Protectia Internatională A Drepturilor Omului [623204]
MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
PROTECȚIA IN TERNAȚIONALĂ A DREPTURILOR
OMULUI
(Ciclul I)
AUTOR I:
Cristina Ceban,
dr. în drept, conf.cercetător
Haruța Ana
dr. în drept, lec tor superior
Aprobat la ședința Catedrei Drept public
din: 20.05.2013 , proces -verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultății de Drept USEM
la 24.05.2013 , proces -verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.20 13, proces -verbal Nr. 9
CHIȘINĂU – 2013
Cuprins
Introducere în studiul dreptului internațional al drepturilor omului ………………………….. ……… 1
1. Lămuriri conceptuale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 3
2. Dreptul internațional modern al drepturilor omului. Sisteme
internaționale de pr otecție a drepturilor omului ………………………….. ………………………….. ………… 5
3. Izvoarele, subiectele și principiile dreptului internațional
al drepturilor omului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 7
3.1. Izvoare ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 7
3.2. Subiecte ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 8
3.3. Principii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 9
4. Drepturile omului – noțiune și clasificare ………………………….. ………………………….. ………………. 11
Anexe:
1. Drepturile omului la interfața drept internațional public ~ drept național ………………………….. … 12
2. Situația semnării și ratificării celor mai importante tratate
de drepturile omului adoptate în sistemul ONU ………………………….. ………………………….. ……………… 13
Sistemul Națiunilor Unite de protecție a drepturilo r omului ………………………….. …………………… 15
1. Carta ONU și actele constitutive ale unor instituții specializate
ale ONU cu privire la drepturile omului ………………………….. ………………………….. …………………. 15
1.1. Carta ONU și drepturile omului ………………………….. ………………………….. ……………………… 15
1.2. Actele constitutive ale unor instituții specializate
ale Națiunilor Unite și drepturile omului ………………………….. ………………………….. …………….. 17
1.2.1. Constituția Organizației Internaționale a Muncii ………………………….. ……………………. 17
1.2.2. Convenția Organizației Națiunilor Unite pentru
Educație, Știință și Cultură ………………………….. ………………………….. ………………………… 18
1.2.3. Constituția Organizației Mondiale a Sănătății ………………………….. ………………………… 19
1.2.4. Carta Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație
și Agricultură ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 20
2. Declarația Universală a Drepturilor Omului și dezvoltarea
sistemului Națiuni lor Unite de protecție a drepturilor omului ………………………….. ………………… 21
Anexa:
Documente adoptate in cadrul ONU pentru protecția drepturilor
omului (pe domenii de protecție) ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 23
Carta internațională a drepturilor omului ………………………….. ………………………….. ………………… 26
1. Considerații introductive ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 26
2. Declarația Universală a Drepturilor Omului ………………………….. ………………………….. ………….. 27
3. Pactele internaționale cu privire la drepturile omului ………………………….. ………………………….. 3 1
3.1. Pactul internațional cu privire la drepturile economice,
sociale și culturale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 33
3.2. Pactul internațional cu privire la drepturi civile și politice ………………………….. ………………. 34
3.2.1. Protocolul facultativ relativ la Pactul internațional
cu privire la drepturile civile și politice ………………………….. ………………………….. …………. 37
3.2.2. Al doilea Protocol facultativ relativ la Pactul
internațional privind drepturile civile și politice ………………………….. ………………………… 37
Mecanismele Națiunilor Unite de aplicare a dreptului internațional
al drepturilor omului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 39
1. Organele principale și subsidiare ale ONU cu atribuții în
promovarea și protecția d repturilor omului ………………………….. ………………………….. ……………. 39
1.1. Organele principale ale ONU și protecția drepturilor omului ………………………….. ………… 39
1.2. Organele subsidiare cu atribuții specializate în domeniul
drepturilor omului ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 42
2. Mecanisme speciale ale Națiunilor Unite pentru supravegherea
respectării drepturilor omului ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 45
2.1. Mecanismele convenționale ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 45
2.2. Mecanisme extraconvenționale ………………………….. ………………………….. ……………………….. 51
Sistemul european de protecție a drepturilor omului ………………………….. ………………………….. . 54
1. Consiliul Europei – inițiator și princi pal cadru de promovare
și apărare a drepturilor omului în spațiul european ………………………….. ………………………….. ….. 54
1.1. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și
a libertăților fundamentale și protocoalele ei adiționale ………………………….. …………………… 55
1.2. Carta social ă europeană revizuită ………………………….. ………………………….. …………………… 59
1.3. Alte tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei ………………………….. …….. 62
1.4. Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului Europei ………………………….. ……………………. 64
2. Uniunea Europeană și Organizația pentru Securitate și Cooperare în
Europa în sistemul european de protecție a drepturilor omului ………………………….. ……………… 66
Anexă:
Tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei ………………………….. ……………………….. 68
Drepturile omului și libertățile sale fundamentale apărate
de sistemul Consiliului Europei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 70
1. Drepturile ș i libertățile fundamentale ale omului garantate
de Convenția europeană și protocoalele sale adiționale ………………………….. ………………………….. 70
1.1. Drepturi și libertăți fundamentale cu privire la viața, libertatea
și siguranța persoanei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 70
1.2. Accesul liber la justiție și garanții procedurale ………………………….. ………………………….. …… 75
1.3. Respectarea vieții personale ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 76
1.4. Drepturile privind libertatea spirituală ………………………….. ………………………….. ………………. 77
1.5. Dreptul la respectarea proprietății ………………………….. ………………………….. ……………………. 78
1.6. Libertățile social -politice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 78
2. Conținutul d repturilor recunoscute de Carta socială europeană revizuită ………………………….. … 79
2.1. Dreptul la muncă ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 79
2.2. Drepturile cu privire la protecție în muncă și profesie ………………………….. ……………………… 80
2.3. Drepturile lucrătorilor migranți ………………………….. ………………………….. …………………………. 83
2.4. Dreptul la protecția sănătății, s ecuritate socială și asistență ………………………….. ……………… 84
2.5. Dreptul familiilor, copiilor, tinerilor, persoanelor vârstnice și al
persoanelor cu handicap la protecție ………………………….. ………………………….. …………………… 86
2.6. Dreptul la locuință ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 87
Curtea Europeană a Drepturilor Omului ………………………….. ………………………….. …………………… 88
1. Consid erații introductive ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 88
2. Organizarea și funcționarea Curții Europene a Drepturilor Omului ………………………….. …………. 89
3. Procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului ………………………….. …………………….. 93
3.1. Competența Curții Europene a Drepturilor Omului ………………………….. ………………………….. 93
3.2. Sesizarea instanței ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 94
3.3. Admisibilitatea cererilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 95
3.4. Rezolvarea amiabilă a cauzelor ………………………….. ………………………….. ……………………….. 96
3.5. Examinarea cauzei în condiții de contradictorialitate ………………………….. ………………………. 96
3.6. Hotărârile Curții ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 97
3.7. Asistența juridică ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 98
4. Competența Curții Euro pene a Drepturilor Omului
de a da avize consultative ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 99
Uniunea Europeană și drepturile omului. Cetățenia europeană ………………………….. ………………. 101
1. Considerații introductive ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 101
2. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ………………………….. ………………………….. …. 102
2.1. Constituția european ă și drepturile fundamentale ………………………….. ………………………….. .. 103
2.2. Conținutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ………………………….. ……… 104
2.2.1. Demnitate ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 104
2.2.2. Libertăți ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 105
2.2.3. Egalitate ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 107
2.2.4. Solidaritate ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 108
2.2.5. Cetățenie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 1 10
2.2.6. Justiție ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 111
Sistemul interamerican de protecție a drepturilor omului
1. Considerații introductive ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………..
2. Subsistemul interamerican de protecție a drepturilor omului
bazat pe Carta OSA ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 114
3. Subsist emul interamerican de protecție a drepturilor omului bazat
pe Convenția americană a drepturilor omului ………………………….. ………………………….. ………….. 117
3.1. Drepturile omului consacrate de Convenția americană ………………………….. ………………….. 117
3.2. Mecanismul de control al Convenției ………………………….. ………………………….. ……………… 1 19
3.2.1. Comisia Interamericană a Drepturilor Omului ………………………….. ………………………. 119
3.2.2. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului ………………………….. ………………………….. 121
Sistemul african al drepturilor omului și ale popoarelor ………………………….. ……………………….. 123
I. Uniunea Africană – cadrul instituțional de promovare și apărare
a drepturilor omului și ale popoarelor ………………………….. ………………………….. ……………………… 123
2. Carta africană a drepturilor omului și ale popoarelor ………………………….. ………………………….. . 125
2.1. Drepturile omului (drepturi individuale) ………………………….. ………………………….. …………. 125
2.2. Drepturile colective ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 127
2.3. îndatoririle individuale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 128
3. Mecanismul de control al sistemului african al drepturilor omului
și ale popoarelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 129
3.1. Comisia africană a drepturilor omului și ale popoarelor ………………………….. ………………….. 130
3.2. Curtea africană a drepturilor omului și ale popoarelor ………………………….. ……………………. 132
Drepturile omului în spațiul islamic ………………………….. ………………………….. ………………………….. 135
1. Considerații preliminare. Dreptul musulman în marile
sisteme juridice ale lumii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 135
2. Sistemul Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului
și spațiul islamic ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 139
3. încercări de elabora re a unor instrumente regionale
de protecție a drepturilor omului în lumea arabă ………………………….. ………………………….. ………. 141
3.1. Carta arabă a drepturilor omului ………………………….. ………………………….. …………………….. 142
Anexe:
l. Proporția populației lumii care aderă la marile religii
și teritoriul corespunzător ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 145
2. Statele cu populație majoritar musulmană și poziția lor față
de Carta Internațională a Drepturilor Omului ………………………….. ………………………….. ………………. 146
3. Sisteme de drept aplicabile în statele cu populație majoritar musulmana ………………………….. …. 148
Îndatoririle fundamentale ale omului ………………………….. ………………………….. ………………………… 150
1. Considerații preliminare ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 150
2. Proiecte de declarații ale îndatoririlor omului ………………………….. ………………………….. ………… I 52
2.1. Declarația universală a îndatoririlor omului ………………………….. ………………………….. ………. 153
2.2. Declarația îndatoririlor omului ………………………….. ………………………….. ………………………… 154
2.3. Declarația responsabilităților și îndatoririlor omului ………………………….. ……………………….. 155
3. Decla rația cu privire la dreptul și responsabilitatea indivizilor.
grupurilor și organelor societății de a promova și apăra drepturile
omului și libertățile fundamentale universal recunoscute ………………………….. ………………………. 157
Culegere de documente (extrase) ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 162
1. Declar ația Universală a Drepturilor Omului ………………………….. ………………………….. …………… 162
2. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice ………………………….. ………………….. 166
3. Pactul internațional cu privire la drepturile economice,
sociale și culturale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 177
4. Protocolul facultativ la Pactul in ternațional cu privire la
drepturile civile și politice ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 184
5. Al doilea Protocol facultativ la Pactul internațional cu privire
la drepturile civile și politice ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 185
6. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și
a libertăților fundamentale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 186
7. Protocoalele adiționale la Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale ………………………….. ………………………….. ………. 196
– Primul protocol adițional ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 196
– Protocolul nr. 4 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 197
– Protocolul nr. 6 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 197
– Protocolul nr. 7 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 198
– Protocolul nr. 12 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 199
– Protocolul nr. 13 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 200
8. Carta socială europeană revizuită ………………………….. ………………………….. ………………………….. 200
9. Convenția europeană (Proiectul de Tratat al Constituției Europei) ………………………….. ………… 214
10. Carta drepturilor fun damentale a Uniunii Europene ………………………….. ………………………….. … 216
Introducere în studiul dreptului internațional al drepturilor omului
Preocupările în dreptul internațional pentru protecția ființei umane sunt relativ vechi, dar despre
un sistem juridic coerent consacrat acestui obi ectiv se poate vorbi abia din a doua jumătate a secolului
al XX -lea.
Protecția ființei umane, exprimată în cel mai larg sens prin sintagma „drepturile omului", a
constituit obiect al unor idei și concepții încă din antichitate și le întâlnim în opera unor mari filozofi
și juriști ai vremii, precum Platon, Aristotel, Protagoras, Con fucius sau Ulpian 1. Trecerea timpului a
amplificat aceste idei, fie prin intermediul con cepțiilor religioase despre om, fie prin cel al
concepții lor filozofice tot mai siste ma tizate. Nume precum Immanuel Kant, JJ. Rousseau,
Montesquieu, Grotius, Hobbes sau John Locke 2 sunt poate cele mai reprezentative în filozofia
universală pentru destinul omului ca ființă rațională și valoare supremă care trebuie ocrotită și
dezvoltată.
Garantarea drepturilor omului a apărut ca instituție juridică și s -a dezvoltat atât în planul
realităților interne ale statelor, cât și în cadrul relațiilor interetatice. Multă vreme, statele și -au
conservat prerogativa exclusivă de a reglementa relațiil e dintre ele și propria populație, considerându –
se singurele exponente ale societății organizate politic și, prin urmare, singurele capabile și legitime de
a stabili reguli pentru protec ția cetățenilor lor. Primele documente juridice cu caracter consti tuțional
care au ga rantat drepturi ale omului au apărut în Anglia: Magna Charta din anul 1215, urmată ceva
mai târziu de Petiția drepturilor din 1628, Habeas Corpus din 1679 și Bilul drepturilor dm 1689 3.
In SUA, Declarația de independență din 1776 consa cra idei și concepții deosebit de valoroase
pentru garantarea libertăți și egalității oamenilor și pentru protecția lor împotriva abuzurilor
guvernării, inclusiv dreptul lor de a schimba această guvernare când ea devine contrară acestor scopuri
fundamen tale.
Și în Franța, în anul 1789, adoptarea Declarației drepturilor omului și ale cetă țeanului a
constituit un moment de referință în istoria umanității, prin valorile promo vate cu privire la apărarea
drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului 4 .
Evoluția ulterioară a acestor preocupări a dus în prezent la crearea în foarte multe state a unor
mecanisme constituționale, unele dintre e le foarte performante, de garan tare a drepturilor și libertăților
fundamentale ale ființei umane.
Și în cadrul r elațiilor interetatice au existat preocupări similare din timpuri foarte vechi, legate
mai ales de efectele războiului, dar reguli juridice internaționale apar destul de târziu, pentru că cea
mai mare perioadă stat ele au considerat dreptul inter național public ca un drept exclusiv al lor, omul
fiind privit doar ca „membru al cetății" și supus al acesteia. Este motivul pentru care abia în secolul
1 Pentru detalii, Ph. Malaurie, Antologi a gândirii juridice, Ed. Humanitas, București, 1996.
2 Idem.
3 Pentru detali ij/prof. univ. dr. V. Duculescu, Protecția juridică a drepturilor omului, Ed. Lu mina Lex, București, 1994. p. 15 și urm.
4 A se vedea pentru textul documentului O. Ținea, Constituț ii și alte texte de drept public, Ed. Universității din Oradea, 1997, p. 459 și
urm
al XlX -lea apar primele norme juridice consacrate prin tratate internaționale, care aveau ca obiect de
reglementare drepturi ale omului. Abolirea sclaviei și a comerțului cu sclavi prin Declarația
adoptată la Congresul de la Viena din 1815, care califica aceste fapte ca ,.delictum iuris gentium",
protecția minorităților creștine din Imperiul Otoman, p rin Tratatul de la Paris din 1856, ori Convenția
de la Geneva din 1864 pentru amelio rarea soartei militarilor răniți sunt primele documente juridice
internaționale care au reglementat în domeniul drepturilor omului, răsturnând concepția conform
căreia statul ar fi suveran absolut în acest domeniu.
Evoluțiile ulterioare sunt explozive. Codificarea legilor și a obiceiurilor războiului la Conferințele
de la Hagadin 1899 și 1907, consacrarea principiului naționalităților, a sistemului mandatelor și a unor
standarde internaționale referitoare la muncă, prin Pactul Societății Națiunilor, precum și regulile de
protecție a minorităților stabilite prin mai multe tratate încheiate după primul război mondial și
garantate de Liga Națiunilor au consti tuit momente de referință pentru prima jumătate a secolului al
XX-lea, dar și de reflecție pentru perioada ce urma să vină.
După cel de -al doilea război mondial populația, ca element constitutiv al statului, nu a mai
reprezentat o preocupare a dreptului internațional public, singura consacrare juridică interesând
națiunea sau poporul prin aplicarea principiului autodeterminării. In această perioadă, preocupările
dreptului internațio nal public s -au orientat cu pre cădere asupra individului uman ca valoa re supremă
care trebuie ocrotită. Adoptarea Cartei ONU și, mai ales, a Declarației Universale a Drepturilor
Omului va declanșa un proces amplu și deosebit de complex care va face din drepturile omului o
instituție de drept internațional cu vocație uni versală. Aceasta nu înseamnă că drepturile omului
reprezintă astăzi o valoare universal acceptată, chiar dacă din organizația uni versală care le
promovează efectiv – ONU – face parte cvasitotalitatea statelor lumii5. Există încă spații în care
dreptu rile omului sunt privite cu reticență, considerându -se că ele ar trebui abordate „în contextul
particularităților naționale și regionale și al fundaturilor istorice, religioase și culturale variate"'6.
Potrivit unor opinii, relati vismul cultural presu pune valori care, departe de a fi universale, variază
considerabil din diversele perspective culturale. Prin urmare, și drepturile omului, departe de a fi
universale, variază de la o cultură la alta. Ceea ce pentru spațiul european, american și o mare part e a
celui african reprezintă o reală va loare unanim acceptată și promo vată, pentru țările asiatice, în marea
lor majoritate, reprezintă doar un import neagreat și cu puține șanse de afirmare . Evident, o
asemenea percepție devine o amenințare periculoasă pentru eficacitatea dreptului internațional, în
general, și pentru sistemul dreptului internațional al drepturilor omului, în special. Dacă numai tradiția
culturală determină sau nu respectarea normelor internaționale de către un anumit stat, rezultă
că abuzul și violarea drepturilor omului pot deveni legitime. Este motivul pentru care normele
proprii și principiile specificității culturale trebuie să fie plasate sub dreptul internațional public"7.
1. Lămuriri conceptuale
5 Din 193 de state existente in lume, 191 sunt membre ONU, ultimul stal admis fiind Elveția (2002). Nu sunt membre ale ONU Vatican
și Niou e
6 Pt. detalii, S.P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Ed. Anlet, 1998, p. 280 -290
7 Diana Ayton -Shenker, Drepturi/e omului și diversitatea culturală. Departamentul de in -formare al Națiunilor Unite, DPI/I627/HR,
martie 1995
Drepturile omului sunt dre pturi inerente și inalienabile ale fiecărei persoane, care definesc condiția
umană într -o societate civilizată.
Se poartă discuții pornind de la tradiția engleză, care folosește expresia „huinan rights", și cea
franceză, care le denumește ,.droits de l'H omme". Drepturi umane sau drepturi ale omului? In primul
caz se pune accenlul pe drepturi, calificate ca fiind umane, ceea ce ne poate duce la concluzia că ar fi o
categorie a dreptului. în a! doilea caz, accentul este pus pe om, ca titular al drepturil or ocrotite, ca
esență a tot ceea ce înseamnă demnitatea ființei umane, indiferent că este vorba despre femeie sau
bărbat.
Dincolo de tendința tot mai accentuată astăzi de a se utiliza sintagma „drept uman", ca ansamblu
al tuturor regulilor juridice ca re au ca obiect protecția ființei umane în orice circumstanță,
considerăm că expresia „drepturi ale omului", ca drepturi subiective, reflectă mai bine statutul
juridic al individului uman pentru acest început de mileniu.
Drepturile omului reprezintă, mai întâi, un concept filozofic, o condensare a tot ce a produs ca
esență filozofia umanistă din antichit ate și până în prezent. Omul, ca ființă rațională, născută liberă, ca
măsură a tuturor lucrurilor, considerat ca scop și niciodată ca mijloc, re prezintă valoarea supremă pe
care ar trebui să se concentreze tot ce înseamnă scopuri ale societății organizate politic în stat.
Transpus în planul preocupărilot juridice, conceptul de drepturi ale omului desemnează, mai întâi,
drep turi subiective a le omului, de o anumită factură, care definesc poziția acestuia în ra port cu
puterea publică, dar el devine o veritabilă instituție juridică, un ansamblu de norme juridice interne și
internaționale care au ca obiect de reglementare promovarea și garantare a drepturilor și libertăților
omului, apărarea acestuia împotriva abuzurilor statelor și a pericolelor de orice natură. Putem discuta
astfel despre drepturile omului, pe de o parte, ca despre o instituție de drept intern, mai precis de drept
constituțional , care însumează normele ce reglementează statutul juridic al cetățeanului cu privire la
drepturile și libertăților fundamentale ale acestuia, și, pe de altă parte, ca despre o instituție de drept
internațional, ca sursă de reguli juridice stabilite de co mun acord de către state pentru protecția ființei
umane, dar și c a principiu fundamental al drep tului internațional public.
Totalitatea normelor juridice internaționale care au ca obiect apărarea drepturilor omului
alcătuiesc astăzi o ramură distinctă a dreptului internațional public – dreptul internațional al
drepturilor omului. In cel mai larg sens , dreptul internațional al drep turilor omului cuprinde tot ce
înseamnă norme juridice internaționale având ca obiect protecția ființei umane, indiferent de
împrejurare. Totuși, o distincție trebuie făcută în raport cu dreptul internațional umanitar. Astfel,
dreptul internațional al drepturilor omului, într-un sens mai restrâns, pe care -l vom utiliza în
continuare, reprezintă doar ansamblul normelor juridice internaționale care au c a obiect de
reglementare apăra rea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în timp de pace și, sub
anumite aspecte, în timp de conflict armat. Dreptul internațional umanitar, califica t ca o ra mură
distinctă a drep tului internațional public, reune ște doar normele juridice inter naționale care au ca
obiect protecția ființei umane împotriva efectelor conflictelor armate, ceea ce înseamnă că este
circumstanțiat exclusiv conflictelor armate.
Această distincție este n ecesară și pentru faptul c ă, multă vreme, dreptul interna țional al
drepturilor omului și dreptul internațional um anitar au evoluat paralel, pri mul sub egida ONU sau a
unor organizații regionale, iar cel de -al doilea sub egida Comitetului Internațion al al Crucii Roșii.
Timp îndelungat, ONU a refuzat să aibă preocupări în domeniul dreptului internațional umanitar,
motivând că un asemenea demers ar fi în contradicție cu scopurile și principiile consacrate de Carta
ONU și a reglementa situații în le gătură cu războiul ar prejudic ia imaginea organizației ca pro motoare
a păcii și securității internaționale. Cu timpul, aceste reticențe s -au atenuat și astăzi întâlnim mai
multe documente adoptate în cadrul ONU care vizează protecția drepturilor omulu i în situații de
conflict armat, precum: protecția femeilor și a copiilor în perioade de conflict armat, protecția
ziariștilor în misiuni periculoase în zone de conflict armat, protecția combatanților care luptă
împotriva dominației coloniale, a ocupa ției străine sau contra regimurilor rasiste, prevenirea și
reprimarea crimelor de război, a crimelor contra umanității și a genocidului, i nterzicerea sau limitarea
utilizării unor arme etc.8
8 Pt. detalii, 1. Cloșcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995, p. 221 -250.
2. Dreptul internațional modern al drepturilor omului.
Sisteme internaționale de protecție a drepturilor omului
Dreptul internațional al drepturilor omului, ca ramură distinctă și modernă a dreptului
internațional public, s -a conturat abia după cel de -al doilea război mondial. Crearea ONU, prin
adoptarea Cartei Națiunilor Unite Ia 26 iunie 19459 , a permis redefinirea preocupărilor în domeniul
drepturilor omului, preluând mare parte din ceea ce se dovedise a fi valoros în perioada anterioară,
mai ales în acțiunile Societății Națiunilor, chiar dacă a ceasta s -a dovedit a fi falimentară prin propria
ei neputință de a împiedica un nou război mondial, dar și prin crearea unui veritabil sistem juridic cu
vocație universală – Sistemul Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului. Carta ONU nu face
decât vagi trimiteri spre drepturile omului, dar momentul de referință îl va reprezenta, trei ani mai
târziu, Declarația Universală a Drepturilor Omului, pe care Adunarea Generală a ONU a adoptat -o la
10 decembrie 1948"10. Acest document va avea un ecou im ens și va deveni un veritabil instrument
internațional care va declanșa construcția celui mai dezvoltat sistem de protecție a drepturilor omului
cunoscut în istorie. El va sta la baza Cartei Internaționale a Drepturilor Omului, adică a unui
ansamblu de 5 documente – Declarația Universală a Drepturilor Omului și 4 instrumente juridice:
Pactul referitor la drepturile economice, sociale și culturale, Pactul referitor la drepturile civile și
politice, ambele adoptate în anul 196611 , și cele două protocoale adiționale la Pactul referitor la
drepturile civile și politice, primul adoptat în anul 196612 și doilea în anul 1989"13 – documente care
constituie nucleul sistemului Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului. Pornind de la aceste
instrumente de bază, sistemul ONU s -a dezvoltat progresiv, înregistrând astăzi peste 100 de tratate
internaționale și un număr aproape egal de alte documente internaționale, sistem care enunță și
garantează aproximativ 60 de drepturi și libertăți fundamentale ale omulu i, dar și unele îndatoriri ale
acestuia. întrebarea care se pune încă este dacă acest sistem al ONU are un caracter universal sau
numai o vocație de universalitate. Este clar că, prin felul cum este conceput și promovat, sistemul
Națiunilor Unite de prot ecție a drepturilor omului se vrea un sistem universal, pentru că însăși ONU,
cadrul în care este promovat, are un caracter universal. Totuși, acest sistem, deși cu vocație de
universalitate, nu este astăzi recunoscut și promovat de întreaga comunit ate internațională. La o
analiză mai atentă, constatăm că tratatele cele mai importante din domeniul drepturilor omului nu au
fost ratificate de toate statele membre ale ONU. Declarația Universală a Drepturilor Omului, deși larg
recunoscută de comunita tea internațională, nu are caracter juridic, deci nu este opozabilă mem – brilor
Națiunilor Unite. Doar tratatele – pacte, convenții, protocoale etc. – au forță juridică și leagă statele
părți de obligațiile pe care le stipulează. De exemplu, cele do uă pacte din 1966, care preiau în cea mai
mare parte prevederile Declarației Uni – versale a Drepturilor Omului, au fost ratificate numai de
aproximativ 14014 de state, sau cele două Protocoale adiționale la Pactul privind drepturile civile și
9 A intrat în vigoare la 24.10.1945
10 Rezoluția Adunării Generale ONU, 21 7/A1II
11 Rezoluția 2200A (XXI) a Adunării GeneraleONU din 16. 12. 1966. Au intrat în vigoare în 1976
12 Idem.
13 Rezoluția Adunării Generale a ONU la a XXXX -a sesiune. A intrat în vigoare în anul 1991
14 De văzut și anexa nr. 2 pentru o prezentare mai detaliată a ratificării principalelor tratate de drepturile omului în sistemul Națiunilor
Unite.
politice care au fost ratificate doar de 95 de state (primul), respectiv doar de 40 de state (cel de -al
doilea, referitor la abolirea pedepsei cu moartea) din totalul de 191 de state membre ale ONU.
Singurul tratat din sistemul ONU care are un veritabil carac ter de univer – salitate este Convenția
asupra drepturilor copilului, adoptată la 20 noiembrie 1989, care a fost ratificată de 191 de state.
Paradoxal sau nu, doar SUA și Timorul de Est nu sunt părți la acest tratat (de altfel, Timorul de Est a
devenit membru al ONU în 2002 și, scuzabil, poate nu a avut încă timp să ratifice acest instrument).
Concluzia este limpede și, poate, regretabilă: în ciuda discursului cât se poate de pozitiv, multe state
sunt încă reticente în preluarea și promovarea unor valo ri deosebit de impor – tante pentru umanitate
precum drepturile omului. Această atitudine poate fi explicația faptului că, în mileniul III, asistăm încă
la violări din cele mai grave ale drepturilor omului, ac te de cruzime, tratamente inumane și degradant e,
acte cate afectează grav demnitatea umană. De aceea, apreciem că singura cale de a realiza
„cooperarea in – ternațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social.
cultural și umanitar, în promovarea și încurajarea drepturilo r omului și a libertăți – lor fundamentale
pentru toți, fără deosebire de rasă, sex. limbă sau religie"15este universalizarea sistemului Națiunilor
Unite de protecție a drepturilor omului. Chiar dacă procesul de universalizare în domeniul drepturilor
omului se desfă – șoară lent, el există și dă speranță că umanitatea, în cele din urmă, va înțelege că sin –
gura șansă a supraviețuirii omului este încrederea și respectul pentru valoarea pe care acesta o
reprezintă.
Nu doar universalizarea este un proce s care caracterizează societatea internațio – nală
contemporană, ci și regionalizarea, proces care se manifestă și în domeniul drep – turilor omului.
Statele nu s -au mulțumit doar cu adoptarea și promovarea unui sistem al drepturilor omului la nivel
universal. Inspirându -se din valorile consacrate în De – clarația Universală a Drepturilor Omului și
sistemul juridic creat de Națiunilor Unite, s-au dezvoltat și sisteme regionale de protecție a drepturilor
omului, la nivel conti – nental. Trei sisteme regionale sunt astăzi în plină afirmare și dezvoltare,
deosebit de performante în spațiile pentru care s -au constituit:
1. Sistemul european de protecție a drepturilor omului. A fost inițiat de Consiliul Europei,
organizație interguvernamentală în cad rul căreia s -au adoptat, începând cu anul 1950, mai multe
instrumente juridice și a fost dezvoltat și dc dimensiunea umană promovată în cadrul Uniunii
Europene și al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa.
2. Sistemul interamerican al drepturilor omului. Acesta a fost creat în cadrul Or – ganizației
Statelor Americane și se bazează pe Carta OSA semnată în anul 1948, pe Declarația americană a
drepturilor și îndatoririlor omului din același an și pe Conven – ția americană a drepturilor o mului
deschisă spre ratificare în 1969.
3. Sistemul african al drepturilor omului și ale popoarelor, bazat pe Carta afri – cană a drepturilor
omului și ale popoarelor, adoptată de Organizația Unității Africane în anul 1981, aflat în plină
afirmare astă zi în cadrul Unității Africane, organizație care a înlocuit OUA în anul 2002. Remarcăm
în cadrul acestor preocupări și pe cele care au început să se manifeste în spațiul islamic, în ultimele
două decenii. Dreptul islamic are ca izvor principal Carta s fântă – Coranul – completată cu faptele și
Cuvântul Profetului Mohamed, ceea ce, împreună, poartă denumirea de Șaria (calea de urmat).
15- Carta ONU. art. 1 parag. 4
Aceasta face ca drep – turile individului să fie subordonate celor ale colectivității, ducând astfel la
restrânge – rea celor dintâi prin imperativele religioase. Totuși, în ultimii ani s -a încercat o inter – pretare
mai largă a Shari'a și chiar adoptarea unor documente, declarații și proiecte de tratate, care dau naștere
unei întrebări firești: se îndreaptă aceste state spre un sis – tem arab a! drepturilor omului? Vom încerca
o analiză mai larga a acestor preocupări intr-un alt capitol16.
16 Vezi infra .
3. Izvoarele, subiectele și principiile dreptului internațional al drepturilor omului
3.1. Izvoare
Ca forme (mijloace) juridice prin care sunt exprimate normele juridice, izvoarele dreptului
internațional al drepturilor omului sunt cele specifice dreptului internațional public în general'. Intre
acestea, se detașează prin importanța codificării tratatele internaționale, ca ac orduri încheiate în
scris între state ori între state și organizații internaționale, guvernate de dreptul internațional, fie câ
sunt consemnate într -un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar
fi denu – mirea lor p articulară: pact, convenție, cartă, protocol etc. Tratatele care reglemen – tează
domeniul drepturilor omului sunt. de regulă, tratate multilaterale, fie universale, precum cele adoptate
în sistemul Națiunilor Unite, fie cu caracter regional, precum cele adoptate în cadrul Consiliului
Kuropei, Organizației Statelor Americane sau Or – ganizației Unității Africane. De menționat că
normele juridice cuprinse în tratatele regionale trebuie să fie conforme cu cele cuprinse în tratatele
universale.
Și cutuma int ernațională, ca practică generală, constantă, relativ îndelungată și repetată a statelor
și considerată de ele ca având forță juridică obligatorie, reprezintă încă un izvor principal al dreptului
internațional public, inclusiv pentru domeniul drepturi lor omului. De exemplu, dacă unele state nu
sunt părți la tratate de drepturile omului, dar acceptă în practica lor prevederi ale acestora, putem
accepta că regulile astfel acceptate sunt de natură cutumiară. De asemenea, în dreptul internațional
uma- nitar este aplicată așa -numita clauză potrivit căreia, dacă un stat denunță una din con – vențiile
umanitare, el va rămâne obligat să le îndeplinească „pe baza principiilor dreptului internațional, așa
cum ele rezultă din obiceiurile (s.n.J stabilite între națiu – nile civilizate, din legile umanitare și din
cerințele conștiinței publice".
Actele unilaterale ale statelor, precum recunoașterea, declarațiile, pot genera efecte juridice în
relațiile internaționale cu privire la drepturile omului. De asemene a, actele unilaterale ale
organizațiilor și ale altor instituții internaționale, precum și re – gulamentele de funcționare ale unor
organe ale acestora pot avea calitatea de izvor de drept (de exemplu, Regulamentul Curții Europene a
Drepturilor Omului sau Regula – mentul de procedură și probă al Curții Penale Internaționale).
Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare (indirecte) ale dreptului
internațional public, dar numai în măsura în care ele contribuie la formarea unor nor me de drept
internațional, de regulă pe cale cutumiară, atunci când mai multe state adoptă legi similare în domenii
care interesează drepturile omului.
Hotărârile instanțelor de judecată naționale, de asemenea, pot influența în anu – mite situații
forma rea unor reguli de drept internațional, ca și legile interne, prin prac – tica judecătorească uniformă
a statelor.
Jurisprudența, doctrina și rezoluțiile organizațiilor internaționale nu sunt izvoare ale dreptului
internațional, dar ele pot fi importan te mijloace auxiliare de determi – nare, interpr etare și dezvoltare
a dreptului .
3.2. Subiectele dreptului internațional al drepturilor omului
Sunt subiectele clasice ale dreptului internațional public: statele, unele organizații internaționale
interg uvernamentale și popoarele sau națiunile care -și exercită dreptul la autodeterminare. O
problemă viu discutată încă este dacă persoanele particulare, fizice sau juridice, sunt sau nu subiecte
ale dreptului internațional public, implicit ale dreptului i nternațional al drepturilor omului. Există
opinii care susțin că persoanele fizice ar fi dobândit această calitate, mai ales în raporturile
internaționale privitoare la drepturile omului. Faptul că individul se poate adresa cu plângeri direct
unor inst ituții international, cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă un argu –
ment puternic pentru această opinie. Totuși, această posibilitate a persoanei fizice este intermediată
de stat. Numai în măsura în care statul reclamat acceptă această posibi – litate (ca parte la tratat),
persoana fizică își fructifică dreptul de a se adresa instanței. Apreciem că, deocamdată, persoana
fizică (persoanele particulare, în general) nu are calitatea de subiect de drept internațional, chiar ș i în
domeniul drepturilor omului. deși această tendință este în plină ascensiune, ci numai de obiect al
raporturilor de drept internațional, limitate deocamdată la unele aspecte ale drepturilor omului și ale
răspunderii internaționale penale.
3.3. Principiile dreptului internațional al drepturilor omului
Drepturile omului, ca „ansamblu de drepturi, libertăți și obligații unii față de alții, ale statelor
de a se apăra și promova aceste drepturi, ale întregii comunități in – ternați onale de a veghea la
respectarea drepturilor și libertăților respective în fie – care țară […], reprezintă astăzi o instituție
deosebit de complexă și, în același timp, un principiu fundamental al dreptului internațional public,
tot mai larg recunos cut. Astfel, Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa,
semnat la Helsinki, la 1.08.1975, în documentul intitulat „Declarația privind principiile care
guvernează relațiile reciproce dintre statele participante". consacră așa numitul „de- calog" al
principiilor fundamentale ale dreptului internațional public, care cuprinde și principiul respectării
drepturilor omului și a libertăților fundamentale1. O consa – crare similară întâlnim și în Carta
drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, din anul 1974 .
Dreptul internațional al drepturilor omului, ca ramură de drept distinctă, este gu – vernat atât de
principiile fundamentale ale dreptului internațional public, cât și de o sumă de principii specifice,
înțelese ca prescripții normative de o mai mare genera – litate, aplicabile reglementărilor juridice din
domeniul drepturilor omului. Printre acestea din urmă, se detașează:
– principiul universalității, identificat mai ales ca un ideal normativ, în sensul obligației statelor
de a „promova respectarea universală (s.n.J și efectivă a dreptu – rilor și a libertăților omului" . De
altfel, acest deziderat rezultă chiar din denumirea documentului care a declanșat impresionanta
construcție a dreptului drepturi lor omului – Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Universalitatea drepturilor omului este încă o problemă de viitor, pentru că multe state nu
împărtășesc deplin aceste valori. Meritoriu este că majoritatea comunității internaționale, fie prin
inter- mediul organizațiilor interguvernamentale, fie individual, susține ideea universalității reale a
drepturilor omului ca unică soluție pentru realizarea scopului consacrat de Carta ONU – promovarea
progresului social și condiții mai bune de tra i într -o mai mare libertate .
-principiul egalității în drepturi a oamenilor, înțeles nu ca egalitarism, ci ca ega – litate de șanse,
ca posibilitate de exercitare în deplină egalitate a drepturilor și a liber – tăților lor fundamentale
prevăzute de legile interne și internaționale.
-principiul nediscriminării, care decurge din principiul egalității în drepturi. El presupune ca toți
oamenii să se bucure de drepturile și libertățile lor fundamentale fără deosebire de rasă, sex, religie,
convingeri politice, naționalitate sau oricare alt criteriu care ar favoriza pe unii în detrimentul altora.
– principiul unității drepturilor omului. Drepturile omului se constituie într -un sistem unitar, în
care fiecare drept sau libertate fundament ală – civilă, politică, eco – nomică, socială sau culturală – se
află într -o strânsă interconexiune, fiecare dintre ele putând fi fructificată numai în raport cu toate
celelalte.
– principiul reformei legislațiilor naționale. Fără preluarea și in stituționalizarea în legislațiile
naționale a valorilor consacrate prin tratatele internaționale de drepturile omului, dreptul
internațional al drepturilor omului rămâne fără scop și fără obiect. De aceea, în ultimii ani,
organizațiile internaționa le cu preocupări în domeniul drepturi – lor omului pun un mare accent pe
translatarea angajamentelor internaționale în texte constituționale și legislative interne. Multe state,
precum cele din Uniunea Europeană, consacră prioritatea dreptului inter național în raport cu legile
interne. România are înscrisă în Constituția din 1991 o prevedere potrivit căreia: „Dispozițiile
constituțio – nale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate in con –
cordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele și cu celelalte tratate la care
România este parte. Dacă există neconcordanță între pactele și tra – tatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările
internaționale" .
– principiul subsidiarității, potrivit căiuia statele rămân competente în aplicarea procedurilor de
apărare a drepturilor omului, ele fiind primele care trebuie să pună în aplicare mecanismele specifice
de pr otecție. Instituțiile internaționale sunt comple – mentare și subsidiare celor naționale, ele
intervenind doar când sunt sesizate și după epuizarea căilor naționale de soluționare.
4. Drepturile omului – noțiune și clasificare
Ca instituție juridică de drept internațional, drepturile omului reprezintă o sumă de norme
juridice, aflate într -o strânsă conexiune prin obiectul lor – relațiile dintre state și alte entități cu
personalitate internațională, care se stabilesc în scopul protecției ființei umane. Aria preocupărilor în
acest domeniu și evoluția acestora din ultimele decenii au determinat un salt calitativ în sistemul
dreptului internațional public și au dus la apariția unei noi ramuri în cadrul acestuia – dreptul
internațional al drepturil or omului -, ramură care reunește tot ce înseamnă normă juridică
internațională și instituții juridice internaționale care ocrotesc cea mai importantă valoare
recunoscută astăzi – omul.
Privite ca prerogative recunoscute individului și pe ca re acesta le poate invoca pentru protejarea
statutului său juridic, drepturile omului au evoluat de -a lungul tim – pului de la preocupări esențiale,
precum dreptul la viață sau dreptul la libertate, la preocupări precum drepturile economice sau
culturale.. Din perspectiva acestei evoluții, drepturile omului pot 11 grupate pe trei generații:
– generația I – drepturile civile și politice, consacrate ca drepturi ale omului și ale cetățeanului
încă din primele documente, precum Magna Cfarta, Habeas Corpus sau Bilul drepturilor, ori
Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului. Pro- movate și apărate de numeroase
documente juridice internaționale, drepturile civile și politice includ drepturi și libertăți precum:
dreptul la viață, dreptul la libertate, dreptul la demnitate, dreptul de a nu fl ținut în sclavie sau
robie, dreptul la recunoaș – terea personalității juridice, dreptul la egalitate în fața legii, dreptul la
liberă circu – lație, dreptul la azil în caz de persecuție, dreptul la o cetățenie, libertatea de opinie și
exprimare, de asociere și întrunire, dreptul de a participa la conducerea treburilor publice etc.
– generația a Il -a – drepturi economice, sociale și culturale, consacrate și recu – noscute ceva mai
târziu în legile fundamentale ale statelor și apoi în documentele ju – ridice internaționale. Printre
acestea, sunt întâlnite în tratatele internaționale drepturi precum: dreptul la securitate socială, dreptul
la muncă și la salariu eg al pentru o muncă egală, dreptul de a întemeia sindicate, dreptul la
învățământ și de a participa la viața culturală a colectivității etc.
– generația a IlI -a – drepturi colective. După adoptarea Cartei ONU, în spiritul solidarității
internați onale și pentru construirea unui viilor mai bun pentru toți, dreptul internațional a
consacrat ca principiu fundamental dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la
autodeterminare). Recunoscut ca drept colectiv, su – biect al aces tuia poate fi numai poporul sau
națiunea, și nu alte entități precum mino – ritățile naționale. Mai pot fi adăugate aici dreptul la
dezvoltare sau dreptul la pace, tot ca drepturi colective ale popoarelor și ale omenirii în ansamblul ei.
Analizate după conținutul lor, drepturile și libertățile fundamentale ale omului pot ti grupate în
categoriile: drepturi civile, drepturi politice, drepturi economice, drep – turi sociale, drepturi cultural.
După criteriul destinatarului , drepturile și libertățile fund amentale ale omului pot fi grupate în:
– drepturi individuale; unele se adresează tuturor oamenilor, precum dreptul la viață, altele se
adresează unor anumite categorii de persoane – copii, femei, apatrizi. persoane cu handicap etc.
— drepturi colect ive.
Indiferent de felul cum sunt ordonate în scopuri scolastice, drepturile și libertățile fundamentale
ale omului reprezintă un tot unitar și numai abordate în intercondițio – nalitatea lor pot fi înțelese,
promovate și apărate eficient .
Nr.
crt. Tratatul Nr.
statelor
semnat
are Nr.
statelor
părți Situația
României
(aderare = a;
ratificare = r)
1 Convenția pentru prevenirea și repri –
marea crimei de genocid, 9.12.1948 42 129 2.11.1950 (a)
2 Convenția pentru reprimarea traficului
cu
ființe um ane și a exploatării prostituării
altuia, 21.03.1950 14 72 15.02.1955 (a)
3 Convenția relativă la statutul
refugiaților.
15.12.1951 20 134 7.08.1991 (a)
4 Convenția relativă la statutul apatrizilor.
28.09.1954 20 –
5 Convenția asupra reducerii cazurilo r de
apatridie. 30.08.1961 22 47 –
6 Convenția internațională pentru elimina –
rea tuturor formelor de discriminare ra –
sială, 7.03.1966 77 155 15.09.1970 (a)
Pactul internațional referitor la
drepturile
economice, sociale și culturale,
16.12.1966 6! 141 19.12.197! (r)
8 Pactul internațional referitor la dreptu –
rile civile și politice, 16.12.1966 60 144 19.12.1974 (r)
9 Protocol facultativ referitor la Pactul in –
ternațional cu privire la drepturile civile
și politice. 16.12.1966 25 95 20.07.1993 (a)
10 Protocol relativ la statutul refugiaților,
31.01.1967 – 134 7.08.1991 (a)
11 Al doilea Protocol facultativ la Pactul
in-
ternațional cu privire la drepturile civile
și politice vizând abolirea pedepsei cu
moartea, 15.12.1989 24 40 27.02.1991 (r)
12 Convenția privind imprescriptibilitatea
crimelor de război și a crimelor contra
umanității, 26.11.1968 10 43 15.09.1969 (r)
13 Convenția internațională asupra
elimină –
rii și reprimării crimei de apartheid,
30.11.1973 101 15.08.1978 (r)
14 Convenția asupr a eliminării tuturor for –
melor de discriminare cu privire la
femei,
18.12.1979 92 162 7.01.1982 (r)
15 Convenfia contra torturii și a altor pe –
depse sau tratamente crude, inumane
sau
degradante, 10.12 1984 66 1 18 18.12.1990 (a)
16 Convenția internațio nală contra
aparthei –
dului în sport, 10.12.1985 72 57
Anexa 2
Situația semnării și ratificării celor mai importante tratate
de drepturile omului adoptate în sistemul ONU
Datele, cf. pagina web a ONU, la data de 10.10.2002) 17 Convenția asupra drepturilor copilului,
70 11.1989 140 191 28.09.1990 (r)
18 Convenția internațională asupra
protecției
tuturor muncitorilor migranți și a mem –
brilor de familie ai acestora, 18.1 2 1990 6 12
Sistemul Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului
Sistemul consacrat în cadrul Națiunilor Unite pentru protecția drepturilor omului se conturează ca
un sistem cu vocație de universalitate tot mai mult acceptat, chiar dacă unele state manifestă reticențe
motivate de diversitatea culturală.
Dacă ideile promovat e prin actul constitutiv al Națiunilor Unite – Carta ONU – au fost formulate
într-o manieră generală și expeditivă, adoptarea Declarației Uni – versale a Drepturilor Omului in anul
1948 și a principalelor tratate care au pus -o în aplicare și care alcătu iesc astăzi nucleul dreptului
internațional al drepturilor omului – Carta Internațională a Drepturilor Omului -, precum și actele
constitutive ale unor instituții specializate ale ONU au declanșat un proces exploziv în evoluția
mecanis – melor juridice de p rotecție a ființei umane, atât în plan universal, cât și în plan regio – nal. Se
poate afirma că omul reprezintă astăzi, in planul realităților juridice interna – ționale, valoarea
supremă care ar trebui ocrotită și tot mai mult afirmată.
1. Carta O NU și actele constitutive ale unor instituții specializate ale ONU cu privire la
drepturile omului
1.1. Carta ONU și drepturile omului
Carta ONU a fost semnată la San Francisco, la 26 iunie 1945, și a intrat în vigoare la 24
octombrie în același an. A fo st aprobată ca un tratat multilateral de către cele 50 de state fondatoare
ale ONU1, hotărâte să -și reafirme „credința în drepturile funda – mentale ale omului, în demnitatea și
valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și femeil or, precum și a națiunilor
mari și mici […].
Chiar dacă, inițial, s -a dorit ca în Carta ONU să fie incluse reglementări mai deta – liate ale
drepturilor omului, interesul politic al momentului respectiv a făcut ca doar o mică parte din acestea să
fie pr eluate în Cartă, datorită și problemelor cu care unele puteri se confruntau atunci în domeniul
drepturilor omului: segregația rasială în SUA, gulagul sovietic, imperiile coloniale etc
Chiar în ari. 1, stabilind scopurile organizației, Carta preciz ează că unul dintre acestea este
tocmai realizarea ..cooperării internaționale […] promovând și încura – jând respectarea drepturilor
omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără deo – sebire de rasă, sex, limbă sau religie" . într-o
formulare aproape identică se stabi – lește și una din competențele Adunării Generale a ONU în cadrul
inițierii unor studii sau formulării de recomandări membrilor organizației2. în domeniul cooperării
economice și sociale, reglementată de Cap. IX din Cartă , se precizează că. în scopul de a crea
condițiile de stabilitate și de bunăstare necesare unor relații pașnice și prietenești între națiuni,
întemeiate pe respectul principiului egalității în drepturi a popoarelor și al dreptului lor de a dispune
de ele însele, Națiu – nile Unite ..vor favoriza […] respectarea universală și efectivă a drepturilor
omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie" . în
realizarea acestui scop, toți membrii Nați unilor Unite se obligă să întreprindă acțiuni în comun ș i
separat. în colaborare cu ONU .
De asemenea, stabilind funcțiile și puterile Consiliului Economic și Social , Carta arată că acesta
poate să facă sau să inițieze studii și rapoarte privind proble mele inter – naționale în domeniile
economic, social, cultural, educativ, sanitar și în alte domenii conexe și poate să facă recomandări în
privința oricăror asemenea probleme Adunării Generale, membrilor Națiunilor Unite și instituțiilor
specializate i nteresate. Consiliul Economic și Social poate face recomandări în scopul de a promova
respectarea efec – tivă a drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, inclusiv să pregă –
tească proiecte de tratate în acest domeniu și să convoac e conferințe internaționale.
Deși regimul internațional al tutelei asupra teritoriilor care nu se autoguvernează a rămas fără
obiect , este important de menționat că actul constitutiv al ONU stabi – lește ca unul din obiectivele
fundamentale ale s istemului de tutelă pe acela „de a în – curaja respectarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, și de a dezvolta
sentimentul de indepen – dență a popoarelor lumii" .
Concluzion ând, putem afirma că dispozițiile Cariei ONU cu privire la drepturile omului sunt
laconice, dar, pentru momentul adoptării ei, ele capătă o semnificație deosebit de importantă.
Această primă deschidere va favoriza perfecționarea ulte – rioară a sis temului drepturilor omului al
ONU, începând cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului în anul 1948.
1.2. Actele constitutive ale unor instituții specializate ale
Națiunilor Unite și drepturile omului
Alături de Carta ONU, patru acte c onstitutive ale unor instituții specializate ale organizației
conțin prevederi importante care au contribuit la primele consolidări ale sistemului drepturilor omului
al ONU.
Este vorba despre: Constituția Organizației Internaționale a Muncii; Convenț ia Organizației
Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură; Constituția Orga – nizației Mondiale a Sănătății și
Carta Organizației Națiunilor Unite pentru Alimen – tație și Agricultură .
1.2.1. Constituția OIM (Organizația Internațională a Muncii)
Constituția OIM a fost adoptată la 11 aprilie 1919, ca parte a Tratatului de pace de la Versailles.
Cu sediul la Geneva, OIM a devenit organizație specializată a ONU în anul 1946.
Constituția OIM a fost redactată pornind de la ideea că există cond iții de muncă în lume care
implică nedreptate, mizerie, lipsuri pentru un mare număr de oameni și că este necesară o reglementare
urgentă care să îmbunătățească aceste condiții.
La 10 mai 1944, Conferința Generală a OIM a adoptat Declarația privind scopu – rile și
obiectivele OIM, fundamentată pe următoarele principii:
– munca nu este o marfă;
– libertatea cuvântului și de asociere este esențială pentru un progres continuu;
– mizeria, oriunde există, constituie o amenințare pentru bunăstarea t uturor;
– lupta împotriva sărăciei trebuie să se desfășoare cu o energie fără răgaz în fie – care stat și prin
eforturi internaționale permanente și unite.
Pornind de la aceste principii, Declarația, care face parte din Constituția OIM, stabilește mai
multe obiective și obligații ale organizației, printre care:
– dreptul tuturor ființelor omenești, fără deosebire de rasă, credință sau sex, de a urmări bunăstarea
materială și dezvoltarea lor spirituală în condițiile libertății și demnității, stabili tății economice și
posibilităților egale; acest obiectiv trebuie să repre zinte scopul central al oricărei politici naționale și
internaționale;
– folosirea completă a forței de muncă și ridicarea nivelului de trai;
– asigurarea unor posibilităț i de instruire și a unor mijloace care să înlesnească transferul
muncitorilor, inclusiv trecerea dintr -o țară în alta pentru a găsi de lucru și a se stabili;
– politica în privința salariilor și a câștigurilor, durata zilei de lucru și condițiile de muncă să
asigure participarea echitabilă a tuturor la rezultatele progresului și un minim de existență pentru toți
angajații;
– recunoașterea efectivă a dreptului la negoci eri colective și la colaborare între patroni și
muncitori, pentru îmbunăt ățirea continuă a productivității, pentru elabora rea și aplicarea măsurilor
economice și sociale;
– extinderea măsurilor de asigurări sociale, de asistență medicală deplină și de protecție în toate
muncile profesionale;
– protecția copiilor și a mamelor;
– un nivel adecvat de alimentație, de condiții de locuit și posibilități de recreere și cultură;
– asigurarea posibilităților egale în domeniul învăț ământului și al pregătirii pro fesionale.
Declarația Conferinței OIM precizea ză că principiile enunțate se aplică în între – gime tuturor
popoarelor lumii și că acestea interesează întreaga lume civilizată .
1.2.2. Convenția UNESCO (Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și
Cultură)
UNESCO a fost creată in anul 1946, cu sediul la Paris, în scopul de a contribui la menținerea
păcii și securității internaționale prin educație, știință și cultură.
Convenția UNESCO, care reprezintă tratatul de constituire a acestei organizații specializate a
ONU. adop tată la Londra, la 16 noiembrie 1945, pornește de la con – cepția că războaiele iau naștere
în mințile oamenilor și, prin urmare, în mințile oame – nilor trebuie înrădăcinată ideea apărării păcii.
Cauza suspiciunii și neîncrederii între popoare, prin care divergențele lor s -au trans – format prea
adesea în război, nu este alta decât neînțelegerea recipiocă dintre popoare. Pornind de la această
constatare, Convenția UNESCO precizează că demnitatea omuiui cere răspândirea culturii și a
educației pen tru toți, în spiritul dreptății, al libertății și al păcii, și acestea trebuie să constituie pentru
toate popoarele îndatoriri sfinte.
Art. 1 al Convenției, precizând scopul UNESCO, arată că aceasta își propune „să contribuie la
menținerea păci i și securității, strângând legăturile de colabo – rare între națiuni prin educație, știință,
cultură, spre a asigura respectul universal pentru justiție, lege, drepturile omului și libertățile
fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limb ă sau religie, pe care Carta Națiunilor Unite
le recu – noaște tuturor popoarelor"'.
Pentru îndeplinirea acestui scop, UNESCO este învestită de Convenție cu urmă – toarele funcții:
– să favorizeze cunoașterea și înțelegerea reciprocă între popoar e, acordând con – cursul său
organelor de informare a maselor și recomandând încheierea unor tratate internaționale pe care le
consideră utile pentru înlesnirea liberă a ideilor prin cuvânt și imagine;
– să imprime un puternic impuls educației popular e și răspândirii culturii, având ca ideal accesul
egal al tuturor la educație, fără deosebire de rasă, sex sau de condiție economică sau socială; – să
ajute la păstrarea, progresul și răspândirea științei, veghind la conservarea și protecția patri moniului
universal de cărți, opere de artă și alte monumente de importanță istorică sau științifică și
recomandând popoarelor interesate să încheie tratate în acest scop.
De la înființarea ei și în spiritul obiectivelor stabilite de Convenție. UNE SCO a adoptat mai
multe documente cu privire la exercitarea drepturilor omului în domeniul educației, științei și culturii.
1.2.3. Constituția OMS (Organizația Mondială a Sănătății)
OMS a fost creată ca instituție specializată a ONU în anul 1948 și are sediul la Geneva.
Apreciind că sănătatea popoarelor este o condiție esențială a păcii și a se – curității în lume, organizația
are ca obiectiv colaborarea dintre state pentru elimina – rea bolilor, asigurarea serviciilor sanitare,
menținerea săn ătății etc.
Constituția OMS a fost adoptată la New York, la 22 iulie 1946", și stabilește că următoarele
principii stau la baza fericirii popoarelor, a relațiilor armonioase dintre ele și a securității lor :
– sănătatea este o stare de com pletă bună dispoziție fizică, mintală și socială și nu constă numai
în absența bolii sau infirmității;
– starea perfectă de sănătate constituie un drept fundamental al oricărei ființe umane, indiferent
de rasă, religie, vederi politice, situație economică sau socială;
– sănătatea tuturor popoarelor este o condiție fundamentală a păcii în lume și a securității și ea
depinde de cooperarea indivizilor și a statelor;
– creșterea sănătoasă a copilului are o însemnătate fundamentală și e l trebuie să fie obișnuit să
trăiască în armonie cu un mediu în plină transformare;
– toate popoarele să aibă acces la folosirea rezultatelor științelor medicale, psiho – logice și
înrudite pentru a atinge cel mai înalt grad de sănătate;
– cooperarea activă din partea publicului pentru îmbunătățirea sănătății;
– guvernele sunt responsabile pentru sănătatea popoarelor lor și sunt obligate să ia măsuri sanitare
și sociale în acest scop.
În spiritul principiilor enunțate mai sus, Cons tituția OMS stabilește ca scop al or ganizației
aducerea tuturor popoarelor „la cel mai înalt grad de sănătate" . Pentru aceasta, OMS este învestită
cu mai multe funcții, printre care :
– acționează ca autoritate conducătoare și coordonatoare în domeniu l sănătății la lucrările cu
caracter sanitar internațional;
– dă ajutor guvernelor, la cererea acestora, pentru a -și întări serviciile de sănătate;
– oferă guvernelor, la cererea și după aprobarea acestora, asistență tehnică și aju – tor în caz de
urgență;
– încurajează și contribuie la acțiunile de suprimare a bolilor epidemice;
– favorizează îmbunătățirea nutriției, a cazării, a asanărilor, a recreerii, a condiții – lor economice și
de muncă;
– facilitează cooperarea între grupurile șt iințifice și profesionale care să contri – buie la progresul
sănătății;
– propune convenții, acorduri și regulamente privind chestiunile internaționale de sănătate;
– contribuie la acțiunea pentru progresul sănătății și al bunăstării fizice a mamei ș i copilului;
– favorizează toate activitățile în domeniul igienei mintale, în special măsurile pentru stabilirea
relațiilor armonioase între oameni;
– studiază și face cunoscute tehnicile administrativ e și sociale privind igiena pu blică și îngrijirea
medicală preventivă și curativă;
– stabilește, dezvoltă și încurajează adoptarea de n orme internaționale privind ali mentele,
produsele biologice, farmaceutice și similare.
1.1.4. Carta FAO (Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură)
FAO a fost creată în anul 1945 și are sediul la Roma. Carta FAO, stabilind ca obiectiv
dezvoltarea bunăstării comune a statelor prin acțiuni separate sau colective ale acestora, își propune
următoarele scopuri:
– să ridice nivelul de hrană și condițiile de trai ale popoarelor de sub jurisdicția lor;
– să amelioreze randamentul producției și eficacitatea repartiției tuturor produse – lor alimentare și
agricole;
– să îmbunătățească situația populațiilor rurale:
– să contribuie la dez voltarea economiei mondiale și la eliberarea omenirii de foamete.
Pentru aceasta, FAO îndeplinește următoarele funcții :
– strânge, analizează, interpretează și difuzează in formații privind hrana, alimen tația și
agricultura;
– promovează și r ecomandă întreprinderea unor acț iuni pe plan național și inter național pentru:
cercetarea privind hrana, alimentația și agricultura; îmbunătățirea învățământului și a administrației în
acest domeniu; conservarea resurselor naturale și adoptarea unor meto de perfecționate de producție
agricolă; perfecționarea metodelor de prelucrare, vânzare și distribuire a produselor alimentare și
agricole; adoptarea unor sisteme satisfăcătoare de credit agricol; acordurile internaționale asupra
produselor agricole;
– furnizează asistența tehnică pe care guvernele o cer.
2. Declarația Universală a Drepturilor Omului și dezvoltarea sistemului Națiunilor Unite de
protecție a drepturilor omului
Adoptată la 10 decembrie 1948, la câțiva ani de la războiul mondial d evastator prin actele de
cruzime cele mai grave din istoria umanității, Declarația Universală a Drepturilor Omului este
documentul care enunță în mod solemn, pentru prima dată într-o manieră detaliată, drepturile și
libertățile fundamentale ale omului. Ea vine astfel să acopere prevederile lacunare din tratatele de
constituire a ONU și a institu – țiilor sale specializate.
Chiar dacă Declarația Universală a Drepturilor Omului este doar o rezoluție a Adunării Generale
a ONU, ea a marcat un început al unei evoluții fără precedent pentru edificarea unui sistem cu vocație
universală de garantare și promovare a drep – turilor omului.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, pentru prima dată, dezvoltă și ex – plică mult prea
generala expresie „drep turi și libertăți fundamentale ale omului" con- ținută în Carta ONU, drepturi și
libertăți pe care organizația și statele membre se an – gajau să le respecte.
Declarația Universală a Drepturilor Omului, considerată fie ca o interpretare de au – torita te a
prevederilor Cartei ONU, fie ca reflectând u n aspect dinamic modern al prin cipiilor generale de drept,
fie ca având un statut moral și chiar normativ special unic în felul său , a fost acceptată aproape
unanim, devenind unul din cele mai influ ente documente internaționale în amplul proces de
promovare a drepturilor omului.
Intr-o abordare strict juridică, Declarația Universală a Drepturilor Omului, ca re zoluție a
Adunării Generale a ONU, nu constituie un i zvor de drept. De altfel, discu țiile pe marginea acestei
probleme sunt tară obiect din moment ce prevederile ei au fost preluate și consacrate juri dic prin
tratate cu vocație universală. Este vorba despre Pactul internațional referitor la drepturile economice,
sociale și culturale și Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice, adoptate în anul
19661, precum și despre cele două protocoale facultative la Pactul internațional referitor la dreptu – rile
civile și politice, primul adoptat în anul 1966~ și cel de -al doi lea, referitor la abo – lirea pedepsei cu
moartea, adoptat în anul 1989. '
Aceste cinci documente (Declarația Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte și cele două
protocoale) reprezintă astăzi nucleul dreptului internațional al drepturilor om ului, denumit generic
Carta Internațională a Drepturilor Omului .
Pe baza acestor documente, sistemul Națiunilor Unite s -a dezvoltat considerabil, numărând astăzi
aproximativ 100 de documente juridice internaționale și consacrând peste 60 de drepturi și libertăți
ale omului. Preocupările ONU de dezvoltare a meca – nismelor de garantare și promovare a drepturilor
omului au dus la adoptarea a nume – roase convenții, protocoale și alte documente ale Adunării
Generale și ale instituțiilor specializate ale ONU, pe domenii particulare ale protecției drepturilor
omului :
1. Dreptul la autodeterminare;
2. Eliminarea discriminării și a apartheidului;
3. Eliminarea torturii și a altor pedepse sau tratamente inumane, crude sau degradante;
4. Prot ecția drepturilor femeii;
5. Protecția drepturilor copilului, ale adolescentului și ale persoanelor care au ne – voie de
asistență;
6. Reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituării altuia;
7. Eliminarea sclaviei, a servi tutii și a muncii forțate;
8. Dreptul la muncă și la condiții corespunzătoare de muncă;
9. Dreptul ia sănătate;
10. Dreptui la educație și cultură;
11. Dreptul la o naționalitate;
12. Statutul refugiaților, al migranților și al apatri zilor;
13. Drepturile persoanelor aparținând minorităților;
14. Protecția drepturilor omului în perioada de conflict armat;
15. Combaterea criminalității internaționale;
16. Promovarea și apărarea drepturilor omului.
Anexa
Docume nte adoptate în cadrul ONU pentru protecția drepturilor omului
– pe domenii –
1. Dreptul la autodeterminare
– Declarația Adunării Generale a ONU referitoare la acordarea independenței țărilor și popoarelor
coloniale, 14 decembrie 1960;
– Declarația Adunării Generale a ONU pentru suveranitatea permanentă asupra resurselor
naturale, 14 decembrie 1962.
2. Eliminarea discriminării și a apartheidului
– Declarația Națiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, 23
noiembrie 1963;
– Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, 21
decembrie 1965;
– Declarația Adunării Generale a ONU cu privire la rasism și prejudecăți rasiale, 27 noiembrie
1978;
– Convenți a OIM privind discriminarea în domeniul forței de muncă și al exerci – tării profesiei,
25 iunie 1958;
– Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului, 14 decembrie
1960;
– Convenția internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid, 30 noiembrie 1976;
– Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, 18 decembrie 1979;
– Declarația Conferinței generale a UNESCO asupra eliminării tuturor forme – lor de intoleranță și
de dis criminare fundate pe religie sau pe convingere, 25 no – iembrie 1981;
– Convenția internațională împotriva apartheidului în sport, 10 decembrie 1985.
3. Protecția drepturilor omului în administrație și justiție
– Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,
10 decembrie 1984;
– Reguli minime pentru tratamentul deținuților, adoptate de ECOSOC, 1955, completate la 13
iulie 1977;
– Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicare a legilor, adoptat de Adu narea Generală a
ONU, 17 decembrie 1979;
– Garanții pentru protecția drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu moartea, adoptate de
ECOSOC, 25 mai 1984;
– Ansamblul de reguli minime ale Națiunilor Unite cu pri vire la administrarea justiției pentru
minori (Regulile de la Beijing), adoptat de Adunarea Generală a ONU, 29 noiembrie 1985
4. Protecția drepturilor femeii
– Convenția asupra drepturilor politice ale femeii, 20 decembrie 1952;
– Conven ția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea
căsătoriilor. 7 noiembrie 1962.
5. Protecția drepturilor copilului, ale adolescentului și ale persoanelor care au ne – voie de
asistență
– Declarația drepturilor c opilului, 20 noiembrie 1959;
– Declarația asupra promovării în rândurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc și
înțelegere între popoare, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 7 decembrie 1971;
– Declarația drepturilor deficientului m intal, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 20
decembrie 1971;
– Declarația drepturilor persoanelor handicapate, proclamată de Adunarea Ge nerală a ONU, 9
decembrie 1975;
– Convenția cu privire la drepturile copilului, 20 decembrie 1989.
6. Rep rimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituării altuia
– Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prosti – tuării altuia, 21
martie 1950.
7. Eliminarea sclaviei, a servitutii și a muncii forțate
– Convenția relativă la sclavie, adoptată de liga Națiunilor, 25 septembrie 1926;
– Protocolul de amendare a Convenției relative la sclavie, adoptată de Adunarea Generală a ONU,
23 octombrie 1953;
– Convenția suplimentară cu privire la abolirea sclaviei , a trofeului cu sclavi și a instituțiilor și
practicilor analoage, 7 septembrie 1956;
– Convenția OIM privind abolirea muncii forțate, 25 iunie 1957.
8. Dreptul la muncă
– Convenția OIM privind munca de noapte a femeilor care lucrează în ind ustrie, 17 iunie 1948;
– Convenția OIM privind politica de angajare, 17 iunie 1964. 9. Dreptul la sănătate –
Declarația universală cu privire la eliminarea d efinitivă a foametei și a malnu triției, adoptată de
Adunarea Generală a ONU, 17 decembrie 1 974;
– Convenția unică asupra stupefiantelor. 30 martie 1961;
– Convenția Națiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, 19
decembrie 1988.
10. Dreptul la educație și cultură
– Declarația asupra princip iilor cooperării culturale internaționale, adoptată de Conferința
generală a UNESCO, 4 noiembrie 1966.
– Dreptul la educație, document adoptat de Adunarea Generală a ONU, 1981.
11. Dreptul la o cetățenie
– Convenția asupra cetățeniei femeii că sătorite, 29 ianuarie 1957;
– Declarația Adunării Generale a ONU cu privi re la drepturile omului ale per soanelor care nu
posedă naționalitatea țărilor în care trăiesc, 13 decembrie 1985.
12. Statutul refugiaților, al migranților și al apatrizilo r
– Convenția privind statutul refugiaților, 28 iulie 1951;
– Protocol privind statutul refugiaților, 3 I ianuarie 1967;
– Constituția Organizației Internaționale pentru Migrații, 19 octombrie 1953, amendată în 1987;
– Convenția int ernațională asupra protecției tuturor muncitorilor migranți și a membrilor de
familie ai acestora, 18 decembrie 1990;
– Convenția referitoare la statutul apatrizilor, 28 septembrie 1954;
– Convenția referitoare la reducerea cazurilor de apatridie , 30 august 1961.
13. Drepturile persoanelor aparținând minorităților
– Declarația drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase sau
lingvistice, adoptată de Adunarea Generală a ONU, 19 decembrie 1992.
14. Prot ecția drepturilor omului în perioada de conflict armat
– Declarația Adunării Generale a ONU asupra protecției femeilor și copiilor în perioade
excepționale și de conflict armat, 14 decembrie 1974;
– Convenția internațională contra luării de ost atici, 17 decembrie 1979:
– Convenția internațională împotriva recrutării, folosirii, finanțării și instruirii mercenarilor, 4
decembrie 1989.
15. Combaterea criminalității internaționale
– Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de geno cid, 9 decembrie 1948;
– Convenția asupra imprescriptibilității crimel or de război și a crimelor împo triva umanității, 26
noiembrie 1968;
– Principii ale cooperării internaționale în privința depistării, arestării, extrădă rii și pedepsirii
indivizil or vinovați de crime de război și crime împotriva umanității, adoptate de Adunarea Generală
a ONU, 3 decembrie 1973;
-Statutul Curții Penale Internaționale, 17 iulie 1998.
16. Promovarea și apărarea drepturilor omului
– Declarația cu privi re la dreptul și responsabilitatea indivizilor, grupurilor și organelor societății
de a promova și apăra drepturile omului și libertățile fundamen – tale universal recunoscute, adoptată la
9 decembrie 1998
Carta internațională a drepturilor omului
1. Considerații introductive
Carta internațională a Drepturilor Omului reunește un ansamblu de 5 documente adoptate sub
egida ONU și care constituie nucleul sistemului Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului.
Acestea sunt:
1. Declarația Unive rsală a Drepturilor Omului;
2. Pactul internațional relativ la drepturile civile politice;
3. Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale;
4. Protocolul facultativ la Pactul internațional relativ la drepturile civile și polit ice;
5. Al doilea Protocol facultativ la Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice
Deși Carta internațională a Drepturiloi Omului este alcătuită din documentele menționate mai
sus, ideea despre o „Cartă a drepturilor omului „ (Bill of Rights) s-a născut chiar la Conferința de la
San Francisco, din aprilie -iunie 1945, când s -a adop – tat Carta ONU (26 iunie 1945). De altfel,
reafirmarea drepturilor omului ca valoare care ar trebui promovată, dezvoltată și apărată s -a
declanș at în primii ani ai celui de-al doilea război mondial. Președintele S UA, Franklin D.
Roosevelt, întrun dis curs prezentat în august 1941, a afirmat că lumea trebuie construită pe patru
libertăți fundamentale: libertatea cuvântului și de expresie , libertatea fiecăruia de a se "închina
lui Dumnezeu în felul său, libertatea de a nu suferi de lipsuri și libertatea de a nu se teme .
Inițial, la Conferința de la San Francisco, care a avut ca scop crearea ONU, s -a propus
adoptarea unei „Carte a drepturilor omului ,,, ca anexă a Cartei ONU, ori a unei „Declarații a
drepturilor fundamentale ale omului ,,. Aceste propuneri nu au fost reținute de Conferință și, în
final, în Carta ONU s -au reținut câteva prevederi destul de general e cu privir e la drepturile și
libertățile fundamentale ale omului.
Propunerile ulterioare de elaborare a „Cariei drepturilor omului" s-au materia – lizat după
crearea în cadrul Consiliului Economic și Social a Comisiei Drepturilor Omului, la 16 feb ruarie
1946, în baza art. 68 din Cart a ONU. Comisia a fost astfel în sărcinată să elaboreze „Carta
internațională a drepturilor omului". Evident că ela borarea unor tratate cu acest obiect ar fi fost destul
de dificilă în această perioadă. De aceea, Comisi a Drepturilor Omului a ajuns la concluz ia că mai
întâi ar trebui elabo rată o declarație și, ulterior, în baza acesteia să pregătească textele unor tratate care
să o pună în aplicare. Evenimentele care au urmat au confirmat justețea acestei situații. Astf el,
Comisia Drepturilor Omului a elaborat textul Declarației, pe care l -a pre – zentat Consiliului
Economic și Social, iar aceasta l -a transmis Adunării Generale a ONU în august 1948. La cea de -a
treia sesiune a sa, Adunarea Generală a adoptat Declara ția Universală a Drepturilor Omului, la 10
decembrie 1948.
Elaborarea tratatelor a fost mai dificilă și a cerut mult mai mult timp; abia după 18 ani de la
adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului s -au elaborat și adoptat cele două Pacte
internaționale relative la drepturile omului și primul Protocol facultativ, pentru ca ele să intre în
vigoare după încă 10 ani (1976). în anul 1989 se va adopta cel de -al doilea Protocol facultativ la
Pactul internațional privind drepturile civile și politice, pentru abolirea pedepsei cu moartea.
Preluând aproape integral prevederile Declarație i Universale a Drepturilor Omu lui, dar
consacrând și alte drepturi pe care Declarația nu le formulase, cele două pacte și protocoale
facultative devin astfel instrumente juridice cu vocație de universalitate, care vor influența, împreună
cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, întreaga evoluție a sistemului Națiunilor Unite de
protecție a drepturilor omului, dar și sistemele regionale.
2. Declarația Universală a Drepturilor Omului
Declarația Universală a Drepturilor Omului este primul document care proclamă solemn
drepturile și libertățile fundamentale ale omului, după o lungă perioadă în care, mai ales prin cele
două războaie mon diale, existența ființei umane și demnitatea acesteia au fost puse sub semnul
întrebării.
Primul proiect de declarație a fost făcut de statul Panama, la Londra, în anul 1946, la prima
sesiune a Adunării Generale a ONU. Transmis Comisiei Drepturilor Omului, aceasta a creat un grup
de lucru pentru redactarea textului declarației, grup alcătuit din personalități ale vremii, din diferite
regiun i ale lumii, prin acestea remar cându -se Eleonor Roosevelt și reputatul jurist și profesor francez
Rene Cassi n2. Supusă dezbaterii Adunării Generale a ONU3, Declarația Universală a Drepturiloi
Omului a fost adoptată sub forma unei rezoluții, la 10 decembrie 1948, cu 48 de voturi pentru4, 8
abțineri, două state absentând de la vot. Chiar dacă unele stat e islamice s -au opus prevederilor care
garantau egalitatea în drepturi a bărbatului și femeii la încheierea căsătoriei și dreptul de a schimba
credința religioasă, iar câteva țări occidentale au criticat includerea drepturilor economice, sociale și
culturale. De – clarația Universală a Drepturilor Omului rămâne un simbol comun al aspirației către o
lume mai dreaptă și mai bună.
10 decembrie 1948 devine astfel o dată istorică în conștiința umanității, motiv pentru care ea a
fost declarată „ziua drepturilor omului"'.
Chiar din preambul, Declarația Universală a Drepturilor Omului pornește de la concepția că
recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și
inalienabile constituie fundamentul libertății, al dreptății și al păcii în lume. Ea consideră că tocmai
ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie, iar făurirea unei lumi în
care ființele umane vor beneficia de libertatea cuvântului și a convingerilor, eliberate fiind de
teroare și mizerie, este proclamată drept cea mai înaltă aspirație a omului.
De aceea. Declarația Universală a Drepturilor Omului își propune ca drepturile omului să fie
protejate de un sistem de drept pentru ca o mul să nu fie constrâns la r evoltă împotriva tiraniei și a
asupririi.
Statele membre se angajează astfel, în conformitat e cu prevederile Cartei, să pro moveze, în
cooperare cu ONU, respectul universal și efectiv al drepturilor omului și al libertăților sale
fundamentale.
lată de ce Ad unarea Generală ONU a proclamat această declarație ca ideal comun către care
trebuie să tindă popoarele și toate națiunile pentru recunoașterea și aplica rea universală și afectivă a
acestor drepturi și libertăți.
Redactată în 30 de articole, Declarația U niversală a Drepturilor Omului consacră atât drepturi
civile și politice2, cât și drepturi economice, sociale și culturale .
În patru din articolele sale (1, 2. 22 și 28), Declarația stabilește fundamentele cu valoare de
principiu pe care se înalță în tregul edificiu al drepturilor și libertăților consacrate:
– art. 1 precizează că toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele
sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în s piritul
fraternității;
– art. 2 nu admite în exercitarea drepturilor și lib ertăților proclamate nici o deo sebire bazată pe
rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine națională sau socială,
avere, naștere sau decur gând din orice altă situație, dar nici bazată pe statutul politic, juridic sau
internațional al țării sau teritoriului de care aparține persoana;
– art. 22 stabilește fundamentul exercitării drepturilor econ omice, sociale și cul turale, respectiv
faptul că orice persoană, în calitate de membru al societății, are dreptul la securitate socială și este
îndreptățită să obțină respectarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru
demnitatea și libera dezvoltare a personalități i sale, prin efort național și cooperare internațională,
ținându -se seama de organizarea și de resursele fiecărei țări;
– art. 28 menționează că fiecare persoană are drep tul să beneficieze, pe plan so cial și
internațional, de existența unei ordini ca re să permită ca drepturile și libertă – țile enunțate în
Declarație să -și poată găsi o realizare deplină.
Drepturile civile și politice consacrate în Declarația Universală a Drepturilor
Omului sunt următoarele:
– dreptul oricărei ființe umane la via ță, libertate și securitatea sa (art. 3);
– dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau robie; sclavi a și traficul cu sclavi sunt in terzise sub toate
formele (art. 4);
– dreptul de a nu fi supus la tortură, nici la ped epse sau tratamente crude, inu mane sau
degradante (art. 5);
-dreptul la recunoașterea personalității juridice a fiecărui om, indiferent unde s -ar afla (art. 6):
– dreptul la egalitate în fața legii și la o protecție egală a legii și împotriva oricărei discriminări
sau provocări l a discriminare (art. 7);
– dreptul de a se adresa efectiv instanțelor de ju decată competente, împotriva ac telor care
violează drepturile fundamentale recunoscute prin constituție sau prin lege (art. 8);
– dreptul de a nu fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar (art. 9);
– dreptul de a fi ascultat, în deplină egalitate, în mod echitabil și public de un tri bunal
independent și imparțial, care va hotărî asupra drepturilor și obligațiilor sale ori asupra temeiniciei
oricărei acuzații în materie penală (art. 10);
– dreptul la prezumția de nevinovăție până când vinovăția va fi dovedită în mod legal în cadrul
unui proces public, cu asigurarea tuturor garanțiilor necesare apărării.
Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos în
momentul în care au fost comise – neretroactivitatea legii penale – și nu se va aplica o pedeapsă mai
aspră decât cea aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos – mitior lex (art. 1 \);
– dreptul la protecția legii împotriva imixtiunilor sau atingerilor vieții private, de
familie, domiciliului, corespondenței, onoarei sau reputației persoanei (art. 12);
– dreptul de liberă circulație și de a alege reședința în orice stat. Oric e persoană are dreptul să
părăsească orice țară, inclusiv țara sa, și de a reveni în țara sa (art. 13)
– dreptul de a căuta și de a beneficia de azil în alte țări în cazul persecuției. Acest drept nu poate
fi invocat în cazul urmăririi penale pentru crime de drept comun sau în cazul acțiunilor contrare
scopurilor și principiilor Națiunilor Unite (art. 14);
– dreptul la o cetățenie, de a nu tî lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa, și dreptul de a-și
schimba cetățenia (art. 15);
– dreptul la căsătorie și de a întemeia o familie pe baza egalității în drepturi a bărbatului și
femeii și dreptul familiei, ca element natural și fundamental al societății, la ocrotire din partea
societății și a statului. Căsătoria nu se poate încheia decât cu consimțământul liber și deplin al
viitorilor soți (art. 16);
– dreptul la proprietate, individual sau în asociere cu alții, și de a nu fi lipsit în mod arbitrar
de proprietatea sa (art. 17);
– dreptul la libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei și a exercițiului acestora individual sau
în colectiv, în public sau privat, prin înv ățământ, practică, cult sau în deplinirea de rituri (art. 18);
– libertatea de opinie și de exprimare, de a nu fi tulburat pentru opiniile proprii, de a căuta,
primi șl răspândi, fără considerații de frontieră, informații și idei, prin orice mijloc de exprimare (art.
19);
– dreptul la libertatea de întrunire și asociere și de a nu fi obligat să facă parte dintr -o
asociație (art. 20);
– drept ul de a participa la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin
intermediul unor reprezentați liber aleși, și dreptul oricărei persoane de a avea acces, în condiții de
egalitate, la funcțiile publice ale țării sale. Voinț a poporului este baza puterii de stat și trebuie să fie
exprimată prin alegeri oneste care trebuie să aibă loc periodic, prin sufragiu universal, egal și prin
vot secret sau printr -o proce dură echivalentă care să asigure libertatea votului (art 21).
Drepturile economice, sociale și culturale prevăzute de Declarația Universală a Drepturilor
Omului sunt;
– dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfă cătoare de
muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului (art. 23);
– dreptul la salariu egal pentru muncă egală (art. 23);
– dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare , care să -i asigure lui și fami liei sale o
existență conformă cu demnitatea umană, și completată, dacă este cazul, cu alte mijloace de protecție
socială (art. 23);
– dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor
proprii (art. 23);
– dreptul la odihnă, la timp liber și la o limitare rezonabilă a timpului de mu ncă, precum și la
concedii periodice plătite (art. 24);
– dreptul la un nivel de viață corespunzător asigură rii sănătății și bunăstării pro prii și a familiei,
cuprinzând hrana, locuința, îngrijirea medicală și serviciile sociale necesare (art. 25);
– dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau alte cazuri de
pierdere a mijloacelor de subzistență ca urmare a unor împrejurări inde pendente de voința lor (art. 25);
– dreptul mamei și copilului la ajutor și ocrotire speciale (art. 25);
– dreptul copilului de a se bucura de aceeași ocrotire socială indiferent dacă s -a născut în
cadrul sau în afara căsătoriei (art. 25);
– dreptul oricărei persoane la învățătură. învățământul trebuie să fie gra tuit, cel puțin în ce
privește învățământul elementar și general, cel elementar fiind obligatoriu. Învățământul tehnic și
profesional trebuie să fie accesibil tuturor, iar accesul la studii superioare trebuie să fie deschis tuturor
pe baza deplinei ega lități, în funcție de merit. Se menționează expres că învățământul trebuie să
urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului pentru drepturile omului
și pentru libertă țile fundamentale (art. 26);
– dreptul părințilo r de a alege cu prioritate felul educației care urmează a fi dată copilului lor
(art. 26);
– dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, să se bucure de arte și să
participe la progresul științific și la binefacerile care rezullă din acesta (art. 27);
– dreptul fiecărei persoane la protecția intereselor morale și materiale care decurg din orice
operă științifică, literară sau artistică al cărui autor este (art. 27)
Ultimele prevederi ale Declarației Univer sale a Drepturilor Omului (art. 29 și 30) precizează
că fiecare om are îndatoriri față de colectivitate, că exercitarea drepturilor și a libertăților sale este
supusă numai îngrădirilor stabilite de lege, dar numai în scopul asigurării recunoașter ii și a
respectului drepturilor și libertăților celorlalți și în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei,
ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. De asemenea, se precizează că
drepturile și libertățile nu vor p utea fi exercitate împotriva scopurilor și principiilor Națiunilor Unite
și nici o prevedere a Declarației nu poate fi interpretată ca implicând dreptul la vreo activitate care
să conducă la desființarea drepturilor și libertăților enunțate.
3. Pactele internaționale cu privire la drepturile omului
Drepturile și libertățile fundamentale proclamate de Declarația Universală a Drep turilor Omului
au fost transpuse în cvasitotalitatea lor în texte convenționale abia după 18 ani, prin adop tarea celor
două pacte internaționale, în anul 1966.
Comisia Drepturilor Omului, în cadrul celor trei grupuri de lucru create în anul 1947, a
însărcinat pe unul dintre acestea să întocmească proiectul de pact cu privire la drepturile civile și
politice, care însoțea proiectul de Declarație Universală a Drep – turilor Omului, acestea fiind
transmise de către Co nsiliul Economic și Social Adu nării Generale a ONU, dar numai Declarația a
fost adoptată. In anul 1950, Adunarea Generală a considerat că elaborarea unui pact care să conțină
numai drepturi civile și politice nu este îndeajuns pentru protecția ființei umane și a propus și
includerea drepturilor economice, sociale și culturale, pentru ca, după doi ani, să recomande ela –
borarea a două pacte internaționale distincte pentru cele două categorii de drepturi. Comisia
Drepturilor Omului a elaborat textele celor două pacte, acestea fiind transmise Adunării Generale
în anul 1952. Dezbaterile în Adunarea Generală s -au desfășu rat în anul 1966 și, la 16 decembrie
același an. Adunarea Generală a adoptat Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice
și Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale1, fiind astfel deschise
spre semnare, ratificare și aderare. In aceeași zi, s -a adoptat și un al treilea instrument juridic –
Protocolul facultativ la Pactul cu privire la drepturile civile și politice – care dă posibilitatea și
persoanelor particulare să înainteze plâ ngeri Comitetului drep – turilor omului.
Un al doilea Protocol la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice a fost
adoptat de Adunarea Generală la 15. 12. 19893 și are ca obiect abolirea pedepsei cu moartea.
Pactele internați onale adoptate în anul 1966 conțin câteva dispoziții comune în preambul și în
art. 1,3 și 5. Astfel, ambele pornesc de la principiile enunțate de Carta ONU, potrivit cărora
fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume este tocmai re cunoașterea demnității inerente tuturor
oamenilor și a drepturilor lor egale și inalie – nabile, în conformitate cu Declarația Universală a
Drepturilor Omului, statele părți la cele două pacte recunosc că idealul ființei umane lib ere,
eliberată de teamă și mi zerie, nu poate fi realizat decât dacă se creează condiții care să permită
fiecăruia să se bucure de drepturile sale economice, sociale și culturale și de drepturile civile și
politice. De aceea, statele au obligația de a promova respectarea u niversală și efectivă a drepturilor
și a libertăților omului, luând în considerare că omul are și îndatoriri față de semenii săi și față de
colectivitate .
O altă dispoziție comună celor două pacte este aceea potrivit căreia toate po poarele a u dreptul
la autodeterminare, în virtutea căr uia ele își determină liber sta tutul politic și își asigură liber
dezvoltarea economică, socială și culturală. Mai mult, toate popoarele pot dispune liber de bogățiile
lor naturale și nu vor putea fi lipsite de propriile mijloace de trai1. Prevederile de mai sus referitoare
la dreptul la autodeter – minare, formulate în spiritul principiilor Cartei ONU, nu se regăsesc în textul
Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Ambele pacte consacră și dreptul eg al pe care îl au bărbatul și femeia de a bene ficia de toate
drepturile economice, sociale și culturale și de drepturile civile și poli tice enunțate de cele două pacte2.
În sfârșit, dispozițiile comune sunt și cele care con țin clauzele de garantare a res pectării
drepturilor și a libertăților enunțate. Astfel, nici o dispoziție din pacte nu poate fi interpretată ca dând
dreptul vreunui stat, grupare sau individ să desfășoare acțiuni care să urmărească suprimarea
drepturilor și libertăților recunoscute, ori limitări mai ample decât cele prevăzute de pacte3.
3.1. Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale
Spre deosebire de Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul
internațional cu priv ire la drepturile economice, sociale și culturale nu impune statelor părți obligații
imediate. Această abordare este justificată de natura drepturilor consacrate și de situația existentă în
diferitele state, mai ales din punct de vedere economic.
Astfe l, încă de la început se precizează că fiecare stat se angajează „să asigure progresiv"
exercitarea deplină a drepturilor recunoscute, atât prin efort propriu, cât și prin asistență și cooperare
internațională, în special pe plan economic și tehnic, folosind la maxim resursele sale disponibile.
Analizând drepturile proclamate de Pact, vom constata că ele consacră drepturi economice, sociale și
culturale, preluând practic prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omulu i, nu doar
enunțându -le, ci ex plicând conținutul acestora și chiar stabilind măsuri de aplicare3. De exemplu,
consa crând dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică și
mintală pe care o poate atinge, Pactul enumera și câteva măsuri pe care statele părți le vor adopta,
respectiv: scăderea mortalităț ii nou -născuților și a mortali tății infantile, precum și dezvoltarea
sănătoasă a copil ului; îmbunătățirea tuturor as pectelor igienei mediului și ale igienei industriale;
profilaxia și tratam entul maladiilor epidemice, endemice, profesionale și al altora, precum și lupta
împotriva acestor ma ladii; crearea de condiții care să asigure tuturor servicii medicale și un ajutor
medical în caz de boală .
Partea a IV -a a pactului stabilește un mecan ism prin care să se asigure respec tarea drepturilor
recunoscute de acesta'. în acest sens, statele părți se angajează să prezinte rapoarte Secretarului
General al ONU cu privire la măsurile pe care le -au adoptat și la progresele obținute în asigurare a
respectării acestor drepturi. Rapoartele pot să conțină și factorii ori dificultățile care împiedică statele
să-și îndeplinească obligațiile prevăzute de Pact. Rapoartele sunt transm ise de Secretarul General
Consi liului Economic și Social, precum și instituțiilor specializate dacă statele respective sunt
membre ale acestora. Consiliul Economic și Social poate să transmită rapoartele către Comisia
Drepturilor Omului, în scop de studiu și pentru formularea de reco mandări de ordin general s au
pentru informare. De asemenea, Consiliul Economic și Social poate să prezinte periodic rapoarte
Adunării Generale, rapoarte care cuprind recomandări cu caracter general și un rezumat al
informațiilor primite de la statele părți la Pact și de la instituțiile specializate, în legătur ă cu
progresele obținute în asi gurarea respectării generale a drepturilor economice, sociale și culturale
recunoscute. Având în vedere fragilitatea acestui mecanism, constatată ulterior în practică, în anul
1985 s -a creat, de către Consiliul Economic și Social, -Comitetul drepturilor econo mice, sociale și
culturale, ca un al doilea mecanism, cu rolul de supraveghere a apli cării dispozițiilor Pactului3.
Oricum, din cele peste 30 de proceduri speciale (meca nisme) c reate în cadrul ONU pentru asigurarea
drepturilor omului, doar două, cele prezentate mai sus, sunt rezervate drepturilor economice, sociale
și culturale, acesta fiind unu! din motivele pentru care, se pare, această categorie de drepturi ale
omului este, într -o bună măsură, neglijată de state.
3.2. Pactul internațional cu privire la drepturi civile și politice
Potrivit dispozițiilor acestuia, statele părți se angajează să respecte și să garan teze oamenilor
care se găsesc pe teritoriul lor și care țin de competența lor drepturile recunoscute de Pact, fără nici o
deosebire, în special de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine
națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împ rejurare3. Mai mult, Pactul
obligă statele să ia masuri de ordin legislativ sau de altă natură pentru transpunerea în viață a
drepturilor recunos cute de Pact, mai cu seamă: asigurarea dreptului persoanei de a depune plângeri
elective, chiar dacă vi olarea dreptului a fost comisă de o autoritate publică; să garan teze că autoritatea
competentă va hotărî asupra drepturilor persoanei care formulează plângerea, cu posibilitatea de
recurs judiciar; să garanteze că autoritățile competente vor da urmare o ricărei plângeri care a fost
recunoscută ca justificată
Pactul cu privire la drepturile civile și politice, preluând prevederile Declarației Universale a
Drepturilor Omului, consacră unele drepturi in plus față de aceasta și, în același timp, nu recunoaș te
unele dintre acestea.
Drepturile prevăzute de Declarația Universală a Drepturilor Omului, dar nerecu noscute de Pact
sunt:
– dreptul la o cetățenie și de a nu fi lipsit în mod arbitrar de dreptul la proprietate;
– cetățenie sau de dreptul de a schimba cetățenia. Totuși Pactul consacră dreptul oricărui copil
de a dobândi o cetățenie;
– dreptul de a căuta și de a beneficia de azil în alte țări.
Drepturi consacrate de pact in plus față de cele preluate din Declarația Univer sală a Drepturilor
Omului sunt următoarele:
1. Dreptul oricărei persoane privată de libertate de a fi tratată cu umanitate și cu respectarea
demnității inerente persoanei umane2. în acest scop, Pactul precizează:
– cei aflați în prevenție (arestații) vor fi, în afară de circumstanțele excepționale, separați de
condamnați și vor fi supuși unui regim distinct, potrivit condiției lor de persoane necondamnate;
– tinerii aflați în prevenție vor fi separați de adulți și se va hotărî în legătură cu cazul lor cât mai
repede cu putință;
– regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaților având drept scop esențial
îndreptarea lor și integrarea lor socială. Tinerii delincvenți vor fi separați de adulți și supuși unui
regim potrivit vârstei și statului lor l egal.
2 Dreptul persoanei de a nu fi întemnițată pentru singurul motiv că nu este în mă sură să execute
o obligație contractuală.
3. Dreptul oricărui copil la măsuri de ocrotire din partea familiei sale, a societății și a statului.
Pactul precizează c ă orice copil trebuie înregistrat după naștere, să aibă un nume și dreptul de a
dobândi o cetățenie;
4. Dreptul persoanelor aparținând minorităților etnice, religioase sau lingvistice de a avea în
comun cu ceilalți membri ai grupului lor viața lor cul turală, de a profesa și practica propria lor religie
sau de a folosi propria lor limba;
5. Dreptul colectiv de protecție împotriva propa gandei pentru război și îndemnu lui la ură
națională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la discrimina re, la ostilitate sau violență.
Pactul cere statelor părți să interzică prin lege asemenea acte ;
6. Dreptul popoarelor la autodeterminare ca drept colectiv consacrat și de Pactul cu privire la
drepturile economice, sociale și culturale.
Așa cum se constată și din cele precizate mai su s, Pactul internațional cu pri vire la drepturile
civile și politice nu enumera doar drepturile consacrate, ci, în cea mai mare parte, le definește, le
stabilește conținutu l și chiar unele măsuri de apli care și gar antare.
În același timp. Pactul conține și câteva clauze de derogare ori de limitar e a drep turilor
garantate. Astfel, în cazul în care un pericol pu blic excepțional amenință exis tența națiunii și este
proclamat printr -un act oficial, statel e părți p ot ca, în limita stric tă a cerințelor situației, să ia măsuri
derogatorii de la obligațiile prevăzute de Pact, cu condiția ca aceste măsuri să nu fie incompatibile cu
celelalte obligații pe care le au potrivit dreptului internațional și ca din ele să n u rezulte o
discriminare întemeiată numai pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială .
Totuși, Pactul nu permite nici o derogare de la prevederile care consacră șapte drepturi
fundamentale, așa -numitul „nucleu dur" al drepturilor omului ", ceea ce con feră acestoi prevederi
caracterul de norme de jus cogens, respectiv:
1. Dreptul la viață;
2. Dreptul de a nu fi supus torturii și nici unor pe depse sau tratamente crude, inu mane sau
degradante, în special fiind interzis ca o p ersoană să fie supusă experimen telor medicale sau
științifice Iară consimțământul său;
3. Dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau în servitute;
4. Dreptul de a nu fi întemnițat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o
obligație cont ractuală:
5, Dreptul de a nu fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau un act
delictuos, potrivit dreptului național sau internațional, în momentul în care au fost săvâr șite
(neretroactivitatea legii penale), și dreptul la aplica rea legii mai favorabile (mitior fee);
6. Dreptul la recunoașterea pretutindeni a personalității juridice;
7. Dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei.
Pentru asigurarea drepturilor garantate de Pact, potrivit dispozițiilor acestu ia s-a creat Comitetul
drepturilor omului, cu scopul de a examina rapoartele prezentate de statele părți cu privire la
„măsurile pe care le -au adoptat și care transpun drepturile re cunoscute […], precum și asupra
progreselor realizate In folosința acest or drepturi" .
Comitetul este alcătuit din 18 membri, resortisanți ai statelor părți la Pact, de o înaltă moralitate
și cu o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului, aleși de reuniunea acestor state,
convocată de Secretarul General al ONU. Pactul stabilește mai multe detalii privind funcționarea
Comitetului d repturilor omului. Acest meca nism nu are valoare judiciară, nici cvasijudiciară. ci
reprezintă doar un mecanism de conciliere cu valoare de recomandare pentru statele implicate.
3.2.1. Protocolul facultativ relativ la Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice
Acest Protocol a fost adoptat simultan cu cele două pacte, dar separat de acestea. Pornind de la
faptul că mecanismul prevăzut de Pact ul int ernațional privind dreptu rile civile și politice permite doar
plângerile interstat ale adresate Comitetului dreptu rilor omului, Protocolul extinde competența acestuia
prin posibilitatea de primi și plângeri din partea particularilor.
Orice stat parte la a cest protocol „recunoaște competența Comitetului de a primi și examina
sesizări primite de la particulari ținând de jurisdicția sa, care pretind a fi victima unor violări" din
partea acestuia, a vreunuia din drepturile enunțate de Pact, cu condiția ca pers oana respectivă să fi
epuizat toate căile interne posibile.
Protocolul stabilește procedurile potrivit cărora se vor examina plângerile particu larilor".
3.2.2. Al doilea Protocol facultativ relativ la Pactul internațional privind
dreptu rile civile și politice
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, enunțând dreptul la viață ca drept
inerent ființei umane, deși este trecut în cadrul drepturilor fundamentale de la care nu se admite nici
o derogare (nucleul dur), nu abolește pedeapsa cu moartea, ci interzice doar pronunțarea sentințelor de
condamna re la moarte împotriva persoane lor sub 18 ani și executarea unei asemenea pedepse
împotriva femeilor gravide.
Cel de -al doilea Protocol, adoptat în anul 1989, vizează tocmai abolirea pedepsei cu moartea.
Prin urmare, nici o persoană aflată sub jurisdicția unui stat parte la acest Pact nu va fi executată și
fiecare asemenea stat va lua toate măsurile pentru abolirea pedepsei cu moartea pe teritoriul aflat s ub
jurisdicția sa .
Protocolul nu admite nici o rezervă, cu excepția rezervei formulate cu ocazia rati ficării sau
aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în timp de războia în urma unei condamnări
pentru o crimă cu caracter militar, de o gra vitate extremă, com i să în timp de război. De exemplu,
România, cu ocazia ratificării acestui Protocol, la 25 ianuarie 1991, nu a făcut o asemenea rezervă,
ceea ce înseamnă că România a abolit pedeapsa cu moartea în timp de război'.
Statele care f ormulează o astfel de rezervă trebu ie să comunice cu ocazia ratifi cării sau aderării
dispozițiile corespunzătoare din legislația lor internă care se aplică în timp de război.
Protocolul extinde mecanismul de control, stabilit de Pactul internațional cu pr i vire la drepturile
civile și politice, prin recunoașter ea competenței Comitetului drep turilor omului de a primi și examina
comunicări în care un stat parte pretinde că un alt stat parte nu se achită de obligațiile sale, precum și
comunicări de la persoan e particulare aflate sub jurisdicția lor.
Mecanismele Națiunilor Unite de aplicare a dreptului
internațional al drepturilor omului
1. Organele principale și subsidiare ale ONU cu atribuții
în promovarea și protecția drepturilor omul ui
Pentru buna organizare și funcționare a ONU, potrivit Cartei, aceasta dispune de două categorii de
organe: organe principale – Adunarea Generală, Consiliul de Se curitate, Consiliul Economic și Social,
Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul – și organe subsidiare, înființate
de organele principale, cu o competență delegată, formate din reprezentanți ai statelor membre sau din
specialiști, cu scopul de a contribui la îndeplinirea scopurilor organizației și ale organelor princi pale
ale acesteia.
Toate organele principale și o mare parte a celor subsidiare au, conform Cartei ONU și altor acte
de constituire, organizare și funcționa re, atribuții specifice îndepli nirii unuia din scopurile prevăzute de
Cartă, respecti v promov area și încurajarea res pectării „drepturilor omului și a libertăților
fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
1.1. Organele principale ale ONU și protecția drepturilor omului
Adunarea Generală a ONU este organul princi pal cel mai reprezentativ al organi zației, cu cele
mai importante funcții și puteri în domeniul promovării și respectării drepturilor omului. Astfel,
Adunarea Generală poate discuta orice chestiune sau cauze care intră sub incidența Cartei și poate să
facă recomandări în legătură cu acestea membrilor organizației.
De asemenea, Adunarea Generală inițiază studii și face recomandări în scopul dezvoltării
progresive și codificării dreptului internațional , rolul ei fiind deosebit de important în stabil irea
normelor dreptului internațional al drepturilor omului. Practic, tratatele de drepturile omului adoptate
în sistemul Națiunilor Unite au fost promovate prin rezoluții ale Adunării Generale și au fost
precedate de declarații ale acesteia, uneori de osebit de solemne, precum Declarația Universală a
Drepturilor Omului.
Una din funcțiile Adunării Generale este și aceea de a promova cooperarea inter națională pentru
a sprijini înfăptuirea drepturilor omului și a libertăților fu ndamen tale pentru toți, fără deosebire de rasă,
sex, limbă sau religie'. în acest scop, printre altele, Adunarea Generală primește și examinează
rapoartele primite de la celelalte organe ale Națiunilor Unite cu atribuții în domeniul drepturilor
omului.
Potrivit Cartei Națiunilor U nite, Adunarea Generală poate înființa organe subsidiare pe care le
socotește necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale2. în domeniul drepturilor omului, Adunarea
Generală a creat mai multe asemenea organe, printre care:
– Comitetul special pentru studierea situației cu privire la aplicarea Declarației asupra
acordării independenței țărilor și popoarelor coloniale3, creat în anul 1961;
– Comitetul Națiunilor Unite pentru Namibia, creat în anul 1967;
– Comitetul special asupra apartheidu lui;
– înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului, înființat în anul 1997;
– înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați etc.
Consiliul de Securitate deși este organul principal al ONU însărcinat cu menține rea păcii și
securității internaționale, reprezentând „inima" sistemului securității colective a Națiunilor Unite,
activitatea acestuia poate avea incidență în domeniul apărării drepturilor omului, atunci când situațiile
de vi olări grave și masive ale drep turilor omului pot pune în pericol pacea și securitatea
internațională. De exemplu, implicarea Consiliului de Securitate în Namibia, începând cu anul 1969,
în Somalia sau în ex -Iugoslavia în anii '90.
Consiliul Economic și Social (ECOSOC). A fost înființat prin Ca rta ONU, ca organ principal al
organizației, cu răspunderea de a îndeplini funcțiile acesteia, sub autoritatea Adunării Generale, in
domeniul cooperării internaționale, inclusiv pentru respectarea universală și efectivă a drepturilor
omului6. Pentru ace asta, ECOSOC a fost învestit de Cartă cu funcții și puteri precum:
– inițiază studii și rapoarte privind problemele i nternaționale în domeniul econo mic, social,
cultural, al învățământului, al sănătății și în alte domenii conexe și poate să facă r ecomandări în
privința acestora Adunării Generale, membrilor organizației și instituțiilor specializate interesate;
– poate să facă recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drep turilor omului și
a libertăților fundamentale pentru toți ;
– poate să pregătească proiecte de convenții în probleme care țin de competența sa, pe care le
supune Adunării Generale;
– poate convoca conferințe internaționale în probleme de competența sa;
– poate coordona activitatea instituțiilor specializ ate prin consultările cu ele și prin
recomandările adresate acestora, Adunării Generale sau membrilor organizației;
– poate, cu aprobarea Adunării Generale, să îndeplinească serviciile pe care i le cer membrii
organizației sau instituțiile specializa te.
Pentru îndeplinirea acestor funcții și puteri, ECOSOC a înființat mai multe organe specializate,
respectiv Comisia pentru Drepturile Omului, Comisia pentru condiția femeii și Comisia pentru
prevenirea crimelor și justiție penală .
Consiliul de Tu telă. Deși acesta și -a suspendat activitatea , este important de pre cizat că, potrivit
Cartei ONU, un obiectiv fundamental al sistemului internațional de tutelă este de a încuraja
respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de a dezvol ta sentimentul de
interdependență a popoarelor lumii'. Pentru realizarea acestui obiectiv, Consiliul de Tutelă poate
îndeplini următoarele funcții :
– examinează rapoartele supuse de autoritatea administrantă;
– primește petiții ș \ le examinează, cu c onsultarea administrantei;
– organizează vizite periodice în teritoriile aflate sub tutelă;
– încheie acordul de tutelă în conformitate cu care întreprinde acțiunile de mai sus, dar și altele;
– elaborează un chestionar privitor la progresul loc uitorilor din teritoriul aflat sub tutelă (din
punct de vedere politic, economic, social, al educației) în baza căruia va întocmi un raport care va fi
înaintat anual Adunării Generale.
Curtea Internațională de Justiție (CU). Este organul judiciar principal ai ONU și în cadrul
competenței sale contencioase intră toate cauzele pe care le supun părțile, care pot fi numai statele,
precum și toate chestiunile prevăzute în mod special în Carta ONU sau în tratatele și convențiile în
vigoare.
Nume roase tratate internaționale din domeniul dr epturilor omului prevăd că dife rendele dintre
părți referitoare la interpretarea și apli carea acestora pot fi deduse ju decății CU6. Deși foarte puține
cauze din acest domeniu au fost soluționate de CU, acest organ principal al ONU rămâne un
instrument j urisdicțional important la înde mâna statelor pentru soluționarea diferendelor apărute î n
procesul de aplicare a trata telor de drepturile omului, în măsura în care acestea prevăd o asemenea
posibilitate
Secretarul General este cel mai înalt funcționar al ONU, numit de Adunarea Generală la
recomandarea Consiliului de Securitate. In domeniul drepturilor omului el poate folosi confidențial
bunele sale oficii între st atele membre, cu privire la pro bleme pre cum comutarea unor pedepse
capitale, elibe rarea de prizonieri etc. De ase menea, i se pot încredința mandate pe teme de drepturile
omului, fie la nivelul Comisiei Drepturilor Omului, fie la nivelul subcomisiei acesteia, precum
drepturile omului și terori smul, drepturile omului și exodurile masive etc. în anul 1987, Secre tarul
General a creat „Fondul de contribuții voluntare pentru serviciile consultative și asistență tehnică in
domeniul drepturilor omului. „
Adunarea Generală a creat funcția de înalt Comi sar pentru drepturile omului, ca adjunct al
Secretarului General, sub coordonarea că ruia funcționează Centrul Națiu nilor Unite pentru
Drepturile Omului și Divizia de asistență electorală, care oferă servicii consultative și asistență
tehnică în următoarele domenii:
– reforma legislațiilor naționale prin încorporarea normelor internaționale, ca ele ment cheie al
protecției drepturilor omului;
– democratizarea și consilierea proceselor electorale;
– ajutor în redactarea legilor și a rapoartelor naționale;
-întărirea instituțiilor naționale și religioase pen tru apărarea și promovarea drep turilor omului;
– formarea personalului pentru justiție, avocatură și poliție judiciară, prin organi zarea de
seminarii, strategii de preg ătire sau acordar ea de burse și furnizarea de in formații.
1.2. Organele subsidiare cu atribuții specializate în domeniul drepturilor omului
Comisia Drepturilor Omului
Este organ subsidiar al ECOSOC, creat în anul 1946, cu scopul de a efectua studii și rapoarte, de
a oferi informații și alte servicii, la cererea ECOSOC, legate de dreptu rile omului. Pentru aceasta,
Comisia poate construi grupuri de lucru speciale alcătuite din experți și chiar să creeze subcomisii pe
probleme de drepturi ale om ului. De exemplu, activitatea Comisiei pe grupuri de lucru pentru
redactarea textelor Declarației Universale a Drepturilor Omului și ale Pactelor internaționale ale
drepturilor omului subliniază preocupările acesteia pentru pregătirea instrumentelor j uridice
internaționale de drepturile omului. Cu timpul, competențele Comisiei s -au lărgit, astăzi majoritatea
problemelor din domeniul drepturilor omului fiind supuse atenției acesteia, inclusiv
aspecte privind combaterea violărilor drepturilor omului.
Comisia este alcătuită din reprezentanți a 53 de state, stabilite astfel încât să asigure o repartizare
echilibrată între diferitele zone ale lumii.
Cu autorizarea ECOSOC, Comisia pentru Drepturile Omului a creat în anul 1947 două subcomisii,
Subcomisia pentru libertate și informare in presă și Subcomisia pentru prevenirea discriminării și
protecția minorităților, prima fiind dizolvată după cinci ani.
Subcomisia pentru prevenirea discriminării și protecția minorităților este formată
din 26 de membri a leși cu titlu individual (spre deosebire de membrii Comisiei), dintre experți
numiți de statele membre ale ONU, pe criterii geografice care să asigure o repartiție echitabilă pe
zone ale lumii. Scopul înființării acestei subcomisii a fost acela de a e fectua studii și a face
recomandări Comisiei Drepturilor Omului pentru prevenirea discriminării de orice natură în
exercitarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului și pentru protecția minorităților rasiale,
naționale, religioase și lingvis tice, dar și pentru a îndeplini alte sarcini atribuite de ECOSOC și de
Comisia pentru Drepturile Omului. Subcomisia a participat la elaborarea unora dintre tratatele de
drepturile omului și la dezvoltarea procedurilor de a plicare a lor, precum și la ela borarea altor
documente ale ONU, precum Declarația privind drepturile persoanelor aparținând minorităților
naționale sau etnice, religioase sau lingvistice, adoptată de Adunarea Generală în anul 1992. De
asemenea, Subcomisia examinează și plângeri referitoar e la violarea drepturilor omului. Pentru
îndepl inirea acestor atribuții. Subco misia și -a creat grupuri de lucru pe domenii specifice, ca organe
subsidiare proprii (două până în prezent).
Comisia pentru condiția femeii
A fost creată de ECOSOC în anul 1946 și este compusă din 32 de membri. Acti vitatea ei vizează
promovarea drepturilor femeii în domeniu! politic, economic și educativ și face recomandări
ECOSOC cu privire la problemele cu caracter de urgență ale drepturilor femeii, mai ales în ceea ce
privește realizarea efectivă a ega lității în drepturi dintre bărbat și femeie. Pentru aceasta, Comisia a
elaborat studii și rapoarte, inițiind mai multe programe pentru eliminarea discriminării față de femei.
In ultimele decenii activitățile Comisiei s -au multiplicat, dobândind rolul de comi tet pregătitor
pentru Conferința Mondială a Națiunilor Unite pentru femei, în anul 1980, pregătind și proiectul
Convenției pentru eliminarea tuturor formelo r de discri minare față de femei, adoptată de Adunarea
Generală în anul 1979.
Mai mult, cu încuviințarea ECOSOC, Comisia a dobândit și competența de a primi și
examina.plângeri referitoare la violarea drepturilor femeii, în prezent făcând eforturi pentru
perfecționarea mecanismului de examinare a plângerilor .
Comisia pentru prevenirea crimelor și justiție penală
Este compusă din 40 de state membre ale Națiunilor Unite și este principalul organ director al
Națiunilor Unite în materie de justiție penală. Ea elaborează programul Națiunilor Unite în materia
prevenirii crimelor și veghează la punerea acestuia în aplicare. Această Comisie coordonează
activitatea Centrului pentru prevenirea crimelor internaționale', mai ales pentru formarea polițiștilor și
pentru activitatea de prevenire a crimelor și de înfăptuire a justiției penale. Ea reprezintă practic un
forum de dezbateri pentru guverne și un mijloc de realizare a schimbului de informații pentru lupta
împo triva criminalității la nivel global, periodic organizând congresul cu același o biect.
Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului
ldeea înființării funcției de înalt Comisar pentru drepturile omului s-a pus pentru prima dată în
anii '60, dar propunerea concretă de rea lizare s -a formulat abia la Con ferința Mondi ală a drepturilor
omului de la Viena, di n anul 1993. Lucrările Conferin ței au fost blocate de un grup de țări asiatice și,
de aceea, Adunarea Generală a ONU a creat funcția de înalt Comisar pentru drepturile omului câteva
luni mai târziu, printr -o rezoluție a acesteia. Potrivit acestei rezoluții, înaltul Comisar al drepturilor
omului este înaltul funcționar al Națiunilor Unite care are responsabil itatea principală pentru activi
tățile ONU în domeniul drepturilor omului, sub conducerea Secretarului Gene ral.
Practic, înaltul Comisar al drepturilor omului, în calitatea sa de Secretar General Adjunct pentru
drepturile omului, oferă bunele sale oficii în numele Secretarului General, devenind astfel primul
responsabil însărcinat cu activitățile privind dreptu rile omului. Misiunea lui este de a promova și
proteja drepturile omului în toate țările și de a menține un dialog permanent cu acestea. Pentru
îndeplinirea acestei misiuni, înaltul Comisar al drepturilor omului exercită mai multe funcții cu pr ivire
la: gestio narea crizelor, prevenirea și alerta rapidă, ajutorarea statelor a flate în tranziție, pro movarea
drepturilor fundamentale, coordonarea și raționalizarea programelor cu privire la drepturile omului
etc.
În conformitate cu Programul de reformare a ONU,3 după 15 septembrie 1997, s-a creat înaltul
Comisariat al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, care reu nește practic Biroul înaltului
Comisar pentru drepturile omului și Centrul pentru Drepturile Omului, organism care are astăz i cele
mai mari responsabilități în promo varea și respectarea drepturilor omului.
Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați
ICNUR a fost înființat de Adunarea Generală a ONU în anul 1951, cu scopul realizării unei mai
bune protecții int ernaționale a refugiaților. înaltul Comisar este ales de Adunarea Generală, la
propunerea Secretarului General, cu mandat de 5 ani. ICNUR are sediul la Geneva și mai multe
reprezentanțe (birouri) în țări sau regiuni care se confruntă cu problemele refugi aților.
Dacă inițial ICNUR avea doar competența de a aplica instrumentele internațio nale interbelice cu
privire la refugiații care au dobândi t acest statut înainte de 1 ia nuarie 1951, cu timpul funcțiile și
competențele sale au fost extinse în domenii precum: asistența grupurilor particulare de refugiați,
oferirea de bune oficii acestor gru puri, asistența refugiaților, a persoanelor deplasate ca urmare a
catastrofelor cauzate de om, reducerea cazurilor de apatridie etc.
ICNUR cooperează cu organele ON U și cu instituțiile specializate ale acesteia în scopul protecției
și asistenței refugiaților, în conformitate cu tratatele adoptate în acest domeniu, dar și cu organizații
neguvernamental e, precum Comitetul Internațio nal al Crucii Roșii. De asemenea, ICNUR colaborează
cu organisme regionale, precum Consiliul Europei.
2. Mecanisme speciale ale Națiunilor Unite pentru supravegherea respectării drepturilor
omului
Sistemul de supraveghere a respectării drepturilor omului al Națiunilor Unite cu prinde două
tipuri de mecanisme: mecanisme convenționale, care sunt comitetele create prin chiar tratatele de
drepturile omului, cu scopul de a supraveghea aplicarea respectivelor tratate, și mecanisme
extraconvenționale (proceduri speciale) care, dez voltate în ultimii ani de ONU, reprezintă un sistem
mai suplu, independent și special de anchete în afara cadrului stabilit de tratate, cu caracter ad -hoc,
anchete realizate de experți care întocmesc rapoarte cu titlu individual, în calitate de raportori
speciali sau ca membri ai unor grupuri de lucru.
2.1. Mecanismele convenționale
Acestea sunt: Comitetul drepturilor omului; Comitetul drepturilor economice, sociale și
culturale; Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială ; Comitetul pentru
eliminarea discriminării cu privire la femei; Comitetul contra torturii; Comitetul drepturilor
copilului.
Comitetul drepturilor omului
Pentru asigurarea drepturilor garantate de Pactul i nternațional cu privire la drep turile civi le și
politice, adoptat în anul 1966, potrivit dispozițiilor acestuia s -a creat Comitetul drepturilor omului,
cu scopul de a examina rapoartele prezentate de statele părți cu privire la „măsurile pe care le -au
adoptat ș i care transpun drepturile recu noscute […], precum și asupra progreselor realizate în
folosința acestor drepturi" .
Comitetul este alcătuit din 18 membri, resortisanți ai statelor părți la Pact, de o înaltă moralitate
și cu o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului, aleș i de reuniunea acestor state,
convocată de Secretarul General al ONU. Pactul stabilește mai multe detalii privind funcționarea
Comitetului drepturilor omului.
Comitetul studiază rapoartele prezentate de statele părți și înaintează acestora propriile
rapoarte, precum și orice observații generale pe care le socotește potrivite, observații care pot fi
transmise și Consiliului Economic și Social.
Comitetul poate primi și examina comunicări în care un stat poate pretinde că un alt stat parte nu –
și îndep linește obligațiile care decurg din Pact – plângeri interstatale – dar numai cu condiția ca aceste
comunicări să emane d e la un stat care a făcut o de clarație prin care recunoaște competența
Comitetului, respectiv acestea privesc un stat care a făcut o asemenea declarație. în acest scop, s -a
stabilit următoarea procedură:
– în primul rând, dacă un stat parte socotește că un a lt stat parte nu aplică dispozi țiile Pactului, el
poate să atragă atenția acestuia printr -o comunicare scrisă. în termen de 3 lu ni, statul solicitat va
trebui să comunice primului explicații sau orice alte declarații scrise pentru a lămuri chestiunea;
– dacă în termen de 6 luni de la primirea comunicării chestiunea nu a fost soluționată, fiecare din
cele două părți are drept ul să o supună Comitetului, notificând aceasta și celuilalt stat;
– comitetul va examina cauza numai după ce se va asigura că toate căile interne de recurs
disponibile au fost utilizate și epuizate, cu excepția situației când se depă șesc termenele rezona bile;
– comunicările se examinează în ședință secretă, Comitetul oferindu -și bunele sale oficii pentru a
se ajunge la o soluție amiabilă;
– în termen de 12 luni de la primirea notificării, Comitetul trebuie să prezinte un raport în care se
va limita doa r la o expunere a faptelor și a soluțiilor, dacă s -a găsit o soluție întemeiată pe respectarea
drepturilor omului; în caz contrar, se vor prezenta în raport doar faptele;
– dacă o chestiune nu a fost soluționată spre satisf acția părților interesate, Comi tetul poate, cu
asentimentul acestora, să desemneze o comisie de conciliere ad -hoc, care va oferi bunele sale oficii
părților interesate, Comitetul punând la dispoziția acestora informațiile obținute și examinate;
– după ce a examinat chestiunea sub toate aspectele, dar nu mai târziu de 12 luni de la sesizare,
Comisia prezintă un raport Comitetului Dr epturilor Omului, care va fi co municat statelor părți
interesate;
– dacă nu se ajunge la o soluționare amiabilă, rapo rtul comisiei va conține conclu ziile sal e cu
privire la toate aspectele de fapt, precum și concluziile sale asupra posi bilelor soluții;
– statele părți vor înștiința Comitetul, în termen de 3 luni de la primirea raportu lui, dacă acceptă
sau nu cele formulate în raportul comisiei.
Anual, Comite tul Drepturilor Omului supune A dunării Generale a ONU, prin in termediul
Consiliului Economic și Social, un raport asupra lucrărilor sale.
Protocolul facultativ la Pactul internațional cu privi re la drepturile civile și poli tice, adoptat în
anul 1966, pr ecizează că fiecare stat parte „recunoaște competența Comitetului de a primi și examina
sesizări provenite de la particulari ținând de jurisdicția sa, care pretind a fi victime ale unor violări"
din partea acestui stat, a vreunuia din drepturile enunțate d e Pact, cu condiția ca persoana respectivă
să fi epuiz at toate căile interne posibile .
Sesizarea se va face în scris2 și va fi declarată inadmisibilă dacă este anonimă, dacă este
considerată un abuz de drept sau dacă este incompatibilă cu prevederile pactului3. Sesizarea va fi
examinată de Comitet dacă nu se află în curs de examinare în fața altei instanțe internaționale și dacă
persoana a ep uizat toate căile interne posi bile. Sesizarea este examinată de Comitet în ședință închisă,
constatările acest uia fiind comunicate statului pane interesat și persoanei particulare.
Deși doar cu titlul de recomandare, soluțiile date de Comitet au determinat o creștere treptată a
eficienței acestui mecanism. Mai mult, în prezent, în conformitate cu Reg ula mentul pr opriu.
Comitetul Drepturilor Omului poate să propună măsuti provizorii pe care statele să le ia pentru a evita
prejudicierea ireparabilă a victimelor presupuselor violări.
Concluzia este că mecanismul instituit de Pact nu are valoare j udiciară, nici cvasi judiciară, ci
reprezintă doar un mecanism de conciliere cu valoare de recomandare pentru statele implicate.
Comitetul drepturilor economice, sociale și culturale
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, din anul 1 966,
stabilește un mecanism prin care să se asigure respectarea drepturilor recunoscute de acesta1. în
acest sens, statele părți se angajează să prezinte rapoarte Secretarului General al ONU cu privire la
măsurile pe c are le -au adoptat și la progre sele obținute în asigurarea respectării acestor drepturi.
Rapoartele pot să conțină și factori ori dificultăți care împiedică statele să -și îndeplinească obligațiile
prevăzute de Pact. Rapoartele sunt trimise de Secretarul Gener al Consiliului Economic și S ocial,
precum și instituțiilor specializate dacă statele respective sunt membre ale acestora. Consiliul
Economic și Social poate să transmită rapoarte către Comisia Drepturilor Omului, în scop de studiu
și pentru formularea de recomandări de ordin general sau pentru informare. De asemenea, Consiliul
Economic și Social poate să prezinte periodic rapoarte Adunării Generale, care cuprind recomandări
cu caracter general și un rezumat al informațiilor primite de la statele p ărți la Pact și de la ins titu țiile
specializate, în legătură cu progresele obținute în asigurarea respectării generale a drepturilor
economice, sociale și culturale recunoscute.
Având în vedere fragilitatea acestui mecanism, constatată ulterior în practică, în anul 1985 s -a
creat , de către Consiliul Economic și Social, Comitetul drepturilor eco nomice, sociale și culturale, ca
un al doilea mecanism cu rolul de supraveghere a aplicării dispozițiilor Pactului. Alcătuit din 18
exper ți aleși de ECOSOC cu titlu per sonal, Comitetul și -a început activitatea în anul 1987.
Scopul înființării Comitetului a fost acela de a examina politicile guvernamentale pe baza
rapoartelor prezentate de state cu privire la aplicarea prevederilor Pactului, ocazie cu care, o dată pe
an, organizează dez bateri p rivind drepturile economice, so ciale și culturale, la care sunt invitați
specialiști recunoscuți.
Prin urmare, activitatea Comitetului constă în comentariile sale competente și în analiza
rapoartelor prezentate de state, în baza cărora a reușit să clarifice într -o bună măsură caracterul
normativ al multora dintre prevederile ambigue ale Pactului.
Anual, Comitetul înaintează ECOSOC un raport în care sunt prezentate, în rezu mat, dezbaterile
din ședința anuală a Comitetului cu privire la rapoartele prezentate de state.
Oricum, din cele peste 30 de proceduri speciale (mecanisme) create în cadrul ONU pentru
asigurarea drepturilor omului, doar două, cele prezentate mai sus, sunt rezervate drepturile economice,
sociale și culturale, acesta fiind un ul din motivele pentru care, se pare, această categorie de drepturi
ale omului este, în bună măsură, neglijată de state.
Comitetul pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială
Supraveghează aplicarea Convenției internaționale privind elimi narea tuturor formelor de
discriminare rasială, adoptată la 21 decembrie 196 '.
Comitetul, alcătuit din 18 experți independenți, aleși cu titlu individual de statele părți la
Convenție din rândul propriilor cetățeni, a fost creat și a început să funcțio neze în anul 1970, în
conformitate cu prevederile Convenției amintite".
Competența Comitetului constă, pe de o parte, în primirea și examinarea rapoar telor prezentate
de statele părți și, pe de altă parte, în primirea comunicărilor din par tea statelor și a persoanelor
particulare, care au ca obiect reclamarea unor violări ale drepturilor garantate de convenție.
Statele părți se angajează să prezinte Secretarului General rapoarte care vor fi examinate de
Comitet, rapoarte care cuprind măsurile legisla tive, judiciare, adminis trative sau altele pe care statul le –
a adoptat pentru punerea în aplicare a Convenției. În fiecare an, Comitetul prezintă Adunării Generale
un raport asupra activității sale și face recomandări generale pe baza rapoartelor și infor mărilor primite
de la state.
Un stat parte poate atrage atenția Comitetului printr -o comunicare că un alt stat parte nu aplică
dispozițiile Convenției. Comitetul tri mite comunicarea statului recla mat, care, în termen de trei luni,
va prezenta Comitetul ui explicații sau declarații scrise. Dacă în termen de 6 luni de la primirea
comun icării problema nu a fost regle mentată, fiecare din cele două state are dreptul să o supună din
nou Comitetului, cu condiția să fi epuizat toate căile interne. Apoi, Comite tul desemnează o comisie de
conciliere ad -hoc alcătuită din 5 persoane, cu asentimentul statelor1, în scopul de a ajunge la o
soluționare amiabilă a problemei. După ce a studiat problema, Comisia întocmește un raport cu
concluziile sale și -I supune Com itetului, președintele aces tuia comunicând raportul statelor părți la
diferend. în termen de 3 luni, statele sunt obligate să comunice Comitetului dacă acceptă sau nu
recomandările cuprinse în raportul Comisiei.
Plângerile persoanelor sau ale grupuri lor de persoane particulare pot fi primite și examinate de
Comitet cu următoarele condiții:
– persoanele să țină de jurisdicția statului reclamat că a violat drepturile lor prevă zute de
Convenție;
– statui sa fie parte ia Convenție și să fi făcut o declarație că recunoaște compe tența Comitetului
de a primi plângeri de la persoane particulare;
– plângerea să nu fie anonimă;
– toate căile interne să fie epuizate.
Statele părți pot crea sau desemna un organism în ca drul ordinii lor juridice națio nale, cu
competența de a primi și examina cererile persoanelor care se pretind vic time ale violărilor. Dacă
persoanele nu obțin satisfacție de la acest organism; ele au dreptul de a se adresa Comitetului în
următoarele 6 luni, printr -o comunicare scrisă. Identitatea petiționarului nu va fi dezvăluită decât c u
consimțământul expres al aces tuia, în următoarele 3 luni, statul prezintă în scris Comitetului explicații
sau declarații pentru elucidarea problemei. Comitetul, examinând comunicarea, adrese ază suges tiile și
recomandările sale statului și petiționarului.
Comitetul pentru eliminarea discriminării cu privire la femei
Comitetul a fost creat prin Convenția pentru eli minarea tuturor formelor de dis criminare față de
femei, adoptată în 1979
Comitet ul, creat în 1982, este compus din 23 de experți de înaltă autoritate morală și competență,
aleși din rândul cetățenilor statelor părți la Convenție, funcționând cu titlu personal, cu mandat de
patru ani.
Competența Comitetului constă doar în primirea și e xaminarea rapoartelor din partea statelor
părți cu privire la măsurile de ordin legislativ, judiciar, administrativ sau de altă natură pe care le -au
adoptat în aplicarea Convenției. Astfel, statele părți sunt obligate să prezinte Secretarului Genera l
aceste rapoarte, care vor fi examinate de Comitet. Comitetul se reunește o dată pe an (două săptămâni)
pentru examinarea rapoartelor și prezintă anual un raport Adunării Generale prin intermediul
ECOSOC. El poate formula sugestii și recomandări genera le în raportul său anual care va fi transmis
Comisiei pentru condiția femeii.
Comitetul contra torturii
Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,
adoptată Ia 1 decembrie 1984, stabilește crearea unui Comitet împo triva torturii, compus din 10
experți de înaltă m oralitate și cu competență recu noscută în domeniul drepturilor omului, care
funcționează cu titlu personal, aleși de statele părți din rândul propriilor cetățeni.
Potrivit Convenției, Comite tul are competența să studieze rapoartele primite de la statele părți,
să efectueze anchete, să primească și să examineze comunicări din partea stateior și din partea
particularilor în care se pretinde că dispozițiile Convenției nu sunt aplicat e.
Rapoartele statelor părți asupra măsurilor pe care le iau pentru îndeplinirea anga jamentelor
asumate prin Convenție se prezintă Secretarului General, în termen de un an de ia intrarea în vigoare a
Convenției pentru acele state și apoi la fiecare pat ru ani. Comitetul studiază rapoartele și face
comentariile generale pe care le consideră po trivite, transmițându -le statelor în cauză.
Anchetele confidențiale se pot desfășura de către Comitet atunci când acesta pri mește informații
demne de crezare că t ortura este practicată sistematic pe teritoriul unui stat parte, invitând statul
respectiv să coopereze în examinarea informațiilor. Concluziile anchetei sunt comunicate statului
interesat, împreună cu comentariile și sugestiile pe care le conside ră necesare.
Examinarea comunicărilor statelor, în care un stat parte pretinde că un alt stat parte nu -și
îndeplinește obligațiile prevăzute de Convenție, poate intra în competența Comitetului numai dacă
statele respective recunosc această competenț ă. Comuni cările vor fi examinate de Comitet în ședințe
închise, după ce s -a asigurat că toate căile interne au fost epuizate, și va oferi bunele sale oficii
statelor interesate pentru a ajunge la o soluție amiabilă a chestiunii. Dacă este necesar, Comitetul
poate stabili o comisie de conciliere ad -hoc. Comitetul va întocmi un raport care va fi comunicat
statelor părți interesate.
Mecanismele Națiunilor Unite
Examinarea comunicărilor persoanelor particulare care pretind că sunt victime ale vi olărilor de
către un stat parte a prevederilor Con venției pot fi primite și exami nate numai dacă statul respectiv a
făcut o declarație că recunoaște competența Comi tetului în acest sens. Aceste comunicări sunt
admise numai dacă nu sunt anonime, nu reprezintă un abuz de drept, nu sunt în curs de examina re în
fața altei instanțe inter naționale și s -au epuizat toate căile interne de recurs. Comunicările sunt
examinate în ședințe închise, după ce au fost transmise statului interesat, și Comitetul va informa
statul și persoana în cauză despre constatările sale.
Anual, Comitetul prezintă statelor părți și Adunăr ii Generale un raport asupra ac tivităților
desfășurate în aplicarea Convenției.
Comitetul drepturilor copilului
A fost creat prin Convenția c u privire la drepturile copilului, adoptată la 20 noiem brie 1989, cu
scopul examinării progreselor înregistrate de statele părți în executarea obligațiilor contractate în
virtutea acestei convenții.
Comitetul1 este compus din 10 experți de înaltă moralitate și care posedă o com petență
recunoscută în domeniul reglementat de Convenție. Ei sunt aleși de statele părți din rândul
propriilor cetățeni și acționează cu titlu individual.
Statele părți se angajează să supună Comitetului, p rin intermediu l Secretarului Ge neral,
rapoartele asupra măsurilor pe care le adoptă p entru a da efect drepturilor re cunoscute de Convenție și
asupra progreselor realizate în exercitarea acestor drepturi. Rapoartele se prezintă în termen de 2 ani
de la data intrării în vigoare a Convenției pentru statele părți interesate și apoi la fiecare 5 ani.
Rapoartele pot să conțină factorii și dificultățile care împiedică statele părți să îndeplinească
angajamentele asumate.
Comitetul poate să ceară statelor toate informațiil e complementare la aplicarea Convenției și, la
fiecare 2 ani, supune Adunării Generale, prin intermediul ECOSOC, un raport asupra activității sale,
raport care va fi difuzat de state pe teritoriul lor.
Mai mult, Comitetul colaborează îndeaproape cu ins tituțiile speciale ale ONU și cu orice alt
organism competent care poate da avize de specialitate asupra aplicării Convenției. De asemenea,
Comitetul poate recomanda Adunării Generale să roage pe Secretarul General să dispună efectuarea
unor studii asup ra problemelor specifice care afectează drepturile copilului.
În baza informațiilor primite, Comitetul poate face sugestii și recomandări de ordin general, care
sunt transmise statelor interesate și supuse atenției Adunării Generale.
2.2. Mecanisme ext raconvenționale
Sunt proceduri speciale ale Comisiei Drepturilor Omului, cu caracter ad -hoc, care permit
rezolvarea mai suplă a aspectelor privitoare la gravele violări ale drepturilor omului, prin activitatea
unor experți special desemnați .
Experții însăr cinați cu mandate speciale privitoar e la drepturile omului, îndepli nite cu titlul
individual, poartă denumiri diferite: raport ori, reprezentați speciali, ex perți independenți sau grup de
lucru, dacă mandatul este colectiv.
Aceștia examinează fie situația drepturilor omului în țări sau teritorii determinate, fie probleme de
ansamblu care vizează gravele violări ale drepturilor omului în toată lumea. Numeroase mandate sunt
încredințate Secret arului General sau reprezentan ților săi speciali.
Mandatele pot fi pe țări sau pe teme.
Mandatele pe țări, peste 20 până în prezent, supraveghează respectarea drepturilor omului în
aceste țări care se confruntă cu mari și grave probleme în acest domeniu.
Mandatele pe teme sunt stabilite fie de Adunarea Generală, fie de C omisia Drep turilor Omului
sau Subcomisia acesteia, ori sunt încredințate Secretarului General. Astfel, Adunarea Generală a
stabilit un post de Reprezentant special al Secretarului General în situațiile de conflict armat, Comisia
Drepturilor Omului a stabilit un post de reprezentant special pentru persoane deplasate și a creat mai
multe mandate pe diferite teme.
De asemenea, Subcomisia pentru lupta contra măsurilor discriminatorii și pentru protecția
minorităților a stabilit mai multe mandate pe teme și a numit raportori spe ciali și experți independenți
pentru efectuarea de studii pe diverse teme.
În încheiere, precizăm că mai multe mecanisme s -au creat și în cadrul instituțiilor specializate ale
Națiunilor Unite, respectiv în cadru! OIM, UNESCO, OMS și FAO, pentru supravegherea aplicării
dispozițiilor cuprinse în actele lor constitutive sau în tratatele adoptate sub egida lor în domeniul
drepturilor omului.
De asemenea, un rol important în dezvoltarea, dar și în asigurarea respectării dreptu rilor omului
garantate de sistemul Națiunilor Unite, l -au avut Conferințele mondiale asupra drepturilor omului de
la Teheran (1969) și Viena (1993).
Conferința mondială de la Teheran, din anul 1968, a declarat an internațional al drepturilor
omului „ (cu ocazia celei de -a 20-a aniversări a Declarației Universale a Drepturilor Omului), a adoptat
Proclamația de la Teheran, care a formulat un pro gram viitor și a tratat probleme privitoare la
colonialis m, discriminare rasială, analfa betism și protecția fam iliei. Proclamația a acordat o
importanță particulară princi piului nediscriminării și a declarat politica de apartheid ca o crimă contra
umanității.
Conferința mondială de la Viena, din anul 1993, a adoptat Declarația și Pro gramul de acțiune de
la Vien a, a reformat rolul crucial al Declarației Universale a Drepturilor Omului și a recunoscut pentru
prima dată, în unanimitate, dreptul la dez voltare ca aparținând dreptului internațional al drepturilor
omului. Chiar dacă unele state asiatice s -au opus mul tor chestiuni abordate, conferința a respins
argumentele potrivit cărora drepturile fundamentale ar fi facultative ori subordonate tradițiilor și
practicilor culturale. Afirmând că promovarea și protecția drepturilor omului țin de responsabilitatea
esenț ială a guvernelor, Declarația de la Viena a recunoscut că democrația este un drept fundamental.
Pentru prima d ată, Conferința a afirmat expli cit că toate organele, programele și agențiile specializate
ale sistemului Națiunilor Unite vor avea rol cru cial în întărirea drepturilor omului, principala
recomandare de natură instituțională fiind crearea funcției de înalt Comisar al Națiunilor Unite
pentru drepturile omului, ceea ce s -a realizat câteva luni mai târziu
Sistemul european de protecție a drepturilor omului
Sistemul european de protecție a drepturilor omului, pentru cei 800 de milioane de cetățeni
europeni, a fost inițiat și s -a dezvoltat în cadrul instituțional al Consiliului Europei, fiind strâns legat de
sistemul Națiunilor Unite. Se poate afirma că astăzi el este cel mai performant sistem care garantează
efectiv, prin mecanisme specifice, drepturile omului și libertățile sale fundamentale. E voluția
evenimentelor după dece niul cinci al secolului al XX -lea, mai ales preocupările de r ealiza re a unei
Europe unite, a făcut ca drepturile omului să reprezinte pentr u întregul sistem european o va loare
unanim acceptată și promovată nu numai în cadrul Consiliului Europei, ci și în organizații precum
Uniunea Europeană sau Organizația pentru Securitate și Coope rare în Europa. Statele europene,
membre ale Consiliului Europei în cvasitotalitatea lor, acceptă și promovează prin legislațiile
național e valorile consacrate de instru mentele juridice europene, fiind evidentă evoluția spre
consol idarea atitudinilor pozi tive față de ființa umană, ca cea mai mare valoare care trebuie ocrotită.
Practic, respectarea drepturilor omului a devenit un principiu fundamental al rela țiilor
internaționale și una din principalele condiții impu se statelor e uropene pentru rea lizarea efectivă a
Europei unite. Chiar dacă în unele state europene, mai aies în spațiul estic, sunt înregistrate încă
violări ale drepturilor omului, unele de o mare gravitate, atitudinea generală este aceea de acceptare a
exigențelor impuse de sistemul european, inclusiv a deciziilor instanțelor europene în materia
respectării drepturilor omului.
1. Consiliul Europei – inițiator și principal cadru de promovare și apărare a drepturilor
omului în spațiul european
Consiliul Europe i materializează pieocupăriie mai vechi de realizarea a unei Europe unite. Aceasta
idee, întâlnită în perioada interbelică sub forma unui proiect al Statelor Unite ale Europei, a prins
contur după cel de -al doilea război mondial sub forma instituționaliz ării prin crearea mai multor
organizații europene, prin integrare econo mică, dar și prin integrare politică.
Astfel, la 5 mai 1949, reprezentanții a zece state europene1 au semnat la Londra Statutul
Consiliului Europei', punând bazele unei organizații i nternaționale regionale prin care să reafirme
„atașamentul lor pentru valorile spirituale și morale care sunt moștenirea comună a popoarelor lor și
sursa reală a libertății individuale, a libertății politice și a stalului de drept, principii care formeaz ă
baza oricărei de mocrații autentice".
Scopul Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru
salvgardarea și realizarea idealurilor și principiilor care sunt moștenirea lor comună și pentru
facilitarea progresului lor e conomic și social.
Membrii Consiliului Europei sunt statele europen e care recunosc Statutul organi zației și care
îndeplinesc următoarele condiții:
– acceptă principiile statului de drept;
– acceptă principiul în virtutea căruia fiecare persoan ă aflată sub jurisdicția sa tre buie să se
bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului;
– se angajează să colaboreze, în mod sincer și efectiv, la realizarea scopului organizației.
Crearea unui sistem de protecție a drepturilor omului a fost o preocupare a Consiliului Europei
încă de la înființare. Principalele izvoare ale acestui sistem sunt Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților sale f undamen tale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 și
Carta socială europe ană, adoptată Ia 18 octombrie 1961 și revizuită în anul 1996. Pe baza acestor
tratate, ulterior au fost adoptate numeroase instrumente juridice care acoperă o largă paletă d e
preocu pări în domeniul protecției drepturilor omului.
1.1. Convenția european ă pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
și protocoalele ei adiționale
A fost adoptată în baza Declarației Universale a Drepturilor Omului, cu mult timp înainte de
adoptarea pactelor internaționale din sistemul Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului, ceea
ce ne îndreptățește să afi rmăm că pionieratul în acest do meniu aparține sistemului european.
La 4 noiembrie 1950, statele membre ale Consiliului Europei adoptau această Convenție, având în
vedere Declarația Universal ă a Drepturilor Omului proclamată de Adunarea Generală a ONU și
„considerând că această declarație urmărește să asigure recunoașterea și aplicarea universală și
efectivă a drepturilor pe care le enunță" .
Convenția stabilește că scopul Consiliului Europe i este „să realizeze o uniune mai strânsă între
membrii săi și unul din mijloacele de atingere a acestui scop este protecția și dezvoltarea
drepturilor omului și a libertăților fundamental e Convenția a fost adoptată prin afirmarea de către
statele p articipante a „atașamentului lor profund la aceste libertăți fundamentale care constituie
fundamentul justiției și al păcii în lume și a cărui respectare se întemeiază pe u n regim politic cu
adevărat de mocratic, pe de o parte, și, pe de altă parte, pe o concepție comună și un respect comun
al drepturilor omului pe care le recunos c.
Titlul I al Convenției, denumit „Drepturi și libertăți", consacră și garantează o sumă de
drepturi și libertăți civile și politice . Acestea sunt:
– dreptul la via ță (art. 2);
– dreptul de a nu fi supus torturii și nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante (art.
3);
– dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau robie și de a nu fi constrâns de muncă for țată (art. 4);
– dreptul la libertate și siguranță (art. 5);
– dreptul la examinarea cauzei în mod echitabil, într -un termen rezonabil, de către un tribunal
independent și imparțial (art. 6);
– dreptul de a nu fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul comiterii, nu
constituia o infracțiune și de a nu se aplica o pedeapsă mai severă decât cea aplicabilă în acel moment
– neretroactivitatea legii penale și mitior lex (art. 7);
– dreptul la respectarea vieții private, de familie, a domiciliului și a coresponden ței (a rt. 8);
dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie (art. 9);
– dreptul la libertatea de expresie (art. 10);
– dreptul la libertatea de reuniune pașnică și la libertatea de asociere (art. 11);
– dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie (art. 12);
– dreptul la un recurs efectiv (art. 13).
Convenția nu consacră drepturi economice, sociale ș i culturale, acestea fiind recu noscute prin
Carta socială europeană revizuită și alte tratate adoptate sub egida Con siliului Eur opei.
]Statele părți la Convenție sunt obligate să asigure exercitarea drepturilor și a libertăților
recunoscute, fără nici o deosebire fundată în specia! pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice
sau orice alte opinii, orig ine națională sau socială, apar enența la o minoritate națională, avere, naștere
sau orice altă situație.
Convenția stabilește și o clauză de derogare, potrivit căreia, în caz de război sau în cazul unui alt
pericol public, care amenință viața na țiunii, orice stat poate lu a mă suri derogatorii de la dispozițiile
Convenției, dar numai să nu fie în contradicție cu alte obligații ce de curg din dreptul internațional. De
asemenea, Convenția permite restrângerea activității politice a străinilor cu privire la libertatea de
reuni une pașnică și libertatea de asociere.
Totuși, există câteva drepturi și libertăți fundamentale de la care Convenția nu admite nici o
derogare ("nucleul dur" al sistemului)". Este vorba despre:
– dreptul oricărei persoane la viață, cu excepția cazul ui de deces rezultat din acte licite de
război;
– dreptul de a nu fi supus torturii și nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante;
– dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau robie;
– dreptul la aplicarea principiilor neretroactivit ății și mitior lex cu privire la legea penală.
Titlul II al Convenției a stabilit un mecanism de aplicare a ei, care a constat inițial în crearea
unei Comisii europene a drepturilor omului și a unei Curți europene a drepturilor omului. Prin
adopta rea Protocolului nr. 11, la 11 mai 19943, s-a creat un mecanism mai suplu, respectiv o curte
unică – Curtea Europeană a Drepturilor Omului – care reprezintă astăzi cea mai performantă
instituție internațională pentru apărarea drepturilor omului/prin competența ei de a emite decizii
obligatorii pentru statele părți, în cazul violării drepturilor garantate de Convenție.
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a cunoscut ulterior
mai multe dezvoltări, prin cele 13 protocoale adiționale' adoptate până în prezent, unele dintre acestea
consacrând și garan tând și alte drepturi și liber tăți fundamentale.
Primul Protocol a fost adoptat în 1952 și aduce în plus la catalogul drepturilor și libertăților
fundamentale:
– dreptul la respectarea proprietății (art. 1);
– dreptul la educație și dreptul părinților de a asigu ra educația și învățătura copii lor conform
convingerilor lor religioase și filozofice (art. 2);
Protocolul nr. 2, adoptat în anul 19637, completează Convenția atribuind Curții Europene a
Drepturilor Omului competența de a da avize consultative asupra unor chestiuni juridice privind
interpretarea Convenției și a protocoalelor ei.
Protocolul nr. 3, adoptat în anul 1963a modificat unele articole cu p rivire la Comisia drepturilor
omului. în prezent este inaplicabil ca urmare a desființării Comisiei.
Protocolul nr. 4, adoptat în anul 1963", recunoaște anumite drepturi și libertăți, altele decât cele
care sunt consacrate de Convenție și în Primu f Protocol. Este vorba despre:
– dreptul persoanei de a nu fi privată de libertate pentru singurul motiv că nu este în măsură
să execute o obligație contractuală;
– dreptul la liberă circulație, de a alege în mod liber reședința și de a pără si orice țară, inclusiv
pe a sa;
– dreptul de a nu fi expulzat printr -o măsură indivi duală sau colectivă din terito riul statului al
cărui resortisant este;
– dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui resortisant este;
– interzicerea expulzării colective a străinilor.
Protocolul nr. 5, adoptat în anul 1966', a modificat 2 articole ale Convenției cu privire la
componența Comisiei și a Curții, dar acest e prevederi au fost abrogate im plicit prin adoptarea
Protocolului nr. 11.
Protocolul nr. 6, adoptat în anul 19834, a abolit p edeapsa cu moartea, cu posibili tatea statelor
părți de a prevedea în legislația lor pedeapsa cu moartea pentru acte co mise în timp de război sau de
pericol iminent de răz boi. De remarcat că abolirea pe depsei cu moartea în sistemul european s -a decis
mai devreme cu 6 ani decât în sis temul Națiunilor Unite.
Protocolul nr. 7, adoptat în anul 1984 , complet ează Convenția prin recunoaște rea unor noi
drepturi:
– dreptul la garanții procedurale pentru străinii car e urmează a fi expulzați;
– dreptul la recurs în procesele penale;
– dreptul de a nu fi urmărit sau pedepsit pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau
condamnat printr -o judecată definitivă (non bis in idem);
– dreptul la despăgub iri în cazul erorilor judiciare;
– egalitatea soților în drepturi și responsabilități cu caracter civil, între ei, î n rela țiile cu copiii
lor, cu privire la căsătorie.
Protocolul nr. 8, adoptat în anul 19856, a modifi cat unele dispoziții ale Conven ției cu privire la
procedura Comisiei drepturilor omului, dar prevederile lui nu mai sunt aplicabile ca urmare a
desființării Comisiei.
Protocolul nr. 9, adoptat în anul 19901, de asemenea a modificat unele dispoziții ale Convenției
cu privire la procedur ile Comisiei și ale Curții, dar care rămân fără obiect ca urmare a adoptării
Protocolului nr. 11.
Protocolul nr. 10 adoptat în anul I9922, a modifi cat procedura Comitetului Miniș trilor cu privire la
competența acestuia de a constata dac ă există sau nu o v iolare a Con venției. Dispozițiile sale au fost
abrogate implicit prin adoptarea Protocolului nr. 11.
Protocolul nr. 11, adoptat în anul 19943, refor mează practic mecanismul de con trol instituit de
Convenție, prin înlocuirea Comisiei și Curții cu o nouă c urte perma nentă – Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
Protocolul nr. 12, adoptat în anul 2000 \ interzice discriminarea în general, indi ferent pe ce criterii
sau motive s -ar putea face.
Protocolul nr. 13, a fost adoptat în anul 20026, și consacra abolir ea pedepsei cu moartea în orice
circumstanță.
1.2. Carta socială europeană revizuită
Carta socială europeană reprezintă al doilea izvor al sistemului Consiliului Europei privind
protecția drepturilor omului. Ea a fost adoptată în anul 1961, cu scop ul de a consacra un catalog al
drepturilor economice și sociale, fundamentat pe un sistem de opțiuni ale statelor, astfel încât acestea
să nu fie obligate să accepte toate drepturile prevăzute de Cartă, asigurând astfel o punere în aplicare
progresivă a prevederile ei, în funcție de posibilitățile și situația concretă din fiecare stat.
Carta a fost ulterior completată cu un Protocol adițional, adoptat în anul 1988, care iărgește
catalogul drepturilor economice și sociale. Apoi, în 1991, s -a semnat u n nou Protocol de amendare
care aduce unele schimbări în mecanismul de aplicare, pentru ca în anul 1996 Carta să facă obiectul
unei noi revizuiri.
Carta socială europeană revizuită a intrat în vigo are în anul 1999, înlocuind pro gresiv tratatul
inițial a doptat în 19618, în prezent fiind părți la ac easta 14 state mem bre ale Consiliului Europei.
Carta socială europeană revizuită recunoaște următoarele drepturi economice și sociale:
– dreptul la muncă (art. 1);
– dreptul la condiții echitabile de mu ncă (art. 2);
– dreptul la securitate și la igiena muncii (art. 3);
– dreptul la salarizare echitabilă (art. 4);
– dreptul sindical (art. 5);
– dreptul la negociere colectivă (art. 6);
– dreptul copiilor și al tinerilor la protecție (ar t. 7);
– dreptul lucrătorilor la protecția maternității (art. 8);
– dreptul la orientare profesională (art. 9);
– dreptul la formare profesională (art. 10);
– dreptul la protecția sănătății (art. 11);
-dreptul la securitate socială (ai t. 12);
– dreptul la asistență socială și medicală (art. 13);
– dreptul de a beneficia de servicii sociale (art. 14);
– dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la i ntegrare socială și la partici pare la viața
comunității (art. 15);
– dreptul familiei la protecție socială, juridică și economică (art. 16);
– dreptul copiilor și adolescenților la protecție socială, juridică și economică (art. 17);
– dreptul la exercitarea unei activități lucrative pe te ritoriul celorlalte păr ți con tractante (art.
18);
– dreptul lucrătorilor imigranți și al familiilor lor la protecție și asistență (art. 19);
– dreptul la egalitate de șanse și de tratament în materie de angajare și profesie, fără
discriminare în funcție de sex (art. 2 0);
-dreptul la informare și consultare (art. 21);
– dreptul de a lua parte la determinarea și ameliorarea condițiilor de muncă și a mediului de
muncă (art. 22);
– dreptul persoanelor vârstnice la protecție socială (art. 23)
– dreptul la p rotecție în caz de concediere (art. 24);
– dreptul lucrătorilor la protecția propriilor creanțe în caz de insolvabilitate a pa tronului
acestora (art. 25);
– dreptul la demnitate în muncă (art. 26);
– dreptul lucrătorilor cu responsabilități fa miliale la egalitate de ș anse și de trata ment (art. 27);
– dreptul reprezentanților lucrătorilor la protecție în întreprindere și la facilitățile acordate
acestora (art. 27);
– dreptul la informare și consultare în procedurile de concediere colec tivă (art. 29);
– dreptul la protecție împotriva sărăciei și excluderii sociale (art. 30);
– dreptul la locuință (art. 31);
România, ratificând Carta potrivit dispozițiilor acesteia de aplicare progresivă, nu s-a angajat
deocamdată să fie legată d e prevederile art. 10, 14, 22, 23, 26, 30 și 31. În același timp, s -a angajat să
fie legată doar parțial de prevederile art. 2, 3, 13, 15, 18, 19 și 27 și în întregime de prevederile
celorlalte articole .
Pentru ca statele să respecte angajamentele asum ate prin ratificarea Cartei, s -a creat un mecanism
de control specific, concretizat prin înființarea Comitetului Euro pean al Drepturilor Sociale, în baza
Protocolului de amendare a Cartei din anul 1991. Potrivit acestuia, Comitetul este alcătuit din 12
membri independenți și impar țiali, aleși de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, cu un mandat
de 6 ani. El are competența de a constata dacă situațiile din statele părți sunt sau nu conforme cu
angajamentele asumate potrivit Cartei.
Sunt insti tuite două proceduri de control: procedu ra rapoartelor naționale și pro cedura
reclamațiilor colective.
Procedura controlului bazat pe rapoarte constă în obligația statelor părți de a prezenta anual un
raport cu privire la o parte din dispo zițiile accept ate din Cartă. Co mitetul European al Drepturilor
Sociale examinează aceste rapoarte și prezintă anual concluziile sale cu privire la conformitatea
situațiilor naționale cu dispozițiile Cartei. Dacă decizia Comitetului este una de neconformitate și statul
în cauză nu o respectă, Comitetul de Miniștri va adresa o recomandare prin care va cere statului
modificarea în drept și în fapt a situației constatate.
Procedura reclamațiilor colective a fost introdusă prin Protocolul de amendare a Cartei din 1995,
care a intrat în vigoare în 19982. în v irtutea acestei proceduri, Comi tetul European al Drepturilor
Sociale poate fi sesizat cu reclamații colective prin care se pretind violări ale drepturilor prevăzute de
Cartă. Re clamațiile pot fi făcute de or ganizaț ii neguvernamentale care au un statut consultativ pe
lângă Consiliul Europei, de organizațiile patronale și sindicale ale statului respe ctiv și chiar de către
organiza ții neguvernamentale naționale, dacă statul acceptă această posibilitate3. Reclamația este
examinată de Comitet și, dacă sunt îndeplinite condi țiile de formă , ea este accep tată. Urmează o
procedură scrisă prin schimb de memorii între părțile implicate și, dacă este necesară, o audiție
publică în fața Comitetului. în final, Comitetul adopt ă o decizie pe care o transmite părților și
Comitetului de Miniștri și c are va fi făcută publică în ter men de cel mult patru luni de la data
transmiterii. Comitetul de Miniștri adoptă o rezo luție și poate recomanda statului în cauză să ia
măsuri în conf ormitate cu Carta.
1.3. Alte tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei
Activitatea Consiliului Europei de consolidare a propriului sistem de protecție a drepturilor
omului s -a materializat în adoptarea mai multor instrumente juridice p e diferite domenii, care dezvoltă
drepturi ale omului consacrate în izvoarele de bază.
Printre cele mai importante amintim:
– Convenția culturală europeană, adoptată la 19 decembrie 1954, prin care părțile se angajează
să ia măsuri proprii pentru s alvarea patrimoniului comun al Europei și pentru încurajarea
dezvoltării. Statele vor în curaja cetățenii proprii să stu dieze limbile, istoria și civilizația altor state părți
și vor facilita pe teritoriul lor dez voltarea unor asemenea studii, ceea ce pre supune inclusiv facilitarea
circulației și a schimbului de persoane în acest scop;
– Convenția europeană de securitate socială, adoptată la 14 decembrie 1972, care se aplică tuturor
legislațiilor referitoare la ramurile de securitate care privesc prest ările pentru boală, maternitate,
invaliditate, bătrânețe, supraviețuitori, accidente de muncă și boli profesionale, alocații pentru deces,
șomaj, familii, c u luarea în considerare a prin cipiului egalității de tratament acordat resortisanților,
refugiațil or și apatrizilor.
– Convenția europeană privind imprescriptibilita tea crimelor împotriva umanită ții și a crimelor
de război adoptată la 25 ianuarie 1974. Considerând că aceste crime sunt grave infracțiuni împotriva
demnității umane, convenția declară ca imprescriptibile crimele contra umanității prevăzute de
Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, din 1948, infracțiunile prevăzute de
Convențiile de. la Geneva din 1949 și orice alte violări asemănătoare ale legilor și obiceiurilor
războiului;
— Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsă toriei'', adoptată
la 15 octombrie 1975, care are ca scop acordarea acelui statut juridic copiilor din afara căsătoriei, ca
ce! al copiilor din căsătorie, cu pr ivire la filiația maternă și paternă, obligațiile de întreținere,
supraveghere, dreptul de vizită, dreptul la succesiune;
– Convenția europeană cu privire la statutul juridic al muncitorului migrant, adoptată la 24
noiembrie 1977, care reglementează sit uația juridică a muncitorilor migranți, cetățeni ai statelor
membre ale Consiliului Europei, în scopul de a le asi gura, în măsura posibilităților, un tratament care
să nu fie mai puțin favorabil decât cel de care beneficiază muncitorii care au naționa litatea statului
respectiv, referitor la tot ceea ce este legat de condițiile de viață și de muncă;
– Convenția pentru protejarea persoanelor față de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter
personal1, adoptată la 28 ianu arie 1981, care are ca scop protecția dreptului la respectarea vieții
particulare față de intensificarea circulației peste frontiere a datelor cu caracter personal care fac
obiectul prelucrării automatizate. O precizare importantă a Convenției este aceea potrivit căreia datele
cu caracter perso nal care privesc originea rasială, opiniile politice, convingerile religioase sau de altă
natură, cele care privesc sănătatea, viața sexuală sau condamnările penale nu vor putea fi prelucrate
automatizat dacă dreptul intern nu prevede ga ranții adecvate. Mai mult, persoanele au dreptul să
cunoască existența acestor prelucrări și chiar să aibă acces la ele, inclusiv să ceară modificarea lor
dacă nu mai corespund realității.
– Carta europeană a autonomiei locale1, adopta tă la 15 octomb rie 1985, consi deră colectivitățile
locale ca unul din principiile fundamentale ale oricărui regim democratic și că cetățenii au dreptul să
participe la gestionarea treburilor publice, la nivel local acest drept putând fi exercitat cel mai direct.
Carta stabilește că principiul autonomiei locale trebuie să fie recunoscut în legislația internă și, pe cât
posibil, în constituțiile statelor părți. Prin autonomie locală, Carta înțelege dreptul și capacitatea
efectivă pentru colectivitățile locale de a reglementa și gestiona, în ca drul legii, sub propria lor
responsabilitate și în profitul populației lor, o parte importantă a treburilor publice;
– Convenția europeană pentru prevenirea torturi i și a pedepselor sau tratamen telor inumane sau
degradante , adoptată la 26 noiembrie 1987, instituie un Comitet european pentru prevenirea torturii
și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, cu scopul de a examina tratamentul
peroanelor private de libertate,
– Convenția europeană cu privire la pa rticiparea străinilor ia viața publică la nivelul local,
adoptată la 5 februarie 1992. Considerând că prezența rezidenților străini pe teritoriul național a
devenit o caracteristi că permanentă a societății euro pene și că aceștia, la nivel local, sunt supuși
acelorași îndatoriri ca și cetățenii proprii, Convenția garantează străinilor dreptul de a alege și de a fi
aleși la nivel local, în ace leași condiții ca și cetățenii proprii;
– Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare1, adoptată la 5 n oiembrie 1992. Este un
tratat care are ca obiectiv protejarea și promovarea limbilor regionale sau minoritare, ca un obiectiv
strict de ordin cultural. Scopul ei este de a asigura, în măsura posibilului, folosirea limbilor
regionale sau minoritare î n învățământ și în media, de a încuraja utilizarea lor în justiție și
administrație, în viața economică, socială și culturală;
– Convenția -cadru pentru protecția minorităților naționale', adoptată la 1 februa rie 1995.
Considerând că o societate plura listă, cu adevărat democratică, trebuie nunumai să respecte identitatea
etnică, culturală, lingvisti că și religioasă a fiecărei per soane aparținând unei minorități naționale, dar și
să creeze condiții care să permităexprimarea, păstrarea și dezvoltarea ac estei identități, Convenția
stabilește obligațiilestatelor pentru protecția minorităților naționale și a drepturilor persoanelor
aparținând acestora, în cadrul statului de drept, cu respectarea regulilor, a integrității teritoriale
și a suveranității n aționale.
Consiliul Europei a adoptat numeroase alte tratate cu relevanță pentru protecția drepturilor
omului, precum:
– Convenția europeană de asistență socială și medicală, 1953;
– Convenția europeană pentru echivalarea studiilor universitare, 1 956;
– Convenția europeană cu privire la extrădare, 1957;
– Convenția europeană cu privire la reducerea cazurilor de pluricetățenie și cu privire la
obligațiile militare în caz de pluricetățenie, 1963;
– Convenția europeană în materia adopție i de copii, 1967;
– Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, 1977;
– Convenția europeană pentru transferarea persoanelor condamnate, 1983;
– Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, 1989;
– Convenția europ eană cu privire la exercitarea drepturilor copilului, 1996;
– Convenția pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane cu privire la
aplicațiile biologiei și medicinii, vizând interzicerea donării ființelor umane, 1998;
– Convenția penală asupra corupției, 1999;
– Convenția civilă asupra corupției, 1999;
– Convenția asupra cybercriminalității, 2001 etc.
1.4. Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului Europei
Problema înființării funcției de Comisar al Drepturilor O mului al Consiliului Europei și a
biroului corespunzător s -au pus pentru prima dată la reuniunea șefilor de state și de guverne de la
Strasbourg, din octombrie 1997. Această idee a fost materializată aproape doi ani mai târziu, în urma
dezbaterilor din Adunarea Parla mentară a Consiliului Europei, printr -o rezoluție a Co nsiliului de
Miniștri al Consi liului Europei".
Biroul Comisarului Drepturilor Omului al Consiliul ui Europei este o instituție in dependentă, care
are ca scop promovarea conștiinței ș i a respectului pentru drepturile omului în statele membre ale
Consiliului Europei.
Comisarul Drepturilor Omului este ales de Adunarea Parlamentară cu majoritatea de voturi, de pe
o listă cu trei candidați propuși de Comitetul de Miniștri, pentru un manda t de 6 ani. Candidații pentru
această funcție trebuie să fie cetățeni ai statelor membre ale Consiliului Europei și experți recunoscuți
în materia drepturilor omului.
Comisarul Drepturilor Omului are ca obiective fundamentale ale activității sale:
– să promoveze în statele membre ale Consiliului Europei educația și sensibiliza rea în spiritul
respectării drepturilor omului;
– să identifice eventualele insuficiențe, în dreptul și practica statelor membre ale Consiliului
Europei, în ceea ce privește r espectarea drepturilor omului;
– să contribuie la promovarea respectivului efectiv și a exercițiului deplin al drep turilor omului
în statele membre, în conformitate cu angajamentele asumate prin instrumentele juridice ale
Consiliului Europei.
Comis arul Drepturilor Omului nu este o instituție judiciară și, prin urmare, nu este învestit cu
competența de a primi și examina plângeri individuale și nici să formuleze concluzii sau să ia inițiative
bazate pe astfel de cereri.
Comisarul Drepturilor Omului este însărcinat să încurajeze autoritățile naționale cu atribuții în
domeniul drepturilor omului. El poate să intre direct în legătură cu gu vernele statelor, acestea fiind
obligate să faciliteze exercitarea independentă și eficace a funcțiilor încre dințate.
Principalele activități ale Comisarului Drepturilor Omului sunt:
– vizitele în fiecare stat pentru a -și face o idee generală asupra situației drepturilor omului sau
pentru a studia o anumită chestiune particulară. Aceste vizite pot fi făcute la inițiativa statului în cauză
sau la inițiativa Comisarului și cuprind întâlniri cu înalți funcționari și cu reprezentanți ai societății
civile și in specții la locurile unde dreptu rile omului sunt violate. Comisarul poate să facă
recomandări pentru ame liorarea respectului pentru drepturile omului. în urma vizitei, comisarul
pregătește un raport care conține concluziile și recomandările sale, pe care -1 transmite Comitetului
de Miniștri al Consiliului Europei și, apoi, îl pune la dispoziția marelui p ublic;
– organizarea de seminarii și conferințe cu un scop dublu: promovarea educației și menținerea
relațiilor cu alte structuri și organizații care se ocupă de drepturile omu lui. Aceste seminarii și
conferințe se pot solda cu rec omandări adresate tut uror state lor cu privire Ia problemele discutate.
2. Uniunea Europeană și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa în
sistemul european de protecție a drepturilor omului
Consiliu Europei nu este singura organizație europeană care are pri ntre marile sale preocupări
promovarea și protecția drepturilor omului.
Uniunea Europeană acoperă în prezent o arie mult mai largă de preocupări decât cea a
comunităților inițiale, inclusiv în domeniul dre pturilor omului. Acțiunile Uniu nii Europene în ac est
domeniu s -au accentuat foarte mult în ultimii ani și rezultatele sunt remarcabile. De aceea, vom
analiza într -un capitol distinct complexitatea acestei problematici.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa a fost la origine o formă de cooperare
instituționalizată nepermanentă – Confer ința pentru Securitate și Coope rare în Europa – convocată în
urma tratativelor de consolidare a securității și a dezvoltării europene, începută în anul 1972 între
statele europene, Canada și SUA.
Desfășur area CSCE a cunoscut trei momente de început:
– la nivelul miniștrilor de externe, în anul 1973, la care au participat reprezentanți a 33 de state
europene, precum și cei ai SUA și ai Canadei;
– la nivelul experților, în perioada 1973 -1975, care a u pregătit documentele finale ale
conferinței;
– la nivelul șefilor de state și de guverne, în perioada 27 iulie -l august 1975, la Helsinki,
ocazie cu care s -a semnat Actul final', prin care s -au stabiiit principiile care guvernează relațiile dintr e
statele participante, măsurile de edificare a încrederii și cu privire la securitate și dezarmare, măsuri
privind cooperarea în domeniile economic, științific, protecția mediului; securitatea și cooperarea în
Mediterana, drepturile omului, informații, schimburile culturale, educație, precum și continuarea
procesului de consolidare și cooperare prin noi reuniuni.
Procesul de transformare a CSCE într -o organizație internațională – Organizația pentru
Securitate și Cooperare în Europa – s-a declanșat Ia re uniunea de Ia Paris, în anul 1990, când s -a
adoptat Carta de la Paris pentru o nouă Europă2, pornind de la schimbările majore care au avut loc în
Europa prin dispariția lagărului comunist și nevoia de instaurare a democrației în toate statele
europene, la baza căreia să se așeze respectarea ființei umane și a statului de drept.
La reuniunea de la Helsinki din anul 1992, în Declarația la nivel înalt adoptată cu acest prilej se
stabilea ca obiectiv al CSCE realizarea unei comunități a statelor libere și democratice de la
Vancouver la Vladivostok, iar CSCE a fost definită ca un forum de dialog, negocieri și cooperare
pentru modelarea noii Europe.
In sfârșit, la reuniunea la nivel înalt de la Budapesta, din anul 1994, s -a încheiat procesul de
transform are a CSCE într -o organizație, schimbându -se și denumirea în Organizația pentru Securitate
și Cooperare în Europa.
Actul Final al CSCE, adoptat la Helsinki în anul 1975, este un act complex, alcătuit din mai
multe documente, în două dintre acestea (Coșul I și Coșul III) fiind cuprinse și aspecte referitoare la
drepturile omului. Deși Actul Final nu este un tratat, ci un document politic, el reprezintă un moment
important în Europa, având în vedere că la acea conferință au participat 33 de state europene, precum
și SUA și Canada.
Deosebit de important este că, între cele 10 principii directoare privind relațiile dintre statele
participante ("decaloguP' de la Helsinki, Coșul I), două fac trimitere la drepturile omului:
– respectul pentru drepturile omu lui și libertățile fundamentale. Potrivit acestuia, statele
participante s -au angajat să respecte drepturil e omului, să promoveze și să în curajeze exercitarea
deplină a drepturilor civile, politi ce, economice, sociale și cultu rale. Mai mult, el se referă l a libertatea
de religie și l a drepturile persoanelor aparți nând minorităților naționale;
— egalitatea în drepturi și autodeterminarea popoarelor. Potrivit acestui prin cipiu, statele se
angajează să respecte egalitatea în drepturi a popoarelor și a dre ptului lor la autodeterminare,
recunoscând că popoarele au dre ptul de a hotărî, în deplină li bertate, statutul lor politic, fără amestec
din afară.
Cel de al doilea document (Coșul NI) face trimitere la unele aspecte ale drepturilor omului,
precum reunific area familiilor sau contactel e umane, ceea ce prezenta impor tanță pentru perioada în
care a fost adoptat Actul Final.
Ulterior, reuniunile periodice care au avut loc sub semnul CSCE (Madrid – 1983, Viena – 1989,
Copenhaga – 1990, Paris – 1990, Moscova – 1991, Helsinki – 1992, Budapesta – 1994) s -au soldat cu
documente care lărgesc înt r-o bună măsură catalo gul drepturilor omului, abordând, printre altele,
drepturi ale minorităților, preemi nența dreptului, valorile democrației, alegeri libere, dreptul
umanitar, dreptul refu giaților, drepturile lucrătorilor migranți.
O problemă asupra căreia OSCE s -a aplecat cu mai multă atenție, mai ales după anul 1990, a fost
aceea a drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale. Aceste preocupări s -au sol dat cu o
serie de angajamente pe care OSCE le -a luat în urma Conferinței de la Copenhaga, din anul 1990,
extinse prin Raportul Reuniunii la nivel de experți de la Geneva din anul 1991, care a fost inclus în
Documentul final al Conferinței de la Mosc ova din 1991.
Principalul rezultat al acestor demersuri a fost crearea, în anul 1992, a instituției înaltului
Comisar pentru Minorități Naționale, într-un moment în care, în cadrul Na țiunilor Unite, încă nu se
adoptase Declarația asup ra drepturilor pers oanelor apar ținând minorităților naționale sau etnice,
religioase sau lingvistice ((decembrie 1 992) și nici nu se adoptase de către Consiliul Europei
Convenția -cadru pentru protecția minorităților naționale ( 995) înaltul Comisar pentru Minoritățile
Naționale este învestit cu principala funcție de avertizare din timp și de a acționa din vreme în legătură
cu tensiunile privitoare la problemele minorităților naționale.
Tratate de drepturile omului adoptate de Consiliul Europei1
TRATATUL ADOPTARL INTRARE IN
VIGOARE
Convenția europeană pentru apărarea drepți
iilor omului și a libertăților fundamentale Rom 04. I 1. 1950 05. 09. 1953
Primul Protocol la Convenția europeană penii
apărarea drepturilor omului și a libertăților fur
damentale, Paris u 20. 03 . 1952
– 18. 05. 1954
Carta socială europeană. Turin 18. 06. 1965 26. 02. 1965
Protocol nr. 2 la Convenția europeană pentr
apărarea drepturilor omului și a libertăților fim
damentale, Strasbourg ' 06. 05. 1963 21. 09. 1970
Protocol nr. 3 la Convenția eu ropeană pentn
apărarea drepturilor omului și a libertăților fim
damentale, Strasbourg 06. 05. 1963 21. 09. 1970
Protocol nr. 4 la Convenția europeană pcntn
apărarea drepturilor omului și a libertăților fun –
damentale, Strasbourg 16.09. 1963 02. 05. 1968
Protocol nr. 5 la Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fun –
damentale, Strasbourg 20. 01. 1966 20. 12. 1971
Acordul european cu privire Id persoanele parti –
cipante la procedurile în fața Comisiei europene
a drepturilor omului, Londra 06. 05. 1969 17. 04. 1971
Protocol nr. 6 la Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fun –
damentale, Strasbourg 28. 04. 1983 01.03.1985
Protocol nr. 7 la Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omul ui și a libertăților fun –
damentale, Strasbourg 22. 11. 1984 01. 11. 1988
Protocol nr. 8 la Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fun –
damentale, Viena 19. 03. 1985 01.01. 1990
Convenția europeană pentru prevenirea tort urii
sau a pedepselor inumane, crude sau degradante,
Strasbourg 26. 11. 1987 01. 02. 1989
Protocol adițional la Carta socială europeană,
Strasbourg 05. 05. 1988 04. 09. 1992
Protocol nr. 9 la Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a li bertăților fun –
damentale, Roma 06. 11. 1990 01. 10. 1994
Protocolul pentru amendarea Cartei sociale
europene, Turin 21. 10. 1991 —
Protocol nr. 10 la Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fun –
damentale, Bale 25. 03. 1 992
Carta europeană a limbilor regionale sau mino –
ritare, Strasbourg 05. 11. 1992 01. 03. 1998
Protocolul 1 la Convenția europeană pentru pre – 04. 11. 1993 01. 03. 2002
venirea torturii sau a pedepselor inumane, crude
sau degradante, Strasbourg
Protoc olul 2 la Convenția europeană pentru pre –
venirea torturii sau a pedepselor inumane, crude
sau degradante, Strasbourg 04. 11. 1993 01.03.2002
Protocol nr. 11 la Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fun –
damentale, Stras bourg 11.05. 1994 OL 11. 1998
Convenția cadru pentru protecția minorităților
naționale, Strasbourg 01. 02. 1995 01. 02. 1998
Protocolul adițional la Carta socială europeană
pentru instituirea unui sistem de reclamații colec –
tive, Strasbourg 09. 11. 1995 01. 07. 1998
Acordul european cu privire la persoanele care
participă la procedurile în fața Curții Europene a
Drepturilor Omului, Strasbourg 05. 03. 1996 01. 01. 1999
Al 6-lea Protocol adițional la Acordul general
asupra privilegiilor și intimităților Consiliului
Europei, Strasbourg 05.03. 1996 01. 11. 1998
Carta socială europeană revizuită, Strasbourg 03.05. 1996 01. 07.1999
Protocol nr. 12 la Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fun –
damentale, Roma 04. 11.2000
Protocol nr. 13 la Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fun – 03.05.2002 01. 07. 2003
damentale, Vilnius
Protocolul adițional la Convenția asupra cyber –
criminalității relativ la incriminarea actelor de
natură rasistă și xenofobă comise prin sistemele
informatice, Strasbourg 28.01.2003
Drepturile omului și libertățile sale fundamentale
apărate de sistemul Consiliului Europei
1. Drepturile și libertățile fundamentale ale omului garantate
de Convenția europeană și pr otocoalele sale adiționale
Fundamentându -se pe Declarația Universală a D repturilor Omului, Convenția eu ropeană pentru
apărarea drepturilor omului și a liber tăților sale fundamentale garan tează și apară valori importante
pentru ființa umană.
Încă o dată p recizăm că numai drepturile și libertățile garantate de Convenție și protocoalele ei
adiționale pot constitui obiectul cererilor adresate Curții Europene a Drepturilor Omului, în cazul
violării lor de către statele părți, autoritățile acestora sau perso anele care acționează în exercițiul
funcțiilor lor oficiale.
1.1. Drepturi și libertăți fundamentale cu privire la viața, libertatea și siguranța persoanei
Viața, libertatea și siguranța persoanei constituie obiectul mai multor prevederi ale Convenție i
europene și protocoalelor saie adiționale, pe care statele părți se obiigă să le aplice imediat și efectiv.
Dreptul la viața aparține oricărei persoane și este protejat de iege. Ca drept și valoare supremă
ocrryțjță_Je_Joate sistemele de prot ecție a drepturilor omului, dez voltate după adoptarea Declarației
Universale a Drepturilor Omului, la 10 decembrie 1948 a fost nu numai recunoscut și consacrat în
instrumentele juridice inter naționale, ci și inclus pe primul loc, în categoria acelor 7 d repturi
fundamentale, așa-numitul nucleu dur al drepturilor omului, ca drepturi de la care nu se admite
nici o derogare.
Totuși, atât în sistemul universal al ONU, cât și în cel european, inițial dreptul la viață a fost
supus unor excepții fireș ti pentru o perioadă de început a codificărilor în această materie.
Astfel, Pactul referitor la drepturile civile și politice din anul 1966, deși stabilește că dreptul la
viață este inerent persoanei umane și trebuie ocrotit prin lege și că nimeni nu poate fi privat de viața
sa în mod arbitrar , precizează că în țările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită „o sentință de
condamnare la moarte nu poate fi pronunțată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislația în vi –
goare în momentul în care crima a fost comisă […] pedea psă […] aplicată […] în vir tutea unei
hotărâri definitive pronunțată de un tribunal competent''. Pactul nu permite totuși pronunțarea
sentințelor de condamnare la moart e pentru crime comise de persoa ne sub vârsta de 18 ani și nici
executarea acestor sentințe împotriva femeilor gravide.
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor om ului și a libertăților fundamen tale, devansând
cu mult timp Pactul referitor la drepturile civile și politice, stabileșt e:
„1. Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în
mod intenționat, în afară de executarea unei sentințe capitale pronunțate de către un tribunal în cazul
în care infracțiunea este sancționată de lege cu această pedeapsă.
2. Moartea nu este considerată ca aplicatei prin v iolarea acestui articol în cazu rile în care ea
ar fi dintr -un recurs la forță absolut necesar:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
b) pentru a efectua o arestare în condițiile legii sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
deținute conform legii;
c) pentru a reprima, conform legii, o răscoală sau o insurecție
Concluzionând asupra prevederilor celor două instrumente juridice inte rnațio nale, rezultă că
pedeapsa cu moartea a rămas o realitate în multe țări, chiar dacă, declarativ, se cerea abolirea acesteia
de fiecare stat în parte. Este motivul pentru care, și în plan european, și în plan universal au apărut
preocupări pentru a doptarea unor tratate prin care pedeapsa cu moartea să fie abolită, inițial, cel puțin
în timp de pace.
Prima încercare s -a materializat în cadrul Consiliului Europei, prin adoptarea unui protocol
adițional la Convenția europeană pentru apărarea dreptur ilor omului și a libertăților fundamentale, în
anul 1983 – Protocolul nr. 6 privind abolirea pedepsei cu moartea . Potrivit acestuia, pentru""primă
dată în Europa și în lume, într -un docu ment juridic internațional, „pedeapsa cu moartea este abolită.
Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă și nici executat"'. Totuși, protocolul permite
statelor părți să prevadă în legislația lor „pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de
război sau de pericol iminent de război"'.
În plan universal, î n cadrul ONU, un document similar a fost adoptat abia în anul 1989. Este
vorba despre al doilea Protocof facultativ la Pactul internațional privind drepturile civile și politice
vizând abolirea pedepseicu.moartea.
Cu ocazia celebrării a 50 de ani de la ado ptarea Convenției europene a drep turilor omului,
Conferința ministerială europeană pentru drepturile omului, desfă șurată la Roma, în noiembrie 2000.
s-a pronunțat p entru abolirea generală a pedep sei cu moartea, cerând printr -o rezoluție3 adoptarea unui
nou protocol adițional la "Convenția europeană a drepturilor omului care să excludă pedeapsa cu
moartea pentru acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război. Astfel, la 3 mai 2002
a fost deschis semnării statelor membre ale Consil iului Europei Proto colul numărul 13 la Convenția
europeană pentru abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanță.
Pornind de la convingerea că dreptul tuturor persoanelor la viață este o valoare fundamentală
într-o societate democratică și că abolir ea pedepsei cu moartea este esențială pentru protecția acestui
drept și pentru deplina recunoaștere a demnității inerente tuturor ființelor umane5, Protocolul nr. 13
stabilește: „pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o as tfel de pedeapsă
și nici executat", nici o derogare și nici o rezervă nefiind admise de la această dispoziție7. Prin urmare,
statele părți la acest Protocol nu vor putea, în nici un fel, să reintroducă pedeapsa cu moartea în propria
legislație.
Dreptul ori cărei persoane de a nu fi supusă torturii și nici la pedepse sau trata mente inumane
sau degradante este un drept inerent ființei umane care decurge din dreptul la viață, libertate și
siguranță. în baza acestei prevederi a Convenției europene, Consiliu! Europei a adoptat Convenția cu
același obiect, la 26 noiembrie 1987, din care s -a creat Comitetul european pentru prevenirea torturii
și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Scopul Convenției a fost acela de a
conso lida protecția per soanelor private de libertate contra torturii și a pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante', printr -un mecanism extrajudiciar cu carac ter preventiv bazat pe vizite.
Pornind de la aceste exigențe, România a introdus în Codul penal, în anul 19 96, două infracțiuni:
supunerea la rele tratamente (art. 267) și tortura (art. 267).
Dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau robie și de a nu fi constrâns la muncă forțată2. Practicile
sclaviei, robiei sau ale muncii forț ate sunt incompatibile cu liber tatea ființei umane. Este motivul
pentru care, pornind de la Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția europeană interzice
categoric asemenea practici.
Convenția nu definește munca forțată. Curtea europeană a Drepturilor Omului a interpretat ac eastă
noțiune într -o hotărâre din 19833, prevalându -se de Convenția numărul 21 a Organizației mondiale a
muncii, potrivi t căreia munca forțată sau obli gatorie desemnează „orice muncă sau serviciu cerut unui
individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pe care individul respectiv nu s -a oferit să o
execute de buna voie .
Totuși, Convenția europeană nu considera ca fiind muncă forțată sau obligatorie:
– orice muncă cerută în mod normal unei persoane supuse unei detenții sau când se află în
libertate condiționată;
– orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul cel or care refuză să satisfacă ser viciul militar în
țările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, alt serviciu în locul celui militar obligatoriu;
– orice serviciu c erut în caz de criză sau calamită ți care amenință viața sau bună starea
comunității.
– orice muncă sau serviciu care face parte din obligațiile civile normale.
Dreptul persoanei la libertate și siguranță5. Potrivit Convenției europene, nimeni nu poate fi
privat de libertate decât în conformitate cu legea și în următoarele cazuri:
– dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;
– dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesup unerea la o hotărâre
pronunțată conform legii de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații
prevăzute de lege;
– dacă a fost arestat sau reținut în vederea ducerii sale în fața autorității judiciare competente,
atunci cân d există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infrac țiune sau când există motive
temeinice de a crede în necesitatea de a -l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după
săvârșirea acesteia;
– dacă este vorba de detenția legală a un ui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere
sau despre detenția sa legală în scopul aducerii sale în fața autorității competente;
– dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a un ui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; dacă este vorba
despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe
teritoriul unui stat sau împotriva căreia se afla în curs o proced ură de expulzare sau extrădare.
Persoana arestată are și un drept la informare, în cel mai scurt timp și într -o limbă pe care o
înțelege, despre motivele arestării sale și despre orice acuzație ce i se aduce.
În cazul arestării sau deținerii, persoana ar e dreptul să fie dusă în fața magistra – tului,
împuternicit de lege, pentru a fi judecată într -un termen rezonabil, putând fi eliberată în tipul
procedurii, chiar sub garanții care să asigure prezența acesteia la audieri. Mai mult, persoana aresta tă
sau deținută are dreptul la recurs în fața unui tribunal care să se pronunțe în cel mai scurt timp
asupra legalității deținerii sale și să ordone eliberarea dacă privarea de libertate este ilegală, în
această ultimă situație născându -se și dreptul persoanei la reparații'.
Dreptul persoanei de a nu fi privată de libertatea sa pentru singurul motiv că ea nu este în măsură
să execute obligație contractuală. Este un drept care a fost consa crat prin Protocolului numărul 4 la
Convenția europe ană, adoptat în anul 1963. Ulte rior, acest drept a fost inclus și în Pactul internațional
cu privire la drepturile civile și politice, adoptat în sistemul ONU, în anul 1966, chiar ca un drept de
la care nu se admite nici o derogare. Prin urmare, ideile „n ăstrușnice" cu privire la reînființarea în
România a închisorilor datornicilor trebuie abandonate categoric.
Dreptul ia libertatea de circulație. Dispoziții importante cu privire la acest drept sunt cuprinse
tot în Protocolul numărul 4 la Convenția europeană. Potrivit acestuia, orice persoană care se găsește
în mod lega! pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber și să -și aleagă liber reședința. De
asemenea, orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa , și să intre pe teritoriul
statului al cărui cetățean este. Mai mult, Protocolul interzice expulzarea propriilor cetățeni.
Libertatea de circulație poate fi supusă unor restricții, dar numai dacă acestea sunt măsuri
necesare, într -o societate democratică , pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea
ordinii, prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a mo ralei, protecția drepturilor și a libertăților
celorlalți.
1.2. Accesul liber la justiție și garanții procedurale
In virt utea accesului liber la justiție, fiecare persoană are dreptul să -i fie exami nată cauza, în mod
echitabil, public și într -un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial2, stabilit
prin lege, care să de cidă asupra drepturilor și obli gațiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei
acuzații în materie penală îndrep tate împotriva sa.
Hotărârea instanței trebuie să fie pronunțată în public.
Accesul în sala de judecată poate fi interzis presei s au publicului, în interesul mo ralei, ordin ii
publice sau al securității naționale într -o societate democratică sau când interesele minorilor sau
protecția vieții private a părților la proces o cer, ori în măsura considerată strict necesară de către
tribunal, când datorită unor împrejurări speciale de publicitate ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiției.
Persoana acuzată de infracțiune are dreptul la prezumția de nevinovăție până când vinovăția sa
este stabilită legal.
De asemenea. Convenția europeană stabilește următoarele dreptu ri ale acuzatului:
– să fie informat, în ce! mai scurt termen, într -o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit
asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
– să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
– să se apere ei însuși sau să fie asistat de un apărăt or ales de el și, dacă nu dispu ne de mijloace
necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci
când interesele justiției o cer;
– să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuz ării și să obțină citarea și au dierea martorilor
apărării în același condiții ca și martorii acuzării;
– să fie asistat în mod gratuit de un interpret dacă nu înțelege sau nu vorbește lim ba folosită la
audiere.
Dreptul la recurs în procesele penale. Protocolul numărul 74 la Convenția euro peană consacră
dreptul persoanei declarate vinovată de o infracțiune de către un tri bunal să ceară examinarea cauzei
de către o jurisdicție superioară, în conformitate cu legea, cu excepția infracțiunilor minore sau când
prima instanță este și cea mai înaltă
Dreptul la indemnizație în caz de erori judiciare este consacrat tot de Protocolul nr. 71, care cere
și aplicarea principiului non bis in idem, potrivit căruia nimeni nu poate să fie urmărit sau pedepsit
penal pentru o infracțiune pentru care a fost achitat sau condamnat printr -o judecată definitivă.
În același timp, Convenția europeană pune în aplicare și principiile neretroacti vității și mitior
lex, potrivit cărora n imeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o misiune care în momentul în
care a fost comisă nu constituia o infracțiune po trivit dreptului național sau internațional și nu se va
aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul în c are infracțiunea a fost comisă.
De asemenea, orice persoană are dreptul la un recurs e fectiv în fața unei instanțe na ționale dacă i –
au fost violate drepturile și libertățile recunoscute de Convenție și dacă violarea a fost comisă de către
persoane care a cționează în exercițiul funcțiilor oficiale.
1.3. Respectarea vieții personale
Dreptul la viața personală este unul complex și Convenția europeană cuprinde mai multe
dispoziții cu privire la căsătorie, viața privată și de familie, domiciliul și corespondența persoanei.
Dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie' aparține tuturor începând de la vârsta
pubertății, în conformitate cu legile naționale care reglementează exercițiul acestui drept. Chiar
dacă se supune legilor naționale, l imitările care ar rezulta din acestea nu trebuie să restrângă sau să
reducă dreptul în cauză în așa fel încât să atingă însăși substanța lui.
Soții se bucură, potrivit Protocolului nr. 7 la Convenția europeană, de egalitatea în drepturi și
responsabili tăți cu caracter civil între ei și în relațiile cu copiii lor, cu privire la căsătorie, durata
căsătoriei și a desfacerii ei. Totuși, statele pot lua măsurile necesare în interesul copiilor.
Într-o redactare generală, Convenția europeană garantează dreptul oricărei per soane de a i se
respecta viața privată și de familie, domiciliul și corespondenta sa. Autoritățile publice nu se pot
amesteca în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și
dacă repr ezintă o m ăsură care, într -o societate democratică, este necesară pentru securitatea na țională,
siguranța publică, bu năstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale,
protejarea sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și a libertăților altora. Dacă
analizăm jurisprudența Curții Europene a Drepturi lor Omului, vom constata că res pectul pentru viața
de familie comportă toate aspectele a cesteia, precum filiația, îngri jirea copiilor, adopția și drepturile
parentale etc. De asemenea, respectul pentru viața privată subsumează mai multe aspecte, printre care
accesul la datele cu caracter perso nal, domeniu în care s -a și adoptat o convenție distinctă", protecția
împotr iva violen țelor sexuale, schimbarea numelui, homosexu alitatea sau transsexualitatea etc.
1.4. Drepturile privind libertatea spirituală
Dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie aparține oricărei per soane și implică
libertatea de a -și schimba religia sau convingerile, precum și libertatea de a -și manifesta religia sau
convingerile individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și prin
îndeplinirea ritualurilor .
Libertatea persoanei de a -și manifesta religia sau convingerile nu poate fac e obiectul altor
restrângeri decât acelea care, potrivit legii, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice, ori pentru protejarea
drepturilor și a libertăț ilor altora.
Libertatea de expresie' aparține oricărei persoane, în virtutea libertății spirituale. Acest drept
cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei, fără
amestecul autorităților publice și fără a ține seama de fron tiere. Totuși, statele au dreptul să supună
societățile de radiodifuziune, cinema sau televiziune la un regim de autorizare.
Exercitarea dreptului la libertate de expresie, care comportă îndatoriri și respon sabilități, poate fi
supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevă zute de lege, care constituie măsuri
necesare, într -o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau
siguranța publică, apărare a ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei,
protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale
sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecător ești.
Dreptul la instruire (la educație și învățământ) este consacrat de primul Protocol adițional la
Convenția europeană1. O precizare importa ntă este că statul, în exercita rea funcțiilor pe care și le
asumă în domeniul educației și învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura educația și
învățământul copiilor în conformitate cu convingerile lor religioase și filozofice.
1.5. Dreptul Ia respectarea proprietății
Convenția europeană nu a garantat acest drept încă din momentul ad optării ei. După doi ani,
prin primul Protocol adițional, respectarea bunurilor a fost consacrată ca un drept al oricărei
persoane fizice sau juridice'. Este interesant de subliniat faptul că, din toate drepturile civile și
politice garantate de C onvenția europeană și de protocoalele ei adiționale, dreptul la respectarea
proprietății apare și ca un drept colectiv. Potrivit dispozițiilor de mai sus, nimeni nu poate fi privat
de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de
principiile generale ale dreptului internațional. Toate aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului
statului de a adopta legi pentru reglementarea folosinței bunurilor conform interesului general sau
pentru a asi gura plata de impozite sau alte contribuții ori amenzi".
1.6. Libertățile social -politice
Dreptul la libertatea de reuniune pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a crea
împreună ou alții sindicate și de a se afilia la sindicale , este un drept care aparține oricărei persoane.
Exercițiul acestor drepturi poate face obiectul unor restrângeri care, potrivit legii, constituie măsuri
necesare, într -o societate demo cratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, apărare a ordinii
și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția drepturilor și libertăților al tora.
Mai mult, Convenția permite statelor să impună restricții în exercitarea acestor drepturi de către
membrii foițelor armate, ai poliți ei sau ai administrației de stat.
Dreptul la alegeri libere prin vot secret. Statutul Consiliului Europei impune statelor care
doresc să devină membre ale acestei organizații și condiția respectării principiilor statului de drept.
Inițial, Convenția europeană nu a concretizat această prevedere în întreaga sa complexitate, dar primul
Protocol adițional' a obligat statele părți să organizeze, la intervale regulate, alegeri libere prin vot
secret, în condiții care să asigure libertatea de expresie a opi niei poporului asupra alegerii corpului
legislativ.
2. Conținutul drepturilor recunoscute de Carta socială europeană revizuită
Carta socială europeană revizuită consacră 31 de drepturi economice și sociale în tot atâtea
articole. Din rațiuni de sistem atizare, vom analiza aceste drepturi pe șase grupe, în funcție de
apropierea dintre relațiile pe care le vizează.
2.1. Dreptul la muncă
Deși Carta socială europeană revizuită consacră dreptul la muncă într -un singur articol, într -un
sens mai larg su bsumăm acestuia și alte drepturi conexe, precum dreptul la condiții echitabile de
muncă3, dreptul la securitate și igienă în muncă, dreptul la o salarizare echitabilă5 și dreptul la
demnitatea în muncă.
Dreptul la muncă angajează statele părți să recunoască realizarea și menținerea celui mai ridicat
și stabil nivel posibil de ocupare a forțelor de muncă liber între prinsă, să mențină servicii gratuite
de angajare și să asigure ori să favorizeze orien tarea, formarea și readaptarea profesional ă
corespunzătoare.
Dreptul la condiții echitabile de muncă presupune următoarele obligații ale sta telor părții:
– stabilirea unei durate rezonabile a muncii zilnice și săptămânale, săptămâna de lucru trebuind
să fie redusă treptat, în funcție de pro ducti vitatea muncii și de alți fac tori determinați;
– să prevadă zile de sărbătoare plătite;
– să asigure concediul anual plătit de cel puțin 4 săptămâni;
– să elimine riscurile din ocupațiile periculoase, iar atunci când nu se poate, să re ducă durata
muncii sau să suplimenteze concediile plătite;
– să se asigure ziua de repaus săptămânală conform obiceiurilor sau tradițiilor;
– lucrătorii să fie informați în scris, în cel mult 2 luni de la angajare, despre as pectele esențiale
ale contra ctului de muncă;
-pentru munca de noapte să ia măsuri speciale de care să beneficieze lucrătorii.
Dreptul la securitate și igienă în muncă, inerent pentru o societate civiliza tă, pre supune, mai
întâi, adoptarea unei politici naționale coerente în materie de securitate, sănătate și de mediu de
muncă. Principalul obiect al aces tui drept este ameliorarea secu rității și a igienei profesionale,
prevenirea accidentelor și a îmbolnăvirilor. Pentru aceasta, statele părți sunt obligate să emită și să
pună în aplicare regulamente de igienă și să promoveze serviciile de sănătate în muncă, cu funcții
preventive și de consiliere.
Dreptul la o salarizare echitabilă presupune, în primul rând, acordarea unui salariu care să
asigure lucrătorilor și famil iilor acestora un nivel de trai decent. Cu exc epția unor cazuri speciale,
orele suplimentare de muncă trebuie sa fie plătite. Acest drept consacră și egalitatea bărbaților și
femeilor în salarizare pentru muncă de valoare egală. Reținerile din salarii sunt permise numai în
conformitate cu legea, cu convențiile colective sau potrivit sentințelor de arbitraj.
Dreptul la demnitate în muncă are ca obiect prevenirea și protecția în materie de hărțuire sexuală
în legătură cu munca și cu locul de muncă, pre cum și prevenirea și protejarea lucrătorilor împotriva
actelor ostile și ofensatoare la locul de muncă sau în legătură cu munca.
2.2. Drepturile cu privire la protecție în muncă și profesie
Dreptul la orientare profesionala presupune crearea unui servic iu public gra tuit care să sprijine
persoanele, inclusiv cele handicapate, în atingerea unei profesii sau la avansarea profesională, în
funcție de calitățile persoanei și posibilitățile pie ței de muncă.
Dreptul la formarea profesională2 este un drept co mplex care presupune, mai întâi, să se
asigure sau să se favorizeze formarea tehnică și profesională a tuturor persoanelor și să se acorde
mijloacele care să permită accesul la învățământul supe rior numai în conformitate cu aptitudinile
individuale. De asemenea, să se favorizeze formarea profesională a tinerilor la locul de muncă și să
se ia măsuri pentru forma rea lucrătorilor adulți și pentru recalificarea și reintegrarea șomerilor.
Statele vor încuraja utilizarea deplină a mijloacelor destinate acesto r scopuri, inclusiv prin reducerea
sau desființarea laxelor și a cheltuielilor, asiste nță financiară și cursuri supli mentare de formare la
locul de muncă.
Dreptul la egalitate de șanse și de tratament în materie de angajare profesională, fără
discriminar e în funcție de sex consacră obligația statelor părți de a lua măsuri cu privire la realizarea
acestui drept prin angajare, protecție împotriva concedierii, recalificarea și readaptarea
profesională, condiții de angajare, salarizare, evoluția cariere i, promovarea în muncă.
Dreptul de informare și consultare2 determină promovarea unor măsuri care să permită
lucrătorilor sau reprezentanților acestora să fie informați periodic despre situa ția economică și
financiară a întreprinderii, cu excepția inform ațiilor confidențiale, și să fie consultați asupra
deciziilor care pot afecta substanțial interesele lucrăto rilor, în special cele cu consecințe importante
în privința angajării în întreprindere.
Dreptul de a lua parte la determinarea și ameliorarea c ondițiilor de m uncă și a me diului de
muncă3. în virtutea acestui drept, statele se obligă să adopte măsuri care să permită lucrătorilor și
reprezentanților acestora să contr ibuie la determinarea și amelio rarea condițiilor de muncă, de
organizare a muncii și a mediului de muncă, la protecția sănătății și a securității în întreprindere, la
organizarea serviciilor și a facilităților sociale și socioculturale ale întreprinderii, precum și la
controlul respectării acestor reglementări.
Dreptul la protecție în caz de concediere4. Lucrătorii au dreptul de a nu fi con cediați fără un
motiv întemeiat, legat de aptitudinea sau conduita lor ori de cerințele de funcționare a întreprinderii, a
instituțiilor sau a serviciului. Ei au și dreptul la o indemnizație s au la reparație in cazul concedierii
neîntemeiate, ceea ce presupune și dreptul de apel împotriva măsurii concedierii, în fața unui organ
imparțial.
Dreptul lucrătorilor la protecția propriilor creanțe în caz de insolvabilitate a pa tronului ac estora
presu pune crearea cadrului legal național care să prevadă garan tarea creanțelor lucrătorilor, care
rezultă din contractele sau raporturile de muncă, de către o instituție de garanție sau orice altă formă
efectivă de protecție.
Dreptul copiilor și al tinerilor la protecție6. Statele se angajează să ia următoarele măsuri de
protecție cu privire la munca tinerilor și a copiilor;
– să fixeze vârsta minimă de angajare la 15 ani, f iind permise derogări pentru co piii angajați în
munci ușoare, care nu aduc ating erea s ănătății, moralității sau educa ției acestora;
– pentru ocupațiile periculoase sau insalubre, vârsta minimă de angajare se fixează la 18 ani;
– interzicerea angajării copiilor în munci care să îi priveze de beneficiul deplin al instrucție i
obligatorii;
– limitarea duratei muncii lucrătorilor sub 18 ani;
– salarizarea echitabilă sau alocații corespunzătoare pentru tinerii lucrători și ucenici;
– durata formării profesionale a tinerilor lucrători în timpul normal de muncă să fie considerată
inclusă în ziua de muncă;
– concediile anuale plătite de cel puțin patru săptămâni pentru lucrătorii sub 18 ani;
– interzicerea lucrătorilor sub 18 ani în munci de noapte, cu unele excepții stabi lite de legislația
națională;
– lucrătorii sub 18 ani angajați în anumite locuri de muncă să fie supuși periodic controlului
medical;
– protecția specială împotriva riscurilor fizice și morale la care copiii și tinerii sunt expuși în
munca lor.
Dreptul lucrătoarelor la protec ția maternității1 este, de asemenea, un drept com plex care, pentru
exercitarea lui, presupune următoarele măsuri din partea statului:
– să asigure lucrătoarelor, înainte și după naștere, un repaus cu o durată de cel puțin 14
săptămâni, fie prin co ncediu plătit, fie prin prestații adecvate de securitate socială sau din fonduri
publice;
– să ilegalizeze concedierea unei femei în perioada cuprinsă între momentul în care aceasta a
notificat starea sa de graviditate și încheierea concediului de mate rnitate;
– să asigure mamelor care își alăptează copiii pauze suficiente în acest scop;
– să reglementeze muncă de noapte a femeilor însărcinate, a celor care au născut recent sau a
celor care își alăptează copiii;
– să interzică angajarea în munci subterane în mine și în orice alte munci pericu loase, insalubre
sau penibile a femeilor însărcinate, a celor care au născut recent sau a celor care își alăptează copiii.
Dreptul lucrătorilor cu responsabilități familiale la egalitatea de șanse și de tratament2 va
trebui să permită acestora să rămână în viața activă sau să revină la aceasta după o absență datorată
acestor responsabilități și să beneficieze inclusiv de măsuri în domeniu! orientării și formării
profesionale. Statele părți se ang ajează să ia măsuri pentru a se ține seama de nevoile acestora privind
condițiile de angajare și de securitate socială și pentru dezvoltarea și promovarea serviciilor publice ori
private, în special a serviciilor preșcolare de zi și a altor modalități de îngrijire. Statele se obligă, de
asemenea, să ofere posibilitatea pentru fiecare părinte ca, în cursul unei perioade după concediul de
maternitate, să obțină un concediu parental pentru îngri jirea copilului, a cărui durată se va stabili prin
legislaț ia națională, în funcție de con vențiile colective și practica națională. Responsabilitățile
familiale nu pot constitui, ca atare, un motiv întemeiat de concediere.
Dreptul sindical constă în libertatea lucrătorilor și a patronilor de a crea orga nizații loca le,
naționale sau internaționale și de a adera la astfel de organizații, pentru protecția intereselor lor
economice și sociale. Statele se obligă să nu aducă atingere acestui drept.
Dreptul la negociere colectivă2 presupune obligația statelor de a favoriza și promova dreptul
la consultare paritară între lucrători și patroni, între organizațiile patronale și cele ale lucrătorilor,
pentru reglementarea condițiilor de angajare prin convenții colective. De asemenea, vor favoriza
utilizarea procedur ilor de conciliere și arbitraj voluntar pentru rezolvarea conflictelor de muncă.
Acest drept conține și dreptul, lucrătorilor și al patronilor la acțiuni colective, inclusiv greva, dar sub
rezerva obligațiilor rezultate din convențiile colective de muncă.
Dreptul reprezentanților lucrătorilor la protecție în întreprindere și la facilitățile acordate
acestora'. Reprezentanții lucrătorilor beneficiază de protecție efectivă îm potriva actelor care ar putea
să le aducă un prejudiciu, inclusiv împotriva concedi erii, și care ar fi motivate de calitatea acestora.
De asemenea, ei trebuie să beneficieze de facilități care să le permită îndeplinirea atribuțiilor. în
funcție de relațiile profe sionale din țară, de necesitățile, importanța și posibilitățile întrep rinderii.
Dreptul la informare și consultare în procedurile de concediere colectivă1. Repre zentanții
lucrătorilor au dreptul de a fi informați și consu ltați în cazul concedierilor co lective, în timp util, dar
înaintea acestor concedieri, precum și cu pr ivire la posibilită țile de a evita concedierile colective sau
de a atenua numărul sau consecințele acestora, inclusiv prin măsuri sociale, în special prin
redistribuirea sau racalificarea lucrătorilor.
2.3. Drepturile lucrătorilor migranți
Dreptul la exercitarea unei activități lucrative pe teritoriul celorlalte state părți . Cetățenii care
doresc să exercite o activitate lucrativă pe teritoriul altor state părți au dreptul la ieșire. în virtutea
acestui drept, statele părți se angajează să aplice î ntr-un spirit liberal regulamentele existente, să
simplifice formalitățile și să readucă sau să desființeze taxele, inclusiv cele consulare, plătibile de
către lucrătorii străini sau patroni, cu privire la angajarea lucrătorilor străini.
Dreptul luc rătorilor migranți și al familiilor acestora la protecție și asistență presupune
adoptarea unor măsuri cu privire la:
– servicii gratuite pentru furnizarea de informații, inclusiv pentru contracararea oricărei
propagande înșelătoare privind emigrar ea sau imigrarea;
-facilitarea plecării, transportului și primirii lucrărilor și familiilor lor, cu asigurarea în timpul
călătoriei, în limitele jurisdicției statelor părți, a serviciilor sanitare și medicale necesare, precum și a
condițiilor bune de i gienă;
– promovarea colaborării între serviciile sociale publice sau private din țările de emigrare și
imigrare;
– garantarea unui tratament nu mai puțin favorabil decât acela acordat cetățenilor proprii, cu
privire Ia salarizare, condițiile de mu ncă, locuință, taxe și impozite, acțiuni injustiție. Acest tratament
este prevăzut doar pentru lucrătorii care se găsesc legal pe teritoriul statului respectiv;
– facilitarea reîntregirii familiei lucrătorului migrant autorizat să se stabilească pe teritoriul
statului;
– garanția că lucrătorii migranți nu vor fi expulzați decât dacă amenință securita tea statului sau.
contravin ordinii publice sau bunelor moravuri;
– transferul tuturor câștigurilor și economiilor luc rătorilor migranți pe care ac eștia doresc să le
transfere;
– extinderea protecției și asistenței prezentate ma i sus și asupra lucrătorilor mi granți care
lucrează pe cont propriu;
– favorizarea și facilitarea învățării limbii naționale a statului de primire și a limbii mat erne a
lucrătorului migrant de către copiii acestuia.
2.4. Dreptul la protecția sănătății, securitate socială și asistență
Dreptul la protecția sănătății2. Pentru exercitarea efectivă a acestui drept, statele părți se obligă
să ia măsuri, direct s au în cooperare cu organizații publice și private, pentru eliminarea cauzelor
sănătății deficitare, în măsura posibilului, pe ntru înfiin țarea de servicii de consultare și educare
privind ameliorarea sănătății și dezvoltarea simțului responsabilității individuale în materie de
sănătate. De asemenea, statele părți se angajează să prevină, pe cât posibil, bolile epidemice,
endemice și alte boli, precum și accidentele.
Dreptul la securitate socială. Consacrând acest drept, Carta face trimitere Ia Codul european de
securitate socială', în raport cu care statele se angajea ză să men țină un regim de securitate socială cel
puțin egal cu cel necesar ratificării acestuia. De asemenea, statele se obligă să încheie acorduri pentr u
a asigura egalitatea de tratament între cetățenii fiecărei părți în ceea ce privește drepturil e de securitate
socială, in diferent de deplasările persoanelor protejate în teritoriile părților, inclusiv acordarea,
menținerea și restabilirea drepturilor de securitate soc ială prin mijloace precum tota lizarea
perioadelor de asigurare sau angajare îndeplinite potrivit legislaților naționale.
Dreptul la asistență socială și medicala . în virtutea acestuia, fiecare persoană care nu dispune
de resurse suficiente și nu este în măsură să le procure prin mijloace proprii sau să le primească din
altă sursă are dreptul să beneficieze de o asistență corespunzătoare în caz de boală, de îngrijirile
impuse de starea sa. Statele vor veghea ca persoanele care beneficiază de aceas tă asistență să nu
sufere, din acest motiv, de o reducere a drepturilor lor politice sau sociale. Fiecare persoană poate să
obțină, prin servicii competente, publice sau private, orice sfat și orice ajutor personal necesar pentru
a preveni, îndepărta sau atenua starea de nevoie de ordin personal și familial. Carta cere statelor părți
să aplice aceste dispoziții în mod egal și cetățenilor celorlalte state părți care se află legal pe
teritoriul lor, în conformitate cu obligațiile asumate prin Conven ția europeană de asistență socială și
medicală, semnată la Paris, în anul 1953.
Dreptul de a beneficia de servicii sociale4 corespunde obligațiilor statelor părți de a încuraja sau
de a organiza serviciile care utilizează metode specifice serviciului social și care contribuie la
bunăstarea și la dezvoltarea indivizilor și a grupurilor în cadrul comunității, precum și la adaptarea lor
la mediul social. De asemenea, statele vor încuraja participarea indivizilor și a organizațiilor benevole
sau a altor organizații la crearea sau la menținerea acestor servicii.
Dreptul la protecție împotriva sărăciei și excluderii sociale1. înlăturarea sărăciei și a excluderii
sociale nu se poate realiza decât prin măsuri adoptate în cadrul unei abordări globale și c oordonate
pentru promovarea accesului efectiv al persoanelor aflate într -o asemenea situație, în special, la
angajare, locuință, formare profesională, reglementează aspectele privitoare la îngrijirea medicală,
indemnizațiile de boală, ajutorul de șomaj, pensia de bătrânețe, ajutoarele în caz de accidente de muncă
și boli profesionale, ajutoarele familiale, ajutoarele de maternitate, ajutoarele de invaliditate, pensiile
de urmaș. Textul Codului, în învățământ, cultură, asistență socială și medicală. De aceea, Carta cere
statelor, dacă este necesar, să reexamineze măsurile care a r trebui adoptate în acest scop .
2.5. Dreptul familiilor, al copiilor, al tinerilor, al persoanelor vârstnice
și al persoanelor cu handicap Ia protecție
Dreptul familiilor la protecție socială, juridică și economică2 este consacrat pentru realizarea
condițiilor de viață indispensabile dezvoltării familiei, ca celulă fundamentală a societății. Acest
obiectiv va fi realizat, în special, prin intemtediul prestații lor sociale și fa miliale, al dispozițiilor
fiscale, al încurajării construcțiilor d e locuințe adaptate nevoilor fa miliale, al ajutoarelor pentru tinerele
familii sau prin orice alte măsuri corespunzătoare.
Dreptul copiilor și al adolescenților la protecți e socială, juridică și economică. Este vorba despre
dreptul copiilor și al adolescenților d e a crește într -un mediu favora bil și pentru care statele părți se
angajează direct sau în cooperare cu organizații publice sau private să ia măsuri pentru a asigu ra
copiilor și adolescenților îngrijirile, asisten ța, educația și pregătirea de care au nevoie, în special prin
crearea sau menținerea unor instituții sau servicii adecvate acestui scop. ținând seama și de drepturile
și obli gațiile părinților. De asemenea , statele se angajează să protejeze copiii și adolescenții împotriva
neglijenței, violenței sau exploatării, în special pentru cei care sunt privați temporar de sprijinul
familiei, precum și să asigure acestora învățământul primar și secundar gratuit și să favorizeze
regularitatea frecvenței școiare.
Dreptul persoanelor handicapate la autonomie, la integrare socială și la partici pare la viața
comunității4. Exercitarea acestui drept, indiferent de vârsta, de natura și de originea handicapului,
presu pune măsuri speciale din partea statului, precum:
– luarea măsurilor necesare pentru a furniza persoanelor handicapate o orientare, o educație și o
formare profesională în cadrul schemelor generale, ori de câte ori este posibil sau, dacă nu este
posibil, prin intermediul instituțiilor specializate, publice sau private;
– să favorizeze accesul la angajare al acestor pers oane, prin orice măsură suscep tibilă să
încurajeze patronii să angajeze și să menți nă în activitate persoane handi capate și să adapteze
condițiile de muncă la nevoile acestor persoane, inclusiv prin recurgerea la servicii specializate și de
însoțire;
– să favorizeze deplina lor integrare și participare la viața socială, inclusiv prin măsuri care
vizează depășirea dificultăț ilor de comunicare și de mobilitate și care să le permită accesul la
mijloacele de transport, la locuință, la activitățile culturale și la petrecerea timpului liber.
Dreptul persoanelor vârstnice la protecție sociala . Statele părți se angajează să ia măs uri, direct
sau în cooperare cu organizațiile publice sau private, în special pentru a permite persoanelor vârstnice
să rămână membri deplini ai societății cât mai mult posibil și pentru ca acestea să aleagă liber
propriul stil de viață și să ducă o existență independentă în mediul lor obișnuit. Acest obiectiv
trebuie realizat prin intermediul unor resurse suficiente pentru a duce o existență decentă și a participa
la viața publică, socială și culturală, precum și prin informații referitoare la serv iciile și la facilitățile
disponibile, prin punerea la dispoziție a unor locuințe corespunzătoare și prin îngrijirea sănătății și
servicii pe care starea acesto ra le impune. Persoanelor vârst nice care trăiesc în instituții trebuie să li se
garanteze o a sistență corespunzătoare în pri vința vieții private și participarea la determinarea
condițiilor de viață în instituție.
2.6. Dreptul la locuință
Pentru o societate civilizată, acest drept reprezintă o necesitate a fiecăruia, tară de care traiul
obișn uit și decent este pus sub semnul întrebării. Locuința nu reprezintă doar o responsabilitate a
persoanei, ci și un drept al acesteia, care presupune obligații corespunzătoare din partea statului. Carta
socială europeană cere statelor părți să ia măsuri pe ntru:
– favorizarea accesului la locuințe la un nivel adecvat;
– a preveni și a atenua lipsa locuințelor, în vederea eliminării progresive a acestei situații;
– să facă accesibil costul locuinței pentru persoanele care nu dispun de resurse
Curte a Europeană a Drepturilor Omului
1. Considerații introductive
O particularitate tradițională a dreptului internațion al public este lipsa unei juris dicții
internaționale cu competență generală și obligatorie pentru subiectele dreptului internațional p ublic.
Instanțele internaționale, precum Curtea Permanentă de Justiție Internațională sau succesoarea ei,
Curtea Internațională de Justiție, au avut și au o competență facultativă. Deciziile Curții Internaționale
de Justiție, de exemplu, au forță obliga torie numai pentru părțile în litigiu și nu mai pentru cauza pe
care o solu ționează, în condițiile în care statele sunt libere să supună sau nu spre soluționare aceste
cauze.
Astăzi, practica relațiilor dintre state consacră și existența unor instanțe de judecată cu
competență obligatorie pentru state. Chiar dacă existența lor poate fi caracterizată ca aparținând
excepțiilor, se pare că tendința este de a da justiției internaționale un rol tot mai mare în garantarea
executării obligațiilor asumate de state prin tratate internațio nale. Este și cazul Curții Europene a
Drepturilor Omului, instanță de judecată creată în, cadrul Consiliului Europei, dar care funcționează
independent de acesta, ca un meca nism cu reale competențe în garantarea efectivă a drept urilor și
libertăților fundamen tale ale omului apărate de Convenția europeană și protocoalele ei adiționale.
Inițial, mecanismul de control pentru apărarea drep turilor omului în cadrul Consi liului Europei
era instituit de Convenția europeană din 19503 prin crearea unei Co misii europene a drepturilor omului
și a unei Curți europene a drepturilor omului.
Comisia europeană a drepturilor omului se compunea dintr -un număr de membri egal cu cel al
statelor părți la Convenție și putea fi sesiz ată prin cerer i adresate Secre tariatului General al Consiliului
Europei de către state și persoane particulare, fizice sau juridice, care pretindeau încălcarea
dispozițiilor Convenției.
Comisia lucra în ședințe plenare sau în camere compuse fiecare din șapte membri sau în comitete
compuse fiecare din cel puțin trei membri. Funcționând cu ușile în chise, Comisia putea să recurgă la
următoarele soluții:
– respingerea cererii;
– acceptarea cererii și întocmirea unui raport dacă se ajungea la o reglementare amiabilă, raport
care era înaintat statelor interesate, C omitetului de Miniștri și Secre tarului General al Consiliului
Europei, în scopul publicării;
– dacă nu se găsea o soluție se redacta un raport în care se formulau propunerile pe care le
considera corespunză toare și le trimitea Comitetului de Miniștri și statelor interesate fără posibilitate
de publicare;
– dacă în termen de 3 luni de la comunicarea raportului către Comitetul de Miniștri cazul nu era
trimis Curții Europene a Drepturilor Omu lui, Comitetul de Miniștri deci dea dacă a existat sau nu o
violare a Convenției, în caz afirmativ fixând un termen în care statul în cauză trebuia să ia măsurile
prevăzute de decizia Comitetului de Miniștri.
Curtea europeană a drepturilor omului, în forma inițială prev ăzută de Convenție, putea fi sesizată
după constatarea de către Comisia europeană a drepturilor omului a eșecului soluționării amiabile, într –
un termen de 3 luni, de către Comisie, statul al cărui cetățean era victima, statul care a sesizat
Comisi a, stat ul pus în cauză sau per soanele particulare, fizice sau juridice, care au sesizat Comisia.
Prin urmare, Comisia funcționa ca un „filtru" de a cces la Curtea europeană a drep turilor omului,
ceea ce a făcut ca acest mecanism să funcționeze cu dificultate. E ste motivul pentru care în anul
1994 a fost adoptat Protocolul 11 la Convenția europeană pentru reformarea mecanismului de control,
cu scopul de a menține și întări eficaci tatea apărării drepturilor omului și a libertăților sale
fundamentale. Practic, m ecanismul de control a fost simplificat prin desființarea Comisiei europene a
drepturilor omului și instituirea unei Curți unice – Curtea Europeană a Drep turilor Omului. în baza
Protoco lului 11, Curtea și -a adoptat Regulamentul propriu de funcționare încă de la 1.11.1998 .
Comisia a continuat să funcționeze, conform Protocolul ui 11, până la 31.10.1999, pen tru a
instrumenta cazurile declarate admisibile până la intrarea în vigoare a Protocolului.
2. Organizarea și funcționarea Curții Europene a Drep turilor Omului
Curtea Europeană a Drepturijor Omului se compune dintr -un număr de judecători egal cu
numărul statelor părți4: Aceștia sunt aleși de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cu
majoritatea voturilor1, de pe o listă cu câte 3 candi dați pre zentați de fiecare stat parte. Persoanele care
exercită funcția de judecător al Curții trebuie să îndeplinească următoarele condiții :
– să se bucure de cea mai înaltă reputație morală și să îndeplinească toate condi țiile cerute pentru
exercitare a unei înalte funcții judici are sau să fie juriști cu o com petență recunoscută;
-să își exercite mandatul ca judecători cu titlu individual;
– în cursul mandatului lor judecătorii nu pot exer cita nici o activitate incompa tibilă cu
cerințele de ind ependență, imparțialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate cu caracter
permanent.
În legătură cu incompatibilitățile prevăzute de ultima condiție enunțată mai sus, acestea vizează
orice activitate politică sau administrati vă și orice activit ate profesion ală. Mai mult, fiecare judecător
va declara președintelui Curții orice activitate suplimentară3. Dacă un judecător se află în
imposibilitatea de a -și exercita funcțiile sau se desesizează, statul parte care 1 -a desemnat este invitat
ca, în termen de 30 de zile, să desemneze fie un alt judecător ales, fie, în calitate de judecător ad -hoc,
o altă persoană care să îndeplinească condițiile impuse unui judecător ales4. Și judecătorul ad-hoc va
depune jurământul sau declarația solemnă.
Mandatul unui judecător este de 6 ani, cu posibilitatea de a fi reales. La prima alegere, jumătate
din numărul judecătorilor își vor încheia mandatul după trei ani, în scopul reînnoirii unei jumătăți la
fiecare 3 ani. Pentru a asigura această reînnoire, la orice alegere Adunarea Parlamentară poate decide
ca unui sau mai multe mandate să
aibă o altă durată, fără a putea depăși 9 ani sau să fie mai mici de 3 ani.
Când un judecător a fost ales în locul unui judecător a! cărui mandat nu a expirat, acesta va duc e
la sfârșit mandatul predecesorului său.
La îndeplinirea vârstei de 70 de ani, mandatul j udecătorului se încheie. întot deauna, judecătorii
rămân în funcție până la înlocuirea lor și vor continua să se ocupe de cauzele cu care au fost deja
sesizați pân ă la soluționarea lor.
Ordinea de precădere a judecătorilor este stabilită de Regulamentul Curții astfel:
judecătorii aleși au rangul imediat după președinte și vicepreședinții Curții, după vechimea lor
în funcția de judecător și, la o vechime egală , în funcție de vârsta lor (aceeași regulă este valabilă și
pentru președinții secțiilor); judecătorii ad -hoc au rangul potrivit vârstei lor, dar după judecătorii
aleși.
Revocarea din funcție a unui judecător poate fi hotărâtă cu majoritatea de 2/3 din numărul
judecătorilor. Potrivit Regulamentului Curții, orice judecător poate declanșa procedura revocării, iar
judecătorul supus acestei proceduri va fi ascultat în plenul Curții .
Curtea funcționează în plenul său și, pentru examinarea cauzelor adus e înaintea sa, în comitete,
camere și Marea Cameră.
Adunarea Plenară a Curții (Curtea Plenară) are următoarele atribuții :
– alege, pentru o durată de 3 ani, președintele și unul sau doi vicepreședinți ai Adunării, care
pot fi realeși;
– consti tuie camere pentru o perioadă determinată;
-alege președinții camerelor Curții, care, de asemenea, pot fi realeși;
– adoptă Regulamentul Curții;
-alege grefierul și unul sau mai mulți grefieri adjuncți.
Potrivit Regulamentului Curții, alegerile de mai sus au loc prin vot secret, cu majoritatea absolută
a judecătorilor Curții. Dacă nu se obține această majoritate, se procedează la un scrutin de balotaj între
cei doi judecători care au obținut cel mai mare număr de voturi.
Președintele Curții conduce activ itatea și serviciile Curții, reprezintă Curtea și, mai ales, asigură
relațiile cu autoritățile Consiliului Europei. El prezidează ședințele plenare ale Curții, ședințele Marii
Camere și cele ale Colegiului de 5 judecători. El nu participă la examinarea cauzelor de către Camere,
mai puțin atunci când este ales de statul parte interesat în această cauză.
Vicepreședinții Curții' asistă președintele Curții și îl înlocuiesc la cererea acestuia sau în caz de
vacanță a președinției. Ei îndeplinesc și funcția de președinți de secție.
Președinții secțiilor și ai camerelor6 conduc ședințele secțiilor și ale camerelor
din care fac parte și pot fi înlocuiți, la nevoie, de vicepreședinții acestora. Trebuie precizat că
membrii Curții nu pot exercita președinția în tr-o cauză în care una din părți este chiar statui ai cărui
resortisanți sunt sau în numele căruia au fost aleși. ,
Sediul Curții este la Strasbourg, care este și sediul Consiliului Europei, dar, când este necesar,
Curtea poate să-și exercite funcțiil e și în alte locuri de pe teritoriul sta- telor membre ale Consiliului
Europei .
Curtea Europeană a Drepturilor Omului se reunește în sesiune plenară ori de câte ori este necesar
pentru îndeplinirea funcțiilor sale, la cererea a minimum o treime din judecă tori, și cel puțin o dată pe
an pentru probleme administrative. Cvorumul sesiu –
nilor plenare trebuie să fie de cel puțin două treimi din judecătorii aleși.
Secțiile' (denumite Camere în Convenție) sunt constituite de Adunarea Plenară, pentru o perioadă
de 3 ani. Există minim 4 secții și fiecare judecător este membru al uneia dintre acestea, astfel încât
fiecare să fie echilibrată din punct de vedere geo- grafic, al reprezentării sexelor și al diferitelor
sisteme juridice naționale.
Marea Camera se compun e din 17 judecători și din 3 judecători supleanți și este constituită
pentru o perioadă de 3 ani. Din Marea Cameră fac parte obligatoriu preșe – dintele și vicepreședintele
Curții, precum și președinții secțiilor. Marea Cameră se pronunță asupra cererilor i ntroduse individual
sau de state, atunci când cauza i-a fost deferită de o cameră ca urmare a desesizării acesteia sau în caz
de remitere de către orice parte, în termen de 3 luni de la hotărârea Camerei .
Camerele de 7 judecători5 se constituie pentru examinarea cauzelor aduse în fața Curții. Pentru
fiecare cauză, Camera cuprinde președintele secției și judecătorul ales
în numele statelor aflate în cauză. Judecătorul ales poate fi înlocuit de un judecător ad-hoc.
Camerele se pot pronunța atât asupra admisibilității și a fondului cererilor in- dividuale, în situația în
care Comitetul nu le declară inadmisibile sau nu le scoate de pe rolul Curții, cât și asupra
admisibilității și a fondului cererilor introduse de state.
Comitetele6 se constituie de către 3 judecători aparținând aceleași secții, pentru o
perioadă de 12 luni, prin rotația membrilor fiecărei Secții, alții decât președintele. Un Comitet
poate, prin vot unanim, să declare inadmisibilă sau să scoată de pe rol o cerere individuală, atunci
când o asemenea decizie poate fi luată fără o examinare complementară, aceasta fiind definitivă.
Marea Cameră, camerele și comitetele își desfășoară activitatea în permanență, dar Curtea poate
hotărî în fiecare an perioade de sesiune. în acest din urmă caz, în situații de urgență, președintele Curții
are posibilitatea să convoace Marea Cameră și camerele în afara perioadelor de sesiune stabilite.
Curtea deliberează" în camera de consiliu, în secret, doar judecătorii luând parte la deliberări,
precum și grefierul, alți agenți ai grefei și interpreții, în funcție de nece- sitate, înainte de orice votare
cu privire la o problemă supusă Curții, judecătorii tre- buie să-și exprime opinia.
Deciziile Curții sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenți. în caz de
egalitate de voturi, se repetă votarea și, dacă rezultă o nouă egalitate, votul președintelui este
preponderent.
Deciziile și hotărârile Marii Camere și ale camerelor sunt adoptate cu majoritatea judecătorilor
prezenți și nu se admit abțineri în chestiuni care privesc admisibilitatea sau fondul cauzei .
Grefierul Curț este ales de Adunarea Plenară dintre candidații care trebuie să se bucure de cea mai
înaltă considerație morală și să posede, pe lângă experiență, cunoștințele juridice, adminis trative și
lingvistice necesare exercitării funcțiilor. El este ales pentru o perioadă de 5 ani și poate fi reales și
trebuie să facă o declarație solemnă în plenul Curții înainte de reluarea funcției. Tot Adunarea Plenară
alege și doi grefieri adjuncți. Funcțiile grefierului sunt următoarele:
– asistă Curtea în îndeplinirea funcțiilor sale;
– răspunde de organizarea și activitățile Grefei, sub autoritatea președintelui Curții;
– asigură paza arhivelor și este intermediar pentru comunicările și notificările adresate
Curții sau care emană de la ea;
– răspunde cererilor de informații privind activitatea Curții, în special a celor venite din partea
presei, sub rezerva îndatoririi de discreție.
Grefa funcționează pe baza instrucțiunilor generale întocmite de grefier și aprobate de
președintele Curții. Ea se compune din grefele de secție, în număr egal cu cel al secțiilor, și din
serviciile necesare pentru a furniza Curții prestațiile administra – tive și juridice corespunzătoare.
Agenții Grefei, inclusiv referenții, cu excepția gre – fierului și a grefierilor adjuncți, sunt numiți de
către Secretarul General al Consiliului Europei, cu acordul președintelui Curții sau al grefierului.
3. Procedurile în fața Curții Europene a Drepturilor Omuiui
3.1. Competența Curții Europene a Drepturilor Omului
Competența Curții acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea
Convenției și a protocoalelor sale, astfel:
– orice stat parte poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevede rilor
Convenției și a protocoalelor sale de către un alt stat parte (cauze interstatale) sesizarea printr -o cerere
de către orice persoană fizică, orice organizație negu vernamentală sau de orice grup de particulari care
se pretind victime ale unei încăl cari de către un stat parte a drepturilor recunoscute de Convenție sau
protocoaleli sale (cereri individuale). Exercitarea acestui drept nu poate fi împiedicată de cătn statele
părți prin nici o măsură;
– Curtea poate da avize consultative, la cererea Comitetului Miniștrilor al Cons i liului Europei,
asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenției și a protocoalelor .
3.2. Sesizarea instanței
Orice petiție adresată Curții Europene a Drepturilor Omului trebuie să fie formu – lată în scris și
semnată de petiționar sau de reprezentantul său.
Petițiile statale se depun la grefa și trebuie să conțină:
– denumirea statului parte împotriva căruia este îndreptată petiția;
– o expunere a faptelor;
– o expunere a violării sau a violărilor Convenției și a argumentelor pertinente;
– o expunere cu privire la respectarea criteriilor de admisibilitate a cererii;
– obiectul petiției și descrierea generală a pretențiilor de satisfacție echitabilă pentru partea sau
părțile presupuse a fi lezate;
– numele și adresa persoanei sau a persoanelor desemnate ca agenți;
– copii ale tuturor documentelor pertinente, în special ale deciziilor judiciare sau de alt fel privind
obiectul petiției.
Petițiile individuale, de regulă, se prezintă pe un formular furnizat de grefa și tre – buie să indice :
– numele, data nașterii, cetățenia, sexul, profesia și adresa petentulul;
– numele, profesia și adresa reprezentantului său (dacă este cazul);
– statul parte împotriva căruia este îndreptată petiția;
– o expunere succintă a violărilor Convenției și argumentele pertinente corespunzătoar e;
– o expunere succintă privind respectarea de către petent a criteriilor de admisibilitate;
– obiectul petiției și descrierea în linii mari a cererii unei satisfacții echitabile, pe care petentul
dorește să o formuleze;
– copii ale tuturor documentelor pertin ente, în mod special ale deciziilor judiciare sau de alt fel
cu privire la obiectul petiției; petentul trebuie să menționeze dacă a supus plângerile sale unei alte
instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare.
Petentul poate cere să nu-i fie de zvăluită identitatea și președintele Camerei poate autoriza acest
anonimat, dar numai în cazuri excepționale și temeinic justificate.
La primirea petițiilor, se numește unul sau mai mulți judecători raportori, de către camera
constituită pentru examinarea cauzei, în cazul petițiilor statale, sau de către președintele secției căreia i
s-a atribuit cauza, în situația petițiilor individuale. în prima situație (petiții statale), judecătorul raportor
va întocmi un raport cu privire la admisibilitatea petiției după care, dacă petiția este admisă, va
supune Camerei rapor – tul, proiectele de texte și orice alt document necesar. în cea de-a doua situație
(petiții individuale), judecătorul raportor decide dacă petiția trebuie examinată de un comitet sau de
către o cameră și întocmește un raport care va fi înaintat acestora, pe baza in- formațiilor primite cu
privire la fapte, documente și orice alt element considerat pertinent pentru acea cauză.
3.3. Admisibilitatea cererilor
Pentru a fi admisibile, petițiile trebuie să îndeplinească următoarele condiții":
– să fi epuiza! căile de recurs interne, așa cum se înțelege din principiile de drept internațional
general recunoscute și într-un termen de 6 luni de la data deciziei in terne definitive;
– să nu fie anonimă;
– să nu fie în mod esențial aceeași cu o cerere examinată anterior de către Curte sau deja supusă
unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de reglementare; în acest caz ea trebuie să conțină
fapte noi;
– să nu fie incompatibilă cu dispozițiile Convejnției sau ale p rotocoalelor;
– să nu fie în mod vădit nefondată sau abuzivă.
Examinarea admisibilității petițiilor statle a se realizează în camera constituită pentru examinarea
cauzei, după înștiințarea părții pârâte despre petiția introdusă. Deliberarea va lua în conside rare
raportul întocmit de judecătorul sau judecătorii raportori.
Petițiile individuale sunt examinate de un Comitet, pe baza raportului întocmit de judecătorul
raportor. Comitetul poate declara petiția neadmisibilă sau o poate radia de pe rolul Curții, decizia
fiind definitivă. Dacă nu ia o astfel de decizie, Comi tetul transmite petiția către camera constituită
pentru examinarea cauzei. Camera, pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, poate decide
fie admiterea, fie ne- admiterea, fie radier ea petiției de pe rolul Curții. Dacă petiția este declarată
admisă, camera înștiințează statul parte pârât cu privire la aceasta și poate să ceară orice informație,
documente sau alte elemente pertinente și să invite părțile să depună în scris observații
complementare. De asemenea, dacă o petiție este declarată admisă, decizia este comunicată statului
parte al cărui resortisant este petentul și celor care sunt părți în cauză. Un stat parte poate să își
manifeste dorința de a prezenta obser – vații scrise s au de a lua parte la audieri și să fie invitat în acest
scop (terța intervenție)', președintele camerei stabilind condiții și termene pentru aceasta.
3.4. Rezolvarea amiabilă a cauzelor
Grefierul, la instrucțiunile camerei sau ale președintelui acestuia, intră în legătură cu părțile în
scopul de a ajunge la o rezolvare amiabilă. Negocierile sunt confidențiale și nu au efect asupra unei
eventuale rezolvări într-o procedură contencioasă. în cazul în care camera este informată de grefier că
părțile acceptă reg lementarea amiabilă, ea poate, după ce s-a asigurat că soluționarea este în spiritul
respectării drepturilor recunoscute de Convenție și protocoalele sale, să radieze cauza de pe rolul Curții.
3.5. Examinarea cauzei în condiții de contradictorialitate
Dacă nu s-a reușit soluționarea cauzei pe cale amiabilă, Curtea procedează la exa-
minarea acesteia în condiții de contradictorialitate, împreună cu reprezentanții părților și, dacă este
cazul, procedând la o anchetă.
Audierea este publică, mai puțin când, datorită unor circumstanțe excepționale, Curtea decide
altfel. Documentele depuse la grefă sunt publice, dacă nu se decide altfel.
Dezbaterile sunt conduse de președintele camerei, care decide ordinea în care sunt chemați la
cuvânt agenții, consultanții și consilierii părților. Dacă o parte nu se prezintă tară a invoca motive
suficiente, camera nu va ține seama de absență dacă este în interesul justiției .
Martorii, experții și alte persoane care urmează a fi audiate sunt convocate de
grefier, cu precizar ea cauzei, a obiectului anchetei, a expertizei sau a altor măsuri ordonate de
cameră.
Martorul, ca și expertul, va depune un jurământ sau va face o declarație solemnă, după
verificarea identității, dar înainte de prezentarea mărturiei sau a expertizei .
în cazul recuzării unui martor sau expert, camera este cea care decide. Orice judecător poate pune
întrebări agenților, consultanților și consilierilor părților, petentului, martorilor, experților și oricărei
alte persoane prezente în fața camerei. De asem enea, martorii, experții și alte persoane pot fi interogate
de agenții, consultanții și de consilierii părților1.
Audierile se încheie cu o dare de seamă întocmită de grefier. Când o cauză pendente în fața unei
camere ridică o problemă gravă cu privire la interpretarea Convenției sau a protocoalelor sale sau
atunci când soluționarea unei probleme cu care ea este sesizată poate conduce la o contradicție în
raport cu o hotărâre dată anterior de Curte, camera poate să se desesizeze în favoarea Marii Camere ,
fără motivare, cu excepția cazului în care una din părți s-ar opune în termen de o lună de la data
comunicării intenției de desesizare.
Oricare din părți poate să ceară remiterea la Marea Cameră, în termen de 3 luni de la data
pronunțării hotărârii date de o cameră, pentru o problemă gravă cu privire la interpretarea sau la
aplicarea convenției și a protocoalelor sale ori pentru o problemă gravă de ordin general. în această
situație, un colegiu de 5 judecători ai Marii Camere examinează cererea pe baza dosarului existent și
constată dacă, într-adevăr, se ridică o asemenea problemă. Marea Cameră va urma, mutatis mutandis,
aceleași proceduri ca în fața camerelor.
În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri dacă soli citantul
nu dorește să o mai mențină, dacă litigiul a fost rezolvat sau pentru orice alt motiv când examinarea
cererii nu se mai justifică.
3.6. Hotărârile Curții
Hotărârile Marii Camere sunt definitive iar cele ale camerelor devin definitive când părțile
declară că nu vor cere retrimiterea cauzei în fața Marii Camere sau după 3 luni de la data hotărârii dacă
nu s-a cerut retrimiterea, dar și atunci când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere.
Hotărârile definitive sunt publice și trebuie să fie motivate, ca și deciziile privind admisibilitatea.
Statele părți sunt obligate să se conformeze hotărârilor definitive în litigiile în care sunt părți.
Hotărârile definitive ale Curții sunt trimise Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, care
supraveghează executarea lor
Hotărârile trebuie să cuprindă întotdeauna:
– numele președintelui și ale celorlalți judecători care compun camera, precum și numele
grefierului sau al grefierului adjunct;
– data adoptării și cea a pronunțării sale;
– indicarea părțil or;
– numele agenților, consultanților și consilierilor părților;
– expunerea procedurii;
– faptele cauzei;
– un rezumat al concluziilor părților;
– motivele în drept;
– dispozitivul;
-dacă este cazul, decizia luată cu privire la cheltuieli și cheltuielile de judecată ;
– indicarea numărului de judecători care a constituit majoritatea.
Statul parte reclamant sau petentul poate cere o satisfacție echitabilă în cazul în care Curtea
declară că a avut loc o încălcare a Convenției și a protocoalelor și dacă
dreptul intern al statului parte nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințe lor încălcării.
în acest caz, Curtea acordă părții lezate o reparație echitabilă stabilită prin aceeași hotărâre prin care
soluționează fondul sau printr -o procedură ulterioară.
Limbile de redactare a hotărârilor sunt engleza și franceza, cu excepția când se decide și
utilizarea altor limbi oficiale.
Hotărârile se semnează de către președintele Curții și de grefier, se citesc în ședința publică de
președinte sau de către un judecător desem nat de acesta și se comunică Comitetului Miniștrilor,
părților. Secretarului General ai Consiliului Europei, terților intervenienți și oricărei alte persoane
direct interesate.
Hotărârile definitive ale Curții sunt publicate sub autoritatea grefierului, care răspunde și de
publicarea culegerii oficiale de hotărâri și decizii ale Curții.
Părțile în cauza soluționată de Curte pot cere, în termen de un an, interpretarea unei hotărâri.
Dacă cererea este acceptată, părțile sunt invitate să prezinte observații scrise și să se prezinte la audieri
în fața camerei, care decide printr -o hotărâre.
3.7. Asistența juridică
La cererea celui care a introdus o petiție sau din oficiu, președintele camerei poate să acorde
asistență juridică pentru apărarea cauzei. Dacă i se acordă această asistență, petentul va beneficia de ea
și în fața Marii Camere .
Asistența juridică nu poate fi acordată decât cu condiția ca ea să fie necesară bunei desfășurări a
cauzei și ca petentul să nu dispună de mijloace financiare suficiente pentr u a face față în totalitate sau
în parte cheltuielilor ocazionate de susținerea cauzei sale .
Pentru a stabili dacă petentul dispune sau nu de mijloacele financiare suficiente, el va completa o
declarație în care va indica resursele, bunurile sub formă de capital, angajamentele financiare pe care
le are față de persoanele aflate în întreținerea sa și orice altă obligație financiară2. Această declarație
va fi certificată de autoritatea sau autoritățile interne competente. în același timp, statul parte imp licat
este invitat să-și prezinte observațiile în scris în legătură cu aceasta. în urma acestei proceduri,
președintele camerei decide cu privire la acordarea sau refuzul de a acorda asistența juridică, iar
grefierul va informa părțile interesate.
4. Competența Curții Europene a Drepturilor Omului de a da avize consultative
La cererea Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, Curtea poate da avize consultative
asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenției și a protocoalelor sale.
Convenția precizează că aceste avize nu se pot referi la problemele legate de conținutul sau de
întinderea drepturilor și a libertăților consacrate de ea și de protocoa – lele sale, nici asupra problemelor
care s-ar putea cunoaște ca urmare a introducerii unui recurs prevăzut de Convenție.
Cererea de aviz consultativ se depune la grefa Curții și trebuie să indice în ter- meni compleți și
preciși problema pentru care se solicită avizul, precum și data deci ziei Comitetului Miniștrilor de a
cere avizul și persoanele desemnate să furnizeze Curții toate explicațiile necesare.
După primirea cererii, grefierul distribuie câte un exemplar al acesteia tuturor membrilor Curții
și informează statele părți în scopul de a se depune observații scrise cu privire la proble ma pentru care
se cere avizul5. Aceste observații sau alte documente depuse la grefă într -un termen stabilit de
președintele Curți sunt comunicate tuturor membrilor Curții, Comitetului Miniștrilor și fiecărui stat
parte". După această procedură scrisă se pot organiza și audieri pentru dezbateri orale.
Avizele consultative sunt emise cu majoritatea de voturi a Marii Camere, cu posibilitatea fiecărui
judecător de a exprima opinia separat1. Ele se citesc în ședința pu – blică de către președintele Curții
sau de un alt judecător desemnat de acesta, cu pre- venirea Comitetului Miniștrilor și statelor părți.
Avizul consultativ, ca și decizia prin care Curtea consideră că avizul nu ține de competența sa, este
semnat de președintele Curții și de grefier, este depus în arhivele Curții și se comunică în copii
certificate Comitetului Miniștrilor, statelor părți și Secretarului General al Consiliului Europei.
Uniunea Europeană și drepturile omului.
Cetățenia europeană
1. Considerații introductive
este garantarea dr epturilor fundamentale ale omului. Aceste preocupări nu sunt însă tocmai vechi.
Chiar dacă nici tratatele comunităților europene, nici Tratatul Uniunii Europene nu consacră
deocamdată un catalog al drepturilor fundamentale ale omului, Curtea de Justiție a recunoscut
existența drepturilor fundamentale la nivelul comunităților și, în baza jurisprudenței acesteia, garantarea
drepturilor fundamentale consa – crate atât la nivelul ONU, cât și la nivelul Consiliului Europei,
reprezintă unul dintre
principiile gene rale de drept comunitar. Tratatul Uniunii Europene consacră aceste principii între
care cel referitor la respectarea drepturilor fundamentale garantate de Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată de Consiliul Europei în anul 1950,
precum și a celor care rezultă din tradițiile constituționale ale statelor membre ale Uniunii Europene
Curtea de Justiție a jucat un rol important în evoluția preocupărilor din acest domeniu, începând cu
anul 1974, când a decis că apărarea drepturilor fundamentale reprezintă un principiu al dreptului
comunitar, Curtea a recunoscut în practica sa numeroase drepturi fundamentale ale omului cu privire la
demnitatea umană, egalitatea în drepturi, nediscriminarea, libertatea de asociere, libertatea religiei,
protecția vieții private, secretul medical, dreptul de proprietate, libertatea profesională, libertatea
comerțului și a concurenței, respectarea vieții familiale, dreptul la justiție și la o procedură echitabilă,
inviolabilit atea domiciliului, libertatea de opinie și altele.
Ceea ce este foarte important, Curtea de Justiție este competentă să pronunțe cu efect retroactiv
nulitatea unui act, dacă prin acesta s-a violat un drept fundamental. De asemenea, în cadrul dreptului
comunitar derivat cu privire la drepturile fundamentale, instituțiile comunitare trebuie să țină seama de
dispozițiile internaționale cu privire la drepturile omului, mai ales de cele consacrate de Convenția
europeană a drepturilor omului. A existat chiar o inițiativă a Parlamentului European ca Uniunea
Europeană să adere la convenția amintită, dar Curtea de Justiție, într-un aviz dat în anul 1996, a arătat
că o asemenea aderare nu este posibilă datorită diferențelor de sistem dintre Uniune și Consiliul
Euro pei.
Prevederi importante conține și Tratatul de la Amsterdam, din anul 1997, care lărgește aria
competențelor Curții de Justiție în domeniul respectării drepturilor omu lui de către instituțiile
comunitare. De asemenea, în situația violărilor grave și repetate ale principiilor consacrate de Tratat cu
privire la dreptul la libertate, democrație, respectarea drepturilor omului, statul de drept, Consiliul
Uniunii Europene poate sancționa statul respectiv suspendându -i unele drepturi.
Toate aceste preocupări (nu numai) au dus la o nouă abordare la sfârșitul anilor '90, când s-a
conturat ideea unei veritabile codificări și crearea unui sistem propriu al Uniunii Europene pentru
apărarea drepturilor fundamentale ale omului, alături de preocupările similare în domeniul cetățeniei
europene. Se poate afirma astăzi că plasarea individului și a intereselor sale în centrul integrării
europene constituie preocuparea majoră a Uniunii.
Prima concretizare a acestor noi abordări este reprezentată de acțiunea Summit -ului european din
anul 1999, la care s -au formulat câteva principii directoare pentru redactarea unui document prin care
să se garanteze drepturile omului în cadru! Uniunii Europene – Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene.
2. Carta drepturil or fundamentale a Uniunii Europene
Pentru redactarea Cariei, Consiliu! european a creat un organism special – Convenția – alcătuita
din reprezentanți ai șefilor de stat și de guvern, ai instituțiilor comunitare și ai altor instituții europene
și național e.
Prima reuniune a Convenției s-a ținut ia 17 decembrie 1999, lucrările fiind finali zate în septembrie
2000 și, la reuniunea șefilor de stat și de guvern, de la Biaritz, din octombrie 2000, s-a cerut
Parlamentului European, Consiliului european și Comis iei să aprobe Carta, ceea ce s-aîntâmp!at la 9
decembrie 2000, la Nisa.
Carta, adoptată fiind de cele trei instituții europene, nu este un tratat, ci un acord
interinstituțional, deci nu are forță juridică. De aceea, dintre mai multe variante de consacra re a ei pe
cale convențională, se pare că va fi încorporată în viitoarea Constituție europeană. Proiectul acestei
Constituții a fost deja redactat de Convenția europeană, prezentat Consiliului European, la Tesalonic
în iunie 2003, și urmează a fi supus adoptării de către o Conferință interguvernamentală, care va avea
loc în anul 2004, cu perspectiva intrării în vigoare în anul 2006.
2.1. Constituția europeană și drepturile fundamentale
Proiectul de articole ale Tratatului care va reprezenta o Constituție a Europei este fundamentat pe
voința statelor Europei de a stabili o Uniune a cărei denumire ur- mează a fi decisă, care, pe un model
federal, va avea competențe comune, cu respectarea identității naționale a statelor membre și care va fi
deschisă tuturor statelor europene ale căror popoare împărtășesc aceleași valori.
Proiectul de Constituție precizează că Uniunea se bazează pe valorile respectului pentru
demnitatea umană, libertate, democrație, statul de drept, pe respectarea dreptu rilor omului, dorind să
fie o societate care practică toleranța, justiția și solidaritatea și având ca scop promovarea păcii, a
valorilor acesteia și a bunăstării popoarelor sale.
Deosebit de semnificativ, chiar în Titlul al Il-lea al proiectului sunt consacrate drepturile
fundamentale și cetățenia Uniunii, cu precizarea expresă potrivit căreia Carta drepturilor
fundamentale face parte integrantă din Constituție. Iată, aceasta este modalitatea avută în vedere pentru
a da caracter juridic Cartei, care va figura într-un protocol anexă la Constituție. Această tehnică
legislativă va permite astfel menținerea intactă a structurii Cartei și va evita dezvoltarea prea largă a
textului Constituției.
Mai mult, proiectul de Constituție menține ideea aderării Uniunii la Convenția european ă pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu precizarea că aceasta nu va modifica
repartiția competențelor între Uniune și statele membre (urmare a atenționării făcute de Curtea de
Justiție prin avizul său din anul 1996)."'
Drept urile fundamentale, atât cele garantate de Convenția europeană, cât și cele care rezultă din
tradițiile constituționale comune ale statelor membre fac parte din dreptul Uniunii, ca principii
generale. Se dorește astfei o precizare clară că Uniunea recuno aște în plus față de Cartă drepturile
fundamentale suplimentare în calitate de principii generale care rezultă din două surse de inspirație:
Convenția europeană și tradițiile constituționale comune ale statelor membre. Precizarea este
motivată de faptul că integrarea Cartei în Constituție nu trebuie să împiedice Curtea de Justiție de a
apela la aceste două surse din perspectiva evoluției lor viitoare.
Consacrând aceste principii, Constituția precizează că în aplicarea ei este interzisă orice
discriminare bazată pe cetățenie
2.2. Conținutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Carta' pornește de la generoasa idee că Uniunea Europeană plasează persoana în centrul acțiunii
sale instituind cetățenia Uniunii și un spațiu de libertate, securitate și justiție. Uniunea contribuie astfel
la apărarea și dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversității culturale și a tradițiilor
popoarelor Europei, precum și a identității naționale a statelor membre și a organizării puterilor lor
publice la nivel național, regional și local.
Uniunea promovează o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor,
bunurilor, serviciilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabi – lire în spațiul său. în acest scop, a
fost neces ar să se stabilească într -o Cartă că trebuie întărită protecția drepturilor fundamentale în
lumina evoluției societății, a progresului social și a dezvoltării științifice și tehnologice. De aceea,
Carta reafirmă, cu respectarea competențelor Uniunii și a principiului subsidiarității, drepturile care
rezultă, mai ales, din tradițiile constituționale și obligațiile internaționale comune sta- telor membre,
din Tratatul Uniunii Europene și din tratatele comunitare, din Con – venția europeană a drepturilor
omului, din Carta socială adoptată de Comunitate și de Consiliul Europei, precum și din jurisprudența
Curții de Justiție și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Exercitarea acestor drepturi presupune
responsabilități și îndatoriri față de ceilalți, de comunitatea umană și de generațiile viitoare.
Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6 din cele 7 capitole ale sale, intitulate
sugestiv: demnitate, libertăți, egalitate, solidaritate, cetățenie, justiție.
2.2.1. Demnitate
Demnitatea umană, care este inviolabilă, trebuie să fie respectată și protejată. Ea nu este numai un
drept fundamental în sine, ci chiar baza drepturilor fundamentale, făcând parte din substanța tuturor
drepturilor înscrise în Cartă. De aceea, ea nu trebuie atinsă nici în cadrul limitării unor drepturi.
Cap. 1 al Cartei, consacrat demnității umane, pornind de la catalogul stabilit în special de
Convenția europeană, stabilește următoarele drepturi:
-dreptul la viață al tuturor persoanelor; nimeni nu poate fi condamnat la pedeap – sa cu moartea și
nici executat;
– dreptul oricărei persoane la integritate fizică și psihică, precizându -se că în cadrul medicinei și
al biologiei trebuie să fie respectate, mai ales: consimțământul liber și clar al persoanei exprimat
potrivit legii; interdicția practicilor eugenice, mai ales a celor care au ca scop selecția persoanelor;
interdicția de a face din corpul uman și din oricare din părțile sale o sursă de profit; interdicția
clonajului reproductiv al ființei umane;
– dreptul de a nu fi supus torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
— dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau servitute și de a nu fi constrâns la muncă
forțată sau obligatorie, precum și interzicerea traficului cu ființe umane. Carta ține seama de
definiția negativă prevăzută de Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv excepțiile în care
anumite situații nu sunt considerate ca muncă forțată sau obligatorie'. Referitor la interzicerea
traficului cu ființe umane, aceasta rezultă direct din principiul demnității umane și ține seama de
noile aspecte ale criminalității organizate, precum filierele lucrative ale imigrației ilegale sau
exploatarea sexuală.
2.2.2. Libertăți
– dreptul la libertate și siguranță corespunde ca reglementare Convenției euro- pene a drepturilor
omului cu privire la limitarea acestui drept, limite care nu pot fi depășite. Prin urmare, nimeni nu
poate fi privat de libertatea sa decât în cazurile pre- văzute de Convenție;
– dreptul la respectarea vieții private și familiale, a domici liului și a comunicațiilor persoanei.
Și acest drept coincide cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului, cu deosebire că în Ioc
de noțiunea „corespondență'" Carta folosește noțiunea de „comunicații", având în vedere tocmai
evoluțiile tehnici i din ultimele decenii;
– dreptul la protecția datelor cu caracter personal. Aceste date vor fi folosite doar în scopuri
determinate, pe baza consimțământului persoanei sau în conformitate cu legea. Orice persoană are
dreptul de acces la datele sale person ale și să obțină rec- tificarea lor. Pentru garantarea deplină a
acestui drept, Carta stabilește că respectarea lui va fi supusă controlului unei autorități independente;
– dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie, garantat potrivit legilor naționale. Și acest
drept este fundamentat pe prevederile Convenției europene . Preci – zăm că prevederea Cartei a fost
modernizată, în sensul că nu interzice căsătoria între persoane de același sex.
' Convenția europeană a drepturilor omului, doc. cit., art. 4 par. 3. Este vorba despre munca
normală a unei persoane supuse detenției sau pe timpul eliberării condiționate, serviciul militar sau un
alt serviciu pentru obiectorii de conștiință, munca în caz de criză sau calamități care amenință viața sau
bunăstarea comunității, orice altă muncă sau serviciu care face parte din obligațiile civile normale.
– libertatea de gândire, conștiință și religie, drept care implică libertatea de a schimba religia
sau convingerile, de a-și manifesta propria religie și propriile convin- geri, individual sau colectiv, în
public sau în cadru privat, prin culte, învățământ, practici sau îndeplinirea ritualurilor. Totuși, dreptul
la obiecțiunea de conștiință este recunoscut numai în conformitate cu legile naționale;
– libertatea de expresi e și de informare. Acest drept presupune libertatea de opinie și de a
primi sau comunica informații sau idei, fără amestecul autorităților publice și fără considerații de
frontieră. în același timp, exercitarea acestui drept poate
fi supusă anumitor formal ități, condiții sau restricții sau sancțiuni în conformitatea cu legea
națională, dar în limitele prevăzute de Convenția europeană', care este sursa reglementării, în plus,
Carta consacră și libertatea media, al căror pluralism trebuie respectat. Izvorul acestei prevederi este
dat, în special, de jurisprudența Curții și de Protocolul asupra sistemelor de radiodifuziune publică
anexat Tratatului Comunității Europene;
– libertatea de reuniune și asociere. Inspirat tot din Convenția europeană, acest
drept este mult mai larg formulat de Cartă, aplicându -se la toate nivelurile, inclusiv cel european.
Astfel, se precizează în textul Cartei că partidele politice la nivelul Uniunii contribuie ia exprimarea
voinței politice a cetățenilor Uniunii. Această prevedere este fundamentată pe tratatul care a instituit
Comunitatea Europeană";
– libertatea artelor și științelor. Artele și cercetarea științifică sunt libere, iar libertatea academică
trebuie să fie respectată;
– dreptul ia educație. Inspirat din tradițiile constituț ionale ale statelor Uniunii și din primul
Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, presu pune și dreptul de acces la
formare profesională și continuă. El comporta posibili tatea de a urma gratuit învățământul obligatoriu.
Carta precize ază că libertatea de a crea instituții de învățământ cu respectarea principiilor
democrației, precum și dreptul părinților de a asigura educația și învățământul copiilor lor conform cu
convingerile lor religioase, filozofice și pedagogice vor fi respect ate potrivit legilor naționale care le
reglementează exercițiul;
– libertatea profesională și dreptul de a munci sunt inspirate din jurisprudența Curții de Justiție,
precum și din instrumentele adoptate la nivelul Uniunii și al Consiliului Europei. Potrivit Cartei, fiecare
persoană are dreptul de a munci și de a exercita o profesie liber aleasă sau acceptată. Fiecare cetățean
al statelor membre ale Uniunii Europene are libertatea de a căuta o slujbă, de a munci, de a se stabili
și de a presta servicii în orice stat membru al Uniunii. Cetățenii țărilor terțe care sunt autorizați să
muncească pe teritoriile statelor membre ale Uniunii au dreptul la condiții de muncă echivalente cu
cele ale cetățenilor Uniunii;
– libertatea de întreprindere, de a desfășura activități economice și comerciale, este recunoscută
în conformitate cu dreptul comunitar' și cu practicile naționale;
– dreptul la proprietate. Inspirată din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a
drepturilor omului2, redactarea Cartei a fost modernizată, pornind, mai ales, de la jurisprudența
Curții de Justiție. Astfel, orice persoană are dreptul de a se bucura de proprietatea bunurilor dobândite
în mod legal, de a le folosi și de a dispune de ele. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, mai
puțin în caz de utilitate publică, dar în condițiile prevăzute de lege și cu o justă despăgubire. De
asemenea, Carta precizează că proprietatea intelectuală este protejată, aplicând aceleași garanții.
Aceasta acoperă proprietatea literară și artist ică, dreptul asupra brevetelor și mărcilor și alte drepturi
asemănătoare;
– dreptul de azil. Carta precizează că dreptul de azil este garantat cu respectarea Convenției de la
Geneva din î951 și a Protocolului acesteia din 1967 cu privire la statutul refugi aților și în
conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană;
– dreptul la protecție în caz de remitere, expulzare și extrădare. Având același sens cu
Protocolul adițional nr. 4 la Convenția europeană a drepturilor omului, potrivit acestui drept, nimeni
nu poate fi remis, expulzat sau extrădat către un stat în care există riscul major de a fi supus pedepsei
cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante. De asemenea,
expulzările colective sunt interzise.
2.2.3. Egalitate5
– egalitatea în drept (în fața legii) a tuturor persoanelor este un drept și un principiu consacrat în
toate textele constituționale europene și considerat de Curtea de Justiție în mai multe din deciziile
sale ca un principiu al dreptului comunitar;
– dreptul la nediscriminare. Prevăzut în mai multe texte convenționale presu pune interzicerea
oricărei discriminări bazate, mai ales, pe sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici
genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă natură, apartenența la o minoritate
națională, avere, naștere, handicap, vârstă sau orientare sexuală. Carta mai precizează că în domeniul
apli- cării Tratatului CE și a Tratatului asupra UE orice discriminare bazată pe cetățenie este interzisă
divers itate culturală și religioasă. Carta precizează că Uniunea respectă diversitatea culturală,
religioasă și lingvistică;
– egalitatea între bărbați și femei va fi asigurată în toate domeniile, în ceea ce privește
ocuparea unei funcții, munca și remunerarea, cu posibilitatea de a menține sau adopta măsuri care
prevăd avantaje pentru a preveni sau a compensa dezavan tajele în cariera profesională ;
-drepturile copilului. Copiii au dreptul la protecție și la îngrijirea necesară bună stării lor. Ei pot să-
și exprime liber opiniile, care vor fi luate în considerare în funcție de vârsta și maturitatea lor. în toate
actele relative la copii care trebuie să fie înde- plinite de autoritățile publice sau instituțiile private,
interesul superior al copilului tre- buie să fie o prioritate. De asemenea, copilul are dreptul de a
întreține regulat relații personale și contacte directe cu ambii părinți, mai puțin când acestea sunt
contrare interesului său;
– drepturile persoanelor în vârstă Uniunea recunoaște respectarea dreptulu i persoanelor în
vârstă la o viață demnă și independentă și de a participa la viața so- cială și culturală;
– dreptul persoanelor handicapate la integrare. Uniunea recunoaște și respectă dreptul
persoanelor handicapate de a beneficia de măsuri care să le asigure autonomia, integrarea lor socială și
profesională și participarea la viața comunității
2.2.4. Solidaritate
Drepturile consacrate în acest capitol sunt fundamentate, mai ales, pe Carta so cială europeană
revizuit și pe Carta comunitară a drepturilor sociale fundamen – tale ale muncitorilor, dar și pe
documente precum Tratatul CE, directivele comunitare și jurisprudența Curții de Justiție. Este vorba
despre:
– dreptul la informare și la consultare al muncitorilor în cadrul întreprinderii, în condițiile
prevăzute de dreptul comunitar și de legislațiile și practicile naționale;
– dreptul angajaților și al organizațiilor lor de a negocia și încheia contractele colective de
muncă și de a recurge, în caz de conflict de interese, la acțiuni colective pentru a-și apăra propriile
interese, inclusiv la grevă;
– dreptul fiecărei persoane de a accede la un serviciu gratuit de plasare a forței de muncă;
– dreptul fiecărui muncitor la protecție contra concedierii nejustificate, în conformitate cu dreptul
comunitar și cu legislațiile și practicile naționale;
– dreptul muncitorilor la condiții de muncă prin care să se respecte sănătatea, securitatea și
demnitatea lor și la perioade de repaus zilnic și săptămânal, precum și la concediu anual plătit;
— interzicerea muncii copiilor și dreptul tinerilor la protecție în muncă. Potrivit Cartei, vârsta
minimă de admitere în muncă nu poate fi mai mică decât cea la care încetează perioada de școlarizare
obligatorie. Tinerii admiși la muncă vor beneficia de condiții de muncă adaptate vârstei lor și trebuie
să fie protejați contra exploatării economice sau contra oricărei munci susceptibile de a afecta
securitatea și sănătatea lor, dezvoltarea fizică, mentală, morală sau socială, ori de a compromite
educația lor;
– dreptul la protecția familiei în plan juridic, economic și social. Nici o persoană nu poate fi
concediată pentru motive legate de maternitate. De asemenea, fiecare are dreptul la concediu de
maternitate plătit și la concediu parental după naștere, precum și dreptul de a înfia un copil;
– dreptul de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile sociale, cu asigurarea
protecției în cazuri precum maternitate, boală, accidente de muncă, bătrâ – nețe, pierderea locului de
muncă;
– dreptul persoanelor rezidente și care se deplasează legal în Uniunea Euro peană la prestații de
securitate socială și la avantaje sociale, conform dreptului comunitar și legislațiilor și practicilor
naționale. Uniunea recunoaște și respectă dreptul la un ajutor social și la locuință în scopul asigurării
demnității tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente;
– dreptul oricărei persoane la serviciile de prevenție în materie de sănătate și de a beneficia de
îngrijiri medicale, în condițiile stabilite de legislația și practicile
naționale. Un nivel ridicat de protecție a sănătății trebuie să definească toate politicile Uniunii
Europene;
– dreptul de acces la servicii de interes economic general, în scopul promovării coeziunii
sociale și teritoriale a Uniunii Europene.
Tot în acest capitol, Carta precizează preo cupările Uniunii pentru un nivel ridicat de protecție a
mediului și pentru ameliorarea calității acestuia, care trebuie să fie integrate în politicile Uniunii în
conformitate cu principiul dezvoltării durabile.
De asemenea, protecția consumatorilor trebui e să fie asigurată la un nivel înalt în politicile
Uniunii.
Expresia „maternitate" acoperă perioada cuprinsă între concepere și alăptare.
2.2.5. Cetățenia'
Tratatul instituind Comunitatea Europeană stabilește că „se instituie o cetățenie a Uniunii. Este
cetăț ean al Uniunii orice persoană având cetățenia unui stat membru.
Cetățenia Uniunii completează cetățenia națională și nu o înlocuiește". Prin urmare, cetățenia
Uniunii este subordonată cetățeniei statelor membre, astfel încât orice individ care are cetățeni a unui
stat membru este considerat ca cetățean al Uniunii.
Aceeași prevedere este consacrată și de Proiectul de Constituție a Europei, care stabilește și
drepturile cetățenilor Uniunii.
Carta drepturilor fundamentale, din care s-a inspirat și Proiectul de Constituție a Europei,
stabilește următoarele drepturi ale cetățenilor Uniunii Europene:
– dreptul de a vota și de a fi ales la alegerile Parlamentului European, în statul membru în care
are reședința, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat; membr ii Parlamentului European sunt aleși
prin vot universal direct, liber și secret;
– dreptul de a vota și de a fi ales la alegerile municipale în statul membru unde își are reședința,
în aceleași condiții ca cetățenii acelui stat;
– dreptul cetățeanului la o bun ă administrație, adică dreptul ca problemele să -i fie tratate
imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil de către instituțiile și organele Uniunii. Acest drept
presupune, mai ales: dreptul fiecărei persoane de a fi ascul tată înainte ca o măsură individuală care o
afectează defavorabil să fie luată împo triva sa; dreptul de acces la dosarul care îl privește, cu
respectarea interesului legitim, a confidențialității și a secretului profesional și al afacerilor; obligația
administrației de a motiva deciz iile sale; dreptul ia reparații din partea Comunității pentru pagubele
cauzate de agenții ei în exercitarea funcțiilor, în conformitate cu principiile generale comune
legislațiilor naționale ale statelor membre. De asemenea, cetățenii au dreptul de a se adresa
instituțiilor Uniunii într-o limbă oficială (a tratatelor Uniunii) și de a primi un răspuns în aceeași
limbă;
– dreptul de acces al oricărei persoane fizice sau juridice la documentele Parlamentului
European, ale Consiliului și ale Comisiei;
– dreptul cetățenilor și al oricărei persoane fizice sau juridice care are reședința sau sediul
într-un stat membru de a sesiza mediatorul Uniunii pentru rea adminis trație în acțiunile instituțiilor sau
ale organelor Uniunii, cu excepția exercitării funcțiilor judecătorești de către Curtea de Justiție și
Tribunalul de primă instanță;
– dreptul la petiție în fața Parlamentului European; acest drept aparține și persoanelor care nu au
cetățenia Uniunii, dar au reședința sau sediul într-un stat membru;
– dreptul la circula ție și la liberă ședere pe teritoriul statelor membre; acest drept poate fi
acordat și resortisanților statelor terțe care au reședința legală pe teritoriul unui stat membru, în
conformitate cu Tratatul instituind CE;
— dreptul cetățenilor de a beneficia de protecție diplomatică și consulară din partea oricărui stat
membru, în aceleași condiții ca și proprii cetățeni, atunci când se află pe teritoriul unui stat terț unde
statul membru ai cărui cetățeni sunt nu este reprezentat.
2.2.6. Justiție1
Drepturile omului în justiție, consacrate atât în instrumentele internaționale universale, cât și în
cele regionale, sunt evidențiate și în Carta drepturilor fundamentale. Principalele documente care
stau la baza redactării acestui capitol sunt Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților
fundamentale' și Protocolul nr. 7' al acesteia, dar și numeroase decizii ale Curții de Justiție și ale
Curții Europene a Drepturilor Omului.
Drepturile prevăzute sunt următoarele:
— dreptul la un recurs efectiv și de a accede la un tribunal imparțial. Orice persoană ale cărei
drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii au fost violate are dreptul la un recurs efectiv în fața
unui tribunal și dreptul de a-i fi ascultată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil
de către un tribunal independent și imparțial, stabilit potrivit legii. Fiecare persoană are posibilitatea de
a fi consiliată, de a se apăra și de a fi reprezentată. Dacă nu dispune de resurse suficiente, pentru a se
asigura accesul efect iv la justiție se va acorda un ajutor jurisdicțional;
– dreptul la prezumția de nevinovăție și la apărare. Carta precizează că orice acuzat este
prezumat nevinovat până când vinovăția sa a fost legai stabilită și că respectarea dreptului la apărare
îi este garantat. Acuzatul are, mai ales, următoarele drepturi: să fie informat, în cel mai scurt termen,
într-o iimbă pe care o înțelege și într-o manieră detaliată, despre natura și cauza acuzațiilor care i se
aduc; să dispună de timp și de facilitățile nece sare pentru pregătirea apărării sale; să se apere el însuși
sau să fie asistat de un apărător ales și, dacă nu dispune de mijloace de remunerare a unui apărător, să
fie asistat gratuit de un avocat din oficiu dacă interesele justiției o cer; să interoghez e sau să ceară să
fie interogați martorii acuzării, să obțină convocarea și interogarea martorilor apărării în aceleași
condiții ca și martorii acuzării; să fie asistat gratuit de un interpret dacă nu înțelege sau nu vorbește
limba folosită ia audiențe;
– principiul legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor. Astfel, nimeni nu poate
fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o
infracțiune potrivit dreptului național sau dreptului in ternațional și nu poate primi o pedeapsă mai mare
decât aceea care era aplicabilă în acel moment. Dacă legea nouă prevede o pedeapsă mai mică,
aceasta va fi aplicată De asemenea, intensitatea pedepselor nu trebuie să fie disproporționată în raport
cu infracțiunea;
– dreptul de a nu fi judecat sau sancționat penal de două ori pentru aceeași infracțiune (non bis
in idem);
Potrivit dispozițiilor finale ale Cartei, prevederile acesteia se adresează instituțiilor și organelor
Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre care trebuie să respecte
drepturile consacrate și să promoveze aplicarea lor potrivit propriilor competențe. Mai mult, se
precizează că prin Cartă nu se creează nici o competență și nici o sarcină nouă pentru Com unitate și
pentru Uniune și nici nu se modifică competențele și sarcinile definite prin tratate .
Cât privește nivelul protecției, Carta precizează că nici o dispoziție a ei nu trebuie să fie
interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale
recunoscute de dreptul Uniunii, dreptul internațional și convențiile internaționale la care sunt părți
Uniunea, Comunitatea sau toate statele membre, în mod deosebit Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și constituțiile statelor membre Sistemul
interamerican de protecție a drepturilor omului
1. Considerații introductive
Sistemul regional de protecție a drepturilor omului pe continentele americane s -a dezvoltat în
cadrul Organ izației Statelor Americane (OSA), începând cu adoptarea
„Declarației americane a drepturilor și îndatoririlor omului" la 2 mai 1948, cu câ- teva luni
înainte de Declarația Universală a Drepturilor Omului.
OSA, ca succesoare a Uniunii Panamericane de la începutul secolului al XIX-lea, s-a constituit în
forma actuală prin adoptarea Cartei OSA, Ia Bogota, în anul 1948, la cea de-a IX-a Conferință
interamericană. Cu sediul în Washington, OSA are 35 de membri, precum și 30 de observatori
permanenți, printre care și Uniunea Europeană.
Scopurile organizației sunt: întărirea păcii și securității pe continentul american, soluționarea
diferendelor dintre statele membre prin mijloace pașnice, apărarea comună în caz de agresiune
împotriva unui stat membru, precum și soluționarea proble melor economice, politice, sociale, culturale
și juridice ale statelor membre.
Organele OSA sunt:
1. Adunarea Generală, ca organ suprem, este alcătuită din reprezentanții statelor membre. Se
întrunește anual și are rolul de a stabili politic a generală a organizației, cooperarea cu ONU și alte
organizații internaționale, precum și promovarea coope – rării economice, sociale și culturale;
2. Consfătuirea consultativă a miniștrilor afacerilor externe, cu rolul de a dezbate problemele
comune urgente ;
3. Consiliile organizației, ca organe cu atribuții de recomandare în probleme ce țin de competența
lor. Acestea sunt:
– Consiliul Permanent;
– Consiliul Economic și Social;
– Consiliul Interamerican pentru Educație, Știință și Cultură
4. Comitetul Juridic Interameri can, ca organ consultativ, format din 11 juriști aleși de Adunarea
Generală, cu rolul de a contribui la codificarea dreptului internațional;
5. Comisia Interamericană a Drepturilor Omului, care are ca scop promovarea și apărarea
drepturilor omului;
6. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, ca organ jurisdictional care poate adopta
hotărâri obligatorii pentru state în domeniul drepturilor omului;
7. Secretariatul, ca organ permanent al organizației, condus de Secretarul General, cu un mandat
de 5 ani;
8. Conferi nțele specializate pe diverse domenii ale cooperări dintre statele membre. OSA și -a
creat și unele organisme specializate, precum Organizația interameri –
cană pentru apărare, Comisia interamericană pentru lupta împotriva abuzului de droguri, Banca
Interame ricană de Dezvoltare etc.
Sistemul interamerican de protecție a drepturilor omului este alcătuit din două subsisteme,
corespunzătoare evoluției particulare a acestor preocupări pe continentele americane. Primul
subsistem este cel bazat pe Carta OSA, care se aplică tuturor statelor membre ale organizației și are ca
mecanism de control doar Comisia Interamericană a Drepturilor Omului. Cel de-al doilea subsistem
se bazează pe Convenția americană a drepturilor omului, având ca mecanism de control ațâț
Comis ia Interamericană a Drepturilor Omului cât și Curtea Interamericană a Drepturilor Omului.
2. Subsistemul interamerican de protecție a drepturilor omului bazat pe Carta OSA
Carta OSA, ca act constitutiv al organizației, a fost adoptată în anul 1948, ia Bogota (Columbia)'.
Ca și Carta ONU, ea nu conținea inițial decât vagi referiri la drepturile omului. Prevederile Cartei în
acest domeniu erau puține și formulate în termeni foarte generali, dar de o mare însemnătate pentru
perioada în care a fost adoptată, mai ales că, simultan, a fost adoptată și Declarația americană a
drepturilor și îndatoririlor omului.
Carta OSA, deși nu definește drepturile omului, stabilește câteva reguli cu valoare de principiu. In
primul rând, statele membre ale organizației se obligă să proclame drepturi fundamentale ale omului
fără deosebire de rasă, naționalitate, credință sau sex. De asemenea, în virtutea dreptului liber de a-și
dezvolta viața culturală, politică și economică, fiecare stat are obligația de a respecta drepturile
persoanei și principiile de moralitate universală4. Carta OSA a fost modificată prin mai multe
documente ulterioare, care aduc elemente noi, chiar înființarea unei instituții ca organism al Cartei –
Comisia interamericană pentru drepturile omul ui – cu funcția principală de a promova respectarea și
protecția drepturilor omului.
Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului a fost adoptată în același timp cu
Carta OSA. Este primul document care proclamă în plan internațional, dar regi onal, drepturi ale
omului, cu câteva luni înaintea Declarației Univer sale a Drepturilor Omului, dar, spre deosebire de
aceasta, consacră și câteva înda – toriri ale omului.
Fiind doar o rezoluție a Conferinței internaționale americane din anul 1948, Decl arația nu avea
inițial valoare de drept și, prin urmare, statele membre ale orga – nizației nu aveau obligația de a o
respecta. Trecerea timpului și interesele statelor au făcut ca ea să devină o veritabilă autoritate de
interpretare a dispozițiilor Carte i cu privire la drepturile fundamentale ale persoanei. De altfel, chiar
Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, printr -un aviz consultativ, a apreciat că Declarația re-
prezintă o sursă de obligații pentru statele membre ale OSA.
Declarația americană consacră atât drepturi civile și politice, cât și drepturi economice, sociale și
culturale, foarte asemănătoare cu cele cuprinse în Declarația Universală a Drepturilor Omului:
– dreptul Ia viața, libertatea și securitatea persoanei;
– dreptul la egalitate în fața legii;
– dreptul la rezidență și la circulație;
– dreptul la un proces corect;
– dreptul la protecție împotriva arestării arbitrare;
– dreptul la înfăptuirea justiției;
– dreptul la cetățenie;
– dreptul la azil;
– dreptul la libertatea de religie și expresie;
– dreptu l la libertatea de întrunire și asociere;
– dreptul la viață privată;
– dreptul la proprietate;
– dreptul la sănătate;
– dreptul la educație;
– dreptul de acces la beneficiile culturii;
– dreptul la muncă;
-dreptul la timp liber;
– dreptul la securitate socială;
Spre deosebire de sistemul ONU și de sistemul european de protecție a drepturilor omului, care
consacră doar în general îndatoriri ale omului, Declarația americană sta- bilește și câteva îndatoriri
concrete:
– datoria față de societate, față de copii și părinți;
– datoria de a se instrui;
– datoria de a vota;
– datoria de a respecta legea;
– datoria de a fi utili comunității și națiunii;
– datoria de a plăti taxele;
– datoria de a munci;
– datoria de a se abține de la activități politice într -o țară străină.
Comisia Inter ameri cană a Drepturilor Omului, creată în anul 1960, prin adopta – rea Statutului ei
de către Consiliul OSA, a devenit organism al Cartei abia în anul 1970, când a intrat în vigoare
Protocolul de amendare a Cartei, de la Buenos Aires. Astfel, dacă inițial Comi sia a fost o instituție
autonomă a OSA, ea devine în anul 1970 un organism oficial al organizației, cu caracter consultativ,
cu scopul de a pro- mova respectarea și protecția drepturilor omului, ca un veritabil mecanism al
Cartei și al Declarației america ne a drepturilor și îndatoririlor omului. Prin urmare, Comisia
îndeplinește două funcții distincte: una care subsumează atribuțiile sale în raport cu toate statele
membre ale OSA, ca organism al Cartei, și una care subsumează atribu – țiile sale în raport cu statele
părți ale Convenției, ca organism al acesteia.
Ca organism al Cartei, Comisia desfășoară un complex de activități care au ca scop fundamental
promovarea și protecția drepturilor omului în toate statele membre ale OSA, practic în tot spațiul
conti nentelor americane, printre care:
1. Contribuția la codificarea dreptului interamerican al drepturilor omului. Comisia a avut rol
important la redactarea proiectelor de instrumente juridice de drepturile omului, precum Convenția
americană a drepturilor omului din 1969 și Proto – coalele sale adiționale din 1988 și 1990. De
asemenea, Comisia este permanent con- sultată de organele OSA, în special de către Adunarea
Generală și Consiliul Permanent, cu privire la problemele din domeniul drepturilor omului.
2. Studii de țară și anchete la fața locului. Comisia desfășoară aceste activități pentru a investiga
starea respectării drepturilor omului într-un stat determinat, pe baza comunicărilor primite de la
persoane fizice sau organizații neguvernamentale. Conc ret, ancheta la fața locului se realizează prin
vizite ale Comisiei, cu acordul statului sau ia invitația acestuia. Statul vizitat este obligat să pună la
dispoziția Comisiei tot ceea ce este necesar pentru îndeplinirea atribuțiilor sale și de a-i facili ta
deplasarea în teritoriu, întâlnirile cu orice persoană în scopul obținerii de informații, inclusiv vizite în
penitenciare. Pe baza informațiilor primite, Comisia întocmește un raport în care sunt consemnate
informațiile cu privire la respectarea prevede rilor Declarației americane a drepturilor și
îndatoririloromului sau ale Convenției americane a drepturilor omului, după cum statul este sau nu
parte la Convenție. Raportul este transmis guvernului statului vizitat. Dacă guvernul nu răspunde
raportului prin transmiterea informațiilor sale ori nu se conformează recomandărilor Comisiei,
dacă s-au constatat violări ale dreptului omului, Comisia va da raportul publicității
și-1 va transmite Adunării Generale a OSA, care va adopta o rezoluție. Deși rezoluțiile Adunării
Generale nu au forță juridică, practica a constatat că statele se conformează acestora.
3. Soluționarea petițiilor individuale. Ca organism al Cartei, Comisia poate să primească și să se
pronunțe asupra petițiilor individuale prin care se reclamă violări ale drepturilor omului prevăzute de
Declarația americană a drepturilor și îndatori – rilor omului. Procedurile de soluționare a acestor
petiții sunt asemănătoare cu cele primite de Comisie în calitate de organism al Convenției. Există
totuși o mare deose – bire care face ca mecanismul Comisiei ca organism al Cartei să nu fie eficient.
Astfel, procedura Comisiei în cazul petițiilor îndreptate împotriva statelor care nu sunt părți la
Convenție se încheie doar cu un raport al Comisiei (decizie definitivă), în care sunt prezentate
concluziile și propunerile acesteia. Singura posibilitate a Comisiei este de a publica raportul, dacă
statul în cauză nu respectă recomandările, și de a-1 transmite Adunării Generale a OSA care, din
păcate, a dovedit că nu manifestă un interes deosebit în tratarea petițiilor individuale, ceea ce duce la
concluzia că subsistemul bazat pe Carta OSA nu este performant.
3. Subsistemul interamerican al drepturilor omului bazat pe Convenția americană a
drepturilor omului
Conven ția americană a drepturilor omului a fost semnată la 20 noiembrie 1969, la San Jose
(Costa Rica), și a intrat în vigoare în anul 1978". Denumită și Pactul de la San Jose, Convenția a fost
completată ulterior prin două protocoale adiționale:
Protocolul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, semnat în 1988, și Protocolul
cu privire la abolirea pedepsei cu moartea, semnat în 1990. Nici unul din cele două protocoale nu a
intrat în vigoare până în prezent.
3.1. Drepturile omului consacrate de Convenția americană
Convenția stabilește un catalog de drepturi civile și politice, precum și o clauză generală cu privire
la promovarea drepturilor economice, sociale și culturale.
Drepturile civile și politice garantate de Convenție sunt, în sinteză, următoarele:
dreptul oricărei persoane la recunoașterea personalității sale în fața legii;
– dreptul la viață; Convenția permite pedeapsa cu moartea, dar interzice reintroducerea ei în
statele care au abolit -o; de asemenea, pedeapsa capitală este interzis să se pronunțe împotriva femeilor
însărcinate, persoanelor care la data comiterii crimei nu au împlinit vârsta de 18 ani sau au depășit
vârsta de 70 ani;
– dreptul la tratament uman, flecare persoană având dreptul Ia respectarea integrității psihice,
mentale și morale; nimeni nu poate fi subiectul pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau
degradante;
– dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau în servitute involuntară, acestea fiind interzise în toate
formele; nimeni nu poate fi constrâns la muncă forțată;
– drept ul la libertate și securitate; nimeni nu poate fi arestat sau întemnițat în mod arbitrar;
– dreptul la un proces corect în fața unui tribunal competent și imparțial;
– dreptul de a nu fi condamnat pentru un act sau o omisiune care nu era infracțiune, potrivit legii,
în momentul comiterii și dreptul de a se aplica legea mai favorabilă;
– dreptul ia o compensație, în conformitate cu legea, în cazul erorilor judiciare;
– dreptul la viață privată, la respectarea moralei și la recunoașterea demnității; nimeni nu poate
fi obiectul amestecului arbitrar sau abuziv în viața sa privată, în familia, domiciliul, corespondența sa
și nu va fi supus atacurilor ilegale împotriva onoarei sau reputației sale;
– libertatea de conștiință și de religie, inclusiv de a le păstra sau schimba, precum și libertatea de a
profesa sau de a promova religia și credința, individual sau împreună cu alții, public sau privat;
– libertatea de gândire și de expresie, care include libertatea de a căuta, transmite
și primi informații și idei de orice natură, fie oral, fie în scris sau tipărit, fie prin artă sau prin
orice ait mod ales;
– dreptul la replică, potrivit căruia oricine este insultat în public printr -un mijloc legal de
comunicare are dreptul la replică, făcând o corecție prin folosirea acelorași mijloace de comunicare, în
condițiile legii;
– dreptul la întrunire pașnică, fără arme;
– libertatea de asociere în scopuri ideologice, religioase, politice, economice, de muncă, sociale,
culturale, sportive sau altele;
– dreptul familiei la protecție din partea societății și a statului; femeile și bărbații
au dreptul de a întemeia o familie, Ia vârsta potrivită pentru căsătorie, în conformitate cu legea, pe
baza liberului consimțământ al soților;
– dreptul la nume; fiecare persoană are dreptul Ia numele părinților sau al unuia dintre aceștia și
dreptul la prenume;
– dreptul la o cetățenie; fiecare persoană are dreptul la cetățenia statului pe teritoriul căruia s-a
născut dacă nu are dreptui la o altă cetățenie; nimeni nu poate fi privat de cetățenia sa și nici de dreptul
de a o schimba;
– dreptul la proprietate, de a se folosi și bucura de ea; nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa,
cu excepția unei plăți sau juste compensații, pentru motiv de utilitate publică sau interes social și în
conformitate cu legea; omul nu poate fi obiect al dreptului de proprietate;
– libertatea de circulație și de reședință; orice persoană care se află legal pe teritoriul unui stat
parte are dreptul să circule și să locuiască pe acest teritoriu, în conformitate cu legea;
Sistemul interamerican de protecție a drepturilor omului
– dreptul de a participa la guvernare; presupune dreptul de a lua parte la conducerea treburilor
publice direct sau prin reprezentanți liber aleși, dreptul la vot și dreptul de a fi ales prin alegeri
periodice, prin vot universal, egal și secret, care să garanteze libertatea de voință a alegătorilor, și
dreptul de a avea acces, în condiții de egalitate, la serviciile publice;
– dreptul la protecție egală în fața legii, fără discriminare;
– dreptul la protecție juridi că, respectiv dreptul la recurs sau la orice altă cale de atac efectivă în
fața unui tribunal competent, pentru protecția împotriva violărilor drepturilor recunoscute de
Convenție și de legile naționale.
Drepturile economice, sociale și culturale nu sunt stabilite de Convenția americană, dar ea face o
apreciere generală1. Astfel, statele părți se obligă să adopte măsuri, atât în plan intern, cât și prin
cooperare internațională, mai ales cele de natură tehnică și economică, cu perspectiva de a îndeplini
progresiv, prin legislație sau alte asemenea mijloace, realizarea deplină a drepturilor privind standardele
economice, sociale,
educaționale, științifice și culturale prevăzute de Carta OSA, așa cum este prevăzut de Protocolul
de la Buenos Aires.
3.2. Mecan ismul de control al Convenției
3.2.1. Comisia Interamericană a Drepturilor Omului
Ca mecanism a! Convenției americane a drepturilor omului și potrivit acesteia, Comisia
acționează numai în raport cu statele părți la Convenție.
Comisia este compusă din 7 membri aleși de Adunarea Generală a OSA, de pe o listă de câte 3
candidați propuși de guvernele statelor membre. Candidații trebuie să fie persoane cu înalte calități
morale și cu o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului. Comisia astfel constitu ită
reprezintă toate statele membre ale OSA, pentru că ea este, în același timp, și organism al Cartei
organizației.
Principala funcție a Comisiei este apărarea și promovarea drepturilor omului, scop în care are
următoarele atribuții*:
– să dezvolte conștien tizarea drepturilor omului în rândul popoarelor americane;
– să facă recomandări generale statelor părți, când consideră necesar, pentru adoptarea măsurilor
progresive privind drepturile omului în cadrul sistemului ior legislativ și, de asemenea, a
preveder ilor constituționale și a altor măsuri pentru respectarea acestor drepturi;
– să pregătească studii și rapoarte pe care le consideră necesare în activitatea sa;
– să ceară guvernelor statelor părți informații în legătură cu măsurile adoptate în materia
dreptu rilor omului;
– să răspundă, prin intermediul Secretariatului General al OSA, problemelor ridicate de statele
părți în legătură cu drepturile omului și, în limita posibilităților, să acorde statelor serviciile de
consultanță de care au nevoie;
– să acționeze în legătură cu petițiile și comunicările, conform prevederilor Convenției;
– să prezinte un raport anual Adunării Generale a OSA.
Comisia este competentă să primească plângeri individuale și comunicări inter- statale cu privire
la violări ale Convenției de către un stat parte. Plângerile pot fi făcute de către orice persoană sau
grup de persoane și de către orice entitate neguver – namentală legal recunoscută, cu condiția ca statele
reclamate să fi declarat cu ocazia ratificării sau aderării că recunosc compe tența Comisiei de a primi și
examina plân – geri. Comunicările prezentate de un stat sunt primite de Comisie numai dacă statul
respectiv a declarat că îi recunoaște competența în această materie. Comisia nu va admite nici o
comunicare împotriva unui stat parte care nu a făcut o astfel de decla – rație'. Convenția precizează că
declarația statelor părți de recunoaștere a competenței Comisiei poate fi făcută pentru o perioadă
nedeterminată sau pentru o perioadă determinată, ori numai pentru un anumit caz.
Admiterea plângerilor sau comunicărilor de către Comisie operează numai dacă sunt îndeplinite
următoarele condiții :
1. Epuizarea tuturor căilor de acțiune în justiție în conformitate cu principiile internaționale de
drept recunoscute;
2. Plângerile sau comunicări le să fie introduse într-un termen de 6 luni de la data primirii
hotărârii judecătorești interne definitive;
3. Obiectul plângerii sau al comunicării să nu se afle pe rolul altei instanțe internaționale;
4. în cazul plângerilor individuale, acestea trebuie să conțină numele, cetățenia, profesia,
domiciliul și semnătura persoanei sau a persoanelor ori a reprezentanților legali care depun plângerea.
Dacă vreuna sau mai multe din condițiile de sus nu sunt îndeplinite, plângerile sau comunicările
sunt considerate inadmisibile. De asemenea, sunt considerate inadmisibile plângerile și comunicările
care:
– nu conțin fapte care să ducă la concluzia încălcării unui drept prevăzut de Convenție;
– în care capetele de cerere ale petiționarului sau ale statului sunt nefondate sau abuzive;
– sunt aceleași cu altele examinate deja de Comisie sau de o altă organizație inter- națională.
Pentru examinarea plângerilor, Comisia analizează informațiile primite, anchetează faptele,
organizează audieri și acționează pentru rezolvarea pe cale amiabilă a cauzei. Dacă se obține o soluție
prin buna înțelegere a părților, Comisia redactează un raport în care prezintă faptele și soluția
respectivă. în caz contrar, Comisia întoc – mește un raport în care sunt formulate concluzii și
recomandări care sunt trimise sta- telor în cauză. în termen de 3 luni, acestea trebuie să se conformeze
raportului sau să se adreseze Curții Interamericane a Drepturilor Omului cu o sesizare. De asemenea,
în același interval, și Comisia poate sesiza Curtea cu cauza respectivă. în raportul anual, Comisia
poate să includă și rapoartele finale asupra cauzelor examinate, iar Adunarea Generală discută
nerespectarea de către state a recomandărilor făcute de Comisie, cu scopul de a lua decizii care să ducă
la conformare .
3.2.2. Curt ea Interamericană a Drepturilor Omului
Cel de-al doilea mecanism al subsistemului bazat pe Convenția americană a drepturilor omului
este Curtea Interamericană a Drepturilor Omului. Ea este compusă din 7 judecători, cetățeni ai
statelor membre ale organi zației, aleși pentru a funcționa independent dintre juriști de cea mai înaltă
autoritate morală și competență recunos – cută în domeniul drepturilor omului, care au calificările
cerute pentru exercitarea celor mai înalte funcții judiciare, în conformitate cu legea statului ai cărui
cetățeni sunt sau a statului care îi propune pentru candidatură. Nu pot fi doi judecători cetățeni ai
aceluiași stat. Mandatul lor este de 6 ani și pot fi realeși o singură dată , ei continuând activitatea și
după expirarea mandatului pentru cazurile pe care le-au început și sunt încă pe rol .
Pentru a putea funcționa, Curtea trebuie să aibă un cvorum de 5 judecători. Curtea are o
competență contencioasă, pentru examinarea plângerilor și a comunicărilor interstatale, și o compe tență
consultativă, prin emiterea de avize consulta tive de interpretare a Convenției și a altor tratate de
drepturile omului.
Curtea poate fi sesizată numai de către statele părți ale Convenției, care au decla – rat că recunosc
obligativitateajurisdicției Curții, și de către Comisia Interamericană a Drepturilor Omului. Persoanele
particulare, grupurile de persoane particulare și organizațiile neguvernamentale nu pot sesiza Curtea cu
plângeri. întotdeauna, Curtea poate fi sesizată numai după definitivarea procedurilor prevăzute de
Convenție pentru Comisia Interamericană a Drepturilor Omului.
Declarația statelor de acceptare a jurisdicției Curții poate fi făcută la data depunerii
instrumentelor de ratificare sau de aderare sau la o dată ulterioară, cu privir e la toate domeniile
privind interpretarea și aplicarea Convenției. Aceste declarații pot fi făcute și condiționat de
reciprocitate sau pe o perioadă determinată ori numai pentru un anumit caz. De asemenea, Convenția
precizează că statele pot accepta jurisdicția Curții și printr -un acord special. Rezultă că statele părți la
Convenție nu acceptă competența Curții prin chiar ratificarea sau aderarea la Convenție, așa cum se
în- tâmplă în sistemul Consiliului Europei.
Hotărârile Curții trebuie să fie motiv ate și sunt definitive. Ele nu sunt susceptibile de apel, dar pot
fi interpretate ulterior de Curte, la cererea oricărei părți, într-un termen de cel mult 90 de zile de la
comunicare. Hotărârile vor fi notificate părților în litigiu și comunicate tuturor s tatelor părți la
Convenție.
Statele care au acceptat jurisdicția Curții sunt obligate să respecte hotărârile acesteia in orice,
cauză la care sunt părți.
Dacă se constată o violare a drepturilor prevăzute de Convenție, hotărârea poate stabili
compensații pentru daunele provocate.
Convenția nu creează un mecanism de control pentru asigurarea executării hotărârilor dar, anual,
Curtea supune Adunării Generale a OSA un raport cu privire la acti- vitatea sa, raport în care sunt
prezentate și cauzele în care sta tele nu s-au conformat hotărârilor Curții.
Sub aspectul competenței consultative, Curtea, la cererea statelor și a organelor OSA, emite avize
consultative pentru interpretarea Convenției sau a altor tratate refe- ritoare la protecția drepturilor
omului în statele americane. De asemenea, statele pot cere Curții emiterea de avize referitoare la
compatibilitatea legilor interne ale aces – tora cu prevederile Convenției și ale altor tratate de drepturile
omului.
Sistemul african al drepturilor omului și popoa relor
1. Uniunea Africană – cadrul instituțional de promovare și apărare a drepturilor omului și
ale popoarelor
Sistemul african al drepturilor omului și ale popoarelor are la bază două docu – mente: Carta
africană a drepturilor omului și ale popoarelor, adop tată în anul 1981 și Protocolul la Carta africană a
drepturilor omului și ale popoarelor pentru crearea unei Curți Africane a Drepturilor Omului și ale
Popoarelor, adoptat în anul 1988, la Ouagadougou (Burkina Faso). Aceste tratate au fost adoptate sub
egida OUA", organizație regională interguvernamentală care, la 9 iulie 200?, a fost înlocuită cu
Uniunea Africană, organizație care reunește toate statele de pe continentul african' și care a preluat
toate preocupările în demersul protecției drepturilor omului.
Actul constitutiv aî UA a fost adoptat la 11 iulie 2000, la summit -ul OUA de la Lomé (Togo), și a
fost supus semnării și ratificării statelor membre ale OUA, intrând în. vigoare în mai 2001. Înlocuirea
OUA cu UA a avut loc oficial la 9 iulie 2002, cu ocazia primei Conferințe a Uniunii, la Durban
(Africa de Sud).
Inspirată de Uniunea Europeană, Uniunea Africană a fost creată pentru realizarea unei mai bune
integrări, guvernări și stabilități pe continentul african, având în ve- dere dificultățile mari prin care
au trecut statele africane în ultimele decenii. UA s -a constituit având la bază principiile egalității,
suveranității și interdependenței statelor, respectării frontierelor, neamestecului în treburile interne,
interzicerii forței și a amenințăr ii cu forța, apărării drepturilor omului și ale popoarelor, democrației
și supremației dreptului, dar și, ca un aspect de noutate în planul relațiilor internaționale, dreptul la
ingerință al UA pentru a interveni în treburile interne ale statelor, pentru a împiedica crimele de
război, genocidul și crimele contra umanității.
Potrivit Actului constitutiv al UA, printre obiectivele acesteia sunt înscrise promovarea și
apărarea drepturilor omului și ale popoarelor în conformitate cu Carta africană a drepturi lor omului
și ale popoarelor și cu alte instrumente pertinente relative la drepturile omului.
De asemenea, între principiile pe baza cărora funcționează UA se numără și promovarea egalității
între bărbați și femei", respectarea principiilor democrației, a drep- turilor omului, a statului de drept
și a bunei guvernări, promovarea justiției sociale pentru a asigura o dezvoltare economică echilibrată,
respectarea caracterului sacrosanct al vieții umane și pedepsirea asasinatelor politice, a actelor teroriste
și a activități – lor subversive, condamnarea și eliminarea schimbărilor anticonstituționale de guverne
Organele UA, constituite sau în curs de constituire, sunt inspirate, de asemenea, din structurile
instituționale ale UE. Printre acestea amintim:
– Confer ința Șefilor de Stat și de Guvern , care este organul suprem al Uniunii și adoptă decizii
prin consens pentru politicile comune ale Uniunii, crearea organelor acesteia, controlul aplicării
politicilor decise. De asemenea, Conferința dă directive Consiliulu i executiv cu privire la gestionarea
conflictelor, situațiilor de război și altor situații de urgență, precum și pentru restabilirea păcii.
– Consiliul executiv , compus din miniștrii afacerilor externe sau din alte autorități desemnate de
guverne, asigur ă coordonarea și decide politicile în domenii de interes comun: comerț exterior,
industrie, agricultură, educație etc.
– Parlamentul panafrican , care urmează a fi creat, are ca scop asigurarea par- ticipării
popoarelor africane la dezvoltarea și integrare a economică a continentului.
– Curtea de Justiție , care, de asemenea, urmează a fi creată printr -un protocol.
– Comisia , ca secretariat ai Uniunii, compusă din președinte, vicepreședinți și comisari, cu puteri
executive importante pentru aplicarea programe lor și a deciziilor.
La aceste organe ale Uniunii se adaugă: 6 comitete tehnice speciale, instituțiile financiare (Banca
Centrală Africană, Fondul Monetar African, Banca Africană de Investiții), Comitetul reprezentanților
permanenți, Consiliul economic , social și cultural. De asemenea, se are în vedere chiar crearea unui
Consiliu al păcii și secu- rității, inspirat de Consiliul de Securitate al ONU, pentru gestionarea
crizelor pe continentul african.
2. Carta africană a drepturilor omului și ale popoa relor
Acest tratat, care reprezintă primul document al sistemului african al drepturilor omului, a intrat
în vigoare la 21 noiembrie 1986 și a fost inspirat din tratatele corespondente adoptate în cadrul ONU
sau în sistemul european ori american. Spre deosebire de acestea din urmă, Carta africană conține atât
drepturi civile și politice, cât și drepturi economice, sociale și culturale, dar și drepturi colective,
precum și îndatoriri ale individului. De asemenea, acest document creează un mecanism de control,
concretizat într-o Comisie africană a drepturilor omului și ale popoarelor, ale cărei competențe și
proceduri sunt asemănătoare cu comisiile similare din siste- mul european și din cel american.
În prezent, din cele 53 de state membre ale UA 49 sunt părți' la Carta africană a drepturilor
omului și ale popoarelor, ceea ce duce la concluzia că spațiul african tinde către o recunoaștere
generală a valorii pe care o reprezintă drepturile omului, chiar dacă ambiguitatea unor prevederi poate
permite statelor să comită în continuare abuzuri cu privire la unele drepturi și libertăți recunoscute.
Carta stabilește drepturile și libertățile omului și ale popoarelor, pornind de la principiul enunțat
în art.1, potrivit căruia statele părți recunosc aceste drepturi și libertăți și se angajează să adopte
măsuri legislative și de altă natură pentru a le aplica, precum și de la principiul enunțat în art. 2, care
dă dreptul tuturor popoarelor să se bucure de drepturile și libertățile recunoscute și garantate de Cartă,
fără nici o deosebire bazată, mai ales, pe rasă, etnie, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau
orice altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau orice altă situație.
2.1. Drepturile omului (drepturi individuale)
Carta af ricană, cu o largă inspirație din Carta Internațională a Drepturilor Omului, consacră
următoarele drepturi individuale, civile, politice, economice și sociale:
– dreptul la egalitate în fața legii și la o protecție egală din partea legii;
– inviolabilitatea p ersoanei umane, concretizată în dreptul fiecărei ființe umane la respectarea
vieții și a integrității sale fizice și morale, drept de care nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar;
– dreptul la respectarea demnității inerente persoanei umane și la recunoa șterea personalității
sale juridice. Sunt interzise toate formele de exploatare și de degradare, mai ales sclavia, comerțul cu
persoane, tortura fizică sau morală, pedepsele sau tratamentele crude, inumane sau degradante;
– dreptul la libertate și securit ate; nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât motivat și în
condițiile stabilite de lege și nu poate fi arestat sau deținut în mod arbitrar;
– dreptul de a sesiza jurisdicțiile naționale competente cu plângeri împotriva actelor de violare a
drepturi lor fundamentale recunoscute de convenții, de legi, regulamente și cutumele în vigoare;
– dreptul la prezumția de nevinovăție, până la stabilirea vinovăției de către o jurisdicție
competentă;
– dreptul la apărare, inclusiv de a fi asistat de un apărător ales;
– dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil și de către o jurisdicție imparțială;
– dreptul la neretroactivitatea legii penale și la aplicarea principiului răspunderii penale
individuale;
– garantarea libertății de conștiință, la practicarea liberă a religiei; sub rezerva or dinii publice,
nimeni nu poate fi supus măsurilor de restrângere a acestei libertăți;
– dreptul la informare, de a se exprima și de a difuza propriile opinii în condițiile legii și
regulamentelor;
– dreptul de a constitui liber asociații, sub rezerva conformării cu regulile stabilite de lege;
nimeni nu este obligat să facă parte dintr -o asociație, sub rezerva obligațiilor de solidaritate stabilite de
Cartă;
– dreptul la reuniune, sub rezerva restricțiilor stabilite de lege și regulamente, mai ales în interesul
securirății naționale, siguranței altuia, sănătății, moralei sau ai drepturilor și libertăților persoanelor;
– dreptul la iiberă circulație și de a alege reședința într-un stat, potrivii regulilor stabilite de lege;
aceasta presupune inc lusiv dreptul de a părăsi orice țară și de a reveni în propria țară; e! poate face
obiectul restricțiilor stabilite de lege, necesare pentru protejarea securității naționale, a ordinii publice,
a sănătății sau a moralei publice;
– dreptul de a căuta și de a primi azil pe un teritoriu străin, în caz de persecuție, în conformitate cu
legea fiecărei țări și cu convențiile internaționale; străinul legal admis pe teritoriul unui stat parte la
Cartă nu poate fi expulzat decât pe baza unei decizii luate în conformitate cu legea. De asemenea,
expulzarea colectivă a străinilor este interzisă, înțelegând prin aceasta expulzarea grupurilor naționale,
rasiale, etnice sau religioase;
– dreptul de a participa la conducerea treburilor publice din propria țară, fie direc t, fie prin
intermediul reprezentanților liber aleși, potrivit legii; fiecare cetățean are dreptul egal de a accede la
funcțiile publice din țara lui și de a se folosi de bunurile și serviciile publice;
– dreptul la proprietate este garantat; el nu poate fi atins decât pentru necesitate publică sau în
interesul general al colectivității, în conformitate cu dispozițiile legale;
– dreptul la muncă în condiții echitabile și satisfăcătoare și dreptul de a primi un salariu egal
pentru muncă egală;
– dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate fizică și mintală care poate fi atinsă, cu
obligația statelor părți de a lua măsuri de protejare a sănătății popu lației și de a asigura asistența
medicală în caz de boală;
– dreptul la educație și de a lua parte la viața culturală a comunității; promovarea și protecția
moralei și a valorilor tradiționale recunoscute de comunitate reprezintă o datorie a statelor în cadrul
apărării drepturilor omului;
– familia, care este elementul natural și baza societății, are drept ul de a fi protejată de stat, să fie
asistată de acesta în misiunea sa de apărătoare a moralei și a valorilor tradiționale recunoscute de
comunitate; statul este dator să elimine orice discriminare contra femeii și să asigure protecția
drepturilor femeii și a copilului așa cum sunt stipulate în declarațiile și convențiile internaționale;
– dreptul persoanelor în vârstă sau handicapate la măsuri specifice de protecție în raport cu
nevoile lor fizice și psihice.
Analizând aceste drepturi și libertăți individua le, se pune întrebarea dacă ele sunt realmente
garantate și dacă statele părți au obligații clare de a le promova și apăra. Carta stabilește îndatoriri
imperative din acest punct de vedere. Astfel, se precizează că statele părți au datoria de a promova și
asigura prin învățământ, educație și difu- zare, respectul drepturilor și libertăților conținute de Cartă și
de a lua măsuri de a veghea ca acestea să fie înțelese, ca și obligațiile și datoriile corespondente. De
asemenea, statele părți au datoria de a garanta independența tribunalelor și de a permite
stabilirea și perfecționarea instituțiilor naționale însărcinate cu promovarea și apărarea drepturilor
și a libertăților garantate de Cartă'. Totuși, multe din formulările drepturilor garantate de Cartă trimit
către regulile stabilite de legile naționale și chiar la cutume. Rezerva ordinii publice, a legilor
naționale, a moralei și a valorilor tradiționale poate priva de finalitate în mare parte idealul care este
promovat de Cartă, Aces ta este probabil motivu l pentru care, după modelul european și american, în
anul 1998 a fost adoptat Protocolul relativ la Cartă pentru înființarea Curții Africane a Drepturilor
Omului și ale Popoarelor. Există speranța ca, în noul cadru instituțional – Uniunea Africană – sistem ul
african al drepturilor omului să funcționeze mai bine și să se apropie considerabil de sistemele deja
consacrate în spațiul european și cel american.
2.2. Drepturile colective
Carta Africană consacră un veritabil catalog al drepturilor colective din generația a treia, spre
deosebire de celelalte sisteme care enunță un singur drept din această categorie – dreptul la
autodeterminare.
Drepturile colective prevăzute de Cartă, ca drepturi ale popoarelor africane, și -au găsit
consacrarea în acest tratat porni nd de la particularitățile spațiului african, marcat profund de procesul
de decolonizare, dar și de conflictele care au urmat acestuia și de dorința de constituire a unor state
naționale după modelele euro- pene, mai ales cel francez.
Aceste drepturi sunt următoarele:
– dreptul la egalitate al popoarelor, care trebuie să se bucure de aceeași demnitate și de aceleași
drepturi; nimic nu poate justifica dominația unui popor de către altul;
– dreptul la existență; fiecare popor are dreptul imprescriptibil și inalienabil ia autodeterminare;
poporul are dreptul să-și determine liber statutul său politic și să asigure dezvoltarea sa economică și
socială pe calea pe care liber și -a ales-o;
– dreptul popoarelor colonizate sau oprimate de a se elibera de sub dominație recurgând la orice
mijloc recunoscut de comunitatea internațională; ele au dreptul la asistență din partea statelor părți la
Cartă în lupta lor de eliberare de sub ocupație străină, oricare ar fi ordinea politică, economică sau
culturală;
– dreptul popoarelo r de a dispune liber de resursele lor naturale, drept care trebuie să fie exercitat
în interesul exclusiv al populațiilor. în caz de spoliere, poporul are dreptul la legitimă recuperare a
bunurilor sale, precum și la o indemnizație adecvată.
Acest drept se va exercita cu îndeplinirea obligațiilor de promovare a cooperării econo – mice
internaționale bazate pe respect reciproc, schimburi echitabile și pe principiile dreptului internațional.
Mai mult, statele părți se angajează să elimine orice formă de exploatare economică străină, mai ales
cea practicată de monopolurile internaționale;
– dreptul popoarelor la dezvoltare economică, socială și culturală, cu respectarea strictă a
libertății și a identității lor, bucurându -se în mod egal de patrimoniul comun al umanității;
– dreptul popoarelor la pace și la securitate, atât pe plan național, cât și pe plan internațional, pe
baza principiului solidarității și al relațiilor amicale afirmat de Carta ONU. în acest scop, statele părți
se angajează să interzică persoanelor care au drept de azil să desfășoare activități subversive
îndreptate împotriva țării lor de origine sau oricărei țări parte la Cartă. De asemenea, vor interzice ca
teritoriile lor să fie utilizate ca bază pentru activități subversive sau teroris te îndreptate contra oricărui
stat parte la Cartă;
– dreptul popoarelor la un mediu satisfăcător și global propriu dezvoltării lor.
2.3. îndatoririle individuale
Asemănătoare din acest punct de vedere cu Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor
omului, Carta africană stabilește și un catalog al îndatoririlor individu – lui. Ea are în vedere o
importantă particularitate a spațiului african, pentru care drepturile și îndatoririle sunt inseparabile, iar
valorile tradiționale trebuie să fie promovate și apărate prin efortul fiecărui individ, interesul colectiv
fiind prioritar în raport cu cel individual.
Formulările Cartei, ca și în cazul drepturilor individuale, pun aceleași semne de întrebare cu
privire la atitudinea statelor față de promovarea și apărarea drepturilor omului. Astfel, sunt consacrate
îndatoriri pe care statele le pot invoca în legislațiile lor, putând să limiteze considerabil exercitarea
drepturilor stabilite de Cartă.
Concret, aceste îndatoriri sunt următoarele :
– fiecare individ are îndatoriri față de familie și societate, față de stat și de alte colectivități legal
recunoscute, precum și față de comunitatea internațională; drepturile și libertățile individuale se vor
exercita cu respectarea drepturilor celorlalți, a secu- rității colective, a moralei și a interesului comun;
– îndatorirea de a respecta și de a trata semenii fără nici o discriminare, de a între- ține cu ei
relații care să permită promovarea, apărarea și întărirea respectului și toleranței reciproce;
– îndatorirea de a preze rva dezvoltarea armonioasă a familiei și de a acționa în favoarea
coeziunii și respectului față de aceasta, de a respecta întotdeauna părinții, de a-i hrăni și a-i asista în
caz de nevoie;
– îndatorirea de a servi comunitatea națională punând în serviciul ei capacitățile sale fizice și
intelectuale;
– să nu compromită securitatea statului al cărui cetățean sau rezident este;
– să apere și să întărească solidaritatea socială și națională când aceasta este amenințată;
– să apere și să întărească independența național ă și integritatea teritorială a patriei sale și să
contribuie la apărarea țării sale, în condițiile fixate de lege;
– să muncească în măsura capacităților și a posibilităților sale și să se achite de contribuțiile
fixate de lege pentru apărarea intereselor fundamentale ale societății;
– să vegheze, în relațiile sale cu societatea, la apărarea și întărirea valorilor culturale africane
pozitive, în spirit de toleranță, dialog și solidaritate, și să contribuie la promovarea sănătății morale a
societății;
– să contr ibuie, în orice moment și la toate nivelurile, cu cele mai bune capacități ale sale la
promovarea și realizarea unității africane.
3. Mecanismul de control al sistemului african al drepturilor omului și ale popoarelor
Inițial, mecanismul de control pentru punerea în aplicare a Cartei africane a constat doar în
Comisia africană a drepturilor omului și ale popoarelor, instituită chiar prin dispozițiile Cartei .
Datorită imperfecțiunilor în funcționarea acesteia și pentru că ea nu reprezintă un organism
jurisdicțional, în anul 1998, la 9 iunie, a fost adoptat Protocolul relativ la Carta africană a
drepturilor omului și ale popoarelor , pentru crearea unei
Curți africane a drepturilor omului și ale popoarelor, ca organism cu competență jurisdicțională,
cu scopul de a completa funcțiile conferite Comisiei și, astfel, de a întări mecanismul de control
pentru apărarea drepturilor omului și ale popoarelor.
3.1. Comisia africană a drepturilor omului și ale popoarelor
Potrivit prevederilor Cartei, Comisia a fost însărcinată cu promovarea drepturilor omului și ale
popoarelor și cu asigurarea protecției lor în Africa1. Organizarea, competențele și procedurile Comisiei
sunt în mare parte asemănătoare cu cel al organis mului similar din sistemul interamerican.
A. Organizarea Comisiei. Este alcătuită din 11 membri aleși dintre personalitățile africane care
se bucură de cea mai înaltă considerație, cunoscute pentru înalta lor competență în domeniul
drepturilor omului și ale popoarelor. Membrii Comisiei sunt aleși prin vot secret, de Conferința șefilor
de stat și de guvern a UA, cu un mandat de 6 ani, astfel încât să nu fie ales mai mult de un resortisant al
aceluiași stat. în plus, Carta stabilește o procedură a alegerilor care să permită înnoirea Comisiei la
câte 2 ani cu câte 3 sau 4 membri. După alegere, membrii Comisiei fac o declarație solemnă că-și
vor îndeplini funcțiile cu fidelitate și imparțialitate. Cvorumul Comisiei este de 7 membri și ea își
alege președintele și vicepreședintele cu un mandat de 2 ani fiecare.
B. Competențele Comisiei. în conformitate cu dispozițiile Cartei, Comisia are următoarele misiuni
de bază:
– promovarea drepturilor omului și ale popoarelor, mai ales prin realizarea de do cumentații,
studii și cercetări asupra problemelor africane în acest domeniu, organi zarea de seminarii, colocvii și
conferințe, difuzarea de informații, precum și formu larea unor avize și recomandări adresate
guvernelor, formularea și elaborarea princi piilor și regulilor relative laproblemele juridice și
cooperarea cu alte instituții afri cane sau internaționale cu astfel de preocupări;
– asigurarea protecției drepturilor omului și ale popoarelor potrivit condițiilor fixate de Cartă;
– interpretarea dispozițiilor Cartei la cererea unui stat parte, a unei instituții a UA sau a unei
organizații africane recunoscute de UA;
– să execute orice altă însărcinare dată de Conferința șefilor de state și de guverne a UA.
C. Procedurile Comisiei. Activitatea Comisiei se bazează pe procedura rapoarte lor și pe
procedura comunicărilor in terstatale sau individuale.
Procedura rapoartelor*. Carta obligă statele ca la fiecare 2 ani să prezinte Comi siei un raport
asupra măsurilor de ordin legislativ și de altă natură luate pentru a da efect drepturilor și libertăților
recunoscute și garanta te de Cartă.
Procedura comunicărilor interstatale'. Dacă un stat parte la Cartă are motiv să creadă că un alt
stat parte a violat dispozițiile Cartei, el poate să atragă atenția acelui stat printr -o comunicare scrisă.
Comunicarea va fi adresată Președintel ui Conferinței UA, precum și Președintelui Comisiei. într-un
termen de trei luni de la primirea comunicării, statul atenționat va trimite statului care a făcut
comunicarea explicații sau o declarație scrisă care să elucideze situația. Dacă în acest termen situația
nu a fost soluționată satisfăcător de cele două state interesate, oricare dintre ele are dreptul de a o
supune Comisiei, printr -o notificare adresată Președintelui acesteia, celuilalt stat și Președintelui
Conferinței UA. Carta permite, totuși , ca un stat să sesizeze direct Comisia printr -o comunicare
adresată Președintelui acesteia și Președintelui Conferinței UA, fără obligația de a se adresa mai întâi
statului reclamat. Comisia, după ce se asigură că au fost epuizate toate recursurile inter ne sau că
procedura internă se prelungește anormal, va cere statelor interesate să-i ofere toate informațiile
pertinente relative la acea cauză. Statele respective pot fi reprezentate în fața Comi siei pentru a face
observații scrise sau orale. Comisia întocmește un raport în care prezintă faptele și concluziile la care
a ajuns. Acest raport va fi trimis statelor intere sate și va fi comunicat Conferinței UA, formulând
pentru aceasta din urmă și reco mandările pe care le consideră utile. Raportul va fi publicat de
Președintele Comisiei, prin decizie a Conferinței UA, până în acest moment asigurându -se
confidențialitatea tuturor măsurilor luate.
Procedura comunicărilor individuale. Această procedură nu este consacrată ex pressis verbis de
Cartă. Totuși , din interpretarea art. 55 rezultă această posibilitate. Astfel, se precizează că, înaintea
fiecărei sesiuni. Secretarul Comisiei întocmește o listă a comunicărilor, altele decât cele primite de la
state, pe care o comunică mem brilor Comisiei, aceștia p utând cere sesizarea Comisiei. Aceste
comunicări trebuie să îndeplinească următoarele condiții pentru a fi examinate:
– să identifice autorul, sub rezerva că se poate cere Comisiei asigurarea anonima tului;
– să fie compatibile cu Carta;
– să nu conțină termeni de ultraj sau de insultă cu privire la statul în cauză sau la instituțiile sale
ori ale UA;
-să nu se limiteze doar la informațiile oferite de mijloacele de informare în masă;
– să se fi epuizat recursurile interne ori procedurile interne să se fi prelungit într-un mod anormal;
– să fie introduse într-un termen rezonabil;
– să nu conțină cazuri care au fost soluționate în conformitate cu Carta ONU sau Carta africană
a drepturilor omului și ale popoarelor.
Aceste comunicări vor fi transmise statului interesat înainte de examinarea pe fond a cauzei.
Totuși, plângerile individuale nu pot viza cauze individuale, pentru că numai atunci când Comisia
constată că prin comunicare se relevă existența unui ansamblu de violări grave sau masive ale
drepturilor omului și ale popoarelor ea poate atrage atenția Conferinței UA. Conferința poate apoi să
ceară Comisiei să studieze acea situație și să întocmească un raport, prin care să prezinte și
concluziile și recomandările sale.
Prin urmare, Comisia poate fi sesizată prin comuni cări individuale, dar aceste co municări trebuie
să vizeze doar violările repetate, grave și masive. în concluzie, o persoană particulară nu se poate
plânge Comisiei când îi este violat un drept prevăzut de Cartă, ci numai dacă demonstrează că această
violare este integrată într-un ansam blu de violări grave sau masive.
3.2. Curtea africană a drepturilor omului și ale popoarelor
Ideea înființării unei Curți africane a drepturilor omului este mai veche (1961), dar până în anul
1998, datorită situației politice precare de pe continentul african, nu a fost pusă în practică.
Adoptarea Protocolului din 1998", cu condiția intrării lui în vigoare, face posibilă crearea unui
organism cu competență jurisdicțională în domeniul drepturilor omului, larg inspirat din practica
europeană și americană în domeniu Curtea africană a drepturilor omului și ale popoaielor'.
Compunerea și organizarea Curții.
Curtea este alcătuită din 11 judecători independenți, cetățeni ai statelor membre ale UA, aleși
cu titlu personal dintre juriști cu înaltă autoritate morală, competență și experiență juridică, judiciară
sau academică recunoscute în domeniul drepturilor omului și ale popoarelor.
Judecătorii sunt aleși de Conferința UA, prin vot secret, astfel încât să nu fie mai mult de un
judecător cu aceeași cetățenie, ținându -se cont de reprezentarea adecvată a celor două sexe și de o
reprezentare geografică echitabilă. Mandatul judecătorilor este de 6 ani, putând fi realeși o singură
dată. După alegere, ei depun un jurământ pentr u îndeplinirea funcțiilor cu imparțialitate și loialitate.
Curtea astfel constituită își alege Președintele și Vicepreședintele pentru un man dat de 2 ani
fiecare, cu posibilitatea realegerii o singură dată, cvorumul pentru exami narea cauzelor fiind de cel
puțin 7 judecători.
Curtea desemnează grefierul și alți funcționari ai grefei.
Competențele Curții.
Curtea are o competență în materie consultativă și o competență în materie con tencioasă.
Competența consultativă constă în posibilitatea Curții de a da avize motivate cu privire la orice
chestiune juridică referitoare la Cartă și la alte instrumente de dreptu rile omului, la cererea unui stat
membru al UA, a UA și a oricărui organ al acesteia, precum și la cererea oricărei organizații africane
recunos cute de UA.
Competența contencioasă constă în dreptul Curții de a cunoaște orice afacere și orice diferend cu
care este sesizată cu privire la interpretarea și aplicarea Cartei și a oricărui instrument de drepturile
omului ratificat de statele implicate. Curtea poate fi sesizată cu cereri adresate de către":
– Comisia africană a drepturilor omului și ale popoarelor;
– statul parte care a sesizat Comisia;
– statul parte împotriva căruia a fost introdusă plângerea;
– statul parte al cărui resortisant este victima unei violări a drepturilor omului;
– organizațiile interguvernamentale africane;
– orice stat parte care are un interes (terțul intervenient) poate cere Curții să inter vină în afacerea
supusă acesteia;
– persoanele fizice și organizațiile neguvernamentale care a u statut de observator pe lângă
Comisie, cu condiția ca statul împotriva căruia este îndreptată plângerea să fi făcut o declarație de
acceptare a competenței Curții de a primi cereri individuale'. Mai mult, înainte de a primi aceste cereri,
Curtea poate soiicita un aviz din partea Comisiei.
Condițiile de admisibilitate a cererilor sunt identice cu cele prevăzute pentru ad misibilitatea lor în
fața Comisiei.
Soluționarea plângerilor se încearcă de către Curte, mai întâi, printr -o reglemen tare amiabilă a
cauzei care i-a fost supusă3. Dacă nu se ajunge la un asemenea rezultat, Curtea organizează audiențe
publice (se poate hotărî și desfășurarea ședințelor cu ușile închise), părțile fiind reprezentate de
consilieri aleși sau de o asistență judiciară gratuit ă. Curtea va proceda la examinarea în contradictoriu
a cererilor și poate efec tua anchete. Statele interesate au obligația să ofere toate facilitățile necesare
pentru soluționarea cererilor. Curtea primește orice mijloace de probă, scrise sau orale, pe care le
socotește necesare pentru luarea deciziei.
Curtea hotărăște într-un termen de 90 de zile de la încheierea dezbaterilor. Hotă rârea este luată cu
majoritatea judecătorilor, este definitivă și nu poate face obiectul apelului. Totuși, Curtea poate rev izui
hotărârile sale dacă intervin probe care nu au fost cunoscute în momentul deciziei și, de asemenea,
poate interpreta hotărârile sale Hotărârile Curții sunt pronunțate în ședință publică, cu citarea părților
și trebuie să fie motivate. Ele sunt semna te de părțile în cauză și transmise statelor membre ale UA și
sunt notificate Consiliului executiv al UA, care va veghea la executarea lor în numele Conferinței UA.
Deosebit de importantă este prevederea potrivit căreia statele părți la Protocol se angajea ză să se
conformeze deciziilor Curții în orice litigiu în care apar și să asigure executarea lor în termenul fixat
de Curte.
Anual, Curtea prezintă Conferinței UA un raport cu privire la activitatea desfășu rată și în care va
preciza cazurile în care stat ele nu au executat deciziile sale.
Analizând mecanismul Curții, așa cum este prevăzut de Protocolul din 1998, constatăm că
eventuala intrare în vigoare a acestuia și crearea Curții ar însemna un pas decisiv în eliminarea
imperfecțiunilor mecanismului Comi siei. Din păcate, statele africane par a fi destul de reticente față
de apariția unei asemenea instanțe. Din cele 49 state părți la Carta africană a drepturilor omului și ale
popoarelor, 36 au semnat acest Protocol, dar numai 5 l-au ratificat, fiind nevo ie de 15 ratificări pentru
a intra în vigoare. Este motivul pentru care, în mai 2002, Comisia africană a drepturilor omului și
ale popoarelor, reunită în a 31-a sesiune ordinară, la Pretoria, în Africa de Sud, a adresat un apel
statelor africane să ratifi ce acest tratat, pentru ca într-un timp scurt să se creeze Curtea. Probabil că
procesul complex de înlocuire a OUA cu UA și preocupările actuale de creare a instituțiilor UA vor
face să mai treacă ceva timp până la punerea în aplicare a acestei idei genero ase de inspirație
occidentală.
Drepturile omului în spațiul islamic
1. Considerații preliminare. Dreptul musulman în marile sisteme juridice ale lumii
Problematică destul de complexă, viu discutată și controversată, abordată cel mai adesea de pe
poziții civilizaționale, drepturile omului în lumea musulmană reprezintă un subiect greu de abordat
datorită particularităților juridice care diferențiază această lume de ceea ce este bine cunoscut în spațiul
civilizației occidentale.
O incursiune în Islam pentru investigarea preocupărilor relative la drepturile omu lui presupune,
mai întâi, măcar o scurtă prezentare a dreptului musulman și a particu larităților acestuia în raport cu
alte mari sisteme juridice.
Dincolo de multele încercări de grupare a sistemelor naționale în mari sisteme de drept (familii
juridice)', ne limităm la a enunța că astăzi întâlnim în lume următoarele mari sisteme juridice:
1. Sistemul romano -germanic, denumit în doctrina occidentală și marele sistem de drept civil;
2. Sistemul common -law;
3. Sistemele religioase și tradiționale;
4. Sistemul de drept cutumiar;
5. Sistemul mixt.
Marele sistem romano -germanic, care este caracterizat în principiu de legea scrisă ca principal
izvor de drept și de o codificare sistematică riguroasă, ocupă o geografie extinsă: Europa, mai puțin
Marea Britanie, America Centrală și de Sud, Mexic, Quebec, Luisiana în SUA, parțial Asia și Africa.
Marele sistem common -law, de sorginte britanică, spre deosebire de cel romano germanic,
plasează pe primul Ioc jurisprudența ca izvor de drept, și nu legea scrisă. îl întâlnim pe spații întinse,
în Anglia, America de Nord, Africa de Sud, Australia, Oceania, parțial în India și în alte state
precum Pakistan, Arabia Saudită,
Iran, Nigeria etc.
Sistemele religioase și tradițional e sunt caracterizate prin originea lor, prin faptul că mare parte a
regulilor juridice au ca izvor fie cărțile sfinte, precum Coranul, fie
concepții religioase, filozofice sau morale, unele foarte vechi. Este vorba despre dreptul
musulman, dreptul hindus, dreptul rabinic (ebraic), dreptul japonez tradițional.
Sistemul de drept cutumiar, caracterizat prin calitatea cutumei ca izvor principal de drept, nu este
întâlnit în nici o țară ca fiind exclusiv. El este întâlnit doar în cadrul sistemelor mixte, alături de alte
mari sisteme juridice, mai ales în unele state din Africa, în China, India, Arabia Saudită, Irak, Liban,
Israel.
Dreptul musulman (islamic), întâlnit la aproape 20%' din populația lumii, are ca principal izvor
Coranul care, completat de Sunna o culegere a faptelor și învăță mintelor Profetului Mahomed -,
constituie legea islamică numita Șaria (Charî'a), ca metodă juridică proprie acestui sistem.
Islamul este religia întemeiată de Mahomed în sec. al Vll-lea, iar cel care apar ține acestei religii
poartă numele de musulman.
Coranul, care este o culegere de 114 capitole denumite sure, așezate în ordinea mărimii lor, cele
mai lungi Ia început, deci nu în ordine cronologică, cuprinde reve lațiile Profetului Mahomed,
învățăturile primite de acest a de Ia Allah (Dumnezeu) prin intermediul Arhanghelului Gabriel.
Coranul reprezintă Biblia Islamului și conține reguli religioase, juridice și morale care domină
întreaga viață a musulmanului, repre zentând primul izvor al dreptului islamic. Sub aspectul
reglementării juridice, Coranul este completat de Sunna , alcătuită din legendele sfinte (hadith -uri sau
hadise) despre viața, minunile și învățămintele Profetului Mahomed. Sunna (tradiția) nu este
recunoscută de toți musulmanii. Este unul din motivele pe ntru care Islamul este împărțit în două secte
mari: sunniții (Islamismul ortodox) care recunosc Sunna, fiind cei mai numeroși, și șiifii care nu o
recunosc. Pe lângă acestea, mai există multe alte secte, unele apărute foarte devreme (sec. VIII-IX),
altele mai târziu (sec. XIX). Coranul și Sunna alcătuiesc legea islamică Șaria care stă la baza
sistemului juridic musulman.
Dacă există situații care nu -și găsesc reglementarea în Șaria, se face apel la Idjmâ, un al treilea
izvor de drept, ceea ce înseamnă consensul imamilor sau al celor mai înalte autorități musulmane,
adică activitatea acestora de interpretare și aplicare a preceptelor Coranului și ale Sunnei, concretizată
fie în ceea ce exprimă aceștia, fie în ceea ce fac, ori chiar numai în tăcerea lor în legătură cu o situație
determinată.
Un al patrulea izvor de drept, în ordine ierarhică, este Kîiăs, adică luarea unor hotărâri după
situații similare reglementate prin hadise.
învățătura fundamentală a Islamului este că Allah (Dumnezeu) este unic și Maho med este trimisul
său. Musulmanii trebuie să respecte cu sfințenie poruncile', obi ceiurile și interdicțiile Islamului".
Din punct de vedere juridic, religia musulmană este implicată în toate aspectele vieții adepților ei;
statutul persoanei, familia, viața socială, culturală, instituțiile sunt supuse preceptelor cuprinse în
izvoarele religioase proprii dreptului musulman. Totuși, timpul a făcut ca atât Coranul, cât și Sunna
să rămână doar izvoare istorice ale dreptului musulman, de o mai mare import anță fiind în prezent
Idjma, poate chiar un izvor principal de drept, și Kîiâs.
Oricum, evoluțiile din ultimele decenii au făcut ca dreptul musulman să nu mai fie aplicat
exclusiv astăzi decât în două state: Afganistan și Maldive. Toate celelalte state cu populație majoritar
musulmană au sisteme mixte în care, alături de dreptul musulman, care se aplică mai ales statutului
persoanei, funcționează și alte sisteme, precum cel romano -germanic în Algeria, Egipt, Irak sau Libia,
sistemul common -law în Emiratele Arabe Unite, Pakistan sau Sudan, ambele sisteme în Arabia
Saudită sau Iran, uneori coexistând cu aceste sisteme și sistemul cutumiar, precum în Gambia, Kenia,
India sau Nigeria . Sunt state care, chiar cu populație minoritară de religie musulmană, accept ă
aplicarea dreptului musulman pentru aceasta.
Marile deosebiri dintre dreptul musulman și sistemele de drept de sorginte occi dentală romano –
germanic și common -law -, sisteme care domină concepția, struc tura, tehnica și chiar filozofia
dreptului internațional public fac, destul de dificilă pătrunderea drepturilor omului, așa cum sunt
consacrate în occident (nu numai), într-o lume în care, chiar dacă Islamul nu este religie de stat,
comunitățile religioase musul mane se raportează strict la legea musulmană, mai cu seamă în ceea ce
privește statu tul persoanei și relațiile de familie. Dacă în concepția occidentală despre drepturile
omului individul este avut în vedere ca titular al unor drepturi absolute, în Islam individul se află într –
un plan secund în raport cu familia și colectivitatea în care trăiește. Drepturile individului nu pot fi
absolutizate în Islam, pentru că totul este un dat al izvoarelor istorice, Coranul și Sunna. Aceasta nu
înseamnă că dreptul musul man ar nega statutul de prote cție a individului uman. Chiar dacă dreptul
islamic nu face distincție între diferitele categorii de drepturi ale omului civile, politice, eco nomice,
sociale sau culturale precum în dreptul occidental și dreptul internațional public, există multe reguli
care sunt fundamentate, în mod esențial, pe iertare, indul gență, compasiune și demnitatea omului, dar
toate își trag forța din autoritatea divină, și nu dintr-o ordine juridică secularizată'.
Analizele mai vechi sau mai noi, unele în occident, altele în lumea islamică, păcă tuiesc
deopotrivă. Primele contrapun frecvent drepturile individului, așa cum sunt percepute în occident,
accentuând pe aspecte negative ale dreptului islamic, în com parație cu concepțiile și practicile
occidentale, precum pedeapsa cu moartea sau imposibilitatea unei femei musulmane de a se căsători
cu un nemusuiman. Celelalte fac din dreptul musulman un dat aprioric în raport cu drepturile
occidentale aie omului, că protecția ființei umane a existat cu mult timp înainte în Islam. în fond,
avem de-a face cu două civilizații distincte, fiecare cu valori proprii și exigențe proprii. Este de
dorit, oare, să se tot pună întrebarea: care dintre ele o poate „domina" pe cealaltă? în ceea ce ne
privește, răspunsul este categ oric negativ. Nu confruntarea este benefică, ci înțelegerea reciprocă și
acceptarea reciprocă într -o lume în care dacă diversitate nu ar fi, nimic nu ar fi. De aceea este de dorit o
analiză „a protecției per soanei umane in sistemul islamic și în cel occidental. Apoi, de a evalua
divergențele și similitudinile. Numai după parcurgerea acestei ultime etape s -ar putea face un schimb
fructuos de vederi între cele două mari concepții filozofice și școlile pe care le promovează. Astfel,
fiecare dintre cele două părți va înțelege mai bine valorile și rațiunile pe care le subînțeleg civilizațiile
și orientală și occidentală. Aceasta va evita să se recurgă la grefarea de idei de la un mod de gândire
la altul și va sublinia specificitatea celor două culturi"'', lată de ce nu cred că am trăi confortabil într-
o lume în care toți beau coca-cola.
Pozitiv este că, începând chiar cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, țările de religie
islamică (nu toate) au manifestat un bun interes pentru ceea ce avea să se nască sub egida ONU un
sistem cu vocație universală de protecție a dreptu rilor omului. Mai mult, la sfârșitul deceniului șapte
al secolului trecut, au apărut primele semne de conturare a unui sistem arab a! drepturilor omului,
care, din păcate, nu s-a născut încă, dar rămânem optimiști, ca și cei care se străduiesc să dea viață
idealului de universalizare reală a drepturilor omului.
2. Sistemul Națiunilor Unite de protecție a drepturilor omului și spațiul islamic
În domeniul protecției drepturilor omului, perioada de după cel de-al doilea război mondial
poate fi caracterizată ca una plină de semnificații și realizări remarca bile. Dezvoltarea unui sistem cu
vocație universală în cadrul Națiunilor Unite și a mai multor sisteme regionale în Europa, pe
continentele americane și în spațiul african duc la concluzia că umanitatea pare că a înțeles nevoia de
reglementare a relațiilor dintre state cu privire la apărarea drepturilor fundamentale ale omului.
Aceste preocupări nu au lăsat indiferente statele arabe, chiar dacă sistemele lor de drept sunt, în
parte, construite pe alte baze decât cele occidentale. Astfel, chiar de la început, când s-a adoptat
Declarația Universală a Drepturilor Omului, deși inițial se dorea o Declarație Internațională a
Drepturilor Omului', zece state islamice membre ale ONU s-au implicat cu interes în dezbaterile
pentru adoptarea textului Declara ției, Reprezentanții acestora au intervenit în formularea câtorva
articole ale proiectu lui de Declarație, din motive lesne de înțeles, dar nu au dat impresia că ar
respinge apriori un document atât de important, unele intervenții fiind realmente remarcabile".
De exemplu, reprezentantul Chinei a propus eliminarea din primul articol a ex presiei „Ei
(oamenii, n.n. ) sunt înzestrați cu rațiune și conștiință […]", ceea ce a atras intervenția reprezentantului
Libanului (M. Malik), potrivit căruia formularea propusă era corectă, pentru că subliniază atributele
ființelor umane, care le diferențiază de animale. Or, în această distincție se regăsește o concepție
esențială a dreptului musulman, în conformitate cu care oamenii sunt respectați și considerați nobili
din prima lor zi, ca și tatăl lor Adam. De asemenea, tot un reprezentant al Libanului (M. Azkoul) a
obiectat față de formularea „Toți oamenii se nasc liberi și egali", pe care o socotea ca sugerând că un
om ar putea fi privat de drepturile sale din diferite rațiuni. De aceea a propus formularea „Toți
oamenii sunt liberi și egali", dar, deși a atras interesul multor delegați, a rămas în forma inițială. O
propunere interesantă în legătură cu același articol a avut-o și reprezentantul Irakului (M. Abadi),
care
dorea o formulare de genul „Toate ființele umane trebuie să fie libere și egale în demnitate și
valoare și să aibă drept ul de a fi tratate în mod egal și să se bucure de posibilități egale".
Formularea art. 13, cu privire la dreptul la liberă circulație, a fost făcută, împreună cu dreptul de a
reveni în propria țară, la propunerea reprezentantului Libanului (M. Azkoul), intervenție remarcabilă
pentru că, inițial, textul era lipsit de această precizare.
De asemenea, intervenții interesante s-au făcut din partea statelor islamice în legătură cu art. 16
(dreptul la căsătorie), dorindu -se un text raportat și la legile națio nale în ceea ce privește drepturile
soților în materia căsătoriei, sau art. 18, referitor la dreptul la libertatea gândirii, conștiinței și religiei,
care a declanșat vii proteste din partea reprezentanților statelor islamice pentru că se consacra libertat ea
de a schimba religia sau convingerile. Reacțiile au fost firești dacă ne gândim că Șaria interzice
abandonarea religiei musulmane.
Este de remarcat că, la votul final al Declarației, doar un singur stat islamic s -a abținut Arabia
Saudită -, iar rep rezentantul Yemenului a absentat de la vot. Este un motiv să credem că, pentru statele
islamice prezente la aprobarea acesteia, Declarația Universală a Drepturilor Omului constituie, așa
cum chiar textul ei precizează, idea lul comun care trebuie atins de toate popoarele și națiunile, ideal
care nu este pus la îndoială nici pentru celelalte state, dacă ne gândim că s-au abținut de la vot 7 state
aparținând altor civilizații: R.S.S. Bielorusă, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, R.S.S. Ucraineană,
U.R.S. S. și Uniunea Sud -Africană, iar Honduras a absentat.
Dacă analizăm evoluția ulterioară a sistemului Națiunilor Unite de protecție a drepturilor
omului, vom constata că atitudinea statelor cu populație majoritar musul mană este pozitivă, în ciuda
sistemu lui lor juridic destul de conservator în această privință. Astfel, din cele 45 de state care astăzi
au o populație majoritar musulmană, 28 au ratificat cele două Pacte internaționale din 1966 privind
drepturile omului, 15 au ratificat primul Protocol la Pactul internațional relativ la drepturile civile și
politice și doar unui (Azerbaidjan) a ratificat Protocolul la același Pact, din 1989, privind abolirea
pedepsei cu moartea . Situația nu este chiar atât de gravă dacă ne gândim că, de exemplu, nici SUA
nu au ratificat Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale și nici Protocolul din 1989
privind abolirea pedepsei cu moartea.
Dificultatea acceptării de către întreg spațiul islamic a dreptului internațional al drepturilor
omului consa crat la nivelul ONU este evidentă. Diferențele culturale, de sisteme juridice și politice, cu
alte cuvinte marile diferențe civilizaționale, alimen tează această dificultate. Este evidentă nevoia de
timp și, mai ales, de înțelegere reci procă, de accepta re a unei diversități culturale care, ea însăși, poate
fi benefică pentru apropierea de aceste valori. Alimentarea opiniei potrivit căreia valorile care sunt
drepturile omului sunt tipic occidentale și ele ar trebui „exportate" are un rol nefast și de aceea o
respingem. Da, drepturile omului, așa cum au fost consacrate juridic în dreptul internațional, își au
sorgintea în spațiul occidental. Dar, drepturile omului, indiferent unde au fost prima dată recunoscute
juridic și ocrotite (secularizate sau nu), ele trebuie să fie valori universale. Ele nu se pot exporta sau
importa. Cine a înțeles acest imperativ a făcut pași importanți spre modernitate. De exemplu, cele trei
state cu populație majoritar musulmană din Europa Albania, Azerbaidjan și Turcia care sunt membre
ale Consiliului Europei, au ratificat Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților sale fundamentale, din anul 1950, și recunosc competența Curții Europene a Drepturilor
Omului. Din cele trei state, doar Turcia nu a ratificat Protocolul 6 la această convenție, care interzice
pedeapsa cu moartea, dar se pare că, în ultimul timp, Turcia agreează această idee, mai ales din
perspectiva integrării europene.
În ultimele două decenii, dezbaterile pe tema drepturilor omului au căpătat noi nuanțări în spațiul
islamic și, chiar dacă nu putem discuta astăzi de un sistem arab al drepturilor omului, cele câteva
încercări de a adopta o Declarație a drepturilor omu lui in Islam și chiar a unei Carte arabe a
drepturilor omului sunt demne de toată atenția. Constatăm că multe state islamice doresc o armonizare
a politicilor lor, inclu siv în domeniul drepturilor omului, și, în acest scop, au creat mai multe
organisme regionale, precum Conferința Lumii Musulmane, Liga Statelor Arabe, Liga Mondială
Musulmană sau Organizația Conferinței Islamice.
3. încercări de elaborare a unor instrumente regionale de protecție a drepturilor omului în
lumea arabă
Prima încercare datează din anul 1981 când, ia 19 septembrie, în cadrul unei reuniuni organizate
la sediul UNESCO de la Paris, Consiliul Islamic din Europa a propus textul unei Declarații universale
a drepturilor omului în Islam. Declarația a fost propusă după un șir de întâlniri între reprezentanții
saudiți și juriștii europeni, la Ryad, Roma, Paris, Geneva și Strasbourg (între 1974 și 1976), urmate
de Colocviul asupra drepturilor omului, organizat de Facultatea de Drept a Universității din Kuweit
(1980). Declarația începe cu un preambul în care se arată că Islamul, de 14 secole, a definit prin
Legea divină „drepturile omului" și le-a oferit garanții suficiente pentru a asigura protecția lor, pentru
ca apoi, pe un spațiu destul de întins, să amin tească motivațiile și principiile religioase care descriu
societatea islamică perfectă. Pr intre altele, se arată că „noi, musulmanii […] proclamăm această
Declarație (Bayari) de Drepturi ale Omului, făcută în numele Islamului, atât cât pot fi deduse
(drepturile omului n. n.) din foarte nobilul Coran și cea mai pură Tradiție profetică (Sunn a)".
De aceea, se arată în continuare, „aceste drepturi se prezintă ca drepturi eterne care nu vor fi
suprimate sau modificate, abrogate sau invalidate. Aceste drepturi au fost definite de Creator
laudă Lui! și nici un om, oricare ar fi, nu are dreptu l să le invalideze sau să le atace. „ Declarația
conține 23 de articole, în care sunt consacrate drepturi civile și politice, economice, sociale și culturale,
toate prin prisma canoane lor religioase ale legii sfinte.
Cea de-a doua încercare este Declara ția asupra drepturilor omului în Islam, adoptată de
Conferința islamică a miniștrilor afacerilor străine, la Cairo, la 5 august 1990. Potrivit acesteia,
statele membre ale Organizației Conferinței Islamice reafirmă rolul civilizator și istoric al Islamului și
că, în Islam, drepturile fundamentale și liber tățile publice fac parte integrantă din Legea islamică și
nimeni nu le poate viola, pentru că aceste drepturi sunt comandamente divine executorii pe care
Dumnezeu le -a dictat în cărțile sale revelate lui Mahomed. Mult mai concisă decât Declarația din 1981,
aceasta conține 25 de articole în care sunt recunoscute drepturi și libertăți ale omului care, ca un
principiu al Declarației, sunt supuse dispozițiilor din Șaria, pentru că aceasta este considerată unica
referință pentru a explica și interpreta oricare din dispozițiile Declarației. De asemenea, Islamul este
considerat ca fiind religia musulmanului de la naștere. Nici o formă de constrângere nu poate fi
exercitată asupra cuiva pentru a-l obliga să renunțe la religia sa pentru o alta sau pentru a deveni ateu,
inclusiv exploatarea în acest scop a sărăciei sau a ignoranței .
În sfârșit, cel de-al treilea document, adoptat la 15 septembrie 1994 de Consiliul Ligii Statelor
Arabe, este Carta arabă a drept urilor omului, cu valoare de tratat internațional, dar care nu a intrat
încă în vigoare'. Dată fiind importanța acestui docu ment, dar și larga deschidere pe care o oferă spre
crearea unui sistem arab al dreptu rilor omului, ne vom opri pentru o analiz ă mai detaliată.
3.1. Carta arabă a drepturilor omului
Deși drepturile enunțate de Cartă sunt formulate într-o manieră aparent laică, larg inspirate din
Declarația Universală a Drepturilor Omului și din Pactele internaționale relative la drepturile omului,
din 1966, motivațiile preambulului duc la concluzia că acest document are un profund caracter
religios. Astfel, este proclamată credința na țiunii arabe în demnitatea umană, din momentul în care
Dumnezeu a privilegiat această națiune, făcând din lumea arabă leagănul revelațiilor divine și locul
civiliza țiilor care au insistat asupra dreptului lor ia o viață demnă, prin aplicarea principiilor libertății,
justiției și păcii. Se afirmă că prin acest document se concretizează princi piile eterne definite de
dreptul musulman și de alte religii divine cu privire la frater nitatea și egalitatea între oameni. Tot în
preambul este glorificată națiunea arabă, cu credință în unitatea ei de la Golf la Atlantic, națiune care a
instaurat fundamentele și principiile umane care au jucat un mare rol în difuzarea științelor în
Orient și Occident. Condamnând rasismul și sionismul, pe care le consideră forme de atentat la
adresa drepturilor omului și o amenințare a păcii mondiale. Carta afirmă tot în preambul
atașame ntul față de Declarația Universală a Drepturilor Omului, de Pactele internaționale, dar și față
de Declarația de la Cairo asupra drepturilor omului în Islam, aceasta din urmă, așa cum am văzut,
cerând ca toate drepturile și libertățile enunțate să fie supu se dispozițiilor Șaria. De aici încep
dificultățile, pentru că, pe fond, toate textele elaborate de islamici în domeniul drepturilor omului au ca
fundament ceea ce a legiferat Dumnezeu (Allah), fiind astfel subordonate legii sfinte Șaria. Iată de
ce, drepturi precum cele referitoare la libertatea religioasă, căsătorie, statutul femeii, deși afirmate de
Cartă într -o manieră imperativă de tip occidenfal, sunt puse sub semnul întrebării dacă sunt (și sunt)
interpretate și aplicate în baza dreptului musulman .
Carta arabă a drepturilor omului este alcătuită din 43 de articole structurate pe patru părți.
Prima parte' consacră dreptul la autodeterminare al popoarelor, drept colectiv la care se adaugă,
în aceeași categorie, și dreptul minorităților de a benefic ia de cultura lor și de a-și manifesta propria
religie'. în această primă parte, Carta condamnă rasis mul, sionismul, ocupația și dominația străină, pe
care le consideră practici care sfi dează demnitatea umană și care constituie un obstacol major în
calea drepturilor fundamentale ale popoarelor.
A doua parte consacră câteva principii generale și drepturile civile, politice, economice, sociale și
culturale.
Principial, fiecare stat parte se angajează să respecte și să garanteze tuturor celor care se află pe
teritoriul său drepturile și libertățile proclamate, fără nici o discrimi nare, de orice natură. De
asemenea, nu este admisă restrângerea drepturilor și a libertăților consacrate de Cartă decât dacă este
cerută de lege și considerată necesară pentru protecția securității și economiei naționale, a ordinii
publice, a sănătății pu blice, a moralei sau a drepturilor și a libertăților altuia'.
Drepturile civile și politice enunțate de Cartă sunt următoarele:
– dreptul la viață, la libertate, la siguran ța persoanei, pe care legea trebuie să Ie protejeze. în
legătură cu acest drept, Carta stabilește următoarele imperative:
– aplicarea principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, al neretroactivității legii penale și
non bis in idem;
– aplicarea prezumției de nevinovăție;
– interzicerea arestării sau detenției arbitrare;
– dreptul la egalitate în fața tribunalelor și la un recurs efectiv;
– pedeapsa cu moartea poate fi pronunțată numai pentru infracțiuni grave, dar este interzisă
pronunțarea ei pentru crime politice și nu poate fi aplicată persoanelor cu vârsta mai mică de 18 ani,
femeilor însărcinate și celor care alăptează, până la expi rarea unui termen de 2 ani de la nașterea
copilului;
– interzicerea experiențelor medicale sau științifice fără consim țământ;
– dreptul de a nu fi supus torturii mentale sau fizice, ori la tratamente degradante sau inumane;
– dreptul de a nu fi privat de libertate pentru singurul motiv că nu este în măsură să plătească o
datorie sau de a executa o obligație civilă;
– dreptul persoanei condamnate la o pedeapsă privativă de libertate de a fi tratată cu umanitate;
– dreptul la viață privată, care este considerată sacră și inviolabilă, precum viața de familie,
domiciliul, corespondența;
– dreptul la recunoașterea personalității juridi ce;
– dreptul cetățeanului la capacitatea de a exercita drepturile politice în conformi tate cu legea,
considerând că poporul este fundamentul autorității;
– dreptul la liberă circulație, de a alege reședința, de a nu fi împiedicat în mod arbitrar și ilegal să
părăsească orice stat arab, inclusiv al său, și de a nu i se interzice să locuiască în propria țară;
– dreptul de a nu fi expulzat din țara de origine și de a nu fi împiedicat să se în toarcă;
– dreptul de a cere azil politic în caz de persecuție, dar acest drept nu poate fi in vocat dacă este
fundamentat pe infracțiuni de drept comun. Extrădarea refugiaților politici este interzisă;
– dreptul de a nu fi privat în mod arbitrar de cetățenie;
– dreptul la garantarea proprietății private;
– dreptul la libertate religioasă, de gândire și opinie;
– dreptul la reuniune pașnică;
– dreptul la asociere pentru a constitui sindicate și de a face grevă în conformitate cu legea;
– dreptul de a accede la funcții publice în propria țară.
Carta consacră și un catalog al drepturilor economice, sociale și culturale. Aces tea sunt':
– dreptul la muncă cu asigurarea unei existențe conforme cu exigențele necesare vieții și, în caz
de angajare în muncă, asigurarea protecției sociale complete;
– libertatea de a alege munca; munca forțată este interzisă;
– dreptul la egalitate de șanse, la salariu echitabil și la o remunerație egală pentru muncă egală;
– dreptul la educație; alfabetizarea este o obligație și o datorie;
– dreptul de a profita de mijloace intelectuale și culturale care să glorifice națion a lismul arab, să
respecte drepturile omului și să consolideze cooperarea și pacea mon dială, condamnând discriminarea
rasială, religioasă și orice altă formă de discriminare;
– dreptul de a participa la viața culturală;
– dreptul familiei la protecție din partea societății;
– dreptul la protecție specială a familiei, a maternității, a copiilor și a bătrânilor;
– dreptul tinerilor de a beneficia de orice mijloc care să le permită dezvoltarea fizică și
intelectuală.
Analizând drepturile proclamate de Cartă, dincolo de conotațiile religioase, națio naliste și
antisemite, constatăm mari similitudini cu prevederile Declarației Univer sale a Drepturilor Omului.
Redactarea aproape „occidentală" a Cartei constituie, după părerea noastră, un pas important și un
semnal că spațiul islamic încearcă să se apropie de modernitate. întrebarea este: cum vor privi statele
islamice în viitor aceste deziderate? Ca legi pozitive laice și variabile sau ca legi pozitive divine,
invariabile și definitive?
Interesant este că în Carta arabă a drepturilor omului se creează și un mecanism de controi.
Partea a treia a Cartei' stabilește alegerea prin scrutin secret, de către statele membre ale
Consiliului Ligii Statelor Arabe, a unui Comitet de experți al drepturilor omului. Comitetul va fi
compus din 7 membri, nu mai mult de câte un re sortisant al aceluiași stat, aleși pentru un mandat de 3
ani. Statele părți la Cartă sunt obligate să prezinte un prim raport într-un termen de un an de Ia
intrarea în vigoare a Cartei și, apoi, rapoarte periodice din 3 în 3 ani. Comitetul examinează rapoartele
sta telor și adresează un raport cu observațiile sale și avizele statelor Comisiei perma nente a
drepturilor omului a Ligii Statelor Arabe.
îndatoririle fundamentale ale omului
1. Considerați i preliminare
Declarația Universală a Drepturilor Omului a declanșat crearea unor mecanisme internaționale
complexe de protecție a drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului, deși în practica
sistemelor juridice interne ale statelor preocupările sunt mult mai vechi.
Principalul efect a fost apariția mai multor sisteme de protecție a ființei umane, unul cu vocație de
universalitate sistemul Națiunilor Unite și mai multe cu vocație regio nală, în Europa, pe
continentele americane și în spațiul african, cu speranța că și spațiul asiatic, mai ales cel islamic, va
cunoaște în viitor un asemenea sistem.
Deși sunt sisteme de protecție a drepturilor omului, atât Declarația Universală a Drepturilor
Omului, cât și instrumentele juridice adoptate ulte rior și pe baza acesteia conțin și îndatoriri
fundamentale ale omului față de semenii săi și față de colectivitate.
Pare evident că omul nu trebuie doar protejat contra abuzurilor de orice fel, mai ales din partea
statului; el trebuie să aibă și unele îndatoriri, pentru că nu poate trăi liber decât respectând libertatea
celorlalți. Omul, în societățile organizate politic în stat, renunță la libertatea lui naturală și acceptă un
alt tip de libertate, una limitată, care să-i ofere lui și celorlalți siguranț a existenței și a afirmării
personalității sale depline. Aceasta este o condiție esențială, altfel „răul nemcritat pe care […] îl cau
zezi altuia […] ți-l faci ție însuți" . Pentru că idealul libertății individului nu în seamnă nicidecum că
acesta nu este supus nici unei restricții și că nu ar avea nici o responsabilitate față de alții și față de
societate".
Statele consacră prin legile lor, în primul rând prin constituții, îndatoriri funda mentale ale
cetățenilor. Statele cu regim politic democratic , ca una din principalele trăsături, promovează și
garantează ca valori supreme demnitatea omului, drepturile
și libertățile cetățenești, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralis mul politic.
în același timp, cetățeanul este privit și ca membru responsabil al cetății, cu îndatoriri față de societate,
fără de care statul însuși ar fi în pericol. Prin urmare, primele interesate în consacrarea juridică a
îndatoririle omului, ale cetățeanului în special, sunt statele, prin chiar drept ul intern, drept asupra
căruia statul este suveran, dar cu limitările impuse de angajamentele sale internaționale.
De ce s-a născut dreptul internațional al drepturilor omului? Sunt de notorietate abuzurile contra
intereselor ființei umane, atât din partea statelor, cât și a altor entități. Este semnificativă remarca lui
Rousseau: „omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri" . Marile pericole care planează
asupra omului, de la conflictele ar mate, persecuții și până la cataclismele natural e, au determinat
comunitatea interna țională să creeze un sistem care să-1 pună la adăpost, sistem pe care îl
identificăm astăzi cu sintagma dreptul internațional al drepturilor omului. Dar, expresia „drep turile
omului" numai aparent se referă exclusi v la drepturi ale ființei umane.
Drepturile omului, așa cum sunt ele consacrate în instrumentele internaționale, chiar dacă le
întâlnim și în formularea „libertăți fundamentale" sau „dreptul la libertatea de a…", reprezintă
drepturi subiective, adică facultăți, posibilități ale subiectelor raporturilor juridice (oamenii) de a avea
o anumită conduită și de a cere celeilalte părți să aibă o atitudine corespunzătoare, sub garanția pe care
o oferă autoritatea publică.
Relațiile reglementate de normele jurid ice ale dreptului internațional al drepturilor omului sunt,
evident, raporturi juridice al căror conținut este alcătuit din drepturile și obligațiile părților ia raport.
Este limpede că atunci când o parte a raportului juridic are un anumit drept, ceala ltă parte are o
obligație corelativă, adică îndatorirea pe care prima parte poate să i-o pretindă, cu garanția
autorității publice de a o duce la îndeplinire. Prin urmare, toate drepturile omului consacrate în
instrumentele interna ționale, drepturi care sunt absolute, presupun obligații corespunzătoare, mai
ales în sarcina statelor. A afirma că omul are numai drepturi este, astfel, o gravă eroare din
perspectiva teoriei generale a dreptului. Dreptul subiectiv nu poate fi fructificat decât dacă există și o
îndatorire corespunzătoare în sarcina altuia, iată de ce, în primul rând, fiecare om, beneficiind de
drepturile recunoscute de dreptul internațional, este îndatorat să respecte aceleași drepturi ai căror
titulari sunt ceilalți.
Este motivul pentru care atât Declarația Universală a Drepturilor Omului, cât și instrumentele
juridice internaționale elaborate ulterior consacră și îndatoriri ale omului. Astfel, Declarația stabilește
într-o manieră cât se poate de directă că fiecare „om are îndatoriri față de societatea în care trăiește,
numai în cadrul acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale. In
exercitarea drepturilor și libertăților sale, orice om trebuie să fie supus numai acelor îngrădiri care
sunt instituite de lege exclusiv în scopul asigurării recunoașterii și respectului necesar al drepturilor
și libertăților altora și satisfacerii justelor cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale
într-o societate democratică. Aceste drepturi și libert ăți nu vor putea, în nici un caz, să fie exercitate
împotriva scopurilor și princi piilor Națiunilor Unite".
De asemenea, Pactele internaționale relative la drepturile omului, adoptate în anul 1966, ca și
Declarația, stabilesc că nici o prevedere a acestor documente nu poate fi interpretată ca implicând
pentru un stat, un grup sau o persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act
care să conducă la desființarea drepturilor și a libertăților enunțate ori la limitări mai ample decât cele
stabilite.
O primă concluzie este cât se poate de clară; fiecărui drept al omului consacrat de aceste
documente trebuie să-i asociem îndatorirea corelativă.
Instrumentele regionale de protecție a drepturilor omului sunt chiar mai explicite cu privire Ia
consacrarea unor îndatoriri fundamentale ale omului. Dacă în sistemul european, Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților sale funda mentale cuprinde doar câteva referiri generale,
similare cu cele ale Declarației Uni vers ale a Drepturilor Omului, în sistemul interamerican și cel
african întâlnim preve deri cât se poate de exprese, chiar detaliate. Astfel, Declarația americană a
dreptu rilor și îndatoririlor omului (iată, chiar denumirea acestui document conține expresia
„îndatorire") stabilește un catalog al îndatoririlor omului care include: datoria față de societate, față
de copii și părinți, de a se instrui, de a vota, de a respecta legea, de a fi util comunității și națiunii, de a
plăti taxele și de a munci, precum și îndatoriri legate de securitatea și bunăstarea socială și de a se
abține de la activități politice într -o țară străină. Carta africană a drepturilor omului și popoarelor ,
de asemenea, proclamă nu numai drepturi, ci și îndatoriri, precum: îndatorirea de a păstra și dezvolta
valorile culturale africane pozitive în relația cu alți membri ai comunității, în spiritul toleran ței, al
dialogului și al consultării; îndatorirea de a contribui la promovarea bunăstării morale a societății;
îndatorirea de a păstra și consolida solidaritatea socială și națio nală, în special când aceasta din urmă
este în pericol; îndatorirea de a respecta pă rinții în orice împrejurare, de a-i întreține la nevoie etc.
Cu toate acestea, în ultimii ani s-au înregistrat mai multe preocupări, mai ales în plan doctrinar,
de a se adopta un instrument distinct care să consacre îndatoriri ale omu lui, în cele ce urmează ne
vom opri Ia trei proiecte mai semnificative, precum și asupra Declarației cu privire la dreptul și
responsabilitățile indivizilor, grupurilor și organis melor societății de a promova și proteja drepturile
omului și libertățile fundamentale universal recunoscute, adoptată de Adunarea Generală a ONU, în
anul 1998.
2. Proiecte de declarații ale îndatoririlor omului
Trei asemenea încercări sunt mai interesante, atât prin mobilul lor, cât și prin noutatea
abordărilor. Este vorba despre proiectul de Declarație universală a îndato ririlor omului elaborat de
grupul „Inter Action Council", proiectul de Declarație a îndat oririlor omului elaborat de Consiliul
Internațional al îndatoririlor Omului din Trieste și de proiectul Declarației responsabilităților și
îndatoririlor omului adoptat la Conferința „Etici globale pentru o lume umană", organizată sub
auspiciile Funda ție i Valencia Mileniul Trei și UNESCO.
2.1. Declarația universală a îndatoririlor omului
În luna noiembrie 1997, secretarului general al ONU, Kofi Annan, i s-a înmânat textul unei
„Declarații universale a îndatoririlor omului", elaborat de grupul „Inter Action Council"', cu scopul
de a fi supus dezbaterii în Adunarea Generală a ONU.
Premisa de la care pornește această propunere a fost aceea că până acum s-a accentuat prea mult
pe dezvoltarea sistemelor de protecție a drepturilor omului fară a se construi și un sistem prin care să
se stabilească îndatoriri fundamentale ale omului.
Mai mult, se afirmă că drepturile omului au fost folosite ca instrument de presiune politică din
interese strategice și economice. Că ar putea fi așa nu putem nega, dar a limita rolul drepturilor omului
numai Ia o astfel de destinație ni se pare o gravă eroare. Tot așa ni se pare și opinia potrivit căreia
dreptul drepturilor omului ar fi o chestiune „tipic occidentală și chiar instrument al extinderii
dominației vestului pe întreg globul .
Argumentul pe care-l folosesc proiȚiotorii acestui proiect, potrivit căruia Decla rația Universală a
Drepturilor Omului stabilește numai drepturi, este inoperant și am demonstrat mai sus această
afirmație. Concluzii similare putem trage și din textel e altor instrumente internaționale pe care le -am
precizat mai sus.
Ce conține acest proiect? într-o prezentare cât mai sistematizată, el stabilește îndatoriri ale
omului pe cinci grupe, astfel:
—""-principiile fundamentale pentru umanitate, precum îndator irea persoanei de a-i trata pe toți
oamenii în mod uman, interdicția de a sprijini comportamentele inumane și datoria de a interveni
pentru demnitatea și respectul de sine ale celorlalți oameni, datoria de a promova binele și de a evita
răul;
lipsa violenței și respectarea vieții: interdicția de a răni, tortura sau ucide altă persoană; datoria
de a acționa în mod pașnic, de a proteja omul și mediul etc;
Dacă analizăm prevederile acestui proiect, vom constata că ele se regăsesc, direct sau indirect, așa
cum arătam mai sus, în izvoarele dreptului internațional al dreptu rilor omului. Că aceste prevederi
sunt formulate în termenii unui cod moral și, din această perspectivă, poate fi acceptat ca un impuls
pozitiv în conștientizarea nevoii de acceptare d eplină a demnității tuturor oamenilor ar reprezenta un
câștig. De altfel, cei cărora le aparține acest demers vizează chiar un codex etic minim, cu mesajul că
„ciocnirea între civilizații prognozată de unii analiști nu poate fi îndepărtată doar prin potențial
militar și economic, ci mai e nevoie și de o armătură morală recunoscută de toți membrii umanității" .
2.2. Declarația îndatoririlor omului
Denumită și Declarația deja Trieste, aceasta este propusă de Consiliul Interna țional al
îndatoririlor Omului , organizație neguvernamentală care funcționează din -anul 1993 pe lângă
Universitatea din Trieste, având, începând cu anul -1997, un statut special de organizație consultativă â
Consiliului Economic și Social al ONU. Printre cele mai importante obiectiv e ale acestei organizații
figurează cele care urmă resc nu numai adoptarea unei Declarații Universale a îndatoririlor Omului
sub egida ONU, ci chiar a unei Carte Universale a îndatoririlor Omului și declararea unei Zile a
îndatoririlor omului.
De sublini at este că acest proiect de declarație se prezintă ca un Cod al eticii și responsabilităților
comune, într-o redactare pe cât de scurtă, pe atât de concentrată.
Formulat în 12 pi ncte, proiectul consacră drept datorii ale oricărei ființe umane ur mătoare le :
– să respecte demnitatea umană, precum și diversitatea etnică, culturală și reli gioasă;
– să acționeze împotriva discriminării rasiale, a tuturor discriminărilor față de femei, împotriva
abuzului și exploatării copiilor;
-să acționeze pentru îmbu nătățirea calității vieții persoanelor în vârstă și a celor cu handicap;
-să respecte viața umană și să condamne comerțul cu ființe umane ori cu părți ale unei persoane în
viață;
-să susțină eforturile de îmbunătățire a vieții persoanelor care suferă de foame, mizerie, boli,
șomaj;
-să realizeze efectiv planing -ul familial, în mod voluntar, astfel încât să se poată controla creșterea
populației la nivel mondial;
-să susțină acțiunile în vederea distribuirii echitabile a resurselor Terrei;
-să evite risipa de energie și să acționeze astfel încât să se reducă folosirea com bustibililor fosili;
-să protejeze natura împotriva poluării și abuzului, să promoveze conservarea resurselor naturale
și să contribuie la refacerea mediului degradat;
– să respecte și să conserve diversitatea genetică a organismelor vii și să promo veze în mod
constant o observare atentă a aplicării tehnologiilor genetice;
-să promoveze îmbunătățirea zonelor urbane și rurale și să susțină încercările de eliminare a
cauzelor de degradare a mediului și de provocare a sărăciei care pot să genereze migrații în masă și
suprapopularea spațiului urban;
-să acționeze pentru menținerea păcii în lume, să condamne războiul, terorismul și toate celelalte
activități ostile, cerând scăderea cheltuieli lor militare în toate țările, precum și proliferarea și
diseminarea armelor, în special a celor de distrugere în masă.
Analiza acestui text duce la concluzia că el nu acoperă nici pe departe corespon dența drepturi
fundamentale îndatoriri fundamentale, ci se limitează doar la câteva aspecte de mare generalitate.
Interesantă este și modalitatea de promovare a acestui proiect de declarație de către autorii ei; el
a fost lansat pe Internet cerându -se mai ales studenților să-și ex prime adeziunea și, cu un asemenea
suport, să fie trimis Adunării Generale a ONU pentru a fi dezbătut.
2.3. Declarația responsabilităților și îndatoririlor omului
Inițiată de către fundația „Valencia Terc£r_Mleaia", proiectul de declarație a fost adoptat Ia
Conferința „Etici globale pențruj Jume umană", la Haga, la 20 iunie 2002, conferință organizată de
această fundație, sub auspiciile UNESCO.
Pe un spațiu destul de întins, acest document se deosebește de celelalte încercări prin abordările
deosebit de elaborate, înfățișându -se ca un adevărat proiect de codi ficare. Redactat în 41 de articole
structurate pe12 capitole, proiectul de declarație a fost înaintat Directorului General al UNESCO, cu
scopul de a fi supus dezbaterii în Adunarea Generală a ONU.
Interesant este că, în c hiar art. 1, sunt definite noțiunile de bază cu care operează textul
documentului: -îndatorire, responsabilitate și comunitate globălă
Întroducerea sete definită ca reprezentând o obligație etică sau morală, responsabilitatea ca obligație
legală potrivit dreptului internațional. în același timp, pentru că întreaga construcție a îndatoririlor și
responsabilităților consacrate de declarație vizează omututatea globală, se precizează că aceasta
include statele, adică tot ce înseamnă instituții guvernamentale, legislative și judecătorești,
organizațiile intergu vernamentale și neguvernamentale internaționale, regionale și subregionale,
sectorul public sau privat al corporațiilor, inclusiv cele transnaționale, alte entități ale socie tății
civile, comunități și oameni luați individual sau colectiv. Rezultă că acest proiect de declarație nu
vizează doar individul uman ca subiect al responsabilităților și înda toririlor enumerate. Proiectul
precizează cu valoare de principiu că membrii comuni tății globale, în înțelesul de mai sus, au în
colectiv, ca și individual, îndatoriri și res ponsabilități pentru promovarea respectului universal al
drepturilor omului și libertă ților sale fundamentale'. Tot cu valoare de principiu este formulată și o
clauză de neder ogare, potrivit căreia nimic din această declarație nu poate fi interpretat ca putând
duce la desfjjnțajeaTau restrângerea cTrepturifor consacrate de Declarația Universală a Drepturilor
Omului, de alte instrumente juridice internaționale sau regio nale de drepturile omului. De asemenea
/nimic din acest proiect nu poate fi interpre tat ca dând vreunui stat, organizație, comunitate, popor sau
individ, ori altor entități dfeptui de a viola drepturile prevăzute de documentele enunțate mai sus.
11 capitole din cele 12 ale proiectului, fiecare în parte stabilește îndatoririle și res ponsabilitățile
pentru un anumit drept sau categorie de drepturi fundamentale și libertăți fundamentale ale omului:
-dreptul la viață și la securitate, cu trimiteri exprese și deta liate inclusiv la exi gențele securității
colective, culturii pentru pace, dezarmării și ale dreptului interna țional umanitar (Cap. 2);
-securitatea și ordinea internațională echitabilă (Cap. 3);
– dreptul de a participa la treburile publice (Cap. 4);
– libertatea de opinie, expresie, reuniune, asociere și religie (Cap. 5);
– dreptul la integritate fizică și psihică (Cap. 6);
– dreptul la egalitate (Cap. 7);
– protecția minorităților și a popoarelor indigene (Cap. 8);
– drepturile copiilor și ale persoanelor vârst nice (Cap. 9);
– dreptul la muncă, standarde de viață, calitatea vieții (Cap. 10);
– dreptul la educație, artă și cultură (Cap. 11);
– dreptul la remediu în cazul violării drepturilor și a libertăților fundamentale (Cap. 12).
De remarcat că, pentru fiecare din aceste drepturi și libertăți, proiectul stabilește îndatoriri și
responsabilități raportate la fiecare componentă a comunității globale, în special în sarcina statelor, pe
care le socotește ca prime îndatorate și responsabile de
a respecta și a garanta respectarea -drepturilor -ornului. De exemplu, Cap. 2, dezvol tând această
reglementare cu privire la dreptul la viața și securitate, stabilește îndato rirea și responsabilitatea de a
proteja viața și a jisigura supraviețuire.a..generațiilo'r prezente și viitoare. în legătură cu aceasta,
precizează:
-membrii comunității globale au îndatoriri și responsabilități colective și indi viduale de a
acționa în mod adecvat pentru a proteja dreptul la viață al fiecărui membru al familiei umane și a
asigura supravieț uirea generațiilor prezente și viitoare astfel încât să nu fie împovărate de război și
conflicte violente, de violări grave și sistematice ale drepturilor omului, de sărăcie extremă, foamete,
boli și distrugerea mediului;
-statele au îndatorirea și respon sabilitatea primară (s.n.) să respecte și să asigure dreptul
tuturor la viață, pe teritoriul lor și sub jurisdicția lor. In concordanță cu această îndatorire și
responsabilitate, statele vor lua toate măsurile necesare de a preveni încălcarea dreptului Ia viață de
către state și oficialii lor și vor lua măsurile pozitive și efective de a proteja și de a pune în aplicare
dreptul la viață;
– indivizii și entitățile nestatale au îndatorirea și responsabilitatea să respecte viața, de a face pașii
corespunzăt ori pentru a-i ajuta pe alții a căror viață este amenin țată sau care sunt în nevoie extremă.
Acest stil de redactare este similar pentru toate îndatoririle și responsabilitățile con sacrate în
scopul respectării și garantării drepturilor și libertățil or fundamentale. Prin urmare, ni se pare
important de subliniat că acest proiect, deși se numește Declarația responsabilităților și îndatoririlor
omului, el nu.șe adresează exclusiv individului uman, ci tuturor actorilor comunității globale. în priiriul
rând statelor. Din acest punct de vedere, considerăm că acest document face un pas considerabil spre
eficientizarea mecanismelor și a procedurilor care au ca obiect apărarea drepturilor omului. Nu este
nevoie într-atât de un document care să „împovăreze" în plan universal individul uman și așa destul
de încorsetat de obligațiile care rezultă din ordinea juridică internă a statului, ci de un document care
să constrângă statele, în primul rând, pentru că ele sunt responsabile de violările grave sau mai puțin
grave ale drepturilor omului. Individul uman, în mod impli cit, nu-și poate valorifica propriile drepturi
și libertăți dacă el însuși nu respecta drepturile și libertățile celorlalți, ceea ce presupune automat
îndatoriri și responsabilități individuale.
Această manieră de abordare o întâlnim în ultimii ani și în cadrul Națiunilor Unite.
3.Declarația cu privire la dreptul și responsabilitatea indivizilor, grupurilor și organelor
societății de a promova și apăra drep turile omului și libertățile fundame ntale universal
recunoscute
Adoptată la 9 decembrie 1998, prin Rezoluția Adunării Generale nr. 53/144, această declarație a
fost inițiată de Comisia drepturilor omului și de Consiliul economic și social. Ea pornește de la
sublinierea că toți membrii comunității internaționale tre buie să-și îndeplinească, împreună sau separat,
obligațiile lor solemne de promovare și încurajare a respectului pentru drepturile omului și libertățile
sale fundamentale pentru toți, fără nici o discriminare, și să coopereze Ia scară internațională în acest
sens.
Declarația precizează, cu valoare de principiu, că statului îi incumbă responsabi litatea primară și
îndatorirea de a promova și apăra (s.n.) drepturile omului și liber tățile fundamentale, recunoscând, în
același timp, că indivizii, grupurile și asociațiile au dreptul și responsabilitatea de a promova
respectul pentru drepturile omului și libertățile fundamentale și de a le face cunoscute (s.n.) la nivel
național și interna țional. De asemenea, sunt consacrate și câtev a clauze de nederogare, potrivit cărora
nici o dispoziție a declarației nu poate fi interpretată ca putând aduce atingere principiilor enunțate
de Carta ONU ori restricții la dispozițiile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale Pactelor
interna ționale din 1966 ori ale altor instrumente relative la drepturile omului. Mai mult, aceste
dispoziții nu pot fi interpretate ca im plicând pentru un individ, grup sau organ al societății ori pentru
stat dreptul de a des fășura o activitate cu scopul d e a împiedica exercitarea drepturilor și a
libertăților vizate de declarație și nici posibilitatea ca statul să susțină sau să încurajeze activități ale
indivizilor, grupurilor, instituțiilor sau organizațiilor neguvernamentale îndreptate împotriva
dispozi țiilor Cartei ONU.
Care sunt drepturile și îndatoririle stabilite de această declarație?
Declarația stabilește drepturi ale indivizilor, ale grupurilor și ale organismelor ne guvernamentale
ale societății și îndatbriri ale acestora și ale statelor. Ea nu este sistema tizată în raport de drepturile ori
îndatoririle stabilite, nici în funcție de subiectul căruia i se adresează individ, grup, organism al
societății sau stat-, ci în funcție de finalitățile pe care le urmărește, adică promovarea și apărar ea
drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale. Pentru o mai bună imagine asupra acestor
dispoziții, le vom sistematiza în funcție de subiectele cărora li se adresează, considerând că astfel vom
observa mai bine concepția Adunării Generale a ONU cu privire la îndatoririle omului.
Drepturile indivizilor, grupurilor și organismelor neguvernamentale de a proteja și apăra
drepturile omului și libertățile sale fundamentale. în acest scop, flecare om, individual sau în
asociație cu alții, la nivel național și internațional are dreptul:
– de a se reuni în mod pașnic;
– de a forma organizații, asociații sau grupuri:
– de a comunica cu organizațiile neguvernamentale sau interguvernamentale;
– de a deține, căuta, obține, primi și păstra informații cu privire la toate drepturile omului și
libertățile sale fundamentale, având acces, mai ales, la modalitățile în care acestea sunt respectate în
sistemul național legislativ, judecătoresc sau administrativ;
– de a publica și comunica sau de a difuza liber idei, informații și cunoștințe cu privire la
drepturile omului și libertățile sale fundamentale;
– de a studia, discuta, aprecia și evalua, în drept și în fapt, aceste drepturi și libertăți și, prin
aceste mijloace și altele, să atragă atenția publicului asupra gestio nă rii lor;
– de a elabora noi principii și idei în domeniul drepturilor omului, de a le discuta și a le promova
recunoașterea;
– de a participa fără discriminare la guvernarea țării sale și la conducerea trebu rilor publice, mai
ales dreptul de a supune criticilor autoritățile și de a formula propu neri pentru ameliorarea
funcționării lor, precum și de a semnala aspectele care aduc atingere promovării, protecției și
realizării drepturilor omului și libertăților sale fundamentale;
– de a-și exercita profesia în conformitate cu legea, cu respectarea normelor naționale și
internaționale privind conduita etică profesională;
– de a participa la activități pașnice pentru a lupta contra violărilor omului și liber tăților sale
fundamentale și, în acest scop, de a fi efectiv protejat de legislația națională;
– de a solicita, primi și utiliza resurse în scopul expres de a promova și apăra prin
mijloace pașnice drepturile omului și libertățile sale fundamentale;
– de a nu fi supus decât limitărilor fixate în conformitate cu obligațiile internațio nale, stabilite
de lege exclusiv în scopul recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților altora și în scopul
satisfacerii justelor exigențe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate
democratic ă;
– de a dispune de un recurs efectiv și de a beneficia de protecție în caz de violare a drepturilor
prevăzute de declarație; în acest scop, fiecare are dreptul, personal sau printr -un reprezentant autorizat,
de a adresa plângeri care să fie examinate rapid de o autoritate judecătorească sau altă autoritate
legală, independentă, imparțială și com petentă, în ședință publică, și de a obține o decizie luată în
conformitate cu legea, prin care să -i fie acordată o reparație în caz de violare a drepturilor, chiar și
pentru întârzierea excesivă în adoptarea și aplicarea deciziei; în același scop, fiecare are dreptul de a
se plânge de politica și activitatea funcționarilor statului care au violat drepturile omului, de a asista la
audieri, proceduri și procese publ ice și de a beneficia de asistență juridică profesională calificată.
Responsabilitățile și îndatoririle indivizilor, grupurilor și organismelor neguver namentale pentru
promovarea și apărarea drepturilor omului și libertăților sale fun damentale':
– nimeni nu poate participa la violarea drepturilor omului și a libertăților funda mentale, fie prin
acțiuni, fie prin omisiuni, în funcție de circumstanțe; prin urmare, nimeni nu poate fi urmărit sau
acuzat pentru că a refuzat să aducă atingere acestor drepturi și libertăți;
– fiecare are îndatoriri față de comunitate, singurul cadru care permite libera și deplina dezvoltare a
personalității sale;
– responsabilitatea privind apărarea democrației, promovarea drepturilor omului
și a libertăților fundamentale, precum și promovarea progresului societăților, institu țiilor și
proceselor democratice;
– îndatorirea de a contribui la promovarea dreptului fiecăruia la o ordine socială și internațională în
care drepturile omului și libertățile sale fundamentale pot fi realizate în integralitatea lor;
– în exercitarea profesiei să respecte demnitatea persoanei umane, drepturile și libertățile acesteia,
potrivit normelor naționale și internaționale cu privire la conduita sau etica profesională;
– îndatorirea de a sensibiliza mai mult publicul cu privire la problemele relative la toate
drepturile omului și la toate libertățile sale fundamentale, mai ales prin activități educative, de formare
și de cercetare în acest domeniu, dezvoltând mai ales atitu dinile de înțelegere, toleranță, pace și
relațiile prietenești între națiuni, grupuri rasiale și religioase și ținând cont de diversitatea societăților și
comunităților în care își des fășoară activitatea;
Responsabilitățile și îndatoririle statelor cu privire la promovarea și apărarea drepturilor
omului și a libertăților sale fundamentale sunt următoarele:'
– responsabilitatea și îndatorirea de a apăra, promova și a face efective toate drep turile omului și
toate libertățile fundamentale, mai ales adoptând măsurile necesare pentru crearea condițiilor sociale,
economice, politice și altele, astfel încât toate persoanele care sunt sub jurisdicția sa să se bucure,
individual sau în asociere cu alții, de aceste drepturi și îndatoriri;
– să adopte măsurile legislative, administrative și altele n ecesare pentru asigurarea garanției
efective a drepturilor și a libertăților prevăzute de această declarație;
– dispozițiile dreptului intern, care trebuie să fie conforme cu Carta ONU și cu celelalte obligații
internaționale ale statului în domeniul drept urilor omului și a libertăților fundamentale, să servească
drept cadru juridic pentru punerea în apli carea și exercitarea acestora, precum și pentru toate
activitățile vizate în această declarație care au ca obiect promovarea, apărarea și realizarea ef ectivă a
acestor drepturi și libertăți;
– să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că autoritățile competente apără orice
persoană, individual sau în asociere cu alții, de orice violență, amenințare, represalii, discriminare de
fapt sau de drept, presiune sau orice altă acțiune arbitrară în cadrul exercitării legitime a drepturilor
vizate în această declarație;
-să ia măsuri în plan legislativ, judiciar, administrativ sau de altă natură pentru ca toate persoanele
de sub jurisdicția lor să cunoască mai bine drepturile lor civile, politice, economice, sociale și
culturale, mai ales:
– publicarea și larga difuzare a textelor legilor și ale regulamentelor naționale și ale
instrumentelor internaționale fundamentale relative la drepturile omului;
– deplinul acces, în condiții de egalitate, la rapoartele periodice prezentate de stat organelor
create în virtutea instrumentelor internaționale relative la drepturile omului, precum și la rapoartele
acestor organe;
– să încurajeze și să sprijine crearea și dezvoltarea pe teritoriul de sub jurisdicția lor a altor
instituții naționale independente pentru promovarea și apărarea drepturilor omului, precum un
mediator, o comisie a drepturilor omului sau altele;
– să promoveze și să faciliteze învățarea drepturilor omului și a libertăților funda mentale la
toate nivelurile învățământului și să se asigure că instituțiile care sunt însărcinate cu formarea
avocaților, a responsabililor cu aplicarea legilor, a personalu lui din forțele armate și agenții funcției
publice includ în programele lor elemente co respunzătoare învățării acestor drepturi și libertăți;
– să conducă anchete rapide și imparțiale sau să vegheze ca o procedură de instrucție să înceapă
dacă există motive să se creadă că o violare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale s-a
produs pe teritoriul de sub jurisdicția lor;
Am dezvoltat dispozițiile acestei declarații pentru a se putea înțelege mai bine concepția
Adunării Generale a ONU care, iată, în înțelepciunea ei, nu privește înda toririle omului ca pe un scop
în sine, ci ca pe un instrument complementar drepturilor omului, al cărui rost este tocmai finalitatea
întregii construcții juridice internaționale în domeniul drepturilor omului afirmarea și dezvoltarea
plenară a personalității ființei umane. Interesant este că declarația nu face din om un simplu
beneficiar al unor drepturi și libertăți fundamentale, ci un participant activ la realizarea efectivă a
acestora, prin consacrarea unor îndatoriri specifice.
Credem că pasul următor ar trebui să fie transpunerea acestui document într-un instrument
internațional convențional pe care statele să și-l asume și care să contri buie astfel la o cât mai largă
promovare a drepturilor omului și a libertăților funda mentale. Numai în măsura în care ființa umană
va ști cum ar trebui să fie protejată, nu cum este, ea va putea să pretindă respectarea propriilor
drepturi, adică va putea identifica limpede îndatoririle celorlalți, dar și propriile îndatoriri în raport cu
aceștia.
A adopta o declarație numai a îndatoririlor omului ar putea „oficializa" într-o măsură
îngrijorătoare abuzurile la care este supusă încă ființa umană și nu credem că acest tulburător început
de mileniu este pregătit pentru un asemenea document.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Internatională A Drepturilor Omului [623204] (ID: 623204)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.