Protectia Juridic a Drepturilor a Drepturilor Omului Dreptul la Invăâătură și Cutlură

Diverse

Protectia Juridic a Drepturilor a Drepturilor Omului Dreptul la Invăâătură și Cutlură

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== 00cbf3457e64f5dfdb245c44e75e3c03794c6362_391023_1 ===

DREPTUL LA EDUCAȚIE

ÎN LEGISLAȚIA NAȚIONALĂ ȘI INTERNAȚIONALĂ

Nevoia de reglementare a dreptului la educație este dată de faptul că în prezent procesul de învățare și de dobândire de aptitudini se întinde pe întreg parcursul vieții, devenind una din condițiile esențiale pentru a putea obține un loc de muncă.

Recunoașterea noii cerințe sociale s-a manifestat în cadrul Uniunii Europene prin stabilirea unor trepte de dezvoltare tehnologică ce implică un număr mare de cercetători științifici și dezvoltarea tehnologiilor de comunicații. Totodată, se urmărește reducerea gradului de analfabetism și analfabetism funcțional și creșterea numărului de absolvenți ai instituțiilor de învățământ superior.

În cazul României dreptul la învățătură suferă diverse intervenții, de la o finanțare și gestionare defectuoasă a fondurilor, până la incapacitatea statului de a asigura absolvenților de liceu un grad minim de abilități. Efortul statului de a asigura cele mai bune condiții în sistemul de învățământ a eșuat din cauza inconsecvenței în reformarea sistemului de învățământ din perioada comunistă.

Datorită acestor probleme de dezvoltare, deși procentul din produsul intern brut alocat învățământului s-a dublat iar suma cheltuită de stat pe an pentru școlarizarea unui elev s-a triplat, totuși, rezultatele sistemului românesc de învățământ par să fie din ce în ce mai slabe.

Legile internaționale și legile cu caracter national ale statelor reglementează în mod special drepturile copilului, astfel că s-a dezvoltat un set de principii generale ce trebuie să fie respectate. Forța de lege a acestor principii reiese din preocuparea comunității internaționale pentru drepturile omului, dar și din recunoașterea și exercitarea acestor drepturi la nivelul grupurilor sociale din care individul face parte.

Uniunea Europeană funcționează pe baza unor principii care permit repartizarea competențelor și o cât mai bună managerizare a resurselor atât pe plan local, cât și la nivel regional și unional. Datorită principiului subsidiarității, statele membre și Uniunea Europeană și-au delimitat anumite competențe exclusive și anumite competențe partajate, Uniunea rezervându-și și un sector al acțiunilor de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunilor statelor membre, secțiune în care se încadrează și dreptul la educație.

În consecință, Uniunea își rezervă dreptul de a trasa anumite linii directoare și de a interveni în cazul constatării unor nereguli majore sau a imposibilității unui stat de a-și îndeplini satisfăcător obligația de a asigura exercitarea dreptului la educație. În Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene se statuează dreptul oricărei persoane la educație, dar și accesul la formare profesională și formare continuă.

Statele trebuie să asigure un învățământ de bază obligatoriu, la care să aibă acces toți membrii societății, indiferent de categorie socială sau calități, dar formarea profesională și formarea continuă sunt prezentate sub forma libertății accesului, astfel înțelegându-se faptul că pentru a urma aceste două tipuri de educație individul trebuie să îndeplinească anumite condiții, dar cu toate acestea statul nu îi garantează posibilitatea de a urma un anumit tip de educație. Dreptul la educație include doar posibilitatea de a urma gratuit învățământul obligatoriu.

Uniunea Europeană încearcă să adapteze sistemul de învățământ atât la beneficiarul principal: elevul, cât și la nevoile beneficiarului indirect: angajatorii. Prin securitate de ordin material și emoțional și garantarea dreptului la un minim de educație Uniunea asigură atât succesul elevului, cât și garanția unei reconversii profesionale sau profesionalizare mult mai facile, acest aspect fiind foarte important din punct de vedere economic (angajatorii beneficiind de stabilitate a personalului chiar dacă apar schimbări în organizarea și funcționarea unității de producție sau de servicii).

Dreptul la educație pe teritoriul României a fost cerut pentru prima oară, în sensul învățământului organizat de stat, în proiectul de constituție al revoluției valahe, proiect ce decidea ca instrucția să fie egală și întreagă pentru românii de ambele sexe.

Primul act constituțional care a impus acest drept a fost legea din 1923 conform căreia învățământul era liber în condițiile stabilite. Învățământul primar era obligatoriu și gratuit. Statul, județele și comunele ajutau elevii lipsiți de mijloace materiale în măsura și modalitățile prevăzute prin lege.

Potrivit principiului universalității drepturilor copiilor și al egalității de drepturi, toți copiii din România se vor bucura de drepturile lor. Drepturile acestora trebuie să fie recunoscute pentru toți copiii, deoarece nu se admit excepții sau discriminări. În exercitarea tuturor drepturilor lor, copiii sunt considerați egali, fără a se tine cont de situația personală sau de situația familială.

În sensul reglementărilor în domeniu, toți cetățenii români beneficiază de dreptul neîngrădit la educație, la toate nivelurile și formele acesteia, indiferent de genul, naționalitatea sau religia lor, ori de situația materială sau statutul social. Dreptul la educație este prevăzut în legislația românească în Legea educației naționale nr. 1/2011. În toate instituțiile de învățământ publice este garantat dreptul la educație, astfel că învățământul preuniversitar este gratuit și garantată de statul roman și instituțiile sale.

În conformitate cu Legea Educației Naționale nr. 1/2011, sistemul educativ românesc este reglementat de către Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului. Fiecare nivel are propria sa formă de organizare și este subiectul legislației în vigoare. Grădinița este opțională între vârsta de 3 și 6 ani. Clasa pregătitoare a devenit obligatorie începând cu anul 2012, iar școlarizarea este obligatorie până în clasa a X-a. Învățământul primar și secundar este împărțit în 12 sau 13 clase. Învățământul superior este aliniat la Spațiul european al învățământului superior.

Conform Legii Educației Naționale, sistemul românesc de învățământ preuniversitar cunoaște o ierarhizare pe cinci niveluri:

educația timpurie desfășurată în intervalul de vârstă 0-6 ani și formată din două subnivele:

nivelul antepreșcolar, desfășurat în intervalul de vârstă 0-3 ani

învățământul preșcolar, desfășurat în intervalul de vârstă 3-6 ani, cuprinzând grupa mică, grupa mijlocie și grupa mare

învățământul primar, cuprinzând clasa pregătitoare și clasele I-IV

învățământul secundar, cuprinzând:

învățământul gimnazial (clasele V-IX)

învățământul liceal (clasele de liceu X-XII/XIII)

învățământul profesional, având o durată cuprinsă între 6 luni și 2 ani

învățământul terțiar nonuniversitar (învățământul postliceal).

Statul român asigură cetățenilor săi drepturi egale de acces gratuit la toate nivelurile și formele de învățământ preuniversitar, precum și accesul la învățământul universitar și la învățarea pe tot parcursul vieții.

Aceleași drepturi în ceea ce privește educația sunt asigurate și cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, ai statelor member a Spațiului Economic European și ai cetățenilor elvețieni.

Dreptul la educație în țara noastră este recunoscut în mod egal tuturor minorilor care au solicitat sau au dobândit o oarecare formă de protecție în România, dar și tuturor minorilor străini și apatrizi a căror ședere pe teritoriul țării noastre este recunoscută official conform legislației aplicabile țării noastre. În România, conform legii educației naționale, sprijinirea elevilor și a învățământului constituie o prioritate națională.

Statul roman îi susține în mod special pe preșcolarii, elevii și studenții ce manifestă anumite probleme și nevoi sociale, precum și cei ce au cerințe educaționale speciale. Statul român garantează tuturor persoanelor cu cerințe educaționale speciale dreptul la educație. În România învățământul special și cel special integrat sunt o componentă importantă a sistemului de învățământ național.

Statul roman sprijină și elevii care nu au posibilitatea de a învăța în localitatea de domiciliu, prin decontarea cheltuielilor de transport ocazionate de deplasarea până la cea mai apropiată unitate școlară. În cazul în care nu pot sau nu vor să facă naveta, cceștia pot beneficia de cazare și masă în cadrul internatelor școlare.

Exercitarea dreptului garantat la educație trebuie să se facă cu oferirea posibilității de a beneficia de învățământ în mod gratuit, în scopul asigurării dezvoltării aptitudinilor proprii a copiilor și a cultivării simțului răspunderii morale și sociale care să-i asigure integrarea în societate.

În educația copilului, părinții acestuia trebuie să țină cont în mod special de interesul acestuia. Complementar educației școlare, și urmărind același scop, copilul trebuie să aibă parte și de activități recreative și de timp liber pentru a se putea juca.

Dreptul la educație a fost definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sub forma unui drept relativ. Datorită faptului că dreptul la educație creează un drept și nu o libertate, se nasc două obligații corelative: obligația statului de a crea instituții de învățământ la care elevii să aibă un acces real , și obligația părintelui, tutorelui, reprezentantului legal sau a ocrotitorului legal de a înscrie minorii aflați în grijă în cadrul unei instituții acreditate de stat.

Pentru a facilita diversitatea, statul trebuie cel puțin să tolereze înființarea de unități școlare private, însă trebuie să se asigure că acestea furnizează servicii cel puțin conforme cu standardul impus de stat, în acest context statului revenindu-i obligația de a se asigura de faptul că informațiile sunt prezentate obiectiv, critic și pluralist, pentru a nu determina îndoctrinare elevilor sau crearea unei opinii deformate atât asupra conținutului predat, cât și asupra modului în care viața ar trebui să se desfășoare. Totodată, Curtea a stabilit faptul că statul are obligația de a decide programa și modul în care se realizează educația, nivelul până la care educația este obligatorie și faptul că educarea unei persoane depinde de anumite calități ale acesteia.

Fiind un drept relativ, dreptul la educație poate fi marcat de diverse tipuri de ingerințe. Condițiile ce trebuie îndeplinite în cazul limitării dreptului sunt ca ingerința să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea scopului.

În consecință, statul poate condiționa dreptul la învățătură prin impunerea unei taxe (însă taxa nu trebuie să fie atât de ridicată încât să constituie o piedică reală în exercitarea dreptului și trebuie să fie calculată în funcție de posibilitățile financiare ale elevului), prin restrângerea locurilor disponibile în cazul învățământului facultativ, prin testarea aptitudinilor care fac posibilă încadrarea într-o anumită formă de învățământ etc.

În România dreptul la învățătură este consacrat în Constituție și în Legea Educației Naționale. În legea fundamentală a țării dreptul la învățătură este dezvoltat sub forma unor principii: gratuitatea învățământului de stat, desfășurarea în conformitate cu legea a exercitării dreptului la educație, autonomia universitară, libertatea învățământului religios și dreptul de a crea instituții de învățământ particulare și confesionale.

Educația în România se face în limba română, însă se poate desfășura și într-o limbă de circulație internațională, dar și în limba maternă a minorităților. Totodată, consider că reglementarea unei limbi de studiu se prezintă ca utopică într-o societate democratică și extrem de dinamică, în care relațiile comerciale și nevoia de a cunoaște o anumită limbă străină se schimbă în decursul a câțiva ani, iar mobilitatea populației e în continuă creștere.

Legea învățământului definește dreptul la educație ca fiind o prioritate națională, stabilind totodată și scopurile dreptului la învățământ. Învățământul urmărește realizarea idealului educațional, întemeiat pe tradițiile umaniste, pe valorile democrației și pe aspirațiile societății românești, și contribuie la păstrarea identității naționale. Idealul educațional constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și creative.

În alineatul 1 legea menționează „aspirațiile românești", fără însă a le defini, totodată, legea mai menționează și tradițiile umaniste și identitatea națională, însă permite (atât legea, cât și Constituția) desfășurarea învățământului în alte limbi decât limba română, limba fiind definită în cadrul Uniunii Europene ca principal aspect al identității naționale. O altă exprimare problematică apare și în alineatul 2, fiind destul de greu de identificat în ce mod poate fi o personalitate „autonomă și creativă", din moment ce doar ființa umană în întregul ei poate poseda aceste calități.

Finalitățile învățământului pot fi rezumate prin formare de deprinderi utile pe tot parcursul vieții individului, atât pentru educare și auto-educare, cât și pentru crearea de aptitudini necesare desfășurării unor activități lucrative menite să susțină financiar subiectul după finalizarea studiilor.

Finalitățile școlii românești se realizează prin strategii și tehnici moderne de instruire și educare, susținute de științele educației și de practica școlară, conform obiectivelor fiecărui nivel de învățământ. În pofida acestei viziuni asupra modului de predare, testele internaționale arată o scădere a calității învățământului.

În concluzie, dreptul la educație în România, deși se bucură de reglementare atât în cadrul Constituției, cât și în cadrul unei legi organice, fiind definit drept prioritate națională, nu conturează o societate mai educate, dovadă fiind analfabetismul functional, sau un sistem de valori morale mai strict care să permită o evoluție a societății.

Dreptul la educație este unul dintre drepturile fundamentale ale societății contemporane, fiind subiect al reglementării atât în cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și în cadrul Uniunii Europene și a statelor membre. Importanța acestui drept este dată de dezvoltarea tehnologică rapidă a societății și de nevoia tot mai accentuată ca personalul oricărui tip de agent economic să poată manipula cu ușurință orice tip de utilaj destinat creșterii eficienței muncii.

Primul pas în protejarea drepturilor este făcut în cadrul Convenției Europene a Drepturilor Omului, convenție ce impune statului o obligație de rezultat, împuternicidu-l să acționeze chiar contrar voinței părinților pentru a asigura exercitarea dreptului în cazul minorilor.

Modul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a înțeles nevoia de protecție a acestui drept se manifestă printr-o definire strictă a intervențiilor ce îi pot fi aplicate, constituirea unei protecții a dreptului prin lărgirea obligației statului de a asigura dreptul la educație al minorului chiar în cazul în care părintele invocă anumite convingeri filozofice, dar și prin protejarea elevului în cazul unei încercări de îndoctrinare sau abuz din partea statului.

Uniunea Europeană lărgește și mai tare protecția dreptului la educație prin protejarea elevului pe toate nivelurile, dar și prin adaptarea modului de învățare și a materiei la cerințele mediului economic. Adaptarea poate fi privită și ca parte a finalității procesului de învățare, dar și ca scop al subiectului care își exercită dreptul la educație, aceste făcând uz de dreptul său pentru a se putea încadra în mediul economic pe un nivel salarial cât mai ridicat.

În cazul României protecția dreptului la învățătură se materializează diferit față de prevederile legale, distanța dintre ceea ce prevede legea și realitatea din multe instituții de învățământ fiind mare. Astfel, deși la nivel de reglementare în România învățământul reprezintă o prioritate națională, totuși, statul refuză să susțină financiar participare unei echipe în cadrul unei olimpiade internaționale; deși învățământul se face cu ajutorul metodelor moderne de învățare, totuși, mai mult de jumătate din elevii de 15 ani sunt analfabeți funcționali.

În concluzie, dreptul la educație trebuie protejat în mod real și la un nivel cât mai apropiat de cetățean, nu doar la nivel de reglementare sau în cazuri izolate care ajung în atenția Curții Europene a Drepturilor Omului sau a Curții de Justiție Europeană.

Protejarea acestui drept nu trebuie însă înțeleasă sub forma unui moft social, beneficiile pe termen lung fiind beneficii pecuniare substanțiale atât în cazul statului, cât și în cazul individului care a beneficiat de protecția dreptului.

=== 00cbf3457e64f5dfdb245c44e75e3c03794c6362_391639_1 ===