Protectia Juridica a Copilului din Afara Casatoriei
PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE ALE OCROTIRII MINORULUI
1. NOȚIUNE ȘI REGLEMENTARE
2.INSTITUȚII ȘI SERVICII CU ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI COPILULUI
3. OBLIGAȚIILE CELOR RESPONSABILI DE PROTECȚIA
COPILULUI
4. PRIORITATEA REGLEMENTĂRILOR INTERNAȚIONALE
CAPITOLUL II
SITUAȚIA LEGALĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI
1. NUMELE
2. CETĂȚENIA ROMÂNĂ
3. ALTE EFECTE
CAPITOLUL III
STABILIREA FILIAȚIEI – PREMISĂ A MIJLOCULUI PRINCIPAL DE REALIZARE A OCROTIRII PRIN PĂRINȚI
1. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ (MATERNITATEA)
2. FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ (PATERNITATEA) DIN AFARA CĂSĂTORIEI
CAPITOLUL IV
OCROTIREA PĂRINTEASCĂ – PARTICULARITĂȚI ALE PROTECȚIEI COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI
1. NOȚIUNE
2.PRINCIPII
3. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI
4. EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI
5. SITUAȚII SPECIALE PRIVIND EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI
6. SCINDAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI
7. SANCȚIUNI DE DREPTUL FAMILIEI APLICABILE ÎN CAZUL NEÎNDEPLINIRII SAU ÎNDEPLINIRII NECORESPUNZĂTOARE A OCROTIRII PĂRINTEȘTI
CAPITOLUL V
OBLIGAȚIA DE ÎNTREȚINERE DINTRE PĂRINȚI ȘI COPII
1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
2. OBLIGAȚIA DE ÎNTREȚINERE DINTRE PĂRINȚI ȘI COPIII LOR MINORI
CAPITOLUL VI
PROTECȚIA ALTERNATIVĂ
1.BENEFICIARI
2. FORME
3. TUTELA MINORULUI
4.CURATELA MINORULUI
CAPITOLUL VII
PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA EXPLOATĂRII
1.ASPECTE COMUNE
2.PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA EXPLOATĂRII ECONOMICE
3.PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA CONSUMULUI DE DROGURI
4.PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA ABUZULUI SAU NEGLIJENȚEI
5. PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA RĂPIRII SAU ORICĂROR FORME DE TRAFICARE
6. PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA ALTOR FORME DE EXPLOATARE
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE ALE OCROTIRII MINORULUI
1. NOȚIUNE ȘI REGLEMENTARE
Ocrotirea minorului desemnează ansamblul normelor juridice de apărare a persoanei care se află într-o situație specială datorită vârstei sale.
Cadrul legal privind ocrotirea minorului, respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului este stabilit de Codul familiei și de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Aceste prevederi se completează cu alte reglementări interne care se referă la minori, precum și cu prevederile cuprinse în convențiile și tratatele internaționale la care România este parte.
Actul normativ analizat protejează copilul, adică persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu, în condițiile legii.
Cele două condiții sunt prevăzute cumulativ. Așa fiind, femeia minoră căsătorită, dobândind capacitate deplină de exercițiu, nu intră sub incidența acestei legi.
Beneficiarii reglementării examinate sunt:
1) copiii cetățeni români aflați pe teritoriul României;
2) copiii cetățeni români aflați în străinătate;
3) copiii fără cetățenie aflați pe teritoriul României;
4) copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecție în condițiile reglementărilor legale privind statutul și regimul refugiaților în România;
5) copiii cetățeni străini aflați pe teritoriul României, în situații de urgență constatate, în condițiile Legii nr. 272/2004, de către autoritățile publice române competente.
În privința mijloacelor de ocrotire, ca regulă, ocrotirea minorului se realizează prin părinți.
Cu titlu de excepție, minorul este ocrotit prin adopție, prin tutelă, prin curatelă sau prin celelalte mijloace prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
2.INSTITUȚII ȘI SERVICII CU ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI COPILULUI
2.1. INSTITUȚII LA NIVEL CENTRAL
Monitorizarea respectării principiilor și drepturilor stabilite de Legea nr. 272/2004 și de Convenția Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, precum și coordonarea și controlul activității de protecție și promovare a drepturilor copilului se realizează de către Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.
Apărarea drepturilor și libertăților copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice cu scopul de a promova și de a îmbunătăți condiția copilului se realizează și prin instituția Avocatul Poporului.
2.2. INSTITUȚII ȘI SERVICII LA NIVEL LOCAL
Autoritățile administrației publice locale au obligația să garanteze și să promoveze respectarea drepturilor copiilor din unitățile administrativ-teritoriale, asigurând prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de îngrijirea părinților săi.
Autoritățile administrației publice locale au obligația de a implica colectivitatea locală în procesul de identificare a nevoilor comunități, și de soluționare la nivel local a problemelor sociale care privesc copiii.
În acest scop pot fi create structuri comunitare consultative cuprinzând, dar fără a se limita, oameni de afaceri locali, preoți, cadre didactice, medici, consilieri locali, polițiști. Rolul acestor structuri este atât de soluționare a unor cazuri concrete/cât și de a răspunde nevoilor globale ale respective.
Mandatul structurilor comunitare consultative se stabilește prin acte emise de către autoritățile administrației publice locale.
Pentru a-și îndeplini rolul pentru care au fost create, structurile comunitare consultative vor beneficia de programe de formare în domeniul asistenței sociale și protecției copilului.
În subordinea consiliului județean și, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București funcționează comisia pentru protecția copilului, ca organ de specialitate al acestora, fără personalitate juridica, având următoarele atribuții principale:
1) stabilirea încadrării în grad de handicap și orientarea școlară
2) pronunțarea, în condițiile prezentei legi, cu privire la propunerile referitoare la stabilirea unei măsuri de protecție specială a copilului;
3) soluționarea cererilor privind eliberarea atestatului de asistent maternal;
4) alte atribuții prevăzute de lege.
Serviciul public specializat pentru protecția copilului, existent în subordinea consiliilor județene și a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, precum și serviciul public de asistență socială de la nivelul județelor și sectoarelor municipiului București se reorganizează ca direcție generală de asistență socială și protecția copilului.
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este instituție publică cu personalitate juridică, înființată în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, care preia, în mod corespunzător, funcțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul județului și, respectiv, atribuțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul sectoarelor municipiului București.
Instituția prevăzută mai sus exercită în domeniul protecției drepturilor copilului atribuțiile prevăzute de prezenta lege, precum și de alte acte normative în vigoare.
Structura organizatorică, numărul de personal și finanțarea direcției generale de asistență socială și protecția copilului se aprobă prin hotărâre a consiliului județean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului București, care o înființează, astfel încât să asigure îndeplinirea în mod corespunzător a atribuțiilor ce îi revin, precum și realizarea deplină și exercitarea efectivă a drepturilor copilului.
Atribuțiile și regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale direcției generale de asistență socială și protecția copilului se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.
Serviciile publice de asistență socială organizate la nivelul municipiilor și orașelor, precum și persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale îndeplinesc în domeniul protecției copilului următoarele atribuții:
1) monitorizează și analizează situația copiilor din unitatea administrativ-teritorială, precum și modul de respectare a drepturilor copiilor, asigurând centralizarea și sintetizarea datelor și informațiilor relevante;
2) realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa;
3) identifică și evaluează situațiile care impun acordarea de servicii și/ sau prestații pentru prevenirea separării copilului de familia sa;
4) elaborează documentația necesară pentru acordarea serviciilor și/ sau prestațiilor și acordă aceste servicii și/sau prestații, în condițiile legii;
5) asigură consilierea și informarea familiilor cu copii în întreținere asupra drepturilor și obligațiilor acestora, asupra drepturilor copilului și asupra serviciilor disponibile pe plan local;
6) asigură și urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire și combatere a consumului de alcool și droguri, de prevenire și combatere a violenței în familie, precum și a comportamentului delincvent;
7) vizitează periodic la domiciliu familiile și copiii care beneficiază de
servicii și prestații;
8) înaintează propuneri primarului, în cazul în care este necesară luarea unei măsuri de protecție specială, în condițiile legii;
9) urmăresc evoluția dezvoltării copilului și modul în care părinții acestuia își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecție specială și a fost reintegrat în familia sa;
10) colaborează cu direcția generală de asistență socială și protecția copilului în domeniul protecției copilului și transmit acesteia toate datele și informațiile solicitate din acest domeniu.
La nivelul sectoarelor municipiului București, atribuțiile prevăzute mai sus sunt exercitate de direcția generală de asistență socială și protecția copilului.
Pentru prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și pentru realizarea protecției speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, se organizează și funcționează următoarele tipuri de servicii:
1) servicii de zi;
2) servicii de tip familial;
3) servicii de tip rezidențial.
Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menținerea, refacerea și dezvoltarea capacităților copilului și ale părinților săi, pentru depășirea situațiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa.
Accesul la aceste servicii se realizează în baza planului de servicii sau, după caz, a planului individualizat de protecție, în condițiile Legii nr. 272/2004.
Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau familii, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, ca urmare a stabilirii în condițiile Legii nr. 272/2004 a măsurii plasamentului.
Serviciile de tip rezidențial sunt acele servicii prin care se asigură protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, ca urmare a stabilirii în condițiile Legii nr. 272/2004 a măsurii plasamentului.
Fac parte din categoria serviciilor de tip rezidențial centrele de plasament și centrele de primire a copilului în regim de urgentă.
Sunt considerate servicii de tip rezidențial și centrele maternale.
Serviciile de tip rezidențial care aparțin autorităților administrației publice se organizează numai în structura direcției generale de asistență socială și protecția copilului, în regim de componente funcționale ale acestora, fără personalitate juridică.
Serviciile de tip rezidențial se organizează pe model familial și pot avea caracter specializat în funcție de nevoile copiilor plasați.
Pentru asigurarea prevenirii separării copilului de părinții lui, consiliile locale ale municipiilor, orașelor, comunelor și sectoarelor municipiului București au obligația să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de zi, potrivit nevoilor identificate în comunitatea respectivă.
În situația în care consiliul local nu identifică resurse financiare și umane suficiente pentru a organiza serviciile merăspunde nevoilor globale ale respective.
Mandatul structurilor comunitare consultative se stabilește prin acte emise de către autoritățile administrației publice locale.
Pentru a-și îndeplini rolul pentru care au fost create, structurile comunitare consultative vor beneficia de programe de formare în domeniul asistenței sociale și protecției copilului.
În subordinea consiliului județean și, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București funcționează comisia pentru protecția copilului, ca organ de specialitate al acestora, fără personalitate juridica, având următoarele atribuții principale:
1) stabilirea încadrării în grad de handicap și orientarea școlară
2) pronunțarea, în condițiile prezentei legi, cu privire la propunerile referitoare la stabilirea unei măsuri de protecție specială a copilului;
3) soluționarea cererilor privind eliberarea atestatului de asistent maternal;
4) alte atribuții prevăzute de lege.
Serviciul public specializat pentru protecția copilului, existent în subordinea consiliilor județene și a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, precum și serviciul public de asistență socială de la nivelul județelor și sectoarelor municipiului București se reorganizează ca direcție generală de asistență socială și protecția copilului.
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este instituție publică cu personalitate juridică, înființată în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, care preia, în mod corespunzător, funcțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul județului și, respectiv, atribuțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul sectoarelor municipiului București.
Instituția prevăzută mai sus exercită în domeniul protecției drepturilor copilului atribuțiile prevăzute de prezenta lege, precum și de alte acte normative în vigoare.
Structura organizatorică, numărul de personal și finanțarea direcției generale de asistență socială și protecția copilului se aprobă prin hotărâre a consiliului județean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului București, care o înființează, astfel încât să asigure îndeplinirea în mod corespunzător a atribuțiilor ce îi revin, precum și realizarea deplină și exercitarea efectivă a drepturilor copilului.
Atribuțiile și regulamentul-cadru de organizare și funcționare ale direcției generale de asistență socială și protecția copilului se aprobă prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.
Serviciile publice de asistență socială organizate la nivelul municipiilor și orașelor, precum și persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale îndeplinesc în domeniul protecției copilului următoarele atribuții:
1) monitorizează și analizează situația copiilor din unitatea administrativ-teritorială, precum și modul de respectare a drepturilor copiilor, asigurând centralizarea și sintetizarea datelor și informațiilor relevante;
2) realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa;
3) identifică și evaluează situațiile care impun acordarea de servicii și/ sau prestații pentru prevenirea separării copilului de familia sa;
4) elaborează documentația necesară pentru acordarea serviciilor și/ sau prestațiilor și acordă aceste servicii și/sau prestații, în condițiile legii;
5) asigură consilierea și informarea familiilor cu copii în întreținere asupra drepturilor și obligațiilor acestora, asupra drepturilor copilului și asupra serviciilor disponibile pe plan local;
6) asigură și urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire și combatere a consumului de alcool și droguri, de prevenire și combatere a violenței în familie, precum și a comportamentului delincvent;
7) vizitează periodic la domiciliu familiile și copiii care beneficiază de
servicii și prestații;
8) înaintează propuneri primarului, în cazul în care este necesară luarea unei măsuri de protecție specială, în condițiile legii;
9) urmăresc evoluția dezvoltării copilului și modul în care părinții acestuia își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecție specială și a fost reintegrat în familia sa;
10) colaborează cu direcția generală de asistență socială și protecția copilului în domeniul protecției copilului și transmit acesteia toate datele și informațiile solicitate din acest domeniu.
La nivelul sectoarelor municipiului București, atribuțiile prevăzute mai sus sunt exercitate de direcția generală de asistență socială și protecția copilului.
Pentru prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și pentru realizarea protecției speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, se organizează și funcționează următoarele tipuri de servicii:
1) servicii de zi;
2) servicii de tip familial;
3) servicii de tip rezidențial.
Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menținerea, refacerea și dezvoltarea capacităților copilului și ale părinților săi, pentru depășirea situațiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa.
Accesul la aceste servicii se realizează în baza planului de servicii sau, după caz, a planului individualizat de protecție, în condițiile Legii nr. 272/2004.
Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau familii, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, ca urmare a stabilirii în condițiile Legii nr. 272/2004 a măsurii plasamentului.
Serviciile de tip rezidențial sunt acele servicii prin care se asigură protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, ca urmare a stabilirii în condițiile Legii nr. 272/2004 a măsurii plasamentului.
Fac parte din categoria serviciilor de tip rezidențial centrele de plasament și centrele de primire a copilului în regim de urgentă.
Sunt considerate servicii de tip rezidențial și centrele maternale.
Serviciile de tip rezidențial care aparțin autorităților administrației publice se organizează numai în structura direcției generale de asistență socială și protecția copilului, în regim de componente funcționale ale acestora, fără personalitate juridică.
Serviciile de tip rezidențial se organizează pe model familial și pot avea caracter specializat în funcție de nevoile copiilor plasați.
Pentru asigurarea prevenirii separării copilului de părinții lui, consiliile locale ale municipiilor, orașelor, comunelor și sectoarelor municipiului București au obligația să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de zi, potrivit nevoilor identificate în comunitatea respectivă.
În situația în care consiliul local nu identifică resurse financiare și umane suficiente pentru a organiza serviciile menționate mai sus, la cererea acestuia, consiliul județean va asigura finanțarea necesară înființării acestor servicii. Consiliul local asigură finanțarea cu până la 50% a cheltuielilor de funcționare a acestor servicii, cota-parte și cuantumul total al acestor cheltuieli fiind stabilite anual prin hotărâre a consiliului județean.
Pentru asigurarea protecției speciale a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi, consiliul județean și, respectiv, consiliul local al sectorului municipiului București au obligația să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de tip familial și de tip rezidențial, potrivit nevoilor identificate la nivelul unității lor administrativ-teritoriale. În funcție de nevoile evaluate ale copiilor plasați, consiliul județean poate organiza și dezvolta și servicii de zi.
În afara instituțiilor și serviciilor menționate mai sus – prevăzute de Legea nr. 272/2004 -își continuă activitatea autoritatea tutelară.
Potrivit art. 158 din Codul familiei, atribuțiile de autoritate tutelară aparțin organelor executive și de dispoziție ale consiliilor locale comunale, orășenești, municipale sau de sector al Municipiului București.
2.3. ORGANISME PRIVATE
Organismele private care pot desfășura activități în domeniul protecției drepturilor copilului și al protecției speciale a acestuia sunt persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial, constituite și acreditate în condițiile legii.
În desfășurarea activităților de mai sus, organismele private acreditate se supun regimului de drept public prevăzut de Legea nr. 272/2004, precum și de reglementările prin care aceasta este pusă în executare.
Organismele private legal constituite și acreditate pot înființa, organiza și dezvolta serviciile de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și de protecție specială a copilului, prevăzute de legea analizată, numai pe baza licenței eliberate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.
3. OBLIGAȚIILE CELOR RESPONSABILI DE PROTECȚIA COPILULUI
Autoritățile publice și organismele private autorizate sunt obligate să implice familia în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil și să sprijine îngrijirea, creșterea și formarea, dezvoltarea și educarea acestuia în cadrul familiei.
Toți cei responsabili de protecția copilului (autorități publice, organisme private autorizate, persoane fizice și persoane juridice) sunt obligați să respecte, să promoveze și să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituție și lege, în concordanță cu prevederile Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, și ale celorlalte acte internaționale în materie la care România este parte.
4. PRIORITATEA REGLEMENTĂRILOR INTERNAȚIONALE
Față de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
CAPITOLUL II
SITUAȚIA LEGALĂ
A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI
Principiul este, în această privință, asimilarea copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie (art. 44, pct. 3 din Constituție și art. 63 C. fam.), în consecință, copilul din afara căsătoriei care și-a stabilit filiația are aceeași situație legală ca și copilul din căsătorie, atât față de părinte, cât și față de rudele acestuia.
NUMELE
Codul familiei cuprinde dispoziții speciale cu privire la numele copilului din afara căsătoriei, având în vedere faptul că părinții acestuia nu sunt căsătoriți și au nume de familie deosebite.
Deosebim mai multe situații:
– Copilul își stabilește filiația față de un singur părinte (art. 64 alin. l C. fam.). Copilul dobândește numele de familie al părintelui față de care filiația a fost mai întâi stabilită. Nimic nu se opune ca filiația copilului să fie stabilită mai întâi față de tată (de exemplu, prin recunoașterea voluntară a copilului găsit);
– Copilul își stabilește filiația în mod succesiv față de ambii părinți (art. 64 alin. 2 C. fam.), în această situație, având în vedere că acel copil are numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația mai înainte, legea dispune că instanța judecătorească poate încuviința pe copil să poarte numele de familie al celuilalt părinte, în legătură cu aplicarea acestei dispoziții legale, se pot ridica mai multe probleme:
a) Copilul poate primi încuviințarea de a purta numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația din partea instanței judecătorești. Competența nu aparține deci autorității tutelare. Soluția este aceeași fie că filiația s-a stabilit prin recunoaștere, fie că s-a stabilit prin hotărâre judecătorească;
b) Instanța judecătorească nu este obligată să încuviințeze pe copil să poarte numele de familie al părintelui. Această soluție rezultă din felul în care este redactat textul, și anume: "instanța judecătorească va putea da încuviințarea", în darea soluției, instanța va avea în vedere interesul copilului, principiu călăuzitor în raporturile dintre părinți și copii. Dacă s-ar considera că instanța este obligată să încuviințeze purtarea numelui de către copil, ar însemna ca aceasta să fie lipsită de dreptul de a aprecia interesul copilului și de a da o soluție conformă cu acest interes. Ar urma deci să se considere, în această soluție, că interesul copilului în privința numelui de familie este în sensul cererii pe care el o face instanței, ceea ce poate să nu corespundă întotdeauna realității, în plus, acest interes trebuie verificat și apreciat dacă el este în limitele legii. Rezultă deci că situația reglementată de art. 64 alin. 2 C. fam. este distinctă de aceea reglementată de art. 64 alin. l C. fam., când, în mod imperativ, în aceasta din urmă, copilul dobândește numele de familie al aceluia dintre părinții față de care și-a stabilit mai întâi filiației, în soluția pe care o susținem, instanța judecătorească poate deci refuza cererea copilului de a purta numele părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația, dacă interesul său este în acest sens. S-a decis că, în soluționarea cererii prin care copilul solicită să poarte numele celuilalt părinte față de care filiația a fost stabilită ulterior, instanța va trebui să țină seama, în primul rând, de interesele copilului atunci când părintele ar justifica, și el, unele interese pentru respingerea acțiunii (C. fam. art. 64);
c) Copilul poate cere încuviințarea, pe calea unei acțiuni în justiție, de purta numele părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația, în această privință, interesează modul în care s-a stabilit filiația față de ultimul părinte. Dacă acest lucru s-a făcut prin recunoaștere voluntară, care poate avea loc prin declarație la serviciul stării civile, înscris autentic ori testament, care nu intervin în fața unei instanțe de judecată, atunci copilul trebuie să introducă o acțiune pentru încuviințarea de a purta numele părintelui față de care și-a stabilit în urmă filiația, în cazul în care copilul introduce o acțiune pentru stabilirea filiației față de cel de-al doilea părinte, care, în practică, este în majoritatea cazurilor tatăl, el poate, totodată, solicita și încuviințarea instanței judecătorești de a purta numele acestui părinte. Asemenea capăt de cerere este accesoriu celui principal privind stabilirea filiației. Dacă prin acțiunea pentru stabilirea filiației față de cel de-al doilea părinte nu s-a cerut încuviințarea purtării numelui acestuia de către copil, atunci nimic nu se opune ca, pe calea unei acțiuni separate, ulterior admiterii stabilirii filiației, să se poată solicita încuviințarea purtării numelui de către copil al celui de-al doilea părinte.
Acțiunea pentru încuviințarea purtării numelui este imprescriptibilă, deoarece are un caracter personal, nepatrimonial, iar legea nu prevede un termen în acest sens. Soluția este aceeași și pentru cazul când stabilirea filiației s-a făcut pe calea recunoașterii voluntare, în cazul copilului care și-a stabilit filiația înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, acesta rămâne cu numele dobândit potrivit legii în vigoare la data stabilirii filiației, în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a Codului familiei, copilul a putut cere încuviințarea de a purta numele părintelui (art. 8 alin. 3 Decretul nr. 32 din 31 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului nr. 31 din 1954 privind persoanele fizice și juridice);
Instanța judecătorească poate să încuviințeze pe copil să poarte numele părintelui, având numai acest nume, dar nu să adauge acest nume la cel care-1 avea anterior, pentru a avea unul format din reunirea celor două nume;
Încuviințarea copilului de a purta numele părintelui nu se face din oficiu, ci la cerere. Instanța judecătorească poate, însă, să ridice din oficiu această problemă
reclamantului din acțiunea pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei. Instanța va rezolva problema încuviințării numelui de către copil numai dacă el solicită acest lucru, în cazul în care filiația față de cel de-al doilea părinte s-a făcut prin recunoaștere, inițiativa aparține numai copilului, care poate introduce o acțiune pentru a fi încuviințat să poarte numele părintelui său.
În practica judecătorească s-a stabilit că un copil poate purta numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit ulterior filiația, numai dacă există în acest sens o hotărâre judecătorească. Instanța judecătorească poate da această încuviințare fără a fi necesară ascultarea autorității tutelare și nici acordul părintelui al cărui nume ar urma să-1 poarte copilul.
Copilul din afara căsătoriei care a primit încuviințarea, în condiții arătate, de a purta numele de familie al celui de-al doilea părinte nu poate cere, după căsătoria acestui părinte, să poarte numele de familie pe care acest părinte l-a luat prin căsătorie.
Problema rămâne, însă, deschisă dacă s-ar putea solicita încuviințarea de a purta numele de familie al părintelui luat prin căsătorie în cazul în care copilul nu a introdus acțiunea pentru încuviințarea purtării numelui mai înainte de căsătoria părintelui său care și-a modificat numele prin căsătorie. Astfel spus, ce nume poate fi încuviințat copilului să poarte în cazul arătat: cel pe care părintele l-a avut la nașterea copilului, la data stabilirii filiației față de cel de-al doilea părinte, ori cel de la data introducerii acțiunii pentru încuviințare sau eventual cel de la data pronunțării hotărârii de încuviințare? Având în vedere că este vorba de un efect al filiației cu privire la nume și că stabilirea filiației produce efecte retroactive până la nașterea copilului, dată la care trebuie să ne situăm pentru a ști dacă copilul este din căsătorie ori din afara căsătoriei, considerăm că este vorba de numele părintelui din momentul nașterii copilului. Soluția poate prezenta, în unele cazuri, neajunsuri.
– Copilul își stabilește filiația, în același timp, față de ambii părinți (art. 64 alin. 3 C. fam.), în această situație, se aplică, prin asemănare, dispozițiile art. 62 alin. 2 C. fam. privitor la numele de familie al copilului din căsătorie, ai cărui părinți nu au nume de familie comun, în consecință, părinții vor decide, de comun acord, dacă acel copil va lua numele de familie al unuia dintre ei sau numele lor reunite, în cazul în care părinții nu se învoiesc cu privire la numele pe care urmează să-1 poarte copilul, va decide autoritatea tutelară de la domiciliul copilului, după ce va asculta pe părinți.
Numele de familie al copilului din afara căsătoriei se poate modifica, în condițiile legii, dacă se schimbă starea civilă. Astfel, de exemplu, numele copilului din afara căsătoriei se modifică în cazul în care se admite acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate sau de paternitate.
2. CETĂȚENIA ROMÂNĂ
Aceasta se dobândește și se pierde, în mod corespunzător, ca și pentru copilul din căsătorie. Trebuie ținut seama de faptul că, obișnuit, filiația copilului se stabilește succesiv față de ambii părinți.
3. ALTE EFECTE
În privința încredințării copilului din afara căsătoriei care și-a stabilit filiația față de ambii părinți, precum și în privința contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a unui asemenea copil se aplică, prin asemănare, prevederile art. 42-44 inclusiv din Codul familiei (art. 65 C. fam.). Din principiul asimilării copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie rezultă vocația succesorală reciprocă între copilul din afara căsătoriei, pe de o parte, și părintele față de care s-a stabilit filiația, pe de altă parte. Celelalte efecte ale filiației copilului din afara căsătoriei se determină potrivit principiului egalității în drepturi a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie (art. 63 C. fam.).
Situația juridică a copilului – din căsătorie sau din afara căsătoriei – asigură o ocrotire efectivă a intereselor acestuia, ocrotire care depășește cu mult prevederile actelor internaționale în această materie, în acest din urmă sens menționăm Declarația drepturilor copilului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 1386 din 20 noiembrie 1959, și Declarația privind promovarea în rândul tinerilor a idealurilor de pace, de respect mutual și de înțelegere între popoare, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., la inițiativa României, prin Rezoluția nr. 2031 din 7 decembrie 1965.
CAPITOLUL III
STABILIREA FILIAȚIEI
– PREMISĂ A MIJLOCULUI PRINCIPAL DE REALIZARE A OCROTIRII PRIN PĂRINȚI
1. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ (MATERNITATEA)
1.1.ASPECTE GENERALE
Conform art. 47 alin.1 din Codul familiei, filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii. Stabilirea maternității presupune dovedirea următoarelor elemente:
1) faptul nașterii copilului;
2) identitatea copilului născut cu cel despre a cărui filiație este vorba.
Dovada căsătoriei nu mai este necesară fiind vorba de copilul din afara căsătoriei.
Există trei modalități de stabilire a maternității. Astfel:
1.ca regulă, stabilirea filiației față de mamă se face prin certificatul de naștere;
2.dacă nașterea nu a fost trecută în registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, filiația față de mamă se poate stabili prin recunoașterea mamei;
3.când dovada filiației față de mamă nu poate fi făcută prin certificatul de naștere, ori este contestată realitatea celor cuprinse în acest certificat, stabilirea maternității are loc prin hotărâre judecătorească.
1.2. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ PRIN CERTIFICATUL DE NAȘTERE
A) Certificatul de naștere
După înregistrarea nașterii la serviciul de stare civilă, se întocmește actul de naștere și se eliberează certificatul de naștere.
Certificatul de naștere (ca, de altfel, și actul de naștere) dovedește filiația față de mamă. Puterea sa doveditoare privește nu numai faptul că femeia a născut, ci și identitatea copilului născut cu acela despre a cărui stare civilă este vorba.
Forța sa probantă este consolidată prin folosirea stării civile (posesia de stat) conforma cu certificatul de naștere.
B) Folosirea stării civile
Folosirea stării civile (posesia de stat) este starea de fapt din care rezultă că un copil este al unei anumite femei. Ea constituie o prezumție legală relativă de filiație.
Această stare de fapt rezultă, în principal, din întrunirea următoarelor elemente:
Nomen – acel copil poartă numele mamei sale;
Tractatus – tratarea, considerarea de către mama și familia acesteia ca fiind persoana căreia îi aparține starea civilă folosită.
Fama – recunoașterea, în fapt, în familia și în societate, ca fiind persoana căreia îi aparține starea civilă de care se prevalează.
Aceste elemente trebuie să prezinte continuitate și să existe în același timp față de: mamă, familie, societate.
Dovada lor se poate face prin orice mijloc de probă admis de lege.
C) Concordanța dintre certificatul de naștere și folosirea stării civile (posesia de stat)
Din art. 51 din Codul familiei se constată că, starea civilă ce rezultă din certificatul de naștere și folosirea stării civile conforme cu acest certificat nu poate fi pusă în discuție, nici de către copil – care ar reclama o altă stare civilă, nici de către o altă persoană – care ar contesta această stare civilă.
În această situație, există o prezumție absolută că starea civilă arătată corespunde realității.
În mod excepțional, pot exista situații în care prezumția rezultând din certificatul de naștere conform cu folosirea stării civile nu corespunde cu realitatea. Spre exemplu, atunci când mama își însușește un copil căruia îi constituie, în mod fals, prin declarația și purtarea sa, certificat de naștere și folosirea stării civile, între ele dar care nu corespund realității. Această situație există în cazul substituirii de copii, intervenită înainte de întocmirea certificatului de naștere. În aceste exemple, este admisibilă acțiunea în justiție pentru stabilirea situației reale, putându-se folosi în proces orice mijloc de probă.
D) Cazurile în care se poate pune în discuție starea civilă a copilului
Acestea sunt următoarele:
a) copilul are certificat de naștere și folosirea stării civile, dar acestea nu sunt concordante. În această situație, copilul poate introduce acțiune în justiție pentru stabilirea adevăratei filiații, iar orice persoană interesată poate contesta filiația.
b) copilul nu are nici certificat de naștere, nici folosirea stării civile. În această situație, copilul poate introduce acțiune în stabilirea maternității, iar mama sa îl poate recunoaște.
c) copilul are certificat de naștere, dar nu are folosirea stării civile. În această situație, copilul poate introduce acțiune pentru stabilirea adevăratei filiații fată de mamă, și orice persoană interesată poate contesta starea civilă arătată în certificatul de naștere.
E) Contestarea filiației față de mamă (maternității) ce rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza înregistrării nașterii.
În această ipoteză contestarea maternității se poate face când certificatul de naștere și folosirea stării civile sunt neconcordante, precum si atunci când copilul are certificat de naștere, dar nu are folosirea stării civile, (posesia de stat).
1.3. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ PRIN RECUNOAȘTERE
A) Noțiune și natură juridică
Recunoașterea filiației fată de mamă este actul juridic unilateral prin care o femeie mărturisește legătura de filiație dintre ea și un copil despre care pretinde că este al său.
Recunoașterea are o natură juridică complexă, de mijloc de probă (în ce privește mărturisirea) și de act juridic unilateral.
Natura juridică a recunoașterii imprimă acesteia următoarele caractere juridice:
a) este irevocabilă, ca orice mărturisire. Așa fiind, femeia care a făcut mărturisirea nu mai poate reveni asupra ei, chiar dacă a făcut-o prin testament. Faptul că mama poate contesta recunoașterea nu schimbă caracterul ei irevocabil, deoarece a contesta nu este același lucru cu a revoca.
b) este un act declarativ de filiație, nu atributiv de filiație. Filiația se stabilește în mod retroactiv, de la data nașterii copilului iar în ce privește drepturile copilului, chiar de la concepția sa.
c) este opozabilă erga omnes.
d) este un act personal al mamei. Acest caracter nu exclude posibilitatea ca recunoașterea să poată fi făcută, în numele mamei, de către un mandatar cu procură specială și autentică.
e) este facultativă, în sensul că voința de a recunoaște trebuie să fie liberă.
f) este un act juridic pur și simplu, nesusceptibil de modalități.
g) recunoașterea se poate face numai în formele prevăzute de lege fiind un act juridic solemn.
B) Formele recunoașterii
Art.48, alin. 2 din Codul familiei prevede limitativ formele recunoașterii de maternitate. Acestea sunt următoarele:
a) Declarația la serviciul de stare civilă. Aceasta poate fi făcută la orice serviciu de stare civilă însă se înregistrează în localitatea de naștere a copilului.
b) Înscris autentic. Acesta poate fi un înscris autentic notarial sau orice alt înscris considerat de lege autentic (de exemplu, o declarație dată în fața unei instanțe de judecată).
c) Testamentul. Sunt aplicabile oricare din formele testamentare, și anume: autentic, olograf, mistic sau privilegiat.
C) Capacitatea cerută pentru recunoaștere și cazurile de recunoaștere
În ceea ce privește capacitatea cerută pentru recunoaștere, dată fiind natura juridică a recunoașterii, ea necesită numai o manifestare de voință conștientă, adică făcută cu discernământ. Așa fiind, mama incapabilă (minoră sau pusă sub interdicție) sau având capacitatea de exercițiu restrânsă, dacă are discernământ, poate face singură recunoașterea.
Art. 48 din Codul familiei prevede expres cele două cazuri în care poate avea loc recunoașterea, și anume:
1) Dacă nașterea nu a fost trecută în registrul de stare civilă. Neînregistrarea nașterii poate să apară în următoarele situații:
– nu a existat registru de stare civilă;
– mama nu a declarat nașterea copilului;
– s-a omis înregistrarea din vina ofițerului de stare civilă.
În această din urmă situație nu este cazul recunoașterii de maternitate, ci a întocmirii ulterioare a actului de naștere.
2) Când copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinți necunoscuți. În acest caz pot exista următoarele situații:
a. după înregistrarea nașterii copilului mama reține certificatul de naștere și abandonează copilul care fiind găsit, este înregistrat din nou ca născut din părinți necunoscuți. Prezentarea ulterioară a certificatului de naștere conduce la anularea actului întocmit ca urmare a găsirii copilului, nefiind cazul recunoașterii de maternitate.
b. după înregistrarea nașterii copilului acesta a fost adoptat. Mama care apare ulterior îl poate recunoaște pe acesta.
c. când copilul găsit a fost recunoscut de o femeie, o a doua recunoaștere din partea mamei sale este posibilă numai după contestarea cu succes a primei recunoașteri.
d. când copilul găsit a fost adoptat de propria mamă, el poate fi recunoscut, deoarece adopția este incompatibilă cu rudenia de sânge.
e. este admisibilă și recunoașterea maternității copilului a cărui paternitate a fost stabilită mai întâi, deoarece, în raport de art. 64 alin. 1 din Codul familiei, filiația poate fi stabilită în egală măsură față de oricare dintre părinți.
D) Copiii care pot fi recunoscuți
În ceea ce privește copiii care pot fi recunoscuți, sunt aplicabile următoarele reguli:
a) poate fi recunoscut atât copilul minor cât și cel major, câtă vreme legea nu distinge;
b) poate fi recunoscut nu numai copilul născut, ci și copilul conceput, sub condiția ca la naștere, să se afle în una din situațiile la care se referă art. 48 din Codul familiei;
c) poate fi recunoscut copilul decedat, dacă a lăsat descendenți firești, făcându-se aplicarea, prin analogie, a dispozițiilor art. 57 alin. 1 din Codul familiei, care prevede posibilitatea recunoașterii paternității într-o atare ipoteză.
Recunoașterea se înscrie prin mențiune pe marginea actului de naștere al persoanei a cărei maternitate a fost recunoscută.
Dacă înregistrarea nașterii copilului nu a avut loc, pe baza recunoașterii se întocmește actul de naștere, pe marginea căruia se înscrie apoi mențiunea.
În cazul recunoașterii copilului înregistrat ca născut din părinți necunoscuți, în raport de situația concretă, se impune soluția înscrierii recunoașterii pe marginea actului de naștere.
De lege ferenda, se impune reglementarea clară a acestor situații.
E) Contestarea filiației față de mamă (maternității) ce rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza recunoașterii.
Recunoașterea maternității, dacă nu corespunde adevărului, poate fi contestată de orice persoană interesată.
Această contestare se poate face de către orice persoană interesată (inclusiv copilul recunoscut), pe calea unei acțiuni în justiție. Acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate poate fi intentată și de autoarea recunoașterii, dacă își dă seama că s-a înșelat asupra celor recunoscute. De asemenea, acțiunea poate fi introdusă și de către procuror.
O atare acțiune este imprescriptibilă.
Sub aspect probator, se pot folosi orice mijloace de dovadă admise de lege.
Hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii înlătură retroactiv legătura de filiație pe care o stabilise acea recunoaștere. Drept urmare, se produc efecte cu privire la: a) nume, b) ocrotire părintească, c) domiciliu, d) obligația de întreținere, e) succesiune etc.
F) Nulitatea sau anularea recunoașterii
Recunoașterea maternității este sancționată cu nulitatea absolută în următoarele cazuri:
a) când este făcută în alte situații decât cele prevăzute de art. 48 alin. 1 din Codul familiei.
b) când emană de la o persoana lipsită de voință conștientă;
c) când se referă la un copil decedat care nu a lăsat descendenți firești;
d) când nu a fost făcută de către mamă personal sau prin mandatar, cu procură specială și autentică;
e) când nu a fost făcută într-una din formele prevăzute limitativ de lege.
Recunoașterea maternității este lovită de nulitatea relativă în cazul vicierii consimțământului prin: eroare, dol, violență.
Indiferent de caracterul nulității (absolută sau relativă) se produc aceleași efecte, în mod retroactiv.
Drept urmare, copilul nu va avea stabilită maternitatea. De aici derivă consecințe cu privire la: a) nume, b) ocrotire părintească, c) domiciliu, d) obligația de întreținere, e) succesiune etc.
1.4. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ PRIN HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ
A) Noțiune și cazuri
Acțiunea în justiție pentru stabilirea filiației față de mamă este o acțiune în reclamație de stare civilă ce are ca obiect determinarea legăturii de filiație dintre copil și mama sa.
Stabilirea maternității prin hotărâre judecătorească poate avea loc, de regulă, în două cazuri, și anume:
1. când, din orice împrejurări, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul de naștere. În acest caz, admisibilitatea acțiunii este condiționată de existența imposibilității absolute de stabilire a maternității, iar nu și atunci când există o piedică temporară de prezentare a certificatului de naștere, cum ar fi, de exemplu, ipoteza reconstituirii sau cea a întocmirii ulterioare a actului de stare civilă.
Se poate vorbi de imposibilitatea absolută de stabilire a maternității, de exemplu, în cazul în care copilul a fost trecut in registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți sau atunci când copilul nu cunoaște în mod justificat locul înregistrării nașterii sale, ori nu s-a înregistrat numele adevăraților părinți.
2. când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere. Acțiunea în stabilirea maternității este admisibilă în acest caz numai când există neconcordanță între certificatul de naștere al copilului si folosirea stării civile (posesia de stat).
B) Situații speciale
În afara cazurilor prevăzute de art.50 din Codul familiei există și alte situații în care filiația față de mamă poate fi stabilită prin hotărâre judecătorească. Acestea sunt următoarele:
a) copilul adoptat poate introduce acțiune în stabilirea filiației fata de mamă dacă dovada maternității nu se poate face prin certificatul de naștere ori daca se constată realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere;
b) copilul căruia i s-a stabilit filiația fată de mamă prin recunoaștere, după contestarea recunoașterii poate introduce acțiune în stabilirea maternității;
c) în cazul în care filiația față de mamă s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, terțul interesat poate înlătura în justiție efectele acesteia făcând dovada contrară. Ulterior, se poate introduce acțiunea în stabilirea maternității, sub condiția neconcordanței cu realitatea certificatului de naștere unit cu folosirea stării civile.
C) Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă.
În raport de dispozițiile art. 52 din Codul familiei, acțiunea pentru stabilirea filiației față de mamă are un caracter personal, aparținând numai copilului.
În ce privește introducerea și exercitarea acțiunii, deosebim următoarele situații:
a) când copilul are capacitate de exercițiu, numai el introduce și exercită acțiunea;
b) când copilul are capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea se poate introduce și exercita de către copil, fără încuviințarea ocrotitorului legal;
c) când copilul este lipsit de capacitate de exercițiu, acțiunea poate fi pornită și exercitată de reprezentantul legal, care nu are nevoie de autorizarea autorității tutelare;
d) curatorul copilului nu poate porni acțiunea în locul acestuia;
e) moștenitorii copilului nu pot porni acțiunea, dar o pot continua, cu excepția cazurilor în care copilul a renunțat la acțiune sau aceasta s-a perimat.
Fața de dispozițiile art. 45 din Codul de procedură civilă, procurorul poate introduce acțiunea, poate interveni în proces și poate exercita căile de atac, dacă este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în celelalte cazuri prevăzute expres de lege.
Calitatea procesuală pasivă.
Acțiunea se poate introduce împotriva pretinsei mame, iar după moartea acesteia împotriva moștenitorilor pretinsei mame.
D) Termen, obiect, probă, efecte
Acțiunea în justiție pentru stabilirea filiației față de mamă nu se prescrie în timpul vieții copilului.
În cadrul acestei acțiuni trebuie să se dovedească următoarele elemente:
– nașterea de către femeia împotriva căreia se exercită acțiunea;
– identitatea copilului născut cu cel care exercită acțiunea.
Sub aspect doveditor, se poate utiliza orice mijloc de probă.
Hotărârea irevocabilă prin care s-a admis acțiunea are caracter declarativ, ea constatând un fapt anterior, anume raportul de filiație care se stabilește retroactiv, de la nașterea copilului.
O asemenea hotărâre este opozabilă erga omnes și produce efecte cu privire la: a) nume, b) ocrotire părintească, c) domiciliu, d) obligația de întreținere, e) succesiune etc.
Pe baza hotărârii judecătorești irevocabile de admitere a acțiunii se face mențiune pe marginea actului de naștere al persoanei respective.
E) Contestarea filiației față de mamă (maternității) ce rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza hotărârii judecătorești de stabilire a filiației
Părților din procesul de stabilire a filiației fața de mamă le este opozabilă hotărârea judecătorească pronunțată în cauză.
Persoanele care nu au fost părți în procesul de stabilire a maternității pot contesta, prin orice mijloc de probă, maternitatea ce rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza hotărârii judecătorești de stabilire a filiației materne. O atare acțiune este imprescriptibilă.
2. FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ (PATERNITATEA) DIN AFARA CĂSĂTORIEI
2.1. ASPECTE INTRODUCTIVE
Filiația față de tată (paternitatea) constă în legătura juridică, bazată pe concepție, care există între tată și copil.
Paternitatea poate fi din căsătorie și din afara căsătoriei.
În mod corespunzător, există copil din căsătorie și copil din afara căsătoriei.
Copilul este din căsătorie daca a fost născut în timpul căsătoriei, chiar dacă a fost conceput în afara ei. De asemenea, este din căsătorie copilul conceput în timpul căsătoriei și născut după desfacerea ei, încetarea, declararea nulității sau anularea căsătoriei, dacă nașterea a avut loc înainte ca mama să fi încheiat o nouă căsătorie.
Copilul conceput și născut fie înainte de încheierea căsătoriei, fie după desfacerea, încetarea, declararea nulității sau anularea căsătoriei este din afara ei.
Paternitatea din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească. În cazul recunoașterii prin hotărâre judecătorească se aplică prezumția timpului legal al concepției copilului.
2.2. PREZUMȚIA TIMPULUI LEGAL AL CONCEPȚIEI COPILULUI
Conform art. 61 din Codul familiei: “timpul cuprins între a treia sută și a suta optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. Ele se socotește de la zi la zi.” Asemenea oricărei prezumții și aceasta este rezultatul unei generalizări a legiuitorului pe baza datelor obținute din practică.
Se poate impune însă următoarea precizare: în măsura în care cavitatea uterină prezintă malformații (fiind dublă, triplă, etc.) timpul legal al concepțiunii trebuie determinat pentru fiecare copil “dezvoltat în utere diferite”, în parte.
Această prezumție are un caracter absolut, în sensul că nu se poate dovedi că sarcina a fost mai scurtă de 180 de zile și nici că a fost mai lungă de 300 de zile, dar este admisibilă dovada ca faptul concepției a avut loc într-o anumită parte din timpul stabilit de lege ca fiind al concepției.
Timpul legal al concepției se socotește “de la zi la zi”. El se calculează pe zile, și nu pe ore, având o durată de 121 de zile; calculându-se de la data nașterii copilului, înapoi până la 180 de zile, iar de la 180-a zi până la a 300-a zi se întinde perioada concepției copilului.
În situația în care cel puțin o zi din această perioadă de 121 de zile se situează în timpul căsătoriei, înseamnă că acel copil este conceput în timpul căsătoriei, aplicându-se una din prezumțiile de paternitate instituite de art. 61 din Codul familiei.
2.3. SITUAȚII SPECIALE PRIVIND STABILIREA FILIAȚIEI DIN AFARA CĂSĂTORIEI
Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească. Există însă unele situații care prezintă particularități în legătură cu stabilirea paternității:
1) Stabilirea filiației din afara căsătoriei se poate face altfel decât prevede Codul familiei, de exemplu, în cadrul procesului penal, proba filiației poate fi făcută și cu mijloacele prevăzute de Codul de procedură penală, nu numai în condițiile înscrise în Codul familiei.
2) Stabilirea filiației din afara căsătoriei nu se poate face în condițiile Codului familiei, de exemplu, recunoașterea copilului din afara căsătoriei făcută în cadrul procesului penal nu este suficientă (nu valorează recunoaștere prin înscris autentic), întrucât ar putea fi făcută de inculpat – dar declarațiile acestuia pot fi probă în justiție doar dacă se coroborează cu alte fapte sau împrejurări de natură să formeze convingerea organului judiciar că ele sunt expresia adevărului, sau poate fi făcută de victimă caz în care declarația sa nu poate agrava situația inculpatului, când aceasta depinde de existența legăturii de filiație dintre victimă si inculpat.
2.4. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE TATĂ PRIN RECUNOAȘTERE (RECUNOAȘTEREA DE PATERNITATE)
A) Noțiune și caractere juridice
Recunoașterea de paternitate este actul juridic prin care un bărbat declară (mărturisește) că un anumit copil este al său. Recunoașterea are o natură juridică complexă, de mijloc de probă (mărturisirea) și de act juridic unilateral.
Caractere juridice:
1) este irevocabilă, chiar atunci când este făcută prin testament;
2) este declarativă, producând efecte retroactiv, de la nașterea copilului, iar în ceea ce privește drepturile acestuia, de la concepție;
3) este opozabilă erga omnes;
4) este un act personal al tatălui, ceea ce înseamnă că dreptul de a recunoaște copilul nu este transmisibil moștenitorilor tatălui; ea poate fi însă făcută și prin mandatar, cu procură specială și autentică;
5) este facultativă, în sensul că voința de a recunoaște trebuie să fie liberă;
6) este un act juridic pur și simplu, nesusceptibil de modalități;
7) este un act juridic solemn, putând fi făcută numai în formele prevăzute de lege.
B) Capacitatea juridică necesară pentru recunoaștere
Pentru recunoaștere este suficient ca bărbatul respectiv să aibă discernământ.
Prin urmare, nu este necesară capacitatea cerută, în general, pentru actele juridice, astfel că bărbatul minor sau cel pus sub interdicție, într-un moment de luciditate, pot recunoaște valabil un copil.
De asemenea, minorul ce are capacitate de exercițiu restrânsă va putea face recunoașterea de paternitate fără încuviințare.
C) Copiii care pot fi recunoscuți
În legătură cu acest aspect se aplică următoarele reguli:
1) poate fi recunoscut numai copilul din afara căsătoriei, fiind inclus în această categorie și copilul din căsătorie, căruia i s-a tăgăduit paternitatea;
2) poate fi recunoscut nu numai copilul născut, ci și copilul doar conceput. În acest din urmă caz, recunoașterea este sub condiția suspensivă ca, la naștere, acesta să aibă situația juridică de copil din afara căsătoriei;
3) poate fi recunoscut și copilul decedat, numai dacă a lăsat descendenți firești. Rațiunea acestei condiționări este aceea de a împiedica recunoașterea ce s-ar face numai în interesul tatălui, cu scopul de a dobândi averea copilului;
4) poate fi recunoscut atât copilul minor cât și cel major;
5) poate fi recunoscut și copilul care a fost deja recunoscut, daca autorul recunoașterii nu are cunoștință de prima recunoaștere. În acest caz, ofițerul de stare civilă este îndreptățit să refuze înregistrarea ei, atâta timp cât prima recunoaștere nu este înlăturată pe calea contestației.
D) Formele și efectele recunoașterii
Recunoașterea de paternitate se poate face prin următoarele forme:
1) Declarația la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea nașterii copilului, fie după această dată;
2) Înscris autentic – care, de regulă, este un act notarial. Este valabilă și recunoașterea făcută în fața instanței judecătorești, însă instanța are obligația să verifice dacă acel copil nu beneficiază de prezumția de paternitate;
3) Testament care poate fi olograf, autentic sau mistic. Cum testamentul nu este decât un tipar juridic, ce poate cuprinde chiar si numai acte ce nu sunt de ultimă voință, în practică s-a decis că autobiografia defunctului poate servi ca act valabil de recunoaștere a paternității, sub forma unui testament olograf, dacă autobiografia a fost scrisă, datată și semnată de către cel care, ulterior, a decedat.
Principalul efect al recunoașterii este stabilirea paternității copilului fața de acel bărbat.
Copilul rămâne tot din afara căsătoriei, dar cu paternitatea stabilită, retroactiv, de la data nașterii și, in ceea ce privește drepturile, de la data concepției sale.
Această schimbare a statutului civil al copilului produce efecte, în condițiile legii, cu privire la: 1) nume; 2) ocrotirea părintească; 3) domiciliu; 4) obligația de întreținere; 5) succesiune; etc.
E) Contestarea recunoașterii de paternitate
Contestarea recunoașterii de paternitate semnifică negarea acesteia pe cale judecătorească, urmărind înlăturarea paternității stabilite pe baza recunoașterii care nu corespunde adevărului.
Contestarea este admisibilă când această recunoaștere nu corespunde realității.
Sub aspectul competenței materiale, este competent tribunalul pentru minori și familie.
Din punctul de vedere al competenței teritoriale, este competentă instanța de la domiciliul pârâtului.
Potrivit art. 58 alin. 1 din Codul familiei, acțiunea în contestarea recunoașterii de paternitate poate fi exercitată de orice persoană interesată, inclusiv de către bărbatul care a făcut recunoașterea.
Acțiunea se introduce, după caz, împotriva autorului recunoașterii sau a copilului recunoscut.
Acțiunea în contestarea recunoașterii de paternitate este imprescriptibilă.
Pentru contestarea recunoașterii de paternitate este admisibil orice mijloc de probă.
Ca regulă, sarcina probei incumbă reclamantului. Cu toate acestea, potrivit art. 58 alin. 2 din Codul familiei, dacă recunoașterea este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi.
Admiterea acțiunii prin hotărâre judecătorească irevocabilă, înlătură, cu efect retroactiv, paternitatea stabilită prin recunoaștere.
Această schimbare în starea civilă a copilului produce efecte, în condițiile legii, cu privire la: 1) nume; 2) ocrotirea părintească; 3) domiciliu; 4) obligația de întreținere; 5) succesiune; etc.
F) Nulitatea sau anularea recunoașterii de paternitate.
Recunoașterea paternității este sancționată cu nulitatea absolută în următoarele situații:
1) când se referă la copii care beneficiază de prezumții legale de paternitate;
2) când se referă la copii din afara căsătoriei, decedați, care nu au lăsat descendenți firești;
3) când emană de la un bărbat lipsit de o voință conștientă;
4) când nu a fost făcută de către tată, personal sau prin mandatar, cu procură specială și autentică;
5) când nu a fost făcută în vreuna din formele prevăzute limitativ de lege.
Recunoașterea de paternitate poate fi anulată (nulitate relativă) în cazul vicierii consimțământului prin: eroare, dol, violență.
Din punct de vedere al competenței materiale, este competent tribunalul pentru minori și familie.
Sub aspect teritorial, este competentă instanța de la domiciliul pârâtului.
Acțiunea pentru declararea nulității recunoașterii de paternitate poate fi exercitată de orice persoană interesată, spre deosebire de acțiunea în anularea recunoașterii de paternitate, care poate fi intentată doar de către autorul recunoașterii.
Acțiunea se introduce, după caz, împotriva autorului recunoașterii sau a copilului recunoscut.
În caz de nulitate absolută, acțiunea este imprescriptibilă.
În caz de nulitate relativă, acțiunea se prescrie in termen de 3 ani. Acest termen începe să curgă:
– în caz de eroare sau dol, de la data când cel îndreptățit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să îi încuviințeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului;
– în caz de violentă, de la data când aceasta a încetat.
În absența vreunei derogări prevăzute de lege, este admisibil orice mijloc de probă.
Ambele feluri de nulități produc aceleași efecte, nu numai ex nunc, ci și ex tunc. Drept urmare, copilul este fără paternitatea stabilită. De aici, derivă o serie de consecințe în ceea ce privește: 1) numele; 2) ocrotirea părintească; 3) domiciliul; 4) obligația de întreținere; 5) succesiunea; etc.
2.5. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE TATĂ PRIN HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASC
Noțiune și cazuri
Acțiunea pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei este o acțiune în reclamație de stare civilă, ce are ca obiect determinarea legăturii de filiație dintre copilul din afara căsătoriei și tatăl său.
Acțiunea se poate introduce în toate cazurile în care este vorba de un copil din afara căsătoriei.
Așa fiind, copilul din căsătorie căruia i s-a tăgăduit paternitatea, devenind copil din afara căsătoriei, poate exercita o atare acțiune.
Competența aparține tribunalului pentru minori si familie de la domiciliu copilului.
B) Calitatea procesuală
Acțiunea aparține copilului, indiferent daca este minor sau major.
Introducerea și/sau, după caz, exercitarea acțiunii se face in condițiile prevăzute de lege.
Moștenitorii copilului nu pot introduce acțiunea, dar o pot continua.
Procurorul poate introduce acțiunea, în temeiul art. 45 din Codul de procedură civilă.
Această acțiune nu poate fi intentată pentru copilul conceput și nici pentru cel decedat.
Acțiunea se introduce împotriva pretinsului tată.
Dacă acesta a decedat, acțiunea poate fi introdusă împotriva moștenitorilor pretinsului tată.
În caz de plurium concubentium este posibilă chemarea în judecată a tuturor bărbaților cu care a întreținut relații intime mama copilului, în perioada concepției.
Renunțarea moștenitorilor la succesiunea pretinsului tată nu împiedică intentarea acțiunii împotriva lor, dat fiind caracterul personal al acțiunii, aceasta tinzând la stabilirea legăturii de filiație.
Termen
Acțiunea în stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an, calculat de la nașterea copilului.
Termenul de 1 an începe să curgă de la alte date decât aceea a nașterii, în următoarele cazuri:
1) când copilul devine din afara căsătoriei, ca urmare a tăgăduirii paternității, termenul începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a acțiunii în tăgada paternității;
2) când mama copilului a conviețuit cu pretinsul tată, termenul curge de la încetarea conviețuirii. În practică, s-a decis că, prin conviețuire se înțelege traiul în comun, în aceeași locuință, sau existența unor legături statornice, cu caracter de continuitate;
3) când pretinsul tată a prestat copilului întreținere, termenul curge de la încetarea întreținerii. Întreținerea trebuie să fie voluntară, substanțială și continuă;
4) când s-a constatat nulitatea recunoașterii ori recunoașterea a fost anulată sau dacă s-a admis acțiunea în contestarea recunoașterii de paternitate, termenul de 1 an curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, pronunțate în aceste situații, sub condiția ca recunoașterea de paternitate sa fi avut loc în termenul de 1 an de la nașterea copilului.
Renunțarea la acțiune și tranzacția. Aspecte probatorii
Mama sau, după caz, reprezentantul legal al copilului nu pot renunța la acțiune, nici chiar cu avizul autorității tutelare.
De asemenea, părțile din procesul pentru stabilirea paternității nu pot tranzacționa cu privire la capătul de cerere referitor la stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei.
Pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei trebuie să se dovedească următoarele:
1) nașterea copilului;
2) legăturile intime dintre pretinsul tată și mama copilului în perioada concepției;
3) faptul că din aceste relații a rezultat copilul.
Aceste împrejurări pot fi dovedite cu orice mijloace de probă admise de lege.
Cu privire la proba testimonială, pot fi audiate și rudele și afinii părților, de orice grad, cu excepția descendenților.
Mărturisirea pârâtului constituie o recunoaștere voluntară de paternitate făcută în formă autentică.
Un mijloc de probă frecvent utilizat este expertiza medico-legală.
Faptul că mama copilului a întreținut – în perioada concepțiunii – relații intime și cu alți bărbați, nu este suficient sa ducă, prin el însuși, la respingerea acțiunii.
E) Efectele admiterii acțiunii.
Hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii, din momentul rămânerii irevocabile, are ca efect stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei.
Acest efect se produce retroactiv – de la nașterea copilului, iar în ceea ce privește drepturile acestuia, de la concepția lui.
Stabilirea statutului civil al copilului – ca având paternitatea stabilită – poate avea consecințe în ceea ce privește: 1) numele; 2) ocrotirea părintească; 3) domiciliul; 4) obligația de întreținere; 5) succesiunea; etc.
F) Contestarea paternității stabilită prin hotărâre judecătorească
Hotărârea judecătorească prin care a fost stabilită paternitatea beneficiază de autoritatea de lucru judecat și nu poate fi reformată decât prin mijloacele căilor de atac, prevăzute de lege.
În situația în care instanța a luat act de recunoașterea pârâtului, fără să administreze alte probe, contestarea paternității este admisibilă, aplicându-se aceleași reguli ca și în cazul contestării recunoașterii de paternitate.
CAPITOLUL IV
OCROTIREA PĂRINTEASCĂ
– PARTICULARITĂȚI ALE PROTECȚIEI COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI
1. NOȚIUNE
Ocrotirea părintească reprezintă mijlocul juridic de protecție al minorului în cadrul căruia drepturile și îndatoririle cu privire la persoana și bunurile acestuia se exercită și, după caz, se îndeplinesc de către părinții săi.
Termenul „părinți” desemnează atât părinții naturali (firești, de sânge), cât și părinții adoptivi.
PRINCIPII
Aceste principii sunt prevăzute în Codul familiei și, respectiv, în Legea nr. 272/2004.
2.1. PRINCIPII CONSACRATE DE CODUL FAMILIEI
1) principiul exercitării drepturilor părintești numai în interesul copiilor (art. 97, alin. 2 din Codul familiei);
2)principiul egalității părinților în privința drepturilor și îndatoririlor față de copiii minori(art 97., alin.1, teza I din Codul familiei);
3)principiul asimilării depline a condiției juridice a copilului din afara căsătoriei cu aceea a copilului din căsătoriei, precum și a condiției juridice a copilului adoptat cu aceea a copilului firesc (art. 97, alin. 1, teza a II-a din Codul familiei);
4)principiul independenței patrimoniale dintre părinți și copil, în sensul că părinții nu au nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părinților, cu excepția dreptului la întreținere și la moștenire (art.106 din Codul familiei);
5)principiul realizării ocrotirii părintești sub îndrumarea și controlul efectiv și permanent al autorității tutelare (art. 108 din Codul familiei).
2.2. PRINCIPII CONSACRATE DE LEGEA 272/2004
Aceste principii privesc respectarea și garantarea drepturilor copilului în general, nu numai în raport de părinții săi. Ele sunt următoarele:
1) principiul respectării și promovării cu prioritate a interesului superior al copilului. Acest principiu are un câmp de aplicare extins, care vizează și:
a) orice reglementări în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului;
b) orice act juridic emis ori, după caz, încheiat în acest domeniu;
c) drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal;
d) demersurile și deciziile referitoare la copii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și cauzele soluționate de instanțele judecătorești.
2) principiul egalități șanselor și nediscriminări;
3) principiul responsabilizării părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;
4) principiul primordialității responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;
5) principiul descentralizării serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;
6) principiul asigurării unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru
fiecare copil;
7) principiul respectării demnității copilului;
8) principiul ascultării opiniei copilului și luării în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;
9) principiul asigurării stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;
10) principiul celerității în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
11) principiul asigurării protecției copilului împotriva abuzului și exploatării;
12) principiul interpretării fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie.
3. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI
Ocrotirea părintească are două laturi, și anume:
1) latura personală, care vizează ocrotirea persoanei copilului;
2) latura patrimonială, care privește:
administrarea bunurilor și reprezentarea minorului sub 14 ani în actele juridice;
încuviințarea actelor juridice ale minorului ce are capacitate de exercițiu restrânsă.
3.1. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI REFERITOARE LA PERSOANA MINORULUI
A. Dreptul și îndatorirea de a îngriji, crește și educa minorul
Pentru părinți, îngrijirea, creșterea și educarea copilului reprezintă un drept și, în același timp, o îndatorire fundamentală.
Pentru copil, dreptul de a fi îngrijit, crescut și educat de către părinții săi este prevăzut expres de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, constituind o componentă a identității acestuia.
Părinții copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educației care urmează să fie dată copiilor lor și au obligația să înscrie copilul la școală și să asigure frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor școlare.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale.
În legătură cu mediul familial, actul normativ menționat mai sus prevede o serie de drepturi ale copilului care, pentru părinți, sunt îndatoriri privind creșterea copilului.
Astfel:
a) Dreptul de a crește alături de părinți
Copilul are dreptul să crească alături de părinții săi.
Părinții au obligația să asigure copilului, de o manieră corespunzătoare capacităților în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute în Legea nr. 272/2004.
Părinții copilului au dreptul să primească informațiile și asistența de specialitate necesare în vederea îngrijirii, creșterii și educării acestuia.
b) Dreptul de a fi crescut de ambii părinți
Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor.
c) Dreptul de a fi crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială
Copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială, în acest scop părinții sunt obligați:
1) să supravegheze copilul;
2) să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și
demnitatea;
3) să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea
afecta și să ia în considerare opinia acestuia;
4) să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor
copilului lor;
5) să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice care exercită atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.
d) Dreptul de a nu fi separat de părinți
Copilul nu poate fi separat de părinții săi sau de unul dintre ei, împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului.
B. Dreptul de a stabili locuința minorului
Potrivit art. 100 alin. (1) din Codul familiei: „Copilul minor locuiește la
părinții săi".
În situația în care părinții nu locuiesc împreună, ei vor decide, de comun
acord, la care dintre ei va locui copilul.
Dacă părinții nu se înțeleg în privința locuinței copilului, va decide instanța judecătorească, după ascultarea autorității tutelare si a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanța apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei. La luarea hotărârii instanța va ține seama de interesul superior al copilului.
Cu încuviințarea autorității tutelare, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate avea o locuință separată de cea a părinților săi, impusă de desăvârșirea învățăturii ori pregătirii profesionale .
C. Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept
În conformitate cu dispozițiile art. 103 alin. (1) din Codul familiei, părinții au dreptul să ceară, inclusiv pe cale judecătorească, înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept.
Pentru soluționarea cererii, instanța de judecată va administra probele propuse de părți și va asculta copilul, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Este posibilă și audierea copilului sub vârsta 10 ani, dacă instanța apreciază că este necesar pentru rezolvarea cauzei.
Cererea se va respinge dacă instanța apreciază că înapoierea este contrară intereselor copilului.
D. Dreptul de a avea legături personale cu copilul și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia
Problema exercitării acestui drept se pune în cazul părintelui căruia nu i s-a încredințat copilul. Astfel de situații apar, de exemplu: 1) la divorț; 2) în cazul constatării nulității sau anulării căsătoriei; 3) în cazul stabilirii filiației din afara căsătoriei; 4) în cazul decăderii din drepturile părintești, etc.
Atunci când părintele este împiedicat să-și exercite acest drept, el se poate adresa instanței de judecată, care va stabili, prin hotărâre, modalitățile concrete de exercitare a dreptului menționat mai sus, ținând seama de interesul superior al copilului.
Legăturile personale cu minorul se pot realiza prin:
1) întâlniri ale părintelui cu minorul;
2) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
3) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părinte;
4) corespondență ori altă formă de comunicare cu copilul;
5) transmiterea de informații copilului cu privire la părinte;
6) transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către părinte.
Transmiterea informațiilor menționate mai sus se va face cu respectarea interesului superior al copilului, precum și a dispozițiilor speciale vizând confidențialitatea și transmiterea informațiilor cu caracter personal.
E. Dreptul de a consimți la adopția copilului său
Potrivit art. 11 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, consimțământul părinților firești este o condiție de fond pentru încuviințarea adopției.
În mod excepțional, dacă părinții firești refuză în mod abuziv să consimtă la adopția copilului, instanța judecătorească poate încuviința adopția, dacă această măsură este în interesul superior al copilului.
F. Dreptul și îndatorirea de a întreține copilul
Obligația de întreținere a părinților față de copiii minori are un caracter complex, referindu-se nu numai la cheltuielile de locuință, îmbrăcăminte, hrană, medicamente, etc., ci și la cele privind creșterea, educarea și pregătirea profesională a copilului.
G. Dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe minor ori, după caz, de a-i încuviința actele juridice
Acest drept (și, respectiv, această îndatorire) se referă atât la latura personală, cât și la cea patrimonială.
Până la vârsta de 14 ani minorul va fi reprezentat în actele juridice de părinții săi, iar după această vârstă, până la majorat, este necesară doar încuviințarea prealabilă a părinților.
În cazul actelor de dispoziție este necesară și încuviințarea autorității tutelare.
Când apar interese contrare între părinți și minor, la fel ca și la tutelă, se va numi un curator, care să-l reprezinte ori, după caz, să-l asiste pe minor la încheierea actelor juridice.
3.2. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI REFERITOARE LA BUNURILE MINORULUI
A. Dreptul și îndatorirea de a administra bunurile minorului
Potrivit art. 105 alin. (1) teza întâi din Codul familiei, părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului minor.
Termenul de „administrare" este utilizat de legiuitor în sens larg, incluzând actele de administrare propriu-zise, actele de conservare și -uneori – chiar acte de dispoziție.
În cazul minorului mai mic de 14 ani, părinții pot încheia, în numele acestuia, următoarele categorii de acte:
1 ) acte de conservare (ca, de exemplu cele necesare pentru dobândirea unui drept sau pentru evitarea stingerii lui și care comportă cheltuieli reduse, raportate la valoarea dreptului astfel conservat);
2) acte de administrare propriu-zise (cum sunt cele destinate să permită folosirea unui bun sau întrebuințarea veniturilor pe care le produce bunul sau a sumelor la care are dreptul minorul);
3) acte de dispoziție, în cadrul acestei categorii, deosebim două sub-categorii. Astfel, pentru unele acte, ca de exemplu: înstrăinarea sau gajul bunurilor minorului, renunțarea la drepturile patrimoniale ale acestuia; actele care depășesc dreptul de administrare; plata creanțelor pe care le au față de minor, tutorele, soțul, rudele în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, ori a creanțelor pe care le au față de minor părinții săi, ori frații și surorile lor – este necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare. Pentru alte acte (cum ar fi: înstrăinarea bunurilor supuse pieirii sau stricăciunii, precum și a celor nefolositoare, până la o anumită valoare) nu este necesară încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.
Sancțiunea care intervine în cazul încheierii unui act juridic fără încuviințarea prealabilă a autorității tutelare – atunci când această condiție trebuie îndeplinită – este nulitatea relativă.
Părinților le este interzis să încheie acte juridice de natură să pericliteze interesele minorului ori acte considerate de lege ca deosebit de păgubitoare sau de grave pentru minor.
În cazul minorului între 14 și 18 ani, întrucât acesta are capacitate restrânsă de exercițiu, își exercită singur drepturile și își îndeplinește tot astfel obligațiile civile, cu încuviințarea prealabilă a părinților sau după caz, a tutorelui.
Această încuviințare nu este necesară în cazul actelor de conservare, precum și a celor de administrare a patrimoniului care nu-i sunt lezionare.
Când este vorba de acte pentru care inclusiv părinții aveau nevoie de încuviințarea prealabilă a autorității tutelare, și minorul de peste 14 ani trebuie să se supună acestei cerințe.
Dacă există interese contrare între minor și părinți, se va desemna un curator, pentru a-l asista pe minor la încheierea actului juridic. .
B. Dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe minor ori, după caz, de a-i încuviința actele juridice
După cum s-a arătat mai sus, reprezentarea sau, după caz, încuviințarea actelor privește atât latura personală, cât și cea patrimonială a ocrotirii părintești, menținându-se cele expuse mai sus.
4. EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI
1) Scop
Exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său.
2) Forme
Ca regulă, ocrotirea părintească se exercită de către ambii părinți. Cu titlu de excepție, ocrotirea părintească se exercită de către un singur părinte când celălalt este mort, decăzut din drepturi părintești, pus sub interdicție ori se află în neputința de a-și manifesta voința.
De asemenea, în anumite situații există particularități în privința exercitării ocrotirii părintești.
3) Exercitarea ocrotirii părintești de către ambii părinți
Ca expresie a egalității în drepturi între bărbat și femeie, măsurile de ocrotire a copilului se iau de comun acord de către ambii părinți.
În cazul existenței unor neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța judecătorească, după ascultarea părinților, hotărăște potrivit interesului superior ai copilului.
4) Exercitarea ocrotirii părintești de către un singur părinte
A. Moartea unuia dintre părinți
În mod obiectiv, în cazul morții fizic constatate sau, după caz, declarată prin hotărâre judecătorească a unui părinte ocrotirea părintească se va exercita de către părintele supraviețuitor.
Dacă părintele declarat mort prin hotărâre judecătorească reapare și obține anularea hotărârii declarative de moarte, el își recapătă drepturile si îndatoririle părintești.
B. Decăderea unui părinte din drepturile părintești
Dacă dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, mentală sau socială a copilului este primejduită, serviciul public de asistență socială va sesiza direcția generală de asistență socială și protecția copilului. Aceasta din urmă poate sesiza instanța judecătorească pentru a dispune decăderea, totală sau parțială, a părinților ori a unuia dintre ei din exercițiul drepturilor părintești.
Dacă instanța de judecată a dispus decăderea totală a unuia dintre părinți din exercițiul drepturilor părintești, celălalt părinte va exercita singur ocrotirea părintească.
Decăderea din drepturile părintești nu stinge drepturile copilului față de părintele respectiv, astfel că obligațiile părintești corelative acestor drepturi subzistă.
În acest sens, de pildă, art. 110 din Codul familiei prevede că decăderea din drepturile părintești nu-l scutește pe părintele respectiv de a-și întreține copilul.
C. Punerea sub interdicție judecătorească a unuia dintre părinți
Întrucât punerea sub interdicție a unei persoane are ca efect lipsirea sa de capacitatea de exercițiu și instituirea tutelei, dacă respectiva persoană are calitatea de părinte, în mod firesc nu mai poate exercita ocrotirea părintească, fiind prezumată a nu avea discernământ, cu caracter de a continuitate.
Drept urmare, ocrotirea părintească va fi exercitată de celălalt părinte, în absența unei prevederi legale, asemănătoare celei din art. 110 din Codul familiei, este controversată chestiunea obligației părintelui pus sub interdicție de a-și întreține copilul minor.
În ce ne privește, ne raliem opiniei că părintele pus sub interdicție poate fi obligat la plata pensiei de întreținere în favoarea copilului său, sub condiția ca mijloacele sale materiale să depășească nevoile normale ale îngrijirii și vindecării proprii.
D. Neputința, din orice împrejurare, a unuia dintre părinți de a-și manifesta voința
Art. 98 alin. (2) din Codul familiei nu precizează împrejurările care îl pun pe unul dintre părinți în neputință de a-și manifesta voința.
Din doctrina și practica judiciară reținem cazurile care urmează:
1) Dispariția unui părinte
Indiferent dacă dispariția a fost declarată prin hotărâre judecătorească ori constituie doar o stare de fapt, părintele aflat într-o atare situație se află în imposibilitatea de a exercita ocrotirea părintească. Așa fiind, celălalt părinte va exercita singur această sarcină;
2) Contrarietatea de interese dintre minor și unul dintre părinți Această împrejurare nu este de natură să-l înlăture pe părinte de la
exercitarea tuturor drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, ci numai de la acelea care privesc actul care a prilejuit contrarietatea de interese. Și în acest caz celălalt părinte va exercita singur drepturile părintești;
3) Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului
O asemenea situație poate să apară, de exemplu, în cazul bolii grave și de lungă durată a unuia dintre părinți, caz în care celălalt părinte exercită singur ocrotirea părintească;
4) Privarea de libertate a unuia dintre părinți
În cazul privării de libertate a unuia dintre părinți, fie cu titlu de măsură preventivă (reținere sau arestare preventivă), fie cu titlu de sancțiune penală (detențiune pe viață, închisoare), ocrotirea părintească va fi exercitată de către celălalt părinte;
5) Abandonarea definitivă a familiei de către unul dintre părinți (ca, de exemplu, când unul dintre ei părăsește țara, stabilindu-și domiciliul în străinătate) atrage exercitarea ocrotirii părintești doar de către celălalt părinte.
5. SITUAȚII SPECIALE PRIVIND EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI
1) dacă unul dintre părinți este mort sau, după caz, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești ori se află în neputință de a-și manifesta voința, iar celălalt are vârsta între 14-18 ani, acestuia din urmă îi revine sarcina ocrotirii părintești, numai că, dacă el nu este căsătorit poate exercita numai drepturile și îndatoririle părintești privitoare la persoana copilului, nu și cele referitoare la bunurile acestuia, în ce privește bunurile copilului, se va numi un curator, în condițiile legii. Aceeași situație există în cazul în care ambii părinți au sub 18 ani;
2) dacă unul dintre părinți este mort sau, după caz, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești ori se află în neputință de a-și manifesta voința, iar celălalt are vârsta sub 14 ani se va institui tutela;
3) dacă unul dintre părinți are capacitate restrânsă de exercițiu, iar celălalt nu are capacitate de exercițiu, părintele care nu a împlinit 14 ani poate exercita ocrotirea părintească, iar celălalt, având vârsta sub 18 ani, dacă nu este căsătorit, poate exercita numai drepturile și îndatoririle referitoare la persoana copilului.
Pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești privitoare la bunurile copilului se va institui curatela.
6. SCINDAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI
Ocrotirea părintească poate fi exercitată în mod inegal de către părinți, în anumite situații, în special în situația încredințării copilului din afara căsătoriei.
Încredințarea copilului din afara căsătoriei
Dacă filiația copilului din afara căsătoriei a fost stabilită față de ambii părinți, conform legii, încredințarea copilului și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională sunt guvernate de dispozițiile legale aplicabile copilului din căsătorie ai cărui părinți sunt divorțați.
Prin urmare, părinții din afara căsătoriei sunt asimilați părinților divorțați în privința ocrotirii minorului.
7. SANCȚIUNI DE DREPTUL FAMILIEI APLICABILE ÎN CAZUL NEÎNDEPLINIRII SAU ÎNDEPLINIRII NECORESPUNZĂTOARE A OCROTIRII PĂRINTEȘTI
7.1.CATEGORII
Dreptul familiei sancționează neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a ocrotirii prin mijloace diferite, precum:
1) încredințarea copilului (la divorț, la constatarea nulității sau anularea căsătoriei, etc.) altcuiva decât părinții săi;
2) instituirea unor măsuri de protecție specială (plasament, plasament în regim de urgență, supraveghere specializată);
3) decăderea din drepturile părintești.
7.2. DECĂDEREA DIN DREPTURILE PĂRINTEȘTI
a) Noțiune și reglementare
Decăderea din drepturile părintești reprezintă cea mai severă măsură de dreptul familiei ce poate fi dispusă împotriva părintelui care nu exercită ori exercită necorespunzător ocrotirea părintească, având ca efect pierderea drepturilor părintești.
Codul familiei reglementează decăderea din drepturile părintești prin dispozițiile art. 109-112.
De asemenea, Legea nr. 272/2004 consacră decăderii din drepturile părintești art. 36-38.
Ca efect al adoptării acestui din urmă act normativ socotim că au fost modificate în mod corespunzător unele dintre dispozițiile vizate din Codul familiei.
b) Procedura prealabilă
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, orice separare a copilului de părinții săi, precum și orice limitare a exercițiului drepturilor părintești trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii.
Acest plan – prevede art. 35 din același act normativ – se întocmește și se pune în aplicare de către serviciul public de asistență socială, organizat la nivelul municipiilor și orașelor, precum și de persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea administrativ-teritorială unde se află copilul, iar în cazul municipiului București de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului de la nivelul fiecărui sector, în urma evaluării situației copilului si a familiei acestuia.
Planul de servicii se aprobă prin dispoziția primarului și are ca obiectiv prevenirea separării copilului de părinții săi. în acest scop, serviciul public de asistență socială ori, după caz, direcția generală de asistență socială și protecția copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului București sprijină accesul copilului și al familiei sale la serviciile și prestațiile destinate menținerii copilului în familie.
Dacă, după acordarea serviciilor prevăzute de acest plan, se constată că menținerea copilului alături de părinții săi nu este posibilă, planul de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către direcția generală de asistență socială și protecția copilului a cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială a copilului.
În conformitate cu dispozițiile art. 36 din Legea nr. 272/2004, dacă există motive temeinice de a suspecta că viața și securitatea copilului sunt primejduite în familie, reprezentanții serviciului public de asistență socială ori, după caz, ai Direcției generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul sectoarelor municipiului București au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze despre felul în care aceștia sunt îngrijiți, despre sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională, acordând, la nevoie, îndrumările necesare.
Dacă, în urma acestor vizite, se constată că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului este primejduită, serviciul public de asistență socială este obligat să sesizeze de îndată direcția generală de asistență socială și protecția copilului în vederea luării măsurilor prevăzute de lege.
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată să sesizeze instanța judecătorească în situația în care consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru decăderea, totală sau parțială, a părinților ori a unuia dintre ei din exercițiul drepturilor părintești.
c) Competența și procedura decăderii din drepturile părintești
Singura autoritate competentă să se pronunțe în această materie este instanța judecătorească.
Sub aspect material, în prezent competența aparține judecătoriei.
Sub aspect teritorial, este competentă instanța de la domiciliul pârâtului, conform art. 5 din Codul de procedură civilă.
Sesizarea instanței se face de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului, de autoritatea tutelară ori, după caz, de procuror.
Decăderea din drepturile părintești poate fi solicitată dacă este primejduită dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului prin purtarea abuzivă ori prin neglijența gravă în îndeplinirea îndatoririlor părintești.
Este obligatorie citarea părinților și a autorității tutelare (inclusiv când aceasta nu are calitatea de reclamant).
Sub aspect probator, pot fi administrate orice dovezi legale.
În conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, direcția generală de asistență socială și protecția copilului va întocmi și prezenta instanței un raport referitor la copil, care va cuprinde date privind:
1) personalitatea, starea fizică și mentală a copilului;
2) antecedentele sociomedicale și educaționale ale copilului;
3) condițiile în care copilul a fost crescut și în care a trăit;
4) propuneri privind persoana, familia sau serviciul de tip rezidențial în care ar putea fi plasat copilul;
5) orice alte date referitoare la creșterea și educarea copilului care pot servi soluționării cauzei.
Față de dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește. Drept urmare, el are dreptul de a fi ascultat, chiar când nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanța de judecată apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei.
Având în vedere interesul superior al copilului în cazul în care apreciază că este întemeiată cererea formulată, instanța dispune decăderea din drepturile părintești.
Potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, decăderea poate fi totală sau parțială.
Considerăm că, în cazul decăderii parțiale, instanța judecătorească are obligația să stabilească, prin hotărârea de admitere a acțiunii, drepturile care formează obiectul decăderii.
d) Efectele admiterii acțiunii
Ca efect al admiterii acțiunii, operează decăderea – totală sau parțială – din drepturile părintești.
Drept urmare -în măsura compatibilității cu situația nou creată – se mențin obligațiile corelative drepturilor copilului, cum ar fi, de pildă, îndatorirea părintelui respectiv de a da întreținere copilului.
De asemenea, părintele decăzut din drepturile părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului său.
Tot astfel, părintele decăzut din drepturile părintești – cu încuviințarea instanței judecătorești – păstrează dreptul de a avea legături personale cu minorul, cu excepția cazului în care, prin asemenea legături, ar fi primejduite creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a acestuia.
Sancțiunea decăderii se pronunță doar în raport de un anumit copil (anumiți copii), menționați în cererea de chemare în judecată și, respectiv, în hotărârea judecătorească.
Pe cale de consecință, dacă respectivul părinte are și alți copii, față de aceștia păstrează plenitudinea drepturilor și îndatoririlor părintești.
Dacă decăderea se dispune numai față de unul dintre părinți, ocrotirea părintească se va exercita de către celălalt părinte.
Când sancțiunea decăderii se referă la ambii părinți, se va institui tutela, conform art. 113 din Codul familiei.
e) Redarea exercițiului drepturilor părintești
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată să ia măsurile necesare pentru ca părinții decăzuți din drepturile părintești să beneficieze de asistență specializată (inclusiv asistență juridică gratuită, în condițiile legii) pentru creșterea capacității acestora de a se ocupa de copii, în vederea redobândirii exercițiului drepturilor părintești.
Potrivit art. 112 din Codul familiei, instanța judecătorească va reda părintelui decăzut din drepturile părintești exercițiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care au dus la decădere.
Față de absența unor prevederi exprese în lege, apreciem că, sub aspect procedural, sunt aplicabile -în virtutea principiului simetriei juridice – regulile privind luarea măsurii decăderii din drepturile părintești (analizate mai sus).
CAPITOLUL V
OBLIGAȚIA DE ÎNTREȚINERE
DINTRE PĂRINȚI ȘI COPII
1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Obligația de întreținere dintre părinți și copii este reglementată de art. 86 alin. 1 și art. 107 alin. 1 din Codul familiei.
Ea îmbracă două forme, respectiv:
obligația de întreținere dintre părinți și copiii minori;
obligația de întreținere dintre părinți și copiii majori.
Cât privește sfera pe care o acoperă cele două reglementări, art.107 alin.1 din Codul familiei are o sferă mai restrânsă, în sensul că vizează doar obligația de întreținere a părinților față de copiii minori, nu și obligația acestora din urmă față de părinți.
Spre deosebire de aceasta, art. 86 alin. 1 din Codul familiei reglementează obligația de întreținere reciprocă dintre părinți și copii (minori sau majori).
Obligația de întreținere dintre părinți și copii își are temeiul în regulile care guvernează instituția juridică a filiației.
2. OBLIGAȚIA DE ÎNTREȚINERE DINTRE PĂRINȚI ȘI COPIII LOR MINORI
Creditor
Are calitatea de creditor al obligației de întreținere, copilul minor, fără a deosebi după cum este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.
B. Debitor
Calitatea de debitor o au părinții , fără deosebire dacă sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție.
Potrivit art.110 din Codul familiei, decăderea din drepturile părintești nu scutește pe părinte de îndatorirea de a acorda întreținere copilului.
Tot astfel, părintele pus sub interdicție nu este scutit de a acorda întreținere copilului minor.
Obiect
Obligația de întreținere dintre părinți și copiii minori are un conținut mai complex decât obligația de întreținere în general. Ea include atât mijloacele necesare traiului (alimente, îmbrăcăminte, medicamente, nevoi spirituale, etc.) cât și mijloacele necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copilului, în măsura în care acestea nu au fost preluate de stat.
D. Condiții
1) Starea de nevoie
Când minorul cere întreținerea de la părinți, se apreciază că este în stare de nevoie daca nu are venituri din care să se întrețină, chiar dacă are bunuri care ar putea fi înstrăinate în acest scop.
Nu se află în această stare minorul care are venituri îndestulătoare.
2) Irelevanța pricinii nevoii în care se află minorul
Art. 86 alin. 3 din Codul familiei, prevede că: “Descendentul, cât timp este minor, are dreptul la întreținere oricare ar fi pricina nevoii în care se află”. Prin urmare, în cazul descendentului minor nu se cere condiția incapacității de muncă.
3) Existența mijloacelor materiale
Părinții obligați la întreținere îndeplinesc aceasta cerință inclusiv în situația în care sunt capabili de muncă, chiar dacă nu au venituri sau alte mijloace materiale. Într-o atare ipoteză, în practică se are în vedere venitul minim pe economia națională.
Nu vor putea însă fi obligați la întreținere părinții care nu realizează venituri și nu alte mijloace materiale și care se află în situații speciale, precum: continuarea studiilor, satisfacerea stagiului militar, etc.
Data de la care se acordă întreținerea
Ca regulă, pensia de întreținere se acordă în măsura în care este cerută.
Data de la care aceasta se acordă este data înregistrării cererii de chemare în judecată.
Ea poate fi acordată și pentru trecut, în cazul în care introducerea cererii a fost întârziată dintr-o cauză imputabilă pârâtului.
În caz de divorț sau de stabilire pe cale judecătorescă a paternității din afara căsătoriei, pensia de întreținere se acordă chiar dacă nu a fost cerută, de la data introducerii cererii.
Cuantum
Întreținerea se stabilește în raport cu nevoia solicitantului și cu mijloacele celui ce urmează să o plătească.
Când întreținerea estre datorată de părinți sau de adoptatori, art. 94 alin. 3 din codul familiei stabilește un plafon maxim pană la care se poate acorda și anume:
– până la 1/4 din câștigul din muncă, când întreținerea se datorează pentru un copil;
– până la 1/3 din câștigul din muncă, când întreținerea se datorează pentru doi copii;
– până la 1/2 din câștigul din muncă, când întreținerea se datorează pentru trei sau mai mulți copii.
Aceste limite maxime nu pot fi depășite, cu excepția cazului in care debitorul este de acord sa plătească o pensie de întreținere peste plafonul legal și prin aceasta nu sunt lezate alte persoane îndrituite la întreținere.
Când părintele este obligat să presteze întreținere mai multor copii, instanța judecătorească va trebui sa stabilească în concret pensia de întreținere pentru fiecare copil în parte. Dacă nevoile copiilor sunt aceleași sau asemănătoare, pensia de întreținere se poate stabili printr-o sumă globală.
La stabilirea întreținerii se au în vedere mijloacele ambilor părinți, debitori ai obligației de întreținere, ținându-se seama de numărul tuturor copiilor îndreptățiți (din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție), indiferent de faptul că numai o parte dintre ei au solicitat întreținerea.
Limita maximă stabilit de art. 94 alin. 3 din Codul familiei are în vedere exclusiv câștigul din muncă, adică venitul net al debitorului.
Întreținerea poate fi acordată numai în raport cu veniturile permanente, ca de exemplu: salariu, sporul de vechime, indemnizația de conducere, ș.a. nu și cele întâmplătoare (cum ar fi: plata orelor suplimentare, îndemnizațiile de deplasare, de transfer, de concediere, etc.).
Compensarea creanței de întreținere
Datorită caracterului personal al obligației de întreținere, creanța de întreținere este exceptată de la regula compensației legale.
În cazul în care un minor este încredințat unui părinte, iar altul celuilalt părinte este însă admisibilă compensația judiciară.
În această ipoteză, dacă veniturile părinților sunt inegale, părintele care realizează un venit mai mare poate fi obligat să contribuie la întreținerea celuilalt copil, întrucât ambii copii trebuie să beneficieze de mijloacele materiale ale ambilor părinți.
Nu este admisibilă compensația între pensia de întreținere și suma datorată cu alt titlu.
Învoiala părinților cu privire la întreținere
În timpul căsătoriei, părinții se pot înțelege cu privire la întinderea întreținerii datorate minorului, felul și modalitățile executării, precum, și la contribuția fiecăruia la întreținere. Această înțelegere produce efecte juridice fără a fi nevoie de încuviințare din partea vreunui organ al statului.
Schimbarea situației materiale a părinților sau a nevoilor minorului poate justifica modificarea înțelegerii referitoare la cuantumul întreținerii.
Caracterul in solidum al obligației de întreținere
Obligația de întreținere a părinților față de copiii lor minori nu este solidară, întrucât nu este stipulată expres de lege ca atare.
Ea produce însă unele efecte asemănătoare solidarității, fiind calificată drept obligație in solidum.
În virtutea acestui caracter, părinții sunt obligați, în comun, la întreținere, fiecare contribuind proporțional cu mijloacele sale.
Această contribuției interesează doar raporturile dintre părinți, în vederea asigurării egalității dintre ei.
Cât privește raporturile dintre părinți și copiii lor minori, fiecare părinte este ținut pentru tot, putând fi urmărit pentru întreaga întreținere.
Părintele care îndeplinește integral obligația are acțiune în regres împotriva celuilalt părinte, pentru partea care îi revine la întreținere.
Cu toate că, între părinții codebitori ai obligației de întreținere nu există reprezentare reciprocă, ca la solidaritate, fiecare debitor este ținut pentru tot față de creditor. Drept urmare:
– dacă unul dintre părinți nu are mijloacele materiale necesare pentru a acorda întreținere minorului, celălalt părinte este obligat să asigure în întregime întreținerea;
– dacă unul dintre părinți moare sau este declarat judecătorește mort, copilul va fi întreținut de părintele în viață.
CAPITOLUL VI
PROTECȚIA ALTERNATIVĂ
BENEFICIARI
Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecție alternativă.
2. FORME
Protecția alternativă include:
1) instituirea tutelei;
2) măsuri de protecție specială;
3) adopția.
În alegerea uneia dintre aceste soluții autoritatea competentă adică instanța judecătorească, va ține seama, în mod corespunzător, de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.
Cu titlu subsidiar și temporar, în condițiile Codului familiei, se poate institui curatela minorului.
3. TUTELA MINORULUI
3.1. NOȚIUNE ȘI CARACTERE JURIDICE
Codul familiei consacră tutelei minorului art. 113 -141. De asemenea, Legea nr. 272/2004 conține o serie de dispoziții în această materie (art. 39-42).
Tutela minorului reprezintă ansamblu dispozițiilor legale prin care copilul lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi ori care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, este ocrotit de către tutore.
Pentru minorul respectiv tutela reprezintă un mijloc de ocrotire, în vreme ce pentru tutore ea constituie o sarcină.
Tutela prezintă următoarele caractere juridice:
1) este o sarcină socială. Caracterul social al tutelei rezultă din faptul că ea este menită să suplinească ocrotirea părintească, protecția minorului fiind o chestiune de interes general;
2) este o sarcină legală. Această trăsătură juridică rezultă din faptul că legea, prin norme imperative, stabilește: instituirea tutelei; cazurile de deschidere; procedura de numire a tutorelui; conținutul ocrotirii prin tutelă; încetarea tutelei;
3) este o sarcină, în principiu, obligatorie. Cel numit tutore nu poate refuza tutela, decât în cazurile expres prevăzute de lege;
4) este o sarcină, în principiu, gratuită. Cu toate acestea, organul competent-care, în prezent, este instanța judecătorească-ținând seama de munca depusă în administrarea averii și de starea materială a minorului și a tutorelui, va putea acorda acestuia din urmă o remunerație, care nu va putea depăși 10% din veniturile bunurilor minorului. In raport de împrejurări, ulterior această remunerație va putea fi modificată sau chiar suprimată;
5) este o sarcină strict personală. Tutela este instituită în considerarea persoanei tutorelui, care trebuie să o exercite personal, iar nu prin reprezentare. Caracterul intuitu personae al tutelei nu exclude posibilitatea ca, pentru un act juridic determinat tutorele să împuternicească o altă persoană; el nu are însă posibilitatea să dea un mandat general, pentru toate actele minorului.
3.2. PRINCIPII
Tutela minorului este guvernată de următoarele principii:
1) principiul generalității. Acest principiu semnifică faptul că tutela se instituie ori de câte ori un minor este lipsit de ocrotire părintească sau de o ocrotire părintească exercitată în mod corespunzător, afară de cazurile în care s-a recurs la o altă formă de protecție alternativă;
2) principiul exercitării tutelei exclusiv în interesul minorului. Art. 114 din Codul familiei prevede: „Tutela se exercită numai în interesul minorului". Deși textul de lege reprodus se referă doar la „exercitarea tutelei", în realitate „interesul minorului" domină întreaga instituție juridică a tutelei;
3) principiul independenței patrimoniale dintre minor și tutore.
Acest principiu rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 125 și art. 106 din Codul familiei, în virtutea sa, minorul nu are vreun drept asupra bunurilor tutorelui, după cum nici tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului.
4) principiul controlului permanent exercitat de către autoritatea tutelară asupra ocrotirii minorului prin tutelă. Potrivit art. 136 din Codul familiei, autoritatea tutelară trebuie să exercite un control efectiv și continuu asupra modului în care tutorele își îndeplinește îndatoririle sale cu privire la minor. Pentru aceasta, delegații autorității tutelare au dreptul să-l viziteze pe minor la locuința sa și să se informeze, pe orice cale, de soarta acestuia, dând, la nevoie, îndrumările necesare, în îndeplinirea acestei atribuții, autoritatea tutelară colaborează cu organele administrației publice și cu instituțiile de ocrotire.
3.3. INSTITUIREA TUTELEI MINORULUI
Coroborând dispozițiile art. 113 din Codul familiei cu cele ale art. 40 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, reținem că tutela se instituie în situația în care ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța judecătorească hotărăște că este în interesul copilului instituirea unei tutele.
În conformitate cu dispozițiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, tutela se instituie de către instanța judecătorească în a cărei circumscripție domiciliază sau a fost găsit copilul.
Art. 115 din Codul familiei se referă la „înștiințarea autorității tutelare" de către o categorie largă de persoane și instituții, și anume:
1) persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul;
2) serviciul de stare civilă și biroul notarului public;
3) instanțele judecătorești, parchetele și poliția;
4) organele administrației publice, organizațiile obștești, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.
Această obligație trebuie îndeplinită în termen de cel mult 5 zile de la data când au aflat de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească
Apreciem că sesizarea instanței judecătorești se va face de către autoritatea tutelară (care, la rândul ei, acționează din oficiu sau la încunoștințarea celor menționați mai sus) sau de procuror (în baza art. 45 din Codul de procedură civilă).
Pot fi tutori persoanele fizice, inclusiv soțul și soția împreună, care au domiciliul în România și nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
Conform art. 117 alin. (1) din Codul familiei, nu poate fi tutore:
1) minorul sau cel pus sub interdicție;
2) cel decăzut din drepturile părintești sau declarat incapabil de a fi
tutore;
3) cel căruia i s-a respins exercițiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum și cel cu rele purtări;
4) cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege și de a fi ales;
5) cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat de aceasta;
6) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini această sarcină.
Sarcina tutelei poate fi refuzată doar de către persoanele enumerate limitativ de art. 118 alin. (2) din Codul familiei, și anume:
1) cel care a împlinit vârsta de 60 de ani;
2) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
3) cel care crește și educă 2 sau mai mulți copii;
4) cel care exercită o altă tutelă sau curatelă;
5) cel care din cauza bolii, a infirmității, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină.
3.4. PROCEDURA
Deși art. 124-129 din Legea nr. 272/2004 fac referire doar la „cauzele privind stabilirea măsurilor de protecție specială", considerăm că regulile speciale de procedură prevăzute în Capitolul 11 (art. 124-131) din actul normativ menționat trebuie aplicate inclusiv în ceea ce privește tutela.
Persoana fizică sau familia care urmează a fi tutore trebuie să fie evaluată de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire. Evaluarea se realizează de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului de la domiciliul persoanei sau familiei, acordându-se prioritate membrilor familiei extinse a copilului.
Instanța judecătorească numește, cu prioritate, ca tutore, dacă motive întemeiate nu se opun, o rudă sau un afinori un prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească această sarcină.
Persoana fizică, respectiv soții care urmează a fi tutori sunt numiți pe baza prezentării de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului a raportului de evaluare a acestora.
Propunerea se va face ținându-se seama de relațiile personale, de apropierea domiciliilor, precum și de opinia copilului.
3.5. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE TUTORELUI
Asemeni ocrotirii părintești, ocrotirea prin tutelă are în conținutul său două laturi: personală și patrimonială.
a) Drepturile și îndatoririle tutorelui referitoare la persoana minorului
În principiu, conținutul tutelei în privința laturii personale este identic cu cel al ocrotirii părintești. Astfel, tutorele are:
1) dreptul și îndatorirea de a îngriji, crește și educa minorul;
2) dreptul de a stabili locuința minorului;
3) dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține
fără drept;
4) dreptul și îndatorirea de a-l reprezenta pe minor ori, după caz, de a-i
încuviința actele juridice;
5) dreptul de a consimți la adopția copilului ai cărui părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, în condițiile legii.
b) Drepturile și îndatoririle tutorelui referitoare la bunurile minorului
Sub aspect patrimonial, drepturile și îndatoririle tutorelui diferă în raport
de vârsta minorului.
În cazul minorului lipsit de capacitate de exercițiu, tutorele are obligația de a administra bunurile minorului și de a-l reprezenta în actele juridice.
La fel ca și în cazul ocrotirii părintești, actele juridice de gestiune a patrimoniului copilului se împart în trei categorii, în raport de consecințele patrimoniale previzibile, respectiv:
1) acte care ar putea fi încheiate liber de către tutore, în numele și pe seama minorului (ca, de exemplu: acte de conservare și acte de administrare a patrimoniului);
2) acte care pot fi încheiate numai cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare (actele de dispoziție și alte acte asimilate acestora);
3) acte interzise tutorelui (ca, de exemplu: contractele de donație și cele prin care se garantează obligația altuia; actele juridice între tutore, soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații și surorile tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă parte).
În cazul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, el își va exercita singur drepturile și își va executa tot astfel obligațiile, sub „supravegherea" tutorelui, care îi va încuviința actele.
Actele de dispoziție nu pot fi încheiate fără încuviințarea tutorelui, iar pentru actele care l-ar putea prejudicia este nevoie și de încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.
Administrarea bunurilor minorului implică pentru tutore o serie de obligații, atât la instituirea tutelei, cât și pe parcursul tutelei, precum și la încetarea acesteia (ca, de exemplu, prezentarea unor dări de seamă privind modul în care a îngrijit persoana minorului și i-a administrat bunurile).
3.6. ÎNCETAREA TUTELEI
Tutela minorului poate înceta fie datorită unor cauze care privesc persoana tutorelui, fie datorită unor cauze care privesc persoana minorului.
În prima situație, se face vorbire despre „încetarea funcției tutorelui", iar în cea de a doua despre „încetarea tutelei".
Funcția tutorelui încetează în următoarele situații:
1) moartea tutorelui;
2) îndepărtarea de la tutelă. Această sancțiune intervine dacă tutorele:
a) săvârșește un abuz:
b) se face vinovat de neglijență gravă sau de săvârșirea unor fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore;
c) nu își îndeplinește mulțumitor sarcina;
d) se ivește una din situațiile de excludere de la tutelă.
3) înlocuirea tutorelui, la cererea sa;
4) numirea altui tutore, în cazul punerii sub interdicție a minorului Tutela încetează în următoarele cazuri:
1) minorul aflat sub tutelă a dobândit capacitatea deplină de exercițiu (fie prin ajungerea la majorat, fie prin căsătorie – în condițiile legii);
2) minorul moare sau este declarat judecătorește mort;
3) a încetat situația care a impus instituirea tutelei.
3.7. RĂSPUNDEREA TUTORELUI
Pentru modul în care îndeplinește sarcina tutelei, tutorele este răspunzător din punct de vedere juridic.
La fel ca și în cazul părinților, se pot aplica, după caz:
a) sancțiuni de drept penal;
b) sancțiuni de drept administrativ;
c) sancțiuni de drept civil;
d) sancțiuni de drept al familiei.
Sancțiunea de dreptul familiei este „îndepărtarea de la tutelă" care intervine când tutorele „săvârșește un abuz, o neglijență gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum și dacă nu își îndeplinește mulțumitor sarcina".
Suntem de părere că „îndepărtarea de la tutelă" trebuie să se dispună de către același organ care a instituit tutela, respectiv, instanța judecătorească.
CURATELA MINORULUI
4.1. REGLEMENTARE, NOȚIUNE ȘI NATURĂ JURIDICĂ
Codul familiei reglementează curatela în art 152-157.
Curatela minorului este mijlocul juridic, temporar și subsidiar, de ocrotire a acestuia.
Curatela este o varietate a tutelei, fiind calificată drept o tutelă ad-hoc. În consecință, curatelei minorului îi sunt aplicabile, în esență, regulile tutelei minorului.
INSTITUIREA CURATELEI MINORULUI
A. Cazuri
Codul familiei stabilește că se instituie curatela în următoarele cazuri:
1) când există contrarietate de interese între părinte ori tutore și minor (art 132 și art. 105 din Codul familiei);
2) când, până la numirea sau înlocuirea tutorelui unui minor este nevoi de o perioadă mai îndelungată și se impune luarea unor măsuri provizorii (art. 139 din Codul familiei);
3) până la soluționarea cererii de punere sub interdicție a minorului (art. 146 din Codul familiei);
4) când, din cauza bolii ori din alte motive, părintele sau tutore împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviințează (art. 152 lit. c) din Codul familiei).
B. Procedura
Față de dispozițiile art. 154 din Codul familiei, curatela minorului se instituie de autoritatea tutelară de la domiciliul minorului, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre persoanele menționate la art. 115 din Codul familiei.
De lege ferenda, socotim că și curatela minorului ar trebui instituită tot de către instanța judecătorească.
De altfel, potrivit art. 44 din Codul de procedură civilă: „în caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exercițiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanța, la cererea părții interesate, va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanța va putea numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentant și cel reprezentat sau când o persoană juridică, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal.
Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Numirea acestor curatori se va face de instanța competentă să hotărască asupra cererii de chemare în judecată."
4.3. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE CURATORULUI
Ocrotirea minorului prin curatela se realizează prin reprezentarea acestuia dacă nu a împlinit vârsta de 14 ani și prin încuviințarea actelor sale juridice, dacă are capacitatea de exercițiu restrânsă.
ÎNCETAREA CURATELEI MINORULUI
Curatela minorului încetează dacă au încetat cauzele care au determinat instituirea ei sau o dată cu încetarea incapacității ori a restrângerii capacității de exercițiu.
Curatorul poate cere înlocuirea sa numai după împlinirea unui termen de 3 ani de la numire (art. 156 din Codul familiei).
CAPITOLUL VII
PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA EXPLOATĂRII
ASPECTE COMUNE
1) Dreptul de protecție împotriva exploatării
Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme de violență, abuz, rele tratamente sau neglijență.
2) Sesizarea organelor competente
Orice persoană fizică sau juridică, precum și copilul pot sesiza autoritățile abilitate de lege să ia măsurile corespunzătoare pentru a-l proteja împotriva oricăror forme de violență, inclusiv violență sexuală, vătămare sau de abuz fizic sau mental, de rele tratamente sau de exploatare, de abandon sau neglijență.
Angajații instituțiilor publice sau private care, prin natura profesiei, intră în contact cu copilul și au suspiciuni asupra unui posibil caz de abuz, neglijare sau rele tratamente au obligația de a sesiza de urgență direcția generală de asistență socială și protecția copilului.
3) Obligații privind readaptarea și reintegrarea copilului
Părinții copilului sau, după caz, alt reprezentant legal al acestuia, autoritățile publice și organismele private au obligația să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita readaptarea fizică și psihologică și reintegrarea socială a oricărui copil care a fost victima oricărei forme de neglijență, exploatare sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori tratamente crude, inumane sau degradante.
Persoanele menționate mai sus vor asigura condițiile necesare pentru ca readaptarea și reintegrarea să favorizeze sănătatea, respectul de sine și demnitatea copilului.
PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA EXPLOATĂRII ECONOMICE
1) Dreptul de protecție împotriva exploatării economice
Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva exploatării și nu poate fi constrâns la o muncă ce comportă un risc potențial sau care este susceptibilă să îi compromită educația ori să îi dăuneze sănătății sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale.
Este interzisă orice practică prin intermediul căreia un copil este dat de unul sau de ambii părinți ori de reprezentantul lui legal în schimbul unei recompense sau nu, în scopul exploatării copilului sau a muncii acestuia.
2) Reintegrarea școlară
În situațiile în care copiii de vârstă școlară se sustrag procesului de învățământ, desfășurând munci cu încălcarea legii, unitățile de învățământ sunt obligate să sesizeze de îndată serviciul public de asistență socială, în cazul unor asemenea constatări, serviciul public de asistență socială împreună cu inspectoratele școlare județene și cu celelalte instituții publice competente sunt obligate să ia măsuri în vederea reintegrării școlare a copilului.
3) Obligația de a promova campanii de conștientizare și informare
Inspecția Muncii, în colaborare cu Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, are obligația de a promova campanii de conștientizare și informare:
1) pentru copii – despre măsurile de protecție de care pot beneficia și despre riscurile pe care le implică cazurile de exploatare economică;
2) pentru publicul larg – incluzând educație parentală și activități de pregătire pentru categoriile profesionale care lucrează cu și pentru copii, pentru a-i ajuta să asigure copiilor o reală protecție împotriva exploatării economice;
3) pentru angajatori sau potențiali angajatori.
PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA CONSUMULUI DE DROGURI
1) Dreptul de protecție împotriva consumului de droguri
Copilul are dreptul de a fi protejat împotriva folosirii ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope.
2) Interdicția vânzării de solvenți copiilor
Este interzisă vânzarea de solvenți copiilor, fără acordul părintelui ori al altui reprezentant legal.
3) Obligații ale instituțiilor statale privind strategiile antidrog
Agenția Națională Antidrog, în colaborare cu Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor, și, după caz, cu alte autorități sau organe de specialitate ale administrației publice centrale, are obligația de a lua măsurile corespunzătoare pentru:
1) prevenirea folosirii copiilor la producția și traficul ilicit al acestor substanțe;
2) conștientizarea publicului larg și, în mod particular, a copiilor cu privire la această problematică, inclusiv prin intermediul sistemului de învățământ și, după caz, prin introducerea acestui subiect în programa școlară;
3) sprijinirea copiilor și familiilor acestora, prin consiliere și îndrumare -dacă este necesar, de natură confidențială, dar și prin elaborarea de politici și strategii care să garanteze recuperarea fizică și psihică și reintegrarea socială a copiilor dependenți de droguri, inclusiv prin dezvoltarea în acest scop de metode de intervenție alternativă la instituțiile psihiatrice tradiționale;
4) dezvoltarea suplimentară a sistemelor pentru adunarea unor date reale asupra apariției consumului de droguri la copii, ca și asupra implicării acestora în producția și traficul ilicit de droguri; evaluarea permanentă a acestor situații, a progreselor realizate, a dificultăților întâmpinate și, respectiv, a obiectivelor propuse pentru viitor;
5) dezvoltarea unui sistem de informare publică care să reducă toleranța în ceea ce privește consumul de droguri și să ajute la recunoașterea primelor simptome de consum de droguri, mai ales în rândul copiilor.
Instituțiile prevăzute mai sus se vor asigura că opiniile copiilor sunt luate în considerare la elaborarea strategiilor antidrog.
PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA ABUZULUI SAU NEGLIJENȚEI
1) Noțiuni
Prin abuz asupra copilului „se înțelege orice acțiune voluntară a unei persoane" care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Prin „neglijarea copilului" se înțelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități, fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
2) Interdicții
Sunt interzise aplicarea pedepselor fizice sub orice formă, precum și privarea copilului de drepturile sale de natură să pună în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului, atât în familie cât și în orice instituție care asigură protecția, îngrijirea și educarea copiilor.
De asemenea, în instituțiile publice sau private, precum și în serviciile de tip rezidențial, publice sau private, care asigură protecția, creșterea, îngrijirea sau educarea copiilor, este interzisă angajarea persoanei împotriva căreia a fost pronunțată o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pentru săvârșirea, cu intenție, a unei infracțiuni.
3) Sesizare
Orice persoană care, prin natura profesiei sau ocupației sale, lucrează direct cu un copil și are suspiciuni în legătură cu existența unei situații de abuz sau de neglijare a acestuia este obligată să sesizeze serviciul public de asistență socială sau direcția generală de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială a fost identificat cazul respectiv.
Pentru semnalarea cazurilor de abuz sau de neglijare a copilului, la nivelul fiecărei direcții generale de asistență socială și protecția copilului se înființează obligatoriu telefonul copilului, al cărui număr va fi adus la cunoștință publicului.
4) Obligațiile direcției generale de asistență socială și protecția copilului
În vederea asigurării protecției speciale a copilului abuzat sau neglijat, direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligată:
1) să verifice si să soluționeze toate sesizările privind cazurile de abuz și neglijare, inclusiv cele venite din partea asistenților familiali;
2) să asigure prestarea serviciilor specializate pentru nevoile copiilor victime ale abuzului sau neglijării și ale familiilor acestora.
5) Aspecte procedurale
Pentru verificarea sesizărilor privind cazurile de abuz și neglijare a copilului, reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului au drept de acces, în condițiile legii, în sediile persoanelor juridice, precum și la domiciliul persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecția unui copil. Pentru efectuarea acestor verificări, organele de poliție au obligația să sprijine reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului.
Reprezentanții persoanelor juridice, precum și persoanele fizice care au în îngrijire sau asigură protecția unui copil sunt obligați să colaboreze cu reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului și să ofere toate informațiile necesare pentru soluționarea sesizărilor.
În situația în care, în urma verificărilor efectuate, reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului stabilesc că există motive temeinice care să susțină existența unei situații de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului și neglijării, și nu întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice, sau a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecția unui copil, directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului instituie măsura plasamentului în regim de urgență, potrivit procedurii legale.
În situația în care persoanele menționate mai sus refuză sau împiedică în orice mod efectuarea verificărilor de către reprezentanții direcției generale de asistență socială și protecția copilului, iar aceștia stabilesc că există motive temeinice care să susțină existența unei situații de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului și neglijării, Direcția generală de asistență socială și protecția copilului sesizează instanța judecătorească, solicitând emiterea unei ordonanțe președințiale de plasare a copilului în regim de urgență la o persoană, la o familie, la un asistent maternal sau într-un serviciu de tip rezidențial, licențiat în condițiile legii.
În termen de 48 de ore de la data executării ordonanței președințiale prin care s-a dispus plasamentul în regim de urgență, direcția generală de asistență socială și protecția copilului sesizează instanța judecătorească pentru a decide cu privire la: înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului, decăderea totală sau parțială din exercițiul drepturilor părintești, precum și cu privire la exercitarea drepturilor părintești.
În cadrul procesului prevăzut se poate administra, din oficiu, ca probă, declarația scrisă a copilului referitoare la abuzul sau neglijarea la care a fost supus. Declarația copilului poate fi înregistrată, potrivit legii, prin mijloace tehnice audio-video. înregistrările se realizează în mod obligatoriu cu asistența unui psiholog.
Acordul copilului este obligatoriu pentru realizarea înregistrării declarației sale.
Dacă instanța judecătorească apreciază necesar, îl poate chema pe copil, pentru a-l audia. Audierea are loc numai în camera de consiliu, în prezența unui psiholog și numai după o prealabilă pregătire a copilului în acest sens.
În cazul în care abuzul sau neglijarea a fost săvârșită de către persoane care, în baza unui raport juridic de muncă sau de altă natură, asigurau protecția, creșterea, îngrijirea sau educația copilului, angajatorii au obligația să sesizeze de îndată organele de urmărire penală și să dispună îndepărtarea persoanei respective de copiii aflați în grija sa.
5. PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA RĂPIRII SAU ORICĂROR FORME DE TRAFICARE
Ministerul Administrației și Internelor și Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, în colaborare cu Ministerul Educației și Cercetării sunt obligate să efectueze demersurile necesare pentru adoptarea tuturor măsurilor legislative, administrative și educative destinate asigurării protecției efective împotriva oricăror forme de trafic intern sau internațional al copiilor, în orice scop sau sub orice formă, inclusiv de către propriii părinți.
În acest scop, autoritățile publice menționate mai sus au responsabilitatea elaborării unei strategii la nivel național pentru prevenirea și combaterea acestui fenomen, inclusiv a unui mecanism intern de coordonare și monitorizare a activităților întreprinse.
6. PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA ALTOR FORME DE EXPLOATARE
1) Dreptul la protecție împotriva oricărei forme de exploatare
Copilul are dreptul la protecție împotriva oricărei forme de exploatare.
2) Obligații ale instituțiilor și autorităților publice
Instituțiile și autoritățile publice, potrivit atribuțiilor lor, adoptă reglementări specifice și aplică măsuri corespunzătoare pentru prevenirea, între altele:
1) transferului ilicit și a nereturnării copilului;
2) încheierii adopțiilor, naționale ori internaționale, în alte scopuri decât interesul superior al copilului;
3) exploatării sexuale și a violenței sexuale;
4) răpirii și traficării de copii în orice scop și sub orice formă;
5) implicării copiilor în conflicte armate;
6) dezvoltării forțate a talentelor copiilor în dauna dezvoltării lor armonioase, fizice și mentale;
7) exploatării copilului de către mass-media;
8) exploatării copilului în cadrul unor cercetări ori experimente științifice.
CONCLUZII
În zilele noastre asistăm la o destructurare a celor mai importante valori ce au însoțit omul de-a lungul veacurilor, printre care se numără și aceea a familiei. Analiza întregii problematici legate de relațiile de familie și de rudenie ne trimite la o abordare morală, o morală în schimbare rapidă în contemporaneitate.
Mai sunt valabile azi preceptele morale care țineau închegată o familie și îi dădeau un sens bine determinat atât din punctul de vedere al dreptului familiei? Dacă afirmăm cu convingere că ele rămân valabile, realitatea de zi cu zi ne contrazice: familia nu mai este aceeași și nu mai joacă același rol cu cel jucat chiar cu vreo 50 de ani în urmă. Avem în acest sens exemplul familiei monoparentale, concubinajuă, aspecte în strânsă legătură cu subiectul central al lucrării de față, copilul din afara căsătoriei.
Analizând tema intitulată „Protecția copilului din afara căsătoriei” – ce include aspecte generale ale ocrotirii minorului, precum și acelea speciale ale ocrotirii părintești, ale protecției alternative și ale protecției împotriva exploatării, din capitolele dezvoltate în lucrare se desprinde concluzia ca legea, în cazul nostru Codul familiei, acordă copilului din afara căsătoriei drepturi egale cu cele ale copilului din căsătorie, lucru care este în concordanță cu reglementările internaționale în vigoare în această materie, care înlătură discriminările ce s-ar putea produce față de un copil născut în afara căsătoriei.
Ocrotirea ce se cuvine a fi acordată unui copil din afara unei căsătorii trebuie să fie exercitată de titularii acestui drept și, în același timp, obligație, în așa fel încât să i se asigure copilului o dezvoltare și o viață normale.
Răspunderea pentru ocrotirea, creșterea și dezvoltarea normală a copilului din afara căsătoriei revine, pe lângă rolul important ce îl joacă părinții în acest sens, revine și colectivităților locale, precum și statului.
O opinie personală este cea conform căreia colectivitățile locale din care face parte minorul, copil din afara căsătoriei, ar trebui să se implice mai mult în apărarea drepturilor copilului, deoarece aceste colectivități au posibilitatea reală de a cunoaște situația concretă a unui asemenea copil. Astfel, autoritățile locale ar trebui să monitorizeze implicarea familiei copilului respectiv în luarea unor decizii, măsuri în interesul copilului, să sprijine îngrijirea, creșterea și educarea acestuia în cadrul familiei.
BIBLIOGRAFIE
Ș.Cocoș, “Dreptul familiei”, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2003
E.Florian, “Dreptul familiei”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003
G.Miruță, „Dreptul familiei”, Editura „Scrisul Gorjean”, Târgu Jiu, 2002
I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, “Tratat de dreptul familiei”, ediția a IV-a, Editura All Beck, București, 2001
A.Corhan, “Dreptul familiei-Teorie și practică”, Editura Lumina Lex, București, 2001
A.Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, “Dreptul familiei”, Editura All Beck, București, 1999
A.Pricopi, “Căsătoria în dreptul român”, Editura Lumina Lex, București, 1998
I.P.Filipescu, “Adopția și protecția copilului aflat în dificultate”, Editura All, București, 1997
A.Pricopi, “Dreptul familiei”, Editura Fundația România de mâine, București, 1996
I.Filipescu -Tratat de dreptul familiei, Editura Academiei, București, 1993
A.Ionașcu, M.Mureșan, M.N. Costin, V.Ursa, “Filiația și ocrotirea minorilor”, Editura Dacia, 1980
I.Albu, “Dreptul familiei”, Editura didactică și pedagogică, București, 1975
T.R.Popescu, “Dreptul familiei-tratat”, Editura didactică și pedagogică, București, 1965
CUPRINS
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE ALE OCROTIRII MINORULUI
1. NOȚIUNE ȘI REGLEMENTARE………………………………………………………3
2.INSTITUȚII ȘI SERVICII CU ATRIBUȚII ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI COPILULUI ………………………………………………………………………………………..4
2.1. INSTITUȚII LA NIVEL CENTRAL……………………………………….4
2.2. INSTITUȚII ȘI SERVICII LA NIVEL LOCAL………………………..5
2.3. ORGANISME PRIVATE……………………………………………………..10
3. OBLIGAȚIILE CELOR RESPONSABILI DE PROTECȚIA
COPILULUI……………………………………………………………………………………….11
4. PRIORITATEA REGLEMENTĂRILOR INTERNAȚIONALE……………11
CAPITOLUL II
SITUAȚIA LEGALĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI
1. NUMELE……………………………………………………………………………………….12
2. CETĂȚENIA ROMÂNĂ…………………………………………………………………17
3. ALTE EFECTE……………………………………………………………………………….17
CAPITOLUL III
STABILIREA FILIAȚIEI – PREMISĂ A MIJLOCULUI PRINCIPAL DE REALIZARE A OCROTIRII PRIN PĂRINȚI
1. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ (MATERNITATEA)……..19
1.1.ASPECTE GENERALE………………………………………………………..19
1.2. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ PRIN CERTIFICATUL DE NAȘTERE…………………………………………………20
1.3. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ PRIN RECUNOAȘTERE…………………………………………………………………….23
1.4. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ PRIN HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ………………………………………………………………..28
2. FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ (PATERNITATEA) DIN AFARA CĂSĂTORIEI…………………………………………………………………………………….32
2.1. ASPECTE INTRODUCTIVE……………………………………………….32
2.2. PREZUMȚIA TIMPULUI LEGAL AL CONCEPȚIEI COPILULUI………………………………………………………………………………32
2.3. SITUAȚII SPECIALE PRIVIND STABILIREA FILIAȚIEI DIN AFARA CĂSĂTORIEI……………………………………………………………….33
2.4. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE TATĂ PRIN RECUNOAȘTERE (RECUNOAȘTEREA DE PATERNITATE) ……34
2.5. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE TATĂ PRIN HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ…………………………………………………………………39
CAPITOLUL IV
OCROTIREA PĂRINTEASCĂ – PARTICULARITĂȚI ALE PROTECȚIEI COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI
1. NOȚIUNE ……………………………………………………………………………………..43
2.PRINCIPII……………………………………………………………………………………….43
2.1. PRINCIPII CONSACRATE DE CODUL FAMILIEI………………44
2.2. PRINCIPII CONSACRATE DE LEGEA 272/2004…………………44
3. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI……………………………..46
3.1. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI REFERITOARE LA PERSOANA MINORULUI …………………………46
3.2. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE PĂRINTEȘTI REFERITOARE LA BUNURILE MINORULUI…………………………..51
4. EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI……………………………………..53
5. SITUAȚII SPECIALE PRIVIND EXERCITAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI……………………………………………………………………………………..56
6. SCINDAREA OCROTIRII PĂRINTEȘTI………………………………………….57
7. SANCȚIUNI DE DREPTUL FAMILIEI APLICABILE ÎN CAZUL NEÎNDEPLINIRII SAU ÎNDEPLINIRII NECORESPUNZĂTOARE A OCROTIRII PĂRINTEȘTI ………………………………………………………………….58
7.1.CATEGORII………………………………………………………………………..58
7.2. DECĂDEREA DIN DREPTURILE PĂRINTEȘTI …………………58
CAPITOLUL V
OBLIGAȚIA DE ÎNTREȚINERE DINTRE PĂRINȚI ȘI COPII
1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE………………………………………………….64
2. OBLIGAȚIA DE ÎNTREȚINERE DINTRE PĂRINȚI ȘI COPIII LOR MINORI………………………………………………………………………………………………65
CAPITOLUL VI
PROTECȚIA ALTERNATIVĂ
1.BENEFICIARI…………………………………………………………………………………70
2. FORME………………………………………………………………………………………….70
3. TUTELA MINORULUI………………………………………………………………….71
3.1. NOȚIUNE ȘI CARACTERE JURIDICE……………………………….71
3.2. PRINCIPII………………………………………………………………………….72
3.3. INSTITUIREA TUTELEI MINORULUI……………………………….73
3.4. PROCEDURA…………………………………………………………………….75
3.5. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE TUTORELUI………………….76
3.6. ÎNCETAREA TUTELEI……………………………………………………….77
3.7. RĂSPUNDEREA TUTORELUI……………………………………………77
4.CURATELA MINORULUI……………………………………………………………….79
4.1. REGLEMENTARE, NOȚIUNE ȘI NATURĂ JURIDICĂ……….79
4.2. INSTITUIREA CURATELEI MINORULUI…………………………..79
4.3. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE CURATORULUI ……………81
4.4. ÎNCETAREA CURATELEI MINORULUI…………………………….81
CAPITOLUL VII
PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA EXPLOATĂRII
1.ASPECTE COMUNE ………………………………………………………………………82
2.PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA EXPLOATĂRII ECONOMICE…………………………………………………………………………………….83
3.PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA CONSUMULUI DE DROGURI………………………………………………………………………………………….84
4.PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA ABUZULUI SAU NEGLIJENȚEI……………………………………………………………………………………86
5. PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA RĂPIRII SAU ORICĂROR FORME DE TRAFICARE……………………………………………………………………89
6. PROTECȚIA COPILULUI ÎMPOTRIVA ALTOR FORME DE EXPLOATARE…………………………………………………………………………………..90
CONCLUZII……………………………………………………………………………………………….91
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………….93
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Juridica a Copilului din Afara Casatoriei (ID: 124918)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.