Protectia Imigrantilor In Sistemul Dreptului International Contemporan

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………..04-05

Сɑрitolul I

I. Migrația fenomen internațional 

1.1.Definitie , Scurt istoric si dezvoltarea migrației……………………………..06-08

1.2.Gestionarea migrației – obiectiv prioritar la inceputul secolului XXI..08-09

1.3.Fenomenul migrației : delimitări conceptuale, efecte socio-economice, perspective………………………………………………………………………………………..10-12

1.4. Beneficiile migrației…………………………………………………………………..12-14

Capitolul II.

II. Politica Uniunii Europene privind migrația

2.1.Primele acțiuni întreprinse la nivel European. Anii 1957-1993………….15-18

2.2.Politica migrației în contextul Tratatului de la Amsterdam……………….19-21

2.3.Politici migraționiste și legislații naționale: exemple de țări membre UE………………………………………………………………………………………………….21-24

2.4.Politici și norme privind imigranții în UE……………………………………….24-27

Capitolul III.

III. Impactul migrației asupra contextului internațional contemporan 

3.1.Migrația umană și impactul ei asupra societății contemporane…………28-31

3.2.Periodizarea și efectele migrației în Europa…………………………………..31-33

3.3.Globalizarea și migrația- perspectivă de ansamblu în contextul contemporan…………………………………………………………………………………….34-35

3.4.Exodul de imigranti factor de risc pentru tarile de origine………………..36-39

Capitolul IV

IV. Sisteme de protecție a imigranților

4.1.Convenția O.N.U privind statutul imigranților din 1952 și 1990……….40-00

4.2.Tratatul de la Amsterdam 1997……………………………………………………..00-00

4.3. Grupul Global pentru Migrație (GGM)………………………………………….00-00

4.4. Programe regionale europene și internaționale de protecție……………..00-53

CAPITOLUL V

Studiu de caz: Migrația din România către alte țări

5.1 Migrația spre America………………………………………………………………….54-00

5.2 Migrația externă în timpul comunismului……………………………………….00-00

5.3 Migrația postdecembristă……………………………………………………………..00-00

5.4 Evaluări și tendințe actuale…………………………………………………………..00-66

Concluzii……………………………………………………………………………67-68

Bibliografie………………………………………………………………………………….69-70

Introducere

Instituția drepturilor omului, reglementează în prezent dreptul fiecărei entități umane la o viață normală indiferent de locul în care se află, de locul nașterii, de etnie, sex, religie, sau starea socială. Fundamentul drepturilor egale este definit de caracterul universal al acestor drepturi, care trebuie să garanteze dreptatea, securitatea și pacea în lume, ca o condiție a existenței societății umane.

Dreptul internațional contemporan protejează drepturile și libertățile ce aparțin oricărei persoane, fără a face distincție între acestea. În ceeace privește imigranții, s-au definit o serie de drepturi și obligații pe care oamenii le au unii față de ceilalți, tocmai cu scopul de a se proteja reciproc în fața unor situații excepționale precum războiul, foametea, epidemiile sau calamitățile naturale. Dreptul internațional contemporan veghează la respectarea tuturor drepturilor și libertăților umane în fiecare stat, aplicând diverse măsuri în situația în care aceste drepturi fundamentale sunt încălcate.

Reglementările dreptului internațional cuprind o serie de principii, proceduri și mecanisme prin intermediul cărora se reglementează ordinea juridică atât la nivel intern pentru fiecare stat în parte, cât și la nivel internațional, a ansamblu.

Problema imigranților a fost tratată în decursul timpului cu un interes sporit, urmărindu-se protejarea demnității umane, indiferent de originea individului. Desigur, diferențele culturale pot crea probleme în acceptarea acestora de către societatea statului de destinație. În acest context, dreptul internațional reglementează această problemă nu doar din perspectiva problemei interne a statelor, ci și sub aspectul indispensabilității unei colaborări între națiuni.

Tema imigranților reprezintă în momentul de față una dintre problemele majore ale umanității. Războaiele care au cuprins zona Orientului Mijlociu în ultimul deceniu, au scos în evidență necesitatea cooperării tturor statelor în vederea aplicării unor măsuri care să promoveze toleranța, democrația și egalitatea în drepturi a tuturor indivizilor. Prietenia între toate națiunile și toleranța etnică, religioasă, rasială și socială este un deziderat fără care nu este posibilă stoparea războaielor.

Studiul de față propune spre analiză problema imigranților din perspectiva protecției pe care sistemul de drept internațional trebuie sa o ofere acestora în contextul actual. Pornind de la prezentarea aspectelor internaționale în ceeace privește fenomenul migrației, am realizat o incursiune în aspectele politice reglementate la nivelul Uniunii Europene. Pentru a contura un tablou complet asupra fenomenului migrației, am prezentat reglementările internaționale globale în legătură cu acest aspect.

Pe baza fundamentării teoretice anteprecizate, apropiind treptat tema către subiectul central prezentat în cadrul studiului de caz, am efectuat o analiză a fenomenului imigraționist care a marcat România în epoca contemporană, Astfel studiul de caz propune spre analiză fenomenul migrației din România către alte state.

Pe baza aspectelor analizate am evaluat tendințele actuale ale fenomenului, emițând diverse ipoteze posibile la nivelul României. Lucrarea de față se dorește a se constitui un punct de plecare pentru cercetările viitoare legate de migrația populației.

Motivația alegerii temei, rezidă din actualitatea subiectului pe fondul tuturor schimbărilor globale care s-au resimțit în ultimele decenii. În consecință consider că subiectul este de interes și merită aprofundat pentru suprimarea carențelor în ceeace privește lezarea drepturilor omului în contextul unei tendințe tot mai pronunțate de migrare a populației din Est către Vest.

În consecință, este esențial să se identifice și să se implementeze cele mai adecvate măsuri care să fie în interesul comunității, în scopul unei dezvoltări aromonioase a societății umane.

Сɑрitolul I

Migrația fenomen internațional

1.1.Definitie , Scurt istoric și dezvoltarea migrației

Termenul de migrant are un spectru larg de cuprindere, fiind întrebuințat pentru a defini mai multe tipuri de persoane care părăsesc locul natal. Aspectul distinctiv este dat de motivația pentru care persoana în cauză face schimbarea zonei în care locuiește și dezvoltă activități sociale.

În consecință, Migranții sunt definiți ca fiind „persoane care pleacă sau fug de acasă în noi locuri, în căutare de oportunități sau perspective mai bune și mai sigure. Termenul de migrant are așadar o accepțiune largă și poate include solicitanții de azil, refugiații, persoanele deplasate intern, lucrătorii migranți și migranții clandestini.”

Prin definiție, Migrația reprezintă acțiunea de deplasare a uneia sau mai multor persoane dntr-un loc în altul. Desigur, migrația poate presupune deplasarea în interiorul aceluiași stat, sau între state distincte. Diferența între migrație și turism constă în motivația pentru care persoanele aleg să meargă în locul vizat. Astfel dacă turismul presupune staționarea temporară pe o perioadă scurtă și clar definită a uneia sau a mai multor persoane într-un singur loc, migrația are drept scop principal stabilirea în locul respectiv. Astfel , în cazul migrației, spre deosebire de turism, asistăm la legarea unor relații sociale profunde, cu impact asupra civilizației gazdă.

Migrația este un fenomen vechi, cunoscut încă din perioada romană, odată cu apariția popoarelor migratoare. În cadrul istoriei recente, asistăm la o amploare a fenomenului odată cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Astfel, Europa se confruntă cu un val de peste 30 de milioane de emigranți care se refugiau din zonele istruse de război. Mare parte din aceștia migrează spre America, Marea Britanie sau Germania Occidentală.

Nevoia pronunțată de reconstrucție a zonelor distruse a generat un alt tip de migrație, și anume migrația forței de muncă. Astfel state precum Olanda, Italia sau Germania de Vest au generat forță de muncă pentru state precum franța sau Belgia.

În momentul în care migrarea dinspre Est a încetat, Germania a atras forța de muncă dinspre Spania și Grecia, iar mai târziu dinspre Turcia și fosta Iugoslavie. În cazul statelor cu imperii peste ocean, migrarea a constat în revenirea masivă a europenilor în zonele natale.

Astfel, politica principală adoptată în acea perioadă s-a bazat pe recrutarea muncitorilor imigranți, cu scopul susținerii cererii de muncă. În consecință Germania adoptă o legislație specială, menită si favorizeze imigrarea temporară prin acordarea permiselor cu drept de muncă. Asemănător Germaniei, Anglia încurajează imigrarea temporară pentru cetățeni din India și Pakistan și susține prin măsuri legislative revenirea propriilor cetățeni. Franța încurajează migrarea forței de muncă atât din Europa, cât și din zonele colonizate în perioada imperiului franez, prin acordarea de permise de ședere pentru o perioadă de până la zece ani.

Acest fenomen se stopează relativ brusc în anii '70 , marcați de criza economică din acea perioadă. Astfel în anul 1973, Germania de Vest suspendă recrutarea muncitorilor străini. În anul 1974 Franța urmează exemplul Germaniei de Vest, pentru ca mai apoi majoritatea statelor europene să urmeze exemplul.

În perioada 1975-1976 apar controalele la frontiere și se adoptă pe plan politic o serie de măsuri ce au drept scop întoarcerea populației în țara natală. Astfel asistăm la o tranziție de la emigrarea pentru forța de muncă la emigrarea în scopul populării.

Un alt fenomen care a marcat Europa în acea perioadă a fost legat de migrarea persoanelor calificate dinspre lumea a treia spre Europa. Astfel state precum Belgia, Olanda, sau Anglia, primesc specialiști din țări subdezvoltate din America Latină, Africa sau Asia.

Perioada anilor '80 este marcată de un alt tip de migrație. Astfel asistăm la o creștere a numărului de persoane care solicită azil politic. În perioada 1980-1983, ca urmare a conflictelor din lume, 8,5 milioane persoane aleg să emigreze către statele comunității europene și cele din Europa de Nord.

Între 1980-1990 asistăm la cel mai mare fenomen european de migrație după cel de-al doilea război mondial. Astfel, în anul 1985, peste 1,5 milioane de persoane din Europa de Est iau calea Vestului, în ciuda sistemelor totalitare extrem de restrictive din zonele de proveniență.

Desigur, și alte zone marcate de războaie au provocat migrări în masă, precum Golful (aprox 500.00 de refgiați – 10% din populație),Tadjikistanul, Serbia, Albania, sau spațiul ex-sovietic.

Anii 1990-2000 au fost marcati de asemeni de fenomene migratorii considerabile, ca o consecință a războaielor din Cecenia, Albania, Kosovo sau Macedonia. În egală măsură și Asia de Sud se confruntă cu un val de emigrare în această perioadă. Astfel state precum Thailanda, Malaezia sau Indonezia pierd populație în favoarea Taiwanului.

Asistăm așadar, în perioada 1945-2000 la un fenomen migrator cu preponderență din considerente politice. Globalizarea accentuată care a marcat începutul anilor 2000 contribuie la accentuarea unui alt tip de migrație, și anume o migrație a populației pe considerente economice. Formarea și extinderea Uniunii Europene, a condus la atragerea forței de muncă, și implicit la un nou val de imigranți. De asemeni, globalizarea economiei a înlesnit mișcarea populației, defavorizând statele slabe din punct de vedere economic. Astfel, fluxurile migratoare au fost înlocuite de migrații din Est în Vest.

Ultimul deceniu, a fost marcat de mișcări migratoare impredictibile cu un număr în creștere al persoanelor imigrante. Cauzele care provoacă aceste mișcări sunt diverse, de la războaie, stare economică precară, până la aspecte legate de forța de muncă. Anii 2008-2015 aduc în centrul atenției Oprimarea politică și războaiele din orientul Mijlociu, care creează o adevărată dilemă politică pentru țările democratice în ceeace privește modul de reacție aspura fenomenului migrației. Diferența între culturi, impune probleme dificil de gestionat datorită numărului mare al solicitanților de azil într-un termen scurt. Asistăm așadar la o etapă nouă în ceeace privește migrația, în care diferența culturală creează un front între culturi, globalizare și democrație.

1.2.Gestionarea migrației – obiectiv prioritar la începutul secolului XXI

La începutul secolului XXI, asistăm la un flux migrator relativ moderat la nivel mondial. În pofida numeroaselor conflicte globale cu care se confruntă în prezent umanitatea, migrația nu depășește 5% din populația lumii. Fluxuri migratorii consistente se prezintă într-un număr relativ restrâns al statelor lumii. Zona cu cel mai mare aflux de imigranți în prezent este Orientul Mijlociu, urmat de Africa și Asia.

În general fluxurile migratorii internaționale sunt fie către țara de origine, fie către țara de tranzit, fie ca și destinație finală pentru migranți. Europa se confruntă în prezent cu o situație fără precedent, marcată atât de aflux de imigranți din zonele unde au loc conflicte( Siria, Egipt, Niger) cât și cu un aflux de migranți în cadrul Uniunii Europene, între statele membre.

Astfel asistăm atât la o migrare a forței de muncă din statele cu o economie precară către statele industrializate, cât și la o migrare a populației pe criterii sociale. Globalizarea a determinat acest nou tip de comporament migratoriu, ca urmare a fluidizării deplasărilor între state. Schimbul de populații între state a favorizat transferurile culturale pe deoparte, dar a avut totodată un puternic impact economic politic cu precădere asupra statelor primitoare de imigranți.

Pentru ca proiectul globalizării și fluidizării circulației între state să nu se dovedească a fi un eșec, este imperios necesar ca marii actori ai piețelor internaționale precum SUA, China, Rusia și Africa și Uniunea Europeană să adopte o politică comună în ceeace privește migrația internațională. Astfel trebuie determinate fluxurile migratorii efective, împreună cu atributele și dinamica acestor fluxuri. În acest mod se va crea un echilibru în mediul economic și social. Ar reprezenta o eroare gravă aprecierea Migrației drept un fenomen instantaneu și imprevizibil, în contextul în care circulatia persoanelor are în prezent numeroase cauze de ordin comportamental, istoric, religios, sau economic.

Libera circulație a persoanelor, precum și accesul tot mai facil la mijloace de transport rapide, schimbă percepția de spațiu locuibil. Emigrația reprezintă în momentul de față o alternativă de relocare temporară sau chiar permanentă. Este dificil de preizionat zona în care se va muta centrul atenției pentru migrare, însă trebuie luate măsuri pentru ca acesty fenomen să nu devină imposibil de controlat, fără a leaza însă libera circulație conorm tratatelor în vigoare.

Se observă o presiune tot mai mare a fluxurilor migratorii către spațiul intracomunitar (UE) ca o consecință a faptului că Europa tinde să devină cea mai dinamică și competitivă economie din Lume. Este posibil ca pe viitor, accentul pe reședință să fie diminuat, pe fondul schimbărilor majore care se produc în prezent la nivelul Uniunii Europene. Imigranții vor crea o noua diviziune a muncii care va suplini nevoia forței de muncă din statele puternic industrializate. Astfel țările dezvoltate din cadrul Uniunii Europene, prin intermediul companiilor multinaționale, se află în prezent într-un amplu proces de atragere a resurselor de muncă tinere bine instruite, competitive, care vor fi capabile să atenueze efectele dramatice ale îmbătrânirii demografice.

În consecință asistăm la o schimbare a perspectivei migrației. Astfel dintr-un fenomen aleator și nedorit, migrația tinde să devină un instrument de politica economică și socială.

Germania, pare pentru moment, să fi găsit o soluție în a rezolva problema deficitului de forță de muncă prin încurajarea migrării refugiaților sirieni către zonele sale industrializate. Rămâne însă de văzut cum și dacă va reuși să integreze și să alinieze populațăa siriană la ideologiile și cultura europeană. De acest deziderat depine viitoarea politică europeană în ceeace privește migrația.

1.3.Fenomenul migrației : delimitări conceptuale, efecte socio-economice, perspective

Sensul etimologic al termenului „migrație” provine din latinescul „migrare”, și are semnificația de schimbare. Termenul poate prezenta atât conotație pozitivă, cât și negativă. În sensul folosit astăzi, termenul de migrație, în accepțiunea prof. D.Constantin, descrie ”procesul de mișcare al populației în interiorul granițelor unui stat, sau peste hotare”.

Cel mai important aspect în ceeace privește migrația este determinat de perioada de ședere a persoanelor în zona în care acestea se relochează. Astfel, putem discuta despre migrație în condițiile în care șederea persoanelor nu este pe termen scurt. Prin urmare scopul stabilirii temporare nu presupune o călătorie în scop de recreere sau de afaceri. Așadar, se poate face referire la migrație în condițiile în care șederea este pentru un timp îndelungat sau definitiv, și presupune stabilirea persoanelor într-o altă zonă locativă decât cea de bază.

Profesorul academician E. Dobrescu, delimitează clar aceste aspecte, definind migrația astfel: ,,Migrația este un fenomen complex, ce constă în deplasarea unor persoane dintr-o arie teritorială în alta, urmată de schimbarea domiciliului și/sau de încadrartă într-o formă de activitate în zona de sosire."

Se poate observa la această definiție faptul că autorul nu delimitează migrația în funcție de granițele naționale. Cu toate acestea, luând în considerare acest aspect, se desprind două tipuri de migrație, și anume: Migrație internă și Migrație Externă.

Este universal acceptat faptul că migrația apare în contextul apariției unui set de schimbări la nivel eonomic, social și de calitate a vieții în cadrul zonei din care se produce acest fenomen de migrare. Cu alte cuvinte, fenomenul migrației, apare atunci când o anumită zonă prezintă un confort social scăzut, ostil desfășurării activităților socio-profesionale.

O abordare la care s-a renunțat în prezent, definește migrația ca fiind ,,orice deplasare constientă și voluntară a persoanelor dintr-o regiune sau țară către alta, dictată de diferite motive și pentru motivul serviciului".Caracterul general al definiției a generat ipoteze care au considerat migrația ca fiind un fenomen ce are drept scop angajarea în muncă, este de tip permanent sau temporar, și se aplică mișcărilor mari de populație. În prezent s-a reglementat acest aspect, fiind universal acceptat faptul că migrația implică orice fel de mișcare a populației indiferent de cauza și durata efectelor pe care le produce.

Prin urmare, fenomenul migrației este o formă de mobilitate a populației și a forței de muncă, un proces complex, influențat de o serie de factori interni și externi. Acest set de factori contribuie la motivația mișcărilor de populație, determinând fluxul de migranți și forma de manifestare. Nu este universal valabil ca migrația să implice și scimbarea rezidenței. În consecință, migrația este un fenomen complex, cu particularitățile sale în funcție de specificul fiecărui eveniment în sine.

Din punct de vedere socio-economic, migrația este un fenomen care se produce în general de la state cu economie mai slab dezvoltată, către state cu o economie puternică. În general migrația are un caracter selectiv, fiind implicate în general persoane adulte, tinere, apte de muncă. Ecefctele economice ale migrației sunt prezentate în Schema 1.3.1.

Figura 1.3.1. Efectele economice ale migrației

Desigur, fenomenul migrației este intens dezbătut în prezent datorită mixului de efecte pozitive și negative pe care acesta le implică, în cele mai multe situații în egală măsură. Particularitățile fiecărui stat definsesc însă politica staturlui respectiv în ceeace privește migrația. Aspectele negative ale migrației trebuie atent monitorizate, întrucât o lipsă a controlulului, poate crea carențe atât pentru statele primitoare cât și pentru cele din care se produce migrația.

În pofida acestui fapt, efectele migrației sunt preponderent pozitive, întrucât contribuie la revigorarea economiei, favorizează dezvoltarea regiunilor și contribuie la creșterea nivelului de calitate al vieții atât pentru migranți cât și pentru restul membrilor familiei care au fost lăsați acasă. În subpunctul următor vom supune atenției aspectele pozitive legate de fenomenul migraționist.

Beneficiile migrației

Migrația prezintă beneficii atât pentru țările de origine, cât și pentru cele de primire. Însă principalii beneficiari sunt migranții înșiși care au posibilitatea de a avea o calitate superioară a condițiilor sociale atât pentru ei înșiși, cât și pentru membrii familiei rămași în zona de origine. O coordonare mai eficientă a politicilor în ceeace privește migrația poate regla raportul dintre cererea și oferta de muncă, astfel încât să nu se creeze zone cu deficit sau excedent de forță de muncă. Desigur, aceste mecanisme legale din țările de destinație, trebuie să respecte drepturile omului și să creeze un climat social acceptabil pentru migranți.

Prin îmbunătățirea acordurilor bilaterale, se poate facilita migrația într-o anumită regiune unde cererea de muncă este ridicată, prin aplicarea de stimulente economice, sau după caz să se combine migrația pe termen scurt cu stimulente pentru revenirea în țara de origine a migranților, astfel încât să nu se creeze carențe care să genereze crize economice în viitor. În acest mod se poate controla numărul migranților permanenți și se poate implementa așa-numitul sistem de migrație circulară.

Migrația circulară presupune controlarea fluxului de migranți și direcționarea acestora între țara de origine și țara de destinație în funcție de crerea și oferta de muncă prin diverse măsuri politice cu impact economic. Această abordare permite migranților să acceseze serviciile din țara de destinație pe perioade scurte, în corelație cu cererea de muncă.

Un alt aspect pozitiv legat de migrație este legat de faptul că, prin accesarea pieței externe, migranții pot să-și îmbunătățească veniturile, să facă economii financiare și să investească în țara de origine, crescând astfel nivelul de trai al familiei. În acest mod se pot crea legături comerciale între statele implicate în procesul de migrație, care vor genera investiții și vor conduce la dezvoltarea ambelor state.

În accepțiunea Organizației Mondiale a Migrației, abordarea pozitivă a migrației internaționale, generează un impact pozitiv în dezvoltarea ambelor părți implicate în acest fenomen. Organizația Mondială a Migrației, atrage atenția asupra faptului că în general sunt observate aspectele negative ale migrației. Însă, dacă migrația este controlată într-un mod corespunzător și responsabil, poate răspunde nevoilor prezente și poate combate sărăcia în zonele defavorizate, sau să îmbunătățească nivelul de trai în zonele aflate în curs de dezvoltare.

Pentru exemplificare vom folosi unul dintre statele sceptice în ceeace privește efectele pozitive pe care le prezintă migrația, și anume Regatul Unit al Marii Britanii. Astfel, potrivit rapoartelor economice, în perioada 2007-2008 Marea Britanie a acordat 200.000 permise de muncă pentru muncitori din estul Uniunii Europene. Fără a depăși 5% din forța de muncă națională, lucrătorii au oferit soluție pentru 38% din locurile de muncă vacante. În acest context, Regatul Unit, pe baza rapoartelor laborioase întocmite, a conștientizat beneficiul migrației, și a ridicat restricțiile de muncă pentru totți cetățenii din statele membre U.E. începând cu 1 Ianuarie 2014.

Acest exemplu aduce în discuție aspectul legat de beneficiul granițelor deschise în fenomenul migrației. Pe lângă răspunsul oferit la cererea de muncă, banii trimiși acasă de migranți vor stimula dezvoltarea economică a țării de origine. Un exemplu edificator în acest sens este oferit de India. Programele guvernamentale din ultimii zece ani implmentate, au încurajat migranții care s-au stabilit în SUA să investească în țara de origine și să-și folosească toate cunoștințele acumulate în zonele de unde provin. Astfel, în prezent s-a dezvoltat considerabil industria IT în India, concurând în prezent în acest sector cu țările în curs de dezvoltare.

În antiteză, măsura de restricționare a migrației ca răspuns la șomajul excesiv nu a prezentat efectul scontat. Astfel statele care au blocat migrația forței de muncă, s-au lovit de fenomenul migrației ilegale. În acest context, controlul și coordonarea forței de muncă a devenit un deziderat greu de realizat.

Pe baza lipsei de control a autorităților asupra acestui fenomen, statele în cauză s-au confruntat cu crize dificil de gestionat, marcate de șomaj ridicat, dar în același timp de un număr mare de locuri de muncă vacante. Nivelul ridicat de pregătire scolastică al emigranților, face din aceștia o reală soluție pentru locurile de muncă vacante.

În acest context, Uniunea Europeană încearcă prin instituțiile sale prezente în cadrul fiecărui stat membru, să încurajeze migrația în zonele unde este necesară forța de muncă. Se controlează astfel echilibrul dintre cerere și ofertă nu doar pe plan economic, ci și din punct de vedere social. Un alt exemplu edificator este reprezentat prin serviciile sociale pe care le oferă emigranții persoanelor în vârstă. Acest tip de servicii contribuie la îmbunătățirea calității vieții pentru cetățenii țării de destinație, și totodată oferă alternativă pentru un segment lipsit de interes pentru cetățenii occidentali.

Fenomenul cel mai îngrijorător cu care se confruntă Uniunea Europeană în prezent – îmbătrânirea populației, poate oferi alternativă pentru zone cu demografie scăzută din state dezvoltate precum Franța, Italia sau Germania. Prin intermediul emigranților sosiți din țările aflate în curs de dezvoltare cu natalitate ridicată, se poate compensa acest deficit, cel puțin temporar.

Desigur, soluția emigranților nu poate fi considerată de-sine-stătătoare în acest caz, datorită caracterului incert al migrației. Astfel nu se poate determina exact dacă perioada de ședere a emigrantului va fi definitivă sau temporară. De asemeni, majoritatea statelor cu deficiențe în ceeace privește acest aspect, privesc cu reticență această soluție, din considerente lesne de înțeles.

În consecință, migrația prezintă o serie de beneficii cu impact atât pe termen lung, cât și pe termen scurt, atât asupra statelor de proveniență, cât și asupra statelor primitoare. Singura condiție pentru obținerea unor rezultate pozitive, este gestionarea responsabilă a fenomenului prin aplicarea unor politici comune care să respundă nevoilor economice și sociale pentru toate părțile implicate.

Capitolul II.

II. Politica Uniunii Europene privind migrația

2.1. Primele acțiuni întreprinse la nivel European. Anii 1957-1993

Pornind de la ideea lui Robert Schuman, care afirma în 1950, că „orice război între Franța și Germania va deveni nu numai de neconceput, ci și  imposibil din punct de vedere material”, a prins contur un nou tip de cooperare între statele europene. Acest nou tip de cooperare, inovator dealtfel dar vechi ca și principiu în sine, presupunea transferul de suveranitate de la un anumit stat, către o organizație. Această organizație urma să aibă un rol de arbitru, cu putere de decizie asupra membrilor săi.

Inițial s-a coagulat producția de cărbune și oțel a Franței și Germaniei, sub forma unei organizații, din care puteau face parte și alte state europene. Astfel s-a deschis oportunitatea unei cooperări extinse între mai multe state, cu potențial de dezvoltare și asupra altor segmente economice. Negocierile din anul 1951 la care au luat parte șase țări, și anume: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda, au generat semnarea istoricului Tratat de la Paris care reglementa înființarea CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului) .

În anul 1968, CEE (Comunitatea Economică Europeană) s-a organizat într-o poață comună, care avea drept scop eliminarea treptată a barierelor dintre statele membre ale Noii Comunități Europene. Desigur aceste bariere nu vizau doar sectoarele economice. Așa cum conchide și Prof. A. Ivan, “(..) piața comună înseamnă și liberalizarea altor sectoare, cum ar fi libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalului și stabilirea unor politici comune în domenii strateigice, agricultură, comerț, transport și concurență pentru crearea unor condiții omogene în vederea creșterii performanței activităților economice“ 

În acest mod, a intrat treptat pe agenda de discuții tema migrației, căutând soluțiile viabile pentru rezolvarea problemei legate de migrația ilegală din zona blocului comunist de la acea vreme.

Dezvoltarea Uniunii Europene, a generat o abordare distinctă, cu mult superioară celei anterioare. Astfel în anul 1992, prin Traratul de la Maastricht s-a inițiat transferarea problematicii referitoare la migrație și refugiați din grija statelor membre în responsabilitatea Comunității Europene.

Consiliul European de la Tampere, a identificat -unanim acceptat- necesitatea adoptării de către Uniunea Europeană a unei politici comune privind migrația. Elementele care au stat la baza acestei politici au fost următoarele:

1.necesitatea unui parteneriat cu țările de origine

2. Crearea unui sistem european comun privind azilul

3. Încercarea de a controla migrația.

Treptat, prin tratatele și acordurile comune, s-au conturat politicile privind azilul, libertatea de mișcare a persoanelor, vizele, migrația și drepturile națiunilor din statele terțe, reglementându-se responsabilitatea ce revine fiecărei părți implicate în adoptarea măsurilor comune. Crearea unei granițe comune între statele membre, a generat nevoia de a crea un set de normative menite să reglementeze controlul la graniță și modul de obținere a vizelor.

Uniunea Europeană nu are adoptată în prezent o politică comună în ceeace privește migrația, existând politici comune numai referitoare la anumite aspecte legate de migrație. În cadrul Uniunii Europene, migrația este reglementată prin acte normative naționale, actualizate periodic în conformitate cu nevoile economice. O perioadă considerabilă de timp s-a încercat identificarea factorilor care generează fenomenul emigrării. Astfel s-a conchis faptul că principalii factori declanșatori ai emigrarii sunt următorii: subdezvoltarea, foametea, sărăcia, șomajul, și persecuția.

Majoritatea Statelor Membre ale Uniunii Europene sunt de acord cu un acces controlat al forței de muncă migrante, cu preponderență provenită din țările candidate la aderare, ratificând diverse acorduri privind migrația forței de muncă în domeniile de interes specifiece fiecărui stat în parte. În acest mod, se poate ține sub control fenomenul migraționist, iar lucrătorii migranți pot fi direcționați către anumite sectoare care prezintă deficit de forță de muncă.

În prezent, persoanele care lucrează în spațiul comunitar și provin din Statele Membre, beneficiază de tratament egal și nediscriminatoriu la angajare. De asemeni sondițiile de muncă, salarizarea, concedierea și reintegrarea profesională sau reangajarea în caz de șomaj sunt trarate în mod egal pentru totți cetățenii din Statele Membre ale Uniunii Europene.

Principalele acțiuni întreprinse la nivel european în perioada 1950-1993, în ceeace privește politica refugiaților, sunt următoarele:

Convenția de la Geneva privind statutul refugiaților- 1951. Convenția a fost adoptată la Geneva de către Națiunile Unite, și a fost constituită ca bază legală pentru Uniunea Europeană prin tratatul de la Maastricht în 1992. Convenția susține refugiații, imigranții politici și cetățenii care cer azil într-o țară străină.

Regulamentul Dublin II a venit în completarea Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților și se aplică la nivelul tuturor țărilor membre Uniunii Europene. Regulamentul stabilește țara responsabilă cu procesarea cererii de azil și reglementează formarea unei baze de date cu amprentele fiecărui azilant. Baza de date poartă denumirea EURODAC.

Convenția privind Migrația în scop de Angajare de la Geneva, a intrat în vigoare în anul 1952. Prin această Convenție, s-a creat obligativitatea fiecărui stat membru al Organizației Internaționale a Muncii, de a creea un serviciu de asistență gratuit și funcțional care să asigure informații corecte și concrete pentru lucrătorii migranți.

Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, organizată la Roma în 1950 a fost ratificată în anul 1953. Această convenție are la bază Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de către Organizația Națiunilor Unite în anul 1948, și reglementează respectarea dreturilor și libertăților individuale ale omului, interzicerea sclaviei, a exploatării prin muncă, și alte drepturi asemenea. Toate aceste drepturi având unicul scop de a menține egalitatea între oameni, indiferent de etnie, sex, religie, orientare sexuală, sau alte criterii discrminatorii.

Directiva nr. 64/221/CEE, a fost ratificată în 25 februarie 1964 și a avut drept scp coordonarea măsurilor speciale referitoare la străini, cu privire la deplasare și sejur. Măsurile adoptate din rațiuni de ordine, sănătate și securitate publică, vizează persoanele care se deplasează într-un Stat Membru, altul decât cel de origine, cu scopul de0 a se stabili și de a presta o anumită profesie.

Regulamentul CEE nr. 1612/68/CEE, a fost semnat în 15 octombrie 1968 reglementează “libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității și abolirea oricărei discriminări bazată pe naționalitate între lucrătorii din Statele Membre în privința angajării, salarizării și a altor condiții de muncă și angajare, precum și dreptul acestor lucrători de a circula liber în cadrul Comunității pentru a desfășura o activitate remunerată, sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică”.

Directiva Consiliului nr. 68/360/CEE, a fost semnată la 15 octombrie 1968. Aceasta a anulat restricțiile în domeniul circulației și rezidenței în cadrul Comunității, pentru totí lucrătorii din Statele Membre CEE și pentru familiile acestora.

Directiva Consiliului nr. 72/194/CEE, a fost ratificată în 18 mai 1972 . stabilește că cetățenii Statelor Membre au dreptul de a rămâne teritoriul unui Stat Membru dacă au fost angajați în acel stat.

Actul Unic European, a intrat în vigoare în anul 1986 . Acest document constituie apogeul legislației Uniunii Europene. Prin intermediul acestui tratat se reglementează Piața Unică Europeană și se acordă acces la libera circulație a mărfurilor și a persoanelor în interiorul granițelor Uniunii.

Tratatul de la Maastricht a fost semnat în 1992. Acesta reprezintă tratatul care a stat la baza formării Uniunii Europene. Prin intermediul acestuia s-au fundamentat legile și modul de funcționare și organizare a Uniunii Europene. Articolele din cadrul tratatului includ aspecte legate de securitatea socială, a drepturilor și libertățilot omului, și a valorilor comune propuse de Uniunea Europeană.

Așadar, primele acțiuni întreprinse la nivel european în ceeace privește migrația, au fundamentat modul de gestionare al fenomenului migraționist în cadrul Uniunii Europene. Așa cum s-a observat în cadrul aspectelor prezentate, accentul a fost pus pe granițele Uniunii, cu obligativitatea fiecărui stat de a securiza propriile granițe față de exteriorul Uniunii Europene. Există în continuare puncte care trebuie reglementate, de aceea este imperios necesară adoptarea unui acord comun al Statelor Membre U.E. în ceeace privește migrația.

2.2.Politica migrației în contextul Tratatului de la Amsterdam

Încheierea negocierilor pentru Tratatul de la Maastricht și semnarea acestuia în anul 1992, a presupus în afară de intrarea în vigoare în anul 1993, și acordul de a se efectua o revizuire a acestuia până la sfârșitul deceniului. Articolul N al Tratatului de la Maastricht prevedea așadar, convocarea unei conferințe trei ani mai târziu, în anul 1996. Urmare a acestui fapt, în data de 2 octombrie 1997, se semnează Tratatul de la Amsterdam, care intră în vigoare la data de 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam avea patru obiective principale:

Plasarea în centrul atenției Uniunii Europene problemele legate de ocuparea forței de muncă și drepturile cetățenilor;

Eliminarea tuturor obstacolelor care împiedică libera circulație a persoanelor și consolidarea nivelului de securitate la nivelul statelor membre;

Consolidarea poziției Europei și a Uniunii Europene pe plan mondial;

Schimbarea și eficientizarea organizării instituționale a Uniunii Europene astfel încât să permită extinderea acesteia.

Tratatul de la Amsterdam, reprezintă a treia etapă principală în formarea Uniunii Europene. Tratatul de la Amsterdam revizuiește și completează Tratatul de la Maastricht, în următoarele puncte esențiale:

Dprepturile cetățenilor din cadrul statelor membre U.E.

Dreptul nerestricționat la muncă pentru cetățenii în și din cadrul statelor membre

Eliminarea barierelor care împiedică libera circulație a bunurilor și serviciilor

Îmbunătățirea colaborării cu Europol în vederea sporirii securității granițelor

Creșterea influenței UE în cadrul instantelor internationale;

Crearea unor institutii destinate funcționării Uniunii Eurpoene în formă extinsă.

Tratatul de la Amsterdam este format din trei părți, o anexă și 13 protocoale.

Prima parte a Tratatului de la Amsterdam este formată din următoarele documente de reglementare:

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE)

Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE)

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (Tratatul CECO),

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA)

Actul anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct.

Partea a doua a Tratatului face referire la eliminarea prevederilor care nu mai sunt actuale, având drept scop principal simplificarea și actualizarea reglementărilor europene. Amendamentele care compun partea adoua a Tratatului de la Amsterdam sunt următoarele:

Abrogarea Convenției privind o serie de instituții comune, din 25 martie 1957

Abrogarea Tratatului de fuziune, semnat la data de 8 aprilie 1965.

Partea a treia este compusă din prevederile finale, cu aspect general al tratatului. Aceste prevederi fac referire la următoarele aspecte:

Înlocuirea sistemului vechi de indexare a articolelor (cu litere) cu noul sistem de numerotare bazată pe cifre

Schimbarea procedurii de ratificare

Versiunile lingvistice adoptate

Perioada de valabilitate nelimitată a documentelor adoptate.

Anexa cuprinde o listă de reorganizare în ceeace privește numerotarea articolelor TUE și ale TCE. Cele 13 protocoale anexate Tratatului de la Amsterdam fac referire la următoarele aspecte principale:

Uniunea Europei Occidentale

Crearea unei politici comune de apărare

Integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene

Aplicarea principiului subsidiarității

Aplicarea principiului proporționalității

Protecția și bunăstarea animalelor

Rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană

Protecția drepturilor omului

Protecția migranților

În consecință, spre deosebire de tratatele anterioare, Tratatul de la Amsterdam sedimentează principiile funcționării Uniunii Europene și trasează primele reglementări legate de organizarea și funcționarea acesteia din perspectiva extinderii.

Întrucât politica Uniiunii Europene are la bază Drepturile Fundamentale ale Omului, Uniunea Europeană acordă o atenție specială politicii legate de emigrare. Astfel prin intermediul acestui Tratat se reglementează drepturile ș emigranților și modul egal în care aceștia trebuie tratați de către statele primitoare.

În egală măsură este adoptată o politică de securitate care are drept scop protejarea granițelor Uniunii Europene și prevenirea fenomenelor migrației ilegale saua traficului de persoane. Desigur, aceste politici au mai mult un caracter general, dat fiind aspectul general al tratatelor, rămânând în sarcina fiecărui stat Membru securitatea și asigurarea de condiții optipe emigranților proprii.

2.3.Politici migraționiste și legislații naționale: exemple de țări membre UE

Politicile migraționiste sunt segmentate atât în cadrul țărilor membre ale Uniunii Europene, cât și în țările candidate la aderare, în mod în patru grupe principale, și anume:

Politici pentru reglementarea și controlul fluxurilor migratorii;

Politici pentru combaterea migrației ilegale și a angajării ilegale a lucrătorilor străini;

Politici pentru integrarea imigranților;

Politici privind cooperarea internațională în domeniul migrației.

Politicille pentru reglementarea și controlul fluxurilor migratorii vizează intrarea, rezidența și angajarea străinilor în statele membre ale Uniunii Europene. Majoritatea acestor politici au drept scop principal, întărirea controlului la frontieră, simplificarea și urgentarea procedurilor de examinare a cererilor de azil și amendarea condițiilor de intrare, rezidență și angajare.

Țările membre ale Uniunii Europene manifestă o permanentă preocupare în ceeace privește îmbunătățirea legislației în domeniul migrației. Noua lege adoptată în Germania a introdus reglementări speciale referitoare la imigranți. Astfel străinii au dreptul conform noilor amendamente să se stabilească și să lucreze în Germania, fiind eliminată distincția dintre permisele de rezidență și permisele de muncă. Astfel în prezent există un singur document, care înlocuiește documentele vechi, în cadrul căruia este menționat dreptul de muncă al emigrantului, sau după caz interdicția acestuia însoțită de motivație. Germania acordă în prezent permise de rezidență temporară și permise de rezidență permanentă.

În cadrul permisului de rezidență se descrie motivul imigrării (studii, reunirea familiei, muncă,etc).schimbarea rezidenței temporare cu cea definitivă a fost posibilă inițial după minimum 24 ani de rezidență. Ulterior a fost redusă la 15 ani acastă perioadă. Desigur, rezidența definitivă implica o serie de condiții mai laboriioase. Astfel, pentru a accede rezidența definitivă, angajații străini trebuia să fi plătit plătit timp de 60 de luni contribuția la fondul de pensii obligatoriu și să fie vorbitori de limba germană.

În compensarea acestor aspecte, germania a introdus măsura de a oferi străinilor rezidenți legali posibilitatea de a urma diverse cursuri de pregătire și ore de limbă germană.

Spre deosebire de Germania, Italia are o politică mai restrictivă în ceeace priveșteimigrația. Legea adoptată în anul 2002, impune sporirea patrulelor în zona de coastă și amprentarea tuturor cetățenilor din afara Uniunii Europene care doresc să rămână în Italia.

Permisele de rezidență reprezintă o condiție în vederea obținerii permiselor de lucru. Drept urmare, cetățenii din afara Uniunii Europene care nu au loc de muncă în Italia, trebuie să părăsească țara după maximum 6 luni de șomaj. De asemeni, agajatorii italieni care angajează lucrători străini trebuie să le asigure acestora locuință și să depună o cauțiune care să acopere costurile trimiterii lor în țara de origine în caz de șomaj.

Și alte state precum Austria, Irlanda, Franța, sau Marea Britanie, au adoptat astfel de măsuri care au drept scop limitarea pe cât posibil a cererilor false de azil. Marea Britanie a instalat bariere administrative suplimentare, înlesnind procesarea mai rapidă a cererilor de azil. Astfel cetățenii fără drept de ședere, care nu își înregistrează cererea imediat după sosire, sunt expulzați în țara de proveniență. Irlanda a sporit numărul funcționarilor publici care prelucrează cererile de azil, astfel încât toate cererile depuse primesc un răspuns definitiv într-o perioadă de maximum 6 luni.

Politici pentru întărirea legislației de combatere a migrației ilegale și a angajării ilegale de lucrători străini au fost adoptate în țările confruntate cu fluxuri puternice de imigranți ilegali, precum Spania, Grecia sau Portugalia. Astfel legislația spaniolă oferă posibilitatea deportării imediate a străinilor aflați într-o situație ilegală. Cu toate acestea, spre deosebire de Germania sau Marea Britanie, permisele de rezidentă permanentă pot fi obținute după 5 ani de rezidență și muncă.

Grecia a mărit controlul la frontierele de est și nord-est și a majorat sancțiunile aplicate firmelor care angajează imigranți ilegali până la pedeapsa cu închisoarea. Astfel angajatorii care angajează imigranți ilegali riscă închisoare între 3 și 6 luni sau sameni de până la 15.000 Euro.

Portugalia a adoptat o politică diferită comparativ cu statele anteprezentate. Astfel statul portughez a adoptat o serie de măsuri menite să încurajeze obținerea rezidenței în condiții legale în scopul reglementării situației.

Italia însă are în vigoare o Lege care interzice accesul cetățenilor din afara Uniunii Europene care au depășit perioada legală de ședere, pe o perioadă de 10 ani. De asemeni, pedeapsa pentru reintrarea ilegală a crescut la 12 luni de detenție la prima reintrare ilegală și cu 1 până la 4 ani în cazul recidivei intrărilor ilegale. Chiar și imigranții legali pot fi reținuți de la 30 până la 60 de zile până la reînnoirea premisului de rezidență.

Politicile pentru integrarea imigranților vizează în principal măsuri care au drept scop combaterea discriminării și învățarea limbii din țara de destinație, precum și procesul general de naturalizare a imigranților.

În Danemarca noua lege referitoare la imigrare, reglemenează adoptarea de noi măsuri cu scopul de a integra imigranții. Cea mai importantă măsură de acest fel este punerea la dispoziția imigranților a unui program cu durată de 3 ani care drept scop integrarea imigranților și a refugiaților. Programul pune un accent special pe obligativitatea învățării limbii daneze.

Programe asemănătoare se doresc a fi inițiate de asemenea în Austria și Franța. Spania a înființat un consiliu special destinat politicii de reglementare și coordonare a străinilor și migrației. Acest consiliu are scopul principal de a rezolva problemele esențiale legate de migrație, precum ocuparea forței de muncă și integrarea socială. Consiliul special coordonează activitățile pe probleme legate de migrație din toate cele trei sectoare administrative, și anume guvernul central, comunitățile autonome și consiliile municipale. Principalul scop este de a se urmări adoptarea unei politici generale asupra imigrației în toate cele trei sectoare de interes.

Germania de asemeni a adus schimbări în ceeace privește cadrul legal, comparativ cu anii 1990-2000. Astfel începând cu 1 Ianuarie 2000, emigranții pot beneficia de cetățenie germană după numai 8 ani, comparativ cu 15 ani înainte de această dată. Ca urmare a acestei măsuri, a crescut numărul naturalizărilor cu 40% numai în primul an.

Politicile privind cooperarea internațională în domeniul migrației au drept scop principal reglementarea unor măsuri comune în ceeace privește controlul fluxurilor migratorii. De asemeni, acestea urmăresc adoptarea unor măsuri speciale în privința schimburilor de cercetători, profesori, studenți în cadrul creat la nivelul Uniunii Europene.

Politica în acest domeniu vizează atât țările membre în cadrul Uniunii Europene cât și țările candidate. În cadrul acestui segment, putem exemplifica acordul dintre România și Portugalia care prevede angajarea reciprocă a cetățenilor în cele două state partenere. Alt exemplu edificator este acordul dinre România și Israel care reglementează asigurarea securității și protecției sociale pentru lucrătorii români din Israel.

Așa cum am observat din exemplele date, problema migrației reprezintă unul dintre principalele deziderate la nivelul Uniunii Europene. Este imperios necesară securizarea eficientă a granițelor, astfel încât să se limiteze pe cât posibil imigrația ilegală și să existe un control strict la fromtierele Uniunii Europene. De asemeni, intergarea sociala a emigranților legali este un element cheie care poate contribui la dezvoltarea statelor-gazdă, astfel încât să fie utilizate aspectele pozitive ale migrației într-un mod eficient.

Politicile adoptate atât la nivel unitar în cadrul Uniunii Europene, cât și la nivel individual în cadrul fiecărui stat pot elimina carențele în ceeace privește problema migrației. Evenimentele spolitice din ultimii ani au scos în evidență aceste carențe, prin criza refugiaților din Siria. Astfel se poate considera faptul că nu este suficientă adoptarea unei politici singulare la nivelul fiecărui stat, ci este din ce în ce mai mare nevoia adoptării unei politici europene comune.

Politici și norme privind imigranții în Uniunea Europeană

Comisia Europeană afirmă că politicile sociale care vizează integrarea imigranților în societatea europeană ar trebui să urmărească prioritar următoarele aspecte:

respectarea valorilor fundamentale ale unei societăți democratice;

dreptul imigranților de a-și păstra propria identitate;

acordarea de drepturi și obligații corespunzătoare, comparabile cu acelea ale cetățenilor Uniunii Europene

participarea activă a imigranților în toate aspectele vieții comunității europene (economic, social, cultural, politic, civil), în aceleași condiții cu cetățenii Uniunii.

Integrarea trebuie înțelleasă ca unproces de participare activă a imigranților în toate dimensiunile societății europene, proces privit din două direcții: atât din punctul de vedere al imigranților rezidenți legal în Uniunea Europeană, cât și din cel al societății europene gazdă.

Aceasta implică, pe de o parte, responsabilitatea societății gazdă de a asigura un cadru legal de drepturi și obligații care să ofere posibilitatea participării imigranților la viața economică, socială, culturală și civilă, iar pe de altă parte, din partea străinilor presupune respectarea normelor și valorilor fundamentale ale societății europene și, totodată, participarea activă în procesul de integrare, fără însă a-și pierde propria identitate (principala diferență față de conceptul de asimilare).

De asemenea, Comisia Europeană indică principalele categorii de imigranți care ar trebui să beneficieze de programele de integrare:

imigranții economici;

imigranții admiși prin procedeul reunificării familiale;

refugiații și persoanele care se bucură de protecție internațională.

După cum se poate observa, refugiații și alte persoane care se bucură de o formă de protecție subsidiară sau temporară sunt priviți ca grup-țintă al politicilor sociale care urmăresc integrarea lor în societatea europeană.

Solicitanții de azil, ca grup ce face parte din categoria străinilor proveniți din țări terțe, rezidenți legal, dar care nu au o ședere permanentă și stabilă, nu fac obiectul politicilor sociale vizând integrarea, deși anumite măsuri urmărind familiarizarea lor cu țara de azil sunt necesare, în anumite condiții.

Cu atât mai mult, acest lucru este valabil și referitor la imigranții ilegali (în contextul politicii comune privind migrația, se consideră că singura abordare coerentă privind rezidenții ilegali este cea referitoare la reîntoarcerea lor în țările de origine), deși este o problemă care necesită multe discuții, în special privit din punct de vedere umanitar, ei fiind protejați de drepturile universale ale omului.

Astfel, ar trebui să se bucure măcar de drepturile de bază, cum ar fi, de exemplu, îngrijire medicală de urgență și educație primară pentru copiii lor. Într-un număr mare de cazuri, nu este posibilă returnarea lor către țările de origine, din motive legale, umanitare sau practice, iar situația acestor rezidenți ilegali trebuie reglementată într-un fel. Multe state membre implementează, deja, măsuri care să reglementeze statutul celor care nu pot fi returnați, dar astfel de măsuri sunt privite cu scepticism, deoarece pot încuraja imigrația ilegală.

“Prezența unui mare număr de rezidenți ilegali are o influență negativă atât asupra pieței forței de muncă, ei lucrând fără forme legale, cât și asupra procesului de integrare și coeziune socială, ei fiind excluși de la participarea deplină în cadrul societății, atât privind contribuția cât și beneficiul”.

În noiembrie 2004, la inițiativa președinției daneze a Uniunii Europene, Consiliul UE a adoptat un set de Principii de Bază, în vederea promovării unei viziuni comune europene privind integrarea imigranților, principii care să reprezinte un punct de plecare în elaborarea viitoarelor politici în domeniul integrării:

Integrarea este un proces dinamic și de lungă durată, care îi privește atât pe imigranți cât și pe cetățenii statelor-membre.

Integrarea implică respectarea valorilor de bază și a legislației Uniunii Europene.

Angajarea pe piața forței de muncă este un element-cheie al procesului de integrare și o modalitate de a face vizibilă contribuția imigranților la dezvoltarea societății-gazdă.

Cunoștințele de bază referitoare la societatea-gazdă: limbă, istorie, organizare instituțională sunt indispensabile unei integrări de succes.

Gradul de educație al imigranților și urmașilor lor afectează decisiv participarea activă a acestora în societate.

Accesul imigranților la instituții, servicii și bunuri publice, în condiții egale cu naționalii și non-discriminatorii, reprezintă o premisă indispensabilă pentru o bună integrare.

Interacțiunea frecventă între imigranți și cetățenii statelor membre este o condiție fundamentală a unei integrări de succes.

Practicarea diferitelor culturi și religii este garantată de Carta Drepturilor Fundamentale și trebuie respectată, cu condiția ca acele practici să nu intre în contradicție cu Drepturile Fundamentale ale Omului sau cu legislația națională.

Participarea imigranților în procesul democratic și în elaborarea politicilor și măsurilor în vederea facilitării integrării lor, în special la nivel local și regional, este un aspect de care trebuie să se țină cont.

Societatea civilă are un rol decisiv în procesul de integrare al imigranților.

Este necesară stabilirea de obiective clare, indicatori și mecanisme de evaluare a politicilor în domeniu și realizarea schimbului de informații și buneipractici între parteneri.

Politicile sociale privind integrarea trebuie să fie adaptate specificului populației avute în vedere, dar și condițiilor locale, naționale și regionale și să fie privite dintr-o perspectivă globală, care să ia în calcul nu doar aspectele economice și sociale ale integrării, ci și pe cele referitoare la diversitatea culturală și religioasă, cetățenie, participare și drepturi politice.

Dacă programele specifice de integrare sunt un element important, în special în prima fază a procesului de integrare, pe termen lung, obiectivul politicilor sociale ar trebui să fie acela privind facilitarea accesului imigranților la serviciile existente, aceleași ca și pentru populația gazdă, dar adaptate nevoilor specifice ale acestora.

Nu ]n ultimul rând, este de menționat faptul că aceste măsuri privind integrarea pot servi unui scop dublu: pot facilita integrarea în țara gazdă, dar pot și pregăti imigranții pentru reîntoarcerea în țara de origine.

Capitolul III.

Impactul migrației asupra contextului internațional contemporan

Migrația umană și impactul ei asupra societății contemporane

Migrația poate fi considerată ca fiind „un indicator fidel al stării de sănătate al organismului social și rezultatul unor fenomene cumulate, dintre care cel mai important este sărăcirea continuă a populației”.

Datorită creșterii șomajului unele state au adoptat o politică de limitare a imigrației,deși inițial o încurajau. Vom da doar un singur exemplu: Elveția. În urma referendumului din 8 febrruarie 2009, elvețienii au aprobat un acord care le facilitează românilor și bulgarilor accesul pe piața muncii. Acestora li se oferă permise de muncă, „limitate ca număr până în 2016, pe baza unor măsuri tranzitorii”.

Cu toate acestea, rata crescută a șomajului a determinat autoritățile elvețiene să examineze posibilitatea introducerii unor restricții temporare pe piața muncii pentru cetǎțenii comunitari. Pentru a preîntâmpina aceste reacții din partea și a altor state membre ale Uniunii Europene la adresa României, autoritățile promovează o politică activă de integrare, fără restricții pe piața muncii a emigrantului român, reușind, cel puțin la nivel de intenție,să-i ofere acestuia o imagine credibilă.

Legislația românească armonizată cu cea europeană de profil a fost completată, în ultima perioadă, cu o serie de programe, reglementări și normative interne ale unor organisme de specialitate, care au ca preocupare impactul migrației asupra societății românești.

Evidențiem în acest sens, activitatea Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă pentru elaborarea unor materiale utile de pregătire, prevenire și instruire a celor care urmează să emigreze.

Materialele editate cu acest prilej conțin date deosebit de pertinente cu privire la accesul și angajarea pe piața muncii, reglementarea relațiilor de muncă cu angajatorul străin, securitatea socială a lucrătorilor români, recunoașterea și echivalarea diplomelor etc. Facem precizarea că reglementările în cauză sunt în consens cu specificul local al fiecărei țări în parte, astfel încât cetățeanul român să poată găsi un cadru favorabil evoluției sale în țara de destinație.

Un alt aspect este cel al beneficiilor pe care migrația le are atât asupra statelor în curs de dezvoltare cât și a celor de destinație. În primul caz, ea reduce sărăcia, somajul, reglează dezechilibrele existente pe piața muncii ducând la creșterea salariilor și stimulează înmulțirea investițiilor în capitalul uman. „Surplusul de forță muncă nu determină doar creșterea și întinerirea ofertei pe piața muncii, ci și creșterea consumului, deci a ofertei generale, rezultând creșterea PIB și, ca o consecințã, îmbunătățirea nivelului de trai”.

Valuta trimisă de imigranți familiilor rămase în țară contribuie la ridicarea standardelor acestora de viață. De asemenea, fluxul de valută al imigranților scade presiunea „asupra deficitului contului curent și balanței de plăți externe al acestora”.

Economisirea veniturilor emigranților în sistem bancar are la rândul ei un efect pozitiv asupra dezvoltării economice. Un clasament al remitențelor întocmit de Banca Mondială plasează România pe locul zece în lume, și pe locul doi în Uniunea Europeană. În cel de-al doilea caz, migrația reprezintă o provocare și pentru țările dezvoltate care concurează în atragerea de imigranți cu înaltă calificare pentru a-și acoperi nevoile economice.

În contextul actual, este greu de evaluat contribuția muncitorilor străini la dezvoltarea economiilor țărilor de destinație. Studiile care au ca temă evaluarea impactului economic al imigranților nu-i tratează pe aceștia ca pe o masă omogenă, deoarece un procent considerabil al muncitorilor străini este constituit din specialiști cu înaltă calificare.

Această categorie reprezintă o alternativă viabilă menită să acopere deficitul de personal de înaltă calificare în unele domenii economice. Pentru angajatori, prezența acestora reprezintă o mare oportunitate întrucât le oferă posibilitatea să aleagă pentru posturile scoase pe piața muncii, cele mai potrivite persoane, din punct de vedere al „calificărilor și aptitudinilor”.

Un alt avantaj pentru economia țărilor de destinație îl constituie punerea în practică a cunoștințelor emigranților dobândite în țara de origine. Prin înființarea unor firme, creează automat și locuri de muncă atât pentru conaționali cât și pentru cetățenii țării de destinație.

Prezența imigranților este, însă, benefică din alte motive, în opinia lui Andrei Banc. Într-un studiu întitulat Migrația creierelor și a brațelor, acesta arată că, în pofida unei rate a somajului, destul de ridicate, europenii din spațiul Uniunii „nu vor să mai efectueze munci necalificate sau slab calificate și, în consecință, prost plătite”.

Nevoia de a importa pe lângă specialiști de înaltă calificare și milioane de muncitori „de slabă sau medie calificare” este acută și se datorează scăderii populației și îmbătrânirii acesteia. Autorul citat își argumentează ideile făcând apel la studiile de prognoză care indică manifestarea acestor tendințe negative și în deceniile urmatoare.

În atari condiții, „nu va mai avea cine să mai ocupe locurile de muncă vacante, ori, și mai grav, nu va mai avea cine să plătească impozitele necesare asigurării pensiilor europenilor activi de astăzi”.

O statistică ONU arată că pentru păstrarea raportului de 3 persoane active la un pensionar și ocuparea locurilor de muncă vacante, Uniunea Europeană va trebui să „importe” anual în perioada 2015 – 2040 cca 6,1 milioane de oameni.

Aproximativ 40% din populația Europei va fi alcatuită în anul 2050 din imigranți și „descendenții lor din prima generație”. Dar asta nu e totul. Această migrație modernă va schimba identitatea populatiei. Europa va avea în 2050 mai puțini locuitori decât astăzi. De aceea, ea are de ales: își va închide granițele sau „va accepta imigrarea a zeci de milioane de oameni din Asia și nordul Africii”.

Andrei Banc își intreabă retoric cititori, în finalul studiului său, dacă le vine să creadă că peste 50 de ani „milioane de români vor fi negri sau galbeni, musulmani sau hinduși și orașele noastre vor avea sute de moschei”. Și tot el este cel care le oferă răspunsul: „În istorie totul se repetă”.

„Invaziile barbare” stau la porțile Europei, fără arme ca acum două mii de ani, fără dorința de a jefui sau de a omorî, ci doar cu dorința de a trai mai bine”. Exodul personalului calificat sau „migrarea creierelor” – factor de risc pentru țările de origine. Acest fenomen presupune existența unor specialiști de înaltă calificare într-o anumită țară, care sunt fie prost plătiți, fie nu-și găsesc locul pe piața muncii, fie sunt constrânși de situația politică din țările de origine și preferă să emigreze. Plecarea acestora dintr-o țară mai puțin dezvoltată către una mai dezvoltată, fără nici o compensație, reprezintă o pierdere vitală de resursă, cu urmări dramatice asupra evoluției țării în viitor (încetinește creșterea economică și dezvoltărea tehnologică, scade veniturile și lasă descoperite anumite sectoare).

Pe plan european se simte nevoia importării de forță de muncă de înaltă calificare. Studiile de prognoză evidențiază necesitatea importării de către țările dezvoltate din Uniunea Europeana a unui număr de 700.000 de cercetatori în următoarele trei decenii61.

Pe lângă efectele financiare benefice pentru țările de destinație, mai apar și efectele negative. Negiljarea propriilor sisteme educaționale este unul din ele. Scăderea cheltuielilor arondate educației are „un impact negativ asupra procesului de inovație și de adoptare de noi tehnologii”.

În ultimii ani, se constată că mii de cercetatori, mai ales din China, Taiwan și India, se întorc în țările lor de origine. O țară afectată de acest fenomen este și SUA. Oficialii acestei țări au început deja să își manifeste „îngrijorarea față de aceste tendințe, fiindcă până acum inovarea științifică și cea tehnologică au constituit motorul economiei și competitivității americane, a supremației ei mondiale”. Însă acest proces cu greu va fi stopat. Asistăm deci, la o „migrație inversă”, cu efecte benefice asupra țărilor de origine.

3.2.Periodizarea și efectele migrației în Europa

Dupã sfârºitul celui de-al doilea rãzboi mondial, þãrile europene au experimentat patru perioade principale de migraþie.

a) Migraþia forþei de muncã ºi reconstrucþia Europei: perioada 1950-1970. Imediat dupã al doilea rãzboi mondial, etnicii naþionali ºi alte persoane care se deplasaserã au început sã se întoarcã în þãrile de origine, generând fluxuri migratorii de masã în Europa. În acelaºi timp, însã, reconstrucþia Europei postbelice necesita o mare cantitate de forþã de muncã.

Ca urmare, autoritãþile statelor interesate, firme sau agenþii private au început sã recruteze lucrãtori strãini. Aceste ample miºcãri migraþioniste în cadrul Europei ºi dinspre þãrile în curs de dezvoltare au contribuit la dezvoltarea ºi creºterile succesive economice înregistrate în Europa, în perioada 1945-1975. Competiþia cu modelul politic socialist din Europa Centralã ºi de Est a stimulat dezvoltarea de politici care au condus nu doar la realizarea unui nivel ridicat al ocupãrii, dar ºi la ameliorarea ºi modernizarea sistemelor de securitate socialã ºi, astfel, la evoluþia cãtre statele bunãstãrii generale din Europa de Vest.

În aceastã perioadã, s-a dezvoltat industria grea, manufacturierã, sectorul construcþiilor ºi activitãþile publice, determinând o creºtere economicã importantã în þãrile europene. Lucrãtorii migranþi din Irlanda ºi Europa de Sud (Grecia, Portugalia, Spania ºi într-o mai micã mãsurã Italia) – þãri care s-au confruntat cu economii în stagnare ºi rate ridicate ale ºomajului – au rãspuns, la început, nevoilor pieþei muncii din Europa de Vest. Tratatul de la Roma din 1957, care a pus bazele Comunitãþii Economice Europene, se fundamenta pe anumite principii printre care asigurarea liberei circulaþii a persoanelor între cele ºase state fondatoare. Ca urmare, în anii ’60 s-a înregistrat o creºtere importantã a migraþiei în interiorul Comunitãþii, datoratã în mare parte numãrului important de lucrãtori italieni care se deplasau spre celelalte cinci state membre. Dar, chiar ºi dupã realizarea în 1968 a cadrului legal ºi instituþional pentru asigurarea acestei libertãþi, fluxurile migratorii dinspre þãrile terþe au rãmas cantitativ superioare migraþiei forþei de muncã intracomunitarã, conform studiului realizat de Garson ºi Loizillon. În aceastã perioadã, au fost încheiate numeroase acorduri bilaterale privind circulaþia forþei de muncã între cele ºase state membre ºi þãri terþe – spre exemplu între Germania ºi þãri ca Italia (1955), Grecia ºi Spania (1960), Turcia (1961), Maroc (1963), Portugalia (1964), Tunisia (1965) ºi Iugoslavia (1968).

În consecință, pânã la începutul anilor ’80, numãrul strãinilor rezidenþi în Europa de Vest s-a triplat faþã de anii ’50, ajungând la 15 milioane. În 2000, peste 20 milioane de lucrãtori strãini locuiau în Spaþiul Economic European, reprezentând 5,4% din totalul populaþiei, cu mici variaþii între þãri.

b) Perioada crizelor economice: 1970 – prima jumãtate a anilor ’80. Cea de-a doua perioadã a migraþiei a fost marcatã de crizele economice, datorate creºterii preþului petrolului din 1973 ºi 1979. În anii urmãtori, schimbãrile din economia mondialã, revoluþia economicã ºi noile modele de organizare a afacerilor au modificat natura muncii, erodând modelele de ocupare tradiþionale. Ca urmare, migraþia forþei de muncã s-a modificat.

Unele state europene au redus sau au încercat sã reducã imigraþia. ªomajul în creºtere ºi escaladarea tensiunilor sociale au determinat guvernele sã elimine politicile active de recrutare din strãinãtate. Au crescut costurile recrutãrii din strãinãtate pentru angajatori, au fost limitate categoriile de lucrãtori strãini ce puteau fi angajaþi ºi s-au stabilit cote anuale pentru forþa de muncã din strãinãtate. Cu toate acestea, aºa cum arãtau în studiul lor Gaston ºi Loizillon, migraþia forþei de muncã nu a scãzut pânã spre sfârºitul anilor ’80.

Deºi Uniunea Europeanã s-a extins în 1974, prin aderarea Marii Britanii, Irlandei ºi Danemarcei, migraþia intracomunitarã a stagnat, nu numai ca urmare a crizei economice, dar ºi a convergenþei salariilor între statele membre.

c) Diversificarea þãrilor gazdã ºi de origine ºi creºterea numãrului solicitanþilor de azil, refugiaþilor ºi minoritãþilor etnice. A treia perioadã a migraþiei, care a început la sfârºitulanilor ’80, este caracterizatã de diversificarea statelor gazdã ºi a celor de origine. Þãri de emigraþie tradiþionale din Europa, precum Spania, Italia, Irlanda, Grecia ºi Portugalia, se transformã treptat în þãri de imigraþie. Migranþii nu mai provin în majoritate din fostele colonii, ci dintr-un grup de þãri mult mai diversificat. Dupã prãbuºirea blocului comunist ºi deschiderea frontierelor, a sporit fluxul migrator est-vest, în special circulaþia minoritãþilor etnice. De la începutul anilor ’90, aspectele referitoare la frontiere, în special cele legate de migraþie, au devenit probleme de interes major în Europa. State membre ale Uniunii Europene, precum ºi statele candidate se confruntã cu noi probleme în domeniul controlului frontierei ºi migraþiei.

d) Migraþia forþei de muncã „preferenþialã”. În ultimii ani s-a înregistrat o creºtere a migraþiei permanente ºi a migraþiei forþei de muncã temporare ca urmare, pe de o parte, a intensitãþii fazei de expansiune de la sfârºitul anilor ’90, iar, pe de altã parte, dezvoltãrii tehnologiei informaþiei ºi comunicaþiei, sãnãtãþii ºi educaþiei, sectoare care necesitã forþã de muncã înalt calificatã. Totodatã, a crescut cererea de mânã de lucru strãinã necalificatã, în special în agriculturã, construcþii ºi lucrãri publice, precum ºi serviciile casnice (cazul Italiei, Spaniei, Greciei ºi Portugaliei). În prezent, Þãri precum Marea Britanie, Germania ºi Franþa au adoptat mãsuri pentru facilitarea intrãrii persoanelor înalt calificate, în special specialiºti IT, pentru a face faþã competiþiei globale pentru astfel de lucrãtor. Uniunea Europeanã va trebui așadar sã identifice, soluþiile pentru a limita efectele negative produse de „exodul creierelor” asupra dezvoltãrii statelorde origine.

Globalizarea și migrația- perspectivă de ansamblu în contextul contemporan

Globalizarea, fenomen specific epocii contemporane, a accentuat fenomenul migrației forței de muncă. În ceea ce privește mobilitatea geografică internă trebuie luate în considerare diferențele regionale cauzate de dezvoltarea economică, precum și de situația pieței forței de muncă. Apare astfel necesitatea de a compensa deficitul de forță de muncă în anumite domenii ale pieței locale și regionale.

După ultimul recensământ se constata că, de exemplu, în regiunea Nord-Vest, județul Satu Mare prezintă cel mai înalt nivel al migrație interne, iar județul preferat de români pentru a se stabili este Clujul. La fel, analizele regionale evidențiază un sold pozitiv al migrației spre județul Argeș și, astfel, o rată mai scăzută a șomajului, comparativ cu celelalte județe din regiunea Sud Muntenia.

Pentru cetățenii statelor membre UE, libera circulație a lucrătorilor a fost unul dintre primele drepturi recunoscute în spațiul comunitar. Uniunea Europeană sprijină de mult timp cu succes mobilitatea în scop educațional prin diverse programe și inițiative, dintre care cel mai cunoscut este programul Erasmus, însă încurajează prin măsurile adoptate și alte forme de mobilitate profesională. Fenomenul migrației forței de muncă a stimulat și strategia adaptării sistemelor de securitate socială existente și crearea unui sistem comunitar care să asigure protecția socială a lucrătorilor migranți. Extinderea spre Est a Uniunii Europene a generat în unele dintre vechile state membre o serie de temeri legate de migrația excesivă a noilor veniți. Per ansamblu, la nivelul UE, libera circulație a persoanelor trebuie văzută ca un mijloc de îmbunătățire a pieței forței de muncă, atât în beneficiul populației, a angajatorilor și nu în ultimul rând a statelor membre, indiferent că este vorba de statul gazdă, care beneficiază de munca depusă de imigrant, cât și statul de origine.

Este interesant faptul că trei din patru români cunosc personal pe cineva care este plecat să muncească în străinătate într-o țară din UE. Merită subliniat că aproape 50% dintre aceștia sunt plecați de peste 5 ani..

Conform studiilor actuale, majoritatea românilor aflați acum în țară nu doresc să plece la muncă în străinătate în următoarele 6 luni – 86% dintre cei chestionați exprimă acest lucru. Acest studiu confirmă datele prezentate acum un an în urma sondajului realizat în rândul tinerilor români din diaspora, 69% dintre aceștia considerând că întoarcerea în România este o dorință și o posibilitate reală.

În concluzie, efectele migrației forței de muncă sunt foarte complexe, însă cel mai important aspect este faptul că acest fenomen firesc produce avantaje, circulația forței de muncă favorizând diseminarea cunoștințelor tehnice și a metodelor moderne de lucru între statele afectate.