Protectia Intereselor Economice ALE Consumatorului
PROTECȚIA INTERESELOR ECONOMICE ALE CONSUMATORULUI
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL I-NOȚIUNI DE BAZĂ PRIVIND PROTECȚIA INTERESELOR ECONOMICE ALE CONSUMATORULUI
Noțiunea de consumator,reglementări naționale și comunitare
Drepturile și interesele legale ale consumatorului
Obiectivele protecției drepturilor și intereselor economice ale consumatorului în R.M
Problematica protecției consumatorului pe plan internațional
CAPITOLUL II – CADRUL JURIDIC PRIVIND PROTECȚIA DREPTURILOR ȘI INTERESELOR ECONOMICE ALE CONSUMATORULUI
2.1 Obligațiile precontractuale a agenților economici la informare, consiliere și securitate a consumatorului
2.2 Organele abilitate cu funcții de protecție a drepturilor și intereselor economice ale consumatorului
2.2.1 Ministerul economiei
2.2.2 Agenția pentru protecția consumatorilor
2.2.3 Alte organe ale administrației publice abilitate cu funcții de protecție a consumatorilor
2.3 Protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive
CAPITOLUL III –TIPURILE RĂSPUNDERII ÎN CAZUL ÎNCĂLCĂRILOR ÎN VEDEREA PROTECȚIEI DREPTURILOR CONSUMATORULUI
3.1 Răspunderea civilă
3.1.1 Repararea daunelor materiale și a daunelor morale
3.2 Răspunderea contravențională
3.3 Răspunderea penală
Concluzii și recomandări
Bibliografie
Introducere
Actualitatea temei cercetate:
În prezent în Republica Moldova una din prioritățile de dezvoltare este creșterea nivelului de protecție a consumatorilor,și realizarea drepturilor acestora în conformitate cu legislația în vigoare. Analiza bazei legislative și a organizării procesului de protecție a consumatorilor în raport cu practicile europene și internaționale ar putea să servească drept sursă de eficientizare a organizării și dezvoltării activității de protecție a consumatorilor în țara noastră și stabilirii obiectivelor în acest domeniu.Schimbările social-economice,deschiderea pieții bunurilor și serviciilor,libera circulație a mărfurilor au condus la stabilirea unor relații privind oferirea produselor și serviciilor consumatorilor,fapt ce se răsfrînge asupra securității și sănătății lor.
Protecția consumatorilor,fiind o componentă de bază a programelor de protecție socială a cetățenilor,este destinată pentru a asigura și ameliora în continuurespectarea intereselor acestora. Consumatorul,în calitate de purtător al cererii de mărfuri și servicii,joacă un rol important în mecanismul de piață,constituind,în același timp elementul de referință al tuturor acțiunilor întreprinse de producători și comercianți.
Scopul și sarcinile cercetării
Principalul obiectiv al cercetării date constă în aprofundarea cunoașterii reglementărilor juridice și înterpretărilor doctrinare ce au menirea de a prezenta drepturile fundamentale ale consumatorilor. Scopul menționat a contribuit esențial asupra modului soluționării obiectivelor (sarcinilor) în procesul de elaborare a studiului care constă în următoarele:
cercetarea și analiza profundă a bazei teoretico-metodologice a drepturilor consumatorului și stabilirea,determinarea și precizarea,definirea categoriilor și noțiunilor principale necesare cercetării complexe a procesului de determinare a legii aplicabile pentru soluționarea litigiilor în urma cauzării de prejudicii consumatorilo;
compararea legislației noastre existent la acest compartiment cu normele adoptate de alte state și nuanțarea unor aspect legate de acest subiect prin prisma practicii consumeriste externe;
elaborarea,exprimarea și formularea propunerilor,recomandărilor cu caracter teoretic și practic în vederea perfectării legislației cu privire la protecția consumatorilor;
Gradul de studiere a temei
Pentru Republica Moldova drepturile consumatorilor sunt relativ puțin investigate sub aspectul tratării doctrinare, fapt care în plus ne-a determinat să elaborăm această lucrare. Teza de față, reprezintă o încercare de a aborda unele aspecte ale problematicii foarte vaste și complexe legate de analiza drepturilor fundamentale alae consumatorilor.
În lumina celor exprimate, lucrarea dată este o încercare de a trece în revistă cele mai importante aspecte legate de tema respectivă și de a suplini, într-o oarecare măsură, lacunele doctrinei naționale din acest domeniu. În lipsa unor cercetări științifice satisfăcătoare în materie în literatura de specialitate din Republica Moldova, la elaborarea prezentului studiu ne-am axat pe lucrările publicâte în: România, Anglia, Franța, Rusia ș.a..Tratarea tezelor teoretice este exemplificată și ilustrată prin referiri la spețe din practica consumeristă națională și jurisprudență, conferind studiului un conținut concret, practic.
Suportul metodologic și teoretico-științific al cercetării
Drepturile fundamentale ale consumatorilor și repararea prejudiciului cauzat consumatorului prin produse defectuoase au constituit și constituie un obiect de preocupare pentru participanții la raporturile consumeriste din diferite state, pentru analiștii de renume din domeniul relațiilor contractuale, precum și pentru asociațiile de consumatori în vederea elaborării la unor contracte de consum prin care s-ar asigura o securitate sporită pentru participanții la raporturile de consum, în special – personele fizice.
În ceea ce privește cadrul normativ, acesta nu cunoaște o reglementare amplă a clauzelor contractuale, lăsând aceasta la latitudinea părților, conform principiului liberului acord, precum și doctrinei științei dreptului civil și legislației consumeriste.Pe plan internațional, în acest scop au fost elaborate mai multe convenții internaționale prin care sau confirmat o serie de drepturi fundamentale ale consumatorilor.
Izvoarele normative naționale nu fac nu fac altceva decât să concorde cu cele internaționale fiind consacrate de Codul civil, legea privind protecția consumatorilor, legea privind securitatea generală a produselor. Din această ordine de idei, la temelia tezei au stat mai mult interpretările doctrinare ale unor autori cunoscuți din domeniu, cum ar fi: Juanita Goicovici, Paul V., Băieșu A., Căpățână O., Costin M. N.,Ungureanu.C.T., Deleanu S., Dogaru I., Baieș S., ș.a.
CAPITOLUL I: Noțiuni de bază privind protecția intereselor economice ale consumatorului
1.1.Noțiunea de consumator, reglementări naționale și comunitare.
Una din prioritățile de dezvoltare a Republicii Moldova la etapa dată este creșterea nivelului de protecție a consumatorilor, și realizarea drepturilor consumatorilor în conformitate cu legislația în vigoare. Dreptul consumatorului s-a născut din dezvoltarea mișcarii consumeriste , principalul scop al acestuia fiind protejarea consumatorului în raporturile sale cu întreprinderile producătoare. Pentru prima dată dreptul consumatorului a fost afirmat în Statele Unite odată cu mișcarea lui Ralph Nader îndreptată în particular împotriva producătorilor de automobile. Mai tîrziu,s-a dezvoltat o legislație proprie menită să apere consimțămîntul consumatorului și să asigure siguranța acestuia.În jurul consumatorului gravitează toate problemele ce frămîntă orice producător sau distribuitor ,dintre cele mai importante sunt de natură economică sau socială.Ca purtător al cererii,consumatorul joacă un rol important în cadrul mecanismului de piață, constituind în același timp,elementul de bază al tuturor activităților întreprinse și desfășurate de toți agenții economici,fie ei producători,comercianți sau prestatori de servicii.
Consumatorul ,respectiv populația,este principalul destinatar al celei mai mari părți din volumul de produse ce se realizează și importă de societate,fiind tot el cel care închide un ciclu al procesului economic astfel încît orice dereglare în acest sector ar putea avea repercusiuni dintre cele mai nefavorabile asupra unei economii (figura 1.1).
Figura 1.1. Locul consumatorului în cadrul pieței.
Definirea consumatorului poate pleca de la o definiție legală pe care ne-o oferă Legea nr.105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorului “Consumator – orice persoană fizică ce intenționează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau folosește produse, servicii pentru necesități nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională” .În literature de specialitate noțiunea de consumator a primit 2 accepțiuni: obiectivă și subiectivă.Potrivit accepțiunii obiective, consumatori sînt:
Persoanele fizice ce intenționează să comande sau să procure produse, servicii.
Utilizatorii de produse sau servicii pentru folosul lor privat, care cuprind în context, consumatorii – terți la contractul de procurare sau foloșire a produsului/serviciului (membrii familiei și cunoscuții contractantului).
Trecătorul inocent – victimă a defectului produsului (o persoană care nici nu contractează cu profesionistul, nici nu are relație directă cu produsul, adică nu-l utilizează ca terț la contract, dar care a suferit prejudicii de pe urma caracterului defectuos al acestuia; un exemplu în acest sens este cazul trecătorului care este rănit de explozia unui televizor dintr-o vitrină, în timp ce se afla în fața acesteia).Aceasta este, însă, o definiție prea largă a noțiuii consumatorului și nu este în interesul celui care are realmente nevoie de protecție, adică partea slabă din relațiile de consum.
Potrivit accepțiunii subiective, pentru ca o persoană să aibă calitatea de consumator trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să comande, să procure sau să folosească un produs sau un serviciu,executarea comenzii, procurării sau folosirii să nu fie în legătură cu activitatea de întreprinzător sau profesională.
Legea “Privind protecția consumatorilor” nr. 105 – XV din 13.03.2003 în art. 1 descrie consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce intenționează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau folosește produse, servicii pentru necesitățile nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională deasemenea consumatorul poate fi definit pe larg ca cineva care achiziționează bunuri sau servicii pentru scopuri care nu intră în domeniul său de activitate comercială.În fiecare țară,fiecare cetățean este un consumator.În acelasi timp, în diferite țări consumatorii sunt protejați în măsura diferită și pentru scopuri diferite ,acest lucru reiese din legislațiile și politicile fiecărei țări cu privire la protecția consumatorului. Consumatorii sunt toți indivizii ,fără o selecție de preferință,particularizînd consumul în sfera bunurilor achiziționate pentru nevoile proprii. Ei pot fi ofertanți fie persoane cunoscute,fie anonime.
Potrivit definițiilor date de legile autohtone în materie consumatorul este “orice persoană fizică ce intenționează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau folosește produse, servicii pentru necesități nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională”. Mai multe elemente aledefiniției pot fi, astfel desprinse:
Primul element al definiției: orice persoană fizică. Consacrarea ca unic protejat a persoanei fizice este un atribut al „dreptului consumației” de drept al „ocrotirii demnității umane”, al echilibrării poziției „părții slabe”. Or, despre demnitate garantată nu putem vorbi decât în cazul persoanelor fizice.
Al doilea element :persoană care intenționează să comande sau să procure. Ce înțelegem prin noțiunea de „intenție”? Este dorința sau gîndul de a face ceva. Deci, aici vorbim despre gîndul persoanei de a comanda/ procura, dar care încă nu s-a materializat.
c) Al treilea element: persoana care „comandă, procură sau folosește”.
Câtegoria celor care își procură bunuri sau servicii ar urma să includă persoanele ținute de un contract direct cu profesionistul (printr-un așa-numit „contract de consum”: vânzare, locațiune, antrepriză, împrumut, contract de așigurare, de transport ș.a.), în vreme ce sfera celor care folosesc (utilizatorii) ar cuprinde, în contract, consumatorii – terți la contractul de procurare a bunului, serviciului (membrii familiei și cunoscuții contractantului).Conform acestei definiții, obligația de securitate (și răspunderea specială pentru produsției pot fi, astfel desprinse:
Primul element al definiției: orice persoană fizică. Consacrarea ca unic protejat a persoanei fizice este un atribut al „dreptului consumației” de drept al „ocrotirii demnității umane”, al echilibrării poziției „părții slabe”. Or, despre demnitate garantată nu putem vorbi decât în cazul persoanelor fizice.
Al doilea element :persoană care intenționează să comande sau să procure. Ce înțelegem prin noțiunea de „intenție”? Este dorința sau gîndul de a face ceva. Deci, aici vorbim despre gîndul persoanei de a comanda/ procura, dar care încă nu s-a materializat.
c) Al treilea element: persoana care „comandă, procură sau folosește”.
Câtegoria celor care își procură bunuri sau servicii ar urma să includă persoanele ținute de un contract direct cu profesionistul (printr-un așa-numit „contract de consum”: vânzare, locațiune, antrepriză, împrumut, contract de așigurare, de transport ș.a.), în vreme ce sfera celor care folosesc (utilizatorii) ar cuprinde, în contract, consumatorii – terți la contractul de procurare a bunului, serviciului (membrii familiei și cunoscuții contractantului).Conform acestei definiții, obligația de securitate (și răspunderea specială pentru produsele cu defecte) se aplică și în raporturile cu „trecătorul inocent” – victimă a defectului produsului (o persoană care nici nu contractează cu profesionistul, nici nu utilizează bunul ca terț la contract); un exemplu este cazul trecătorului care este rănit de explozia unui aparat dintr-o vitrină, în timp ce se afla în fața acesteia.
Al patrulea element al definiției: produse și servicii.
Alăturarea celor doi termeni este dată de intenția și scopul de a aplica reglementările consumeriste atât situațiilor în care interesele consumatorului au fost lezate prin intermediul unui bun, cât și acelora în care nemulțumirea ultimului decurge din prestarea unui serviciu.Prin produs legea 105/2003 înțelege un „bun material destinat pentru consum sau utilizare individuală; sânt, de asemenea, conșiderate produse energia electrică și termică, gazale, apa livrate pentru consum individual”.Noțiunea de serviciu înglobează orice prestație apreciabilă (evaluabilă în bani). Art.1. alin1 al legii 105/2003 definește serviciul ca fiind o „activitate, alta decât cea din care rezultă produse, desfășurată în scopul satisfacerii unor neceșități ale consumatorilor”.Literatura de specialitate grupează serviciile în trei câtegorii (în raporturile dintre profeșionist și consumator):
– servicii de natură materială (cele de curățenie, de reparații, de transport ș.a.),
– cele de natură financiară (creditul, așigurările), și
– servicii de natură intelectuală (îngrijiri, tratamente și investigații medicale, conșiliere juridică ș.a.).
Scopul extraprofesional al comandării, procurării sau folosirii produsului sau serviciului.Este poate reperul esențial al ocrotirii furnizate de normele consumeriste. Consumatorul protejat este definit prin opoziție cu profesionistul, primul acționînd pentru folosul său personal sau familial.
1.2.Drepturile și interesele legale ale consumatorului
Definirea dreptului consumatorului poate pleca de la o definiție legală pe care ne-o oferă Legea Nr.105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor la art.11 “Prezenta lege stabilește cerințele generale de protecție a consumatorilor,de asigurare a cadrului necesar accesului neîngrădit la produse și servicii,informării complete asupra caracteristicilor esențiale ale acestora,apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor în cazul unor practice comerciale incorecte,participării acestora la fundamentarea și luarea de decizii ce îi interesează în calitate de consumatori.”Astefel noi putem defini dreptul consumatorului ca fiind acea ramură de drept care reglementează raporturile juridice aparute între agențtii economici și consumatori ce țin de achiziționarea de produse și servicii ,inclusiv a serviciilor financiare ,a accesului la produse și servicii,informarea completă și corectă despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor împotriva practicilor abuzive, și participarea acestora la luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.
În ansamblu se poate observa că dreptul consumatorului este un drept de protecție. Deși esențialmente este un drept al intereselor private ,spre deosebire de dreptul civil tradițional raporturile juridice nu sunt de egalitate,partea consumator fiind prezumată a sta într-o poziție relativ defavorizată față de partea operator economic,poziție care este compensată printr-o serie de dispoziții de favoare care exced principiul egalității părților.În jurul consumatorului gravitează toate problemele ce frămîntă orice producător sau distribuitor,iar luarea unor decizii finale se dovedește a fi un demers foarte delicat,oscilînd între două tentații extreme :acea de a particulariza pînă la nivelul individului,pe de o parte ,și cea de a generaliza pînă la nivelul unor mase mari omogene,amorfe,de consumatori,pe de altă parte.Căutarea și găsirea punctului optim al compromisului conferă substanță abilității specialistului de marketing.În plus,nevoia protejării consumatorilor impune un rol activ și deosebit al Statului și autorității publice,de aceea dreptul consumatorilor nu poate fi privit exclusiv ca o parte a dreptului privat,necesitatea intervenției Statului conducînd la editarea unor norme care țin de dreptul consumatorului și care sunt caracterizate de raporturi de putere publică .
Protecția consumatorilor se înscrie în cadrul politicilor sociale promovate de către orice stat,deasemenea datorită importanței pe care o exprimă aceasta ar trebui să constituie o politică de sine stătătoare cu obiectivele,scopurile,proprietățile și instrumentele sale proprii.În prezent există un șir de domenii asupra cărora s-au oprit toate guvernele,asociațiile,instituțiile și organismele cu implicații în protecția consumatorilor,printre acestea se numără :
înbunătățirea normelor ce țin de protejarea drepturilor și intereselor consumatorului;
asigurarea calității bunurilor și serviciilor care sunt oferite spre vînzare în cadrul pieței interne și externe;
asigurarea unui sistem de prețuri care trebuie să fie în concordanță cu cerințele pieții și calitatea produselor;
organizarea unui sistem de informare pentru consumatori complect,corect și precis;
apărarea consumatorilor împotriva tuturor practicilor abusive și a publicității mincinoase.
Organizația Națiunilor Unite a stabilit prin rezoluția 39/248 din aprilie 1985 un șir de principii (principii directoare) menite să asigure protecția consumatorilor,și să ofere tuturor țărilor un cadru care să poată fi folosit la elaborarea și fundamentarea politicii și legislației privind protecția consumatorilor.
Principiile directoare privind protecția consumatorilor,document adoptat la Adunarea Generală a ONU în 1985,este rezultatul eforturilor pe plan internațional ale Organizației Mondiale a Consumatorilor,formată în 1960 de asociațiile naționale de consumatori existente atunci.În prezent Organizația Mondială a Consumatorilor cuprinde peste 200 de organizații membre din aproapte toate țările lumii.
Acordul de Parteneriat și Cooperare(APC),care constituie bază legală a cooperării UE-Moldova, a fost semnat în noiembrie 1994 și a intrat în vigoare în iulie 1998.Acesta acordă o gamă largă de domenii inclusiv dialogul politic,comerțul și investițiile ,cooperarea economică ,armonizarea legislației,cultură și știință.Părțile reamintesc valorile comune pe care le împărtășesc și stabilesc angajamentele lor de a promova pacea și securitatea internțională,precum și reglementarea pașnică a divergențelor,și sînt de acord să respecte principiile democratice și drepturile omului,precum și principiile economiei de piață care stau la baza politicii interne și externe a lor și constituie un element esențial al parteneriatului și a Acordului .Dispozițiile principale și generale privind Apropierea Legislației este articolul 50 care prevede că Republica Moldova va depune eforturi să asigure că legislația va fi elaborată treptat fiind compatibilă cu cea a UE și că apropierea actelor normative se extinde la șaptesprezece domenii,inclusiv cel al Protecției Consumatorilor.
Dezvoltarea,modificarea și evoluția economică,socială și politică care a avut loc ultima perioadă în țară a condus la un șir de schimbări inclusiv și schimbări în domeniul protecției consumatorilor,îndeosebi ce țin de legislație.Totuși este util să fie întreprinse și mai multe acțiuni atît în domeniul reglementării,cît și în compoartimentul implementării legislației.Rolul consumatorului în societatea modernă se află în permanentă creștere ,dar aceste imputerniciri duc deasemenea la creșterea responsabilității pentru a gestiona problema lor. Statul prin mijloacele prevăzute de lege protejează toți cetățenii în calitatea lor de consumatori împotriva riscurilor de a procura produse care pot pune în pericol viața și sănătatea,securitatea sau care pot afecta interesele lor economice.În acest sens a fost adoptată Legea Nr.105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor cu modificarea ulterioară prin Legea nr.526-XV din18.12.2003.În prezenta lege sunt stabilite drepturile fundamentale ale consumatorilor și anume orice consumator are dreptul la:
protecția drepturilor sale de către stat;
protecția împotriva riscului de a achiziționa un produs,un serviciu care ar putea sa-i afecteze viața,sănătatea,eriditatea sau securitatea ori să-i prejudicieze drepturile și interesele sale legitime;
remedierea sau înlocuirea gratuită,restituirea contravalorii produsului,serviciului ori reducerea corespunzătoare a prețului,repararea prejudiciului,inclusiv moral,cauzat de produsul, serviciul necorespunzător;
informații complete,corecte și precise privind produsele,serviciile achiziționate;
intruire în domeniul drepturilor sale;
organizarea în asociații obștești pentru protecția consumatorilor;
adresare în autoritățile publice și reprezentarea în ele a intereselor sale;
sesizarea asociațiilor pentru protecția consumatorilor și autorităților publice asupra încălcării drepturilor și intereselor sale legitime ,în calitate de consumator, și la înaintarea de propuneri referitoare la înbunătățirea calității produselor ,serviciilor.
Pentru asigurarea drepturilor consumatorilor care sunt prevăzute de lege se interzice:
producerea,depozitarea,plasarea pe piață și comercializarea produselor,prestarea serviciilor care nu corespund cerințelor obligatorii stabilite în documentele normative sau care,utilizate în condiții normale,pot pune în pericol viața,sănătatea,eriditatea și securitatea consumatorilor;
producerea ,importul,plasarea pe piață,depozitarea,expunerea în comercializare și comercializarea produselor falsificate(contrafăcute);
producerea,plasarea pe piață,depozitarea,expunerea în comercializare și comercializarea produselor ,prestarea serviciilor cu încălcarea cerințelor de calitate stabilite de documentele normative;
plasarea pe piață ,depozitarea,expunerea în comercializare și comercializarea produselor,prestarea serviciilor în lipsa certificatului de conformitate sau declarației de conformitate,precum și în lipsa documentelor de proveniență,dacă legislația prevede aceasta,sau cu utilizarea ilegală a mărcii de conformitate;
importul,plasarea pe piață și comercializarea produselor cu termenul de valabilitate expirat;
modificarea termenului de valabilitate indicat pe produs,pe etichetă,pe ambalaj sau în documentația de însoțire.
Unul dintre cel mai însemnat principiu în protecția consumatorilor rămîne a fi informarea completă,corectă și precisă în vederea asigurării posibilității consumatorilor de a face alegerea potrivită în conformitate cu propriile necesități.
Conform prevederilor art.13 al.(1) al legii privind protecția consumatorilor,în cazurile în care consumatorul a depistat careva deficiințe la produsul cumparat sau serviciul oferit aceasta trebuie să cunoască că: remedierea gratuită a deficiențelor apărute la produs, serviciu, înlocuirea gratuită sau restituirea contravalorii produsului, serviciului necorespunzător în cadrul termenului de garanție sau termenului de valabilitate, deficiențe care nu sînt imputabile consumatorului, se face necondiționat de către vînzător, prestator într-un termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data înaintării reclamației de către consumator sau în termenul stabilit prin contract.
În cazul în care vînzătorul sau prestatorul refuză să satisfacă reclamația consumatorului atunci aceștia sunt obligați să dovedească vina consumatorului în ceea ce privește deficiențele apărute la produsul vîndut sau serviciul prestat prin efectuare expertizei tehnice într-un termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data înaintării pretențiilor de către consumator.Prestatorul de servicii sau vînzătorul poate refuza satisfacerea reclamației consumatorului doar atunci cînd va putea dovedi vina acestuia în baza rezultatelor expertizei tehnice efectuate .
Lista organelor abilitate pentru efectuarea expertizei tehnice în baza reclamațiilor consumatorilor este stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. 1465 din 08.12.2003 cu privire la regulile de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanți; Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 248 – 253 / 1530 din 19.12.2003. Deasemenea consumatorul este în drept să participe la efectuare expertizei personal sau prin repezentantul sau. Atunci cînd consumatorul nu este deacord cu rezultatul examinării sau i s-a refuzat satisfacerea ei,acesta are dreptul de a se adresa organelor abilitate conform legii care au funcția de protecție a consumatorilor sau respectiv conform procedurii civile în instanța de judecată.
1.3.Obiectivele protecției drepturilor și intereselor economice ale consumatorului
Într-o societate democratică care caracterizează economia de piață,totul trebuie să fie bazat pe raporturi contractuale negociabile și nu pe relații de dominare sau constrîngere. Aceste raporturi trebuie sa fie vegheate de societate prin măsuri de protecție socială printre care se înscriu și drepturile consumatorului ,ca elemente de consum ale politicii promovate în respectiva societate.Economia de piață este o modalitate evoluată,complexă și eficientă prin care se realizează cooperarea dintre partenerii economiei este un sistem economic a cărei sitematizarea,organizarea și funcționare se bazează pe proprietatea privată și se realizează prin mecanismele pieței,într-un cadru reglementat legislativ.Introducerea cu succes a mecanismelor pieței este posibilă numai paralel cu constituirea unui context socio-economic capabil să creeze o nouă condiționare a comportamentului fiecărui cetățean.
Participanții la piață, la relațiile pe care le reflectă, sunt producătorii în calitate de ofertanți de factori de producție, bunuri de consum și servicii, și consumatorii individuali în calitate de cumpărători, care urmăresc propriul său interes. În același timp este de remarcât faptul că între ofertanți și consumatori există o puternică legătură ce pune în evidență “solidaritatea funcțională” a pieții.În dreptul continental și în commom law există abordări diferite în ceea ce privește calificarea unei propuneri în calitate de ofertă sau de invitație la negocieri. Astfel, în sistemul commom law, spre deosebire de cel continental, regula generală este că expunerea mărfurilor pe rafturi sau la vitrina unui magazin nu este o ofertă de vînzare, dar o invitație către client de a face o ofertă de cumpărare. Clientul face o ofertă de cumpărare atunci cînd prezintă marfa pentru plată, comerciantul avînd posibilitatea să accepte această ofertă sau s-o respingă. Argumentul în susținerea acestei reguli este că magazinul este un loc pentru negocieri și nu pentru vînzare obligatorie.Această poziție a fost criticâtă în doctrină, indicîndu-se că magazinul modern, unde mărfurile sunt vîndute conform condițiilor stabilite de comerciant, nu este tocmai locul pentru negocieri și că comerciantul nu trebuie să exprime mărfurile pe care nu are dorință să le vîndă. În acest context s-a emis părerea că condițiile și împrejurările în care este făcută expunerea mărfurilor pot constitui dovadă a intenției comerciantului de a se obliga, în așa fel anihilîndu-se regula generală precum că expunerea mărfii nu este o ofertă .
Calitatea de consumator aparține tuturor cetățenilor,iar drepturile cetățeanului în calitatea sa de consumator,sunt drepturi ale omului.Importanța ce trebuie acordată consumatorului derivă din consecințele pe care lipsa ei le-ar putea avea asupra ființei umane,deoarece înșelarea unui consumator de catre semenul său ,omul-producător sau comerciant aduce prejudicii demnității omului care este unul și celălalt.
A fost susținut că : „Obiectivul general al politicii consumatorilor –în sens larg include politica în domeniul concurenței-este de a asigura că consumatorii pot face alegeri nefiind constrînși și fiind bine informați referitor la ofertele concurențiale a furnizorilor.Stimulentele comerciale sînt apoi îndreptate către deservirea calitativă a consumatorilor și prin urmare,la eficiență productivitate și inovații ”Aceasta oferă o politică rațională pentru intervenția Guvernului în informarea și educarea consumatorilor. În plus accentul pus pe probleme și obiective specifice și obiective specifice a consumatorilor a arătat o varietație mare.În unele țări ale UE,politicile și legea acordă prioritate legislației alimentare,în timp ce altele utilizează ca punct focal prevederile comerciale ,precum și condițiile contractuale pentru vînzarea de bunuri și prestarea de servicii .Această diversitate a normelor naționale ,a structurilor și a abordărilor politice a apărut ca o barieră în calea bunei funcționări a pieței comune a UE și a oferit logica unei politici la nivel European menită să creeze standarte minime juridice armonizate ,ca vocea consumatorului să fie auzită la nivelul UE și să asigure că consumatorii se bucură de un nivel ridicat de protecție pe piața unică a UE.
Putem considera că politica de protecție a consumatorilor vizează urmatoarele obiective principale :
promovarea,înaintarea și implimentarea unei cooperări internaționale în domeniul protecției consumatorilor;
simplificarea producerii și distribuirii produselor corespunzătoare cerințelor consumatorilor;
promovarea eticii prodcătorilor și destribuitorilor de produse și servicii;
crearea și implimentarea uni sistem de educare a consumatorilor;
garantarea și asigurarea accesului la informație corectă și completă a consumatorilor;
garantarea și asigurarea posibilităților reale de despăgubire a consumatorilor;
crearea și înființarea organelor care să-și asume responsabilitatea de protecție a consumatorilor;
susținerea și încurajarea concurenței loiale;
asigurarea dreptului și libertății consumatorilor de a se uni cu scopul realizării acțiunilor de apărare a intereselor sale;
organizarea și sistematizarea unei cooperări internaționale și naționale în domeniul protecției consumatorilor;
Deseamenea se consideră necesar ca programele de protecție a consumatorilor să fie însoțite de următoarele aspecte:
obligarea statului de asigurare a poziției dominante a consumatorului pe piață,poziție care trebuie să fie garantată prin legi sau alte acte normative specificice cum ar fi programele de protecției a consumatorilor;
impunerea ideii conform căreia protecția consumatorilor să fie o problem public ,fapt care presupune respectarea unui șir de norme și acte legale;
excluderea discriminărilor ce ține de domeniul servirii și excluderea și înlăturarea diferențelor dintre sectorul de stat public și privat;
determinarea administrațiilor publice de creare a organelor de stat specializate de a veghea asupra modului de respectare a drepturilor consumatorului;
impunerea obligației producătorilor de bunuri de consum și a prestatorilor de servicii de a emite documente asupra calității,utilității și a serviciului asigurat,și alte documente care să confirme securitatea și siguranța consumului în procesul de utilizare;
În fine obiectivele și scopurile principale ale protecției drepturilor consumatorului constau în protejarea drepturilor și intereselor legitime ale acestora ,de a informa și a aduce la cunoștință consumatorilor asupra drepturilor pe care le au aceștia,dezvoltarea programelor și a proiectelor cu scopul de a realiza obiectivele protecției consumatorilor.
1.4.Problematica protecției consumatorilor pe plan internațional
Încercând un scurt istoric, trebuie menționat că toate comentariile legate de politica consumatorista încep cu expresia formulată pentru prima dată de scoțianul Adam Smith, în secolul al XVIII-lea aceea ca unicul scop final al produsului este consumul, producătorul fiind subordonat în toate cerințele consumatorilor. Într-o formulare modernă, se poate spune ca scopul activității economice este de a destribui resurse, cât mai eficient posibil, pentru a satisface nevoile consumatorilor. O asemenea activitate conduce la ideea de securitate a consumatorilor, în ultima instanță, persoana indicată a decide alocarea resurselor fiind consumatorul insuși, ideea în cauza având suport politic, moral, logic și, nu în ultimă instanță, economic. De altfel, în literatura de specialitate, se afirma că, asa cum în politică democrația constă în asigurarea drepturilor alegătorilor, în economie, o asemenea democrație înseamna asigurarea drepturilor consumatorilor, posibilitatea acestora de a alege.
Conceptul privind „drepturile consumatorilor” își are originea, asa cum se mentiona întru-un capitol precedent, în „Carta drepturilor consumatorilor” definită de fostul presedinte al S.U.A. J.F.Kennedy – în martie 1962, sub forma unui mesaj special adresat Congresului american. Deși Carta nu a mai fost definitivată (în același an, presedintele Kennedy a fost asasinat), ea rămâne importantă prin conturarea drepturilor de bază ale consumatorilor (dreptul de a alege liber, dreptul la informație, dreptul la petiție și ascultare, dreptul la protecție), dar mai ales prin faptul ca ea a servit drept model de referinta la elaborarea legilor de protecție a consumatorilor ce au aparut in deceniile sapte și opt in S.U.A. și in alte țări din continentul american (Canada, Mexic), cât și in Europa (Belgia, Franta, Germania, Suedia).
În ultimii ani problemele protecției consumatorilor se afla in centrul atenției teoriei și practicii economice și juridice din intreaga lume. Asemenea probleme, tot mai complexe, prin continut și îndeosebi prin soluțiile enunțate, fac ca protecția consumatorilor sa fie tot mai mult studiată la nivelul diverselor comunități internaționale și mondiale, guvernamentale și neguvernamentale, colaborînd cu stabilirea măsurilor care sunt necesare pentru crearea cadrului necesar,adecvat și propriu,legislativ și institutional, asigurării unei protecției reale a consumatorilor.
În asemenea context, comunitatea Mondială, prin cel mai inalt forum al sau – Organizația Națiunilor Unite, a conșiderat necesar sa puna in discutia structurilor sale problematica pe care o presupune protecția consumatorilor, adoptandu-se, prin Rezoluția nr.39/248, in 8 aprilie 1985, „Principiile directoare pentru protecția consumatorilor”. Potrivit acestui important document „guvernele tuturor țărilor trebuie sa dezvolte, sa intareasca și sa mentina o politica puternica de protecție a consumatorilor, tinand cont de principiile directoare declarate”. Forma finală a documentului în cauză este rezultatul unor ample studii, consultări și colaborări ale diferitelor organisme ale Organizatiei Națiunilor Unite cu o multitudine de instituții naționale, dupa studierea legislațiilor elaborate de acestea în domeniul protecției consumatorilor și dupa discuții și negocieri cu numeroase guverne și ulterior în cadrul Adunărilor Generale din anii 1980 și 1985.
Principiile directoare adoptate de Organizația Națiunilor Unite sunt menite să asigure guvernelor tuturor țărilor un cadru care să poată fi folosit în colaborarea și consolidarea politicii și legislației pentru protecția consumatorilor. Privite din acest punct de vedere, principalele obiective asupra cărora este necesar să se concentreze fiecare țară, prin organismele sale guvernamentale și neguvernamentale, trebuie să urmareăscă, în principal, urmatoarele aspecte:
– facilitarea producției și distribuției de produse corespunzatoare nevoilor și cerintelor consumatorilor;
– încurajarea unor niveluri ridicâte ale eticii celor angajati in producerea și distribuirea bunurilor de consum și serviciilor către consumatori;
– asigurarea tinerii sub control, prin intermediul tuturor organizațiilor naționale și internaționale, a practicilor comerciale abuzive care afecteaza consumatorii;
– promovarea unei cooperări internaționale in domeniul protecției consumatorilor;
– încurajarea dezvoltării conditiilor de piață care să asigure consumatorilor o gamă largă de produse și la prețuri avantajoase pentru aceștia;
– stabilirea unui sistem de priorități privind protecția consumatorilor din fiecare țară, conform situațiilor economice și sociale specifice nivelului de dezvoltare atins, precum și nevoilor caracteristice populației statului respectiv;
– protecția consumatorilor față de pericolele ce afecteaza siguranta și sănătatea lor;
– promovarea și protecția intereselor economice ale consumatorilor;
– garantarea accesului consumatorilor la informații corecte,care să permită o alegere conform dorințelor și neceșităților personale;
– crearea unui sistem de educare a consumatorilor;
– garantarea posibilității unei despăgubiri efeciente a consumatorului în cazul ivirii unor daune generale de produse sau servicii achizitionate in cadrul pieței;
– obligativitatea tuturor întreprinderilor ofertante-producătoare sau comerciale – de a se supune legilor și reglementărilor privind protecția consumatorilor din toate țările cu care au afaceri;
– obligativitatea firmelor de a respecta prevederile standardelor internaționale privind protecția consumatorilor ;
– constituirea și crearea în fiecare țară a unor organe corespunzatoare, care să creeze și să aplice, conform legilor statului respectiv, politicii de protecție a consumatorilor, care urmează să fie implementate în beneficiul tuturor sectoarelor, în general al întregii populații și în special al diferitelor câtegorii de populație din mediul rural;
– luarea în considerare, la crearea și elaborarea politicilor de protecție a consumatorilor, a potențialului pozitiv al instituțiilor de învățământ și cercetare – publice sau private;
– garantarea libertății consumatorilor, cît și a altor grupuri sau asociații reprezentative, de a se organiza și a-și desemna liderii, care sa le exprime opiniile în procesele de luare a unor decizii și să le reprezinte interesele.
Prin natura lor, principiile conturate de Organizația Națiunilor Unite și recomandate guvernelor statelor membre se adreseaza puterii de stat, administratiei publice. Ele pot însă sa constituie un serios suport in stabilirea obiectivelor specifice miscarii de aparare a drepturilor consumatorilor din cadrul fiecarei țări in parte.
Deasemenea în cadrul preocuparilor în domeniul protecției consumatorilor, trebuie amintită Rezoluția Organizatiei Națiunilor Unite nr.35/63, adoptată în ședința plenară nr. 83 din 5 decembrie 1980, privind practicile comerciale restrictive (anexa). Rezoluția cuprinde un ansamblu de principii și de reguli privind controlul practicilor comerciale restrictive, sub forma de reglemențări menite să prevină prejudiciile cauzate comertului, în special cel al țărilor în curs de dezvoltare, și să contribuie la dezvoltarea și îmbunătățirea relațiilor internaționale, pe o bază justa și echilibrată. Asemenea recomandări se adresează statelor, inclusiv societăților transnaționale, întreprinderilor, la nivel național, regional și subregional, stabilindu-se și o serie de masuri cu caracter internațional.
Un deosebit rol în apărarea drepturilor consumatorilor îl au organele internaționale pentru protecția consumatorilor. Astfel, în anul 1960, a fost fondată Organizația Internațională a Uniunilor de Consumatori, organism internațional care reprezintă și sprijină organizațiile consumatorilor din întreaga lume. Organizată ca fundație nonoprofit, Organizația Internațională a Uniunilor de Consumatori (I.O.C.U.) reprezintă în prezent interesele a 180 de organizații dintr-un numar de 70 de țări.
Sprijinul acestei organizații se manifesta în trei direcții:
– promovarea și înaintarea colaborării între membri prin schimburi de mărfuri, schimburi de experiență etc.;
– extinderea mișcării consumatoriste și sprijinirea creării organizațiilor consumatoriste nou aparute;
– reprezentarea intereselor consumatorilor în forurile internaționale.
Conducerea I.O.C.U. este asigarată de Adunarea Generală, Consiliul de Conducere și un organism executiv. Operațional, I.O.C.U. este organizat astfel :
– Oficiul central-cu sediul la Londra ;
– Oficiul Regional pentru Asia și Pacific (ROAP);
– Oficiul Regional pentru țările din America Latina și zona Caraibelor (ROLAL);
– Oficiul Regional pentru Africa (ROAF);
– Programul pentru Economiile de Tranzitie (PROECT);
– Programul pentru Economiile Dezvoltate (PRODEC );
Împreună cu Centrul de Drept al Consumatorilor (CDC), IOCU a fost mandatat de către Comitetul European de Standardizare să-și dezvolte programul CICPP (Instituțiile Consumatorilor și Programul de Politică Consumatoristă), ambele organisme fiind desemnate să gestioneze Programul Phare destinat protecției consumatorilor.
Centrul de Drept al Consumatorilor, ce functioneaza pe lângă Univerșitatea Louvain-Neuve, din Belgia, a fost creat în anul 1978 în cadrul Facultății de Drept a Universității amintite și are ca obiectiv participarea la realizarea programelor de cercetare în domeniul dreptului consumatorului. El încearcă să impună dreptul consumatorului între preocupările știntifice ale instituțiilor de studiere a dreptului din toate statele comunitare, ca și în celelalte state europene.
În Europa mișcarea consumatoristă are o vechime de circa 200 de ani, ea aparand mai întai ca o notiune, conturînduse o data cu dezvoltarea știintei și tehnicii, forma principală de manifestare exprimîndu-se prin preocupările pentru asigurarea și verificarea calității. În ultimii ani asistăm la realizarea unei piețe europene unice, care se caracterizează printr-o deosebită exigentă față de toți agenții economici care doresc să fie prezenți pe o asemenea piață.În prezent , în toate țările europene dezvoltate, există un șir de organe guvernamentale sau neguvernamentale pentru protecția consumatorilor; exista, de asemenea, in unele țări europene și institutii de cercețări in domeniul protecției consumatorilor, total sau partial subventionate de la buget și care desfasoara o activitate de cercetare, dar și de informare și educare a consumatorilor.
În Germania, lipsesc de fapt organismele guvernamentale pentru protecția consumatorilor, apărarea drepturilor lor fiind preluată de societatea civilă. În general, protecția consumatorilor are in vedere 2 servicii de prima insemnătate, respectiv informarea și consilierea,servicii oferite prin Ordmungsamt și prin Consiliul Central de Consiliere a Consumatorilor. Ordmungsamt-ul este responsabil pentru functia de supraveghere a modului cum se aplică legislația în domeniul protecției consumatorilor, atît la nivel federal, cât și al fiecăruia din cele sase landuri in parte, inclusiv de reclame pentru produsele alimentare, de problemele de igiena,de licenta in afaceri și de practici comerciale. Inspectorii de specialitate sunt imputerniciti sa faca verificari, sa aplice amenzi sau, in unele cazuri,sa confiste anumite bunuri suspecte. Sistemul de penalizari administrat este aplicât intr-o procedura ce cuprinde trei etape: avertizarea, aplicarea de amenzi și actionarea in judecâta. La nivelul fiecarui land, exista un conșiliu de protecție a consumatorilor, iar in localitatile landurilor functioneaza birouri locale de conșiliere a consumatorilor, care sunt de fapt organizații independente, ce incearca sa rezolve diferendele dintre consumatori, pe de o parte și producâtori, importatori, comercianti și prestatori de servicii, pe de alta parte.
În Italia, Inspecția Generală Economică se ocupă de respectarea regulilor legale privind protecția consumatorilor, in principal cele referitoare la prețuri avand competente in sanctionarea celor gasiti vinovati, inclusiv prin intocmirea documentatiei necesare in cercețările penale, acolo unde este cazul.
În Belgia,cele mai importante responsabilități in domeniul protecției consumatorilor la nivel central îi revin Inspectiei Generale Economice, departament aflat in structura Ministerului Afacerilor Economice. Inspectia coordoneaza intreaga activitate in domeniul protecției consumatorilor, avand in structura sa două secțiuni speciale responsabile cu investigatiile in domeniu, la nivel național și european, precum și sapte directorate regionale, care actioneaza in provinciile belgiene.
Politica suedeza în legătură cu consumatorii se bucură de o tradiție îndelungată, in anul 1986 Parlamentul infaptuind o revedere partiala a acesteia. Institutia centrala însărcinata cu problemele consumatorilor este Conșiliul național pentru politicile privind consumatorul,a carei activitate este orientata pe economiile de familie, siguranta produselor, marketingul clașic și clauzele contractuale. Principalele obiective in domeniul consumatorilor au in vedere:
– influentarea sțării pieței prin adaptarea bunurilor , serviciilor,metodelor de marketing și a clauzelor contractuale la nevoile consumatorilor;
-perfectionarea functiilor generale cu impact asupra consumatorului;
-informarea generala a consumatorilor.
În Grecia,prima responsabilitate in domeniul comertului o are Directia de Control Tehnic și de Protecție a Consumatorilor,structura sa organizatorica cuprinzand un numar de 5 sectiuni care acopera domeniile privind bunurile de consum,cercețările și studiile,inspectiile și analizele chimice,precum și protecția și informarea consumatorilor.
În Luxemburg, functiile protecției consumatorilor se realizeaza exclusiv prin Guvernul central,responsabilitatea adopțării și aplicarii legislatiei in domeniu fiind impartita intre câteva ministere.
În Marea Britanie, principala responsabilitate in domeniul apararii drepturilor consumatorilor revine autoritatilor locale din districte.Astfel, in Anglia și in Țară Galilor,responsabile de protecția consumatorilor sunt Districtele Metropolitane și Comîșiile Comitatelor.In Scotia aplicarea legislatiei privind protecția consumatorilor este in sarcina Conșiliilor Regionale, iar in Irlanda de Nord a Departamentului guvernamental pentru dezvoltarea economica.Fiecare autoritate locala responsabila pentru aplicarea politicii de protecție a consumatorilor este autonoma,coordonarea fiind asigurată de Organismul de coordonare a autoritatii locale pentru alimente și comertul standard (LACOS). Autoritatile responsabile pe probleme legate de exercitarea unui comert corect și protecția consumatorului au câte un Departament de protecție a consumatorilor sau pentru standarde comerciale. Aceste departamente pun la dispozitie servicii complete de conșiliere și aplicare a legislatiei, administrand intreaga gama de legi ce guverneaza securitatea produselor și mediului inconjurator, metrologie,comert corect, produse alimentare și protecția consumatorilor.
În fiecare din țările prezentate, dar nu numai, exista asociatii ale consumatorilor, organisme neguvernamentale și nonprofit care au corespondent la nivel european, respectiv Asociatia europeana, care, la randul ei, are sarcini de lobby și de promovare a drepturilor și protecției consumatorilor. Asociatia europeana are o componenta eterogena, in cadrul ei facand parte reprezentanti ai miscarii de protecție a consumatorilor, ai miscarii cooperatiste și chiar ai organizațiilor familiale.
În ultimul timp, ca urmare a unor divergente intre reprezentantii miscarii cooperatiste, aceasta nu mai are dreptul de a depune rapoarte care sa faca obiectul discutiilor membrilor Asociatiei ci are doar rol consultativ. În conditiile in care tot mai multe voci conșidera ca cele doua organisme comunitate, Conșiliul Europei și Comîșia Europeana, au creat o suprareglementare in domeniul protecției consumatorilor, devenind in conceptia acestora o adevarata piedica, s-a creat și o alta organizatie EFLA, cu cinci state membre(Norvegia, Danemarca, Suedia, Elvetia, și Luxemburg), aparand, in acest fel, un nou spatiu economic, neafiliat celui comun. Fiind formata din țări potente din punct de vedere economic, care nu au neaparata nevoie de sprijinul Comunitatii, aceasta organizatie așista la efortul Consiliului și Comîsiei Eia act de acțiunile in domeniul protecției consumatorilor ale acestor organisme, fara a se angaja însă la traducerea in fapt a acestora.
Capitolul II-Cadrul juridic privind protecția drepturilor și intereselor economice ale consumatorilor
2.1.Obligațiile precontractuale a agenților economici la informare,consiliere și securitate a consumatorului
Creșterea cantității și complexității ofertei de mărfuri,a avut ca urmare confruntarea consumatorului cu o adevărată avalanșă informațională în legătură cu bunurile economice care sunt prezentate pe piață,agenții economici (producătorii și destribuitorii) exercită adevarate presiuni asupra consumatorilor cu scopul de a-i influența ca aceștea să cumpere mărfurile oferite. Însă toate dintre aceste acțiuni de multe ori încalcă normele etice ale desfășurării afacerii și ale a cadrului juridic ce le reglementează.
Apărarea drepturilor consumatorilor trebuie să fie facută prin crearea și asigurarea unui cadru juridic și instituțional care sa corespundă pentru achiziționarea bunurilor și serviciilor,acesta vizează în primul rind prin apărarea drepturilor consumatorului în calitatea lor de cumpărători a bunurilor de larg consum. Unul dintre cele mai importante momente în protecția consumatorilor este informarea completă a acestora, corectă și precisă în vederea asigurării posibilității consumatorilor de a face alegerea potrivită în conformitate cu propriile necesități.
Dreptul la informare a consumatorului este un drept esențial și fundamental al acestuia și un factor important în dezvoltarea unei concurențe loiale și sănătoase.Mai bine informat, consumatorul poate să aleagă produsele și serviciile care să corespundă necesităților și așteptărilor sale, fiind la cunoștință cu caracteristicile esențiale ,prețul și condițiile de vînzare .Prin informațiile care sunt puse la dispoziție, consumatorul are posibilitatea să-și optimizeze alegerea în funcție de criteriile sale la achiziție (preț,calitate,etc.),eliminînd astfel ,prin funcția concurenței ,produsele care nu corespund așteptărilor consumatorilor .Astfel, informarea consumatorilor susține funcționarea unei economii de piață.Dreptul la informare se regăsește în Legea Nr.103 din 13.10.2003 prinvind protecția consumatorului la art.5 al.6 conform căruia consumatorul are dreptul la informații complete,corecte și precise privind produsele și serviciile achiziționate.Informarea consumatorilor dă posibilitatea acestora să nu fie duși în eroare prin reclame înșelătoare.Informarea se poate realize prin orice mijloace,chiar și oral dacă acest lucru nu este interzis în mod expres în lege,totuși unul dintre cele mai des întilnite și utilizte mijloace de informare este reprezentat pe ambalajele și etichetele produselor.Statul este cel care are scopul principal de a proteja consumatorii de la achiziționarea produselor și serviciilor ,cît și protejarea interesului public îndreptat spre eliminarea și împotriva publicității înșelătoare ,a consecințelor negative a publicității și condițiile în care aceasta este permisă.
După părea unor autori, dreptul consumatorului de a fi informat respectiv obligația agentului economic de informare cuprinde informarea cumpărătorului de către vânzătorul profesionist asupra tuturor condițiilor de contractare, asupra modului de folosire a bunului‚ ca și asupra eventualelor pericole și a precauțiunilor necesare.Obligația de informare găsește o reglementare mai largă în cazurile actelor normative care au drept scop de a reglementa aspectele particulare ale drepturilor consumatorului.Legea Nr.422 din 22.12.2006 privind securitatea generală a produselor dispune pe larg în domeniul dreptului de informare. Conform articolului 4 din legea dată producătorii trebuie să asigure consumatorii cu informații relevante care le vor permite să evalueze riscurile inerente ale unui produs pe durata perioadei medii de utilizare,pe o durată ce poate fi prevăzută în mod rezonabil ori pe durata termenului de valabilitate,atunci cînd aceste riscuri nu sînt imediat perceptibile de către consumatori fără avertizările corespunzătoare,precum și să prevină astfel de riscuri.Prezența acestor avertismente nu exonerează producătorii de îndeplinirea celorlalte obligații prevăzute de prezenta lege.
De aici consumatorii trebuie să fie informați de riscurile pe care aceste produse le-ar putea prezenta încît să poată întreprinde acțiuni necesare pentru eviarea acestor riscuri. Obligația la informare presupune :
informarea,prin intermediul produsului sau al ambalajului,asupra identității și detaliilor privind producătorul,cît și informarea asupra produsului sau, după caz ,asupra totalului de produse din care face parte,cu excepția cazurilor în care omisiunea acestei informații este justificată
în cazul în care se consideră necesar,realizarea de sondaje pe produsele comercializate,analizarea reclamațiilor și,după caz ,ținerea unui registru de reclamații ,precum și informarea distribuitorilor de către producător privind monitorizarea acestor produse.
După părerea unor autori ,dreptul consumatorului de a fi informat și obligația agentului economic de a informa consumatorul cuprinde informarea cumpărătorului de către vînzatorul profesionist și asupra tuturor condițiilor și a modului de folosire a bunului cît și eventualele pericole. Astfel această obligație de informare poate să revină atit debitorului obligației principale cît și a creditorului.Adică există atît obligația de a informa,cît și obligația de a se informa.În părerea altor autori obligația de informare constă în faptul că partea care trebuie să execute această obligație previne cealaltă parte asupra riscurilor sau a avantajelor în așa fel întrucit alegerea conduitei să se facă cu deplina cunoștință a cauzei. În unele lucrări de specialitate, s-a pus semnul egalității între neîndeplinirea obligației de informare și viciile ascunse. Considerăm că această orientare este greșită, din următoarele considerente:
a) Există situații când nu este afectat de vicii ascunse, dar există obligația de informare a vânzătorului și mai mult, vânzătorul nu este obligat să informeze consumatorul numai despre viciile produsului, ci și despre calitățile lui (mai ales în cadrul obligațiilor de consiliere).
b) Răspunderea pentru neîndeplinirea obligației de informare există și în fază precontractuală, pe când răspunderea pentru vicii ascunse nu poate fi angajată decât după încheierea contractului.
c) Datorită motivului expus mai sus, răspunderea pentru neîndeplinirea obligației de informare este una delictuală, iar răspunderea pentru neanunțarea viciilor ascunse este una contractuală.
Pe lîngă obligația de informare ,doctrina deasemenea a mai identificat și o altă obligație asemănătore și anume obligația de consiliere sau o mai întîlnim sub denumirea de sfătuire.Însă totuși obligația de informare se distinge de obligația de consiliere prin faptul că cea de consiliere are o altă funcție. Pentru a face distincție dintre obligația de informare(obligation de renseignement, obligation de information) și obligația de consiliere(obligation de conseil),s-a menționat că obligația de informare are ca obiect fapte obiective (spre exemplu etichetarea produselor,furnizarea produsului împreună cu instrucțiunile de întrebuințare etc.)de natură a informa partenerul asupra unor parametric tehnici,mecanici,biologici,chimici etc., care să-l pună în situația de a decide pe deplin avizat.
Obligația de consiliere înseamnă obligație de orientare.Or,altfel definită ,ea nu “dublază” obligația de informare strict sensu ,ci o cuprinde ,intr-un concept mult mai vast și a cărui substanță este mult mai densă.Executarea obligației de informare –în aceste cazuri-rămîne a fi un nonsens,după cum,executarea obligației de consiliereinclude automat și livrarea ,alături de judecățile de valoare,a unor date cu caracter neutru,obiectiv. Obligația de consiliere indică o pondere mai mare de subiectivism, ea concretizîndu-se în exprimarea unor judecăți de valoare, ce implică punerea partenerului în cunoștință de cauză în ce privește avantajele, dezavantajele și chiar oportunitate încheierii contractului, având practic, caracterul unei obligații intuituu personae, pe când obligația de informare nu are acest caracter.
Domeniul securității produselor este supus legislației comunitare ,atît în conformitate cu precedentul sistem al Directivelor ce stipulează standartele tehnice (pe baza articolului 100 din Tratatul CEE),cît și în concordanță cu noua abordare,conform căreia armonizarea legislației naționale referitoare la produse sau anumite categorii de produse se limitează la stabilirea cerințelor esențiale cu privire la securitate (pe baza articolului 100A).Autonomizarea unei obligații speciale de securitate s-a constituit într-un răspuns la o formă modernă de angoasă: cea legată de relația consumatorului cu profesioniștii comerțului. Obligația de securitate apare, în prima sa variantă, în jurul anului 1911, ca fiind o specie de obligație contractuală prezentă ca element esențial în convențiile de muncă mai întâi, apoi în cele de transport de persoane.
De ce era nevoie de o obligație contractuală specială? Foarte simplu: pentru că, de pe poziția consumatorului creditor al obligației, răspunderea contractuală este mult mai ușor de antrenat decât varianta delictuală a responsabilității civile, știută fiind dificultatea cu care poate fi dovedită culpa, în cazul ultimeia. În plus, obligația amintită urma să fie una de rezultat. Din două motive: pe de o parte, victima era scutită de proba culpei transportatorului, fiind suficient să dovedească paguba. Pe de altă parte, a vorbi despre o simplă îndatorire de prudență și diligență, în privința societăților de transport de persoane, – care își propuseseră această activitate ca scop juridic, – ar fi fost un nonsens și ar fi plasat victimele accidentelor pe un teren extrem de neprielnic despăgubirilor.
Cu pași mărunți dar siguri, jurisprudența franceză a extins domeniul obligației de securitate asupra tuturor cazurilor în care victimei i-ar fi fost imposibil să facă proba vinovăției comerciantului. Astfel, obligația în discuție a fost impusă, pe cale pretoriană și uneori legislativă, proprietarilor ori exploatanților de hoteluri, restaurante, piscine, cluburi de echitație, săli de spectacole, cluburi sportive, patinoare, agenții de voiaj ș.a. Treptat, în dreptul privat francez s-a asistat la o decontractualizare a obligației de securitate: nu numai contractanții, dar și cei care erau terți față de contractul încheiat cu comerciantul urmau a fi despгgubiți de către acesta din urmă, în ipoteza prejudicierii lor prin intermediul produselor defectuoase. Cazul „trecгtorului inocent”, ori al rudelor cumpărătorului de produse, răniți sau lezați într-un alt mod de bunul defect intrau, de acum, în categoria victimelor cu drept de despгgubire în temeiul obligației de securitate.
2.2.Organele abilitate cu funcții de protecție a drepturilor și intereselor economice ale consumatorului.
Intervenția puterii publice în procesul de protecție a consumatorilor se concretizează în două mari câtegorii de acțiuni: asigurarea unei legislații care să raspundă corespunzător necesităților generate de asigurarea protecției consumatorilor și organizarea unor instituții de specialitate care să vegheze asupra protecției consumatorilor.
În ceea ce priveste legislația pe care o implică organizarea procesului de protejare a consumatorilor, puterea legislativă, guvernul fiecărei țări are obligația de a elabora legi și respectiv, diferite acte normative, care să reglementeze, corespunzator, suita de aspecte și tipurile de relații ce pot lua naștere în procesul de vânzare-cumpărare.Specialistii ccred că dimensiunea istorica a acționării puterii publice pentru a asigura securitatea consumatorilor este fundamentală. Cercetarea permanentă a pietelor de către puterile publice si dorința de a oferi securitatea produselor trebuie sa reprezinte o succesiune de intervenții ce au, in mod frecvent, obiective si medii foarte diferite. O asemenea succesiune a generat in țările dezvoltate necesitatea creării unui dispozitiv juridic si administrativ complex, in constanta evolutie, fundamentat atât pe progresele industriale si comerciale, cât si pe raporturile de forte politice si economice.
Majoritatea țărilor civilizate, cu o economie de piață avansata, sunt antrenate, prin organele lor de specialitate, in efectuarea unei intense activități legislative cu privire la politica de consum si protectia consumatorilor. Masurile legislative si administrative privind protectia consumatorilor si-au intensificât ritmul de aparitie, in special in cursul anulor “’70”, ultimii douazeci de ani consemnand si un inceput de largă diversificare a legislației respective, diversificare care cunoaste in principal, trei mari orientări :
cu privire la orientarea legislativă spre o completare a reglemențărilor cu noi legi si acte normative, care să asigure punerea la dispoziția consumatorilor a unor produse cât mai adecvate procesului de consum, garantînd siguranța fizică si morală a consumatorului in procesul de utilizare, precum si o buna informare a pietei, se evidentiaza un larg proces de elaborare si promulgare a unor asemenea legi;
orientarea privind protectia judiciara a consumatorilor in procesul de cumpărare, ințărirea pozitiei acestora față de vanzatori si inlaturarea posibilitatilor de comercializare a unor produse inferioare sau promovarea unor practici comerciale neloiale, inregistreaza tendinte asemanatoare, progresele din cadrul acestui domeniu fiind deosebit de evidente;
cea de-a treia orientare legislativa prezinta un caracter mai complex, avand in vedere atât reglementarea cadrului real de protectie juridica a consumatorilor, cât si creșterea accesibilitatii consumatorilor respectivi la justitie si valorificarea drepturilor de care pot dispune.
În ceea ce priveste problematica generala legata de cadrul protectiei juridice a consumatorilor, se are in vedere ca, odată fiind complexitatea fenomenelor generate de relatiile ofertant-consumator, legile promulgate in ultimele decenii au in vedere nu numai relatia directa ofertant-consumator, ci si o serie de aspecte colaterale conturate de respectivele legaturi sau care au implicâtii asupra acestora.
În contextul acelorasi preocupari, se evidentiaza si faptul ca in comparatie cu legile precedente care dominau inainte toate raporturile dintre agentii economici, apar schimbari foarte semnificâtive care se refera la faptul ca drepturile consumatorilor si ale comunitatii imbraca, in noile legi promulgate, o importanta proprie deosebita, consumatorul avînd aceeași poziție cu ceilalți agenți economici. O asemenea evoluție a făcut posibilă înțelegerea, interpretarea si aplicarea corespunzatoare a legilor privind protecția consumatorilor, care la fel cu un șir de alte legi, cuprind dispoziții generale si dispoziții specifice.Dar, se observă ca în legislația modernă tocmai dispozitiile specifice privind practicile comerciale, prețurile si publicitatea capată o importanță deosebită.
Principalele probleme cu care se confruntă practica juridica in domeniul protecției consumatorilor sunt date de o serie de aspecte referitoare la crearea unor mijloace cu adevarat eficiente, care pot fi întreprinse pentru a asigura un echilibru de forțe in cadrul relațiilor ofertant-consumator. Specialiștii în materie de drept recunosc, în această privință, că mijloacele judiciare tradiționale prezintă pentru consumator un șir de inconveniente, precum: costul excesiv al justitiei, obstacole de natura psihologica etc.
Într-un asemenea context, juristi de renume pe plan mondial, intruniti in anul 1975 in Franta, la Montpellier, in cadrul unei reuniuni organizate de Comisia Comunitatilor Europene, care a avut ca teme protectia consumatorilor, au ajuns la concluzia ca este necesara o imbunatâtire de substanta in domeniul respectiv.Dintre asemenea mijloace juridice nou gîndite, se detașează, în mod deosebit, cele privind : gruparea unui proces unic al apărării intereselor convergente a multor consumatori; asigurarea posibilităților reale a fiecărui consumator izolat de a avea acces la justiție, pentru a apăra drepturilor sale; crearea unor tribunale specializate pe probleme de protecție a consumatorilor.
Un alt important aspect, care preocupă specialiștii din practica juridică, privind protecția consumatorului, se referă la viziunea de ansamblu a cadrului de protecție, punîndu-se problema unui mod de abordare, care sa aibă în vedere o trecere de la protectia consumatorului spre o protecție a tuturor cetațenilor.În contextul acelorași preocupări si ținînd seamă de tendințele apărute în ultimele decenii ce țin de puternica mobilizare a piețelor interne, se ridică și problema cadrului de protecție a consumatorilor: național sau internațional. Problema apare cu o importanță deosebita, deoarece, comparînd modul de asigurare a protecției juridice a consumatorilor din diferite țări europene, se constata o mare diversitate, cu tendinte de crestere a diversitatii respective, pe masura aparitiei a noi legi de protectie, in materie de procedura.
Cea de-a doua latura a prezentei puterii publice in procesul de protectie a consumatorilor o constituie instituirea unor instituții si organe însărcinate fie cu supravegherea modului de respectare a legilor si reglementărilor editate in scopul protecției consumatorilor, fie cu acordarea asistenței de specialitate unor organisme ale consumatorilor sau chiar, in mod direct, consumatorilor.
Între principalele tipuri de instituții si organe create și sistematizate de către stat cu scopul protejării consumatorilor, figurează: departamente de protectie a consumatorilor; oficii sau departamente care sa urmarească corectitudinea comercianților; departamente de prețuri; laboratoare centrale sau regionale de analiza; servicii regionale de anchete economice sau depistare a informatiilor etc.În ultimele decenii, in marea majoritatea a țărilor a fost creat si un tip nou de unitati de protectie a consumatorilor. În conformitate cu prevederile art. 13 al. (1) al legii menționate, în cazul în care consumatorul a depistat deficiențe la produsul procurat sau serviciul comandat, este important să cunoască că: remedierea gratuită a deficiențelor apărute la produs sau serviciu, înlocuirea gratuită sau restituirea contravalorii produsului sau serviciului necorespunzător, în cadrul termenului de garanție sau termenului de valabilitate, deficiențe care nu sunt imputabile consumatorului, se face necondiționat de către vînzător, prestator, într-un termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data înaintării reclamației de consumator sau în termenul stabilit prin contract.
Vînzătorul, prestatorul poate să refuze satisfacerea reclamației consumatorului doar în cazul în care va dovedi vina acestuia, în baza rezultatelor expertizei tehnice efectuate de o terță parte abilitată în domeniu conform legislației (lista organelor abilitate pentru efectuarea expertizei tehnice în baza reclamațiilor consumatorilor este stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. 1465 din 08.12.2003 cu privire la regulile de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanți; Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 248 – 253 / 1530 din 19.12.2003). În conformitate cu prevederile legislației,consumatorul este în drept să ia parte la efectuarea expertizei nemijlocit sau prin reprezentantul său.
Consumatorul poate beneficia de drepturile expuse mai sus pe durata termenului de garanție sau pe durata de funcționare a produsului în cazul constatării viciilor ascunse la produsul respectiv.
La depistarea deficiențelor la produsele procurate sau serviciile comandate, consumatorul, pentru a beneficia de drepturile sale, trebuie să acționeze corect și anume: Inițial, reclamațiile referitor la produsele sau serviciile necorespunzătoare se depun vînzătorului sau prestatorului (în formă scrisă) pentru remedierea, înlocuirea gratuită sau obținerea contravalorii lor în perioada lor de garanție sau a termenului de valabilitate. Odată cu depunerea reclamației consumatorul prezintă copia bonului de casă sau oricare alt document care confirmă efectuarea cumpărăturii respective.
În cazul în care consumatorul nu este contra cu rezultatul examinării reclamației de către vînzător sau i s-a refuzat satisfacerea ei, sau nu a primit nici un răspuns în scris în decurs de 14 zile calendaristice, el este în drept să se adreseze organele abilitate conform legislației cu funcții de protecție a consumatorilor sau conform procedurii civile în instanța de judecată:
• în domeniul protecției vieții și sănătății consumatorilor – Ministerul Sănătății;
• în domeniul transportului interurban și internațional – Ministerul Transporturilor și Gospodăriei Drumurilor;
• în domeniul construcțiilor – organul administrației publice centrale specializat în domeniul construcțiilor (Agenția Construcții și Dezvoltare a Teritoriului);
• în domeniul turismului – Ministerul Culturii și Turismului;
• în domeniul energeticii – organul de stat abilitat cu funcții de reglementări în energetică (Agenția Națională pentru Reglementare în Energetică și Ministerul Industriei și Infrastructurii);
• în domeniul telecomunicațiilor – organul de stat abilitat cu funcții de reglementări în telecomunicații (Agenția Națională pentru Reglementare în Telecomunicații și Informatică);
• în domeniul asigurărilor – organul de stat abilitat cu funcții de supraveghere a asigurărilor (Inspectoratul de stat pentru supravegherea asigurărilor și fondurilor nestatale de pensii pe lîngă Ministerul Finanțelor );
• în domeniul serviciilor bancare – Banca Națională;
• în domeniul transportului local și serviciilor comunale – autoritățile administrației publice locale;
• în domeniul comerțului și alimentației publice – Ministerul Economiei și Comerțului și organul public local care a acordat autorizația sau licența respectivă.
Întotdeauna trebuie de solicitat bonul de casă sau oricare alt document care confirmă faptul cumpărării produsului, deoarece numai în acest caz consumatorul poate sa-și protejeze legal și eficient drepturile.
Efortul depus de organele administrației publice abilitate cu funcții de protecție a consumatorilor și a asociațiilor obștești de consumatori nu poate fi eficient dacă persoana nu-și cunoaște bine drepturile și nu acționează respectiv, în cazul în care le sunt lezate drepturile de consumator, rămînînd pasivi și indiferenți.
Serviciul de Standardizare și Metrologie al Republicii Moldova, în calitate de organ al administrației publice centrale abilitat cu funcții de elaborare și promovare a politicii statului în domeniul protecției consumatorilor, a înființat Oficiul relații cu consumatorii în vederea acordării posibilității consumatorilor de a beneficia de consultații (gratuite), inclusiv juridice, la linia fierbinte de telefon, sau de a depune reclamații sau sesizări referitor la produse și servicii necorespunzătoare. Este important de menționat că cu suportul Proiectului Băncii Mondiale „Ameliorarea competitivității” a fost editat Ghidul consumatorului, cu un tiraj de 2000 de exemplare, care cuprinde o culegere de acte normative inclusiv Legea privind protecția consumatorilor și unele recomandări referitor la alegerea adecvată a produselor:
“Ghidul consumatorului pentru produse alimentare” constă din șase compartimente, în care se relatează despre exigențele, înaintate față de pește și produse din pește, carne și produse din carne, produse lactate, făină și produse de panificare;
“Ghidul consumatorului pentru produse nealimentare” menționează cerințele față de parametrii calitativi ai încălțămintei, îmbrăcămintei, jucăriilor pentru copii, produselor cosmetice și de parfumerie, tehnicii casnice, mobilei, precum și face un șir de recomandări.
2.2.1.Ministerul Economiei
Ministerul Economiei este organul central de spcialitate al administrației publice aflate în subordinea Guvernului,care este abilitat cu funcția de a promova o politică economică a statului. Ministerul Economiei este persoană juridică care dispune de ștampilă cu Stema de Stat,precum și dispune de conturi trezoriale ,de mijloace financiare și materiale. Conform Hotărîrii Guvernului Nr. 690 din 13.11.2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei,structurii și efectivului-limită ale aparatului central al acestuia ,Ministerul Economiei își desfașoară activitatea în conformitate cu Constituția Republicii Moldova și cu legislația în vigoare,cu decretele Președintelui Republicii Moldova,hotărîrile Parlamentului,ordonanțele,hotărîrile și dispozițiile Guvernului,și alte acte normative și tratate internaționale la care Republica Moldova este parte.
Ministerul Economiei are drept scop principal asigurarea creșterii economiei naționale prin optimizarea a cadrului de reglementare a activității de întreprinzător,de dezvoltare tehnologică și asigurare a competitivității,creare a unui mediu investițional atractiv,contribuire la acțiunile de demonopolizare a pieței interne și de eliminarea a practicilor anticoncurențiale,precum și prin cooperare economică internațională.
Ministerul Economiei are un șir de funcții printre care și cele în domeniul supravegherii pieței(inclusiv supravegherii metrologice):
Elaborează,crează și promovează documente de politici și proiecte de acte legislative în domeniul protecției consumatorilor și asigură mecanismele de implementare a acestora;
garantează coordonarea activităților de control și supraveghere a pieței (inclusive supravegherii metrologice)privind respectarea legislației în domeniu precum și a cerințelor prescrise și/sau declarate referitoare la produse,servicii
coordonează evaluarea efectelor pe piață ale activităților effectuate de autoritățile de supraveghere a pieței
participă la elaborarea reglementărilor tehnice,standartelor naționale,altor acte normative care stabilesc cerințele referitoare la produse și servicii sub aspectul protecției consumatorilor
asigură dezvoltarea cadrului legislative în domeniul protecției consumatorilor,inclusiv prin transpunerea directivelor europene în legislația națională
coordonează activitatea autorităților administrației publice abilitate cu funcții de protecție a consumatorilor
coordonează activitățile de informare și educare a cetățenilor privind drepturile pe care le au în calitate de consumatori
deține secretariatul Consiliului coordinator în domeniul protecției consumatorilor
Protecția drepturilor și intereselor economice ale consumatorilor se realizează de către stat prin elaborarea și promovarea la nivel de stat a politicii în domeniul protecției drepturilor consumatorilor,elaborarea de legi și alte acte normative pentru organizarea și supravegherea de către stat a respectării legislației în acest domeniu și a cerințelor referitoare la produse și servicii.
Conform Legii privind Protecția Consumatorilor Organul central de specialitate al administrației publice responsabil de elaborarea politicii de stat în domeniul protecției consumatorilor este Ministerul Economiei,care are următoarele atribuții principale în domeniul protecției consumatorilor:
coordonează și promovează politica statului ăn domeniul protecției consumatorilor
asigură dezvoltarea cadrului legislativ în domeniul protecției consumatorilor,inclusiv prin transpunerea directivelor europene relevante în legislația națională
coordonează activitatea organelor administrației publice abilitate cu funcții de protecție a consumatorilorspecificate la art.23
coordonează activitățile de informare și de educare a cetățenilor în ceea ce privește drepturile pe care le au în calitate de consumatori
organizează activitatea Consiliului Coordonator în domeniul Protecției Consumatorilor, organ consultativ care întrunește reprezentanți ai autorităților administrației publice centrale și locale,ai asociațiilor obșești de consumatori
reprezintă Republica Moldova în organismele internaționale de protecție a consumatorilor
2.2.2.Agenția pentru protecția consumatorilor
Agenția pentru protecția consumatorilor este o autoritate administrativă, subordonată Ministerului Economiei, responsabilă de implementarea politicii în domeniul protecției consumatorilor și de efectuare a controlului de stat asupra respectării prevederilor legislației în acest domeniu, precum și a controlului de stat privind corespunderea produselor și/sau a serviciilor plasate pe piață cerințelor prescrise sau declarate și respectarea prevederilor actelor normative în domeniul metrologiei legale, a normelor și regulilor de desfășurare a activităților de comerț. Aceasta are misiunea de introducere și implimentare a politicii și strategiilor în domeniul de protejare a consumatorilor, precum și de urmărire și supraveghere a respectării actelor normative din domeniul respectiv în limitele competențelor care îi sunt atribuite.
Agenția s-a creat prin reorganizarea Inspectoratului Principal de Stat pentru Supravegherea Pieței, Metrologie și Protecție a Consumatorilor, fiind succesoare de drepturi și obligații ale instituției reorganizate și are misiunea de implementare a politicii și strategiilor în domeniul protecției consumatorilor, precum și de urmărire a respectării actelor normative din domeniul respectiv, în limitele competențelor atribuite.
În vederea realizării misiunii sale, Agenției ii revin următoarele funcții de bază:
1) înființarea,coordonarea și desfășurarea activităților de supraveghere a pieței privind corespunderea produselor plasate pe piață și a serviciilor prestate cu cerințele prescrise și/sau declarate, inclusiv prin efectuarea controlului, în numele statului, la toate etapele ciclului vital al produsului sau al prestării serviciului;
2) desfășurarea controlului metrologic legal asupra normelor privind asigurarea metrologică, starea etaloanelor, mijloacelor de măsurare și a materialelor de referință din domeniul metrologiei legale;
3) desfășurarea controlului de stat ce ține de respectarea normelor și regulilor de desfășurare a activităților de comerț;
4) efectuarea activităților privind protecția intereselor economice ale consumatorilor;
5) efectuarea activităților de informare și educare a cetățenilor privind drepturile pe care le au în calitate de consumatori.
Agenția are următoarele atribuții:
1) implementează politica în domeniul protecției consumatorilor, în comun cu organele centrale de specialitate ale administrației publice, cu autoritățile administrației publice locale cu atribuții în domeniu și cu asociațiile obștești de consumatori;
2) cercetează și înaintează propuneri la proiectele de acte legislative sau de alte acte normative în domeniile protecției consumatorilor, supravegherii pieței și metrologiei privind fabricarea, ambalarea, etichetarea, conservarea, depozitarea, transportarea, importul și comercializarea produselor, privind prestarea serviciilor, astfel încît acestea să nu pună în pericol viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor, să nu afecteze drepturile și interesele lor legitime, precum si privind regulile de desfășurare a activităților de comerț;
3) ia parte și participă în colaborare cu organizații și instituții din țară și din străinătate, la desfășurarea programelor interne și internaționale în domeniile protecției consumatorilor, supravegherii pieței și metrologiei, în limitele competențelor ce îi revin, conform legii;
4) organizează activități de informare, consiliere și educare a consumatorilor în ceea ce ține de drepturile lor legitime;
5) informează și aduce la cunoștință consumatorilor asupra produselor și serviciilor ce prezintă riscuri pentru sănătatea și securitatea lor, precum și asupra practicilor comerciale incorecte care le pot afecta interesele economice;
6) colaborează și coordonează cu asociațiile obștești de consumatori în vederea informării consumatorilor asupra drepturilor lor legitime și a modalității de apărare a acestora;
7) oferă persoanelor fizice și juridice consultații de specialitate în domeniul protecției consumatorilor;
8) realizează și promovează protecția drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor prin mijloacele prevăzute de legislație;
9) examinează reclamațiile consumatorilor în vederea protejării drepturilor legitime ale acestora;
10) efectuează un controlul al respectării prevederilor legislației în domeniul protecției consumatorilor, reglementărilor tehnice și altor acte normative ce stabilesc cerințe obligatorii privind securitatea produselor și a serviciilor, controlul corespunderii produselor și serviciilor plasate pe piață cerințelor prescrise și/sau declarate, cu excepția controalelor privind respectarea regulilor sanitaro-igienice și sanitar-veterinare de către producătorii de produse alimentare;
11) desfășoară și realizează prelevări de probe la produsele plasate pe piață pentru analize și încercări de laborator în laboratoare acreditate;
12) desfășoară și realizează controlul metrologic legal, inclusiv supravegherea metrologică a respectării de către persoanele juridice și/sau fizice a prevederilor actelor legislative și altor acte normative în domeniul metrologiei legale referitor la:
13) desfășoară și realizeazăcontrolul de stat privind respectarea normelor și regulilor de desfășurare a activităților de comerț;
14) prezintă periodic rapoarte și sinteze Ministerului Economiei și autorităților publice centrale interesate referitor la activitatea proprie în domeniul protecției consumatorilor și referitor la rezultatele supravegherii pieței;
15) generalizează rezultatele supravegherii pieței și efectuează analiza cauzelor nerespectării prevederilor actelor normative în domeniu;
16) constată contravenții, examinează cauze contravenționale și aplică sancțiuni în conformitate cu prevederile Codului contravențional al Republicii Moldova;
17) emite decizii de remediere, înlocuire, restituire a contravalorii produsului, serviciului necorespunzător, de reducere a prețului acestora, conform Legii nr.105-XV din 13 martie 2003 privind protecția consumatorilor, ce urmează a fi executate în termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data recepționării de către agentul economic;
18) emite un șir decizii de încetare a practicilor comerciale incorecte;
19) emite un șir de decizii de interzicere a practicilor comerciale incorecte, chiar dacă acestea nu au fost aplicate, dar acest lucru este iminent;
20) solicită informații privind măsurile întreprinse de către agenții economici în vederea remedierii neajunsurilor depistate;
21) sesizează autoritatea de licențiere și/sau autoritățile administrației publice locale, în cazul constatării cazurilor de comercializare a produselor falsificate (contrafăcute) și/sau periculoase ori în cazul altor încălcări, în scopul suspendării sau retragerii licenței, autorizației de amplasare și funcționare ori a certificatului de clasificare;
22) sesizează organismele de evaluare a conformității, în baza constatărilor proprii, sesizărilor consumatorilor sau sesizărilor asociațiilor obștești de consumatori, în ceea ce privește neconformitatea produselor și serviciilor plasate pe piață, însoțite de certificate de conformitate;
23) asigură evidența actelor de control și a păstrării provizorie a acestora în decursul a cel puțin 5 ani de la data întocmirii;
24) îndeplinește orice alte sarcini stabilite prin lege, în domeniul său de activitate.
Agenția pentru protecția consumatorilor funcționează în baza Hotărîrii Nr.936 din 09.12.2011 privind crearea Agenției pentru Protecția Consumatorilor și aprobarea Regulamentului,structurii și efectivului-limită ale acesteia.Regulamentul privind organizarea și funcționarea Agenției pentru Protecția Consumatorilor reglementează misiunea, funcțiile, atribuțiile și drepturile Agenției pentru Protecția Consumatorilor precum și organizarea activității acesteia.
2.2.3.Alte organe ale administrației publice abilitate cu funții de protecție a consumatorilor.
Conform Legii Nr.105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorului alte organe ale administrației publice abilitate cu funcții de protecție a consumatorilor, de asemenea, sînt:
a) în domeniul protecției vieții și sănătății consumatorilor – Ministerul Sănătății;
b) în domeniul transportului interurban și internațional – organul de specialitate al administrației publice centrale în domeniul transporturilor;
c) în domeniul construcțiilor – organul administrației publice centrale specializat în domeniul construcțiilor;
d)în domeniul turismului – Agenția Turismului;
e) în domeniul energeticii – organul de stat abilitat cu funcții de reglementări în energetică;
f) în domeniul telecomunicațiilor – organul de stat abilitat cu funcții de reglementări în telecomunicații;
g) în domeniul asigurărilor – organul de stat abilitat cu funcții de supraveghere a asigurărilor;
h) în domeniul serviciilor bancare – Banca Națională.
2.3.Protecția consumatorilor împotriva clauzelor abuzive.
Clauzele contractuale definesc drepturile și obligațiile părților care sînt definite de ei și evident,”condițiile standart de contract”facilitează tranzacțiile comerciale și pot funcționa ,de asemenea,în avantajul consumatorilor.Dar,pe de altă parte,în contractele încheiate cu consumatorul,vînzătorii și furnizorii au un avantaj considerabil prin definirea termenilor în preambul care nu sînt negociate individual.
Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii a fost introdusă pentru a elimina clauzele abuzive din contractele încheiate între un profesionist și un consumator contribuind astfel la creșterea puterii economice a consumatorilor .Acest lucru este de o importanță deosebită în cazul în care consumatorul se confruntă cu condiții contractuale standart.Sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideia că un consummator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vînzător sau un furnizor în ceea ce privește atît puterea sa de negociere,cît și nivelul de informare ,situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vînzător sau furnizor.
Clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator ,aceasta reprezentînd o dispoziție imperativă ,o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă ,în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică. Instanța națională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale ,inlusiv în ipotezele în care consumatorul se abține să invoce caracterul abuziv al acestei clauze fie pentru că aceasta nu își cunoaște drepturile ,fie pentru că este descurajat să-l invoce din cauza cheltuielilor pe care le-ar implica o acțiune în justiție .Conform art.4 din Legea Nr.105 din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor se interzice agenților economici de a include clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Clauzele contractuale abuzive se consideră nule, cu excepția celor negociate individual.
O clauză contractuală care nu a fost discutată individual cu consumatorul se consideră a fi abuzivă dacă aceasta creează, contrar cerințelor bunei-credințe, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, în detrimentul consumatorului, o dezaxare semnificativă între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală nu se consideră negociată individual dacă a fost formulată anticipat și din acest motiv consumatorul nu a avut posibilitatea să influențeze conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.
Dacă un agent economic pretinde că o clauză formulată în prealabil a fost negociată individual cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. Orice contract încheiat între agentul economic și consumator pentru vînzare de produse, prestare de servicii va cuprinde clauze clare, fără echivoc, pentru a căror înțelegere nu sînt necesare cunoștințe speciale. Raporturile juridice generate de clauzele contractuale abuzive se reglementează de legislația în vigoare.
Capitolul III: Tipurile răspunderii în cazul încălcărilor în vederea protecției drepturilor consumatorului.
3.1.Răspunderea civilă
Dezvoltarea unei societăți care se bazează pe respectul față de drepturile omului , care are la temelie o economie de piață a impus apariția și evoluția conceptului responsabilității pentru produsele defectuoase. Pentru început controlul calității a apărut în Europa caracterizînduse prin perpetuarea tradițiilor meșteșugărești iar mai apoi odată cu revoluția industrială s-a caracterizat prin introducerea în cadrul diferitor etape ale procesului de producție a inspecției calității.
Definiția de răspundere indiferent dacă aceasta este răspunderea civilă,penală, contravențională etc, reprezintă acea obligație de a suporta consecințele sau urmările nerespectării unor reguli de conduită .
Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante forme a răspunderii juridice și o categorie de norme fundamentale în același timp. Răspunderea civilă constă în raportul de obligații în temeiul cărora o persoană este obligată de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa, sau în unele cazuri prejudiciul pentru care poartă raspundere.
Codul civil al Republicii Moldova prevede expres un șir de norme ce țin de protecția consumatorilor. Obligațiile ce se nasc din cauzarea de daune ale Codului Civil al R.M. a fost inspirată aproape în totalitate de Directiva Consiliului Uniunii Europene 85/374/EEC cu privire la aproximarea legilor,regulamentelor și dispozițiilor administrative ale Statelor Membre privind răspunderea pentru produsele defectuoase,adoptată la 25.07.1985. Dispozițiile articolelor care vor fi analizate în continuare arată nivelul de protecție împotriva produselor defectuoase și desemenea încurajează producătorii să întreprindă eforturi maxime pentru a pune în circulație doar produsele inofensive , și deasemenea oferă posibilitatea victimelor de a obține reparația prejudiciului din partea producătorului.Conform al.1 din art.1425 al Codului Civil a R.M. „Producătorul răspunde pentru prejudiciul cauzat de un produs cu viciu,chiar și în lipsa vinovăției,cu excepția cazurilor în care
nu a pus produsul respectiv în circulație
se poate considera,în funcție de împrejurări,că produsul nu avea viciul cauzator de pagube în momentul în care producătorul l-a pus în circulație
produsul nu este realizat nici pentru vînzare,nici pentru o altă formă de valorificare economică și nu este vîndut în cadrul activității profesionale exercitate de producător
viciul constă în faptul că produsul ,în momentul în care producătorul l-a pus în circulație,corespundea unor dispoziții legale obligatorii
viciul nu putea fi identificat din cauza nivelului științei și tehnicii de la momentul în care producătorul l-a pus în circulație ”
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un produs defectuos presupune unele particularități care deosebesc condițiile răspunderii contractuale de condițiile răspunderii delictuale. Acestui capitol sunt caracteristice prevedirile art.13 al Directivei 85/374/EEC,conform căreia “Directiva respectivă nu afectează drepturile pe care persoana prejudiciată le poate avea conform normelor legale referitoare la răspunderea contractuală sau ne-contractuală(delictuală) sau conform unui sistem special de răspundere,existent la momentul notificării Directivei”. Regula generală a răspunderii pentru prejudicial cauzat de un produs defectuos este următoarea : “Producătorul este responsabil pentru prejudiciul cauzat de defectele produsului său”.
Pentru a surveni răspunderea conform articolului menționat mai sus este necesar a fi întrunite următoarele condiții : existența unui defect al produsului,existența unui prejudiciu cauzat consumatorului și legătura cauzală între defectul produsului și prejudiciu. Defectul produsului la rîndul său se manifestă prin anumite neajunsuri(deficiențe) constructive,de producție sau de alt gen,sau prin existența unor caltăți nocive ale produsului, prin informarea necorespunzătoare asupra calității,cantității sau a regulilor de păstrare,utilizare sau precauție. Prejudiciile presupune toate efectele negative ,de natura patrimonială sau nepatrimonială care sunt rezultate a încălcărilor drepturilor subiective și a intereselor legitime ale persoanei.
Legătura cauzală este legătura între fenomene, în cadrul căreia un fenomen cauză este premergător alui fenomen și anume efectului ,și-l condiționează.Deci legătura cauzală între defectul produsului și prejudiciul este un raport de la cauză la efect,în care prejudiciul este o consecință a defectului.
3.1.1.Repararea daunelor morale și a daunelor materiale
Prejudiciile nepatrimoniale sau mai bine spus daunele morale sau prejudicii extrapatrimoniale ,sunt acele consecințe dăunătoare care nu au conținut economic dar care rezultă din atingerile încăcărilor drepturilor personale nepatrimoniale. Prejudiciile morale este o formă a prejudiciului civil care declanșează răspunderea delictuală.
Conform Codului Civil la art.1422 al (1) prejudiciul moral este definit fiind o totalitate de suferințe fizice și psihice (morale) care sunt suportate de către persoană în urma acțiunilor ilicite savîrșite de autorul prejudiciului, “În cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferințe psihice sau fizice)prin fapte ce atentează la drepturile ei personale nepatrimoniale,precum și în alte cazuri prevăzute de legislație,instanța de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la reparația prejudiciului prin echivalent bănesc”. Prejudiciul moral poate fi compensate numai în cazul în care a fost cauzat prin fapte ce lezează prepturile personale nepatrimoniale ale persoanei vătămate și acesta se admite numai în cazurile care sunt expres prevăzute în lege.
Mărimea compensației pentru prejudicial moral se determină de către instanța de judecată în funcție de caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate,de gradul de vinovăție al autorului prejudiciului,dacă vinovăția este o condiție a răspunderii,și de măsura în care această compensare poate adduce satisfacție persoanei vătămate.Conform normei date sunt stabilite de către instanța de judecată criteriile și metodele și se stabilește cuantumul compensației acordate pentru prejudicial moral cauzat persoanei vătămate.
Caracterul și gravitatea suferințelor psihice sau fizice le apreciază instnța de judecată , luînd în considerație circumstanțele în care a fost cauzat prejudicial,precum și statutul social al persoanei vătămate. La stabilirea cuantumului compensației pentru prejudicial moral cauzat ,instanța de judecată este obligată să evalueze atît valoarea despăgubirii destinată pentru repararea acestuia,cît și prejudicial moral cauzat persoanei vătămate,adică trebuie să stabilească ce a pierdut acesta atît pe plan fizic,social,psihic,familial,professional cît și pentru viitor. Cînd se stabilește compensația pentru prejudicial moral trebuie să se țină cont de valoarea morală care a fost lezată persoanei vătămate. Orice persoană prețuiește anumite valori sau activități,care îi satisfac aspirațiile sau necesitățile,iar în cazul suportării unui prejudiciu moral fiecare persoană în parte acordă o prețuire diferită a valorilor lezate. Desemenea la stabilirea cuantumului compensației acordate un rol însemnat îl are durata menținerii consecințelor vătămarii,deoarece prejudiciile pot fi temporare sau permanente.
La stabilirea cuantumului compensației pentru un prejudiciu moral cauzat persoanei vătămate instanța de judecată trebuie sa acorde importanță măsurii în care această compensație poate acorda persoanei vătămate o anume satisfacție,deoarece rolul despagubirii este de a înlocui în anumită parte pierderea suferită.Statutul și mediul social care îi este characteristic persoanei vătămate influențează în anumită parte prejudicial moral suferit,deoarece educația,cultura și standartul de moralitate carcteristice unor categorii de persoane fac mai puțin suportabil un prejudiciu care ar putea trece neobservat pentru o altă categorie de persoane.Desemenea la stabilirea indemnizației bănești instanța trebuie să țină cont și de gradul de vinovăție a autorului prejudiciului.
Conform art.1424 din Codul Civil , acțiunea în reparare a prejudiciului se prescrie în termen de 3 ani începînd cu momentul în care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască existența prejudiciului și persoana obligată să-l repare. Prescripția la acțiunea de reparare a prejudiciului începe să curgă de la data cînd persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască atît prejudicial care ia fost cauzat cît și pe cel care are obligația de a repara prejudicial dat.
Repararea prejudiului material constă în înlăturarea consecințelor daunătoare ale unui fapt illicit,cu scopul de a repune victim în situația anterioară,scopul acestei despăgubiri prin echivalent constă în restabilirea situației anterioare,care poate fi realizată prin reparația integral a prejudiciului material suferit de partea vătămată. Se consider prejudiciu cheluielile pe care persoana lezată într-un drept al ei le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului încălcat,pierderea sau deterioarea bunurilor sale(prejudiciu efectiv),precum și beneficial neobținut prin încălcarea dreptului (venitul ratat).
Producătorul poartă răspundere pentru prejudicial care a fost adus persoanei vătămate ,de un produs cu viciu. În Codul civil conform art.1428 “Cel prejudiciat trebuie să aducă proba viciului,prejudiciului și a legăturii cauzale dintre ele”,în acest sens persoana vătămată trebuie să dovedească faptul că prejudiciul este rezultatul defectului produsului. Sarcina probațiunii în unele cazuri se poate dovedi a fi deosebit de grea și constisitoare în cazul cînd dovezile sunt greu accesibile,sau necesită expertise tehnice,chimice,biologice și de altă natură. De aici, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte ,instanța de judecată poate considera dovedită legătura cauzală dintre defect și prejudiciu,în cazul cînd victim a dovedit cu certitudine defectul produsului și a prejudiciul suferit de către aceasta sau dovedite atît defectul produsului ,cît și legătura cauzală dintre defect și prejudiciu,în cazul cînd victim a dovedit prejudiciul și faptul că acesta a rezultat în urma utilizării produsului conform destinației și cu respectarea cerințelor.
În cazul în care pentru repararea prejudiciului nu este stabilit nici un termen ,prejudiciul se repară dacă a apărut pe parcursul a 10 ani din momentul fabricării produsului. De aici ,dreptul persoanei care a suferit un prejudiciu cauzat de defectul produsului,la despăgubire conform acestui articol se stinge dacă prejudiciul a apărut numai după expirarea a 10 ani din momentul în care produsul respectiv a fost fabricat,numai dacă repararea prejudiciului nu este stability un alt termen. În cazul în care consumatorul nu este informat într-un mod adecvat despre termen de valabilitate sau durata de funcționare a produsului,producătorul va fi responsabil pe perioada de 10 ani sau pe durata termenului de valabilitate care este stabilit conform documentației tehnice. Totuși ,luînduse în considerare faptul că persoana care pretinde de a repara un prejudiciu urmează să dovedească defectul produsului, existența,întinderea prejudiciului precum și raportul de cauzalitate dintre defect și prejudiciu,instanța de judecată va considera că atîta timp cît victim nu cunoștea defectul produsului,ea nu cunoștea nici persoana care răspunde pentru prejudiciu,adică producătorul.
Din cite observăm normele Codului civil și a altor acte legislative,în raportul juridic dintre producător(comerciant) și consummator,statul recunoaște consumatorul ca fiind partea slabă și i se asigură o protecție.Existența mijloacelor legale de diminuare a riscurilor,care permite asigurarea drepturilor și intereselor consumatorului,precum și controlul strict al calității,producției și asigurarea răspunderii civile. Statul utilizează un șir de mijloace care să asigure stabilitatea raporturilor juridice care sunt reglementate de normele date ,pentru a garanta responsabilitatea producătorilor în ceea ce privește obligațiile sale.
3.2.Răspunderea contravențională
Răspunderea contravențională constă în aplicarea de către organul împuternicit a sancțiunii față de persoana ce a săvîrșit o contravenție.De aici prin răspundere contravențională se înțelege raportul prin care se stabilește între stat și contravenient și al cărui conținut constituie drept al statului de a aplica sanțiune contravenientului și obligația acestuia de a suporta sancțiunea.
Codul Contravențional conține și norme ce țin de protecția consumatorilor,și anume la art.344 privede la al (1) “Încălcarea cerințelor de securitatea produselor prin
a)producerea ,plasarea pe piață și comercializarea produselor ce nu corespund cerințelor de securitate se sancționează cu amendă de la 100 la 150 de unități conveționale aplicată persoanei fizice,cu amendă de la 400 la 500 de unități convenționale aplicată persoanei juridice;
b)neasigurarea și/sau netransmiterea de către producători și/sau distribuitori a informației relevante care ar permite să fie evaluate riscurile inerente ale unui produs sau a avertizării de rigoare se sancționează cu amendă de la 50 la 100 de unități convenționale aplicată persoanei fizice,cu amendă de la 300 la 400 de unități convenționale aplicată persoanei juridice;
c) neîntreprinderea de către producători,distribuitori și comercianți a acțiunilor de evitare a riscurilor;neretragerea de pe piața a produselor ;neavertizarea adecvată și eficientă a consumatorului ;nereturnarea de la consumator a produselor în a căror privință organul de control sau specialiștii proprii au constatat că nu îndeplinesc cerințele de securitate,din care cauză pot afecta viața,sănătatea,eriditatea și securitatea consumatorilor,se sancționează cu amendă de la 50 la 100 de unități convenționale aplicată persoanei fizice ,cu amendă de la 300 la 400 de unități convenționale aplicată persoanei juridice;
d)neinformarea imediată de către producător și distribuitor a autorității competente despre acțiunile întreprinse în scopul prevenirii riscurilor pentru consumator se sancționează cu amendă de la 50 la 75 de unități convenționale aplicată persoanei fizice,cu amendă de la 200 la 300 de unități convenționale aplicată persoanei juridice.”
1.3.Răspunderea penală
Răspunderea penală este considerată una dintre cele mai aspre forme a răspunderii juridice,aceasta implică obligația persoanei de a răspunde în fața organelor de urmărire penală și în fața instanței de judecată pentru fapta prevăzută de legea penală care a săvîrșit-o.Răspunderea penală este o formă a răspunderii sociale a individului liber și conștient de faptele sale și de consecințele lor ,este o formă a răspunderii juridice prin intermediul căreia se exercită constrîngerea statală în vederea restabilirii ordinii de drept,tulburată prin săvîrșirea infracțiunii. Răspunderea penală se deosebește de celelate forme ale răspunderii juridice prin faptul că este forma extremă a constrîngerii statale,justificînd restrîngerea drepturilor fundamentale garantate de constituție și convențiile internaționale privind drepturile omului.
În domeniul protecției consumatorului răspunderea penală constituie cea mai gravă formă de răspundere juridică și constă din obligația agentului commercial care încalcă cu vinovăție norme a dreptului penal de a suporta consecințele juridice ale faptei sale. Răspunderea penală nu o exclude pe cea civilă cît și nici cea civilă nu o exclude pe cea penală,aceste doua forme de răspundere pot fi aplicate concomitant.
Codul Penal al R.M. include cîteva articole ce prevăd răspunderea penală pentru faptele agenților economici care încalcă drepturile consumatorului prin modalități deosebit de periculoase și care presupun consecințe grave. De aici răspunderea penală pentru încălcările drepturilor consumatorilor are loc în temeiul următoarelor componențe de infracțiuni:
Conform art.216 „Producerea (falsificarea),transportarea,păstrarea,comercializarea ,oferirea cu titlu oneros sau gratuit a produselor(mărfurilor),prestarea serviciilor,periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor ,săvîrșite în proporții mari,se pedepsesc cu amendă în mărime de la 600 la 800 unități covenționale,iar persoana juridică se pedepsește cu amendă în mărime de la 1000 la 5000 unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 2 ani sau cu lichidarea persoanei juridice”.Prin producerea produselor periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor se înțelege prepararea produselor și a mărfurilor interzise în mod permanent sau temporar,din cauză că sunt vătămătoare sănătății,iar prin falsificare se înțelege modificarea compoziției produselor în așa fel încît ,deși par identice cu cele autentice ,în realitate ele au un conținut diferit,vătămător sănătății consumatorului. Transportarea sau păstrarea produselor (mărfurilor) pot fi pedepsite penal ,dacă acestea sunt efectuate în condițiile în care acestea se alterează ,se descompun și ca urmare calitatea acestora devenind vătămătoare pentru sănătatea consumatorilor. Infracțiunea dată se consumă în momentul îmbolnăvirii grave sau al decesului consumatorului. De aici la alin.2 al art.216 se prevede aceleași acțiuni b)dacă au provocat din imprudență vătămarea gravă sau medie a sănătății ori decesul persoanei;c)săvîrșite în proporții deosebit de mari,se pedepsesc cu amendă în mărime de la 800 la 1000 unități conveționale sau cu închisoare de pînă la 3 ani,iar persoana juridică se pedepsește cu amendă în mărime de la 5000 la 8000 unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 3 ani sau cu lichidarea persoanei juridice. Prin îmbolnăviri grave se înțelege cauzarea ,în urma folosirii produselor și mărfurilor periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorului,a vătămărilor corporale grave sau medii cel puțin pentru o persoană,sau a vătămării ușoare a mai multor persoane.
Conform art.255 din CP “Depășirea prețurilor cu amănuntul stabilite,precum și a prețurilor și tarifelor pentru serviciile sociale și comunale prestate populației,înșelarea la socoteală sau altă inducer îm eroare a clienților,săvîrșite în proporții mari,se pedepsește cu amendă în mărime de pînă la 300 unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 100 la 240 de ore ,în ambele cazuri cu (sau fără)privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani”. Înșelarea presupune inducerea în eroare a persoanei,în cazul nostru a consumatorilor,prin depășirea prețurilor ce constă în comercializarea mărfurilor,acordarea serviciilor sociale ,comunale la un preț mai înalt,sau prin înșelarea la scocoteală a clienților ce presupune solicitarea și primirea de către făptuitor a sumei de bani în plus față de cea necesară pentru achitare,calcularea conștient greșităa costului mărfii(serviciului)în sensul majorării sumei necesare pentru achitare,calcularea greșită a costului mărfii. Deasemenea prin a induce în eroare se înțeleg acțiuni de înșelare prin folosirea intrumentelor de măsurat care sunt inexate la greutate,la înindere,la volum,suprafață. La alin.2 al aceluiși articol sunt stabilite formele agravante de înșelare a clienților: b)de două sau mai multe persoane;c)în proporții deosebit de mari,se pedepsesc cu amendă în mărime de la 500 la 1000 unități convenționale cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani.
Conform art.257 din CP “Darea în folosință a caselor de locuit,a obiectivelor industriale,a construcțiilor în domeniul transporturilor și energeticii ,a altor construcții în stare necalitativă,neterminate sau necorespunzînd condițiilor proiectului de către conducătorii organizațiilor de construcție ,conducătorii de șantier și persoanele cu funcție de răspundere care exercită controlul calității în construcții,se pedepsește cu amendă în mărime de la 300 la 600 unități convenționale cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani,iar persoana juridică se pedepsește cu amendă în mărime de la 1000 la 3000 unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate ” .Prin calitatea consutrucției se înțelege rezultanta caracteristicilor de comportare a acestora în exploatare,în scopul satisfacerii ,pe întreaga durată de existență,a exigențelor utilizatorilor și colectivităților.
Concluzii și recomandări
În prezent problematica protecției consumatorului se pune la vedere îndeosebi pentru faptul că,luînd în considerare totalitatea factorilor politici și economia actuală,consumatorul este nevoit de multe ori să încheie contracte de adeziune,însă avînd în vedere modul și trăsăturile acestuia,aceste contracte nu întodeauna sunt în favoarea consumatorului,sau chiar mai bine spus împotriva acestora. Protecția consumatorilor este una din principalele coordonate ale politicilor sociale care se promovează de Guvernul oricărui stat,însă acesta deasemenea prin importanța care o prezintă s-ar putea constitui întro poltică de sine stătătoare cu propriile obiective și priorități.
Doctrina definește contractul de adeziune ca fiind acela a cărui clauze se stabilesc de către una dintre părți,iar cealaltă parte neavînd posibilitatea decît de a adera la acest contract,acceptîndui sau nu condițiile acestuia,fiind în drept de a încheia sau nu. Avînduse în vedere condițiile în care se încheie contractul de adeziune,legislația vorbește despre existența la momentul încheierii contractului,de o parte puternică (cel care a stabilit condițiile contractului) și o parte slabă(cel care este nevoit să accepte condițiile care îi sunt impuse).Însă contractul de adeziune nu prezintă singura cauză datorită căreia există intervenția legiuitorului pentru protecția consumatorului.Dezvoltarea intensivă a economiei,periculozitatea unor produse,formalitățile care se impun pentru prestarea unor servicii,precum și specificul unor servicii au dus la apariția pe cale jurisprudențială și mai tirziu pe cea legislativă a obligațiilor debitorului ce țin de informarea consumatorilor,fiind o obligație pozitivă.
Consumatorul fiind în calitatea de putător al cererii,a devenit un partener real pe piață,și întregul său rol se află în continuă creștere.Iar relațiile dintre agenții economici au generat aspecte diverse care pot face obiectul programelor de protecție a consumatorilor. Existența legislației în domeniul protecției consumatorului totodată impune și verificarea respectării acesteia,iar în cadrul desfășurării acțiunii de protecție a consumatorilor,numeroase ori sunt depistate încălcări sau antreprenorii încearcă să aplice un șir de metode de ocolire a legislației.A apărut necesitatea de a desfășura un șir de activități care ar asigura aplicarea legislației cît și nemijlocit apărarea intereselor consumatorului prin :
sistematizarea procedurilor de soluționare a reclamațiilor consumatorilor(adică perfecționarea și îmbunătățirea metodelor de acceptare și soluționare a reclamațiilor consumatorilor,prin crearea organelor care vor fi nevoite să acționeze odată cu depistarea originilor de pericol pentru soluționarea și sesizarea reclamațiilor cosumatorilor);
organizarea și sistematizarea acțiunilor comune de control;
Avînd scopul armonizării legislației naționale cu cea a Uniunii Europene,este necesar sa fie adoptate un șir de acte normative în domeniul ce ține de protecția consumatorului,îndeosebi prin transpunerea Directivelor Europene.Ca urmare ,în perspectivă cadrul legislativ se va dezvolta nemijlocit în baza legislației comunitare în domeniul protecției consumatorilor,în special prin indicarea prețurilor la produsele oferite consumatorilor,aspectelor vînzării bunurilor de consum și a garanțiilor conexe precum și cele referitoare la publicitate etc.
Organizația Națiunilor Unite prin rezoluția 39/248 din aprielie 1985,a stabilit un șir de principii directoare pentru protecția consumatorilor,care au drept scop de a asigura guvernelor tuturor țărilor un cadrul legislativ care ar putea fi folosit pentru elaborarea fundamentelor politicii și legislației pentru protecția consumatorilor.Este necesar să fie creat mecanismul de implementare a cadrului legislativ pentru soluționarea alternativă a litigiilor cosumatorilor.
BIBLIOGRAFIE
Acte normative :
Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzivee în contractele încheiate cu consumatorii;
Directiva Parlamentului European și a consiliului 1999/44/CE din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vînzării de bunuri de consum și garanții conexe;
Constituția Republicii Moldova,adoptată la 29 iulie 1994,Monitorul oficial al R.Moldova Nr.1 din 12.08.1994;
Codul civil al Republicii Moldova,nr.1107-XV,adoptat la 06.06.2002,Monitorul Oficial al R.Moldova nr.82-86,2002;
Codul penal al Republicii Moldova;
Codul contravențional al Republicii Moldova;
Legea privind protecția consumatorilor nr.105 din 13.03.2003,publicată în Monitorul Oficial nr.126 din 27.06.2003;
Legea privind securitatea generală a produselor nr.422 din 22.12.2006, publicată în Monitorul Oficial nr.036 din 16.03.2007;
Legea cu privind activitatea de reglementare tehnică,nr.420 adoptată la 22.12.2007 ,publicată în Monitorul Oficial nr.036 din 16.03.2007;
Legea cu privire la evaluarea conformității produselor,nr.186 adoptată la 24.04.2003,publicată în Monitorul Oficial nr.141 din 11.07.2003;
Hotărîrea Guvernului Nr.1209 din 08.11.2007 cu privire la prestarea serviciilor de alimentație publică;
Hotărîrea Guvernului Nr.936 din 09.12.2011 privind crearea Agenției pentru Protecția Consumatorilor și aprobarea Regulamentului,structurii și efectivului-limită ale acesteia;
Hotărîrea Guvernului Nr.966 din 18.10.2010 pentru aprobarea Regulamentului privind modul de indicare a prețurilor produselor oferite consumatorilor spre comercializare;
Hotărîrea Guvernului Nr.560 din 24.07.2013 cu privire la aprobarea Strategiei în domeniul protecției consumatorilor pentru anii 2013-2020;
Hotărîrea Guvernului Nr.1465 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție adoptată la 08.12.2003,publicată în Monitorul Oficial nr.248 din 19.12.2003;
Hotărîrea Guvernului Nr.547 cu privire la măsurile de coordonare și reglementare de către stat a prețurilor(tarifelor).
Hotărîrea Guvernului Nr.773 cu privire la instituirea Consiliului coordonator în domeniul protecției consumatorilor adoptată la 06.07.2006,publicată în Monitorul Oficial nr.112 din 21.07.2006;
Literatura de specialitate :
Anghel I.M.,Deak Fr.,Popa F.M.,”Răspunderea civilă”,București, Editura Științifică,1970;
Boier R.,”Comportamentul consumatorului”,Editura Graphix, Iași, 1994;
Carmen Tamara Ungureanu, “Drept internațional privat.Protecția consumatorilor și răspunderea pentru produsele nocive”, Editura ALL BECK, București 1999;
Cătoiu I.,Teodorescu N.,”Comportamentul consumatorului,teorie și practică ”,Editura Economică,București,1997;
Dr.Massimiliano Dona,Dr.Eugene Stuart, „Legislația și politicile de protecție a consumatorilor”,Chișinău,august 2010;
Dr.Alexander,J.Belohlavek,Traducerea Ludovic Mleziva,”Protecția consumatorilor în procedura de arbitraj”Editura C.H.Beck,București 2012;
Dr.Robert Morar,”Sisteme de protecție a consumatorilor”,Editura Lumina Lex,2005;
I.L.Georgescu „Drept comercial român” lucrare revăzută și completată și adusă la zi de Ioan Băcanu,Lumina Lex,București,1994.
I.Turcu,L.Pop,”Contractele comerciale.Formare și executare”,Vol.I, Editura Lumina Lex,1997;
I.Pătulea,”Obligația de informare în formarea contractelor”,Revista de drept commercial, nr.1/1996;
I.Dogaru,”Teoria generală a obligațiilor”,Editura Științifică, București, 1999 ;
Juanita Goicovici, „Dreptul consumației”,Sfera juridică,Cluj-Napoca, 2006;
L.Pop,”Drept civil.Teoria generală a obligațiilor”,Ediția II,Editura Fundației Chemarea,Iași 1998.
M.N.Costin,M.C.Costin, „Dicíonar de drept civil”,A-c,vol.I,Editura Lumina Lex,București;
Paul Vasilescu(coordonator), “Consumerismul contractual.Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum”,Sfera juridică, Cluj- Napoca,2006;
Sergiu Baieș, “Studiul comparative privind Dreptul civil”,Chișinău, 2002;
S.David, “Regimul general și de drept internațional privat al răspunderii pentru produse”,în Revista de Drept Comercial,nr.4/1993;
Victor Mocanu,Valeriu Munteanu,”Note de curs Dr.Contravențional”, Chișinău 2013;
Viorel Pleșca ,”Curs de Drept penal.Partea generală”,Vol.II, Universul Juridic, București 2011;
V.Țarălungă,I.Odinokaia,”Ghid metodic privind elaborarea și susținerea tezelor de licență”,Bălți-2014
BIBLIOGRAFIE
Acte normative :
Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzivee în contractele încheiate cu consumatorii;
Directiva Parlamentului European și a consiliului 1999/44/CE din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vînzării de bunuri de consum și garanții conexe;
Constituția Republicii Moldova,adoptată la 29 iulie 1994,Monitorul oficial al R.Moldova Nr.1 din 12.08.1994;
Codul civil al Republicii Moldova,nr.1107-XV,adoptat la 06.06.2002,Monitorul Oficial al R.Moldova nr.82-86,2002;
Codul penal al Republicii Moldova;
Codul contravențional al Republicii Moldova;
Legea privind protecția consumatorilor nr.105 din 13.03.2003,publicată în Monitorul Oficial nr.126 din 27.06.2003;
Legea privind securitatea generală a produselor nr.422 din 22.12.2006, publicată în Monitorul Oficial nr.036 din 16.03.2007;
Legea cu privind activitatea de reglementare tehnică,nr.420 adoptată la 22.12.2007 ,publicată în Monitorul Oficial nr.036 din 16.03.2007;
Legea cu privire la evaluarea conformității produselor,nr.186 adoptată la 24.04.2003,publicată în Monitorul Oficial nr.141 din 11.07.2003;
Hotărîrea Guvernului Nr.1209 din 08.11.2007 cu privire la prestarea serviciilor de alimentație publică;
Hotărîrea Guvernului Nr.936 din 09.12.2011 privind crearea Agenției pentru Protecția Consumatorilor și aprobarea Regulamentului,structurii și efectivului-limită ale acesteia;
Hotărîrea Guvernului Nr.966 din 18.10.2010 pentru aprobarea Regulamentului privind modul de indicare a prețurilor produselor oferite consumatorilor spre comercializare;
Hotărîrea Guvernului Nr.560 din 24.07.2013 cu privire la aprobarea Strategiei în domeniul protecției consumatorilor pentru anii 2013-2020;
Hotărîrea Guvernului Nr.1465 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție adoptată la 08.12.2003,publicată în Monitorul Oficial nr.248 din 19.12.2003;
Hotărîrea Guvernului Nr.547 cu privire la măsurile de coordonare și reglementare de către stat a prețurilor(tarifelor).
Hotărîrea Guvernului Nr.773 cu privire la instituirea Consiliului coordonator în domeniul protecției consumatorilor adoptată la 06.07.2006,publicată în Monitorul Oficial nr.112 din 21.07.2006;
Literatura de specialitate :
Anghel I.M.,Deak Fr.,Popa F.M.,”Răspunderea civilă”,București, Editura Științifică,1970;
Boier R.,”Comportamentul consumatorului”,Editura Graphix, Iași, 1994;
Carmen Tamara Ungureanu, “Drept internațional privat.Protecția consumatorilor și răspunderea pentru produsele nocive”, Editura ALL BECK, București 1999;
Cătoiu I.,Teodorescu N.,”Comportamentul consumatorului,teorie și practică ”,Editura Economică,București,1997;
Dr.Massimiliano Dona,Dr.Eugene Stuart, „Legislația și politicile de protecție a consumatorilor”,Chișinău,august 2010;
Dr.Alexander,J.Belohlavek,Traducerea Ludovic Mleziva,”Protecția consumatorilor în procedura de arbitraj”Editura C.H.Beck,București 2012;
Dr.Robert Morar,”Sisteme de protecție a consumatorilor”,Editura Lumina Lex,2005;
I.L.Georgescu „Drept comercial român” lucrare revăzută și completată și adusă la zi de Ioan Băcanu,Lumina Lex,București,1994.
I.Turcu,L.Pop,”Contractele comerciale.Formare și executare”,Vol.I, Editura Lumina Lex,1997;
I.Pătulea,”Obligația de informare în formarea contractelor”,Revista de drept commercial, nr.1/1996;
I.Dogaru,”Teoria generală a obligațiilor”,Editura Științifică, București, 1999 ;
Juanita Goicovici, „Dreptul consumației”,Sfera juridică,Cluj-Napoca, 2006;
L.Pop,”Drept civil.Teoria generală a obligațiilor”,Ediția II,Editura Fundației Chemarea,Iași 1998.
M.N.Costin,M.C.Costin, „Dicíonar de drept civil”,A-c,vol.I,Editura Lumina Lex,București;
Paul Vasilescu(coordonator), “Consumerismul contractual.Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum”,Sfera juridică, Cluj- Napoca,2006;
Sergiu Baieș, “Studiul comparative privind Dreptul civil”,Chișinău, 2002;
S.David, “Regimul general și de drept internațional privat al răspunderii pentru produse”,în Revista de Drept Comercial,nr.4/1993;
Victor Mocanu,Valeriu Munteanu,”Note de curs Dr.Contravențional”, Chișinău 2013;
Viorel Pleșca ,”Curs de Drept penal.Partea generală”,Vol.II, Universul Juridic, București 2011;
V.Țarălungă,I.Odinokaia,”Ghid metodic privind elaborarea și susținerea tezelor de licență”,Bălți-2014
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Intereselor Economice ALE Consumatorului (ID: 145542)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.