Protectia Internationala A Dreptului DE Autor

Drept

Protectia Internationala A Dreptului DE Autor

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

1. CONSIDERAȚII GENERALE A DREPTULUI DE AUTOR

1.1.EVOLUȚIA DREPTULUI DE AUTOR ……………………………………………….3

1.1.1EVOLUȚIA DREPTULUI DE AUTOR……………………………………3

1.1.2 IZVOARE JURIDICE ALE DREPTULUI DE AUTOR……………10

1.2 NOȚIUNEA DREPTULUI DE AUTOR …………………………………………….11

1.3.OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR………………………………………………17

1.4 CONȚINUTUL DREPTULUI DE AUTOR ……………………………………….21

1.4.1 DREPTURILE MORALE……………………………………………………21

1.4.2DREPTURILE PATRIMONIALE………………………………………….25

2.PROTECȚIA DREPTULUI DE AUTOR ÎN CADRUL DOCUMENTELOR INTERNAȚIONALE

2.1.CONVENȚIA DE LA BERNA 1886……………………………………………………30

2.2.TRATATUL OMPI 1996…………………………………………………………………..40

3.PROTECTIA DREPTULUI DE AUTOR IN CADRUL DIRECTIVELOR COMUNITARE

3.1. REGLEMENTAREA COMUNITARĂ A DREPTULUI DE AUTOR………46

3.2. DIRECTIVELE COMUNITARE……………………………………………………….48

3.3. ASPECTE DIN PRACTICĂ……………………………………………………………..69

4.CONCLUZII…………………………………………………………………………………….78

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII GENERALE A DREPTULUI DE AUTOR

Evoluția dreptului de autor și izvoarele juridice

Evoluția dreptului de autor

În pofida unor creații intelectuale de excepție ce pot fi întâlnite în antichitate și în perioada evului mediu, abia spre sfârșitul secolului XVII își face loc ideea unei proprietății intelectuale, pentru ca la începutul secolului al XVIII-lea să apară cele dintâi preocupări teoretice de drept de autor propriu-zise.

În Antichitate, dreptul proprietății intelectuale se reducea la dreptul autorului asupra manuscrisului operei. Astfel, în Digestele, cercetătorii au găsit referiri la furtul de manuscrise, considerate altfel decât alte bunuri care făceau obiectul unor acte de sustragere. Manuscrisele nu erau considerate doar bunuri cu valoare economică, ci și legate de persoana creatorului, apreciindu-se opera, creație a spiritului. Mecena, sfetnic influent și bogat al împăratului roman Cezar, a sprijinit din punct de vedere material și a încurajat poeții și scriitorii epocii în care a trăit. Din păcate, nu sunt cunoscute și demersuri legislative din partea acestui iubitor al artelor.

În Alexandria, important centru economic și cultural al lumii elenistice și romane, plagiatorii erau sancționați prin blam public. Deci drepturile morale se bucurau de o anumităre cunoaștere, chiar dacă nu erau protejate legal. În Grecia antică, cu toate că manuscrisele operelor diverșilor autori circulau, fiind difuzate la mari depărtări, drepturile autorilor erau limitate de dreptul asupra manuscrisului. Comerțul cu manuscrise nu asigura și protecția drepturilor autorilor originalelor. Așa se explică faptul că, după moartea lui Eschil, atenienii au permis altor poeți nu numai reluarea tragediilor acestuia, ci și modificarea lor.

Faptul că de a lungul atâtor secole autorilor nu li s-a recunoscut calitatea de titulari ai unor drepturi specifice își poate găsi explicația în posibilitățile tehnice limitate de multiplicare a unei opere (care circulau cel mult prin intermediul copiștilor), astfel că nu se impunea adoptarea unor reglementări speciale de apărare a creatorilor.

În Evul Mediu ia amploare industria copiștilor și dreptul exclusiv de transcriere a manuscriselor. O lungă perioadă de timp a fost monopolul călugărilor, pentru ca mai târziu să devină o industrie în mâna universităților. Spre exemplu, unii autori fac referire la dreptul exclusiv al Universității din Oxford de a transcrie operele.

Abia ulterior descoperirii tiparului (1450, Gutenberg), tipărirea și comercializarea cărților au impus adoptarea unor reglementări privitoare la raporturile dintre scriitori, tipografi și librari. Cei care se bucură însă mai întâi de privilegii sunt librarii și tipografii din Veneția (1494), Anglia, Franța, ceea ce le asigura o poziție de monopol în tipărirea și difuzarea operei, obligând astfel autorii să le cedeze proprietatea și exploatarea manuscrisului. Acest sistem al privilegiilor asigura însă indirect și o protecție eficace autorilor, întrucât nici o carte nu putea fi publicată fără autorizarea autorului.

În anul 1559 a fost tipărit celebrul INDEX, o listă a cărților interzise de a fi tipărite și lecturate întrucât reprezentau în concepția vremii un „pericol” pentru religia creștină și pentru morală.

Legea adoptată în Anglia în anul 1709 este considerat ă a fi prima lege a dreptului de autor. Scopul legii este acela de a încuraja știința și cultura prin conferirea autorilor cărților a unui drept la copie (copyright) pentru cărțile tipărite. Mai târziu, în 1734, a fost atribuit prin lege (EngravingCopyright Act) un drept de monopol în favoarea pictorilor. Utilizarea fără drept a unei opere era calificatăca fiind infracțiune de furt, numai că sancțiunea nu era decât una de natură morală. Începe să se impunătot mai mult ideea că opera rămâne un bun al autorului chiar după vânzarea unor exemplare. Într-un memoriu prezentat Parlamentului din Paris, Louis d`Hericourt subliniază ideea că librarii devin proprietarii operelor pe care le imprimă nu datorită privilegiilor acordate de regi, ci pe temeiul achiziției manuscrisului de la autor, în schimbul unui preț.

În Franța, în 1761, s-a impus ideea că dreptul de autor este o proprietate și, în consecință, este supus dreptului comun. Această concepție s-a născut în urma unui conflict între comunitatea librarilor și nepoții lui LaFontaine privind drepturile asupra operelor acestuia, moștenitorii cerândșiobținând un privilegiu personal pentru publicarea Fabulelor. În 1777, Consiliul Regal a adoptat două hotărâri care au constituitun fel de Cod al proprietății literare, în care s-a afirmat principiul perpetuității privilegiului obținut de autor de a edita și de a vinde operele. Acest privilegiu se transmite urmașilor, cu condiția ca autorul să nu fi cedat opera unui librar, caz în care cesiunea privilegiului nu poate depăși durata vieții autorului.

În Anglia, situația a prezentat aspecte oarecum asemănătoare, într-o primă etapă dreptul autorului fiind recunoscut în temeiul dreptului comun.

A fost adoptat un statut special în timpul domniei reginei Ana care își propunea să încurajeze industria, conferind autorilor și succesorilor lor în drepturi un drept de reproducere a cărților imprimate, pe anumite perioade. În Germania, într-o lucrare din 1690, apărută la Jena, se menționează ideea unei proprietăți intelectuale a autorului asupra opereisale. Problema a făcut obiect de preocupăriși în rândul filosofilor. Immanuel Kant, spre exemplu, considera dreptul de autor ca fiind un drept personal. În anul 1837 este adoptată în Paris o lege prin care autorul opereiera protejat pe timp de 10 ani de la apariția operei, durată prelungită la 40 de ani în 1845.

În SUA, dreptul de proprietate intelectuală a evoluat diferit față de cel european. Congresul SUA a adoptat în 1870 un act normativ prin carese recunoștea autorului un drept de folosințăasupra operei sale pe o perioadă de 14 ani cu posibilitatea prelungirii o singură dată cu aceea și perioadă, dacă autorul, soția sau copiii erau încă în viață la expirarea primei perioade. În SUA s-a impus sistemul de copyright în care protecția dreptului de proprietate intelectuală depinde de înscrierea într-un registru special, numit Registrul de copyright . Deosebirea față de țările europene își găsește explicația în spiritul pragmatic al americanilor, după care prioritate au interesele industriei, în timp ce în sistemul european au prioritate interesele autorului.

Revoluția franceză, înlăturând privilegiile autorilor și ale tipografilor, a pus și bazele unor transformări radicale ale dreptului, materializate în acest domeniu în Decretul din 19 iulie 1973, act ce consacra dreptul de proprietate al autorilor asupra creației sale.

Cea dintâi lege care a reglementat în România drepturile autorilor de opere literare și artistice a fost Legea Presei din 13 aprilie 1862, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Dintre reglementările căreia amintim: dreptul autorilor de a reproduce și vinde opera în tot timpul vieții lor; dreptul moștenitorilor autorului de a se bucura de dreptul lor 10 ani după moartea autorilor (după care opera cădea în domeniul public și oricine era liber să o reproducă); tipărirea, reproducerea operei fără voia autorului era sancționată cu confiscarea în folosul autorului și cu obligarea celui vinovat la plata unei sume de bani reprezentând echivalentul a 1.000 exemplare originale.

În 1879 se adoptă Legea asupra mărcilor de fabrică și comerț pentru a se îndeplini o obligație asumată prin Convenția comercială încheiată cu Austro-Ungaria în 1875. Obligația era de a asigura comercianților și industriașilor austro-ungari o protecție eficace mărcilor lor de fabrică și de comerț în România.

Legea din 1879 s-a aplicat până în anul 1967 când a fost adoptată Legea nr. 28 privind mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu. Această lege a fost abrogată, la rândul ei, prin Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice. Protecția distinctă a desenelor și a modelelor industriale a fost legiferată prima dată în România prin Legeanr. 129/1992. Cele dintâi lucrări consacrate dreptului de autor au apărut în anul 1906, adică în anul în care a avut loc, la inițiativa lui A. D. Xenopol, Congresul internațional consacrat proprietății literareși artistice, primul de acest gen în România. În cadrul Congresului au fost dezbătute probleme fundamentale privind necesitatea protecției și limitele dreptului de autor, drepturile artiștilor interpreți și executanți, vocația la protecție în cadrul dreptului de autor a operei de arhitectură, problema plagiatului și limitele dreptului de citare, durata dreptului de autor etc.

Organizarea și desfășurarea Congresului de la București a contribuit la creșterea interesului pentru problematica dreptului de autor, influențând prin studiile publicate cu acest prilej evoluția și soluțiile legislative, precum și aderarea țării noastre la Convenția de la Berna.

La 28 iunie 1923 intră în vigoare Legea proprietății literare și artistice caracterizată prin aceea că ea consacră dreptul autorului asupra operei sale independent de îndeplinirea vreunei formalități și prin aceea că asigura străinilor aceeași protecție ca și a naționalilor, fără nici o condiție de reciprocitate (așa cum cerea legea anterioară). Iar în 1926 România devine membră a Convenției de la Berna.

Dintre alte reglementări mai importante ale legii amintim: prelungirea drepturilor moștenitorilor asupra operei de la 10 ani la 30 de ani după moartea autorului; limitarea transmisiunii drepturilor succesorale doar la părinți și colaterali privilegiați, cu excluderea altor ascendenți sau colaterali; dacă opera cădea în domeniul public “încetând să mai facă obiectul unui drept exclusiv“, dreptul moral al autorului trecea Academiei Române, devenind un drept cu caracter perpetuu; dreptul autorului de a interzice publicarea unei opere nepublicate în timpul vieții sale pentru un interval de 30 de ani.

Dintre legile perioadei comuniste o menționăm doar pe cea mai importantă: Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor despre care Y. Eminescu afirma că: “majoritatea textelor sale corespundeau la data elaborării reglementărilor moderne, iar tehnica redactării lor permitea interpretarea diferitelor dispoziții în conformitate cu concepțiile dominante în doctrina europeană”.

În aplicarea acestui text, remarca același autor, au fost însă elaborate “Normele de remunerare a autorilor și pentru stabilirea tarifelor și a modalităților de plată” precum și alte acte normative de forță jurivreunei formalități și prin aceea că asigura străinilor aceeași protecție ca și a naționalilor, fără nici o condiție de reciprocitate (așa cum cerea legea anterioară). Iar în 1926 România devine membră a Convenției de la Berna.

Dintre alte reglementări mai importante ale legii amintim: prelungirea drepturilor moștenitorilor asupra operei de la 10 ani la 30 de ani după moartea autorului; limitarea transmisiunii drepturilor succesorale doar la părinți și colaterali privilegiați, cu excluderea altor ascendenți sau colaterali; dacă opera cădea în domeniul public “încetând să mai facă obiectul unui drept exclusiv“, dreptul moral al autorului trecea Academiei Române, devenind un drept cu caracter perpetuu; dreptul autorului de a interzice publicarea unei opere nepublicate în timpul vieții sale pentru un interval de 30 de ani.

Dintre legile perioadei comuniste o menționăm doar pe cea mai importantă: Decretul nr. 321/1956 privind dreptul de autor despre care Y. Eminescu afirma că: “majoritatea textelor sale corespundeau la data elaborării reglementărilor moderne, iar tehnica redactării lor permitea interpretarea diferitelor dispoziții în conformitate cu concepțiile dominante în doctrina europeană”.

În aplicarea acestui text, remarca același autor, au fost însă elaborate “Normele de remunerare a autorilor și pentru stabilirea tarifelor și a modalităților de plată” precum și alte acte normative de forță juridică inferioară, care au pus amprenta epocii comuniste și pe acest domeniu al dreptului de autor.

Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, este un act normativ de o amploare neobișnuită în dreptul mai vechi sau mai noi ale dreptului de autor, încercând totodată să asigure și alinierea legislației țării noastre la legislația UE.

Tot în acest sens legea (1996 a suferit numeroase modificări prin Legea nr. 285/2004 (publicat în Monitorul Oficial nr. 587 din 30 iunie 2004) prin aceste modificări introducându-se sub protecție drepturi noi, neavute în vedere de legea de bază, precum și realizându-se transpunerea în dreptul intern a normelor comunitare apărute după Legea 8/1996.

Constituția României nu garantează în mod distinct proprietatea intelectuală dar garanțiile constituționale privind libertatea de exprimare, dreptul la informație, dreptul la învățătură, precum și dispozițiile privind garantarea dreptului la proprietate în general se aplică și în dreptul de proprietate intelectuală.

Epoca modernă, ca urmare a importanței crescânde a dimensiunii culturale cât privește identitatea unei națiuni, a determinat cristalizarea principiilor fundamentale ale dreptului de autor cu semnificația unor constante general acceptate și care să constituie un drept comun al dreptului de autor și anume: dreptul de autor este o construcție juridică destinată a proteja creațiile de formă întrucât protecția se aplică expresiilor și nu ideilor, care trebuie să fie originale opuse noutății, criteriu fundamental al protecției în proprietate industrială.

Protecția, ca principiu general admis, se acordă operelor originale, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concretă de exprimare și independent de valoarea și destinația lor.

La sfârșitul secolului al XIX lea a devenit evidentă necesitatea protejării dreptului de autor și pe plan internațional, fapt realizat odată cu adoptarea, în 1886 a „Convenției de la Berna” care a reglementat în profunzime dreptul de autor și care, deși de mai multeori revizuită și urmată de o serie de alte tratate internaționale cu obiect similar, a rămas încontinuare

reperul fundamental pentru relațiile dintre state în materia dreptului de autor.

Deosebirea dintre tratatele în materie este dată de efortul anumitor state de a impune în plan internațional viziunea lor, fundamentată pe reglementarea internă. Diferența esențială se regăsește referitor la protejarea drepturilor morale ale autorului.

Prin aderarea SUA în 1989 la Convenția de la Berna, această diferență în abordarea dreptului de autor s-a atenuat considerabil, SUA urmând să evolueze spre o recunoaștere minimală a dreptului moral. În prezent, dreptul de autor este în permanentă transformare datorită diversificării tipului de operă protejată, în special prin progresul informaticii și tehnologiei. Protecția dreptului de autor, precum și a proprietății industriale constituie o componentă esențială a fenomenului de globalizare. Statele care nu oferă această protecție sunt excluse din fluxurile de informații și capital.

Transformările dreptului de autor au fost determinate și de apariția unor adevărate industrii culturale, prin limitarea într-o oarecare măsură a autorului individual înlocuit prin grupuri de persoane care realizează o comandă ca și prin proliferarea intermediarilor în procesul activităților culturale ca producători, distribuitori sau exploatatori, ceea ce a deplasat centrul de greutate de la autorul – creator către întreprinderea de producție și difuzare. În consecință protecția dreptului de autor precum și a proprietății industriale impune ca dreptul, pentru supraviețuirea culturii, să acționeze prin reglementările ce le promovează, pentru a proteja „pe adevărații creatori care nu sunt industriile, ci autorii”.

1.1.2 Izvoarele juridice ale dreptului de autor

Instituția juridică a domeniul dreptului de autor este reglemantată de următoarele izvoare:

izvoare interne:

– Legea 8 /1996 privind drepturile de autor si drepturile conexe, modificată și completată prin Legea 285 din 2004.

izvoare internaționale:

– Convenția de la Berna din 1866;

– Tratatul de la Geneva din 1996 privind dreptul de autor.

c) directivele comunitare elaborate de Consiliului Comunității Europene, și anume:

Directiva nr. 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de locație și împrumut și unele drepturi conexe dreptului de autor în domeniul protecției proprietății intelectuale abrogată de către Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere si de împrumut si anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale;

Directiva Consiliului 91/250/CEE din 14 mai 1991 privind protecția juridică a programelor pentru calculator abrogată prin Directiva 2009/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind protecția juridică a programelor pentru calculator (Versiune codificată a Directivei Consiliului 91/250/CEE din 14 mai 1991);

Directiva Consiliului 93/83/CEE din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor dispoziții referitoare la dreptul de autor si drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit si retransmisiei prin cablu;

Directiva Consiliului 93/98/CEE din 29 octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor si a anumitor drepturi conexe; Directiva 2011/77/UE a Parlamentului European și Consililului din 27 septembrie 2011 de modificare a Directivei 2006/116/CE privind durata de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe;

Directiva Parlamentului European si a Consiliului 96/9/CE din 11 martie 1996 privind protecția juridică a bazelor de date;

Directiva Parlamentului European si a Consiliului 2001/29/CE din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor si drepturilor conexe în societatea informațională;

Directiva Parlamentului European si a Consiliului 2001/84/CE din 27 septembrie 2001 privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale;

Directiva Parlamentului European si a Consiliului 2004/48/CE din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală;

Directiva 2012/28/CE A Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 privind anumite utilizări permise ale operelor orfane.

Noțiunea dreptului de autor

Dreptul de autor pornește de la două premize fundamentale întâlnite între drepturile fundamentale ale omului și consemnate ca atare în Declarația Universală a Drepturilor Omului., în art. 27 alin. 2 aceasta prevede că fiecare persoană are dreptul să îi fie ocrotite interesele morale și materiale legate de orice creație literară,artistică sau științifică personală. În literatura de specialitate.

Dreptul de autor mai apare definit ca un ansamblu de facultăți recunoscute de lege autorilor de creații intelectuale literare, artistice, științifice asupra operelor lor care au îmbrăcat o formă concretă ce poate fi perceputăde simțurile umane. Aceste drepturi sunt recunoscute în schimbul asigurăriivalorificării rezultatului muncii lor de creație intelectuală și a ocrotirii intereselor lor legitime personale nepatrimoniale și patrimoniale.

Instituția juridică a dreptului de autor își găsește importanța prin valoarea culturală și patrimonială semnificativă.

Ramura dreptului de autor reprezintă acea ramură a dreptului de proprietate intelectuală, care cuprinde normele juridice ce reglementează relațiile sociale ce decurg din crearea și valorificarea operelor literare, artistice sau științifice ori a altor opere de creație intelectuală.

Latura subiectivă a dreptului de autor vizează posibiliatea recunoscută și garantată a titularului de a dispune de o creație intelectuală, în conformitate cu limitele legii.

Instituția “dreptului de autor” este reglementată în sistemul românesc de drept prin Legea nr. 8 din 1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, modificată și completată prin Legea 285 din 2004.

Natura juridică a dreptului de autor a făcut obiectul mai multor opinii, unele inițial acceptate, ulterior contestate, dar care singure nu explică complexitatea drepturilor recunoscute autorilor de creații protejate. Dreptul de autor a fost calificat ca un drept de proprietate, un drept de clientelă, un drept asupra unor bunuri imateriale, un drept al personalității. Concluzia certă este însă, aceea, a caracterului complex al dreptului de autor. În cadrul acestei concepții se disting două teorii și anume teoria monistă, fundamentată pe ideea imposibilității de disociere a personalității autorului de opera sa și teoria dualistă, care consideră că drepturile morale și drepturile patrimoniale au o existență distinctă și un regim juridic propriu, ponderea fiind considerată că o deține dreptul moral.

Legea noastră consacră principiul adevăratului creator al operei. Art. 3(1) din lege prevede că: “este autor, persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera”. Acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial. Calitatea de autor aparține doar persoanelor fizice, singurele care pot desfășura o activitate de creație marcată profund de personalitatea autorului și care să constituie rezultatul firesc al forței sale creatoare.

Prezumția calității de autor este consacrată de lege în art. 4 care dispune că se prezumă a fi autor, până la probacontrară, „persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștința publică”. Lipsa oricăror formalități, operele nefiind supuse nici unei înregistrări, care să pretindă identificarea precisă a autorului, a determinat legiuitorul să aducă o serie de precizări suplimentare stabilind că în ipoteza în care opera a fost adusă la cunoștința publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de către persoana fizică sau juridică ce o face publică numai cu consimțământul autorului, atât timp cât acesta nu-și dezvăluie identitatea (art.4 (2)). Prezumția are caracter relativ și poate fi combătută prin orice mijloc de probă, fiind vorba de stabilirea unor situații de fapt. Calitatea de autor nu este condiționată de o anume capacitate juridică și nici de manifestarea valabilă a voinței autorului întrucât activitatea de creație nu este un act juridic.

Opera poate fi, destul de frecvent, rezultatul activității creatoare a mai multor persoane, caz în care suntem în prezența unei pluralități de autori și de subiecte ale dreptului de autor. În această ipoteză legea reglementează două categorii de opere și anume operacomună și opera colectivă.

Opera comună este reglementată în art. 5 din lege care dispune că este o operăcomună, opera creată de mai mulți coautori, în colaborare. Opera comună este prin excelență o operă unitară ce se caracterizează printr-o pluralitate de subiecte ale dreptului de autor asupra unui obiect unitar. În acest caz , dreptul de autor asupra operei comune aparține coautorilor acesteia, între care unul poate fi autorul principal.

Obiectul unitar al operei comune poate fi divizibil în cazul în care contribuția fiecărui autor poate fi determinată. În lipsa unei convenții contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât de comun acord. Refuzul consimțământului din partea oricăruia dintre coautori trebuie să fie temeinic justificat sau indivizibil în cazul în care contribuțiile autorilor nusunt identificabile.În ceea ce privește modul de repartizare a remunerației cuvenite autorilor legea are în vedere un criteriu supletiv stabilind în art. 5 pct. 5 că în lipsa unei convenții, remunerația se împarte proporțional cu părțile de contribuție ale autorilor sau în mod egal, dacă acestea nu se pot stabili.

În cazul operei comune coautorii, urmărind un scop comun, sunt titularii dreptului de autor. Opera comună al cărui obiect este indivizibil poate fi utilizată, în lipsaunei convenții contrare de coautori de comun acord iar dacă contribuția fiecărui coautor este distinctă opera poate fi utilizată separat, cu condiția să nu se prejudicieze exploatarea operei comune sau drepturile celorlalți coautori. Exemplul de operă comună este opera audiovizuală, legea stabilind în art. 66 că sunt autori ai operei audiovizuale în condițiile art.5 (care reglementează opera comună) regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală și autorul grafic pentru operele de animație sau al secvențelor de animație, când acestea reprezintă o parte importantă a operei. În contractul dintre producătorul șirealizatorul operei părțile pot conveni să fie incluși ca autori ai operei audiovizuale și alți creatori care au contribuit substanțial la crearea acesteia (art.66 teza finală).

Este evidentcă legiuitorul a urmărit să excludă în mod expres calificarea operei audiovizuale ca fiind colectivă, ceea ce ar fi condus la soluția ca dreptul de autor să aparțină producătorului.

Doctrina distinge între subiectul originar care este autorul nemijlocit, creatorul operei și subiectul derivat, persoana care a dobândit, în virtutea anumitor împrejurări, unele prerogative ale dreptului de autor, prerogative care în mod normal aparțin autorului originar. Sunt însă și cazuri în care dreptul de autor aparține altor persoane decât autorul.

Art. 70 alin.1 din lege reglementează cesiunea prezumată a acelorași drepturi către producătorul operei audiovizuale dispunând în acest sens, că prin contractele încheiate între autorii operei audiovizuale și producător, în lipsa unei clauze contrare, se prezumă că aceștia, cu excepția autorilor muzicii special create, îi cedează producătorului drepturile exclusive privind utilizarea operei în ansamblul său, precum și dreptul de a autoriza dublarea și subtitrarea, în schimbul unei remunerații echitabile.

Un caz mai special îl reprezintă operele create în cadrul unui raport de muncă. Actuala reglementare astfel cum a fost modificată consacră o soluție orientată spreinteresele autorului, stabilind în art.44 (1) că în lipsa unei clauze contractuale contrare, pentru operele create în cadrul unui contract individual de muncă, drepturile patrimonialeaparțin autorului operei create. În acest caz, autorul poate autoriza utilizarea operei de către terți, numai cu consimțământul angajatorului și cu recompensarea acestuia pentru contribuția la costurile creației. Utilizarea operei de către angajator, în cadrul obiectului deactivitate, nu necesită autorizarea angajatului autor. Dacă o asemenea clauză există, aceasta urmează să cuprindă termenul pentru care au fost cesionate drepturile patrimoniale de autor. În absența precizării termenului, acesta este de trei ani de la data predării operei. La expirarea termenului, în lipsa unei clauze contrare, angajatorul este îndreptățit să îi pretindă autorului plata unei cote rezonabile dinveniturile obținute din utilizarea operei sale, pentru a compensa costurile suportate de angajator pentru crearea operei de către angajat, în cadrul atribuțiilor de serviciu , art.44(3), autorului după expirarea termenului menționat revenindu-i drepturile patrimoniale, art.44(4). Legea dispune în continuare ca autorul unei opere create în cadrul unui contract individual de muncă își păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei ca parte din ansamblul creației sale art.44 alin.( 5).

Opera colectivă – poate fi definită ca fiind acea operă creată la inițiativa și subresponsabilitatea unei persoane fizice sau juridice contribuțiile personale ale coautorilor formând un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori, asupra ansamblului operei create (art.6).

Opera colectivă estedeci, o operă complexă din punct de vedere al obiectului care reunește elemente de naturi diferite, ceea ce nu înseamnă că, în principiu, acesta este totdeauna divizibil. Deci, negăsim în fața unei pluralități de obiecte căreia îi corespunde un singur subiect al dreptuluide autor. Elementul esențial de diferențiere între opera comună și cea colectivă, ceconstituie inițiativa și controlul persoanei fizice sau juridice, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată opera și care imprimă o concepție de ansamblu asupra acesteia.

Fiecare autor execută o parte distinctă din ansamblul operei comandată de un terț, potrivitindicațiilor acestuia. Atât opera comună cât și opera colectivă au totuși și un element comun și anume,faptul că ambele au un scop unic, acela de a elabora o operă caracterizată printr-o comunitate de inspirație și unitatea de timp cât privește elaborarea acesteia, spre deosebire de opera derivată, care presupune, cât privește elaborarea sa în raport de opera originară, o succesiune în timp.

Titularul dreptului de autor asupra unei opere colective este, în lipsa unei convenții contrare, persoana fizică sau juridică, din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată, cu consecința că drepturile patrimoniale asupra operei, în ansamblul său, se exercită numai de titularul operei. Autorii contribuțiilor la opera colectivă au însă, dreptul de a exploata separat contribuția lor cu condiția să nu prejudicieze opera colectivă, soluție prevăzută în art.45 alin.1 în cazul operei apărută într-o publicație periodică și care, pentru identitate de rațiune vizează toate operele colective. În ce privește exercițiul drepturilor morale, acesta revine persoanei fizice sau juridice din inițiativa căreia a fost creată opera fără să se excludă posibilitatea ca autorul săse sesizeze, ori de câte ori au suferit un prejudiciu printr-o deformare brutală a contribuțieilor. Autorii contribuțiilor nu au însă, exercițiul deplin al dreptului moral de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, întrucât natura operei colective presupune și justifică o asamblare armonioasă a întregii opere care revinetitularului dreptului de autor fără a se prejudicia onoarea sau reputația autorilor contribuțiilor.

Proprietatea intelectuală, privită sub cele două componente ale sale, proprietatea industrială pe de o parte, drepturile de autor și drepturile conexe pe de altă parte, este un instrument marcant pentru dezvoltarea și bunăstarea economică, socială și culturală a unei țări. Așadar, se poate aprecia că protecția drepturilor de proprietate intelectuală este de o mare importanță, esența, scopul și finalitatea acesteia fiind protejarea produsului inteligenței umane și în același timp, garantarea posibilității consumatorilor de a se folosi de acest produs.

În această perioadă a fost revizuită întreaga legislație în materia proprietății intelectuale în scopul deplinei armonizări cu actele normative ale UE și tratatele internaționale în domeniu și s-au luat măsuri de creștere a capacității administrative a tuturor autorităților publice implicate în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală conform recomandărilor exprese ale Comisiei Europene.

„România a întărit cooperarea dintre instituțiile publice de specialitate cu atribuții în protecția drepturilor de proprietate intelectuală ORDA și OSIM, pe de o parte, și organele cu atribuții în asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală, pe de altă parte, respectiv organele de cercetare penală și autoritățile vamale. Au fost organizate numeroase acțiuni, seminarii, simpozioane, cursuri de pregătire de sensibilizare, conștientizare și instruire privind drepturile de proprietate intelectuală”.

Stimularea capacității creatoare a unei națiuni este un proces sistematic, unitar, la a cărei înfăptuire contribuie un sistem național dinamic privind drepturile de proprietate intelectuală.

1.2 Obiectul dreptului de autor

Sunt mai multe clasificări ale operelor intelectuale care sunt protejate prin legislația ce reglementează drepturile de autor, spre exemplu cea clasică, ce le împarte în trei categorii: literară, artistică și științifică. O clasificare legală, instituită chiar de către legiuitor și cu importantă din punct de vedere juridic este cea conform Legii nr. 8/1996.

Această categorie cuprinde toate operele de creație intelectuală în domeniul literar, științific sau artistic, indiferent de modalitatea de creație, forma de exprimare, destinația sau valoarea operei.

Legea nr. 8/1996 astfel cum a fost modificată enumeră categoriile operelor protejate, însă enumerarea nu este limitativă folosindu-se expresia “cum sunt”.

Obiectul dreptului de autor, îl constituie, potrivit art. 7, „operele originare de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creatie, modul sau forma concretă de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, cum sunt:

a) scrierile literare si publicistice, conferintele, predicile, pledoariile, prelegerile si orice alte opere scrise sau orale, precum si programele pentru calculator;

b) operele stiintifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicarile, studiile, cursurileuniversitare, manualele scolare, proiectele si documentatiile stiintifice;

c) compozitiile muzicale cu sau fara text;

d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele;

e) operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale

f) operele fotografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeuanalog fotografiei;

g) operele de artă plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, grafică, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și a metalului, precum și operele de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;

h) operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formeaza proiectele de arhitectură;

i) lucrările plastice, hârtile și desenele din domeniul topografiei, geografiei și științei în general.”

Conventia de la Berna recunoaște însă dreptul statelor membre de a decide că operele literare sau artistice, ori una sau mai multe categorii dintre ele, să nu fie protejate atât timp cât nu au fost fixate pe un suport material. Operele create pornind de la una sau mai multe opere existente, în situația în care nu este prejudiciat dreptul autorului operei originale sunt opere derivate. Fără a se prejudicia drepturile autorilor operei originare, constituie de asemenea, obiect al dreptului de autor, operele derivate care au fost create, plecând de la una sau mai multe opere preexistente, aceste opere sunt enumerate enunțiativ în lege, art. 8 și anume :

“a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicaleși orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau științifice, care reprezintă o muncă intelectuală de creație ;

b) culegerile de opere literare, artistice sau științifice, cum ar fi : enciclopediile șiantologiile, colecțiile sau compilațiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creații intelectuale.”

Natura exclusivă a dreptului de autor impune autorului unei opere derivate, respectarea a două reguli și anume :

– autorizarea folosirii operei preexistente, de la autorul ei ;

– respectarea dreptului la calitatea de autor a creatorului operei originare.

Doctrina a desprins trei condiții esențiale care conferă vocație la protecție, în cadrul dreptului de autor și anume:

– opera să fie rezultatul unei activități creatoare a autorului ce implică originalitate. De altfel, condiția este prevăzută în art. 7 din lege care dispune că obiect al dreptului de autor îl constituie operele originale de creație intelectuală. În doctrină, unii autori preferă termenul de individualitate a operei în care elementul esențial îl constituie forma deexprimare a autorului la care se va adăuga elementul de fantezie, alegerea și prelucrarea materialului.

Ceea ce a intrat însă definitiv în patrimoniul terminologic al dreptului de autor este „originalitatea”, o noțiune subiectivă cu caracter relativ. Așadar, caracterul absolut care se cere noutății unei creații tehnice pentru a avea vocație la protecție nu se cereoriginalității. Criteriul originalității se manifestă diferit în funcție de categoria de opere lacare se referă și examinarea sa este importantă pentru departajarea operelor originare careau vocație la protecție de operele lipsite de originalitate.

Legea română prevede expres, ca operele originale sunt protejate independent devaloarea lor, considerate de unii autori ca o „protecție prea generoasă” care face posibilă și protecția unor creații marginale, fiind subordonată în primul rând, satisfacerii interesuluicomercial al primului utilizator .

– opera să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simțurilor, fiind fără relevanță dacă opera îmbracă forma orală sau forma scrisă, deci dacă este fixată sau nu pe un suport material, chiar dacă unele opere, cum ar fi cazul operelor de artă plastică sunt indisolubil legate de suportul lor material.

– opera să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoștința publicului prin reproducere, executare, expunere, reprezentare sau orice alt mijloc. Art. 1 alin. 1 teza finală din lege dispune că: “opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată independent deaducerea la cunoștință publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată”.

În lumina acestor cerințe art. 9 din lege prevede că nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor următoarele:

a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele defuncționare sau conceptele matematice ca atare și invențiile , conținute într-o operă, oricarear fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;

b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară șitraducerile oficiale ale acestora;

c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităților publice și ale organizațiilor, cumar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul și medalia;

d) mijloacele de plată;

e) știrile și informațiile de presă;

f) simplele fapte și date.

Enumerarea este limitativă iar unele dintre obiectele exceptate de la protecție, presupune o activitate de creație și prezintă originalitate, ele se adresează publicului larg și trebuie cunoscute de toți cetățenii, așadar difuzarea lor și posibilitatea de a le reproduce trebuie să fie liberă.

Soluția adoptată de numeroase legislații în legătură cu natura juridică a dreptului deautor este cea a complexități acestuia, pornind de la disocierea drepturilor morale de autor, care au caracter preponderent, de cele patrimoniale, care apar drept consecințe aleexercitării primelor (în special a dreptului de divulgare si a autorizării terților de a folosi opera). Legiuitorul român, prin Legea nr. 8/1996 astfel cum a fost modificată și completată, a adoptat în mod explicit această concepție prevăzând, în art. 1, că: “Acest drept este legat de persoana autorului si comporta atribute de ordin moral și patrimonial”.

Drepturile morale sunt anterioare drepturilor patrimoniale, dar își continuă existența și după publicarea operei, ba chiar după decesul autorului sau după ce opera a trecut în domeniul public.

Conținutul dreptului de autor

Drepturile morale de autor

Legiuitorul român, consacrând caracterul preponderent al drepturilor morale leenunța explicit, așezându-le înaintea drepturilor patrimoniale. Legea nr. 8/1996 prevede în art. 10 următoarele drepturi morale de care beneficiază autorul unei opere :

a) Dreptul de divulgare: este unul din cele mai importante drepturi personale patrimoniale recunoscute autorului, în temeiul căruia autorul unei opere de creație este singurul îndreptățit să decidă, în mod discreționar, să aducă sau sănu aducă opera sa la cunoștința publică. Fiind o emanație a spiritului creator al autorului și o expresie a personalitățiiacestuia, numai autorul este îndreptățit să aprecieze dacă opera sa a atins nivelul de perfecționardorit de el. Aducerea operei la cunoștința publică comportă din punctul de vedere al autorului anumite elemente de risc (felul în care opera va fi primită de societate, reputația autorului, răspunderea lui morală sau uneori chiar și cea juridică) și este firesc ca autorul să înfrunte aceste elemente de risc numai în măsura în care el a decis aducerea operei la cunoștința publicului.

b) Dreptul la paternitatea operei : dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei. El exprimă legătura intimă, firească dintre autori și opera sa. El are două aspecte : primul pozitiv, care constă în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor, al doilea, negativ, care constă în dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare.

c) Dreptul la nume: dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștința publică. Autorul are dreptul să publice opera sub numele său real, fără indicarea vreunui nume (operă anonimă) sau sub un nume fals.

Autorul unei opere are dreptul să

d) Dreptul la inviolabilitatea operei: dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum si oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa. El este un corolar al dreptului de divulgare, opera fiind adusă la cunoștința publică, numai în forma hotărâtă de autor.

publice opera sub numele s

ă

u real, f

ă

r

ă

indicareavreunui nume (opera anonim

ă

) sau sub un nume ales. Alegerea numelui trebuie s

ă

fie astfelrealizat

ă

încât s

ă

nu prejudicieze numele vreunui autor consacrat. Dreptul acestuia din urm

ă

va fiîns

ă

ap

ă

rat nu temeiul dreptului de autor, ci pe temeiul dreptului la nume.

Autorul unei opere are dreptul s

ă

publice opera sub numele s

ă

u real, f

ă

r

ă

indicareavreunui nume (opera anonim

ă

) sau sub un nume ales. Alegerea numelui trebuie s

ă

fie astfelrealizat

ă

încât s

ă

nu prejudicieze numele vreunui autor consacrat. Dreptul acestuia din urm

ă

va fiîns

ă

ap

ă

rat nu temeiul dreptului de autor, ci pe temeiul dreptului la nume.

Autorul unei opere are dreptul s

ă

publice opera sub numele s

ă

u real, f

ă

r

ă

indicareavreunui nume (opera anonim

ă

) sau sub un nume ales. Alegerea numelui trebuie s

ă

fie astfelrealizat

ă

încât s

ă

nu prejudicieze numele vreunui autor consacrat. Dreptul acestuia din urm

ă

va fiîns

ă

ap

ă

rat nu temeiul dreptului de autor, ci pe temeiul dreptului la nume.

Autorul unei opere are dreptul s

ă

publice opera sub numele s

ă

u real, f

ă

r

ă

indicareavreunui nume (opera anonim

ă

) sau sub un nume ales. Alegerea numelui trebuie s

ă

fie astfelrealizat

ă

încât s

ă

nu prejudicieze numele vreunui autor consacrat. Dreptul acestuia din urm

ă

va fiîns

ă

ap

ă

rat nu temeiul dreptului de autor, ci pe temeiul dreptului la nume.

Autorul unei opere are dreptul s

ă

publice opera sub numele s

ă

u real, f

ă

r

ă

indicareavreunui nume (opera anonim

ă

) sau sub un nume ales. Alegerea numelui trebuie s

ă

fie astfelrealizat

ă

încât s

ă

nu prejudicieze numele vreunui autor consacrat. Dreptul acestuia din urm

ă

va fiîns

ă

ap

ă

rat nu temeiul dreptului de autor, ci pe temeiul dreptului la nume.

e) Dreptul de retractare : dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de exploatare, prejudiciați prin exercitarea retractării, a fost consacrat pentru prima dată prin Legea nr.8/1996. El este undrept moral distinct de dreptul de divulgare fiind o consecință a caracterului absolut și discreționar al acestuia.

Legislația franceză reglementează într-o manieră mai eficientă dreptul de retractare decât legislația noastră, deaoarece autorului i se impune ca dreptul de retractare să fie exercitat doar în cazurile întradevăr justificate. Dreptul de retractare nu este recunoascut autorilor programelor de calculator, existând o prevedere expresă (art. 77 pct. 3 din lege).

Legisla

ț

ia francez

ă

Legisla

ț

ia francez

ă

reglementeaz

ă

într-o manier

ă

mai eficient

ă

dreptul de retractaredecât legisla

ț

ia noastr

ă

, prin obliga

ț

iile impuse autorului impunând implicit ca dreptul deretractare s

ă

fie exercitat doar în cazurile într-adev

ă

r justificate. Astfel, legea francez

ă

oblig

ă

autorul care exercit

ă

dreptul de retractare s

ă

desp

ă

gubeasc

ă

în

prealabil

cocontractantul pentruprejudiciile cauzate prin exerci

ț

iul dreptului de retractare

ș

i pentru c

ă

stabile

ș

te un drept depreferin

ță

în favoarea cocontractantului pentru reeditarea operei cu privire la care a fost exercitatdreptul de retractare.

214. Dreptul de retractare nu este recunoscut autorilor programelor de calculator, existând oprevedere expres

ă

(art. 77 pct. 3 din lege) care exclude expres exercitarea dreptului de retractareîn acest domeniu. De asemenea, dreptul de retractare al autorului nu va putea fi exercitat înipoteza în care autorul a transferat dreptul de proprietate asupra suportului material în care esteîncorporat

ă

crea

ț

ia.5. Atunci când opera de crea

ț

ie este rezultatul colabor

ă

rii mai multor persoane, iar numaiunul sau unii dintre ace

ș

tia doresc exercitarea dreptului de retractare, dreptul de retractare alautorului va veni în conflict nu doar cu principiul for

ț

ei obligatorii a contractelor, ci

ș

i cu dreptulde divulgare recunoscut celorlal

ț

i coautori. Într-o asemenea situa

ț

ie autorul care exercit

ă

dreptulde retractare va fi obligat s

ă

desp

ă

gubeasc

ă

nu numai cocontractantul cu care a încheiatcontractul de valorificare a dreptului de autor, ci

ș

i pe ceilal

ț

i coautori care doresc divulgareaoperei. Nu vor fi aplicabile dispozi

ț

iile art. 5 alin. 3 din lege, deoarece acest text vizeaz

ă

„exploatarea” operei, adic

ă

exercitarea drepturilor patrimoniale de autor.

Caracterele drepturilor morale de autor

Drepturile morale de autor nu pot fi asimilate, sub toate aspectele, în privința naturii acestora, cu așa-numitele drepturi ale personalității, conținutul lor fiind mai larg decât al acestora din urmă. Dreptul moral de autor protejează pe autor nu numai împotriva atingerilor aduse operei, care ar putea prejudicia onoarea sau reputația sa, ci împotriva oricărei atingeri aduse operei.

Spre deosebire de alte legislații, Legea nr. 8/1996 nu enunță caracterele drepturilor morale de autor, dar acestea pot fi desprinse din unele dispoziții legale, după cum urmează :

1.Drepturile morale sunt atașate persoanei autorului.

Astfel, potrivit art. 1, dreptul de autor, care cuprinde atribute de ordin moral si patrimonial, este legat de persoana autorului.

Caracterul strict personal al drepturilor morale se manifestă în principal prin aceea că autorul personal are și exercită componentele pozitive aledrepturilor la divulgare, paternitatea operei, nume și inviolabilitatea acesteia. Totuși, exercitarea componentelor negative ale drepturilor morale, și care constau în dreptul de a se opune oricărei atingeri aduse calității de autor și integrității operei, poate fi detașata de persoana autorului. După moartea acestuia, exercițiul lor se transmite prin moștenire pedurată nelimitată.

2. Drepturile morale au caracter inalienabil

Art. 11 din Legea nr. 8/1996 consacră caracterul inalienabil al drepturilor morale prevăzând că acestea nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări. Ideea inalienabilității drepturilor morale a fost, mai întâi, lansată pe cale jurisprudențială. Consacrarea legislativă a unui astfel de principiu, care decurge în mod logic, nu poate fi lipsită însă de nuanțări. Astfel, în doctrină s-au detașat anumite derogări de la regulă, limitarea acestora putând rezulta fie din voința autorului, fie din natura operei, fie din convențiile încheiate de autor cu terțe persoane. Autorul este liber să-și publice opera sub pseudonim sau fără indicarea unui nume. În acest caz, autorul a renunțat parțial la dreptul la nume; el poate, însă, reveni oricând pentru a-și dezvălui numele. Prin Legea nr. 8/1996 modificată și completată în 2004, admite transmisiunea prin succesiune a exercițiului anumitor drepturi morale dispunând în art. 11 (2) că după moartea autorului exercițiul drepturilor privind „dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică, dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor a operei și dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa, se transmite prin moștenire, potrivit legislației civile, pe durată nelimitată”. Dacă nu există moștenitori, organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membrii, din domeniul respectiv de creație, îi revine exercițiul acestor drepturi.

3.Drepturile morale au caracter insesizabil

Acest caracter rezultă din inalienabilitatea drepturilor morale de autor. Creditorii autorului pot urmări numai foloasele patrimoniale ce rezultă din exploatarea operei. În cazul operei nedivulgate, creditorii autorului nu îi pot impune acestuia divulgarea și exploatarea ei și nici nu se pot substitui autorului divulgând ei opera în vederea satisfacerii creanțelor lor.

4.Drepturile morale au caracter perpetuu

Caracterul perpetuu al drepturilor morale rezultă din interpretarea art. 11 alin.2 din Legea nr. 8/1996, care permite, cu titlu excepțional, transmiterea prin moștenire a exercițiului anumitor drepturi morale.

5.Drepturile morale sunt imprescriptibile

În ceea ce privește caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor, acestea rezultă pe de o parte din natura perpetuă a acestora, iar, pe de alta parte, din apartenența acestor drepturi la drepturile personalității. Dreptul autorului la acțiune pentru apărarea drepturilor sale morale nu sestinge, oricât timp ar trece de la încălcarea lor. De altfel, prescripția extinctivă se referă exclusiv la drepturile patrimoniale.

Drepturile patrimoniale de autor

Cea de a doua categorie de atribuții ce formează, alături de atributele de ordinmoral, conținutul dreptului de autor sunt drepturile patrimoniale.

Dreptul autorului de a obține foloase materiale în urma exploatării operei sale afost, în evoluția reglementărilor în materie, primul drept recunoscut în favoarea autorilor.

Cu toate acestea, în doctrină se arată ca drepturile patrimoniale de autor nu apar ca drepturi de sine – stătătoare, ci ca o consecința a exercitării unor prerogative personalenepatrimoniale și, în primul rând, a dreptului de divulgare și a celui de a consimți la folosirea operei de către alții.

Caracterele drepturilor patrimoniale de autor

a)Sunt legate de persoana autorului

Caracterul personal al drepturilor patrimoniale de autor rezultă din art. 1 din Legea nr. 8/1996 care, arătând că dreptul de autor este legat de persoana autorului, nu face distincție între prerogativele patrimoniale și cele morale ale acestuia. De asemenea, art. 12 din legea nr.8/1996 astfel cum a fost modificată și completată în 2004 prevede că autorul operei are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți lautilizarea operei de către alții. Cu toate acestea, spre deosebire de drepturile morale, transmisiunea drepturilor patrimoniale este posibilă prin acte între vii cât și pentru cauza de moarte, precum și, înunele cazuri, prin efectul legii.

b) Sunt exclusive

Pe de o parte, autorul este singurul care are dreptul de a decidedacă opera sa va fi exploatată, în ce mod și când se va realiza acest lucru. Pe de altă parte, monopolul exploatării aparține în exclusivitate autorului. Acesta poate decide să-și exploateze singur opera, după cum poate consimți la utilizarea operei de către alții.

c) Sunt limitate în timp

Caracterul temporar al drepturilor patrimoniale de autor reprezintă soluția adoptată atât în dreptul convențional, cât și în legislația noastră.Justificarea acestei soluții constă în evitarea conferirii unor avantaje materiale excesive,rezultate din monopolul exclusiv de exploatare de care beneficiază autorul. Pe de altă parte,dependența prerogativelor patrimoniale de exercițiul celor personale nepatrimoniale, care au caracter perpetuu, a determinat legiuitorul să deroge de la dreptul comun, stabilind cadrepturile patrimoniale ale autorului nu se vor putea transmite decât pe timp limitat.

Categorii de drepturi patrimoniale de autor

Legea noastră consacră implicit, în beneficiul autorului unei opere, următoarele categorii de drepturi patrimoniale :

dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va utiliza personal opera sa;

dreptul de a consimți la utilizarea operei de către terți;

dreptul de suită.

Dreptul autorului de a utiliza opera sa, se realizează prin exercitarea drepturilor sale distincte și exclusive de a autoriza sau de a interzice conform art.13:

a) reproducerea operei;

b) distribuirea operei;

c) importul în vederea comercializării pe piața internă a copiilor realizate, cuconsimțământul autorului, după operă;

d) închirierea operei;

e) împrumutul operei;

f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și înorice moment ales, în mod individual de către public;

g) radiodifuzarea operei;h) retransmiterea prin cablu a operei;i) realizarea de opere derivate.

Articolul 13 a fost modificat ca urmare a necesității armonizării cu Directiva92/100/CEE privind dreptul de închiriere și împrumut și anumite drepturi referitoare la dreptul de autor, care constituie componente ale acestuia, ce sunt exercitate exclusiv de către titularul dreptului.

În acest sens art.14 definește închirierea ca fiind punerea la dispoziție spre utilizare pentru un timp limitat și pentru un avantaj economic sau comercial direct ori indirect a unei opere. Până la actuala modificare a legii se reglementa în mod expres doar contractul de închiriere a unei opere protejate prin dreptul de autor în capitolul consacrat cesiunii drepturilor patrimoniale de autor.

Împrumutul este definit de art.14 alin.(1) ca fiind punerea la dispoziție spre utilizare pentru un timp limitat și fără un avantaj economic sau comercial direct ori indirect a unei opere prin intermediul unei instituții care permite accesul publicului în acest scop. Împrumutul realizat prin biblioteci nu necesită autorizarea autorului și dă dreptul acestuia la o remunerație echitabilă, care nu se datoreză, în cazul în care împrumutul este realizat prin bibliotecile instituțiilor de învățământ cu acces gratuit. Împrumutul unei opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale nu poateavea loc decât după 6 luni de la prima distribuire a operei. Legea dispune în continuare că nu pot face obiectul închirierii sau împrumutului:

a) construcțiile rezultate din proiecte arhitecturale;

b) originalele sau copiile operelor de design ori de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;

c) originalele sau copiile operelor, în scopul comunicării publice ori pentru acăror utilizare există un contract;

d) lucrările de referință pentru consultarea imediată sau pentru împrumut întreinstituții;

e) operele create de autor în cadrul contractului individual de muncă, dacă acestea sunt utilizate de către cel care a angajat autorul, în cadrul activității obișnuite.

În lege este introdus și definit conceptul de comunicare publică care cuprinde și dreptul de transmitere și dreptul de reproducere și poate fi probat prin criteriul distanței între emitent și receptorul creației.

După art. 15 au fost introduse 2 noi articole în care se definesc termenii de radiodifuzare și retransmitere prin cablu.

Dreptul de suită

Dreptul de suită a fost consacrat în România prin Legea nr.8/1996. Deși apare ca o inovație impusă în legislația noastră prin actul normativ amintit ,aceasta instituție juridică nu era străina dreptului nostru, întrucât Convenția de la Berna, la care România este parte, o admite în principiu, lăsând la latitudinea statelor membre posibilitatea admiterii la nivel național.

Conținutul dreptului de suită, potrivit art.21 din lege astfel cum a fost modificat, are două componente:

dreptul autorului unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al uneiopere fotografice beneficiază de un drept de suită reprezentând dreptul de aîncasa o cotă din prețul de vânzare obținut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor;

dreptul autorului de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa (art.21alin.1).

Obiectul dreptului de suită, îl formează, potrivit legii, operele de artă plastică orial unei opere fotografice. Legea nu conține o definiție a operei de artă plastică, însă enumeră, cu caracter exemplificativ, câteva astfel de opere. Potrivit art. 7 lit. g, constituie obiect al dreptului de autor operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi : operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, arta monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și a metalului, desene, design, precum și alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice.

Dreptul de suită se aplică tuturor actelor de revânzare a operelor originale menționate cât și copiilor operelor originale de artă sau fotografice care au fost făcute într-un număr limitat de către însuși autorul lor sau cu aprobarea acestuia, care implică în calitate de vânzători, cumpărători sau intermediari saloane, galerii de artă precum și oricecomerciant de opere de artă. În această calitate vânzătorul are obligația ca în termen de 2 luni de la data revânzării să comunice informațiile precum și obligația de a reține din prețul de vânzare și de a plăti autorului suma datorată calculată conform dispozițiilor legale (art.21 alin.4).

Beneficiarii dreptului de suită sau reprezentanții acestora pot solicita de la vânzător timp de 3 ani de la data revânzării, informații necesare pentru a asigura plata sumelor datorate.

Potrivit art. 21 alin. 7 din Legea, dreptul de suită nu poate face obiectul unei renunțări sau înstrăinări prin acte între vii. Caracterul inalienabil al dreptului de suită se justifică prin necesitatea asigurării unei protecții eficiente a autorului împotriva speculațiilor de pe piața.

Dreptul de suită, având o natură frugiferă, patrimonială, durează tot timpul vieții autorului și se transmite prin moștenire pe o perioada de 70 de ani de la decesul autorului. Proprietarul sau posesorul unei opere are conform legii o serie de obligații ce exced componența strictă a dreptului de suită și anume:

– să permită accesul autorului și să pună opera la dispoziția acestuia dacă acestfapt este necesar pentru exercitarea dreptului său de autor cu condiția ca prin aceasta să nu fie lezat interesul legitim al proprietarului sau posesorului opereicare poate pretinde autorului în acest caz, o garanție suficientă pentru securitatea operei (art.22);

– interdicția pentru proprietarul sau posesorul originalului de a o distruge inainte de a o oferi autorului la prețul de cost al materialului (art.23 alin.1);

– în cazul unei structuri arhitecturale, autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei și de a solicita trimiterea reproducerii proiectelor (art.23 alin.3).

Fundamentul juridic al dreptului de suită constă, pe de o parte, în aplicarea principiului echității și al echivalenței prestațiilor ce trebuie să guverneze raporturile juridice civile și comerciale. Soluția este în conformitate cu dispozițiile constituționale privind raportul dintre tratatele internaționale la care România este parte și dreptul intern (art. 20 dinConstituția României).

CAPITOLUL II

Protecția dreptului de autor în cadrul documentelor internaționale

2.1 Convenția de la Berna 1886

Circulația creațiilor intelectuale nu au putut niciodată împiedica de granițele materiale, teritoriale, și de aici a apărut necesitatea protejării unitare a proprietății intelectuale și industriale.

Prima reuniune internațională în domeniul drepturilor de autor din 1858, care a avut loc la Bruxelles, a dezbătut problema reglementării internaționale a drepturilor de autor. În anul 1878 a fost înființată, sub președinția lui Victor Hugo, Association Litéraire Internationale, care a organizat bianual reuniunile scriitorilor, artiștilor și ale editorilor. Menționăm dintre aceste conferințe: Congresul de la Viena din 1873, Congresul de la Trocadéro 1878, cea de la Roma din 1882, când s-a întrunit o comisie internațională cu scopul de a înființa o uniune a drepturilor de autor.

În Convenția de la Berna nouă țări – Anglia, Belgia, Franța, Germania, Spania, Elveția, Suedia, Tunisia și Haiti – au semnat primul document al uniunii, care, împreună cu actele adiționale și cu aranjamentele speciale a intrat în vigoare la 5 decembrie 1887. Țările contractante sunt constituite în Uniunea pentru protecția drepturilor autorilor asupra operelor literare și artistice. Convenția de la Berna este deschisă oricărui alt stat, astfel că la 1 ianuarie 1999 un număr de 138 de state erau membre ale Uniunii de la Berna.

Convenția de la Paris din 1883 pentru protecția proprietății industriale, care are ca obiect brevetele de invenție, modelele de utilitate, desenele sau modelele industriale, mărcile de fabrica, sau de comerț, mărcile de serviciu, numele comercial, indicațiile de proveniență și denumirile de origine.

Convenția a fost supusă unor revizuiri periodice prin: Actul de laBerlin din 1908, Actul de la Roma din 1928, Actul de la Bruxelles din1948, Actul de la Stockholm din 1967 și Actul de la Paris din 1971. Cu toate că majoritatea țărilor au aderat la modificările realizate prin Actul de la Paris, un număr de state mai aplică încă forma revizuită de la Bruxelles sau chiar forma revizuită de la Roma. Scopul Convenției de la Berna este, așa cum se subliniază în preambulul său, „de a proteja, printr-o manieră cât mai efectivă și uniformă posibilă, drepturile autorilor asupra operelor literareși artistice”.

România a aderat, cu rezerve, la Convenția de la Berna în forma revizuită de la Berlin prin Legea nr. 152/1926, pentru ca în 1995 să renunțe la rezerve. Aceste rezerve priveau în principal durata drepturilor și competența în litigii având ca obiect interpretareași aplicarea Convenției. La forma revizuită a Convenției prin Actul de la Paris din 1971 și modificată în 1979 România a aderat prin Legea nr. 77/1998.

Convenția de la Berna a determinat principiile de bază ale dreptului de autor și a trecut în revistă principiile reglementării disputelor internaționale, lăsând la latitudinea legislației naționale din tările semnatare elaborarea detaliilor tehnice.

Articolul 1 prevede ca „țările cărora li se aplică prezenta convenție se constituie într-o Uniune în scopul protecției drepturilor autorilor asupra operelor lor literare și artistice”.

Acest document a stat la baza multor tratate și convenții internaționale.

Convenția de la Berna cu privire la protecția operelor literare și artistice, adoptată la 9 septembrie 1886 a stabilit câteva principii de bază care sunt un ajutor eficient în protejarea universală a operelor unui autor:

tratamentul național: operele având ca țară de origine unul dintre statele semnatare (adică al căror autor este cetățean al unui astfel de stat sau care au fost publicate pentru prima dată într-un astfel de stat) trebuie să poată beneficia în fiecare dintre celelalte state semnatare de aceeași protecție cu cea acordată de el operelor propriilor cetățeni;

protecția automată: protecția nu este supusă nici unei formalități prealabile. Din acest punct de vedere, formalitatea copyright-ului american nu trebuie considerată ca o excepție la această regulă generală. Din momentul în care Statele Unite au aderat la convenția de la Berna (1989), înregistrarea la Copyright Office nu mai este o condiție de dobândire a dreptului, ci o condiție prealabilă pentru orice acțiune în justiție intentată de titularul drepturilor.

independența: protecția este independentă față de existența unei protecții a operei în țara sa de origine, sub rezerva ca protecția ei să nu fi încetat în țara de origine ca urmare a scurgerii termenului legal.

Totodată se definește terminologia: operă, autor, drepturile personale și materiale ale autorului.

Convenția de la Berna în art. 2 enumeră categoriile de opere protejate precizând că formularea „operă literară și artistică” cuprinde creațiile din domeniul literar, științific și artistic indiferent de forma de expresie. La început cinematografia era considerată un mijloc tehnic ce permitea captarea, fixarea șiredarea imaginilor. În timp cinematografia a fost văzută ca un mecanism prin care sepot reproduce sau reprezenta opere preexistente, cum sunt de exemplu cele literare. Opera cinematografică a început să fie recunoscută ca formă de creație intelectuală în urma revizuirilor Convenției la Berlin în 1908 și la Roma în 1928. Scopul revizuirii de la Berlin a fost de a se diferenția opera cinematografică de fotografie.

Astfel prin introducerea la art. 14 a paragr. 2 opera cinematografică a fost considerată o versiune dramatică a operei literare sau artistice. Se considera posibil ca prin mijloace cinematografice să se realizeze o operă protejabilă, însă autorul acesteia trebuie să îi imprime un caracter personal și original fără să aducă atingere drepturilor de autor asupra eventualelor opere anterioare utilizate. Cerința originalității a transformat cinematografia într-un mijloc de obținere de noi opere intelectuale. Pentru elaborarea și existența acestor creații este necesar un proces industrial care le mărește gradul de complexitate. Prima forma de exploatare o constituie proiecția în săli de cinema în schimbul unui preț achitat la intrare.

Prin Conferința de la Bruxelles din 1948 operele cinematografice au fost incluse în sfera de protecție prin dreptul de autor alături de celelalte opere obținute prin mijloace tehnice care puteau substitui cinematograful, indiferent de modalitatea de fixare a imaginii și sunetului sau de suportul material folosit. Se consideră că cinematografia este simultan artă, tehnică și industrie. Astfel întrunește mai multe caracteristici: este un mod de exprimare a sentimentelor, presupune mijloace tehnice de înregistrare pe un suport a imaginilor și a sunetelor șipentru redarea lor într-o industrie. În mod evident realizarea de filme necesită investiții financiare, multiple activități și are ca scop final obținerea unui profit.

Pornind de la art. 2 al Convenției de la Berna, legiuitorul român a stabilit că, “opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-unprocedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune deimagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete”. Unii specialiști, în domeniu consideră că prezenta definiție este criticabilă deoarece nu poate fi vorba de o operăaudio în lipsa sunetului.

Prin termenul „audiovizual” se desemnează rezultatele activității umane obținute cu ajutorul tehnologiilor indiferent de faptul că operele intelectuale seadresează simultan simțurilor vizuale și auditive sau nu. Din punct de vedere juridic acest concept include operele audiovizuale dar și simple înregistrări audiovizuale.

Principiul protecției tuturor operelor din domeniul literar, științific și artistic, oricare ar fi modul sau forma de exprimare, a fost consacrat prin art. 2 alin.1 al Convenției de la Berna, operele fotografice fiind incluse printre acestea. Astefel că, legiuitorul român a inclus în art. 7 lit. f) și „operele fotografice, precum și orice alte operele exprimate printr-un procedeu analog fotografiei”. Protecția operelor fotografice, indiferent de subiect (portrete, peisaje, diferite evenimente etc.) și de scopul pentru care au fost realizate, este recunoscută de toate legile naționale privind dreptul de autor, singura condiție cerută fiind ca acestea să constituie o creație originală a autorului.

Sunt considerate opere fotografice și fotogramele peliculelor cinematografice. „Fotograma” este o fotografie specială, pe baza căreia se pot face măsurători preciseasupra obiectului a cărui imagine o reproduce și care se folosește mai ales încartografie. În sensul Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe,este vorba de suita de imagini fixate pe pelicula unui film, din care oricând pot fidecupate anumite imagini reproduse, alcătuind, fiecare în parte, „opere fotografice”.

În literatura de specialitate se apreciază că fotografiile, ca opere protejabile încadrul dreptului de autor, ridică unele probleme ce se referă la modul de realizare (prin procedee mecanice, fizice și chimice) și la unele limitări cu caracter specialimpuse de nevoia protejării unor terți. Nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor fotografiile unor scrisori, acte, documente de orice fel, desene tehnice și altele asemenea. Din această redactare, rezultă că fotografiile vor fi protejate numai în măsura în care suntoriginale și reprezintă expresia personalității autorului, în lipsa originalității fotografiilenebeneficiind de protecția legală. Prin realizarea unei opere fotografice, autorul acesteia dobândește asupra operei sale atât drepturi nepatrimoniale (care nu potface obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări ) cât și drepturi patrimoniale, distincteși exclusive (art.13). Autorul unei opere fotografice beneficiază de un drept de suită (art. 21) ce reprezintă dreptul de a încasa o cotă din prețul de vânzare obținut la orice revânzarea operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum și dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. Dreptul de suită se aplică tuturor actelor de revânzare a unei opere fotografice care implică, în calitate de vânzători, cumpărători sau intermediari, saloane, galerii de artă, precum și orice comerciant de opere deartă. Copiile operelor fotografice, care au fost făcute într-un număr limitat de către însuși autorul lor sau cu aprobarea acestuia, sunt considerate opere fotografice, în sensul Legii nr.8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. Dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări.

Drepturile patrimoniale ale autorului unei opere fotografice durează tot timpul vieții acestuia, iar după moartea sa se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera fotografică a fostadusă la cunoștință publică în mod legal.

Jurisprudența a arătat că dreptul autorului unei opere fotografice de a utiliza propria operă nu trebuie să prejudicieze drepturile autorului operei de artă reproduse în opera fotografică. Pentru utilizarea unei opere care constituie un portret este necesar consimțământul persoanei reprezentate în acel portret. Autorul, proprietarul sau posesorul operei nu are dreptul să o reproducă sau să o utilizeze fără consimțământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de ani de la deces.

Art. 2 alin. 5 din Convenția de la Berna reprezintă punctul de plecare pentru protecția bazelor de date. Potrivit acestuia se bucură de protecția prin dreptul de autor “compilațiile de date sau alte materiale, în orice formă, care datorită selectăriisau dispunerii conținutului reprezintă o creație intelectuală”. Protecția nu se întinde și asupra datelor sau materialelor ce au fost conținute și nu trebuie să atinge drepturilede autor ce au ca obiect aceste materiale sau date.

Beneficiază de protecție prin drept de autor doar forma concretă de expresie a ideilor. Atât timp cât ideile nu sunt exprimate concret ele sunt doar o materie primă, o sursă de inspirație. În această manieră ele nu sunt susceptibile de apropiere. În doctrină se consideră că protejarea ideii care a stat la baza unei opere ar duce la un monopol de utilizare a autorului asupra unui întreg gen de opere. Nu este mereu ușor de observat distincția dintre idee și expresie. Ideea odată exprimată conține amprenta personalității autorului. Acest fapt nu face ideea protejabilă. Se consideră licită preluarea ideilor dintr-o operă preexistentă cu condiția ca forma de expresie să fie distinctă.

Potrivit art. 2 bis al Convenției de la Berna se poate limita protecția legală pentru “discursurile politice și discursurile pronunțate în dezbaterile judiciare”, “conferințele, alocuțiunile și alte opere de aceeași natură, pronunțate în public.

Textele oficiale de ordin politic, legislativ, administrativ și judiciar și traducerileacestora, mijloacele de plată, simbolurile oficiale (steme, sigilii, embleme, insigne, ecusoane) se adresează populației și trebuie cunoscute de către toții cetățenii. Din acest motiv deși presupun un efort intelectual și prezintă originalitate nu beneficiază de protecție prin drept de autor pentru ca difuzarea și reproducerea lor să fie liberă. Convenția de la Berna lasă la latitudinea statelor membre decizia de a exclude sau nu aceste texte din protecția prin drept de autor.

Discursurile politice și discursurile pronunțate în dezbaterile juridice beneficiază de protecție prin drept de autor atât timp cât întrunesc cerințele necesare. Aceastea pot fi redate în presă sau radiodifuzate fără consimțământulprealabil al autorului. Per a contrario doar autorul beneficiază de dreptul exclusiv de a reuni aceste opere în culegere, iar în acest caz ele vor beneficia de protecția legală a dreptului de autor.

Convenția de la Berna stabilește prin art. 7 durata protecției acordate dreptului de autor, „durata vieții autorului și 50 de ani după moartea sa”.

Convenția prevede durate diferite de protecție a drepturilor patrimoniale de autor, după cum opera a fost publicată de autor în timpul vieții, de altă persoană după încetarea protecției, sub pseudonim sau anonim, precum și în funcție de genul operelor sau modul de realizare. Dispozițiile Convenției au fost armonizate prin legea 8/1996, astfel:

a) Durata protecției drepturilor patrimoniale în cazul operelor publicate de autor în timpul vieții sub numele său este de la data aducerii la cunoștința publică până la moartea autorului. După moartea autorului, drepturile patrimoniale se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioad ă de 70 de ani, indiferent de data la care opera a fost adusă la cunoștință publică în mod legal. Dacă nu există moștenitori, exercițiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieții de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creație.

b) Potrivit art. 25 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, persoana care aduce la cunoștința publică, după încetarea protecției dreptului de autor, în mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte, beneficiază de protecție echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului. Durata protecției acestor drepturi este de 25 de ani din momentul aducerii operei la cunoștința publică. Protecția este recunoscută și asigurată, în cazul în care publicarea a fost făcută de mai multe persoane, în favoarea celei care a avut prima inițiativa aducerii operei la cunoștința publică. Deoarece legea nu distinge, de protecție beneficiază, în această ipoteză, persoana care publică opera, indiferent dacă ea deține suportul material al originalului operei sau al unei copii a operei căzute îndomeniul public.

c) În cazul în care opera a fost adusă la cunoștința publică sub pseudonim sau fără indicarea autorului, durata protecției drepturilor patrimoniale de autor este de 70 de ani de la data aducerii la cunoștința publică. Dacă înainte de expirarea acestui termen autorul își dezvăluie identitatea, atunci durata protecției se va calcula după regula comună, generală: restul vieții autorului și 70 de ani de la moartea acestuia pentru moștenitori.

d) Durata protecției drepturilor patrimoniale pentru operele realizate în colaborare este restul vieții autorilor de la data publicării și timp de70 de ani în favoarea moștenitorilor acestora.Dacă nu pot fi individualizate contribuțiile autorilor la realizarea operei, termenul de 70 de ani începe să curgă de la data morții ultimului coautor al operei. Este o soluție care face ca supraviețuirea unui autor să profite moștenitorilor celorlalți autori decedați, avându-se în vedere faptul că fiecare autor a avut o contribuție necesară la elaborarea operei definitive. Dacă însă contribuțiile coautorilor pot fi determinate, termenele se calculează separat, pentru fiecare dintre autorii și moștenitorii lor, de la data decesului fiecăruia.

e) Drepturile patrimoniale asupra operelor colective au o durată de protecție de 70 de ani de la data aducerii operelor la cunoștința publică. Dacă opera nu este însă adusă la cunoștința publică timp de 70 de ani de la crearea ei, durata protecției expiră o dată cu trecerea acestei perioade.

f) În cazul operelor de artă aplicată, durata drepturilor patrimoniale de autor este de 25 de ani de la data creării acestora. De subliniat că protecția asigurată în cadrul dreptului de autor este mai favorabilă decât protecția oferită de legea specială și anume Legea 129/1993 privind protecția desenelor și modelelor industriale. Această situație mai favorabilă decurge din faptul că, mai întâi, protecția dreptului de autor se asigură fără să fie condiționată de îndeplinirea unor formalități ca în cazul legii speciale (constituirea depozitului, examinarea cererii, eliberarea certificatului, plata unor taxe) și apoi că durata protecției este mai mare decât cea prevăzută în cazul desenelor și modelelor industriale (5 ani cu posibilitatea prelungirii pentru încă două perioade a câte 5 ani).

g) Programele pentru calculator au o durată de protecție a drepturilor patrimoniale pe tot timpul vieții autorului, iar după moartea acestuia drepturile se transmit prin moștenire potrivit legislației civile pe o perioadă de 70 de ani. Legea nu face vorbire decât de cazul în care programul pentru calculator a fost creat de un autor unic. Considerăm că în situația în care programele pentru calculator sunt realizate de mai mulți autori, trebuie să se aplice regula statuată pentru operele realizate în colaborare: protecția să fie asigurată pe tot timpul vieții autorilor și timp de 70 de ani pentru moștenitori, de la data decesului ultimului dintre autori.

h) Durata protecției drepturilor patrimoniale ale producătorilor de înregistrări este de 50 de ani începând cu data de 1 ianuarie a anului următor în care a avut loc prima fixare. În cazul în care înregistrarea sonoră sau audiovizualăa fost adusă la cunoștință publică în această perioadă, durata protecției expiră după 50 de ani de la data aducerii la cunoștință publică.

i) Durata drepturilor patrimoniale aleartiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de înregistrări sonore este de50 deani începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc prima fixare. În cazul artiștilor interpreți sau executanți, dacă lipsește prima fixare a prestației, termenul de protecție se calculează în raport cu prima comunicare către public. Durata drepturilor patrimoniale ale producătorilor de înregistrări sonore expiră după trecerea a 50 de ani de la data aducerii la cunoștința publică, în cazul în care înregistrarea sonoră este adusla cunoștința publică în perioada de 50 de ani calculați de la anul următor celui în care a avut loc prima fixare.

j) Durata protecție, începând cu 1 ianuarie a anului imediat următor definitivării bazei de date, când iau naștere, potrivit legii, (art. 142 .4) drepturile acestui titular. Remarcăm o scăpare legislativă, și anume aceea că în perioada de timp cuprinsă între data realizării bazei de date (când se nasc drepturile fabricanților de date) și data de 1 ianuarie a anului următor (când începe protecția legală a drepturilor) drepturile fabricanților de date nu sunt protejate juridic. Iată de ce, de lege ferenda, se impune ca durata protecției pentru această categorie de drepturi să înceapă din momentul realizării bazei de date. Orice modificare substanțială a bazei de date pentru care se poate considera că s-a efectuat o nouă investiție substanțială, permite atribuirea unei durate de protecție proprii bazei de date rezultată din această investiție.

k) Autorul, proprietarul sau posesorul unei opere care conține un portret, nu are dreptul să o reproducă sau să o utilizeze, fără consimțământul persoanei reprezentată sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de ani, după moartea sa. În lipsa unei clauze contrare, consimțământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în portret este de profesie model sau a primit o remunerație pentru a poza.

Utilizarea unei corespondențe adresate unei persoane necesită consimțământul destinatarului, iar după moartea acestuia, timp de 20 deani, al succesorilor săi, dacă persoana defunctă nu și-a exprimat o altă dorință. Este necesar să mai adăugam faptul că, potrivit doctrinei, prelungirea duratei de protecție a dreptului de autor intervine în general în caz de război.

Convenția de la Berna este punctul de plecare pentru legislația europeană a dreptului de autor și a drepturilor conexe. Datorită progreselor tehnice și digitale, evoluției societății și progreselor umanității se impune o revizuire și aliniere permanentă la cerințele pieții de desfacere.

2.2Tratatul OMPI 1996

De la adoptarea sau ultima revizie a Conventiilor de la Berna si Roma, cu mai bine de un sfert de secol in urma, au aparut noi categorii de lucrari, noi piete de desfacere si noi metode de difuzare, noi condiții impuse de tehnologia digitală și Internet.

În Decembrie 1996, la sediul OMPI (Organizația Mondială de Proprietate Intelectuală) din Geneva, constituindu-se într-un aranjament special în cadrul Convenției de la Berna, conform articolului 2, s-a semnat Tratatul OMPI pentru Drepturi de Autor (the WIPO Copyright Treaty, prescurtat WCT). Acesta se refera la protecția autorilor de lucrări literare și artistice, precum poeme, romane, programe de calculator, baze de date originale, lucrari muzicale, lucrari audiovizuale, situri Web, fotografii, etc.

Scopul acestui tratat este reînoirea și completarea prevederilor pentru drepturi de autor și drepturi conexe, în special pentru a răspunde dezvoltării tehnologiei și a piețelor de desfacere, în special pentru a răspunde dezvoltării tehnologiei și a piețelor de desfacere.

Scopul Tratatului OMPI reiese din Prembul, acesta menționând că, era necesară revizuirea pentru:

„a dezvolta si de a asigura protectia drepturilor autorilor asupra operelor lor literare si artistice intr-un mod cat mai eficient si uniform posibil;

de a se institui noi reglementari internationale si de a se clarifica interpretarea anumitor reglementari existente, in scopul gasirii unor rezolvari corespunzatoare pentru problemele ridicate de evolutia constatata in domeniile economic, social, cultural si tehnic;

a recunoște ca evolutia si convergenta tehnicilor informatiei si comunicarii au o incidenta considerabila asupra creatiei si utilizarii operelor literare si artistice;

a sublinia importanta exceptionala pe care o are protectia cu titlu de drept de autor in incurajarea creatiei literare si artistice,

de a recunoște necesitatea de a se mentine un echilibru intre drepturile autorilor si interesele publicului larg, in special in domeniul educatiei, cercetarii si accesului la informatii, asa cum reiese din Conventia de la Berna.”

Dreptul de autor protejează operele literare și artistice cum ar fi scrierile, operele muzicale, dramatice și cinematografice, sculpturile, picturile sau gravurile. Așa cum se amintește în articolul 2 al Tratatului, „protecția se aplică expresiilor și nu ideilor, procedurilor, metodelor de funcționare sau conceptelor matematice ca atare”.

Se recunoaște protecția, ca operă literară, a programelor pentru calculatoare și a compilațiilor de date și alte materiale ca și creații intelectuale. Pentru adaptarea la modificările survenite în cadrul presei, se acordă creatorului de opere literare sau artistice dreptul exclusiv de a autoriza orice fel de comunicare către publicul larg a operelor sale, fixate sau nu, și de a alege momentul și locul difuzării acestora.

Mai mult, tratatul garanteaza ca detinatorii acestor drepturi vor continua sa beneficieze de o protectie adecvata si eficienta in cazul difuzarii lucrarilor prin noile medii de comunicatie, cum este Internetul. Tratatul confirma faptul ca drepturile continua sa existe in mediul digital. De asemenea, crează noi drepturi "online". Pentru a menține o balanță corectă de interese între deținătorii de drepturi și public, tratatele precizează țărilor semnatare o flexibilitate rezonabilă în stabilirea excepțiilor sau limitărilor drepturilor în mediul digital. În anume circumstanțe, acestea pot stabili excepții pentru folosirea operelor în interesul publicului, cum ar fi spre exemplu mediul educațional non-profit și cercetarea.

Acesta impune țărilor atât recunoașterea drepturilor de autor pe teritoriul lor cât și două noi tipuri de drepturi în mediul digital. Acestea crează un mediu sigur pentru ca deținătorii de drepturi să poată utiliza efectiv noile tehnologii pentru a-și proteja drepturile și a-și licenția operele "online". Acesta, garanteaza fiabilitatea și integritatea pieței online prin interzicerea modificării sau ștergerii neautorizate a informațiilor legate de dreptul de autor: aceasta însemnând informațiile care însotesc orice material protejat și care identifica lucrarea, creatorul, interpretul sau deținatorul, precum și, termenele și condițiile de utilizare.

Legislațiile naționale sunt totuși libere să determine aria de aplicare a legilor asupra operelor de artă aplicată și asupra desenelor și modelelor industriale. Convenția de la Berna dispune într-adevăr că „în ceea ce privește operele protejate numai ca desene și modele în țara de origine, nu se poate cere, într-o altă țară a Uniunii, decât protecția specială acordată în aceste țări desenelor și modelelor; totuși, dacă o astfel de protecție specială nu este acordată în această țară, aceste opere vor fi protejate ca opere artistice” (articolele 2-7). Cu titlu de exemplu, o operă protejabilă ca desene și modele în Italia nu poate fi protejată și de dreptul de autor. În aceste condiții, creatorul nu va putea fi protejat în străinătate decât prin legislația națională privind desenele și modelele.

Titularul drepturilor de autor asupra unei opere protejate beneficiază în mod tradițional de două mari categorii de prerogative: drepturile patrimoniale și drepturile morale.

Drepturile patrimoniale permit autorului să obțină un beneficiu financiar legitim din reproducerea și din difuzarea acestor opere atunci când el le-a autorizat. Într-adevăr, titularul drepturilor de autor este liber să autorizeze reproducerea operei sale (dreptul de reproducere) și comunicarea ei către public (drept de reprezentare). El poate, exercitându-și drepturile patrimoniale, să instituie măsuri tehnice destinate să restrângă realizarea, față de operele sale, a unor acte ne-autorizate sau nepermise de lege (articolul 11 din TDA).

Drepturile morale protejează și mai mult calitatea de autor și permit să te opui unei utilizări care ar denatura opera sau să revendici ca numele autorului să fie menționat.

Controlul utilizării operelor, în condițiile proliferării și perfecționării tehnicilor de reproducere, a transmisiunilor de date și informații ori programe prin cablu și satelit este foarte greu de realizat. Pirateria în domeniul drepturilor de autor combinată cu contrabanda constituie atât o violare a drepturilor morale de autor, cât și o violare a drepturilor patrimoniale ale acestora. Operele sunt divulgate de autorii lor pentru a ajunge la consumatori, iar statul conferă protecție operelor și drepturi exclusive autorilor lor pe durată limitată.

Armonizarea intereselor autorilor și consumatorilor de opere și obiectivele culturale urmărite de state au impus instituirea unor limite și în privința drepturilor autorilor, măsurile legislative în domeniu trebuind să răspundă la trei obiective:

– să garanteze autorilor o remunerație proporțională nivelul de utilizare a operelor lor să asigure și să faciliteze nu doar protecția dreptului de autor ci și accesul publicului la opere;

– să creeze condiții optime pentru ca școlile, bibliotecile și centrele de documentare să-și poată îndeplini misiunea socială.

Confruntată cu problemele încălcării drepturilor de autor, pe de o parte, și cu cea a nevoii de asigura protecția efectivă a drepturilor de autor, pe de altă parte, și pornind de la premisa că, în interesul culturii, este necesară găsirea de soluții echilibrate, OMPI a formulat încă din 1979 recomandări pentru:

– extinderea legislației dreptului de autor asupra tuturor formelor de utilizare a operelor protejate și, în special, asupra publicării, distribuirii acestor opere;

– găsirea unor formule de administrare colectivă a drepturilor realizate din prelevările asupra acestor utilizări.

În ceea ce privește limitarea dreptului exclusiv de exploatare a operei prin reproducere, OMPI a formulat, în 1973, următoarele recomandări:

– particularii au dreptul de a face copii pentru uzul personal, într-un
singur exemplar;

– reproducerea operelor protejate trebuie să aducă autorilor un
beneficiu, o remunerație echitabilă;

– profesorii, în instituțiile de învățământ, trebuie să fie autorizați să facă un număr limitat de reproduceri exclusiv pentru nevoile învățământului, pe baza unei licențe legale negociate între organele competente din învățământ și organizațiile calificate ale autorilor.

Aceste reguli sunt aplicate în mod diferit în țările Europei Occidentale. Astfel, în Franța copiile pentru uz personal făcute în întreprinderi și organizații științifice sunt permise chiar fără autorizația autorului. Olanda a consacrat dreptul de a reproduce o operă pentru uzul personal. În Suedia există acorduri de genul celor recomandate de OMPI, încheiate între autori și editori. În Germania sunt permise reproducerile pentru uz personal, în scopuri științifice și pentru includere în arhiva proprie, dar aceste reproduceri nu pot fi puse în circulație.

În 1990, OMPI a admis ideea utilizării libere a operei pentru nevoile de învățământ și copia pentru uz personal.

Soluțiile adoptate în art. 33-38 din Legea nr. 8/1996 corespund recomandărilor OMPI, asigurând atât corecta utilizare a operelor de către particulari, cât și o protecție corespunzătoare a titularilor drepturilor de autor împotriva folosirii abuzive a operelor lor.

Instituția dreptului de autor a înregistrat o dezvoltare amplă în ultimii ani. Aceasta s-a realizat atât pe plan internațional, cât și la nivel național, în funcție de posibilitățile fiecărui stat. Realizând o analiză per ansamblu a legislației române în domeniu, putem afirma că aceasta corespunde în linii mari reglementărilor internaționale.

În anul 2001 România a ratificat cele mai noi reglementări internaționale în domeniul dreptului de autor și drepturilor conexe în mediul digital, respectiv Tratatul OMPI privind dreptul de autor și Tratatul OMPI privind interpretările, execuțiile și fonogramele, semnate în 1996 la Geneva.

În cadrul acestei cooperări active, elementul cel mai important îl constituie Programul de cooperare între Guvernul României și Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, semnat la București, la 7 iunie 2001 și aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.974/2001.

Documentul reprezintă baza cooperării dintre România și OMPI, oferind cadrul necesar pentru stabilirea unei relații strânse între instituțiile românești implicate, prin elaborarea unor acorduri sectoriale și planuri de acțiune, asigurându-se condițiile pentru valorificarea programelor promovate de organizație în domeniul proprietății intelectuale.

CAPITOLUL III

PROTECȚIA DREPTULUI DE AUTOR

ÎN CADRUL DIRECTIVELOR COMUNITARE

3.1 Reglementarea comunitară a dreptului de autor

Tratatul de la Roma din 1957 care a creat Comunitatea economică europeană a avut drept scop crearea unei piețe economice comune între fiecare dintre statele membre.

Consiliul Uniunii Europene alături de Parlamentul European și Comisia Europeană reprezintă organele de decizie ale Uniunii Europene. Actele Consiliului pot fi sub formă de regulamente, directive, decizii, acțiuni comune sau poziții comune, recomandări sau avize. De asemenea, Consiliul poate adopta concluzii, declarații sau rezoluții. Atunci când Consiliul acționează în calitate de legiuitor, Comisia Europeană este, în principiu, cea care face propunerile. Acestea sunt examinate de către Consiliu, care poate aduce modificări înainte de a le adopta. Parlamentul European este un participant activ în cadrul acestui proces legislativ.

Legislația comunitară referitoare la o gamă amplă de chestiuni se adoptă în comun de către Parlament și Consiliu, utilizând procedura numită „codecizie”. Toate lucrările Consiliului sunt pregătite sau coordonate de Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper), alcătuit din reprezentanții permanenți ai statelor membre care lucrează la Bruxelles și asistenții acestora. Activitatea acestui comitet este, la rândul ei, pregătită de peste 150 de comitete și grupuri de lucru alcătuite din delegați din statele membre.

Grupuri de lucru privind Proprietatea Intelectuală este divizat în două componente: Grupul de Lucru Proprietate Intelectuală – Drept de Autor și Grupul de Lucru Proprietate Intelectuală – Invenții și Mărci.

Considerat inițial ca jucând un rol esențialmente cultural, dreptul de autor nu era vizat de misiunea în principal economică a UE. Din această cauză, el nu făcea obiectul unei reglementări comunitare.

S-a adeverit însă foarte repede că drepturile exclusive ale autorilor și ale titularilor drepturilor conexe afectau ordinea comunitară. Instanțele comunitare au completat așadar dispozitivul internațional aplicabil prin adoptarea unor reguli comunitare specifice.

Consiliul Comunităților Europene a emis Directive în scopul armonizării dispozițiilor normative ale statelor membre și de a decide măsuri de natură să asigure stabilirea unei piețe interioare uniforme. În domeniul dreptului de autor, Consiliul a intervenit și a emis mai multe Directive care, alături de cele emise în domeniul drepturilor de proprietate industrială, au determinat o abordare de ansamblu și anume aceea a domeniului drepturilor intelectuale.

Divergențele dintre legislațiile naționale în materie de proprietate intelectuală constituie într-adevăr bariere protectoare în interiorul pieței comune. Drepturile naționale de proprietate intelectuală reprezintă o frână în calea liberei circulații a mărfurilor și a serviciilor, dar și în calea jocului liber al concurenței – elemente care constituie stâlpii pieței comune.

Titlurile comunitare vor coexista cu titlurile naționale și cu sistemul internațional de înregistrare. Cel care face înregistrare va trebui să aleagă protecția sau combinația de protecții care îi convine, determinând o strategie economică și juridică.

Titlurile de proprietate industrială comunitare sunt valabile pe teritoriul Comunității europene.

Se preconizează crearea unei jurisdicții centralizate (tribunalul comunitar pentru proprietate intelectuală) care se va ocupa de contenciosul relativ la viitorul brevet comunitar. Instanțele comunitare nu vor aplica dreptul național, ci dispozițiile regulamentelor comunitare.

Instituțiile comunitare au elaborat un drept comunitar al proprietății intelectuale prin intermediul directivelor și al regulamentelor.

3.2 Directivele comunitare

În cadrul Uniunii Europene au fost emise o serie de directive cu scopul de a înlesni protecția pentru dreptul de autor. Se consideră că o directivă reprezintă un act legislativ al Uniunii Europene impus statelor membre pentru obținerea unui rezultat, fără impunerea mijloacelor.

Directiva nr. 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de locație și împrumut și unele drepturi conexe dreptului de autor în domeniul protecției proprietății intelectuale abrogată de către Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere si de împrumut si anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale.

Directiva definește noțiunile de „locație” și de „împrumut” al unei opere și consacră un capitol special drepturilor conexe.

Închirierea operei înseamnă punerea la dispoziție spre utilizare, pentru un timp limitat și pentru un avantaj economic sau comercial direct sau indirect a unei opere (art. 14.3 din Legea nr.8/1996). Autorul își poate manifesta consimțământul în privința autorizării sau interzicerii închirierii operei. Obiectul închirierii îl reprezintă copiile operelor literare și artistice, ale operelor audiovizuale, operelor cuprinse într-o înregistrare sonoră, ale unui program pentru calculator. Nu pot fi constitui obiect al închirierii în temeiul art. 14 următoarele opere: construcțiile rezultate din proiecte arhitecturale; originalele sau copiile operelor de design ori de artă aplicată; originalele saucopiile operelor realizate în scopul comunicării publice sau pentru a căror utilizare există uncontract; lucrările de referință pentru consultarea imediată sau pentru împrumut între instituții; operele create în cadrul contractului individual de muncă. Este sancționată închirierea mărfurilor pirat.

Împrumutul înseamnă punerea la dispoziție spre utilizare, pentru un timp limitat și fără un avantaj economic sau comercial direct ori indirect a unei opere prin intermediul unei instituții care permite accesul publicului în acest scop (art. 14.4, alin. 1 din Legea nr. 8/1996). În general împrumutul nu presupune obținerea unui avantaj economic sau comercial. Împrumutul operei necesită consimțământul titularului dreptului de autor, cu excepția: împrumutului efectuat prin biblioteci, care conferă și dreptul la o remunerație echitabilă; împrumutul gratuit prin intermediul bibliotecilor publice organizate de către autoritățile publice, institutții de învățământ. În opoziție, bibliotecile private sunt organizate de către persoane juridice private sau persoane fizice.

Aria de aplicare a acestei directive este vastă în măsura în care acopera toate operele cu excepția programelor, a operelor de arhitectură și a artelor aplicate.

Directiva prevede patru dispoziții majore:

– autorul dispune de dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice imprumutarea operelor lui;

– autorii pot face derogare de la dreptul exclusiv de imprumut cu conditia ca autorul sa perceapa o remuneratie echitabila. Statele pot asadar sa instituie un mecanism de licenta legala care indeparteaza dreptul autorilor de a autoriza sau de a interzice imprumutul, dar le garanteaza un drept la remuneratie;

– statele pot tine seama de obiectivele lor de publicitate culturala pentru a fixa remuneratia autorilor. Astfel incat remuneratia echitabila poate fi fixata unilateral de catre puterea publica;

– statele pot dispensa anumite instituții de la plata remunerației echitabile.

– Directiva Consiliului 91/250/CEE din 14 mai 1991 privind protecția juridică a programelor pentru calculator abrogată prin Directiva 2009/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 privind protecția juridică a programelor pentru calculator (Versiune codificată a Directivei Consiliului 91/250/CEE din 14 mai 1991)

Consiliul Comunităților Europene, prin Directiva nr. 91/250/CEE privind protecția programelor pentru calculatoare, care a avut un mare impact asupra soluțiilor adoptate în ultimii ani, mai ales în țările Europei, a propus protejarea programelor pentru calculatoare în cadrul dreptului de autor și a formulat regulile de bază ale protecției. Regulile formulate în Directivă au fost preluate în legea română.

Deși nu există o definiție a programului pentru calculatoare unanim acceptată, majoritatea definițiilor cuprinse în diferite documente sau legislații exprimă în esență același lucru.

Astfel conform Legii – tip din 1978 elaborată de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, programele pentru calculator sunt „un ansamblu de instrucțiuni putând, din momentul transpunerii pe un suport descifrabil de către o mașină capabilă să trateze informații, să indice, să execute, ori să permită obținerea unei funcții, a unei sarcini sau a unui rezultat”.

Legea copyright-ului din 1976 cu modificările ulterioare, în USA, definește programul pentru calculator ca fiind „un ansamblu de comenzi sau instrucțiuni care se utilizează direct sau indirect într-un calculator pentru a produce anumite rezultate”.

Conform Directivei din 1991, programul pentru calculator este „un ansamblu de instrucțiuni în scopul de a permite executarea unor funcții de către un sistem de tratare a informațiilor numit calculator.” Directiva statuează că programul pentru calculatoare „vizează programele sub orice formă, inclusiv cele Incorporate materialului; acest termen include și lucrările pregătitoare, de concepție, care conduc la dezvoltarea unui program, cu condiția ca el să fie de natură să permită realizarea unui program de calculatoare într-un stadiu ulterior”.

România a semnat Acordul european instituind o asociere între România pe de o parte și Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte, Acord ratificat prin Legea nr. 20/1993. În art. 70 al Acordului România se obligă să armonizeze legislația și în domeniul proprietății intelectuale, astfel că în ceea ce privește protecția programelor pentru calculator Directiva 21/250 este practic cuprinsă în totalitate în legea noastră.

Într-o definire mai tehnică, prin program pentru calculator se înțelege reprezentarea unui algoritm într-un limbaj de programare. Formal, un program poate fi privit ca un transformator de aserțiuni ce descriu proprietățile datelor introduse și ale rezultatelor dorite. Deși nu este în unanimitate acceptată, se consider că programele pentru calculator nu reprezintă invenții ci opere în sensul legii privind drepturile de autor. Nu orice program este destinat aplicabilității industriale, unele fiind special concepute pentru uzul privat, precum jocurile video.

Prin directiva comunitară sunt protejate atât sistemele de operare cât și programele de aplicatie și ca patru componenete importante ale programelor pentru calculatoare, care constituie în același timp și faze de realizare a acestora, au legatură cu protecția lor. Acestea sunt:

a) materialul de concepție pregătitor;

b) codul sursa sau programul editat în cod sursa;

c) codul obiect, reprezenatând traducerea programului sursa în program inteligibil pentru mașina;

d) manualul de utilizare, adică documentația conexă și documentația auxiliară.

Materialul de concepție pregătitor este primul pas în realizarea unui program si reprezinta problema propusa pentru rezolvare, analiza acestea, materializarea in limbaj natural a ideii, solutiile posibile de rezolvare a problemei si solutia aleasa, descrierea modului de functionare si de rezolvare a cerintelor programelor, create cu scopul de a pregati/controla/derula activitatea derpoiectare si de realizare a programului. Dar acest material este protejabil numai daca si in masurain care este de natura sa permita realizarea unui program pentu calculator intr-un stadium ulterior. Codul sursa sau editarea programului in cod sursa este o etapa intermediara in relaizarea programului ce repezinta traducerea unei parti din materialul de conceptie pregatitor intr-un limbajde programare, folosind regulile specifice acelui limbaj. Codul sursa nu este exprimat in limbaj natural, avand pentru nespecialisti un aspect criptic, dar el este inteligibil pentru specialisti. Codul obiect reprezintă traducerea programului editat în cod sursa în program inteligibil pentru mașina, singurul în care programul poate rula pe calculator. După ce a fost scris codul sursa pentru un program, programatorul îl transforma în cod obiect în urma unei operații de translare, cu ajuorul unui alt program numit compilator. Manualele sunt în esență documente, tiparite sau sub forma digitală continand informații si instructiuni referitoare la programul pe care îl însoțesc.

În art. 8 al Directivei protecția: “este acordată pe durata vieții autorului și cincizeci de ani după decesul acestuia sau după decesul ultimului autor supraviețuitor; dacă programul pentru calculator este o operă anonimă sau publicată sub un pseudonim sau dacă o persoană juridică este considerată de legislația națională ca autor în temeiul art. 2 alin. (1), durata protecției este de cincizeci de ani începând cu data la care programul pentru calculator este adus la cunoștința publicului în mod legal pentru prima dată”.

Directiva nr. 91/250/CEE reiterează condiția originalității, prevăzând în art. 1 pct. 3 că un program pentru calculator este protejat dacă este original, în sensul că el este creație intelectuală proprie a autorului. Nici un alt criteriu nu se aplică pentru a stabili dacă acesta poate beneficia de protecție. Directiva, în expunerea de motive, exclude explicit evaluarea calității sau a valorii estetice a programului dintre criteriile aplicate pentru a stabili dacă un program pentru calculator constituie sau nu o operă originală.

Legea română protejează programele de calculator „independent de valoarea și destinația lor” concretă. Protecția acordată de lege nu se oprește numai la obiectul dreptului de autor. Este protejat deopotrivă și titularul acestui drept, autorul programului de calculator respectiv.

– Directiva Consiliului 93/83/CEE din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor dispoziții referitoare la dreptul de autor si drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit si retransmisiei prin cablu;

Radiodifuzarea prin satelit este „actul de a introduce, sub controlul și responsabilitatea organismului de radiodifuziune, a unor semne purtătoare de programe destinate a fi captate de către public într-un lanț neîntrerupt de comunicarea conducând la satelit și revenind către pământ”.

Directiva dispune că autorul are dreptul exclusiv de a autoriza comunicarea către public prin satelit a unor opere protejate de dreptul de autor (articolul 2) și face trimitere la dispozițiile directivei privind locația și împrumutul pentru titularii de drepturi conexe.

Retransmisia prin cablu se definește ca „retransmisia simultană, neschimbată și integrală prin cablu sau printr-un sistem de difuzare pe unde ultrascurte în scopul receptării de către public a unei transmisii inițiale făcută dintr-un alt stat membru, fără fir sau cu fir, în special prin satelit, a unor emisiuni de televiziune sau de radio destinate a fi captate de către public”.

Specificitatea directivei asupra acestui punct rezidă în obligația impusă statelor de a supune exercitarea dreptului de retransmisie prin cablu gestionării colective. Astfel, dreptul titularilor de drepturi de autor și de drepturi conexe de a acorda sau de a refuza autorizarea unui operator prin cablu în scopul retransmisei prin cablu a unei emisiuni nu poate fi exercitat decât de o societate de gestionare colectivă a drepturilor. Totuși această dispoziție nu se aplică drepturilor exercitate de un organism de radiodifuziune față de propriile lui emisiuni.

– Directiva Consiliului 93/98/CEE din 29 octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor si a anumitor drepturi conexe, complatată prin Directiva 2011/77/UE a Parlamentului European și Consililului din 27 septembrie 2011 de modificare a Directivei 2006/116/CE privind durata de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe.

În conformitate cu prevederile Directivei 2011/77/UE, aceasta trebuie să fie transpusă în legislația națională a statelor membre în termen de doi ani de la intrarea în vigoare, respectiv a 20-a zi de la publicare (noiembrie 2013).

Convențiile de la Berna și de la Roma nu fixează decât durate minime de protecție, lăsând la latitudinea țărilor semnatare alegerea unor durate de protecție mai lungi. Rezultau de aici disparități între legislațiile țărilor membre ale Uniunii Europene, „disparități (…) susceptibile să pună piedici în calea liberei circulații a mărfurilor și a liberei prestări de servicii și să altereze condițiile concurenței în piața comună” (considerentul nr. 2).

Directiva fixează o durată de protecție a operelor literare și artistice care corespunde vieții autorului la care se adaugă 70 de ani după moartea acestuia, oricare ar fi data la care opera a devenit în mod licit accesibilă publicului. Atunci când este vorba de opere realizate în colaborare, protecția ia sfârșit la 70 de ani după moartea ultimului colaborator. În sfârșit, atunci când titularul este o persoană juridică, protecția se stinge la 70 de ani după ce opera a devenit accesibilă publicului.

Aceste dispoziții nu se referă la dreptul moral, care este imprescriptibil.

Durata drepturilor conexe este și ea armonizată. În această privință, este de reținut că directiva instituie criterii alternative pentru a determina data la care expiră drepturile. Drepturile expiră:

pentru artiștii interpreți sau executanți: la 50 de ani după data execuției sau publicării fixării execuției;

pentru producătorii de fonograme și de filme: la 50 de ani după fixare, după prima publicare sau după prima comunicare către public;

pentru organismele de radiodifuziune: la 50 de ani după prima difuzare a emisiunii, fie ea difuzată fără fir sau cu fir, inclusiv prin cablu sau satelit.

Directiva completată stabileste măsuri superioare de protecție a drepturilor de autor în cazul artiștilor interpreți sau executanți și a producătorilor de fonograme.

Directiva prelungește termenul de protecție pentru înregistrările audio (prestații artistice fixate pe fonograme) în Uniunea Europeană de la 50 la 70 de ani de la data la care înregistrarea a fost publicată sau comunicată publicului pentru prima dată. Prin urmare, termenul de protecție pentru artiștii interpreți sau executanți ale căror prestații artistice sunt incluse într-o înregistrare audio se prelungește, de asemenea, de la 50 la 70 de ani, dar durata înregistrările prestațiilor artistice altele decât cele audio, cum ar fi filmele, rămâne de 50 de ani.

Remunerația suplimentară anuală pentru artiștii interpreți sau executanți care primesc remunerație nerecurentă, a fost stabilită astfel:

Directiva garantează că artiștii intepreți sau executanți care primesc remunerație nerecurentă beneficiază și de prelungirea termenului. Aceasta înseamnă că artiștilor interpreți sau executanți nenominalizați, care nu beneficiază de drepturi de autor cu privire la exploatarea înregistrărilor, li se acordă un drept ferm de a obține o remunerație suplimentară anuală de la producătorul înregistrării (după cei 50 de ani ai termenului de protecție).

Producătorul înregistrării trebuie să dedice 20% din veniturile (înainte de deducerea cosutrilor) rezultate din reproducerea, distribuirea și punerea la dispoziție a înregistrării audio, procente care vor fi administrate de către organismele de colectare și distribuite (cel puțin) o dată pe an.

La calcularea sumei totale care urmează să fie dedicată plăților nu ar trebui să se țină seama de veniturile pe care producătorul le-a obținut în urma închirierii înregistrărilor, de veniturile în urma difuzării și comunicării către public sau în urma remunerației compensatorii pentru copia privată (bazându-se pe faptul că în majoritatea țărilor Uniunii Europene și în baza actelor normative Europene, aceste utilizări sunt supuse remunerației deja repartizate între artiștii interpreți sau executanți și producători).

Clauza “Folosiți-le sau devin inutile” prevăzută de Directivă se aplică:

în cazul în care producătorii de înregistrări nu reușesc să ofere spre vânzare exemplare ale unei înregistrări audio în cantități suficiente sau nu le pun la dispoziție prin mijloace tehnice cu sau fără fir (timp de 50 de ani de la prima publicare), atunci artiștii interpreți sau executanți au dreptul ferm de a rezilia contractul cu producătorul de înregistrări.

în cazul în care producătorul, deși a fost notificat de către artistul interpret sau executant cu privire la intenția sa de a rezilia contractul, nu reușește să aducă la îndeplinire timp de un an niciunul dintre actele de exploatare.

în cazul în care există mai mulți artiști interpreți sau executanți într-o înregistrare, aceștia pot rezilia contractele în conformitate cu legislația națională aplicabilă.

Prevederea “clean slate (oportunitatea de a o lua de la capăt fără prejudiciu)”, se aplică:

pentru contractele prin care artiștii interpreți sau executanți își transferă dreptul propriu bazat pe redevențe pentru dreptul de exploatare.

în conformitate cu această prevedere, un procent din redevență sau remunerație se va plăti artiștilor interpreți sau executanți, pe perioada prelungită amortizându-se orice avansuri nerecuperate.

în plus, Statele Membre ar trebui să poată dispune ca anumite clauze din contractele care prevăd plăți recurente să poată fi renegociate. Statele Membre ar trebui să dispună de proceduri în cazul în care renegocierea nu are loc.

Se ia la cunoștință faptul că normele și acordurile naționale care sunt compatibile cu Directiva nu vor fi afectate.

– Directiva Parlamentului European si a Consiliului 96/9/CE din 11 martie 1996 privind protecția juridică a bazelor de date;

Regulile juridice aplicabile bazelor de date sunt armonizate, la nivel comunitar, prin directiva 96/9/CE prin Directiva Consiliului din 11 martie 1996 privind protecția juridică a bazelor de date care a urmărit stabilirea criteriilor de acordare a protecției și interzicerea extragerilor masive de elemente ale bazelor. La Titlul II din lege „Drepturile conexe drepturilor de autor și drepturi sui-generis” s-a introdus capitolul VI „Drepturile sui-generis ale frabricanților bazelor de date”

Odată cu revoluția informatică și dezvoltarea băncilor de date electronice s-a acutizat problema existenței unei protecții specifice a compilațiilor. Art. 5 din Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale asupra dreptului de autor impune statelor membre să extindă protecția prin dreptul de autor la bazele de date. Acesta este formulat astfel: “Compilațiile de date sau de alteelemente, indiferent de forma lor, care prin alegerea sau dispunerea conținutuluiconstituie creații intelectuale, sunt protejate ca atare. Această protecție nu se extindeasupra datelor sau asupra elementelor conținute în compilație”.

Art. 8 reglementează bazele de date ca fiind opere derivate din categoria colecțiilor sau compilațiilor iar originalitea acestora apare din modul de alegere șidispunere a materialului. Noua formulare a legii oferă o dublă protecție bazelor de date:

– în primul rând ca operă derivată alături de compilații sub condiția originalitățiistructurii;

– printr-un drept sui-generis al cărui titular este fabricantul bazei de date pentruansamblul informațional;

În art. 122¹ alin 2 se definește baza de date ca fiind “o culegere de opere, dedate sau de alte elemente independente, protejate ori nu prin drept de autor sau conex, dispuse într-o modalitate sistematică ori metodică și în mod individual accesibile prin mijloace electronice sau printr-o altă modalitate”.

Definiția prezentată mai sus conține bazele de date în format electronic ce se pot accesa prin intermediul calculatorului dar și bazele de date non electronice care se poate accesa individual printr-o altă modalitate. Un exemplu în acest sens îl constituie cărțile de telefon. Astfel bazele de date sunt protejate prin drept de autor indiferent de forma lor de expresie.

Pentru obținerea protecției bazelor de date trebuie să se îndeplinească mai multe aspecte: independența elementelor, organizarea acestora, accesibilitatea individuală și independența suportului material. Prin independența elementelor se presupune că acestea sunt preexistente operei și că nu au fost create cu scopul de a fi incluse în baza de date. Acestea pot fi creații protejate, dar și date sau informații fără originalitate sau excluse de la protecția prin dreptul de autor. Drepturile asupra aporturilor originale ce compun baza de date nu vor fi afectate de dreptul autorului culegerii. Nu există restricții legate de materialul sau informațiile cuprinse în baza de date. Astfel se acordă protecție bazelor de date indiferent că ele cuprind opere literare și artistice sau materiale sauinformații de altă natură, chiar neprotejate prin dreptul de autor. Pentru a se putea include bazele de date în categoria operelor derivate trebuie respectată condiția originalității structurii. În acest sens articolul 8 litera b face referire la colecțiile ce reprezintă creații intelectuale. Nu prezintă importanță felul cuma fost ales conținutul sau modalitatea de expresie atât timp cât reflectă originalitate. Astfel prin originalitate se înțelege expresia personalității autorului.

Ca regulă generală dreptul de autor oferă protecție formei concrete de exprimare a bazei de date. Astfel protecția ca operă derivată este legată de structurași forma de expresie a selecției, conținutului sau dispozițiilor conținutului bazei și nuatinge acest conținut.Conform art. 8 alin. 1 litera b fac obiectul protecției prin dreptului de autor culegerile iar pentru stabilirea originalității acestora se aplică principiile generale. Prin selecția făcută de autor se imprimă personalitatea acestuia.

În prezent în doctrină și legislatură se vorbește despre un drept sui-generis și de „fabricanți de baze de date”.

Acest drept sui-generis nu exclude posibila protecție a bazelor de date sau a conținutului lor prin dreptul de autor. Din acest motiv bazele de date sunt și în prezent amintite de lege ca obiect al dreptului de autor.

Un posibil argument pentru susținerea asimilării îl constituie efortul intelectual depus pentru realizare bazei de date.

Definiția legală de la art. 122 alin. 2 dispune că sunt baze de date culegerile de opere, date sau alte elemente independente. Din interpretarea acestui text s-ar putea deduce că există colecții sau compilații de materiale sau date, care prin alegerea sau dispunerea materialului reprezintă creații intelectuale, protejate ca opere derivate, dar care nu sunt baze de date.

Modificare din 2004 a adus o definiție pe larg a bazei de date pentru a realiza o aliniere cu dispozițiile comunitare în domeniu.

Consiliul Comunităților Europene a arătat, în considerentul 17 al Directivei, că noțiunea de bază de date “se aplică oricărei culegeri de opere literare, artistice, muzicale sau de altă natură, sau de materiale precum texte, imagini, cifre, fapte șidate”, iar în considerentul 22, că bazele de date electronice includ dispozitive precum CD-ROM-urile și CD-urile. Consecința normală a acestei calificări ar fi ca autorul sau autorii bazei dedate să beneficieze de toate prerogativele de ordin moral și patrimonial recunoscutede lege. În acest context, se pune problema titularității drepturilor asupra bazei dedate.Aceasta își găsește rezolvarea pornind de la calificarea bazei de date înraport cu prevederile Capitolului II din lege.

“În lipsa unei convenții contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparține persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și subnumele căreia a fost creată ”. Este vorba despre o prezumție relativă de titularitate în beneficiului investitorilor.

Se consideră că “este operă colectivă opera în care contribuțiile personale ale coautorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create”.

Opera colectivă este reglementată în legislațiile dreptului de autor din sistemul romanic de drept ca o excepție de la regula conform căreia dreptul de autor aparține persoanei fizice care a elaborat opera. Ea permite ca o altă persoană (fizică sau juridică) decât autorul să devină titular cu titlu originar al drepturilor de autor asupracreațiilor pe care le-a inițiat și finanțat, fără a mai recurge la mecanismul cesiunii dedrepturi. Singura condiție este dovedirea rolului de conducere și coordonare a proiectului.

Schema operelor colective se materializează clar în cazul bazelor de date, la realizarea căreia participă o pluralitate de persoane. Acest gen de creații protejate se caracterizează prin faptul că elementele pe care le includ sunt eterogene, precum șiprin rolul de direcție și coordonare exercitat de persoana responsabilă de proiect,adică persoana (fizică sau juridică) care a avut inițiativa creării bazei de date. Inițiativa creării și coordonarea diferitelor aporturi care se contopesc în rezultatuloriginal și unitar, față de care este imposibilă atribuirea unui drept individual autorilor săi, revine fabricantului bazei de date. Trebuie admis că bazele de date reprezintă opere derivate colective, iar fabricantul bazei va fi și titular al drepturilor de autor asupra acesteia. Cu toate că o altă soluție nu poate fi primită, conceptul de “operă colectivă” presupune o serie de dificultăți cu privire la condiția imposibilității de atribuire adrepturilor individuale asupra contribuțiilor distincte. De multe ori această calificareeste posibilă doar pe motivul fuziunii contribuțiilor. Instanțele au arătat că cerințafuziunii aporturilor într-un ansamblu unitar nu exclude o anumită individualizare aacestora, dar nu este posibilă atribuirea de drepturi individuale asupra acestui ansamblu.

Se ajunge astfel la calificarea drept “contribuții” a unor elemente lipsite de originalitate sau care nu au fost create special pentru a fi încorporate în opera colectivă. Cu toate acestea, jurisprudența a decis că o asemenea calificare este preferabilă în prezența unor “aporturi distincte sub aspect temporal”, adică ori de câte ori opere preexistente sunt încorporate într-o operă nouă, fără nicio colaborare aautorului operei preexistente.

Potrivit art. 122¹ alin. 4 din lege, fabricantul de baze de date este persoana (fizică sau juridică) ce a făcut o investiție substanțială cantita cantitativă și calitativă învederea obținerii, verificării sau prezentării conținutului unei baze de date. Fabricantul este persoana care are inițiativa creării bazei de date și își asumă riscurile investițiilor financiare, materiale sau umane corespunzătoare. Legea impune condiția ca investiția să fie “substanțială, cantitativă șicalitativă”, fără a conține criterii pentru determinarea acestor caractere, ceea ce permite o interpretare extensivă. Pot fi reținute, pentru determinarea caracterului substanțial al investiției: drepturile originare asupra materialului inclus în baza de date; costurile de programare, colectare, documentare, fixare materială, etc. Lipsa unor criterii legale pentru stabilirea caracterului substanțial al investiției și lăsarea acestuia la aprecierea suverană a instanței reprezintă însă o lacună a reglementării legale.Fabricantul bazei de date este titularul unui drept patrimonial exclusiv sui-generis, care asigură protecția investitorului pentru o perioadă de 15 ani împotriva extragerilor și/sau reutilizărilor neautorizate, substanțiale calitativ sau cantitativ, ale conținutului bazei de date. Acest drept ia naștere la momentul finalizării bazei de date (art. 122.4 din lege).

– Directiva Parlamentului European si a Consiliului 2001/29/CE din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor si drepturilor conexe în societatea informațională;

Prima inițiativă comunitară relativă la dreptul de autor și la drepturile conexe în societatea informațională este Cartea verde a Comisiei Europene (1995).

Acest document de lucru prospectiv pleacă de la constatarea că, odată ce serviciul este furnizat pe rețea, este greu, fără o protecție adecvată, să fii sigur că opera sau prestația nu vor fi copiate, transformate sau exploatate în detrimentul titularilor drepturilor.

După părerea Comisiei, marile diferențe dintre nivelele de protecție pot ridica obstacole în calea creării societății informaționale. Astfel, fără o armonizare suficientă la nivel comunitar, „piețele serviciilor societății informaționale ar putea rămâne fracționate când, de fapt, ele au nevoie de o exploatare pe o piață mai vastă decât piețele naționale pentru a deveni rentabile” (punctul 9 din abstractul asupra Cărții verzi).

Această armonizare este realizată de directiva din 22 mai 2001, care integrează și principalele obligații internaționale rezultând din cele 2 tratate OMPI din 1996 (considerentul nr. 15).

Directiva se ocupă, pe de o parte, de drepturile patrimoniale și de excepțiile lor iar pe de altă parte de măsurile tehnice și de informarea asupra regimului drepturilor.

Directiva consacră existența dreptului de reproducere definit ca „dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, provizorie sau permanentă, prin orice mijloace sau sub orice formă, în totalitate sau parțial” (articolul 2).

Dreptul de reprezentare (sau de comunicare către public) corespunde „dreptului exclusiv de a autoriza sau de a interzice orice comunicare către public a operelor lor, prin fir sau fără fir, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor astfel încât fiecare să poată să aibă acces la ele din locul și în momentul pe care le alege în mod individual” (articolul 3).

În sfârșit, dreptul de distribuire este „dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice orice formă de distribuire către public, prin vânzare sau în orice alt mod, a originalului operelor lor sau a copiilor acestora” (articolul 4).

Particularitatea directivei rezidă în numărul mare de excepții pe care le instituie și, încă și mai mult, în caracterul lor neconstrângător. Într-adevăr, singura excepție care are caracter obligatoriu este cea privind reproducerile tehnice. Această excepție își propune să sustragă de sub incidența dreptului de reproducere anumite acte de reproducere provizorii care fac parte integrantă dintr-un procedeu tehnic al cărui scop este de a permite utilizarea licită sau o transmitere într-o rețea între terți printr-un intermediar a unei opere sau a unui obiect protejat și care nu are semnificație economică independentă.

Printre excepțiile a căror transpunere este lăsată la aprecierea statelor membre putem cita:

excepția la dreptul de reproducere pentru actele de reproducere specifice efectuate de către biblioteci accesibile publicului;

excepția la dreptul de reproducere pentru reproducerile efectuate pe orice suport de către o persoană fizică pentru uz privat și în scopuri nu direct sau indirect comerciale (cu condiția ca autorii să primească o compensație echitabilă);

excepția la dreptul de comunicare către public atunci când este vorba de o utilizare în scopuri exclusiv de ilustrare în cadrul învățământului sau al cercetării științifice;

excepția de parodie.

– Directiva Parlamentului European si a Consiliului 2001/84/CE din 27 septembrie 2001 privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale;

Autorii unor opere de artă originale (opere de artă grafică sau plastică precum tablourile, colajele, picturile, desenele, gravurile, stampele, litografiile, sculpturile, tapiseriile, fotografiile, …) beneficiază de un drept de suită.

Dreptul de suită este „un drept inalienabil în baza căruia nu se poate renunța, nici în mod anticipat, la perceperea unui procentaj din prețul obținut pentru orice revindere a acestei opere după prima cesionare operată de către dreptul de autor” (articolul 1).

În principiu, acest drept este în sarcina vânzătorului. Statele membre pot totuși să prevadă că această sarcină incumbă cumpărătorului (sau intermediarului profesioniștilor de pe piața de artă) sau că o împarte cu vânzătorul.

Directiva lasă în seama legislațiilor naționale grija de a fixa un preț de vânzare minim începând de la care vânzările sunt supuse dreptului de suită.

– Directiva Parlamentului European si a Consiliului 2004/48/CE din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală.

Directiva are ca obiectiv apropierea sistemelor legislative pentru a se asigura un nivel înalt, echivalent, omogen de protecție pe plan intern a drepturilor de proprietate intelectuală. În textul acesteia sunt prevăzute o serie de măsuri și remedii pentru a se realiza scopul propus. Acestea trebuie determinate în mod concret, în fiecare caz ținându-se cont de specificitatea fiecărei cauze, de obiectul specific al fiecărui drept de proprietate intelectuală și când este cazul de caracterul intenționat sau neintențional al încălcării dreptului.

Persoanele îndreptățite să solicite aplicarea acestor măsuri, procedee și remedii suntenumerate în art. 4 din directivă, după cum urmează:

titularii de drepturi de proprietate intelectuală;

toate persoanele autorizate să utilizeze aceste drepturi, în special licențiații, în măsura încare le este permis și în conformitate cu dispozițiile legii aplicabile;

organismele de gestiune colectivă a drepturilor de proprietate intelectuală, care sunt oficial recunoscute ca având dreptul de a reprezenta pe titularii de drepturi de proprietateintelectuală;

organismele profesionale de apărare care sunt oficial recunoscute ca având dreptul de areprezenta pe titularii de drepturi de proprietate intelectuală;

Directiva reglementează prezumția calității de autor al operei literare sau artistice în baza dispozițiilor art. 5. Astfel, în scopul aplicării măsurilor, procedeelor și remediilor se consideră a fi autor, în lipsa unei probe contrare, persoana al cărui nume apare pe opera respectivă.

– Directiva 2012/28/Ue A Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 privind anumite utilizări permise ale operelor orfane.

Directivă reglementează cadrul necesar pentru crearea unui cadru juridic care să faciliteze digitizarea și difuzarea operelor și a altor obiecte protejate prin drepturi de autor sau drepturi conexe și pentru care nu s-a identificat nici un titular al drepturilor de autor sau pentru care titularul, deși a fost identificat, nu este localizat (așa-numitele opere orfane).

Având relevanță pentru Spațiul Economic European, directiva este îndreptată spre problema specifică a determinării din punct de vedere juridic a statutului operelor orfane și a consecințelor acestuia din punctul de vedere al utilizatorilor permiși și al utilizărilor permise ale operelor sau fonogramelor considerate opere orfane.

Directiva nu aduce atingere soluțiilor specifice adoptate în statele membre pentru rezolvarea chestiunilor mai ample legate de digitizarea în masă a operelor, cum ar fi cazul operelor „aflate în afara circuitului comercial”.

Reproducerea și punerea la dispoziția publicului a operelor lor și a altor obiecte protejate implică acordul prealabil al acestora pentru digitizarea și punerea la dispoziția publicului a operelor sau a altor obiecte protejate. În cazul operelor orfane, acest acord prealabil referitor la efectuarea unor acte de reproducere sau de punere la dispoziția publicului a operei nu poate fi obținut.

S-a considerat necesară o abordare comună prin care să se stabilească statutul de operă orfană și utilizările permise ale acestor opere orfane, pentru a asigura securitatea juridică în cadrul pieței interne în ceea ce privește utilizarea operelor orfane de către biblioteci, instituții de învățământ și muzee accesibile publicului, precum și arhive, instituții ale patrimoniului cinematografic sau sonor și organisme publice de radiodifuziune și de televiziune.

Printre operele cinematografice sau audiovizuale și fonogramele aflate în arhivele organismelor publice de radiodifuziune și de televiziune și produse de către acestea se numără și opere orfane.

Operele cinematografice și audiovizuale și fonogramele conținute în arhivele organismelor publice de radiodifuziune și de televiziune și care nu au fost produse sau comandate de aceste organisme, dar pe care aceste organisme au fost autorizate să le utilizeze în conformitate cu un acord de licență nu ar trebui să fie incluse în domeniul de aplicare al directivei.

Directiva trebuie să se aplice numai operelor și fonogramelor publicate pentru prima dată pe teritoriul unui stat membru sau, în absența publicării, difuzate pentru prima dată pe teritoriul unui stat membru sau, în absența publicării sau a difuzării, puse la dispoziția publicului de către beneficiarii directivei cu consimțământul titularilor drepturilor de autor.

În cel de al doilea caz, directiva trebuie să se aplice numai dacă este rezonabil să se presupună că titularii drepturilor de autor nu se împotrivesc utilizării permise în temeiul acestei directive.

Înainte ca o operă sau o fonogramă să poată fi considerată operă orfană, ar trebui efectuată o căutare diligentă, de bună-credință, a titularilor drepturilor de autor asupra operei sau fonogramei, inclusiv a titularilor drepturilor de autor asupra operelor și a altor obiecte protejate conținute sau integrate în operă sau în fonogramă. Statele membre ar trebui autorizate să prevadă efectuarea acestei căutări de către organismele menționate în directivă sau de alte organisme. Aceste alte organisme ar putea percepe o taxă pentru efectuarea unei căutări diligențe.

Căutarea diligentă ar trebui să includă consultarea surselor care furnizează informații referitoare la opere și la alte obiecte protejate, astfel cum sunt definite de către statele membre în care urmează a fi efectuată căutarea diligentă. Procedând astfel, statele membre pot apela la orientările privind căutarea diligentă, elaborate în contextul Grupului de experți la nivel înalt privind bibliotecile digitale, instituit ca parte a Inițiativei 2010 privind biblioteca digitală.

În cazul operelor cinematografice sau audiovizuale care sunt coproduse de către producători stabiliți în state membre diferite, căutarea diligentă ar trebui efectuată în fiecare dintre statele membre respective.

În ceea ce privește operele sau fonogramele care nu au fost publicate sau difuzate, dar care au fost puse la dispoziția publicului de către beneficiarii directivei cu consimțământul titularilor drepturilor de autor, căutarea diligentă ar trebui să se desfășoare în statul membru în care este stabilit organismul care a pus la dispoziția publicului opera sau fonograma, cu consimțământul titularilor drepturilor de autor.

Căutările diligente ale titularilor drepturilor de autor asupra operelor sau obiectelor care sunt integrate sau incorporate într-o operă sau fonogramă ar trebui desfășurate în statele membre în care are loc căutarea diligentă a operei sau fonogramei care conține opera sau obiectul integrat sau incorporat. Ar trebui consultate și sursele de informații disponibile în alte țări, dacă există indicii că se pot găsi informații relevate cu privire la titularii drepturilor de autor în aceste țări.

Căutările diligente pot produce informații diferite, cum ar fi registre de căutare și rezultate ale căutării. Registrul de căutare ar trebui păstrat la dosar pentru ca organismele relevante să poată dovedi că procesul de căutare a fost diligent.

Directiva recomandă statele membre să se asigure că organismele în cauză păstrează registrele de căutare și că rezultatele căutărilor diligente, care constau în special în toate rezultatele în temeiul cărora o operă sau o fonogramă urmează să fie considerată operă orfană, precum și informațiile referitoare la schimbarea de statut și la utilizarea pe care o dau aceste organisme operelor orfane sunt colectate și puse la dispoziția publicului larg, în special prin înregistrarea informațiilor relevante în bazele de date online.

S-a considerat oportun să i se încredințeze Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne crearea și administrarea bazei de date europene care conține informații privind operele orfane menționate în directivă.

Dacă unei opere sau fonograme i s-a acordat în mod greșit statutul de operă orfană, ca urmare a unei căutări care nu a fost diligentă, rămân disponibile căile de atac pentru încălcarea drepturilor de autor din legislația statelor membre, prevăzute în conformitate cu dispozițiile naționale relevante și cu dreptul Uniunii.

Directiva se referă la unele utilizări ale operelor orfane de către biblioteci, instituții de învățământ și muzee accesibile publicului, precum și de către arhive, de către instituții ale patrimoniului cinematografic sau sonor și de către organisme publice de radiodifuziune și de televiziune, stabilite în statele membre.

Directivă se aplică:

– operelor sub formă de cărți, jurnale, ziare, reviste sau alte scrieri care se găsesc în colecțiile bibliotecilor, instituțiilor de învățământ sau muzeelor accesibile publicului, precum și în colecțiile arhivelor sau ale instituțiilor patrimoniului cinematografic sau sonor;

– operelor cinematografice sau audiovizuale sau fonogramelor aflate în colecțiile bibliotecilor, ale instituțiilor de învățământ sau ale muzeelor accesibile publicului, precum și în colecțiile arhivelor sau ale instituțiilor patrimoniului cinematografic sau sonor; și

– operelor cinematografice și audiovizuale și fonogramelor produse de organismele publice de radiodifuziune și de televiziune până la 31 decembrie 2002 inclusiv și aflate în arhivele acestora, care sunt protejate prin drepturi de autor sau drepturi conexe și care au fost publicate pentru prima dată într-un stat membru sau, în absența publicării, care au fost difuzate pentru prima dată într-un stat membru.

Directiva se aplică, de asemenea, operelor și fonogramelor care nu au fost niciodată publicate sau difuzate, dar care au fost puse la dispoziția publicului de către organismele menționate, cu consimțământul titularilor drepturilor de autor, numai dacă este rezonabil să se presupună că titularii drepturilor de autor nu s-ar opune utilizărilor. Directiva se aplică, de asemenea, operelor și altor obiecte protejate care sunt integrate sau incorporate în operele sau fonogramele menționate mai sus sau care constituie parte integrantă a operelor sau fonogramelor respective.

Statele membre pot limita aplicarea acestora la operele și fonogramele care au fost depuse la aceste organisme înainte de 29 octombrie 2014.

Scopul acestor Directive este de a compatibiliza și armoniza sistemul proprietății intelectuale din Uniunea Europeană cu mecanismele existente la nivelul statelor membre.

Astfel, preluarea Directivelor de către România și statele membere contribuie prin elementele sale componente la dezvoltarea economică, socială și culturală a Uniunii Europene, conducând astfel la atingerea nivelului de performanțe cerut de dezvoltarea unei societăți bazate pe cunoaștere

3.3. Aspecte din practică

A. Cauza C-461/10 din 19 aprilie 2012

– Prevederile Directivei 2006/24/CE nu pot fi invocate pentru a refuza titularului unui drept de autor comunicarea datelor de identificare ale unui abonat internet potrivit Directivei 2004/48/CE. Directivele 2002/58/CE și 2004/48/CE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale, în măsura în care această legislație permite instanței naționale sesizate cu o cerere de emitere a unei somații de comunicare a datelor cu caracter personal, formulată de o persoană care are calitate procesuală activă, să pondereze, în funcție de împrejurările fiecărei cauze și ținând seama în mod corespunzător de cerințele care rezultă din principiul proporționalității, interesele opuse existente.

În speța avută în vedere, CJUE a fost învestită cu soluționarea unor întrebări preliminare adresate curții de o instanță suedeză de recurs. În acțiunea principală, titularii unor drepturi exclusive de reproducere, de editare și de punere la dispoziția publicului a 27 de lucrări prezentate sub formă de cărți audio, au solicitat instanțelor naționale suedeze să oblige ePhone, furnizorul de acces internet prin intermediul căruia a avut loc un pretins schimb ilegal de fișiere cuprinzând cele 27 de lucrări, să comunice numele și adresa persoanei care a utilizat adresa IP de la care se prezumă că au fost transmise fișierele în cauză într-o perioadă de timp anume determinată. Titularul drepturilor de autor și-a întemeiat această cerere pe prevederile legii naționale suedeze de transpunere a Directivei 2004/48 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală, care permitea, în anumite circumstanțe, obligarea la comunicarea de informații a unor persoane implicate în pretinse activități de încălcare a unor drepturi de autor, inclusiv prin furnizarea, la scară comercială, a unui serviciu de comunicații electronice sau de alt tip care a fost utilizat pentru comiterea pretinsei atingeri sau pentru pretinsa încălcare a drepturilor de autor.

Instanța națională suedeză sesizată cu această cerere a adresat CJUE două întrebări preliminare prin care solicita, în esență, să se stabilească dacă Directiva 2006/24/CE[2] privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE trebuie interpretată în sensul că se opune aplicării unei legislații naționale, instituite în temeiul articolului 8 din Directiva 2004/48/CE, care permite, în scopul de a identifica un abonat la internet sau un utilizator de internet, somarea unui furnizor de acces la internet să comunice titularului unui drept de autor sau succesorului său în drepturi identitatea abonatului căruia i-a fost atribuită o adresă IP care ar fi fost utilizată pentru a se aduce atingere respectivului drept și dacă răspunsul la această întrebare este influențat de faptul că statul membru vizat nu a transpus încă Directiva 2006/24, în pofida faptului că termenul prevăzut pentru transpunerea directivei a expirat. Totodată, procedând la interpretarea întrebărilor adresate, CJUE concluzionează că instanța de trimitere ridică de asemenea problema dacă dispozițiile în discuție din legea suedeză de transpunere sunt de natură să asigure un echilibru just între diferitele drepturi fundamentale aplicabile, astfel cum impune jurisprudența Curții prin care au fost interpretate și aplicate diferite dispoziții ale Directivei 2002/58/CE privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în sectorul comunicațiilor publice[3] și, respectiv, ale Directivei 2004/48/CE (decizia C-275/06 Promusicae).

În ceea ce privește Directiva 2006/24/CE, CJUE a reținut că aceasta privește exclusiv prelucrarea și păstrarea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele publice de comunicații, în scopul utilizării în cadrul activităților de cercetare, de depistare și de urmărire a infracțiunilor grave, precum și transmiterea acestora către autoritățile naționale competente. În consecință, instanță comunitară a concluzionat că legislația națională de implementare a Directivei 2004/48/CE nu intră în domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2006/24/CE, fiind totodată lipsit de relevanță în speță aspectul că statul membru în discuție nu transpusese această Directivă, deși termenul de transpunere expirase.

Cât privește concordanța dintre prevederile legislației naționale de transpunere a Directivei 2004/48/CE și principiile impuse de jurisprudența în materie a CJUE, Curtea a reținut că respectivele prevederi legale sunt de natură să asigure un echilibru just între protecția dreptului de proprietate intelectuală de care se bucură titularii dreptului de autor și protecția datelor cu caracter personal de care beneficiază un abonat la internet sau un utilizator de internet.

Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a reținut că legislația națională în discuție impune:

existența unor indicii reale cu privire la o atingere adusă unui drept de proprietate intelectuală asupra unei opere;

ca informațiile solicitate să poată facilita ancheta cu privire la încălcarea dreptului de autor sau la atingerea adusă unui asemenea drept șica motivele care stau la baza acestei somații să fie de un interes superior inconvenientelor sau altor prejudicii pe care le poate provoca destinatarului ei sau oricăror interese care se opun acesteia.

Existența acestor condiții, apreciază Curtea, este de natură să permită instanțelor naționale sesizate cu astfel de cereri să pună în balanță, în funcție de împrejurările fiecărei cauze și ținând seama de principiul proporționalității, interesele opuse existente.

Așadar, potrivit jurisprudenței CJUE,

Directiva 2006/24/CE trebuie interpretată în sensul că nu se opune aplicării unei legislații naționale, instituite în temeiul articolului 8 din Directiva 2004/48/CE, care permite obligarea unui furnizor de acces la internet să comunice titularului unui drept de autor identitatea abonatului căruia i-a fost atribuită o adresă IP care ar fi fost utilizată pentru a se aduce atingere respectivului drept, întrucât o asemenea legislație nu intră în domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2006/24/CE; iar

Directivele 2002/58/CE și 2004/48/CE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei legislații naționale în măsura în care această legislație permite instanței naționale sesizate cu o cerere de emitere a unei somații de comunicare a datelor cu caracter personal să aprecieze, în considerarea principiului proporționalității și în funcție de împrejurările cauzei, dacă se impune sau nu luarea unei astfel de măsuri.

B Tribunalul Uniunii Europene obliga CE sa plateasca intreprinderii Systran o despagubire forfetara de 12 001 000 de euro

Angajarea raspunderii extracontractuale a Uniunii este subordonata intrunirii mai multor conditii, si anume nelegalitatea comportamentului imputat unei institutii, caracterul real al prejudiciului si existenta unei legaturi de cauzalitate intre acest comportament si prejudiciul pretins.
Intre 22 decembrie 1997 si 15 martie 2002, societatea Systran Luxembourg a adaptat, sub denumirea EC-Systran Unix, programul sau informatic de traducere automata Systran-Unix la nevoile specifice ale Comisiei in acest domeniu.

La 4 octombrie 2003, Comisia a lansat o cerere de oferta pentru intretinerea si consolidarea lingvistica a sistemului sau de traducere automata. Prestatiile incredintate de Comisie adjudecatarului acestui contract priveau, printre altele, „ameliorarile, adaptarile si imbogatirea automatismelor lingvistice”, „ameliorarile specifice ale programelor de analiza, de transfer si de sinteza” , precum si „actualizarile sistemului” avute in vedere prin cererea de oferta.

In urma acestei cereri de oferta, Systran – societate-mama a societatii Systran Luxembourg – a contactat Comisia pentru a-i pune in vedere ca lucrarile preconizate erau in opinia sa de natura sa duca atingere drepturilor sale de proprietate intelectuala. Astfel, de peste 40 de ani, Systran ofera intreprinderilor si administratiilor solutii de traducere automata bazate pe programul informatic care ii poarta numele. In special, Systran a creat si a comercializat o versiune a programului informatic Systran capabila sa functioneze cu ajutorul sistemelor de operare Unix si Windows (Systran Unix) si sa inlocuiasca versiunea anterioara, invechita, care functiona cu ajutorul sistemului de operare Mainframe (Systran Mainframe).

Dupa mai multe contacte intre Systran si Comisie, aceasta a apreciat ca Systran nu prezentase „documente probante„ de natura sa stabileasca drepturile pe care aceasta societate le-ar putea revendica in privinta sistemului sau de traducere automata EC-Systran Unix. Comisia a considerat astfel ca grupul Systran nu avea dreptul sa se opuna lucrarilor realizate de societatea care castigase cererea de oferta .

Apreciind ca, in urma atribuirii cererii de oferta, Comisia a divulgat in mod nelegal know-how-ul sau unui tert si ca aceasta a comis un act de contrafacere cu ocazia realizarii de catre adjudecatarul contractului a dezvoltarilor neautorizate ale versiunii EC-Systran Unix, Systran si Systran Luxembourg au introdus la Tribunal o actiune in despagubire impotriva Comisiei.

Intrucat partile nu au ajuns la un acord in cadrul concilierii initiate de Tribunal, acesta se pronunta cu privire la actiunea in despagubire.
Tribunalul constata, mai intai, ca litigiul este de natura extracontractuala. Astfel, contractele incheiate in trecut cu Comisia pentru a-i permite acesteia sa utilizeze programul informatic Systran nu acopera aspectele legate de divulgarea know-how-ului Systran catre un tert sau de realizarea unor lucrari de natura sa aduca atingere drepturilor de proprietate intelectuala ale acestei societati.

In ceea ce priveste nelegalitatea comportamentului reprosat Comisiei, Tribunalul apreciaza ca grupul Systran a stabilit ca exista o similitudine substantiala, privind nucleul si anumite automatisme (programe) lingvistice, intre versiunile Systran Unix si EC-Systran Unix si ca acesta se poate prevala de drepturile detinute asupra versiunii Systran Unix, dezvoltata si comercializata incepand cu anul 1993 de Systran, pentru a se opune divulgarii catre un tert, fara acordul sau, a versiunii derivate EC-Systran Unix, adaptata de Systran Luxembourg incepand din anul 1997 pentru a raspunde nevoilor Comisiei.

In ceea ce priveste Comisia, aceasta nu a fost in masura sa stabileasca asupra caror elemente ale nucleului si ale automatismelor lingvistice ale Systran Unix revendica proprietatea ca urmare in special a drepturilor pe care le detine asupra dictionarelor introduse de propriile servicii .
Pe de alta parte, Systran a demonstrat ca, contrar celor afirmate de Comisie, modificarile solicitate prin cererea de oferta necesita detinerea accesului la elemente ale versiunii EC-Systran Unix care sunt preluate din versiunea Systran Unix si modificarea acestora.

Prin urmare, intrucat si-a conferit dreptul de a realiza lucrari de natura sa conduca la o modificare a elementelor referitoare la versiunea Systran Unix a programului informatic Systran care se gasesc in versiunea EC-Systran Unix, fara a fi obtinut in prealabil acordul grupului Systran, Comisia a comis o nelegalitate prin incalcarea principiilor generale comune sistemelor de drept ale statelor membre aplicabile in materia drepturilor de autor si a know-how-ului. Aceasta fapta culpabila, care constituie o incalcare suficient de grava a drepturilor de autor si a know-how-ului detinute de grupul Systran asupra versiunii Systran Unix a programului informatic Systran, este de natura sa angajeze raspunderea extracontractuala a Uniunii.

In ceea ce priveste prejudiciul, Tribunalul apreciaza ca o despagubire forfetara de 12 001 000 de euro trebuie acordata societatii Systran astfel:
– 7 milioane de euro corespunzatoare redeventelor care ar fi fost datorate intre anul 2004 si anul 2010 daca Comisia ar fi solicitat autorizarea utilizarii drepturilor de proprietate intelectuala ale Systran pentru realizarea lucrarilor enumerate in cererea de oferta, care necesita detinerea accesului si modificarea elementelor versiunii Systran Unix preluate in versiunea EC-Systran Unix;
– 5 milioane de euro pentru repararea impactului pe care comportamentul Comisiei l-a putut avea supra cifrei de afaceri realizate de Systran in cursul anilor 2004-2010 si, in general, asupra dezvoltarii acestei societati;
– 1 000 de euro cu titlul de despagubire pentru prejudiciul moral.
In plus, Tribunalul aminteste ca este sarcina Comisiei sa traga toate concluziile care se impun pentru a asigura ca drepturile Systran asupra versiunii Systran Unix sunt luate in considerare in ceea ce priveste lucrarile referitoare la versiunea EC-Systran Unix. In lipsa unei asemenea luari in considerare si dat fiind faptul ca prejudiciul reparat in prezenta cauza nu priveste decat perioada cuprinsa intre anul 2004 si ziua pronuntarii hotararii, Systran ar avea dreptul sa sesizeze Tribunalul cu o noua cerere avand ca obiect repararea prejudiciului pe care l-ar putea suferi in continuare.

In sfarsit, Tribunalul precizeaza ca difuzarea prezentului comunicat de presa permite de asemenea repararea în natura a prejudiciului moral care consta in atingerea adusa reputatiei Systran prin comportamentul nelegal al Comisiei.

CONCLUZII

Internaționalizarea vieții afacerilor, schimările la nivel politic și economic din ultimul secol, apariția unor metode moderne de comunicare și dezvoltarea tehnologică fără precedent sunt fenomene care determină o interdependentă tot mai profundă între statele lumii.

Lumea nu mai este un spațiu în care diferite sisteme de drept național coexistă într-o manieră de totală independență. Un număr mare de acorduri internaționale au acum rol de instrumente de unificare legislativă, sau, cel puțin, de armonizare legislativă în scopul facilitării relațiilor internaționale, mai ales în acele domenii ale căror raporturi se realizează în mod preponderent dincolo de granițele statale.

Procesul de unificare a Europei solicită aportul și intervenția culturii juridice, atradițiilor juridice și mentalităților juridice naționale care trebuie conciliate cu interesele supranaționale ale Uniunii Europene. În condițiile în care nu se ține cont de aceste aspecte, se profilează o discrepanță evidentă între diferitele dimensiuni ale vieții din spațiul european. Corecta funcționare a proiectului comunitar european depinde de funcționarea corectă a mecanismelor specifice ordinii juridice comunitare

Dreptul comunitar a fost impus în România ca o condiție esențială pentru acceptarea ei în rândul statelor membre ale Uniunii Europene. Astfel, România a aplicat în totalitate acquis-ul comunitar. Acest demers vizează două aspecte: transpunerea directivelor comunitare și crearea cadrului juridic necesar aplicării directea regulamentelor comunitare.

Obligativitatea transpunerii directivelor comunitare este stipulată în art. 249 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prin care se prevede faptul că directiva este obligatorie pentru statele membre cărora le este adresată în ceeace privește rezultatul de atins, forma și metodele pentru obținerea acestuia rămânând lalatitudinea statelor membre. Tratatul de instituire a Comunității Europene prevede șiconstituirea unei piețe interne precum și instituirea unui sistem prin care să se asigure că, pe piața internă, concurența nu este denaturată. Divergențele dintre legislațiile naționale în materie de proprietate intelectuală constituie într-adevăr bariere protectoare în interiorul pieței comune.

Drepturile naționale de proprietate intelectuală reprezintă o frână în calea liberei circulații a mărfurilor și a serviciilor, dar și în calea jocului liber al concurenței – elemente care constituie stâlpii pieței comune.

Protecția juridică a creațiilor noi încurajează investițiile și conduce la alte inovații, iar promovarea și protecția proprietății intelectuale stimulează creșterea economică, ducând la crearea de noi locuri de muncă și noi ramuri de activitate și la îmbunătățirea calității vieții.

Odată cu creșterea dramatică a utilizării internetului, în mod special pentru comerț electronic și schimb de informații și cunoștințe, sistemul proprietății intelectuale capătă o importanță crucială pentru dezvoltarea ordonată a societății digitale.

În schimb, internetul aduce mai multe șanse și provocări complexe pentru comunitatea proprietății intelectuale.

Proprietatea intelectuală este azi, în epoca internetului, unul din criteriile care definesc gradul de civilizație al unei țări, pentru că respectarea dreptului de proprietate intelectuală nu poate fi asigurată acolo unde sărăcia, corupția, abuzul, în general ignorarea legii ca principiu declarat, sunt realități diurne.

Protejarea și stimularea creativității se asigură printr-un sistem juridic relativ simplu, bazat pe principiul vechi de când lumea: "folosești, deci plătești".

Creatorii, adică autorii, artiștii, interpreții și producătorii, cei care participă efectiv la actul creației, primesc o remunerație de la cei care le folosesc comercial înregistrările.

Proprietatea intelectuală se vrea înțeleasă, mai degrabă, ca o formă imaterială, abstractă.

Lucrări ale minții, proprietatea intelectuală, cum ar fi: concepte, invenții, branduri, cărți, muzică și filme, sunt folosite acum și consumate cu plăcere în orice colț al mapamondului. Globalizarea nu trebuie privită ca un proces pur de "omogenizare" a diferențelor, ci ca o nouă formă de interacțiune a civilizațiilor, ca o rețea de calculatoare în permanentă schimbare datorită, în primul rând, a lipsei unui coordonator.

Proprietatea intelectuală va juca un rol din ce în ce mai important pe scena internațională.

Conchidem prin a constata că prioritar rămâne pentru atingerea acestui obiectiv – apărarea drepturilor creatorilor de valori intelectuale, nu numai elaborarea unei legislații pe cât posibil complete dar, mai ales, stricta sa respectare și aplicare.

BIBLIOGRAFIE

A. Ionașcu, Dreptul de autor, Editura Academiei 1969;

Andreea P. Săucan, Dreptul la divulgare, dreptul la nume și dreptul la paternitatea operei – drepturi morale ale autorului, Revista de Drept Comercial nr.11/2003

Dan Săvescu, Adrian Budală, Proprietatea intelectuală în România și unele tări din UE, Lux Libris Brașov 2008

Ioan Macovei, Protecția creației industriale, Editura Junimea, lași, 1984

Ioan Macovei , Tratat de drept al proprietății intelectuale , CH Beck, Bucuresti 2010

Edmond-Gabriel Olteanu, Globalizarea și uniformizarea legislației în materia proprietății intelectuale, București 2010

Florea Bujorel, Dreptul proprietății intelectuale: Dreptul de autor. Ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Fundația România de Mâine, 2006

G. Năstase, Dezvoltare și progres prin protecția și valorificarea proprietății intelectuale, Cogito, Revista de Cercetare pluridisciplinară nr.3, Vol II, 2010

Giurea Laurențiu, Instituții juridice contemporane în contextul integrării româniei în uniunea europeană Programele pentru calculator ca obiect al dreptului de autor, București 2008

Gh. Gheorghiu Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale nr.1/2004

L. Iacob, Revista Română de Dreptul Proprietății Intelectuale nr. 1/2004

Ligia Dănilă, Dreptul de autor, Editura All Beck, București, 2005;

Mirela Romițan, Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și aritstice – 120. de ani, în Revista Română de Dreptul Proprietății intelectuale nr. 2/2006

Nicoleta – Rodica Dominte, Dicționar de dreptul proprietății intelectuale, București, 2009

Nicoleta-Rodica Dominte, Protecția juridică a proprietății intelectuale, Suport de Curs 2011

Octavia Spineanu – Matei, Proprietate intelectuală. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2006;

Otilia Calmuschi, Dreptul proprietății intelectuale, Note de Curs, 2011

Pârvu Rodica, Romitan Ciprian-Raul, Dreptul de autor si drepturile conexe, Editura All Beck, București, 2005

Strategia nationala în domeniul proprietatii intelectuale (2003-2007) – www.osim.ro

Teodor Bodoașcă, Dreptul proprietății intelectuale, Editura C.H. Beck, București, 2006

Viorel Roș, Dreptul proprietății intelectuale, Ed. Global Lex, București, 2001;

Viorel Roș, Dragoș Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor și drepturile conexe, Ed. All Beck, București 2005;

Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Ed. Lumina Lex, București, 1994.

Word Intellectual Property Organization (Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale) – Introducere în proprietatea intelectuală, traducere de Rodica Parvu, Laura Oprea, Magda Dinescu, revizuire traducere Mihai Mănăstireanu, Editura Rosetti, București, 2001

www.orda.ro

www.osim.ro

www.europa.eu

www.studiijuridice.ro

Legea nr.8/1996 publicată în M.Of. nr. 60 din 26 martie 1996

Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din 1886

Tratatul OMPI privind dreptul de autor

Directivele comunitare privind dreptul de autor și drepturile conexe