protocolul va intra în vigoare odată cu depunerea instrumentului de ratificare.
2. Instrumentele de ratificare vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Europei care va notifica tuturor membrilor numele celor care au ratificat Protocolul.
În considerarea celor de mai sus, subsemnații, având depline puteri în acest sens, au semnat prezentul Protocol.
Încheiat la Strasbourg, la 16 septembrie 1963, în limbile franceză și engleză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul General va transmite copie certificată fiecăruia dintre statele semnatare.
PROTOCOLUL nr. 6
Privind abolirea pedepsei cu moartea
Strasbourg, 28.IV.1983
Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului Protocol la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare “Convenția”),
Considerând că progresele intervenite în mai multe State membre ale Consiliului Europei exprimă o tendință generală în favoarea abolirii pedepsei cu moartea,
Au convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 1
Abolirea pedepsei cu moartea
Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă și nici executat.
Articolul 2
Pedeapsa cu moartea în timp de război
Un Stat poate să prevadă în legislația sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislație și conform dispozițiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului General al Consiliului Europei dispozițiile aferente ale legislației în cauză.
Articolul 3
Interzicerea derogărilor
Nici o derogare de la dispozițiile prezentului Protocol pe temeiul articolului 15 din Convenție nu este îngăduită.
Articolul 4
Interzicerea rezervelor
Nici o rezervă la dispozițiile prezentului Protocol pe temeiul articolului 57 din Convenție nu este admisă.
Articolul 5
Aplicarea teritorială
1. Orice Stat poate, în momentul semnării sau în momentul depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare sau de aprobare, să desemneze teritoriul sau teritoriile cu privire la care se va aplica prezentul Protocol.
2. Orice Stat poate, în oricare moment ulterior, printr-o declarație adresată Secretarului General al Consiliului Europei, să extindă aplicarea prezentului Protocol la oricare alt teritoriu desemnat în declarație. Protocolul va intra în vigoare cu privire la acest teritoriu, în prima zi a lunii care urmează datei primirii declarației de către Secretarul General.
3. Orice declarație făcută în virtutea celor două paragrafe precedente va putea fi retrasă, în ceea ce privește orice teritoriu desemnat în această declarație, prin notificare adresată Secretarului General. Retragerea va produce efecte din prima zi a lunii care urmează datei primirii notificării de către Secretarul General .
Articolul 6
Relațiile cu Convenția
Statele Părți consideră articolele 1 – 5 ale prezentului Protocol ca articole adiționale la Convenție și toate dispozițiile Convenției se aplică în consecință.
Articolul 7
Semnarea și ratificarea
Prezentul Protocol este deschis spre semnare Statelor membre ale Consiliului Europei, semnatare ale Convenției. El va fi supus ratificării, acceptării sau aprobării. Un Stat membru al Consiliului Europei nu va putea să ratifice, să accepte sau să aprobe prezentul Protocol fără ca, simultan sau anterior, să fi ratificat Convenția. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Europei.
Articolul 8
Intrarea în vigoare
1. Prezentul Protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează datei la care cinci State membre ale Consiliului Europei își vor fi exprimat consimțământul de a fi legate prin Protocol conform dispozițiilor articolului 7.
2. Pentru orice Stat membru care își va exprima ulterior consimțământul de a fi legat prin Protocol, acesta va intra în vigoare în prim zi a lunii care urmează datei depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aprobare.
Articolul 9
Funcțiile de depozitar
Secretarul General al Consiliului Europei va notifica Statelor membre ale Consiliului:
a) orice semnare;
b) depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare sau de aprobare;
c) orice dată de intrare în vigoare a prezentului Protocol conform articolelor 5 și 8;
d) orice alt act, notificare sau comunicare având o legătură cu prezentul Protocol.
În considerarea celor de mai sus, subsemnații, având depline puteri în acest scop, au semnat prezentul Protocol.
Încheiat la Strasbourg, la 28 aprilie 1983, în limbile franceză și engleză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul General al Consiliului Europei va transmite o copie certificată fiecăruia dintre Statele membre ale Consiliului Europei.
PROTOCOLUL nr. 7
Strasbourg, 22.11.1984
Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului Protocol,
Hotărâte să ia noi măsuri de natură să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi și libertăți prin Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, (denumită în continuare “Convenția”);
Au convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 1
Garanțiile procedurale în caz de expulzare a străinilor
1. Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui Stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii și el trebuie să poată :
a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
b) să ceară examinarea cazului său, și
c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în fața autorității competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.
2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 a), b) și c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate națională.
Articolul 2
Dreptul la nivel dublu de jurisdicție în materie penală
1. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore, așa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanță de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.
Articolul 3
Dreptul de compensare în caz de eroare judiciară
Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în Statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.
Articolul 4
Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori
1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași Stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui Stat.
2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.
3. Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15 din Convenție.
Articolul 5
Egalitatea dintre soți
Soții se bucură de egalitate în drepturi și în responsabilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copii lor în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedică Statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.
Articolul 6
Aplicarea teritorială
1. Orice Stat poate, în momentul semnării sau în momentul depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare sau de aprobare, să desemneze teritoriul sau teritoriile cu privire la care se va aplica prezentul Protocol, precizând măsura în care el se angajează ca dispozițiile prezentului Protocol să se aplice acestui sau acestor teritorii.
2. Orice stat poate, în oricare moment ulterior, printr-o declarație adresată Secretarului General al Consiliului Europei, să extindă aplicarea prezentului Protocol la oricare alt teritoriu desemnat în declarație. Protocolul va intra în vigoare pentru acest teritoriu în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de două luni de la data primirii declarației de către Secretarul General.
3. Orice declarație făcută în virtutea celor două paragrafe precedente va putea fi retrasă sau modificată, în ceea ce privește orice teritoriu desemnat în această declarație, prin notificare adresată Secretarului General. Retragerea sau modificarea va produce efecte în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de două luni de la data primirii notificării de către Secretarul General.
4. O declarație potrivit prezentului articol va fi considerată ca fiind în conformitate cu paragraful 1 din articolul 56 al Convenției.
5. Teritoriul oricărui Stat cu privire la care prezentul Protocol se aplică în virtutea ratificării, a acceptării sau a aprobării sale de către Statul respectiv și fiecare din teritoriile cu privire la care Protocolul se aplică în baza unei declarații făcute de respectivul Stat, conform prezentului articol, pot fi considerate ca teritorii distincte în sensul referirii la teritoriul unui Stat făcute la articolul 1.
6. Orice stat care a făcut o declarație conform paragrafului 1 sau 2 al prezentului articol poate ulterior, în orice moment, să declare relativ la unul sau mai multe teritorii vizate în această declarație că acceptă competența Curții de a lua cunoștință de cererile persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale sau ale grupurilor de persoane particulare, conform articolului 34 al Convenției, în virtutea articolelor 1 – 5 ale prezentului Protocol.
Articolul 7
Relațiile cu Convenția
Statele Părți consideră articolele 1 – 6 ale prezentului Protocol ca articolele adiționale la Convenție și toate dispozițiile Convenției se aplică în consecință.
Articolul 8
Semnarea și ratificarea
Prezentul Protocol este deschis spre semnare Statelor membre ale Consiliului Europei care au semnat Convenția. El va fi supus ratificării, acceptării sau aprobării. Un Stat membru al Consiliului Europei nu poate ratifica, accepta sau aproba prezentul Protocol fără să fi ratificat simultan sau anterior Convenția. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Europei.
Articolul 9
Intrarea în vigoare
1. Prezentul protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de două luni de la data la care șapte State membre ale Consiliului Europei își vor fi exprimat consimțământul de a fi legate prin Protocol conform dispozițiilor articolului 8.
2. Pentru orice Stat membru care își va exprima ulterior consimțământul de a fi legat prin Protocol, acesta va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de două luni de la data depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aprobare.
Articolul 10
Funcția de depozitar
Secretarul General al Consiliului Europei va notifica tuturor Statelor membre ale Consiliului Europei:
a) orice semnare;
b) depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare sau de aprobare;
c) orice dată de intrare în vigoare a prezentului Protocol conform articolelor 6 și 9;
d) orice alt act, notificare sau declarație având legătură cu prezentul Protocol.
În considerarea celor de mai sus subsemnații, având depline puteri în acest scop, au semnat prezentul protocol.
Încheiat la Strasbourg, la 22 noiembrie 1984, în limbile franceză și engleză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul General al Consiliului Europei va transmite copie certificată fiecăruia dintre Statele membre ale Consiliului Europei.
PROTOCOLUL NR. 12
LA CONVENȚIA PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ȘI LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE
Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului Protocol,
Luând în considerare principiul fundamental în virtutea căruia toate persoanele sunt egale în fața legii și au dreptul la o protecție egală din partea legii,
Hotărâte să ia noi măsuri pentru promovarea egalității tuturor persoanelor prin garantarea colectivă a unei interziceri generale a discriminării, prin intermediul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „Convenția”),
Reafirmând că principiul nediscriminării nu împiedică statele părți să ia măsuri pentru promovarea unei egalități depline și efective, cu condiția existenței unei justificări obiective și rezonabile a acestor măsuri,
Au convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 1 – Interzicerea generală a discriminării
1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate în paragraful 1.
Articolul 2 – Aplicarea teritorială
1. Orice stat poate, la data semnării sau depunerii instrumentului său de ratificare, acceptare sau aprobare, să indice teritoriul sau teritoriile cărora li se va aplica prezentul Protocol.
2. Orice stat poate, la orice dată ulterioară, printr-o declarație adresată Secretarului General al Consiliului Europei, să extindă aplicarea prezentului Protocol asupra oricărui alt teritoriu indicat în declarație. Protocolul va intra în vigoare, în ceea ce privește acest teritoriu, în prima zi a lunii care urmează după expirarea perioadei de trei luni de la data primirii declarației de către Secretarul General.
3. Orice declarație făcută în temeiul celor două paragrafe precedente poate fi retrasă sau modificată, în ceea ce privește orice teritoriu indicat în declarație, printr-o notificare adresată Secretarului General. Retragerea sau modificarea va produce efecte în prima zi a lunii care urmează după expirarea perioadei de trei luni de la data primirii acestei notificări de către Secretarul General.
4. O declarație făcută conform prezentului articol va fi considerată ca fiind făcută conform paragrafului 1 al Articolului 56 din Convenție.
5. Orice stat care a făcut o declarație conform paragrafului 1 sau 2 al prezentului articol poate ulterior, în orice moment, să declare, referitor la unul sau mai multe dintre teritoriile vizate în declarație că acceptă competența Curții de a primi cererile persoanelor fizice, organizațiilor neguvernamentale sau grupurilor de particulari, în conformitate cu articolului 34 al Convenției, referitoare la articolul 1 al prezentului Protocol.
Articolul 3 – Raportarea la Convenție
Statele părți consideră articolele 1 și 2 ale prezentului Protocol ca articole adiționale la Convenție și toate dispozițiile Convenției vor fi aplicate în mod corespunzător.
Articolul 4 – Semnarea și ratificarea
Prezentul Protocol va fi deschis spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei care au semnat Convenția. El va fi supus ratificării, acceptării sau aprobării. Un stat membru al Consiliului Europei nu poate ratifica, accepta sau aproba prezentul Protocol fără a ratifica în prealabil sau simultan Convenția. Instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Europei.
Articolul 5 – Intrarea în vigoare
1. Prezentul Protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea perioadei de trei luni de la data la care zece state membre ale Consiliului Europei își vor fi exprimat consimțământul de a fi legate prin prezentul Protocol, conform prevederilor articolului 4.
2. Pentru orice stat membru care își va exprima ulterior consimțământul de a fi legat prin prezentul Protocol, acesta va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea perioadei de trei luni de la data depunerii instrumentelor de ratificare, acceptare sau aprobare.
Articolul 6 – Funcțiile depozitarului
Secretarul General al Consiliului Europei va notifica tuturor statelor membre ale Consiliului Europei:
a) orice semnare;
b) depunerea oricărui instrument de ratificare, acceptare sau aprobare;
c) orice dată de intrare în vigoare a prezentului Protocol conform articolelor 2 și 5;
d) orice alt act, notificare sau comunicare având legătură cu prezentul Protocol.
În considerarea celor de mai sus, subsemnații, având depline puteri în acest scop, au semnat prezentul Protocol.
Încheiat la Roma, la data de 04 noiembrie 2000 în limbile engleză și franceză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul General al Consiliului Europei va transmite copii certificate fiecărui stat membru al Consiliului Europei.
PROTOCOLUL nr. 13
la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, cu privire la abolirea cu moartea în orice împrejurări
(Vilnius, 3.V.2002)
Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului protocol,
Convinse că dreptul oricărei persoane la viață este valoarea fundamentală într-o societate democratică, și că abolirea pedepsei cu moartea este esențială pentru protecția acestui drept și la deplina recunoaștere a demnității inerente oricărei ființe umane;
Dorind să consolideze protecția dreptului la viață garantat de Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (în continuare „Convenția”);
Notând că Protocolul nr. 6 al Convenției cu privire la abolirea pedepsei cu moartea, semnat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, nu exclude pedeapsa cu moartea pentru unele acte comise în timpul războiului sau în timpul unui pericol iminent de război;
Hotărâte să facă ultimul pas pentru abolirea pedepsei cu moartea în orice împrejurări,
Au convenit asupra următoarelor:
Articolul 1
Abolirea pedepsei cu moartea
Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă nici executat.
Articolul 2
Interzicerea derogărilor
În termenii articolului 15 din Convenție față de dispozițiile prezentului Protocol nici o derogare nu este autorizată.
Articolul 3
Interzicerea rezervelor
În termenii articolului 57 din Convenție nu este admisă nici o rezervă la dispozițiile prezentului Protocol.
Articolul 4
Aplicarea teritorială
1. Orice Stat poate, la momentul semnării sau la momentul depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare sau de aprobare, să desemneze teritoriul sau teritoriile cu privire la care se va aplica prezentul Protocol.
2. Orice Stat poate, la orice moment ulterior, printr-o declarație adresată Secretarului General al Consiliului Europei să extindă aplicarea prezentului Protocol la orice alt teritoriu desemnat în declarație. Protocolul va intra în vigoare pentru acest teritoriu în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de trei luni de la data primirii declarației de către Secretarul General.
3. Orice declarație făcută în virtutea celor două paragrafe precedente va putea fi retrasă sau modificată, în ceea ce privește orice teritoriu desemnat în această declarație, prin notificare adresată Secretarului General. Retragerea sau modificarea va produce efecte în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de trei luni de la data primirii notificării de către Secretarul General.
Articolul 5
Relațiile cu Convenția
Statele Părți consideră articolele 1-4 ale prezentului Protocol ca articole adiționale la Convenție și toate dispozițiile Convenției se aplică în consecință.
Articolul 6
Semnarea și ratificarea
Prezentul Protocol este deschis spre semnare Statelor membre ale Consiliului Europei care au semnat Convenția. El va fi supus ratificării, acceptării sau aprobării. Un Stat membru al Consiliului Europei nu poate ratifica, accepta sau aproba prezentul Protocol fără să fi ratificat simultan sau anterior Convenția. Instrumentele de ratificare, de acceptare sau de aprobare vor fi depuse la Secretarul General al Consiliului Europei.
Articolul 7
Intrarea în vigoare
1. Prezentul Protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de trei luni de la data la care zece State membre ale Consiliului Europei își vor fi exprimat consimțământul de a fi legate prin prezentul Protocol conform dispozițiilor articolului 6.
2. Pentru orice Stat membru care-și va exprima ulterior consimțământul de a fi legat prin Protocol, acesta va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de trei luni de la data depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aprobare.
Articolul 8
Funcția de depozitar
Secretarul General al Consiliului Europei va notifica tuturor Statelor membre ale Consiliului Europei:
a) orice semnare;
b) depunerea oricărei instrument de ratificare, de acceptare sau de aprobare;
c) orice dată de intrare în vigoare a prezentului Protocol conform articolelor 4 și 7;
d) orice alt act, notificare sau declarație, având legătură cu prezentul Protocol.
În considerarea celor de mai sus, subsemnații, având depline puteri în acest scop, au semnat prezentul Protocol.
Încheiat la Vilnius, la 3 mai 2002, în limbile franceză și engleză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar, care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul General al Consiliului Europei va transmite copie certificată fiecăruia dintre Statele membre ale Consiliului Europei.
Protocolul nr. 14
la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, privind amendarea sistemului de control al Convenției
Preambul
Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului Protocol la Convenția pentru apărarea Drepturilor omului și a Libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (numită în continuare « Convenția »),
Având în vedere Rezoluția nr.1 și Declarația adoptată în cadrul Conferinței ministeriale europene cu privire la drepturile omului, desfășurată la Roma la 3 și 4 noiembrie 2000;
Având în vedere Declarațiile adoptate de către Comitetul Miniștrilor la 8 noiembrie 2001, la 7 noiembrie 2002 și la 15 mai 2003, în cadrul sesiunilor sale 109, 111 și, respectiv 112;
Având în vedere Avizul nr. 251(2004), adoptat de către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei la 28 aprilie 2004;
Considerând că este necesar și urgent da a amenda unele prevederi ale Convenției în scopul menținerii și consolidării pe termen lung a sistemului de control, mai ales din cauza sporirii continue a sarcinii de lucru a Curții europene a Drepturilor Omului și a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei;
Considerând, în particular, că este necesar de a veghea asupra faptului ca Curtea să continue să joace rolul său preeminent în protecția drepturilor omului în Europa,
Au convenit asupra următoarelor:
Articolul 1
Paragraful 1 al articolului 22 din Convenție este abrogat.
Articolul 2
Articolul 23 al Convenției este modificat după cum urmează:
«Articolul 23 – Durata mandatului și revocarea.
1. Judecătorii sunt aleși pentru o durată de nouă ani. Ei nu pot fi realeși.
2. Mandatul judecătorilor se încheie atunci când ei împlinesc 70 ani.
3. Judecătorii rămân în funcție până la înlocuirea lor. Totuși, ei continuă să se ocupe de cauzele cu care au fost sesizați.
4. Un judecător nu poate fi înlăturat din funcțiile sale decât dacă ceilalți judecători decid, cu majoritatea de două treimi, că el a încetat să răspundă condițiilor necesare .»
Articolul 3
Articolul 24 al Convenției este abrogat.
Articolul 4
Articolul 25 al Convenției devine articolul 24 și conținutul său este modificat după cum urmează:
«Articolul 24 – Grefa și raportorii
1. Curtea dispune de o grefă ale cărei sarcini și organizare sunt fixate prin regulamentul Curții.
2. În cazul în care ea se constituie în format de unic judecător, Curtea este asistată de raportori care își exercită funcțiile sub autoritatea președintelui Curții. Ei fac parte din grefa Curții.»
Articolul 5
Articolul 26 al Convenției devine articolul 25 («Adunarea plenară») și conținutul său este modificat după cum urmează:
1. La sfârșitul paragrafului d, virgula este înlocuită de un punct și virgulă, iar cuvântul « și » este exclus.
2. La sfârșitul paragrafului e, punctul este înlocuit cu un punct și virgulă.
3. Este adăugat un nou paragraf e, al cărui conținut este : « f. înaintează orice cerere în virtutea articolului 26, paragraf 2.”
Articolul 6
Articolul 27 al Convenției devine articolul 26 și conținutul său este modificat după cum urmează:
«Articolul 26 – Format de unic judecător, comitete, Camere și Marea Cameră
1. Pentru examinarea cauzelor aduse înaintea sa, Curtea se constituie în format de unic judecător, în comitete de trei judecători, în Camere de șapte judecători și într-o Mare Cameră de șaptesprezece judecători. Camerele Curții constituie comitetele pentru o perioadă determinată.
2. La cererea Adunării plenare a Curții, Comitetul Miniștrilor poate, printr-o decizie unanimă și pentru o perioadă determinată, să reducă numărul judecătorilor camerelor la cinci persoane.
3. Un judecător convocat în calitate de unic judecător nu examinează nici o cerere introdusă împotriva unei Înalte Părți contractante din numele căreia acest judecător a fost ales.
4. Judecătorul ales din numele unei Înalte Părți contractante care este parte la litigiu este membru de drept al camerei și al Marii Camere. În cazul absenței acestui judecător, sau atunci când el nu-și poate desfășura activitatea, în calitate de judecător va activa o persoană aleasă de președintele Curții de pe o listă prezentată în prealabil de către această Parte.
5. Marea Cameră mai include în componența sa, președintele Curții, vicepreședinții, președinții Camerelor și alți judecători desemnați conform regulamentului Curții. Când cauza este deferită Marii Camere în virtutea articolului 43, nici un judecător al Camerei care a emis hotărârea nu poate face parte din aceasta, cu excepția președintelui camerei și a judecătorului care a activat din numele Înaltei Părți contractante interesate.»
Articolul 7
După noul articol 26, un nou articol 27 este inclus în Convenție, al cărui conținut este:
«Articolul 27 – Competența judecătorilor unici
1. Un unic judecător poate să declare inadmisibilă sau să radieze de pe rol o cerere introdusă în virtutea articolului 34 când o astfel de decizie poate fi luată fără o examinare complementară.
2. Decizia este definitivă.
3. Dacă judecătorul unic nu declară inadmisibilă sau nu radiază de pe rol o cerere, acest judecător o va transmite unui comitet sau unei Camere pentru examinare complementară.”
Articolul 8
Articolul 28 al Convenției este modificat după cum urmează:
«Articolul 28 – Competența comitetelor
1. Un comitet sesizat cu o cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34 poate, prin vot unanim,
a. să o declare inadmisibilă sau să o radieze de pe rol când o astfel de decizie poate fi luată fără o examinare complementară; sau
b. să o declare admisibilă și să adopte concomitent o hotărâre asupra fondului când problema relativă la interpretarea sau aplicarea Convenției sau Protocoalelor sale care se află la originea cauzei constituie obiectul unei jurisprudențe bine stabilite de Curte.
2. Deciziile și hotărârile prevăzute la paragraful 1 sunt definitive.
3. Dacă judecătorul ales în numele Înaltei Părți contractante care este parte la litigiu nu este membru al comitetului, acesta din urmă poate să-l invite să activeze în cadrul său în locul și pe locul unuia dintre membrii său, la orice etapă a procesului, ținând cont de toți factorii pertinenți, inclusiv problema de a ști dacă această Parte a contestat aplicarea procedurii de la paragraful 1. b.»
Articolul 9
Articolul 9 al Convenției este amendat după cum urmează:
1. Conținutul paragrafului 1 este modificat după cum urmează : «Dacă nu a fost adoptată nici o decizie în virtutea articolelor 27 sau 28 și nu a fost pronunțată nici o hotărâre în virtutea articolului 28, o cameră se va pronunța asupra admisibilității și fondului cererilor individuale introduse în virtutea articolului 34. Decizia cu privire la admisibilitate poate fi luată în mod separat.»
2. La sfârșitul paragrafului 2 este adăugată o nouă propoziție, cu următorul conținut : «Cu excepția deciziei contrare a Curții în cazuri excepționale, decizia cu privire la admisibilitate este adoptată separat.»
3. Paragraful 3 este exclus.
Articolul 10
Articolul 31 al Convenției este amendat după cum urmează:
1. La sfârșitul paragrafului a, cuvântul «și» este exclus.
2. Paragraful b devine paragraful c și este inclus un nou paragraf b, având următorul conținut :
« b. se pronunță asupra problemelor cu care Curtea este sesizată de Comitetul Miniștrilor în virtutea articolului 46, paragraful 4 ; și »
Articolul 11
Articolul 32 al Convenției este amendat după cum urmează:
La sfârșitul paragrafului 1, după numărul 34, este inclusă o virgulă și numărul 46.
Articolul 12
Paragraful 3 al articolului 35 al Convenției este modificat după cum urmează: « 3. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în aplicarea articolului 34 dacă consideră că:
a. cererea este incompatibilă cu prevederile Convenției sau Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă; sau
b. reclamantul nu a suferit vreun prejudiciu important, cu excepția faptului dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și Protocoalele sale nu cer în mod obligatoriu examinarea fondului cererii și cu condiția de a nu respinge din acest motiv nici o cauză care nu a fost examinată în modul cuvenit de către o instanță judecătorească internă.”
Articolul 13
La sfârșitul articolului 36 al Convenției este adăugat un nou paragraf 3, având următorul conținut: « 3. În orice cauză adusă înaintea unei Camere, sau a Marii Camere, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei poate prezenta observații scrise și poate participa la audieri. »
Articolul 14
Articolul 38 al Convenției este modificat după cum urmează: «Articolul 38 – Examinarea contradictorie a cauzei Curtea examinează cauza în mod contradictoriu împreună cu reprezentanții părților și, dacă este cazul, procedează la o anchetă pentru a cărei conducere eficientă Înaltele Părți contractante interesate vor furniza toate facilitățile necesare. »
Articolul 15
Articolul 39 al Convenției este modificat după cum urmează:
« Articolul 39 – Reglementări amiabile
1. La orice moment al procesului, Curtea se află la dispoziția celor interesați în vederea parvenirii la o reglementare amiabilă a cauzei inspirându-se din respectarea drepturilor omului astfel cum ele sunt recunoscute în Convenție și în Protocoalele sale.
2. Procedura descrisă la paragraful 1 este confidențială.
3. În cazul reglementării amiabile, Curtea scoate cauza de pe rol printr-o decizie care se limitează la o scurtă expunere a faptelor și a soluției adoptate.
4. Această decizie este transmisă Comitetului Miniștrilor care va supraveghea executarea termenilor reglementării amiabile astfel cum ei figurează în decizie. »
Articolul 16
Articolul 46 al Convenției este modificat după cum urmează:
« Articolul 46 – Forța obligatorie și executarea hotărârilor
1. Înaltele Părți contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile la care ele sunt părți.
2. Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului Miniștrilor care supraveghează executarea ei.
3. Când Comitetul Miniștrilor consideră că supravegherea executării unei hotărâri definitive este împiedicată de o dificultate de interpretare a acestei hotărâri, el poate sesiza Curtea pentru a-i cere să se pronunțe asupra acestei probleme de interpretare. Decizia de sesizare a Curții este luată prin votul majorității a două treimi a reprezentanților care au dreptul de a face parte din Comitet.
4. Când Comitetul Miniștrilor consideră că o Înaltă Parte contractantă refuză să se conformeze unei hotărâri definitive într-un litigiu la care este parte, el poate, după avertizarea acestei Părți și printr-o decizie luată prin votul majorității a două treimi a reprezentanților care au dreptul de a face parte din Comitet, să sesizeze Curtea cu problema respectării de către această Parte a obligației față de paragraful 1.
5. Dacă Curtea constată o încălcare a paragrafului 1, ea transmite cazul Comitetului Miniștrilor care va examina măsurile ce urmează a fi luate. Dacă Curtea constată că nu a avut loc nici o încălcare a paragrafului 1, ea transmite cauza Comitetului Miniștrilor, care decide să încheie examinarea ei. »
Articolul 17
Articolul 59 al Convenției este amendat după cum urmează:
1. Este inclus un nou paragraf 2, având următorul conținut: « 2. Uniunea europeană poate adera la prezenta Convenție. »
2. Paragrafele 2, 3 și 4 devin respectiv paragrafele 3, 4 și 5.
Dispoziții finale și tranzitorii
Articolul 18
1. Prezentul Protocol este deschis spre semnare Statelor membre ale Consiliului Europei semnatare ale Convenției, care își pot exprima acordul de a fi legate prin:
a. semnare fără rezervă de ratificare, acceptare sau aprobare; sau
b. semnare sub rezerva ratificării, acceptării sau aprobării, urmată de ratificare, acceptare sau aprobare.
2. Instrumentele de ratificare, acceptare sau aprobare vor fi depuse pe lângă Secretarul General al Consiliului Europei.
Articolul 19
Prezentul Protocol va intra în vigoare în prima zi a lunii care va urma după expirarea unei perioade de trei luni de la data la care toate Părțile la Convenție și-au exprimat acordul de a fi legate prin Protocol, în conformitate cu dispozițiile articolului 18.
Articolul 20
1. La data intrării în vigoare a prezentului Protocol, dispozițiile sale se vor aplica tuturor cererilor suspendate în fața Curții precum și tuturor hotărârilor a căror executare constituie obiectul unei supravegheri din partea Comitetului Miniștrilor.
2. Noul criteriu de admisibilitate introdus prin articolul 12 al prezentului Protocol în articolul 35, paragraful 3.b al Convenției, nu se aplică cererilor declarate admisibile până la intrarea în vigoare a Protocolului. Pe parcursul următorilor doi ani după intrarea în vigoare a prezentului Protocol, doar camerele și Marea Cameră a Curții pot aplica noul criteriu de admisibilitate.
Articolul 21
La data intrării în vigoare a prezentului Protocol, durata mandatului judecătorilor care își îndeplinesc primul lor mandat este prelungit de plin drept pentru a atinge un total de nouă ani. Alți judecători își încheie mandatul, care este prelungit de plin drept pentru doi ani.
Articolul 22
Secretarul General al Consiliului Europei va notifica Statelor membre ale Consiliului Europei:
a. orice semnare;
b. depunerea oricărui instrument de ratificare, de acceptare sau de aprobare;
c. orice dată de intrare în vigoare a prezentului Protocol conform articolelor 4 și 7;
d. orice alt act, notificare sau declarație având legătură cu prezentul Protocol.
În considerarea celor de mai sus, subsemnații, având depline puteri în acest scop, au semnat prezentul Protocol.
Încheiat la Strasbourg, la 13 mai 2004, în limbile franceză și engleză, ambele texte fiind egal autentice, într-un singur exemplar, care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Secretarul General al Consiliului Europei va transmite o copie certificată fiecăruia din Statele membre ale Consiliului Europei.
Bibliografie
Anexe
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Juridica a Dreptului la Viata (ID: 129285)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.