Protectia Faunei Terestre Si Acvatice Si Statutul Animalelor Salbatice

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND MEDIUL

1.1 Noțiuni generale privind protecția mediului

1.2 Considerente generale privind fauna terestră

1.3 Domeniile de viață terestră și acvatică

CAPITOLUL II. PROTECȚIA FAUNEI TERESTRE ȘI ACVATICE

2.1 Necesitatea protecției faunei terestre

2.2 Formele de protecție a faunei terestre și acvatice

2.3 Tipurile faunei

CAPITOLU III. STATUTUL JURIDIC AL ANIMALELOR SĂLBATICE

3.1 Protecția animalelor sălbatice

3.2. Statutul juridic al animalelor în dreptul național

3.3 Atribuțiile autorităților statului în protecția animalelor

3.4 Aspecte privind protecția animalelor în ariile protejate

CAPITOLUL IV. RĂSPUNDEREA PRIVIND PROTECȚIA FAUNEI

4.1 Noțiuni privind răspunderea pentru protecția faunei

4.2. Răspunderea contravențională

4.3. Răspunderea civilă

4.4. Răspunderea penală

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND MEDIUL

1.1 Noțiuni generale privind protecția mediului

1.2 Considerente generale privind fauna terestră

1.3 Domeniile de viață terestră și acvatică

CAPITOLUL II. PROTECȚIA FAUNEI TERESTRE ȘI ACVATICE

2.1 Necesitatea protecției faunei terestre

2.2 Formele de protecție a faunei terestre și acvatice

2.3 Tipurile faunei

CAPITOLU III. STATUTUL JURIDIC AL ANIMALELOR SĂLBATICE

3.1 Protecția animalelor sălbatice

3.2. Statutul juridic al animalelor în dreptul național

3.3 Atribuțiile autorităților statului în protecția animalelor

3.4 Aspecte privind protecția animalelor în ariile protejate

CAPITOLUL IV. RĂSPUNDEREA PRIVIND PROTECȚIA FAUNEI

4.1 Noțiuni privind răspunderea pentru protecția faunei

4.2. Răspunderea contravențională

4.3. Răspunderea civilă

4.4. Răspunderea penală

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Interacțiunea dintre om și natură s-a produs din copilăria omenirii, cu mult înainte de înființarea statelor și de apariția primelor reglementări care ar fi putut pune sub protecție natura. Evoluția societății a impus considerarea, în plan legislativ, a unei sume de norme care au avut ca scop protecția florei, faunei și ulterior stoparea crizei ecologice care amenință planeta.

Mediul reprezintă „ansamblul elementelor fizice, chimice sau biologice, naturale și artificiale, care condiționează viața umană, animală sau vegetală, sau o specie“ ([NUME_REDACTAT] Larousse, 2003). Mai pe scurt, mediul reprezintă ansamblul elementelor obiective și subiective, care constituie cadrul de viață al unui individ. Potrivit lui [NUME_REDACTAT], „mediul reprezintă factorul esențial pentru continuitatea supraviețuirii speciei umane, iar prosperitatea omenirii pe termen lung este de neconceput dacă nu se poate asigura generațiilor viitoare posibilitatea de a se bucura de binefacerile naturii“.

Din punct de vedere etimologic, cuvântul mediu își are originea în latinescul ”medium” care desemnează totalitatea factorilor si condițiilor care formează cadrul general în care se desfășoară viața materială a societății omenești. Noțiunea de mediu este considerată ca fiind o noțiune fundamentală și cuprinzătoare prin care se înțelege lumea vie și cea neînsuflețită, în principiu, aproape tot ce înconjoară omul.

Astăzi putem afirma că dreptul mediului reprezintă o ramură de drept nouă dar viguroasă și cu mari perspective de dezvoltare, datorate dimensiunii preocupărilor la nivel mondial și național din ultimele decenii, conștiinței sociale crescute în materie de mediu și aplicării unor concepte, principii și reguli juridice specifice.

Cu alte cuvinte, orice activitate social-economică trebuie desfășurată și realizată în condițiile unei societăți civilizate și unei economii moderne, numai cu respectarea regulilor referitoare la protecția mediului stabilite de lege.

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] din 1991 a inclus chiar în legea fundamentală a statului prevederi de bază care să asigure protecția mediului fiind menționate în articolul 35 din Constituție precizând că statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic, astfel arătând că titularii acestui drept nu sunt doar cetățenii români, ci orice subiecte individuale de drept. Pentru a realiza acest obiectiv statul este ținut să instituie și să asigure cadrul legislativ necesar pentru exercitarea deplină a dreptului. Dincolo de obligațiile de ordin legislativ care îi sunt impuse prin chiar textul constituțional însă, statul trebuie să participe activ la cooperarea internațională în acest domeniu, știut fiind că problema protecției mediului înconjurător face tot mai des în zilele noastre obiectul nu doar al colaborărilor în plan științific, dar mai ales al negocierilor politice și al documentelor internaționale cu caracter juridic, chiar dacă, de multe ori, acestea nu îmbracă în mod necesar forma constrângătoare a unor obligații însoțite de sancțiuni în caz de nerespectare.

Totodată în țara noastră dreptul mediului nu a fost recunoscut mult timp ca o ramură distinctă a sistemului de drept. Deși au existat un obiect concret al reglementărilor

juridice (relații sociale cu trăsături specifice) și o metodă de reglementare specifică (care s-a conturat prin norme tehnice, sancționate pe cale juridică, cu un pronunțat caracter imperativ), dreptul mediului nu a căpătat independența necesară decât după anul 1989.

Nerecunoașterea autonomiei dreptului mediului în perioada comunistă s-a datorat

lipsei interesului societății pentru existența unui cadru juridic, care să reglementeze activitățile economico-sociale din punct de vedere al protecției mediului. După decembrie 1989 a devenit evident faptul că legislația referitoare la protecția mediului poate fi adoptată, dezvoltată și aplicată cu mai multă eficiență dacă toate regulile de conduită specifice sunt înmănunchiate într-o nouă ramură de drept și guvernate de principii specifice. Astfel, dreptul mediului și-a ocupat locul cuvenit, ca ramură distinctă, în ansamblul complex al ramurilor dreptului public.

Dreptul mediului este un drept de finalitate ce-și propune să limiteze deteriorarea calității mediului, pătrunzând în toate ramurile dreptului și imprimându-le dimensiunea ecologică. El este chemat să creeze cadrul legal, științific fundamentat, necesar și indispensabil activităților de ocrotire a calității mediului. În acest sens, el împrumută și dezvoltă tehnici, metode și instituții atât din dreptul public cât și din cel privat, pe care le include în sistemul propriu. Statutul de drept de sinteză se reflectă atât la nivelul reglementărilor sectoriale, cât și transversale.

Ocrotirea mediului, ca obiectiv public major, determină interdependența accentuată dintre această ramură și celelalte ramuri de drept. Dar, în afara conexiunilor apar și diferențe specifice în raport cu acestea. Din acest punct de vedere, dreptul mediului are elemente comune cu: dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul agrar, dreptul urbanismului, dreptul amenajării teritoriului, dreptul energiei etc.

Protecția faunei reprezentând totalitatea speciilor de animale (în sens larg), prezintă importanța din punct de vedere juridic sub aspectul protecției animalelor (sălbatice și domestice) și a păsărilor.

Astfel protecția animalelor sălbatice și protecția animalelor domestice urmăresc finalități diferite: în primul rând ocrotirea acestora de acte de cruzime, rele tratamente și abandon, iar în al doilea rând, protejarea lor față de captură, distrugere și comercializare, ca acte care pot duce la dispariția speciilor. Mijloacele și formele juridice diferă și ele, în această privință fiind mult mai perfecționate cele referitoare la protecția animalelor sălbatice.

La nivelul concepției generale, asistăm la evoluții semnificative, de la considerarea animalelor ca simple „lucruri însuflețite”, bunuri mobile, și până la a considera orice animal ca o „ființă sensibilă” și a-i recunoaște în consecință calitatea de subiect de drept. În acest context, se are în vedere consacrarea unor „drepturi ale animalului”, cu consecințe juridice dintre cele mai diverse.

Primii „protectori oficiali” ai animalelor au fost religiile care, deși utilizau animalul pentru sacrificiu, au formulat precepte vizând interzicerea cruzimilor contra animalelor. Totodată, rare sunt civilizațiile care nu cunosc sub formă cutumiară ori codificată prescripții referitoare la tratamentul animalelor.

Animalele sălbatice se bucură de o ocrotire mai largă și mai bine exprimată în norme și reguli juridice, mai ales în urma adoptării noii Legi privind fondul cinegetic și protecția vânatului nr. 407/2006 precum și formele de protecție a fondului piscicol și de sancționare a încălcării prevederilor legale conform OUG. nr.. 23/2008.

Din cele mai vechi timpuri, omul a prelevat în mod artificial resursele naturale ale faunei terestre și acvatice. Vânatul și pescuitul au constituit de altfel multă vreme mijloace esențiale de existență a speciei umane. Treptat însă rolul social și regimul juridic al acestor activități s-au modificat și s-au diversificat. Dispariția prădătorilor naturali, recunoașterea din ce în ce mai largă a dreptului la vânătoare și la pescuit, prin afectarea corespunzătoare a dreptului de proprietate, transformarea vânătorilor și pescarilor într-un grup social influent și reprezentativ al societății de consum, rolul social al acestor activități, transformate chiar în sport, au creat noi amenințări la adresa fondului cinegetic și piscicol și au generat noi dificultăți activității de protecție și conservare a acestor resurse naturale. Principalele instrumente juridice de atingere a acestor obiective sunt în prezent instituirea unui regim special de administrare și gestionare a fondului cinegetic și fondului piscicol și reglementarea corespunzătoare a dreptului la vânătoare și pescuit.

Protecția faunei și alte forme de vegetație sunt supuse protecției în condițiile legii iar fauna terestră și acvatică reprezintă bogăție a țării cu rol important în menținerea echilibrului ecologic și satisfacerea necesităților economice și ale populației.

Pentru protecția faunei autohtone, legea interzice naturalizarea ori ținerea în captivitate a faunei sălbatice fără autorizație eliberată de organele de stat competente, comercializarea faunei sălbatice, introducerea oricărei specii de faună străină în natura sălbatică a țării fără avizul organelor competente, combaterii dăunătorilor, bolilor și a răpitoarelor prin metode ce ar putea provoca daune faunei

Protecția faunei pe plan internațional a dobândit o importanță deosebită pe măsură ce viața sălbatică a fost din ce în ce mai amenințată de agresiunea factorilor antropici și de încălcarea regulilor internaționale privind normele de vânat și pescuit în ceea ce privește flora. Consecințele negative au devenit alarmante la începutul secolului XIX. Se estimează că timp de două secole au dispărut 120 de specii de păsări și 95 specii de mamifere. Pentru aceste considerente, în protecția florei și faunei sălbatice esențiale sunt norme juridice internaționale cu caracter preventiv. Prima convenție internațională privind protecția unor specii de păsări ce nu sunt supuse exploatării în scopuri economice este: Convenția de la Paris din 1902 privind păsările utile agriculturii, Convenția internațională pentru protecția păsărilor de la Paris 1950 conform căreia toate păsările sunt protejate eliminând excepțiile prevăzute de Convenția din 1924. România a aderat la această convenție prin Legea nr. 5 din 25 ianuarie 1991. Fiecare parte contractantă favorizează conservarea zonelor umede și păsărilor acvatice creând rezervații naturale în zonele umede, asigurând supravegherea lor. Convenția asupra comerțului internațional cu specii sălbatice de floră și faună amenințate cu dispariția (ratificată de România prin Legea nr. 69 din 15 februarie 1994). Pentru astfel de animale este necesară eliberarea unei autorizații eliberată de statul exportator din care să rezulte că exportul nu prejudiciază supraviețuirea speciei în cauză, organul ce gestionează statul exportator trebuie să garanteze că specimenul a fost obținut prin contravenire la legile asupra prezentării florei și faunei în vigoare și specimenul exportat să fie sporit de riscul rănirii, îmbolnăvirii sau tratamentelor inadecvate. Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa. Interzice capturarea, deținerea și uciderea intenționată, distrugerea locurilor de reproducere, distrugerea sau culegerea ouălor sau deținerea lor chiar goale, comercializarea internă a acestor animale vii sau moarte sau produs al lor. Strategia mondială a conservării care urmărește ecosistemele pe o perioadă lungă de timp. La conferința [NUME_REDACTAT] pentru protecția [NUME_REDACTAT] de la Rio de Janeiro din 1992 a fost semnată Convenția privind diversitatea biologică care atestă suveranitatea statelor asupra resurselor biologice, responsabilitatea statelor pentru conservarea diversității biologice. Componentele biotice reprezintă viața, organismele ce le dezvoltă pe fundalul sportului ecologic. Ele apar sub forma vegetației și animalelor depinzând atât de factori tereștri, cât și cosmici (radiația solară de exemplu) ceea ce ne ajută să înțelegem implicațiile care pot urma unor modificări fie terestre, fie cosmice, sau ambele în același timp. Mediul înconjurător apare ca o realitate pluridimensională care include nu numai mediul natural, dar și activitatea și creațiile omului, acesta ocupând o dublă poziție: de “component” al mediului și de “consumator”, de beneficiar al mediului. În întreaga activitate a mediului înconjurător se urmărește nu numai folosirea rațională a tuturor acestor resurse, ci și corelarea activității de sistematizare a teritoriului și localităților cu măsuri de protejare a factorilor naturali.

Fauna terestră și acvatică are un rol important în menținerea echilibrului ecologic și satisfacerea necesităților economiei și ale populației. Protecția vizează, pe de o parte speciile și pe de altă parte protejarea mediului în care aceste specii trăiesc. În privința protecției animalelor domestice legislația nu este prea generoasă reducându-se la o simplă protecție sanitară: infracțiunea de răspândire a bolilor la animale sau plante.

Tema aleasă este structurată într-un număr de patru capitole în care sunt dezvoltate problematici ale protecției privind fauna terestră si acvatică , reprezentând unele dintre cele mai mari probleme ale Terrei, deoarece neglijenta oamenilor si-a pus amprenta asupra întregului glob, drept pentru care, trebuie sa luam atitudine si sa protejam mediul.

CAPITOLUL I NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND MEDIU

Noțiuni generale privind protecția mediului

În acceptarea sa riguroasă, mediul circumscrie ansamblul factorilor biologici în conjunctura cărora activitatea umană a provocat modificări profunde, de cele mai multe ori ireversibile. Tendința generală este de a include în componența mediului, alături de elementele naturale, și cele create de om.

Noțiunea de mediu este considerată ca fiind totalitatea condițiilor energetice, fizice și biologice care înconjoară o ființă sau grupurile de ființe și cu care acestea se găsesc în relații permanente de schimb.

Așa după cum afirma [NUME_REDACTAT], mediul constituie astăzi o „noțiune

cameleon“, cu semnificații și dimensiuni specifice, iar enunțarea unei definiții unitare pentru această noțiune este un deziderat pentru juriștii care activează în domeniul dreptului mediului. In O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, mediul este definit ca : „Ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul și subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile

organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale,calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului“.

Pe lângă noțiunea de mediu, în numeroasele lucrări de specialitate, se mai folosesc și expresiile: mediu biologic, mediu ambiant și mediu uman.

Acest aspect a fost avut în vedere și de legiuitorul român, care consideră că mediul este ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei, aerul, apa, solul și subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale. Putem spune că termenul de legislație ecologică este mai larg decât cel de legislație pentru ocrotirea naturii, incluzând în sfera sa și întreaga ambianță ecologică în cadrul căreia se desfășoară toate activitățile socio-umane.

Politica mediului are ca scop menținerea și ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea valorilor naturale ale țării precum și asigurarea unor condiții de viață și muncă cât mai bune generațiilor prezente și viitoare.În viziune politică, ocrotirea naturii devine o condiție indispensabilă pentru progresul social.Realitățile contemporane pun în evidență faptul că ideea de politică ecologică trebuie să dobândească aceeași importanță ca politica economică.

Protecția mediului se realizează prin utilizarea rațională a resurselor naturale, prin prevenirea și combaterea poluării și a efectelor dăunătoare inclusiv cu ajutorul unor mijloace de drept.

Legea protecției mediului este 265/2006, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.195/2005, modificată și aprobată prin Legea nr.265/2006, prevede că factorii naturali supuși protecției juridice sunt: aerul, apele, solul, subsolul, pădurile,orice altă vegetație terestră și acvatică, rezervațiile și monumentele naturale. Enumerarea nu e limitativă, putând fi protejați și alți factori naturali.

Prin activitatea de protecție a mediului se urmărește nu numai folosirea rațională a resurselor ci și corelarea activității de sistematizare a teritoriului și localităților cu măsurile de protecție a factorilor naturali.

De asemenea, se urmărește adoptarea de tehnologii de producție cât mai puțin poluante și echiparea instalațiilor tehnologice și a mijloacelor de transport generatoare de poluanți cu dispozitive eficiente care să prevină efectele dăunătoare asupra mediului.

Se urmărește recuperarea și valorificarea optimă a substanțelor reziduale utilizabile, total. Astfel, noțiunea de mediu cuprinde în fapt toate laturile activității umane în relația om-natură.

Pe noi ne interesează izvoarele formale ale dreptului mediului, cele care conferă regulilor de conduită, caracterul de drept pozitiv.

Definiția mediului are importante implicații asupra dreptului mediului, prin elementele concrete pe care le oferă pentru juriștii implicați în actul juridico administrativ.

Noțiunile de poluare și deteriorare a mediului ocupă un loc central în cadrul vocabularului juridico-ecologic. Poluarea este definită ca un „complex de fenomene care au modificat sau tind să modifice mediul în detrimentul echilibrului ecologic natural și care afectează atmosfera, apele de suprafață ori subterane, mările și oceanele, solul, vegetația, lumea animală și colectivitățile umane“. În legislația românească actuală, poluarea este definită ca fiind „introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al unei activități desfășurate de om, de substanțe, vibrații, căldură și/sau zgomot în aer, apă ori în sol, care pot aduce ori pot cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime).

Considerații generale privind fauna terestră.

“Mediul natural”, adică aerul, oceanele, mările, lacurile, apele curgătoare, solul și subsolul și formele de viață pe care aceste ecosisteme le creează și le susțin este imaginea cea mai comună pe care omul obișnuit și-o face atunci când vorbește despre mediul înconjurător.

Prin faună se înțelege totalitatea animalelor de pe întregul Glob, dintr-o anumită regiune, de pe un teritoriu dat sau dintr-o epocă geologică, constituită în urma unui proces istoric de evoluție.

În înțelesul pe care urmează să i-l atribuim – raportarea urmând să o facem la zona țării noastre – fauna desemnează diferitele grupe de animale: mamifere, păsări domestice și sălbatice, albine, pești, viermi de mătase.

Normele juridice prin care este ocrotită fauna terestră și acvatică pot fi grupate în câteva categorii: norme referitoare la protecția animalelor în general, norme referitoare la protecția animalelor de interes cinegetic (destinate vânătorii), reglementări privind animalele deținute în captivitate, în grădini zoologice și acvarii publice, norme referitoare la animalele domestice, reglementări care au ca obiect protejarea animalelor folosite în scopuri științifice sau experimentale, norme referitoare la acvacultură și protecția fondului piscicol.

O pădure, o baltă sau un lac, de exemplu, formează fiecare în parte un “ecosistem” care se intercondiționează reciproc și se readaptează continuu în căutarea unui anumit echilibru. Totalitatea factorilor naturali, determină condițiile de viață pentru regnurile vegetale, animale și pentru exponentul său rațional – omul, reprezentând mediul natural. În mediul natural distingem componente fizice naturale – elemente abiotice: aer, apă, substrat geologic, relief, sol.; elemente biotice reprezintă viața, organismele. Ele apar sub forma vegetației și animalelor depinzând atât de factori tereștri, cât și cosmici (radiația solară de exemplu) ceea ce ne ajută să înțelegem implicațiile care pot urma unor modificări fie terestre, fie cosmice, sau ambele în același timp; elementele antropice care sunt introduse de om prin activitățile sale.

Mediul înconjurător apare ca o realitate care include nu numai mediul natural, dar și activitatea și creațiile omului, acesta ocupând o dublă poziție: de “component” al mediului și de “consumator”, de beneficiar al mediului. În întreaga activitate a mediului înconjurător se urmărește nu numai folosirea rațională a resurselor, ci și corelarea activității de sistematizare a teritoriului și localităților cu măsuri de protejare a factorilor naturali. Ca urmare a acțiunii umane tot mai accentuate rezultă medii antropizate.

Din cele mai vechi timpuri omul a folosit resursele naturale ale faunei terestre și acvatice. Vânătoarea și pescuitul au constituit de milenii mijloacele de existență a speciei umane. Treptat însă, rolul social și regimul juridic al acestor activități s-au modificat și diversificat. Dispariția prădătorilor naturali, recunoașterea tot mai largă a dreptului la vânătoare și pescuit, transformarea vânătorilor și pescuitului într-un grup social influent și reprezentativ al societății de consum, rolul social de recreare al acestor activități devenite sport, toate au început să pună în pericol fondul cinegetic și piscicol mondial, ridicând mari dificultăți protecției și conservării resurselor naturale respective.

Datorită poziției geografice și diversității condițiilor naturale, în România există o faună bogată și variată, care cuprinde atât elemente locale vechi cât și elemente relativ tinere.

[NUME_REDACTAT] sunt următoarele complexe faunistice: complexul alpin, care constituie domeniul caprei negre, al vulturului bărbos, al cintezei alpine și scatiului, iar dintre reptile ajung până aici vipera comună și șopârla de munte.

Complexul pădurilor, cu o faună bogată și variată, în care apar: cerbi, urși, râși, jderi, veverițe, șoareci de pădure, pajura, vulturul pleșuv, ciuful de pădure, huhurezul, uliul, ciocănitoarea pestriță, pițigoiul, cinteza, gaița, cucul, dumbrăveanca, porumbelul și sitarul. Mai apar și specii apte să trăiască în diferite condiții geografice ca: mistreți, căprioare, iepuri, lupi, viezuri, dihori, nevăstuici și arici. Dintre reptile, cea mai largă răspândire o au: șarpele de alun și năpârca. În pădurile de câmpie trăiesc coțofene, stăncuțe, ciori, granguri, botgroși, privighetori, dumbrăvence, pupeze, sitari, becaține, șoimul dunărean și viesparul.

Complexul de stepă are o faună alcătuită mai ales din rozătoare, dintre care cel mai reprezentativ este popândăul. Mai apar: hârciogul, șoarecii de câmp și cățeii-pământului. Animalele mai mari sunt: lupul, vulpea, viezurele, dihorul de stepă, dihorul pătat. Dintre păsări se întâlnesc: ciocârlia de câmp, ciocârlia mare, prepelița, graurul, dumbrăveanca etc. Dintre reptile apar: șerpi, șopârle, broaște țestoase.

Râurile și Dunărea adăpostesc numeroase specii de pești, printre care păstrăvul, lostrița(numai în [NUME_REDACTAT]), lipanul în apele de munte, crapul, cleanul, mreana(în apele de șes), șalăul, știuca, bibanul ( în Dunăre), morunul, nisetrul, scrumbiile ( la gurile Dunării și în mare). O mare parte din păsările și animalele țării noastre se bucură de ocrotire parțială sau totală.

Datorita poziției geografice, flora și fauna prezintă influențe asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre sud și componente continental europene dinspre nord-vest. În sfârșit, relativa stabilitate a populației în ultimii ani, lipsa mecanizării în sectorul forestier și dezvoltarea economică redusă au determinat o exploatare mai redusă a resurselor decât în majoritatea altor zone din Europa.

În anul 2000, Uniunea pentru [NUME_REDACTAT] a publicat Lista roșie a speciilor amenințate din care rezultă creșterea numărului „în stare critică de pericol” pentru specii din toate categoriile.

Cercetările arheologice au constatat că în istoria pământului au fost cinci mari distrugeri în masă a unor specii, cauzate de fenomene naturale. Ultima a avut loc acum 65 milioane de ani când, în urma ciocnirii pământului cu un asteroid, praful și răcirea climei ce a urmat a dus la dispariția dinozaurilor și a unei cincimi din celelalte forme de viață existente. Dacă se va continua în acest mod, pierderea unor specii de viețuitoare va conduce la modificări ireversibile și practic imprevizibile în ecosistemul planetei.

Din perspectiva zoologică, animalul este o ființă organizată, uni sau pluricelulară, înzestrată cu facultatea de a simți și de a se mișca. Dacă aceasta ar fi și definiția legală, atunci protecția legii s-ar extinde chiar și asupra organismelor inferioare. Pentru ca un animal să se bucure de protecția legală, trebuie să fie relativ evoluat și să nu se încadreze în categoria „dăunători”

Dintre mamifere, aproape jumătate din specii sunt amenințate cu dispariția totală. În aceeași situație se află și o treime din speciile de pește de apă dulce și apă sărată. Rezultă că, protecția juridică a faunei a devenit o problemă contemporană stringentă. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu numai acțiunea directă asupra acesteia o distruge, ci și poluarea apei și atmosferei, schimbarea întregului climat al planetei.

Din timpurile străvechi, animalele – cu excepția dăunătorilor – au fost folosite ca sursă de hrană, de materie primă, de forță de muncă. În acest proces evolutiv, unele animale au fost domesticite, altele au rămas sălbatice.

Animalele sălbatice sunt acelea care nu au fost domesticite sau îmblânzite; acestea există și trăiesc, în principiu, fără intervenția omului. În stare de sălbăticie trăiesc din ce în ce mai puține animale mai ales în unele zone ale Globului unde se dezvoltă urbanismul, pătrunde „civilizația”. Animalele sălbatice se pot afla în libertate, în rezervații naturale, în crescătorii de vânat sau în complexe de vânătoare. Aceste animale, precum și condițiile de mediu în care trăiesc și se dezvoltă constituie fondul cinegetic al unei țări.

Fondul cinegetic este alcătuit din animale sălbatice de interes vânătoresc, precizate în lege și denumite vânat. Fondul cinegetic resursă naturală de interes național și internațional este administrat și gestionat în scopul conservării biodiversității faunei sălbatice, menținerii echilibrului ecologic, exercitării vânătorii și satisfacerii altor cerințe social-economice.

Problema protecției animalelor poate fi privită sub mai multe aspecte: al biodiversității, economic, științific, social-politic și administrativ. Acolo unde interesele oamenilor și cele care privesc animalele nu se întâlnesc, organele și organismele naționale și internaționale competente sunt chemate să acționeze în vederea satisfacerii intereselor comune.

Domeniile de viată terestre și acvatice

Domeniul terestru

Solul se poate defini ca un corp tridimensional cu o alcătuire complexă minerală și organică, aflat în alcătuirea biosferei, care s-a format și continuă să se dezvolte ca urmare a unor procese îndelungate și unui cumul de factori naturali. Face parte din resursele naturale care odată distrus nu se mai poate reface (nu sunt reproductibile condițiile și istoria formării sale). Formarea a 3 cm de sol se realizează într-un interval de timp cuprins între 300 și 1000 ani. Solul, cu poziția sa intermediară între litosferă și biosferă, contribuie la dezintoxicarea biosferei prin sistemele biodegradabile de care dispune. Capacitatea solurilor de a prelua noxele societății umane este totuși limitată iar abuzurile creează dezechilibre și disfuncționalități greu de refăcut. Solul îndeplinește o serie de funcții ecologice (producere de biomasă, de filtrare, transformare a substanțelor dăunătoare, ca mediu de protecție pentru o serie de microorganisme sau organisme ce pot trăi doar în sol) dar și funcții socio-economice (suport pentru așezările umane, protecție a patrimoniului cultural).

O analiză realizată la nivelul anului 2000 arată că ponderea principală o dețin terenurile agricole (62%), urmate de păduri și alte terenuri cu vegetație forestieră (28%) care sunt populate de animale sălbatice și păsări.. Alte terenuri ocupă 10% din suprafață țării (ape, bălți, curți, construcții, căi de comunicație, terenuri neproductive).

Fauna terestră se prezintă în mod diferit în funcție de zonă, după cum urmează.

Fauna arctică este alcătuită dintr-un număr important de specii de mamifere și păsări. Mamiferele care trăiesc în zona de tundră sunt adaptate la condițiile climatice aspre, atât prin blana mare și deasă pe care o au, cât și prin stratul gros de grăsime.

Fauna tundrei antarctice este adaptată la condițiile de climă aspră. Mamiferele terestre lipsesc în totalitate. Se întâlnesc câteva specii de păsări ca pinguini, o varietate de albatroși, pescăruși.

Fauna etajului alpin este strâns legată de condițiile climatice ale fiecărei unități muntoase și prezintă adaptări specifice față de condițiile climatice mai neprielnice. Pentru a putea rezista frigului, mamiferele au blana mare și deasă, iar păsările sunt acoperite cu penaj bogat.

Fauna stepelor din Eurasia este bogată și foarte variată datorită abundenței de hrană. Fauna este caracteristică formațiunilor de stepă. Se întâlnește struțul de câmpie, cerbul de pampas, nevăstuici marsupiale.

Fauna savanelor africane este bogată atât ca număr de specii cât și ca număr de indivizi. Menționăm: antilopele, zebrele, girafele, rinocerul cu două coarne, rinocerul alb. Dintre carnivorele de savană menționăm: ghepardul, pisica de tufiș, leopardul, hienele, leul.

Savanele din America de Sud se diferențiază în mai mult regiuni purtând diferite denumiri prin specii de plante și animale caracteristice. Fauna este foarte variată, trăiesc unele ierbivore ca: cerbul, sulițar cenușiu și mai multe specii de păsări.

Datorită poziției geografice și diversității condițiilor naturale, în România există o faună bogată și variată, care cuprinde atât elemente locale vechi cât și elemente relativ tinere.

[NUME_REDACTAT] sunt un număr de trei complexe faunistice după cum urmează:

Complexul alpin, care constituie domeniul caprei negre, al vulturului bărbos, al cintezei alpine și scatiului. Dintre reptile ajung până aici vipera comună și șopârla de munte.

Complexul pădurilor, cu o faună bogată și variată, în care apar: cerbi, urși, râși, jderi, veverițe, șoareci de pădure, pajura, vulturul pleșuv, ciuful de pădure, huhurezul, uliul, ciocănitoarea pestriță, pițigoiul, cinteza, gaița, cucul, dumbrăveanca, porumbelul și sitarul. Mai apar și specii apte să trăiască în diferite condiții geografice ca: mistreți, căprioare, iepuri, lupi, viezuri, dihori, nevăstuici și arici. Dintre reptile, cea mai largă răspândire o au: șarpele de alun și năpârca. În pădurile de câmpie trăiesc coțofene, stăncuțe, ciori, granguri, botgroși, privighetori, dumbrăvence, pupeze, sitari, becaține, șoimul dunărean și viesparul.

Complexul de stepă are o faună alcătuită mai ales din rozătoare, dintre care cel mai reprezentativ este popândăul. Mai apar: hârciogul, șoarecii de câmp și cățeii-pământului. Animalele mai mari sunt: lupul, vulpea, viezurele, dihorul de stepă, dihorul pătat. Dintre păsări se întâlnesc: ciocârlia de câmp, ciocârlia mare, prepelița, graurul, dumbrăveanca etc. Dintre reptile apar: șerpi, șopârle, broaște țestoase. Este de remarcat prezența unor insecte caracteristice, cum este călugărița.

Totodată teritoriul României din punct de vedere al florei este compus din urmatoarele elemente fitogeografice: nordic si alpin (circa 14%: artic, boreal, artic-alpin etc) european (circa 40%: eurosiberian, european, central-european etc), sudic (circa 8%: tropical, mediteranean etc), sud-estic (circa 10%: iliric, daco-iliric, balcanic, moezic), oriental sau continentala (circa 20%: pontic, sarmatic, ponto-central-asiatic, ponto-mediteranean), apusean (circa 1%: atlantic, atlantic-mediteranean), endemic (circa 4%, dacic propriu-zis), cosmopolit si adventiv (circa 4%). Variația condițiilor topoclimatice determina o diferentiere a învelișului vegetal prin etajarea formațiilor vegetale: Vegetația alpina și subalpina, care ocupa culmile muntoase mai înalte de 1500-1700 m, este reprezentată prin pajiști alpine, formate din graminee, ciuperacee și plante cu flori viu colorate, rogozul alpin, părușca etc. În cadrul lor se întâlnesc și tufișuri pitice de smirdar, sălcii pitice și alți arbuști, tufărișuri subalpine și jneapăn, ienupar pitic, afini. Pajiștile alpine alternează pajiși subalpine, formate pe terenuri despădurite, în care predomina iarba stâncilor, parușca și taposica.

Vegetația montană, care acoperă regiunile muntoase sub altitudinea de 1700-1500 m, este reprezentată prin: păduri de molid, în care predomină molidișurile pure, iar în locurile mai joase, doar local, întâlnindu-se brad și pin, păduri amestecate de fag cu rășinoase, în care specii caracteristice sunt fagul, bradul și molidul, păduri de fag, caracterizate prin predominarea fagului (în amestec slab cu bradul) ,a molidului (în pareta superioara), teiului, paltinului, frasinului, ulmului etc. Vegetația de dealuri și de podișuri este reprezentată prin: păduri de fag, care se continuă din zona montanapăduri amestecate de fag cu gorunpăduri de gorun și pajiști secundare stepizate dezvoltate pe locul pădurii de gorunpăduri de stejar pedunculat, în care predomina stejarul pedunculat în amestec cu diverse alte esențe lemnoasepaduri de cer și garnița, cu pajiști stepizate și pajiști stepice secundarepajisti dezvoltate pe locul pădurilor alcătuite din diverse specii de stejar și pajiști xeromezofile de silvostepa.

Vegetația de câmpie este reprezentată prin: păduri de stejar pedunculat, păduri de cer și gârnița si pajiști formate pe locul fostelor păduri de stejari, vegetație de silvostepa, care cuprinde păduri izolate de stejar brumăriu și de stejar pufos pajisti xerofile de stepă, unde predomină paiușul, colilia etc. Vegetația luncilor este reprezentată prin păduri de salcie, plop, prin sleauri de lunca și pajiști de lunca. Vegetația acvatică, bălțile si lacurile prezintă în general o repartizare zonala a vegetației în raport cu adâncimea. La mal apare o zona de rogozuri și stânjenei de balta, urmata apoi de o zona de stuf (foarte extinsa în [NUME_REDACTAT]), în care predomină stuful în amestec cu papura și pipirigul. În zona centrala predomină nuferi si broscarița iar la adâncimi mai mari bradișul.

Domeniul acvatic

Ocupă cea mai mare parte din suprafața terestră, caracterizându-se prin condiții ecologice foarte variate. Domeniul acvatic, în funcție de condițiile sale de viață se împart în: domeniul apelor marine și oceanice; domeniul apelor continentale.

Se apreciază că 69% din organismele vii au apărut și s-au dezvoltat în apa mărilor și 6 % în apele dulci continentale. Restul de 25% reprezintă viața apărută și dezvoltată pe uscat.

În baza relațiilor ecologice dintre organismele marine și în baza particularităților pe care le prezintă mediul acvatic, suprafața [NUME_REDACTAT] a fost divizată în trei zone, respectiv: litorală, pelagică și abisală.

Fauna care populează apele din largul mărilor trăiește într-un mediu litoral care este mult mai eterogen. În condițiile mediului existent, fauna care populează apele oceanice unde nu pătrunde lumina (zona abisală) prezintă adaptări specifice.

Compoziția faunistică a apelor curgătoare este în funcție de viteza curentului de apă, de substratul albiei minore, de proprietățile fizice și chimice ale apelor.

În cursul superior al apelor curgătoare, fauna este formată din trei grupe de animale, respectiv: animale reobionte ( adaptate la râuri cu repezișuri și cascade); reofile ( specifice apelor curgătoare cu viteza ceva mai redusă); reoxene ( ajunse întâmplător în apele curgătoare).

O serie de specii acvatice se asociază în timpul cuibăritului formând colonii care sunt aglomerări de cuiburi pe spații, în general mici. Cauzele asocierii sunt legate de penuria suprafețelor de construcție a cuiburilor, precum și de avantajele oferite de prezența unui număr mare de păsări în apărarea cuiburilor cu ouă sau pui. Coloniile de cuibărit au reprezentat dintotdeauna atracția deltei. Miile de cuiburi construite pe crengile zăvoaielor de salcie sau în stufării, zgomotul infernal, atmosfera specifică altor ere geologice, zborul săgetător al miilor de păsări care își hrănesc puii, transformă coloniile de păsări într-un rai nu numai al ornitologilor, dar și al oricărui iubitor al naturii. [NUME_REDACTAT] Dunării sunt mai multe tipuri de colonii : de lopătari, țigănuși și cormorani, de pelicani, de pescăruși, de avoazete. Colonia de pelicani din zona cu regim de protecție integrală Rosca-Buhaiova este cea mai mare din Europa și este un exemplu de colonie mixtă. Aici se asociază mai multe mii de perechi de pelican comun, cu zeci, până la sute de perechi de pelican creț si cormoran mare, într-un peisaj care amintește de [NUME_REDACTAT].

Făcând referire la România putem aminti următoarele complexe funistice:

Complexul lacurilor alpine, în general cu o faună săracă, datorită condiților și caracterizată prin prezența salmonidelor.

Complexul lacurilor montane (situate sub limita superioară a pădurilor), caracterizat prin prezența păstrăvului, a ochianei și a boișteanului.

Complexul lacurilor litorale caracterizat printr-o faună amestecată și foarte variată, formată din animale de apă dulce, marine și relicte sarmatice. La limita dintre apele dulci și cele ușor salmastre trăiesc scoici, raci, melcișori.

Complexul luncilor și al deltei are o faună bogată și variată, alcătuită în primul rând din specii al căror mod de viață este amfibiu. Pe malurile râurilor trăiesc vidre și nurci. Dintre animalele mai mari sunt prezente: vulpea, lupul, mistrețul și iepurele. Nu lipsesc reptilele, dintre care mai caracteristice sunt: broasca țestoasă de baltă, șarpele de apă și batracienii: broasca de lac, tritonii, buhaiul de baltă. Păsările de baltă sunt numeroase și variate în special în Lunca și [NUME_REDACTAT]: pelicanul comun, pelicanul creț, călifarul alb, călifarul roșu, lebăda mută, lebăda cântătoare, lișița, rața sălbatică mare, gârlița, stârcul, lopătarul, stârcul alb, țigănușul, găinușa, pițigoiul de stuf, privighetoarea de stuf etc. Dintre păsările răpitoare sunt prezente: vulturul pescar, vulturul codalb, uliul de baltă.

Râuri. În funcție de particularitățile regimului hidrologic al diferitelor sectoare, se disting următoarele etaje de faună:

a) în porțiunile de munte fauna păstrăvului, a lipanului și a moioagei b) în cursul mijlociu al râurilor fauna scobarului și a cleanului c) în cursul inferior fauna mrenei, care cuprinde: somnul, cleanul, scobarul, și fauna bibanului, care cuprinde: babușca, obletele, crapul, știuca d) în șenalul Dunării și în porțiunea inferioară a râurilor de șes fauna crapului, care cuprinde un foarte mare număr de specii, printre care pești marini migratori (nisetrul, păstruga, morunul, scrumbia de Dunăre), cega, pești care se retrag periodic în bălți (văduvița, somnul, crapul, șalăul, plătica, știuca) și pești care trăiesc de obicei în bălțile Dunării (zvârluga, bibanul-soare, carasul, roșioara).

[NUME_REDACTAT] are o faună formată din numeroase specii de nevertebrate, pești și mamifere marine (delfinul). Dintre nevertebrate se întâlnesc unele gasteropode, celenterate, unele moluște, protozoare, ș.a. Dintre pești se întâlnesc hamsii, heringi, scrumbii albastre, câini-de-mare, sturioni și pălămide.

Aspecte privind atmosfera ca domeniu de viață

Atmosfera este învelișul gazos al Terrei, considerat un imens ocean aerian pe fundul căruia își desfășoară activitatea societatea umană, reprezentând stratul de aer din jurul Pământului, “masa de aer ce înconjoară suprafața terestră, incluzând și stratul de ozon”. Aerul este un element natural important al mediului, indispensabil vieții și sănătății oamenilor, faunei și florei, ce trebuie protejat prin toate mijloacele, atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ.

Atmosfera se află într-o permanentă interacțiune cu relieful, cu suprafața oceanelor, a solului și a ghețurilor prin fluxuri de energie și substanțe asigurând mediul favorabil apariției și dezvoltării biosferei. Aerul pe care-l inspiram face parte din amestecul de gaze ce acoperă [NUME_REDACTAT]. Acest amestec de gaze asigura viața pe pământ și ne protejează de razele dăunătoare ale soarelui.

Atmosfera este formata dintr-un amestec de circa 10 gaze diferite, în mare parte din azot ( 78% ) si oxigen (21%). Acel 1% rămas este format din argon, heliu, neon si dioxid de carbon. Toate acestea sunt gaze neutre, adică nu intra în reacție cu alte substanțe. Mai conține si poluanți, cum ar fi unele gaze nocive: fum, sare, praf si cenușa …

Poluarea aerului datorată creșterii concentrației unor constituenți normali ai atmosferei sau unor compuși străini (elemente radioactive, etc) impune perfecționarea regimului juridic de protejare a acestuia prin reglementări în materie. Poluarea atmosferei a făcut la început doar obiectul jurisprudenței. Datorită faptului că poluarea nu cunoaște granițe politico-administrative, ea reprezintă un fenomen global, fapt ce impune cu necesitate o cooperare internațională pe bază de convenții. Pe plan internațional regulile adoptate în materie se împart în două categorii, respectiv : reguli cu vocație universală; reguli regionale.

Primele reglementări internaționale care au formulat principii referitoare la protecția atmosferei împotriva poluării au fost adoptate între 1968-1971 ; Convenția privind dreptul mării, de la [NUME_REDACTAT] din 1982 pe baza unor principii se stabilește un program național și internațional pentru reducerea poluării atmosferice și transatmosferice ; Convenția-Cadru pentru protecția stratului de ozon de la Viena, din 1985, sub auspiciile PNUE, urmată de Protocolul de la Montreal din 1987, prevedea cooperarea sistematică și juridică între state, iar protocolul se referă la substanțele ce epuizează stratul de ozon și la limitarea lor. Rezoluția CE din 1986 a stabilit regulile fundamentale ale protecției atmosferei cum ar fi: legislațiile naționale să prevadă obligația reducerii poluării; reglementările să se bazeze pe principiul prevenirii. Actul final al Convenției de la Helsinki din 1975 cuprinde prevederi referitoare la poluarea aerului, la prevenirea poluării și eliminarea efectelor ei.

Convenția privind poluarea atmosferică la lună distanță de la Geneva din 1979 unde se consacră câteva reguli cu valoare de principii ca: protecția omului și a mediului împotriva poluării atmosferice; reducerea și prevenirea poluării; elaborarea de politici și strategii pentru combaterea poluanților atmosferici; schimburi de informații privind politicile naționale, activitatea științifică în domeniu.; consultarea dintre statele poluante și cele poluate; aplicarea unui program de supraveghere a transportului de poluanți de lungă distanță pe continentul european.

Poluarea atmosferică se poate produce de către 2 categorii de fenomene respectiv:

fenomene naturale – furtuni de nisip, emanații de gaze nocive, praf sau alte substanțe produse de erupțiile vulcanice; fenomene artificiale – datorită activităților umane.

Odată cu creșterea concentrației de oxigen din aer crește și proporția ozonului prin procesul de fotoionizare, care contribuie la dezvoltarea vieții și pe uscat.

Sursele de poluare reprezintă rezultatul activităților (economice, industriale) necontrolate și afectează, în primul rând, starea de sănătate a întregii planete. Arderea combustibililor (cărbunii, petrolul, gazele naturale) duce la apariția unor gaze toxice care se combină cu aerul din atmosferă, iar astfel, noi ajungem să-l inspirăm. O greșeală des întâlnită este arderea gunoaielor: poluanții rezultați sunt cu atât mai dăunători cu cât cantitatea resturilor este mai mare. De asemenea, industria materialelor de construcții și metalurgia neferoasă au ajuns „fabrici poluante”, pentru că procesele tehnologice efectuate în combinate produc substanțe nocive care conțin oxizi de plumb, zinc, cupru. Nu putem să nu amintim de mijloacele de transport, dintre care autovehiculele sunt cele mai dăunătoare. Acestea degajă în atmosferă sute de tipuri de substanțe poluante, cele mai importante fiind oxidul de carbon, oxizii de azot, hidrocarburile și plumbul. Nici noi nu scăpăm de efectele poluării. Corpul nostru este supus în permanență la diferite modificări ale stării de sănătate. De aceea, au loc creșterea mortalității, apariția unor simptome și modificări fiziologice. Cadrul juridic specific actual privește prevenirea, eliminarea, limitarea deteriorării și ameliorarea calității atmosferei, în scopul evitării efectelor negative asupra sănătății omului și asupra mediului.

Acțiunea juridică vizează reglementarea activităților care afectează sau care pot afecta calitatea atmosferei, direct sau indirect, desfășurate de către persoane fizice și juridice, conform strategiei naționale în domeniu.

CAPITOLUL II PROTECȚIA FAUNEI TERESTRE ȘI ACVATICE

2.1 Necesitatea protecției faunei terestre.

Evoluția vieții pe pământ a fost confruntată cu dispariția unor specii, de cele mai multe ori datorita intervenției omului. Intervenția s-a realizat prin recoltarea fără discernământ a unor specii sau introducerea unor specii noi în arealuri noi care au eliminat speciile locale.

Încă din cele mai vechi timpuri, omul a folosit resursele naturale ale faunei terestre și acvatice. Vânătoarea și pescuitul au constituit de milenii mijloacele de existență a speciei umane.

Treptat însă, rolul social și regimul juridic al acestor activități s-au modificat și diversificat. Dispariția prădătorilor naturali, recunoașterea tot mai largă a dreptului la vânătoare și pescuit, transformarea vânătorilor și pescuitului într-un grup social influent și reprezentativ al societății de consum, rolul social de recreere al acestor activități devenite sport, toate au început să pună în pericol fondul cinegetic și piscicol mondial, ridicând mari dificultăți protecției și conservării resurselor naturale respective.

Reprezentând totalitatea speciilor de animale (în sens larg), fauna prezintă importantă din punct de vedere juridic sub aspectul protecției animalelor (sălbatice si domestice) si a păsărilor.

Astfel, protecția animalelor sălbatice si protecția animalelor domestice urmăresc finalități diferite: în primul rând ocrotirea acestora de acte de cruzime, rele tratamente și abandon, iar în al doilea rând, protejarea lor față de captură, distrugere și comercializare, ca acte care pot duce la dispariția speciilor. Mijloacele și formele juridice diferă și ele, în această privință fiind mult mai perfecționate cele referitoare la protecția animalelor sălbatice.

La nivelul conceptiei generale, asistăm la evolutii semnificative, de la considerarea animalelor ca simple ”lucruri însufletite”, bunuri mobile, si până la a considera orice animal ca o ”fiintă sensibilă” si a-i recunoaste în consecintă calitatea de subiect de drept. În acest context, se are în vedere consacrarea unor ”drepturi ale animalului”, cu consecinse juridice dintre cele mai diverse.

Când ne referim la un animal, înțelegem un organism care reprezintă una din formele de viață de pe Pământ, din diviziunile principale ale lumii organice (cealaltă parte constituind-o plantele). De la apariția primelor viețuitoare pe pământ, de-a lungul timpurilor în cursul evoluției lumii organice, diferitele specii de animale au suferit un continuu proces de transformare și adaptare sub influența condițiilor de mediu.

La acest început de mileniu, lumea se află în efervescență. Schimbările care au avut loc și vor avea loc, creează, într-o viziune optimistă, speranțe și pentru remedierea fie și treptată a mediului înconjurător. În tumultul generalizat al schimbărilor, trebuie să tragem încă un semnal de alarmă legat de mediul înconjurător și de supraviețuirea omului și a existenței vieții pe Terra. Interesul pentru poluarea mediului a crescut foarte mult pentru întreaga populație a globului, a instituțiilor și a organizațiilor diverse, unele polivalente, altele cu caracter specializat, orientate exclusiv pe problemele poluării. Realitățile zilelor noastre arată că secolul XX este perioada celor mai mari descoperiri și transformări ale civilizației omenești, dar și cele mai complexe și uneori nebănuite efecte asupra vieții. Reziduurile de tot felul care n-au fost evacuate în ape și aer acoperă uscatul, ambianța imediată de viață a oamenilor, tocmai în locurile aglomerate unde fiecare metru pătrat este intens și multiplu solicitat, degradează terenurile agricole tocmai acolo unde sunt mai fertile, urâțesc natura acolo unde este mai căutată pentru frumusețea ei. Până nu demult resursele naturale regenerabile ale Terrei erau suficiente pentru nevoile omenirii. În prezent, ca urmare a exploziei demografice și a dezvoltării fără precedent a tuturor ramurilor de activitate, necesarul de materie primă și energie pentru producția de bunuri a crescut mult, iar exploatarea intensă a resurselor pământului relevă, tot mai evident, un dezechilibru ecologic. Perfecționarea și modernizarea proceselor tehnologice, utilizând cele mai noi cuceriri științifice, au redus mult consumurile specifice de materii prime, dar nu și pe cele energetice. Ca urmare a industrializării și creșterii producției de bunuri au sporit mult materialele ce afectează mediul ambiant. Tot mai des, o parte din materiile prime intermediare sau finale, produse deosebit de complexe, se regăsesc în aer, apă și în sol. Ploile acide sunt tot mai dese, ca urmare a prezenței dioxidului de sulf din aer, datorită dezvoltării proceselor termice și a utilizării unor combustibili inferiori; sunt evacuate în atmosferă importante cantități de oxizi de azot, de carbon, negru de fum, săruri și oxizi ai metalelor, antrenate de gazele de ardere, produse cu efecte dăunătoare asupra vegetației, în general, și direct sau indirect asupra omului.

Împreuna cu pădurile și alte forme de vegetație sunt supuse protecției în condițiile legii și fauna terestră și acvatică, bogăție a țării cu rol important în menținerea echilibrului ecologic și satisfacerea necesităților economice și ale populației. Pentru protecția faunei autohtone, legea interzice naturalizarea ori ținerea în captivitate a faunei sălbatice fără autorizație eliberată de organele de stat competente, comercializarea faunei sălbatice, introducerea oricărei specii de faună străină în natura sălbatică a țării fără avizul organelor competente, combaterii dăunătorilor, bolilor și a răpitoarelor prin metode ce ar putea provoca daune faunei (potrivit H.G. nr. 127/1994. Articolul 15 din Legea nr. 26/1976, prevede că vânătoarea recreativ sportivă se practică numai pe bază de permis de vânătoare, iar la unele specii (cerbul comun, ursul, dropia, capra neagră, marmota, mistrețul, râsul, cocoșul de munte, căprioara) și cu autorizații de vânătoare prevăzute de lege și se vânează anual. Înlăturarea din obiectiv a vânatului degenerat, accidentat sau debil și a celui cu trasee rău conformate se efectuează prin vânătoarea de selecție de către personalul unităților ce deservesc fondul de vânătoare sau de vânători calificați în acest sens.

2.2 Formele de protecție a faunei terestre și acvatice

Protecția exprimă aplicarea concepțiilor și măsurilor privind mediul înconjurător susceptibile să împiedice acțiunea factorilor negativi care se manifestă atât în mediul natural, cât și în cel antropic.

Crearea exprimă eforturile privind dezvoltarea factorilor care condiționează refacerea și reproducția atât a elementelor naturale ale peisajului, cât și a mediului creat, antropic.

Ca ramura de drept distincta, dreptul mediului are ca obiect raporturile juridice referitoare la utilizarea resurselor naturale, precum și cele referitoare la protecția, conservarea și dezvoltarea componentelor mediului și a mediului înconjurător în ansamblul sau.

Într-un stat de drept civilizat, societatea umană nu poate să nu reacționeze, folosind toate mijloacele de care dispune, pentru protecția faunei terestre și acvatice. Justiția și societatea civilă trebuie să țină seama că s-au înmulțit alarmant acțiunile nejustificate ale unor oameni care conduc la distrugerea unor specii sau le cauzează suferințe abominabile unor viețuitoare, din varii motive.

Pentru protecția și dezvoltarea faunei acvatice, agenții economici pe ale căror terenuri sunt situate bazine piscicole, au anumite obligații. Cei care folosesc apa din bazinele piscicole în alte scopuri decât în cel piscicol trebuie să ia anumite măsuri de protecție a fondului piscicol.

În zonele unde ecosistemele naturale au fost afectate prin realizarea unor amenajări hidrotehnice sau de îmbunătățiri funciare, trebuie să se realizeze lucrări de reconstrucție ecologică care să favorizeze ameliorarea calității apelor și refacerea biocenozelor caracteristice.

La nivel internațional s-a început adoptarea unor documente care să consacre un statut juridic special în favoarea animalelor. Astfel, la 15 octombrie 1978, sub auspiciile UNESCO, a fost proclamată solemn [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] ( revizuită în 1989). Documentul pornește de la ideea că viața este unică, toate ființele au o origine comună și s-au diferențiat în cursul evoluției speciilor; în consecință, orice ființă posedă drepturi naturale și oricărui animal dotat cu un sistem nervos îi revin drepturi particulare.

Coexistența speciilor în lume implică recunoașterea de către specia umană a dreptului la existență al altor specii animale; respectarea animalelor este inseparabil legată de respectarea oamenilor între ei.

Ca drepturi fundamentale ale animalelor sunt proclamate: drepturi egale la existența în cadrul echilibrelor ecologice; dreptul la respectarea oricărei vieți animale; interzicerea relelor tratamente și a actelor de cruzime; dreptul animalului sălbatic de a trăi liber în mediul său natural și de a se reproduce; dreptul la întreținere și la atente îngrijiri al animalelor ținute sub dependența omului; incriminarea drept crimă contra vieții a oricărui act care implică fără necesitate moartea unui animal; recunoașterea personalității juridice a animalului și a drepturilor sale prin lege.

Au urmat și alte documente de acest gen: Declarația asupra eticii alimentare (1981), Principiile de bază ale antispecismului (1995). În cadrul acestora este denunțat faptul că omul a creat în lumea vie o ierarhie arbitrară, artificială, care nu există în mod natural, luând în considerație exclusiv interesele sale. Această ierarhie antropocentrică a dus la specism, ceea ce înseamnă a adopta o atitudine diferită față de o altă specie sau alta, a le distruge pe unele și a le proteja pe altele, a declara unele „utile”, iar altele „păgubitoare”, a rezerva inteligența pentru om și a nu acorda animalului decât instinctul.

În țara noastră a acționat multă vreme dreptul cutumiar referitor la vânătoare. Primele referiri apar în dreptul scris pe timpul domnitorilor [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], constând în anumite dispoziții privind „uciderea dobitoacelor”. Documentele de epocă remarca abundența vânatului în pădurile care, pe atunci, acopereau în cea mai mare parte suprafața [NUME_REDACTAT]. De asemenea, cronicarii acelor vremuri îi descriu pe români ca buni arcași și mânuitori de sulițe, ceea ce înseamnă că practicau sistematic vânătoarea.

O legislație în domeniul acesta, elaborată după modelul occidental, apare la începutul secolului al XIX lea. Este cazul [NUME_REDACTAT] al Moldovei zis Condica lui Calimachi și Legiunea lui Caragea, în Muntenia aplicate între anii 1817-1872. Ulterior s-au mai făcut precizări despre vânătoare în [NUME_REDACTAT], intrate în vigoare în 1831-1832 pentru cele doua [NUME_REDACTAT], documente ce au funcționat până la 1 decembrie 1865, când au intrat în vigoare [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. În anul 1872 a apărut „Legea despre vânat” în care se introduceau perioadele de interzicere a vânătorii și prohibiția totală pentru unele specii. O altă lege a vânătorii a intrat în vigoare în 1881 și a consfințit dreptul exclusiv al proprietarului de a exercita vânătoarea pe pământul său și stabilea prohibițiile la vânat.

Conform legislației noastre actuale, fauna de interes cinegetic este resursă naturală regretabilă, bun public de interes național și internațional. Recunoașterea acestui adevăr sau principiu prezintă multiple consecințe de ordin juridic, dintre care menționăm: aplicarea, deopotrivă, a tuturor reglementărilor pertinente cuprinse în legislația internă și documentele internaționale ratificate sau la care România a aderat; administrarea și gestionarea acestuia în scopul conservării biodiversității faunei sălbatice, menținerii echilibrului ecologic, exercitării vânătorii și satisfacerii altor cerințe social-economice, cu preeminența primelor două obiective; caracterul imperativ, de ordine publică al reglementărilor în materie; instituirea unui serviciu public specializat de supraveghere a aplicării regimului de protecție.

Regimul de drept civil al fondului cinegetic stabilește că vânatul face parte din domeniul public de interes național și în această calitate se caracterizează prin următoarele: prin natura și destinația expresă a legii, face parte din categoria bunurilor care trebuie protejate și conservate spre a fi transmise generațiilor viitoare; este supus unui regim special, de drept al mediului în baza căruia este ocrotit și gospodărit în mod durabil; aparține patrimoniului natural național; se găsește în protejarea și paza autorităților publice.

Fondul cinegetic al României se compune din unități de gospodărie cinegetică fondurile de vânătoare constituite pe toate categoriile de teren și astfel delimitate încât să asigure o cât mai mare stabilitate vânatului din cuprinsul acestora.

Organizațiile vânătorești (definite ca organizații non-profit cu personalitate juridică și patrimoniu distinct) sunt afiliate, în virtutea legii, la [NUME_REDACTAT] a Vânătorilor și [NUME_REDACTAT] din România în scopul reprezentării la nivel național și internațional. Atribuirea dreptului de gestionare a fondurilor de vânătoare se face de către [NUME_REDACTAT] Centrală care răspunde de agricultură prin respectarea dreptului de preemțiune al fostului gestionar sau prin licitație publică. Pentru fondurile de vânătoare astfel atribuite se încheie contracte de gestionare pe minimum zece ani; gestionarii acestora pot face schimbul gestiunii unor fonduri de vânătoare în vederea comasării, cu avizul prealabil al autorității publice de profit.

Gestionarii fondurilor de vânătoare asigură paza și ocrotirea vânatului folosind personal de specialitate și inspectori voluntari de vânătoare. Aceștia țin seama că vânatul se face numai în limita cotei de recoltă aprobată și a reglementărilor tehnice referitoare la organizarea și practicarea vânătorii.

2.3 Tipurile faunei

Fauna sălbatică

În scopul protecției faunei sălbatice autohtone Legea vânătorii și a protecției fondului cinegetic nr. 407/200636, cu modificările și completările ulterioare, interzice tinerea în captivitate a faunei sălbatice fără autorizație eliberata de organele de stat competente, introducerea oricărei specii de fauna străina în natura sălbatica a țarii fără avizul organului competent, combaterea bolilor și dăunătorilor prin metode care ar putea provoca daune faunei sălbatice. Dintre cele 33 802 specii de viețuitoare, 364 sunt specii de păsări (312 specii migratoare), 2 specii au dispărut și 6 sunt pe cale de dispariție și doar 102 sunt specii de mamifere (2 specii au dispărut și 2 specii sunt pe cale de dispariție). Această situație relevă necesitatea intensificării efortului de a se proteja speciile mai ales cele vertebrate. Pe plan intern, Legea 103 /1996 privind fondul cinegetic și protecția vânatului este cea care instituie o serie de principii privind regimul juridic cu privire la fauna sălbatică: pornind de la faptul că fondul cinegetic reprezintă o resursă naturală de interes național și internațional se reține că în susținerea acestui principiu trebuie respectată aplicarea tuturor reglementărilor cuprinse în legislația internă și internațională alături de necesitatea instituirii unui serviciu public specializat; vânatul este un bun public de interes național. În acest scop este supus unui regim special în baza căruia poate fi ocrotit, aparține patrimoniului natural național și se găsește în paza și protecția autorităților publice. administrarea și gospodărirea durabilă a fondului cinegetic. Gestionarii fondului de vânătoare sunt: organizațiile vânătorești legal constituite; regia națională a pădurilor; unitățile de cercetare științifică cu profil cinegetic; exercitarea vânătorii în scopul ameliorării;

Protecția vânatului surprinde două aspecte:paza acestuia, prin personal de specialitate și ocrotirea vânatului în scopul conservării biodiversității.

Pentru a se putea lua toate măsurile propuse s-a constituit un Fond de protecție a vânatului pe baza donațiilor care se folosește în acțiuni de refacere a fondului de vânătoare, sau pentru combaterea braconajului. Pentru ameliorarea unor specii se efectuează vânătoarea de selecție de către personalul unităților care gospodăresc fondurile de vânătoare. Condițiile de etică vânătorească impun exercitarea unui alt fond de vânătoare decât cel pentru care s-a eliberat autorizația, să nu se utilizeze momeli otrăvitoare sau tranchilizante. Infracțiunea de braconaj este considerată în forma agravantă atunci când se produce noaptea sau de două sau mai multe persoane împreună.

Vânătoarea este permisă numai în cazul animalelor sălbatice aflate în libertate. Nu sunt supuse economiei vânatului animalele sălbatice din crescătoriile organizate de stat sau alte persoane cu autorizare dată de autoritățile centrale pentru protecția mediului, precum și cele din grădinile zoologice sau folosite în scopuri artistice.

În concepția noastră se impune adoptarea unei poziții moderne după care animalul, ca organism viu, ca una din formele de viață pe pământ, înzestrat cu facultatea de a simți, de a se mișca, de a suferi, este deosebit în mod substanțial de mobilele neînsuflețite, nu numai prin faptul că se mișcă de la sine.

Numărul mare al reglementărilor, lucrările din ce în ce mai numeroase scrise de reputați juriști, practica judiciară din ce în ce mai bogată, numărul tratatelor și convențiilor internaționale ce au ca obiect protecția animalelor sunt argumentate solide pentru apariția unui „animal law”

Fauna de interes cinegetic reprezintă totalitatea exemplarelor din populațiile din speciile de faună sălbatică existente pe teritoriul României și prevăzute de lege; ea este considerată o resursă naturală regenerabilă, bun public de interes național și internațional. Legea împarte fauna sălbatică în faună de interes vânătoresc, la care vânarea este permisă și, respectiv, mamiferele de interes vânătoresc și păsări din fauna sălbatică la care vânarea este interzisă.

Pentru asigurarea acestui regim special sunt prevăzute o serie de reguli juridice aferente, respectiv: gospodăria faunei de interes cinegetic cu respectarea principiului durabilității, pe baza studiilor de evaluare și a planurilor de management de specialitate și prin interzicerea anumitor acțiuni vătămătoare; obligația de realizare a pazei faunei de interes cinegetic, în condițiile legii; vânarea mamiferelor și păsărilor admise la vânătoare numai în cadrul cotei de recoltă aprobate, cu respectarea reglementărilor tehnice privind organizarea și practicarea vânătorii; exemplarele din speciile de interes vânătoresc, mamifere și păsări din fauna sălbatică la care vânarea este interzisă, pot fi vânate numai dacă se constată degenerate ori dacă produc daune, în baza reglementărilor emise de autoritatea publică centrală care răspunde de protecția mediului; instituirea și delimitarea, în fiecare fond de vânătoare, a uneia sau mai multor zone de liniște a faunei cinegetice în care exercitarea vânătorii este interzisă și care trebuie să acopere cel puțin 10% din suprafața fondului; popularea cu exemplare importate din speciile din fauna de interes cinegetic indigene se realizează pe baza aprobării date de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, în baza certificării calității genetice a acestora, dată de o instituție științifică cu activitate cinegetică, cu acordul autorității publice centrale care răspunde de protecția mediului; admiterea acțiunii de capturare a vânatului viu în cadrul cotei de recoltă aprobate, prin metode și mijloace reglementate care nu vatămă exemplarele, numai sub directa îndrumare a personalului de specialitate.

Un instrument important de protecție în acest sens îl reprezintă reglementarea exercitării vânătorii care, conform legii „se face în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării calității populațiilor faunei de interes cinegetic, cercetării științifice, precum și în scop didactic sau recreativ-sportiv” la care se adaugă regimul special de administrare și gestionare a fondului cinegetic al României.

Pentru protejarea animalelor sălbatice supuse vânatului, fondul cinegetic se exploatează în limitele potențialului de regenerare și se iau măsuri urgente în cazul în care se produc accidente în acest domeniu sau există activități care afectează ecosistemele terestre.

La nevoie, pentru înmulțirea unor specii valoroase de animale sălbatice, se pot înființa cu acordul autorităților publice centrale de silvicultură, crescătorii pentru vânat, destinate populării zonelor mai sărace. Popularea cu specii noi de vânat a fondurilor de vânătoare se face pe baza unor studii și cercetări de specialitate, aprobate de autoritatea centrală de silvicultură. Se admite și capturarea vânatului viu pentru populare, dar în limita unei cote aprobate și a unor reglementări tehnice pentru a nu vătăma animalele sălbatice.

Tot în scopul protecției vânatului sunt interzise: popularea fondurilor de vânătoare cu animale bolnave, debile, degenerate sau provenite din crescătorii de vânat destinate exclusiv consumului pentru că acestea nu sunt adaptate sălbăticiei; tulburarea în mod nejustificat a liniștii vânatului în perioadele de înmulțire și de creștere a puilor; pășunatul în pădurile statului, precum și înființarea, întreținerea și recoltarea culturilor agricole fără asigurarea protecției vânatului; ținerea în captivitate a animalelor sălbatice, precum și înființarea de crescătorii de vânat și complexe de vânătoare, inclusiv de interes comercial, fără autorizare din partea autorității publice centrale care răspunde de silvicultură; distrugerea sau degradarea culturilor pentru vânat; lăsarea liberă sau purtarea, pe fondurile de vânătoare a câinilor, inclusiv a celor de pază și agrement, altfel decât în lese și nevaccinați și în număr mai mare de trei în zona de munte, de doi în zona de deal, de unu la câmpie.

Pentru protejarea vânatului, deținătorii cu orice titlu ai terenurilor pe care le arondează, fonduri de vânătoare, sunt obligați: să aplice măsurile de protecție a vânatului; să permită amplasarea instalațiilor și amenajărilor vânătorești; să ia măsuri prevăzute de lege pentru protecția vânatului și a mediului său de viață, căci răspund pentru pagubele produse acestuia prin acțiuni ilicite.

În același scop, se constituie Fondul de protecție a vânatului, care se constituie din următoarele surse: venituri realizate din atribuirea gestionării fondurilor de vânătoare; despăgubiri pentru daunele aduse fondului cinegetic prin fapte ilicite, în situația în care nu a fost afectată cota de recoltă; donații și sponsorizări; alte venituri.

El se administrează de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură și se utilizează pentru: acțiunile de refacere a potențialului biogenetic al unor fonduri de vânătoare, organizarea , desfășurarea și stimularea activității de combatere a braconajului; stimularea inspectorilor voluntari de vânătoare; organizarea și participarea la acțiuni științifice și de reprezentare la nivel național și internațional în domeniul cinegetic; finanțarea unor acțiuni de pregătire profesională în domeniul cinegetic.

La exercitarea vânătorii , de asemenea, trebuie urmărită protecția vânatului.

Vânătoarea este permisă numai la speciile de vânat, în locurile, în perioadele, în condițiile și cu mijloacele stabilite de lege. În situații de excepție, motivate de menținerea biodiversității faunei sălbatice și păstrarea echilibrului ecologic, autoritatea publică centrală de silvicultură poate stabili restricția sau extinderea perioadei de vânătoare la unele specii de vânat. Pentru a vâna, persoanele respective trebuie să posede permis de vânătoare, vizat anual sau autorizații eliberate de gestionarul fondului de vânătoare, în limitele cotei de recoltare și a reglementărilor tehnice privind organizarea și practicarea vânătorii.

În rezervațiile cinegetice naturale, vânarea și capturarea unor specii de vânat, în scopul ameliorării sau reducerii efectivelor acestora se pot face și în perioadele în care vânătoarea este interzisă, prin mijloace interzise sau asupra speciilor strict protejate, cu aprobarea expresă a autorității publice centrale de silvicultură. În afara perioadei legale de vânătoare, vânzarea, cumpărarea și transportul vânatului aflat sub protecție sunt interzise.

La protejarea animalelor sălbatice din fondul cinegetic contribuie și respectarea normelor eticii vânătorești. Acestea interzic: depășirea normei de recoltare aprobate, fără motive justificate; vânătoarea pe alt fond de vânătoare decât cel pe care vânătorul este autorizat să vâneze; urmărirea vânatului rănit pe alt fond de vânătoare; utilizarea stegulețelor și gardurilor pentru dirijarea vânatului, precum și a detectoarelor de animale; vânarea cerbilor, căpriorilor, caprelor negre, mistreților și urșilor, prin utilizarea altor cartușe decât cele cu proiectile unice, a căror mărime este prevăzută prin reglementări tehnice; vânarea iepurilor, fazanilor, sau potârnichilor la hrănitori sau în timpul de la apusul soarelui până o ora înainte de răsărit; vânarea cerbilor, căpriorilor și caprelor negre la hrănitori, la sărării, la goană sau cu câini gonitori; vânarea cu alți câini decât cu cei din rasele admise la vânătoare; folosirea la vânătoare a armelor automate, a armelor semi-automate cu mai mult de două cartușe în magazie, a celor care nu produc zgomot, precum și a altor arme și muniții care nu sunt omologate și autorizate pentru vânătoare în România; utilizarea surselor luminoase artificiale și a dispozitivelor de iluminare și ochire pe timp de noapte, a oglinzilor și altor obiecte orbitoare; urmărirea vânatului și exercitarea vânătorii din autovehicule; gazarea și afumarea vizuinilor; fabricarea, comercializarea, deținerea și utilizarea pentru vânătoare a alicelor cu diametrul mai mare de 5 mm; utilizarea curentului electric, aparaturii electronice capabile să ucidă, a explozivilor, curselor și capcanelor de orice fel, a otrăvurilor și narcoticelor.

Globalizarea concepțiilor a condus la prefigurarea gestionării speciilor sălbatice nu numai izolat, ci și în cadrul ecosistemelor. Una dintre dispozițiile cele mai perfecționiste și semnificative este reprezentat de Convenția privind conservarea florei și faunei Antarcticii, care enunță principiile conservării speciilor sălbatice, având ca habitat Antarctica. Instrumentul juridic ce cuprinde cele mai bune soluții pentru problemele pe care le ridică conservarea speciilor sălbatice este Acordul ASEAN din 9 iulie 1985.

Contigenarea = este una din tehnicile cele mai perfecționiste de gestionare a speciilor de floră și faună constând în stabilirea predeterminată a numărului de specimene care pot fi prelevate, ținându-se cont, eventual, de vârsta și de sexul lor, precum și de repartiția acestei cantități printre speciile care pot fi explorate. Convenția pentru protejarea focilor în apele Pacificului septentrional, semnată la Washington, la 7 iulie 1918, aplică acest sistem. Convenția de la Berna din 1979 – interzice culegerea, adunarea, tăierea, dezrădăcinarea intenționată a plantelor strict protejate și prevede interzicerea distrugerii speciilor din fauna sălbatică strict protejată. O anexă specială enumeră mijloacele și metodele de vânătoare și alte forme de exploatare interzise separat:

-pentru mamifere = capcană, groapă, exploziv, plase, otrăvuri și momeli otravite, gazare, afumare, etc;

-pentru păsări = ramuri înmuiate în clei, păsări vii orbite sau mutilate, folosite ca momeală, surse luminoase artificiale, oglinzi, etc.

Tratatul semnat la Oslo la 22 noiembrie 1957 prevede măsuri restrictive privind vânarea focilor în Atlanticul de Nord-Est, iar Acordul dintre Canada și Norvegia, semnat la 15 iulie 1971, prevede restricții privind vânătoarea de foci și conservarea populației acestei specii în Atlanticul de Nord-Est.

O convenție europeană referitoare la protecția animalelor în transportul internațional a fost adoptată la Paris, la 13 dec. 1968, deși ea nu se referă la animalele sălbatice decât într-o parte din clauzele sale, un anumit număr de dispoziții este comun și animalelor vizate, fie că sunt domestice, fie că sunt sălbatice.

Fauna acvatică

Pentru protecția și dezvoltarea faunei acvatice, agenții economici pe ale căror terenuri sunt situate bazine piscicole, au anumite obligații:să înființeze și să dezvolte pepiniere piscicole care să asigure materialul de populare pentru bazinele piscicole naturale, amenajate; să îmbunătățească tehnologia de producere și creștere a puietului și selecționarea speciilor de pești cu valoare economică ridicată; să introducă tehnologii noi de folosire a furajelor și îngrășămintelor și să mecanizeze operațiunile de exploatare piscicolă; să execute lucrări curente de întreținere, protecție și salvare a fondului piscicol.

Pentru protecția faunei acvatice se rețin normele Legii 12/1974 privind pescuitul și piscicultura. Prin pescuit se înțelege prinderea peștelui și a celorlalte viețuitoare acvatice pe bază de autorizație, în locuri, perioade, cu unelte în dimensiuni prevăzute de lege, în scop industrial, științific sau sportiv.

Pe plan internațional s-au încheiat o serie de convenții dintre care mai importante sunt: Convenția asupra zonelor umede, de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar la 2 febr. 1971; Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, adoptată la Bonn la 23 iunie 1979.

Fauna acvatica include 160 de specii de pești : 75 specii de pește de apă proaspătă, 70 specii de crabi, melci și scoici, animale microscopice și specii de apă adâncă. Ei formează una dintre cele mai mari bogății ale [NUME_REDACTAT]. Printre cele mai frecvente specii sunt : crapul, carasul, știuca, somnul, bibanul. În timpul perioadei de reproducere, diferite specii de pești din [NUME_REDACTAT] (cega, nisetru) – așa numiții “pești fără oase” de către istoricul antic Herodot – urca pe brațele Dunării. Majoritatea peștilor ce constituie sursa de hrană pentru sute de mii de păsări, trăiesc în rețeaua de lacuri și pârâuri : Furtuna, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Babina, Gorgova, Isac, Uzlina, Lumina, Puiu, Roșu etc. Cele mai importante pescării sunt cele de la Mila35, Crișan, Gorgova, Mila 23-sat, Matița, Sulina, Mahmudia, Uzlina și Dunavăț. Dintre speciile de pești întâlnite în Delta, un loc aparte îl ocupă sturionii marini: păstruga, morun, nisetru, de la care provin vestitele icre negre (caviarul), precum și sturionii de apă dulce: cega și viza. Dintre peștii migratori amintim scrumbia, care primăvara urcă pe Dunăre câteva sute de km pentru a-și depune icrele. Cel mai mare potențial piscicol al țării se găsește evident în [NUME_REDACTAT], aici se obține 50% din producția de pește de apă dulce a României. Deși bogățiile Dunării și îndeosebi ale Deltei au fost puternic afectate de braconieri și de management inadecvat, acest teritoriu mai păstrează amintirea vremurilor de belșug, totuși [NUME_REDACTAT] asigură 50% din cantitatea de pește necesară obținerii produselor din pește în România.

Unele specii de pești sunt într-o continuă creștere în ceea ce privește numărul de indivizi, cum ar fi știuca, somnul, din nefericire însă șalăul este într-o continuă descreștere. Suprafețele de pescuit sunt anual stabilite de către [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Dunării. Câteva din cele mai importante zone de pescuit sunt : 1. [NUME_REDACTAT]. Gheorghe km 70-75, km 50-55, km 30-40 : somn, crap – lacuri de pescuit lângă Dunavăt și până la lacul Razim : știuca și biban 2. [NUME_REDACTAT] – de la Caraorman la [NUME_REDACTAT] : crap – lacul Fortuna, lacul Băcănești, 3 Iezere și Bogdaproste : știuca și biban Din cele mai întâlnite specii de pești amintim : caracuda, linul, păstruga, crapul, șalăul, avatul, bibanul, obletele, roșioara, carasul, somnul, știuca.

[NUME_REDACTAT] este un adevărat paradis faunistic. Vertebratele, prin prezența lor, dau nota specifică faunei deltei. Păsările sunt cele care au creat faima deltei, cunoscută, încă de la începutul secolului ca un paradis avian. Renumele se datorează celor 327 specii pe care le putem întâlni în deltă și care reprezintă 81% din avi-fauna României. Dintre acestea cuibăresc 218 specii, restul de 109 specii trecând prin deltă si rămânând diferite perioade de timp toamna, iarna și primăvara.. Păsările acvatice sunt cele mai numeroase : cuibăresc 81 specii și trec prin deltă 60 specii, în total 141 specii, ceea ce reprezintă 82% din avi-fauna acvatică europeană. Avi-fauna acvatică din [NUME_REDACTAT] este alcătuită dintr-un nucleu de specii vechi, bine adaptate la mediul acvatic, la care se adăugă, speciile accesorii si speciile cosmopolite. Nucleul avi-faunei este format din 75 specii a căror viată este legată de prezența apei. Acestea se grupează în 5 tipuri ecologice principale : specii strâns legate de apă, strict stenotope (cufundari, corcodei, furtunari, pelicani, cormorani, unele anatide), specii de stufării (toate speciile de paseriforme acvatice), specii de țărmuri ( lopătari, țigănuși), specii de pajiști hidrofile cu vegetație bogată continuate cu stufării, specii de țărmuri marine. Multe specii, mai ales dintre rate, gâște, pescăruși, apar frecvent în diferiți biotopi. Speciile accesorii sunt cele care se integrează secundar în avi-fauna acvatică, devenind din ce în ce mai numeroase pe măsura transformării ecosistemelor acvatice. Zăvoaiele sunt populate de silvii, filomele, pițigoi, cinteze, la care se adaugă, în timpul cuibăritului, rațe, cormorani. În pădurile de pe zonele marine Letea si Caraorman cuibăresc 64 specii tipice avi-faunei pădurilor nemorale (silvii, mierle, ciocănitori, măcăleandru, pițigoi, graur, precum și codalbul (Haliaetus albicilla), gaia brună, acvila pitică, vulturul pescar etc. Fazanul (Phasianus colchicus) a fost introdus prin colonizare, populația dezvoltându-se rapid. În pajiștile de stepă nisipoasă sunt specifice potârnichea, prepelița, pasărea ogorului (Burchinus oedicnemus). In satele deltei, pe lângă gospodării, sunt frecvente guguștiucul, vrabia de casă, rândunica, barza, lăstunul.

CAPITOLUL III STATUTUL JURIDIC AL ANIMALELOR SĂLBATICE

3.1 Protecția animalelor sălbatice în captivitate.

Legea nr. 191/2002 privind grădinile zoologice și acvariile publice, prevede ca grădinile zoologice să se poată înființa de către persoane fizice sau juridice pe baza acordului și a autorizației de mediu, precum și a autorizației sanitare veterinare eliberate de autoritățile teritoriale pentru protecția mediului și de autoritățile teritoriale sanitare veterinare.

La nivel central, se coordonează activitatea grădinii zoologice și a acvariilor publice de către o comisie special constituita. Atât grădinile zoologice, cât și acvariile se pot afla în proprietatea publică sau privată a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau în proprietatea privată a persoanelor fizice sau a unor societăți comerciale.

Datorită situației lor speciale, aceea de a trăi în captivitate, animalele sălbatice din grădinile zoologice ( parte integrantă din fauna sălbatică) sunt supuse unor agresiuni multiple, ceea ce a impus adoptarea unor măsuri speciale de protecție în privința lor.

În înțelesul actului normativ, grădinile zoologice reprezintă acele unități permanente care dețin animale din specii sălbatice în scopul prezentării lor publicului pe o perioadă de minimum șapte zile pe an, sunt incluse în această noțiune: grădini zoologice propriu-zise, grădini cu păsări, delfinarii, acvarii. Fac excepție: circurile, magazinele de animale de companie și unitățile care nu expun publicului un număr semnificativ de animale și specii.

Grădinile zoologice se pot înființa de către persoane fizice sau juridice în baza acordului și a autorizației de mediu, precum și a autorizației sanitar-veterinare, eliberate de către autoritățile teritoriale pentru protecția mediului și de către autoritățile teritoriale sanitar-veterinare, conform legislației în vigoare.

Din punctul de vedere al tipului de proprietate, ele se pot afla în proprietatea publică sau privată a statului, în proprietatea publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale, în proprietatea privată a persoanelor fizice sau a unor societăți comerciale. Se poate observa că legea exclude de la categoria persoanelor care pot deține în proprietate o grădina zoologică persoanele juridice fără scop lucrativ.

Pentru organizarea și gestionarea grădinilor zoologice în sensul conservării biodiversității și respectării drepturilor animalelor sălbatice captive, legea instituie două mari categorii de obligații în sarcina administratorilor acestor unități.

Astfel ei sunt obligați să pună în aplicare următoarele măsuri de conservare:

a) participarea la activități de cercetare care sporesc beneficiile pentru conservarea speciilor sau de formare a cunoștințelor de conservare relevate, precum și schimburi de informații referitoare la conservarea speciilor , la înmulțirea în captivitate, repopularea ori reintroducerea speciilor în mediul sălbatic natural;

b) promovarea educării și a sensibilizării publicului cu privire la conservarea biodiversității, în special prin oferirea de informații referitoare la speciile expuse și la habitatele lor naturale;

c) prevenirea evadării animalelor, pentru a se evita posibilele pericole ecologice pentru speciile indigene, și prevenirea pătrunderii din exterior a dăunătorilor și epidemiilor; d)menținerea unui standard ridicat de creștere a animalelor, cu un program preventiv și curativ dezvoltat pentru îngrijirea veterinară și alimentară;

e) adăpostirea animalelor în condițiile care să răspundă cerințelor biologice și de conservare pentru speciile individuale, între altele, prin îmbunătățiri specifice speciilor, aduse țarcurilor;

f) păstrarea unor informații actualizate cu privire la colecția grădinii zoologice respective, adecvate speciilor înregistrate.

În vederea asigurării criteriilor internaționale de conduită acceptate pentru obținerea, transportul și manipularea colecțiilor de animale vii, așa cum sunt ele stipulate și în autorizația de funcționare, administratorii grădinilor zoologice și ai acvariilor au următoarele obligații:

a) să îngrijească corespunzător animalele din proprietate în interesul existenței și reproducerii acestora;

b) să respecte și să afișeze la loc vizibil pentru angajați și pentru vizitatori regulamentul propriu de organizare și funcționare al instituției;

c) să marcheze clar cuștile sau orice mijloace de limitare a libertății animalelor din colecții cu următoarele date: numele animalului expus, locul de proveniență, arealul speciei, temperatura la care este obișnuit să trăiască, cerințe alimentare;

d) să marcheze clar, la loc vizibil din orice punct de vizitare sau de acces amplasamentele de expunere a animalelor considerate periculoase, incluzând și explicația asupra naturii pericolului pe care acestea îl prezintă.

3.2 Statutul juridic al animalelor în dreptul național.

În sensul art. 6 din Legea 205/2004, prin cruzime față de animale se înțelege: omorârea animalelor, din perversitate, precum și prin practicarea tirului pe animale domestice sau captive; organizarea de lupte între animale sau cu animale; folosirea de animale vii pentru dresajul câinilor sau pentru a le controla agresivitatea; folosirea de animale pentru expoziții, publicitate, realizare de filme sau în scopuri asemănătoare, dacă aceste activități le provoacă acestora suferințe fizice și psihice, afecțiuni sau răniri; abandonarea unui animal a cărui existență depinde de îngrijirea omului; administrarea de substanțe destinate stimulării capacităților fizice ale animalelor în timpul competițiilor sportive, sub forma dopajului.

Nerespectarea acestor prevederi legale atrage răspunderea contravențională, constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor făcându-se de persoane împuternicite, potrivit atribuțiilor de serviciu, din cadrul [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] și pentru [NUME_REDACTAT] și al [NUME_REDACTAT] și Internelor.

Măsurile necesare pentru asigurarea condițiilor de viață și bunăstare ale animalelor cu sau fără deținător, domestice sau sălbatice, sunt stipulate în Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor (modificată și completată prin Legea nr. 9/2008), precum și în normele legislației sanitar-veterinare.

[NUME_REDACTAT] protecției animalelor, deținătorilor de animale le este interzis să aplice animalelor rele tratamente (în sensul legii, prin rău tratament se înțelege comportamentul brutal, abuzul în utilizarea animalelor, maltratarea și supunerea animalelor la eforturi inutile, precum și neasigurarea condițiilor minime necesare vieții și bunăstării acestora), și alte asemenea cruzimi.

[NUME_REDACTAT] de Urgență a Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare (aprobată prin Legea nr. 215/2004), persoanele fizice și persoanele juridice proprietare sau deținătoare de animale vii ori material germinativ de origine animală, cele care produc, depozitează, colectează, transportă, procesează, intermediază, pun pe piață, importă, exportă sau comercializează animale vii ori material germinativ de origine animală, produse și subproduse de origine animală, produse medicinale veterinare, deșeuri, subproduse de origine animală care nu sunt destinate consumului uman sau agenți patogeni de origine animală, produse și materii utilizate în nutriția animalelor ori alte materii și produse ce pot influența starea de sănătate a animalelor răspund pentru aplicarea și respectarea întocmai a prevederilor legislației sanitar-veterinare, în vederea asigurării și garantării sănătății animalelor, a sănătății publice, protecției animalelor, protecției mediului și a siguranței alimentelor.

Persoanele fizice și juridice prevăzute au următoarele obligații:

a) să anunțe direcției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor județene sau a municipiului București începerea ori sistarea activităților supuse supravegherii și controlului sanitar-veterinar;

b) să asigure sprijinul necesar autorităților sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor pentru realizarea atribuțiilor și responsabilităților acestora;

     c) să permită accesul liber, permanent și nerestricționat al autorităților sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor pentru efectuarea inspecțiilor, controalelor, verificărilor sau examinărilor în obiectivele prevăzute de lege;

    d) să ofere autorităților sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor asistența necesară în timpul controalelor, inspecțiilor, verificărilor și examinărilor pe care le întreprind pentru realizarea obiectivelor, atribuțiilor și responsabilităților acestora;

    e) să anunțe fără întârziere autoritățile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor locale și administrația publică locală despre apariția oricărei suspiciuni sau îmbolnăviri a animalelor, iar până la sosirea medicului veterinar, să izoleze animalele bolnave, moarte, ucise ori tăiate, fiind interzisă folosirea sau comercializarea cărnii și a altor produse și subproduse provenite de la aceste animale, fără aprobarea autorității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor locale;

    f) să anunțe autorităților sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor locale, în termenul stabilit de prevederile legale specifice, despre intrarea/ieșirea de animale în/din localități, înstrăinarea și dobândirea de animale, dispariția, moartea, tăierea de animale, precum și orice alte evenimente privind mișcarea animalelor;

    g) să sprijine autoritățile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor în efectuarea acțiunilor sanitar-veterinare de interes public;

    h) să prezinte animalele pentru efectuarea acțiunilor sanitar-veterinare de interes public, la locul, data și ora stabilite de medicul veterinar oficial sau de medicul veterinar de liberă practică împuternicit;

    i) să respecte măsurile stabilite de autoritatea sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor;

    j) să anunțe autoritatea sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor locală și să solicite certificatul de sănătate animală și de transport ori alte documente necesare în vederea mișcării sau transportului de animale vii, material germinativ de origine animală, produse și subproduse supuse supravegherii și controlului sanitar-veterinar;

    k) să trimită autorității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, la solicitarea acesteia, copii ale documentelor și certificatelor ce însoțesc animalele vii, materialul germinativ de origine animală, produsele și subprodusele supuse supravegherii și controlului sanitar-veterinar;

    l) să respecte interdicțiile și restricțiile stabilite de autoritatea sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor privind activitățile prevăzute la art. 2;

    m) să pună pe piață, să importe, să exporte și să comercializeze numai animale vii, material germinativ de origine animală, produse și subproduse provenite de la animale, pentru care, dacă au fost tratate cu produse medicinale veterinare, s-au respectat perioadele de așteptare sau de întrerupere;

    n) să respecte măsurile de interdicție și restricție pentru produse medicinale veterinare și pentru produse și materii utilizate în nutriția animalelor, pentru unele substanțe interzise sau neautorizate a fi administrate animalelor ori a fi folosite în relație cu produsele de origine animală;

    o) să pună la dispoziție autorităților sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor animalele vii sau materialul germinativ de origine animală, produsele și subprodusele de origine animală, produsele medicinale veterinare, deșeurile, subprodusele de origine animală care nu sunt destinate consumului uman sau agenții patogeni de origine animală, produsele și materiile utilizate în nutriția animalelor ori alte materii și produse ce pot influența starea de sănătate a animalelor, în vederea examinării și testării acestora, pentru depistarea unor substanțe interzise sau neautorizate a fi utilizate în scopuri sanitar-veterinare;

    p) să respecte măsurile de interzicere sau restricționare privind punerea pe piață, importul, exportul, tranzitul și comerțul cu produse și subproduse ce nu sunt destinate consumului uman sau sunt improprii consumului uman ori pentru nutriția animalelor, precum și dispozițiile autorității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor de distrugere a produselor și subproduselor ce nu sunt destinate consumului uman sau sunt improprii consumului uman ori pentru nutriția animalelor, ce pot constitui un risc potențial pentru sănătatea animalelor, sănătatea publică, protecția animalelor, protecția mediului și siguranța alimentelor;

    q) să aplice normele sanitar-veterinare privind cerințele de zoo-igienă, de adăpostire, îngrijire, de reproducție și utilizare rațională a animalelor, precum și măsurile suplimentare stabilite de autoritățile sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor în aceste domenii;

    r) să aplice măsurile sanitar-veterinare pentru prevenirea bolilor animalelor, precum și pentru controlul și eradicarea sau prevenirea difuzării acestora în teritoriu;

     s) să întrețină în bună stare de funcționare și igienă, cu respectarea strictă a regulilor sanitar-veterinare, mijloacele pentru transportul animalelor vii, materialului germinativ de origine animală, produselor și subproduselor supuse supravegherii și controlului sanitar-veterinar;

    ș) să păstreze, în limitele de timp stabilite de autoritatea sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor, certificatele și documentele ce atestă sau certifică starea de sănătate a animalelor vii, a materialului germinativ de origine animală sau a produselor și subproduselor supuse supravegherii și controlului sanitar-veterinar;

    t) să respecte măsurile de suspendare sau retragere de pe piață a produselor medicinale veterinare, stabilite de autoritatea sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor, și să pună la dispoziție acesteia documentele și produsele respective, pentru examinarea acestora, inclusiv prin prelevare de probe pentru examene de laborator;

    ț) să se conformeze cerințelor sanitar-veterinare stabilite prin ordin al președintelui Autorității.

3.3 Atribuțiile autorităților statului în protecția animalelor.

Animalele sunt ființe simțitoare și sensibile care percep suferință fizică și psihică, drept pentru care statul și cetățenii au obligația să asigure dreptul la viață al animalelor, respectul pentru animale și demnitatea lor, luând măsurile necesare pentru a le proteja.

Statul este obligat ca, prin organele sale de specialitate, să asigure condiții corespunzătoare pentru administrarea vânatului încât să se asigure menținerea echilibrului ecologic. Printr-o bună gospodărire a vânatului se realizează: ocrotirea acestuia împotriva influențelor naturale negative și a altor acțiuni dăunătoare de orice fel; raționalizarea recoltării speciilor de vânat care prezintă interes deosebit sub aspect estetic, recreativ-sportiv și științific; menținerea unor efective care să asigure perpetuarea speciilor, creșterea potențialului biologic al vânatului prin păstrarea și îmbunătățirea condițiilor naturale de mediu, precum și prin selecție și dirijare genetică; popularea cu noi specii de vânat; asigurarea bazei furajere; coordonarea activității de conservare și înmulțire a vânatului cu dezvoltarea economică; organizarea vânătorii; valorificarea vânatului.

În vederea protejării faunei autohtone, este interzisă introducerea pe teritoriul țării, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, de culturi de microorganisme, a exemplarelor de plante și animale sălbatice vii, fără acordul pentru import al organelor de stat competente.

Regimul juridic al vânătorii și al protecției fondului cinegetic este stabilit în Legea nr. 407/2006 (modificată și completată prin Legea nr. 197/2007), care prevede o serie de măsuri cu privire la: administrarea și gestionarea durabilă a faunei cinegetice; obligațiile ce revin deținătorilor de terenuri pe care se arondează fonduri de vânătoare; regulile de exercitare a vânătorii; regimul sancționator în cazul încălcării prevederilor legale.

Fondul de vânătoare este unitatea de gospodărire cinegetică constituită indiferent de categoria de teren, indiferent de proprietar și astfel delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai mare faunei de interes cinegetic în interiorul său. Nu se includ în fondul de vânătoare suprafețele din perimetrul construit sau împrejmuit din intravilan, suprafețele rezervațiilor științifice, suprafețele parcurilor naționale, suprafețele patrimoniului natural universal și suprafețele strict protejate din cadrul zonelor umede de importanță internațională.

Fauna de interes cinegetic este resursă naturală regenerabilă, bun public de interes național și internațional.

În domeniul economiei vânatului și pescuitului sportiv, statului, prin ministerul de

resort, îi revin următoarele sarcini:elaborarea programului de perspectivă privind dezvoltarea economiei vânatului și asigurarea realizării acestuia, delimitarea fondurilor de vânătoare și stabilirea condițiilor pentru administrarea și folosirea lor; stabilirea măsurilor necesare pentru dezvoltarea economiei vânatului; ocrotirea și paza acestuia; aprobarea planului anual de recoltare și valorificare a vânatului, precum și a măsurilor pentru reducerea efectivelor la unele specii sau oprirea parțială ori totală, în mod temporar, a vânătorii pe unele fonduri; stabilirea măsurilor de prevenire a influențelor dăunătoare asupra vânatului; stabilirea măsurilor necesare pentru prevenirea pagubelor ce pot fi cauzate de animalele sălbatice culturilor agricole și animalelor domestice.

Protecția vânatului.

Prin protecția și îngrijirea vânatului se înțelege măsurile care se iau în scopul păstrării și înmulțirii, anumitor specii de vânat pentru a ajunge la nivelul efectivelor optime în condițiile și îmbunătățirii vigorii și a stării lui de sănătate, iar la speciile purtătoare de trofee și a ridicării calității lor, astfel că de pe fiecare fond de vânătoare să se poată extrage, anual o recoltă maximă ,corespunzătoare capacității de hrănire a fiecărui fond. În acest scop, se iau măsuri de apărare a anumitor specii de vânat și de îmbunătățire a condițiilor lui de viață, prin amenajarea corespunzătoare a fondurilor de vânătoare. Animalele sălbatice, din grupa cărora fac parte speciile de vânat, pentru a se dezvolta, au nevoie de liniște, adăpost și hrană.

În etapa actuală, mediul natural în care trăiesc speciile de vânat, este tot mai puternic perturbat sau chiar modificat de mijloacele moderne de civilizație, aceasta influențând negativ posibilitățile de menținere în teren a efectivelor existente.

Administrarea fondului cinegetic se realizează de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură și are următoarele atribuții:

a) elaborează strategia privind fondul cinegetic al României;

b) stabilește criteriile de atribuire în gestiune a fondurilor de vânătoare pe care le scoate la licitație;

c) stabilește valoarea de pornire pentru licitațiile pe care le organizează în scopul atribuirii în gestiune a fondurilor de vânătoare;

d) stabilește tariful de gestionare pentru fondurile de vânătoare atribuite direct;

e) elaborează metodologia și reglementările de organizare și practicare a vânătorii;

f) stabilește și aprobă cotele anuale de recoltă pentru speciile admise la vânătoare, cu avizul autorității publice centrale care răspunde de protecția mediului, în funcție de tendințele evoluției populației faunei cinegetice și de populația optimă;

g) propune, în situații justificate, modificarea perioadelor legale de vânătoare pentru unele specii de vânat;

h) avizează propunerile de populare a fondurilor de vânătoare cu specii noi de vânat, pe baza studiilor de impact, avizate de [NUME_REDACTAT] și de autoritatea publică centrală care răspunde de protecția mediului;

i) stabilește, împreună cu reprezentanții ministerelor de resort, măsurile necesare menținerii echilibrului ecologic și prevenirii pagubelor cauzate de vânat și prin vânătoare, culturilor agricole, animalelor domestice și fondului forestier;

j) ține evidența și publică, anual, date referitoare la populația de faună cinegetică, starea de sănătate a acesteia, recoltele și trofeele de vânat;

k) colaborează cu [NUME_REDACTAT] și Cercetării, în vederea stabilirii programelor de învățământ pentru instituțiile de învățământ care au ca discipline de studiu fauna cinegetică și vânătoarea și în vederea stabilirii programelor de cercetare științifică în domeniul cinegetic;

l) controlează activitatea cinegetică la toate nivelurile;

m) organizează direct și coordonează activitatea de combatere a braconajului;

n) organizează documentarea științifică în managementul cinegetic și stabilește sistemul informațional în domeniul cinegetic;

o) stabilește criteriile pentru acordarea licenței de funcționare gestionarilor fondurilor de vânătoare;

p) acordă licența de funcționare gestionarilor fondurilor de vânătoare;

q) colaborează cu [NUME_REDACTAT] pentru atestarea experților tehnici judiciari în vânătoare;

r) emite și aprobă modelul permiselor de vânătoare și ține evidența celor care au dobândit calitatea de vânător;

s) emite și pune la dispoziția gestionarilor fondurilor de vânătoare formularele autorizațiilor de vânătoare;

ș) stabilește rasele de câini admise la vânătoare în România;

t) stabilește, împreună cu [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] și Munițiilor, armele și categoriile de muniție care se pot folosi la vânătoare în România;

ț) inițiază acțiuni de popularizare a activității cinegetice și de educare a populației în domeniu;

u) participă sau sprijină, după caz, programul colaborărilor internaționale în domeniul cinegetic;

v) înființează [NUME_REDACTAT] de Evaluare a Trofeelor de Vânat, cu reprezentare în teritoriu;

x) stabilește modelul cadru al contractului de gestionare prin negociere cu reprezentanții gestionarilor fondurilor de vânătoare.

Importante atribuții pentru protejarea vânatului revin și autorităților publice centrale pentru silvicultură. În acest sens amintim: elaborează strategia privind fondul cinegetic al României; stabilesc criterii de atribuire a dreptului de gestionare a fondului de vânătoare în vederea încheierii contractelor de gestionare de către structurile proprii din teritoriu; aprobă metodologia de evaluare a efectivelor de vânat și de calcul al cotelor anuale de recoltă; aprobă propunerile de populare a fondurilor de vânătoare cu specii noi de vânat; asigură din fondul de protecție a vânatului, special constituit în acest scop, finanțează acțiunile de refacere a potențialului cinegetic al unor fonduri de vânătoare.

Organele silvice județene pentru protecția vânatului asigură: ocrotirea vânatului prin paza și amenajarea fondurilor de vânătoare, reducerea numărului animalelor dăunătoare vânatului, aplicarea măsurilor de apărare a sănătății animalelor sălbatice și de prevenire a difuzării bolilor de la acestea la animalele domestice sau la om; delimitarea în cadrul fondurilor de vânătoare a zonelor de protecție a vânatului de până la ¼ din mărimea acestora, unde sunt oprite în perioada de înmulțire a vânatului, pășunatul și circulația persoanelor, înafara obligațiilor de serviciu; iau măsuri de raționalizare a recoltării speciilor care prezintă interes deosebit sub aspect estetic, recreativ – sportiv și științific; constată anual efectivele de vânat existente și execută măsurile privitoare la perpetuarea speciilor și realizarea unor efective optime de vânat; asigură creșterea potențialului biologic al vânatului; execută măsurile de reducere a efectivelor la unele specii de vânat; execută măsurile stabilite de către organele sanitar-veterinare pentru zonele în care s-au semnalat cazuri de turbare ori epizootii; execută planul de recoltare prin organizarea de vânători; desfășoară activități de publicitate pentru cunoașterea și ocrotirea faunei sălbatice a țării.

Pe lângă autoritatea publică centrală de silvicultură, ca organism de avizare și consultare în domeniul cinegetic a fost creat [NUME_REDACTAT] de Vânătoare care: avizează propunerile de acte normative în domeniul cinegetic; propune măsuri de publicitate și de cunoaștere a activității cinegetice, precum și a strategiei adoptate în scopul menținerii biodiversității faunei cinegetice, păstrării echilibrului ecologic și exercitării raționale a vânătorii.

Exercitarea vânătorii se face în scopul asigurării echilibrului ecologic, ameliorării calității populațiilor faunei de interes cinegetic, cercetării științifice, precum și în scop didactic sau recreativ sportiv.

Nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia fără a avea asupra sa autorizația de vânătoare, care dovedește în condițiile prezentei legi, consimțământul proprietarului, al asociației de proprietari sau al celui mandatat de aceștia în acest scop.

Deținătorii cu orice titlu ai terenurilor incluse în fondurile de vânătoare au obligația de a permite desfășurarea acțiunilor de vânătoare autorizate pe terenurile ce le dețin sau aparțin.

Suprafața unui fond de vânătoare va fi de cel puțin 5000 ha la câmpie și în [NUME_REDACTAT], 7000 ha la deal și 10000 ha la munte.

În scopul conservării biodiversității, mamiferele și păsările admise la vânătoare se vânează numai în cadrul cotei de recoltă aprobate, cu respectarea reglementărilor tehnice privind organizarea și practicarea vânătorii. Pisicile și câinii sălbatici sau hoinari găsiți pe suprafețele fondurilor de vânătoare se împușcă fără restricții și fără obligarea la despăgubiri, iar fapta nu constituie infracțiune. Vânatul recoltat în baza autorizației de vânătoare individuale, se crotaliază după recoltare, înainte de părăsirea fondului de vânătoare conform normelor stabilite de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.

În vederea conservării faunei de interes cinegetic, administratorul împreună cu autoritatea publică centrală care răspunde de protecția mediului și gestionarul delimitează în fiecare fond de vânătoare una sau mai multe zone de liniște a faunei cinegetice în care exercitarea vânătorii este interzisă.

Suprafața zonelor de liniște a faunei cinegetice însumează minimum 10% din suprafața totală a fiecărui fond de vânătoare.

Acțiunea de capturare a vânatului viu este admisă în cadrul cotei de recoltă aprobate, prin metode și mijloace reglementate care nu vatămă exemplarele, numai sub directa îndrumare a personalului de specialitate. Capturarea exemplarelor de faună de interes cinegetic în scop de cercetare științifică se poate face și în perioadele în care vânătoarea este interzisă, cu condiția eliberării exemplarelor capturate în teritoriul de unde au fost capturate și cu înștiințarea autorității publice centrale care răspunde de protecția mediului. În acest caz numărul exemplarelor eliberate nu diminuează cota de recoltă.

Atribuțiile inspecțiilor zonale cu atribuții de gardă forestieră.

În cadrul Inspecției de Stat a Pădurilor din structura autorității publice centrale în domeniul agriculturii funcționează inspecții zonale cu atribuții de gardă forestieră ( la Bacău, București, Brașov, Cluj, Caransebeș) care au în atribuțiile lor protecția animalelor sălbatice, respectiv: stabilesc și controlează modul de gospodărire a fondurilor de vânat; verifică aplicarea măsurilor de ocrotire a vânatului, de combatere a răpitorilor acestuia, a bolilor și braconajului; controlează respectarea nivelurilor de recoltare a vânatului; urmăresc respectarea dispozițiilor referitoare la organizarea și desfășurarea acțiunilor de vânătoare și pescuit sportiv; controlează autenticitatea documentelor ce atestă calitatea de vânător.

Persoanele fizice sau juridice care comercializează animale din fauna sălbatică, în stare vie sau prelucrate trebuie să obțină în prealabil autorizație din partea autorităților care administrează și gospodăresc fondurile de vânătoare, contra unei taxe. În ceea ce privește gospodărirea vânatului Legea nr. 26/1976 privind economia vânatului și vânătoarea, prevede că aceasta trebuie să se realizeze prin metode care să asigure menținerea echilibrului ecologic. Lista speciilor admise la vânat și pescuit, a zonelor, perioadelor, mijloacelor și cantităților permise, atât din fondul silvic, cât și de pe întregul teritoriu al țării, cu excepția celor din crescătorii.. Înlăturarea din obiectiv a vânatului degenerat, accidentat sau debil și a celui cu trasee rău conformate se efectuează prin vânătoarea de selecție de către personalul unităților ce deservesc fondul de vânătoare sau de vânători calificați în acest sens. În ceea ce privește protecția faunei piscicole, Legea nr. 317/2009 privind pescuitul și piscicultura, prevede că prin pescuit se înțelege prinderea peștelui și a celorlalte viețuitoare acvatice pe bază de autorizație în locuri, perioade, cu unelte și în dimensiuni prevăzute de lege, în scop industrial, științific sau sportiv (membri ai [NUME_REDACTAT] a Vânătorilor și [NUME_REDACTAT]). Potrivit H.G. nr. 457/1994, [NUME_REDACTAT], Pădurilor și [NUME_REDACTAT] stabilește și controlează modul de gospodărire a fondurilor de vânătoare și salmonicole, precum și respectarea legislației privind gospodărirea acestor fonduri, organizarea acțiunilor de vânătoare și pescuit, inclusiv cu străinii. În scopul conservării diversității biologice, a eterogenității structurilor ecologice caracteristice diferitelor medii acvatice și zone umede, al menținerii și ameliorării potențialului biologic de regenerare a resurselor acvatice valorificabile economic se impune declararea ca zone protejate de interes ecologic național a unor sectoare de cursuri de apă, sau sectoare din apele teritoriale maritime în care sunt prezente biocenoze reprezentative sau populații rare sau periclitate, autohtone sau migratoare. În perimetrul acestor zone desfășurarea oricărei activități trebuie să fie supusă restricției prevăzute de lege pentru zonele protejate de interes național

Protecția piscicolă

Protecția fondului piscicol se realizează prin prohibiția anuală a pescuitului, prin interdicția acțiunilor care pot constitui contravenții și infracțiuni conform legilor în viguare, precum și prin orice alte măsuri care să asigure exploatarea durabilă a fondului piscicol și conservarea biodiversității.

Anual autoritatea publică centrală pentru agricultură, alimentație și silvicultură împreună cu autoritatea publică centrală de protecție a mediului vor stabili, prin ordin comun, perioadele și zonele de prohibiție a pescuitului. Ordinul se emite pentru toate speciile de pești și animale acvatice și pentru toate zonele țării, la începutul lunii aprilie, dar nu mai târziu de 15 aprilie, și este valabil până la apariția ordinului de prohibiție din anul următor.

Acvacultura constituie ansamblul procedeelor și tehnicilor care au ca scop reproducerea și creșterea peștilor și a altor viețuitoare acvatice.

[NUME_REDACTAT] pentru Pescuit și Acvacultură are următoarele atribuții: elaborează strategia națională în domeniul conservării biodiversității din bazinele piscicole naturale și amenajate, precum și reglementările referitoare la conservarea și managementul resurselor acvatice vii existente în apele marine și continentale, la acvacultură, organizarea pieței produselor pescărești, a structurilor de pescuit, implementarea și controlul aplicării și respectării acestora.

[NUME_REDACTAT] de Administrare a [NUME_REDACTAT] are următoarele sarcini principale: aplică strategia națională în ceea ce privește gestionarea durabilă a resurselor acvatice vii; privatizează societățile comerciale cu profil piscicol și amenajările piscicole pe care le are în portofoliu; concesionează terenurile pe care sunt amplasate amenajările piscicole din domeniul public sau privat al statului, elaborează caietele de sarcini în vederea privatizării și concesionării; desfășoară orice alte activități stabilite de autoritatea publică centrală care răspunde de pescuit și acvacultură.

Instituția publică de interes național, cu personalitate juridică, aflată în subordinea autorității publice centrale care răspunde de pescuit și acvacultură este [NUME_REDACTAT] pentru Pescuit și Acvacultură.

Fondul piscicol (efectivul piscicol) este format din totalitatea populațiilor de pești, raci, scoici, broaște și alte viețuitoare acvatice, existente în bazinele piscicole amenajate. Potrivit legii, bazinele piscicole pot fi împărțite în: naturale și amenajate. Sunt considerate bazine piscicole naturale: Dunărea teritorială, Delta și lunca inundabilă a Dunării; complexul lagunar Razelm-Sinoe și lacurile litorale; pâraiele și râurile de munte, colinare, de șes și zonele lor inundabile; bălțile și lacurile naturale, lacurile de acumulare. Sunt considerate bazine piscicole amenajate: heleșteele, iazurile cu zonele lor inundabile, păstrăvăriile, stațiile de reproducere artificială, instalațiile pentru creșterea super-intensivă. Fondul piscicol din amenajările piscicole aparține, după caz, domeniului public sau privat al statului, precum și proprietății private a persoanelor fizice și juridice.

Pentru gestionarea resurselor acvatice vii care aparțin domeniului public al statului a fost înființată, în subordinea autorității publice centrale care răspunde de pescuit și acvacultură, [NUME_REDACTAT] de Administrare a [NUME_REDACTAT], ale cărei atribuții se exercită prin intermediul filialelor sale teritoriale.

În bazinele piscicole naturale aparținând statului (exceptând apele de munte și cele administrate de [NUME_REDACTAT] Biosferei ”[NUME_REDACTAT]”) atribuirea dreptului de pescuit persoanelor fizice și juridice se face pe baza autorizării date de către [NUME_REDACTAT] pentru Pescuit și Acvacultură prin intermediul asociațiilor de pescari sportivi legal constituite. Autorizația de pescuit este un document cu regim special, emis și eliberat anual și conține date referitoare la: zona de pescuit, gestionarul resurselor acvatice vii, populația de pescari, nave și ambarcațiuni, beneficiarii resurselor acvatice vii și cotele alocate. Autorizația de pescuit poate fi: autorizație de pescuit comercial ; autorizație de pescuit recreativ-sportiv; autorizație de pescuit în scop științific, autorizație specială pentru capturarea reproducătorilor.

Exercitarea pescuitului se face pe baza unui permis eliberat de persoanele juridice autorizate, pentru dobândirea lui fiind necesară dovedirea calității de membru al unei asociații de pescari sportivi legal constituite. Pescuitul în scop comercial se poate exercita de către personalul autorizat în condițiile prevăzute de lege.

Licența de pescuit este un document netransmisibil – emis de [NUME_REDACTAT] pentru Pescuit și Acvacultură – pe baza datelor înregistrate în Fișierul navelor și ambarcațiunilor de pescuit, care dă dreptul unei nave/ambarcațiuni să desfășoare activitatea de pescuit comercial.

În țara noastră, regimul juridic al utilizării organismelor și microorganismelor modificate genetic a fost stabilit – recent – prin două acte normative, se specifică condițiile de exercitare a pescuitului, zona de pescuit, metodele, uneltele și echipamentele de pescuit, tipul și numărul uneltelor și ambarcațiunilor de pescuit, numărul pescarilor, cota de pescuit defalcată pe specii, precum și alte măsuri menite să asigure exploatarea durabilă a fondului piscicol.

Reglementarea internă consacră obiectul ”utilizării optime a resurselor piscicole și altor resurse biologice” prin luarea măsurilor tehnice sau de altă natură cu privire la conservarea și gestionarea lor, pe baza celor mai avansate cercetări științifice și cu colaborarea organizațiilor internaționale cu preocupări în materie.

Protecția resurselor acvatice vii se realizează prin instituirea unor măsuri tehnice și de altă natură prin care se urmărește efectuarea unui pescuit rațional, care să țină seamă de capacitatea de conservare, protecție și regenerare a resurselor biologice, la care se adaugă obiectivele stabilite prin lege și cele aferente controlului aplicării și respectării legislației.

Anual, la propunerea [NUME_REDACTAT] pentru Pescuit și Acvacultură, prin ordin comun al ministrului agriculturii și dezvoltării rurale și al ministrului mediului și dezvoltării durabile se stabilesc perioadele și zonele de prohibiție a pescuitului, precum și zonele de protecție a resurselor acvatice vii.

Dintre cele trei ecosisteme care ne furnizează hrana – terenurile agricole, pășunile și zonele de pescuit -, exploatarea excesivă a zonelor piscicole este poate cea mai vizibilă. După cel de-al [NUME_REDACTAT] Mondial, creșterea demografică accelerată și veniturile în continuă urcare au generat o cerere de nivel record pentru produsele marine. În același timp, dezvoltarea tehnologiilor de pescuit oceanic, incluzând navele de prelucrare a peștelui dotate cu congelatoare au condus la sporirea dramatică a capacității de pescuit. Ca urmare, pescuitul oceanic a crescut de la cele 19 milioane de tone în 1950, la maximul său istoric de 93 de milioane de tone în 1997. Această creștere de cinci ori a ridicat consumul mediu mondial al produselor marine pe persoană de la 8 kg în 1950 la un maxim de 17 kg în 1988.

La începutul anilor 1990, [NUME_REDACTAT] Unite pentru Hrană și Agricultură, care monitorizează zonele piscicole oceanice, a raportat că toate cele 17 zone majore sunt recoltate la capacitatea lor suportabilă sau chiar peste aceasta și că 9 dintre aceste zone erau în faza de declin. Multe țări au încercat să-și protejeze zonele piscicole contra exploatării excesive și a unui eventual colaps. Zonele de pescuit din interiorul uscatului suferă și ele de o proastă administrare a mediului, deversarea apelor, creșterea acidității și poluarea. De exemplu, Marea de Azov din Rusia se află în pragul morții biologice. Multe specii de pești au dispărut. De asemenea, poluarea lacurilor de apă dulce duce fie la distrugerea unor soiuri de pește, fie la nesiguranța consumării lor de către om.

Din aceste motive, după lungi negocieri, în aprilie 1997 s-a semnat la Bruxelles acordul [NUME_REDACTAT] de a se reduce capacitatea de pescuit a flotei sale cu 30% pentru speciile aflate în pericol și cu 20% pentru cele excesiv exploatate.

În țara noastră reglementarea-cadru pentru acest domeniu este dată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura, cu modificările și completările ulterioare. Conform acestui act normativ, pescuitul reprezintă activitatea de extragere a resurselor acvatice vii din ape maritime și continentale, cu respectarea măsurilor pentru protejarea, conservarea și resurselor acvatice vii, iar acvacultura este creșterea sau cultivarea de viețuitoare acvatice cu tehnici destinate măririi peste capacitatea naturală a mediului a producției de organisme acvatice, acestea fiind proprietatea unei persoane fizice sau juridice.

Elaborarea strategiei naționale și a reglementărilor referitoare la conservarea și managementul resurselor acvatice vii existente în apele maritime și continentale, la acvacultură, la organizarea pieței produselor pescărești, la structurile de pescuit și acvacultură, precum și implementarea și controlul aplicării și respectării acestora sunt atributul [NUME_REDACTAT] pentru Pescuit și Acvacultură, instituție publică de interes național, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, finanțată integral de la bugetul de stat, care funcționează în subordinea autorității publice centrale care răspunde de pescuit și acvacultură.

Politica privind pescuitul în apele maritime și continentale se va realiza prin: măsuri de conservare a resurselor acvatice vii, prin reglementarea echipamentelor de pescuit, a efortului de pescuit sau a oricărei alte măsuri care să fie determinată de starea resurselor; măsuri de protejare și regenerare a resurselor acvatice vii, prin stabilirea anuală a capturării anuale admisibile și a cotelor de pescuit, a perioadelor de prohibiție, a zonelor protejate și a zonelor de cruțare, precum și a măsurilor preventive; măsuri de administrare a pescuitului, astfel încât să se obțină o mai bună raționalizare a efortului de pescuit; reglementări privind pescuitul recreativ/ sportiv; stabilirea sistemelor de control și de inspecție a activităților de pescuit; integrarea activităților de valorificare a resurselor acvatice vii din ariile protejate în planurile de management ale ariilor respective.

Activitatea de pescuit comercial se desfășoară pe bază de licență de pescuit emisă de [NUME_REDACTAT] pentru Pescuit și Acvacultură acordată unei nave/ ambarcațiuni. [NUME_REDACTAT] pentru Pescuit și Acvacultură monitorizează activitatea de pescuit prin stabilirea sistemelor de comunicare permanentă pentru cunoașterea în timp real a intrărilor și ieșirilor din port, a staționărilor navelor/ ambarcațiunilor în zonele de pescuit, a capturilor sau a altor circumstanțe.

Pescuitul în scop recreativ sau sportiv, adică pescuitul efectuat cu undița sau cu lanseta, în scop de agrement sau performanță se desfășoară pe baza unui permis nominal eliberat de [NUME_REDACTAT] pentru Pescuit și Acvacultură și se exercită în amenajările piscicole și în lacurile de acumulare, în condițiile și pe baza regulilor stabilite de proprietarul sau de administratorul acestora.

În scopul asigurării protecției și conservării resurselor acvatice vii și al evitării conflictelor de interese între activitatea de pescuit sportiv, au fost stabilite condiții speciale pentru practicarea pescuitului recreativ sau sportiv în apele maritime și continentale.

[NUME_REDACTAT] pentru Pescuit și Acvacultură, eliberează la cerere, o autorizație specială de pescuit în scop științific, netransmisibilă, instituțiilor de cercetare din sectorul pescăresc, care au ca obiective de cercetare: cunoașterea biologiei, etologiei și diversității structurii, funcționabilității și productivității din aceste ecosisteme și a interacțiunilor specifice; evaluarea impactului produs asupra ecosistemelor acvatice marine și a apelor continentale de către activitățile de pescuit și acvacultură, precum și de alte activități antropice; identificarea de noi zone și resurse acvatice vii de interes pentru exploatare; dezvoltarea și diversificarea acvaculturii;

Acvacultura se practică în bazine amenajate pentru acvacultură, în instalații special amplasate pe apă și pe uscat, precum și în viviere flotabile. Politica de bază pentru dezvoltarea acvaculturii se realizează prin mai multe măsuri, printre care: valorificarea superioară a potențialului genetic prin acvacultura unor specii valoroase; asigurarea calității produselor din acvacultură și a sănătății publice; asigurarea producției din acvacultură pentru cazuri de forță majoră; asigurarea sănătății și bunăstării animale; protecția mediului.

Conform art. 7 din Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul și acvacultura, strategia în domeniul protecției fondului piscicol și pescuitului din bazinele piscicole naturale, precum și din bazinele piscicole amenajate, a acvaculturii și valorificării producției, indiferent de forma de proprietate sau de administrare, se realizează de autoritatea publică centrală sau pentru agricultură și alimentație împreună cu autoritatea publică centrală care răspunde de mediu.

În vederea administrării fondului piscicol din domeniul public de interes național, precum și din amenajările piscicole din domeniul public și privat al statului, exceptând apele de munte și zona administrată de [NUME_REDACTAT] Biosferei „[NUME_REDACTAT]", s-a înființat, conform legii, [NUME_REDACTAT] de Administrare a [NUME_REDACTAT], entitate având personalitate juridică proprie.

[NUME_REDACTAT] de Administrare a [NUME_REDACTAT] funcționează pe bază de gestiune economică proprie prin autofinanțare, în subordinea [NUME_REDACTAT], Alimentației și Pădurilor, având următoarele atribuții:

a) aplică strategiile naționale din domeniul protejării fondului piscicol și gestionării exploatării durabile prin pescuit, a resurselor piscicole ce aparțin fondului piscicol, precum și dezvoltarea pisciculturii și a celorlalte ramuri ale acvaculturii;

b) elaborează metodologia de evaluare a fondului piscicol și de stabilire a cotelor anuale de pești și o supune spre aprobare autorității publice centrale care se ocupă de piscicultură;

c) asigură exploatarea durabilă prin pescuitul comercial și pescuitul recreativ/sportiv, la nivelul cotelor admisibile, din fondul piscicol proprietate publică și privată a statului;

d) acordă licențe/autorizații de pescuit comercial, recreativ/sportiv persoanelor fizice și juridice, în condițiile legii;

e) concesionează către persoanele fizice sau juridice fondul piscicol din domeniul public și privat al statului, în vederea exploatării și valorificării resurselor piscicole;

f) elaborează și propune spre aprobare autorității publice centrale pentru agricultură și alimentație nivelul minim al redevenței și al tarifelor de acordare a licențelor și autorizațiilor de pescuit;

g) protejează, conservă și reface prin repopulări fondul piscicol din bazinele naturale;

h) elaborează norme și propune reglementări în conformitate cu atribuțiile ce derivă din obiectul de activitate și cu obligațiile asumate de România prin semnarea acordurilor și aderarea la organisme și convenții internaționale în domeniu și le supune spre aprobare autorității publice care se ocupă de piscicultură;

i) organizează și desfășoară activități de inspecție piscicolă privind respectarea prevederilor prezentei legi și a altor reglementări în vigoare;

j) organizează și coordonează activitățile de cercetare științifică în domeniul pescuitului și acvaculturii;

k) prestează servicii pentru terți;

l) desfășoară activități de pescuit, piscicultură, procesare, transport și comercializare a peștelui pentru bazinele piscicole naturale și amenajările piscicole care nu sunt concesionate.

Protecția fondului piscicol este înțeleasă de lege ca un ansamblu de măsuri și reglementări prin care se asigură conservarea biodiversității și exploatarea rațională a fondului piscicol, în condiții de păstrare a fondului ecologic, iar exploatarea durabilă, exploatarea diferitelor componente biologice acvatice într-o manieră și la un nivel care să nu ducă pe termen lung la declinul uneia dintre componente, iar potențialul lor și al ecosistemelor să corespundă nevoilor și aspirațiilor generațiilor prezente și viitoare.

Protecția fondului piscicol se realizează prin prohibiția anuală a pescuitului, prin interdicția acțiunilor care pot constitui contravenții și infracțiuni la prezenta lege, precum și prin orice alte măsuri care să asigure exploatarea durabilă a fondului piscicol și conservarea biodiversității.

Prohibiția anuală a pescuitului reprezintă o măsură de protecție de tip clasic și constă în stabilirea anuală, prin ordin comun al autorității publice centrale pentru agricultură, alimentație și silvicultură și al autorității publice centrale de protecție a mediului, a perioadelor și zonelor de prohibiție a pescuitului; ordinul se emite pentru toate speciile de pești și animale acvatice și pentru toate zonele țării la începutul lunii aprilie, dar nu mai târziu de 15 aprilie și este valabil până la apariția ordinului de prohibiție din anul următor.

Pentru protecția fondului piscicol se interzice folosirea următoarelor unelte și metode de pescuit: setci fixe în zona litoralului marin; setci și ave de orice tip, în complexul Razelm-Sinoe și lacurile litorale; setci mono-filament în toate apele; pescuitul electric, cu excepția celui practicat în scop științific; oprirea, abaterea, răstocirea unei ape curgătoare sau scurgerea apei în parte sau în întregime; pescuitul cu materiale explozive, precum și cu substanțe toxice și narcotice de orice fel; pescuitul cu unelte din plasă în râurile și lacurile naturale din zona de munte; pescuitul cu momeli metalice și pești artificiali în râurile populate cu lostriță; pescuitul cu sulița, țepoaia, japca și orice alt fel de unelte înțepătoare sau agățătoare.

În scopul protecției fondului piscicol sunt supuse interdicției următoarele acțiuni și activități: mutarea, deteriorarea sau distrugerea semnelor indicatoare de reglementare a pescuitului, amplasate în zona bazinelor piscicole; recoltarea stufului, papurii, rogozului și a altor plante acvatice din bazinele piscicole fără autorizarea proprietarului sau beneficiarului de folosință piscicolă; circulația cu ambarcațiuni cu motor în [NUME_REDACTAT] și în complexul de lacuri Razelm-Sinoe în afara traseelor aprobate de către [NUME_REDACTAT] Biosferei „[NUME_REDACTAT]”. Se exceptează circulația pe căile navigabile și pe cele de acces la localitățile care nu au alte căi de comunicație, precum și circulația ambarcațiunilor autorizate în condițiile legii; circulația cu autovehicule și scoaterea materialului lemnos prin albiile apelor curgătoare din zona de munte, precum și circulația cu ambarcațiuni cu motor în bazinele piscicole din zona de munte fără autorizația autorității publice centrale care răspunde de silvicultură; închiderea cu garduri și prispe pescărești sau cu alte unelte de pescuit de orice fel a gârlelor de legătură, a bălților și terenurilor inundabile, dacă prin aceasta se împiedică accesul sau se pescuiesc peștii care migrează în timpul viiturilor de apă sau în perioada de reproducere, precum și scurgerea liberă a apelor odată cu fondul piscicol din ele. modificarea regimului de scurgere a apei în scopul practicării pescuitului, fără acordul administratorului; distrugerea sau degradarea din culpă a trecătorilor pentru pești, a cascadelor, toplițelor și a altor instalații și amenajări cu scop piscicol; înființarea de pepiniere și crescătorii piscicole fără avizul autorității publice centrale pentru agricultură și alimentație; distrugerea sau degradarea digurilor, barajelor și canalelor pescărești, taluzurilor și malurilor, precum și distrugerea, degradarea sau micșorarea zonelor de protecție a apelor;așezarea uneltelor de pescuit fixe sau plutitoare în derivă pe mai mult de două treimi din lățimea râurilor, gârlelor sau canalelor; reducerea din culpă a debitelor de apă în apele naturale, dacă prin aceasta se periclitează existența fondului piscicol; deschiderea, închiderea sau obturarea canalelor și manipularea instalațiilor hidrotehnice de orice fel în alt mod decât cel stabilit prin normele tehnice; pescuitul în zonele de protecție specială pentru iernarea peștelui; folosirea cu orice titlu de năvoade, setci, ave, vârșe, vintire, precum și alte tipuri de unelte de pescuit comercial de către persoane fizice sau juridice neautorizate, aruncarea sau depozitarea rumegușului, deșeurilor menajere și zootehnice și a oricăror materii și materiale produse și substanțe poluante pe malurile râurilor, pâraielor, lacurilor, bălților și amenajărilor piscicole; folosirea armelor de foc pentru capturarea delfinilor și peștilor; accesul cu animale și mijloace de transport de orice fel pe diguri și în incintele amenajărilor piscicole; pescuitul reproducătorilor în perioada de prohibiție și distrugerea icrelor acestora din zonele de reproducere naturală special marcate;

Alte măsuri de protecție a fondului piscicol vizează: popularea sau aclimatizarea de specii ori hibrizi noi pentru fauna și flora acvatică a țării, numai cu avizul autorității publice centrale pentru protecția mediului; stabilirea dimensiunilor minime ale speciilor de pești și alte animale acvatice, admise la pescuit în bazinele piscicole naturale și a dimensiunilor minime ale ochiului uneltelor de pescuit prin lege; obligația persoanelor juridice sau fizice care își desfășoară activitatea în zona limitrofă bazinelor piscicole naturale de a respecta reglementările privind conservarea și protecția fondului piscicol.

3.4 Aspecte privind protecția animalelor în ariile protejate

Aria naturală protejată așa cum este “zona terestră, acvatică și subterană, cu perimetru legal stabilit și având un regim special de ocrotire și conservare, în care există specii de plante și animale sălbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică sau culturală deosebită”. Aria naturală protejată cuprinde parcuri naționale, rezervații naturale, rezervații ale biosferei, monumente ale naturii. Legea protecției mediului prevede că protejarea unor specii și organisme rare, amenințate cu dispariția, conservarea biodiversității și instituirea de arii protejate, precum și măsurile stabilite de autoritățile pentru protecția mediului, sunt prioritare în raport cu alte interese. În ordonanță se prevede înființarea [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] Protejate și [NUME_REDACTAT], instituție publică, în subordinea autorității publice centrale pentru protecția mediului, finanțată din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, care are în subordine și coordonare structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică. În același act normativ sunt menționate restricțiile cu privire la ariile naturale protejate și vecinătatea acestora: desfășurarea programelor, proiectelor și activităților care contravin planurilor de management sau regulamentelor ariilor naturale protejate sau care sunt susceptibile să genereze un impact asupra acestora; schimbarea destinației terenurilor; pășunatul și amplasarea de stâne și locuri de târlire; activități comerciale de tip comerț ambulant; distrugerea sau degradarea panourilor informative și indicatoare, construcțiile, împrejmuirile, barierele, plăcile, stâlpii, semnele de marcaj sau orice alte amenajări aflate în inventarul ariilor naturale protejate; aprinderea și folosirea focului deschis în afara zonelor special amenajate și semnalizate în acest scop de către administratorii sau custozii ariilor naturale protejate; abandonarea deșeurilor în afara locurilor special amenajate și semnalizate pentru colectare daca există; accesul pe suprafața ariilor naturale protejate și practicarea de sporturi în afara drumurilor permise accesului public cu mijloace motorizate care utilizează carburanți fosili; exploatarea oricăror resurse minerale neregenerabile din parcurile naționale, rezervațiile naturale, rezervațiile științifice, monumentele naturii și din zonele de conservare specială ale parcurilor naturale; în parcurile naturale în afara zonelor de conservare specială, exploatarea oricăror resurse minerale neregenerabile este permisă numai daca acest lucru este prevăzut în mod explicit în planurile de management și regulamentele acestora.

[NUME_REDACTAT] de Urgenta nr. 236/2000, aria protejată este definită ca fiind zona cu perimetrul legal stabilit ce are un regim special de ocrotire și conservare, zonă în care există specii de plante și animale sălbatice, elemente și formațiuni biografice, peisagistice, geologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică sau culturală deosebită. Constituirea ariilor protejate și declararea de monumente ale naturii ocupă un loc important în cadrul modalităților, al mijloacelor de protecție și conservare a naturii.

Categorii de arii protejate avem: Rezervațiile naturale, zone de o frumusețe particulară ce cuprind elemente sau specii animale sau vegetale ce posedă caracteristice unice, reprezentative. Ele cuprind suprafețe de teren sau de apă, destinate conservării unor medii de viață caracteristice. Există rezervații naturale forestiere, botanice, geografice, speologice, ornitologice, zoologice, maritime. Ele sunt supuse unui regim de protecție, strict din partea statului, fiind interzise activitățile și accesul omului, cu excepția scopurilor științifice ; Parcurile naturale- sunt supuse controlului statului, având limite stabilite ferm. Accesul publicului este permis însă, vânătoarea și pescuitul sunt permise numai în anumite condiții. Rezervațiile științifice- cuprind ecosisteme deosebite, specii de plante și animale de importanță științifică naturală, ce reprezintă subiect de studiu pentru cercetarea și cunoașterea științifică ; Monumentele naturii- cuprind specii de plante și animale rare sau pe cale de dispariție, arbori seculari, fenomene geologice unice de interes științific sau peisagistic (peșteri, chei, cascade). Ele desemnează un element natural individualizat, concret și fac parte din ariile protejate.

Pentru asigurarea măsurilor speciale de protecție a bunurilor patrimoniului natural, se instituie un regim juridic diferențial pentru categoriile de arii protejate stabilite la nivel național și internațional.

Zonele protejate se declară prin lege sau alte acte normative, inclusiv prin amenajamentele silvice. Aceste zone sunt menționate în planurile de urbanism și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii. Necesitatea de a avea la dispoziție o evidență strictă a ariilor protejate – în vederea evaluării corecte a lor în concordanță cu întreaga suprafață a țării, distribuția lor în teritoriu și viitoarea dezvoltare a sistemului național al ariilor protejate a făcut ca cea mai convenabilă formă să fie publicarea unei liste care să cuprindă toate ariile, cu politica de protecție dată de documente normative de diferite tipuri: hotărâri și decizii guvernamentale; decizii ale autorităților regionale și județene; ordine ale [NUME_REDACTAT], Pădurilor și [NUME_REDACTAT].

Persoanele fizice și juridice, în ceea ce privește regimul juridic general al ariilor protejate au următoarele atribuții : să respecte statutul suprafețelor limitrofe ariilor protejate, monumentelor naturii pe care s-au identificat elemente ce necesită a fi ocrotite; să gospodărească ecologic și durabil suprafețele pe care le dețin în calitate de proprietari și care sunt declarate arii protejate sau monumente ale naturii; să nu culeagă și să nu comercializeze plante declarate monumente ale naturii; să nu captureze, dețină sau să comercializeze animale declarate monumente ale naturii; să nu disloce, dețină sau să comercializeze piese mineralogice, speologice, paleologice, ce provin din locuri declarate monumente ale naturii; să nu introducă în țară, cu excepția celor prevăzute de lege, culturi de microorganisme, plante și animale vii, fără acordul autorității centrale pentru protecția mediului.

Toate suprafețele terestre și acvatice ce aparțin domeniului public și care datorită valorii patrimoniului natural, necesită instituirea regimului de arie protejată, vor rămâne în proprietatea statului și vor dobândi regim de protecție. Modul de constituire și de administrare a ariilor protejate va lua în considerare interesele comunităților locale în scopul păstrării practicilor și cunoștințelor tradiționale locale în valorificarea acestor resurse în beneficiul lor.

Administrarea ariilor protejate se face prin: structuri ale administrației special constituite; regii autonome; companii; societăți naționale și comerciale; autorități ale administrației locale; servicii descentralizate ale administrației publice centrale; instituții de cercetare, de învățământ, științifice; muzee; organizații non-guvernamentale; persoane fizice cu calitatea de custode, pentru ariile ce aparțin domeniului public și nu necesită structuri ale administrației special constituite. Legea nr. 195/2005 dispune că menținerea și dezvoltarea rețelei naționale de arii protejate și de monumente ale naturii are drept scop, conservarea unor habitate naturale, a biodiversității, a structurilor cu valoare ecologică, științifică și peisagistică

Pe plan internațional avem: [NUME_REDACTAT] ONU de la Stockholm 1972 unde s-au adoptat Recomandările 37 – document internațional ce reglementează protecția ariilor și monumentelor naturii. Se cere guvernelor să-și unească și coordoneze eforturile pentru gospodărirea zonelor protejate, să încheie acorduri în domenii ca: schimbul de informații, dispoziții legislative de interes mondial, protecția plantelor și animalelor, reglementări privind pescuitul, vânătoarea, etc. [NUME_REDACTAT] ONU și UNESCO pentru Educație, Știință și Cultură de la Paris din 1972 s-a adoptat Convenția privind patrimoniul cultural și natural care și-a propus să realizeze o reunificare și reconciliere între patrimoniul cultural și cel natural, considerate componente ale patrimoniului universal, pentru a cărui ocrotire trebuie să coopereze întreaga comunitate internațională; Convenția asupra protecției naturii în Pacificul de Sud – 1976 recomandă crearea de zone protejate, parcuri și rezervații naționale în această zonă a globului; [NUME_REDACTAT] în domeniul conservării naturii și al protejării peisajelor din 1982 propune delimitarea și acordarea unui statut special zonelor protejate transfrontaliere și a zonelor importante pentru speciile migratoare; [NUME_REDACTAT] asupra pădurilor tropicale, Geneva, 1983; Convenția asupra conservării naturii și a resurselor naturale, [NUME_REDACTAT], 1985 – care prevede 2 categorii de zone protejate, respectiv parcurile naționale și rezervațiile.

Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii, care funcționează pe lângă [NUME_REDACTAT], împreună cu [NUME_REDACTAT], Pădurilor și [NUME_REDACTAT] editează și actualizează Catalogul ariilor protejate și a monumentelor naturii, precum și [NUME_REDACTAT], un document care cuprinde speciile de plante și animale autohtone rare, pe cale de dispariție sau recent dispărute. S-au inventariat, până în prezent, peste 600 de arii protejate grupate în județe și în concordanță cu clasificarea și categorisirea UICN. În interiorul acestor categorii ariile sunt grupate în tipuri de rezervații în concordanță cu prevederile Legii nr. 9/1973 și clasificate în funcție de suprafață. [NUME_REDACTAT] sus-amintite, tipurile de rezervații sunt: b – botanică; f – forestieră; g – geologică și geomorfologică; l – peisagistică; m – mixtă; p – paleontologică; s – speologică; z – zoologică.

În lista publicată figurează 14 parcuri naționale: Rodna, Ceahlău, Călimani, [NUME_REDACTAT], Cozia, Domogled, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]-Beușnița, Semenic- [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT], Apuseni, Bucegi, [NUME_REDACTAT]-Ciclovina, Retezat (propus ca parc național la a IV-a sesiune a Consiliului internațional de coordonare a programului "Om-Biosferă" ținut la Paris în perioada 19-28 noiembrie 1979) la care se adaugă rezervația biosferei [NUME_REDACTAT]. Exemple de astfel de zone protejate sunt: pentru Categoria I: [NUME_REDACTAT]; [NUME_REDACTAT]; Polița cu crini din Ceahlău ; pentru Categoria II: toate parcurile naționale amintite mai sus; pentru Categoria III: [NUME_REDACTAT] ; Peștera de la Scărișoara ; Calcarul numulitic de la Albești ; [NUME_REDACTAT] ; pentru Categoria IV: Poienile cu narcise din [NUME_REDACTAT] ; Vulcanii noroioși de la [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] ; Lacul știucilor din județul Cluj ; [NUME_REDACTAT] ; Punctul fosilifer de la [NUME_REDACTAT] ; [NUME_REDACTAT] Nărujei, pentru Categoria V: Pădurea și mlaștinile eutrofe de la Prejmer ; Pădurea de Aramă și Pădurea de Argint din județul Neamț ; [NUME_REDACTAT].

Sunt protejate rezervații naturale. De exemplu, aria protejată [NUME_REDACTAT] (jud. Brașov) are o întindere de 391,9 ha, este situată în depresiunea Făgărașului și reprezintă un bazin tectonic cu depozite miocene peste care se dispune Pliocen alcătuit din marne, pietriș ca peste aceste depozite să se dispună Cuaternar – conuri de dejecție. Pădurile au fost tăiate pentru sporirea suprafeței agricole și au rămas pâlcuri izolate. Un astfel de pâlc (aproape de comuna Sercaia) adăpostește colțul de vegetație [NUME_REDACTAT]. Zona este formată din exemplare rare de stejari între care cresc plopul tremurător, crușinul ș.a. Specia dominantă este narcisa asociată cu țepoșica și iarba vânătă.

Prin lungimea și volumul său de apă, Dunărea este al II-lea fluviu din Europa și unul dintre cele mai importante la nivel internațional.

În scopul opririi proceselor de degradare a [NUME_REDACTAT] și a reconstrucției sale ecologice, au fost luate o serie de măsuri, inclusiv legislative. Astfel, prin Decretul nr 103/1990 s-a dispus oprirea lucrărilor de aplicare a programului de amenajare și exploatare integrală a Deltei, în scopul elaborării de studii ce cuprind măsuri pentru utilizarea rațională, redresarea și menținerea echilibrului în zonă. [NUME_REDACTAT] 187/1990 țara noastră a aderat la Convenția privind patrimoniul mondial, cultural și natural iar [NUME_REDACTAT] a fost înscrisă în 1991 pe lista patrimoniului mondial, fiind declarată rezervație a biosferei. [NUME_REDACTAT] a fost înscrisă și pe lista aferentă Convenției asupra zonelor umede de la Ramsar/1972 prin care i s-a stabilit un regim național și internațional de protecție și conservare.

[NUME_REDACTAT] este o regiune de importanță națională și internațională, dar care este și foarte fragilă, fiind supusă poluării sub diferite forme dar și unei exploatări naționale cu consecințe negative. Având calitatea recunoscută de zonă umedă de importanță internațională și patrimoniu natural mondial, [NUME_REDACTAT] trebuie supusă unui regim de protecție și dezvoltare durabilă. Legea nr. 82/1993 – privește constituirea [NUME_REDACTAT] Dunării și cuprinde dispoziții referitoare la regimul general și special de protecție, regimul de administrare și regimul sancționator. Pe lângă sistemul complex de protecție și conservare a [NUME_REDACTAT], Legea nr. 82/1993 cuprinde și un ansamblu de sancțiuni juridice (contravenționale, civile, penale) menite să contribuie la asigurarea aplicării și respectării sale. Regimul juridic general al [NUME_REDACTAT] este completat și de prevederile documentelor internaționale în materie (ratificate de țara noastră), în scopul menținerii echilibrului ecologic, a stabilirii unor măsuri de gestionare și dezvoltare durabilă a acestei resurse naturale.

Un exemplu de rezervație faunistică este rezervația Roșca- Buhaiova din județul Tulcea care are o suprafață de 14 600 ha și este situată între grindurile Chilia și Letea și reprezintă o zonă în care cuibărește cea mai mare colonie de pelicani. Plante ocrotite sunt: floarea de colț (se găsește în Bucegi și Făgăraș), Nymphe lotus var. thermalis, relictă terțiară întâlnită la Băile 1 Mai, Betula humilis (populează mlaștinile eutrofe și se găsește la [NUME_REDACTAT], jud. Harghita) ș.a. Sunt ocrotiți o serie de arbori printre care se află și arborele mamut (Sequoia gigantea) – [NUME_REDACTAT], Orșova, București, arborele pagodelor (Gingko biloba) – Botoșani. București, comuna Săslig din jud. Maramureș, pădurea Călinești- Cuparencu din jud. Suceava. Animale ocrotite: ca de exemplu broasca țestoasă din Oltenia, specie care trăiește numai în România constituie forme endemice. Alte animale supuse ocrotirii sunt forme relicte ca de exemplu ostracodul Ilodromus olivaceus, întâlnit la [NUME_REDACTAT] de la [NUME_REDACTAT] (jud. Dâmbovița). Alte specii sunt ocrotite din cauza scăderii drastice a numărului de exemplare cum este cazul caprei negre, a râsului, a cocoșului de munte, a acvilei de stâncă, a păstrăvului ș.a. Un exemplu de arie naturală protejată este Rezervația "12 Apostoli" Localizare: creasta ce formează cumpăna apelor dintre bazinele pâraielor [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] și coboară dinspre Călimani peste culmile Tămău și pietrele Roșii spre vârfurile Lucaciu și orașul [NUME_REDACTAT] adăpostește multe figuri zoomorfe și antropomorfe, "sculptate " de intemperii în decursul vremurilor, constituite din fragmente de lava cimentata. Grupul de stânci ce formează rezervația este cel mai important și cuprinde "sculpturi" fantastice, ca de exemplu figura unui moș cu barba, spre nord, a unui bătrân spre sud, a unui urs cu capul plecat, a unei femei ce amintește de silueta faraoanei Nefertiti, etc. Figura bătrânului se evidențiază prin aceea ca are "trei " fețe distincte, orientate spre cele trei cărări ce se îndreaptă spre el : către [NUME_REDACTAT] – o față lată, brahicefală; spre nord – un cap mai mic, cu o frunte mai îngustă și o barbă alungită, spre sud – o față mai înaltă și îngustă, având parcă și un coif pe creștet. Originea acestor formațiuni megalitice este certă: modelarea eoliană, dezagregarea fizică, eroziunea aglomeratelor, dar s-au înaintat și ipoteze care susțin "modelări" provocate de om.

Alături de aceste formațiuni se găsesc jnepenișuri și ienuperi de pe versantul vestic care adăpostesc cocoșul de mesteacăn ( Lyrurus tetrix) – monument al naturii, argumente suficiente pentru înființarea în 1971 a acestei rezervații, unica de acest fel în Bucovina. Amănunte asupra genezei, reliefului și aspectului Călimanilor se găsesc la Rezervația forestieră de jnepeniș și Panus cambra (Călimani). Suprafața rezervației este de cca. 200,00 ha. În privința rezervațiilor geologice, speologice, peisagistice, geomorfologice, paleontologice a existat un curent de grupare a lor în scopul alcătuirii unui unic obiect de interes sub titulatura de geosferă. Aceste rezervații fac obiectul de studiu al grupului național pro-geo, o comisie condusă prof. univ. [NUME_REDACTAT], grup afiliat la [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT] Geologic (pro-geo).

Gestionarea zonelor protejate se poate realiza, de regulă, prin structuri publice stabilite de lege și indicate prin actul normativ de acordare a calității de arie protejată. Ca o excepție, se poate considera că suprafețele terestre și acvatice, supuse unui regim de conservare ca habitate naturale, pot fi gestionate de deținătorii legali "numai în cazul când aceștia se angajează să aplice măsurile de conservare stabilite de autoritatea centrală pentru protecția mediului".

Deținătorii, cu orice titlu, ai acestor suprafețe, beneficiază de o serie se facilități precum scutirea de impozit, acordarea de compensații în raport cu valoarea lucrărilor de refacere întreprinse, aceste facilități fiind necesare tocmai datorită consecințelor de ordin economic pe care le implică aplicarea măsurilor conținute în această lege ca și în alte acte normative privind protecția zonelor protejate.

Protecția animalelor în circuri

Se spune ca la circ sunt dresori, oameni capabili să înțeleagă comportamentul și gândirea animalelor sălbatice. Acești dresori nu doar că îi înțeleg pe tigri, pe lei, dar îi și schimbă. Este incredibil cum un leu se transforma într-o pisicuță blândă care face giumbușlucuri sub amenințarea biciului dresorului. Este incredibil cum un animal sălbatic devine un animal dresat și ascultător.

Mersul la circ poate fi o plăcere pentru mulți oameni și copii. Ceea ce nu știu ei este că animalele de la circ sunt abuzate, obligate să facă lucruri împotriva naturii lor sălbatice. Elefanții sunt dresați să stea pe scaun ca oamenii. În primul rând acest lucru oferă copiilor o imagine nerealistă a animalelor sălbatice și promovează ideea că animalele pot face lucruri omenești. În sălbăticie, urșii nu merg pe bicicletă, elefanții nu se balansează pe platforme, iar leii și tigrii nu sar prin cercuri de foc. Copiii, prea mici ca să-și dea seama de consecințe, ar putea forța animalele de acasă să facă aceleași lucruri ca cele de la circ, abuzându-le și chinuindu-le fără rost. Circul este un mod plăcut de a petrece timpul, atâta timp cât nu sunt folosite animale.

Atacurile animalelor de la circ asupra dresorilor sunt justificate având în vedere suferința psihologică și fizică la care sunt supuse. În plus viața acestor animale se scurtează dramatic. Elefanții trăiesc în mediul lor natural aproximativ 70 de ani, însă în captivitate trăiesc aproximativ 14 ani. Elefanții au nevoie să meargă 80 de kilometri pe zi, în captivitate nimeni nu le poate oferi acest lucru. Și dieta lor este modificată, nimeni nu le poate oferi hrană din mediul lor natural.

Elefanții petrec cea mai mare parte a vieții lor în captivitate în lanțuri sau pe trenuri, sub amenințarea constantă a dresorilor. Ei sunt obligați să stea în spații strâmte, uneori zile întregi. Elefanții de la circ sunt supuși riscului de a face tuberculoză sau herpes, boli mortale care sunt strict legate de captivitate.

Conform estimărilor, în Europa există aproape 1.000 de circuri, majoritatea dintre acestea folosind animalele sălbatice în spectacolele lor.

De la primate la zebre, un număr foarte mare de animale sălbatice sunt închise și transportate în cuști neîncăpătoare pentru distracția publicului. Leii, tigrii, leii de mare, elefanții și urșii sunt folosiți cel mai adesea în circuri, dar și rinocerii, girafele sau hipopotamii își petrec viața în cuști în numele divertismentului.

La nivel internațional, mai multe țări precum Austria, Bulgaria, Suedia sau SUA au interzis deja folosirea animalelor sălbatice în circuri, dar acestea sunt interdicții statutare naționale la nivelul [NUME_REDACTAT], neexistând încă recomandări unionale concrete legate de păstrarea animalelor de circ. Și în România lipsesc reglementările, ceea ce face ca animalelor din circuri să nu le fie puse la dispoziție nici măcar condiții minime de supraviețuire.52

„Pentru animalele sălbatice, viața de circ nu este o bucurie. În sălbăticie niciun tigru nu ar trece printr-un cerc în flăcări și niciun elefant nu ar sta în mâini. Aceste scamatorii sunt întotdeauna rezultatul unor metode îndoielnice de dresaj și nicidecum o bucurie, o relaxare sau o evadare din viața sedentară pe care animalele o au la circ, așa cum mulți cred în mod eronat”, spun reprezentanții fundației [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT], specialist în animale sălbatice al fundației, spune că „animalele sălbatice născute în captivitate au nevoi similare cu cele ale semenilor lor din sălbăticie”. „Nu vor putea fi niciodată domesticite și nu se adaptează la viața în captivitate. În circuri li se asigură condiții minime pentru supraviețuire. Nicio companie de circ nu poate oferi acestor animale condiții pentru o viață normală, în concordanță cu nevoile lor native”.

Un leu închis tot timpul în cușcă dezvoltă probleme comportamentale precum monotonia sau mișcările stereotipe. El simte nevoia spațiului de mișcare, care pentru un leu în libertate este de 400 km pătrați, echivalentul cu dublul suprafeței orașului București. În circuri are la dispoziție doar câțiva metri pătrați. Elefanții trăiesc în grupuri sociale, ceea ce în circuri nu este posibil.

Mai mult, giumbușlucurile cu elefanți care stau în fund sau într-un singur picior sunt traumatizante pentru aceste creaturi sensibile. De multe ori, elefanții se rănesc atât de rău, încât nu mai pot fi folosiți în spectacol, dar de obicei sunt ținuți în circul respectiv până mor. Leii de mare înoată la adâncimi foarte mari. În circuri, ei stau într-o piscină neîncăpătoare, iar hrana neadecvată le produce îmbolnăviri frecvente.

„Ținerea animalelor sălbatice în circuri este o formă modernă de sclavie. Animalele sunt obligate să facă diverse trucuri pe care le-au învățat, care sunt cu totul anormale și neconforme naturii lor,” spune un fost dresor de tigrii. Printre țările europene care au interzis folosirea animalelor sălbatice în circuri se numără Bulgaria, Danemarca, Estonia, Finlanda, Malta, Austria, Polonia, Suedia, Slovacia, Cehia și Ungaria.53

Interzicerea tuturor animalelor în circuri sau altfel de spectacole în Grecia este o măsură care face parte din noua legislație pentru protecția animalelor din această țară. Animalele sălbatice suferă cel mai mult de pe urma lipsei acute de mișcare, din cauza schimbării permanente a mediului și din cauza transportului pe distanțe lungi. În total, 14 țări membre UE au interzis sau au limitat folosirea animalelor sălbatice în circuri. România nu are nici o reglementare în acest sens. Fundația VIER PFOTEN a dat publicității un comunicat de presă prin care susține că acestă măsură este un succes major pentru mișcarea pentru protecția animalelor și solicită guvernului României să interzică folosirea animalelor sălbatice în circuri cât mai curând posibil.

CAPITOLUL IV RĂSPUNDEREA PRIVIND PROTECȚIA FAUNEI

4.1 Noțiuni privind răspunderea pentru protecția faunei

Degradarea mediului înconjurător constituie astăzi una din marile probleme ale omenirii. Mediul este afectat atât de consecințele subdezvoltării cât și a celor dezvoltării excesive. În țara noastră, protecția mediului reprezintă o problemă de interes național, constituind o obligație a autorităților, administrației publice centrale și locale, precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice. Nevoia de exploatare, dar și de protecție a componentelor mediului natural (mediul geografic, factori fiziologici, biologici, demografici) au determinat adoptarea unui complex de norme juridice specifice fiecărui stat. În legislația dreptului comunitar au fost adoptate norme juridice privind protecția mediului înconjurător, controlul circulației peste frontiere a deșeurilor periculoase, utilizarea rațională a resurselor umane, protecția speciilor rare de floră și faună, etc.

Referitor la noțiunea de ,,mediu’’ în viziunea [NUME_REDACTAT] acesta este definit ca fiind ansamblul elementelor care, în complexitatea relațiilor lor, constituie cadrul, mijlocul și condiția de viață a omului. În literatura de specialitate mediul este văzut ca un ansamblu de factori(naturali sau creați prin activități umane) care acționează asupra condițiilor de viață și existență ale omului.

În dreptul intern definiția legală a mediului a fost dată în articolul 1 pct.41 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului. Întâlnită în toate ramurile dreptului, noțiunea de răspundere juridică sugerează ideea de sancțiune. Fiind o categorie istorica, răspunderea istorică este o instituție vie care s-a format și a evoluat odată cu societatea umană.

În dreptul mediului înconjurător, răspunderea juridică a devenit, sub impactul revoluției tehnico-științifice o ,,zonă fierbinte’’ datorită situației ecologice mondiale afectată grav de consecințele industrializării și automatizării, a exploatării neraționale a resurselor naturale, precum și alți factori.

În țara noastră, reglementarea răspunderii juridice își are sediul în O.U.G.nr.195/2005 privind protecția mediului. Unii autori considera ca sintagma mediu inconjurator constituie o formulare pleonasmică. Este recunoscut faptul că în domeniul protecției mediului și al conservării naturii rolul cel mai important le revine mijloacelor preventive de tip civil sau administrativ, în timp ce cele de drept penal au un rol subsidiar.

Protecția faunei este asigurată din punct de vedere juridic prin următoarele acte normative: Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, Legea nr. 98/1992 prin care s-a ratificat Convenția privind protecția [NUME_REDACTAT] împotriva poluării, Legea nr. 407/2006 privind fondul cinegetic și protecția vânatului, Legea nr. 266/2002 privind producerea, prelucrarea, controlul și certificarea calității, comercializarea semințelor și a materialului săditor, precum și înregistrarea soiurilor de plante, [NUME_REDACTAT] nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată prin Legea nr. 180/2008; [NUME_REDACTAT] privind protecția animalelor în transport internațional, Legea nr. 58/1994 pentru ratificarea Convenției privind diversitatea biologică (semnată la Rio de Janeiro în 1992), Legea nr. 13/1993 pentru ratificarea Convenției privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa (adoptată la Berna în 1979).

Potrivit prevederilor art. 49 din Legea nr. 407/2006 M, privind vânătoarea și protecția fondului cinegetic, contravențiile prevăzute de acest act normativ se constată și se sancționează de către personalul salariat cu atribuții de ocrotire a vânatului din cadrul persoanelor juridice care gestionează fonduri de vânătoare, de personalul structurilor de administrare a ariilor naturale protejate, de alt personal de specialitate împuternicit în acest scop de conducătorul autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, precum și de lucrătorii anume desemnați din cadrul MAI.

Subiect al contravențiilor referitoare la exercitarea vânătorii în condițiile de etică vânătorească și protecție a faunei de interes cinegetic poate fi orice persoană fizică care obligatoriu trebuie să aibă calitatea de vânător, adică să posede permis de vânătoare cu armă, permanent sau temporar eliberat de către organizațiile vânătorești care au în gestiune fonduri de vânătoare; autorizație de vânătoare eliberată de gestionar în limitele cotei de recoltă și ale reglementărilor tehnice privind organizarea și practicarea vânătorii; documente care atestă dreptul titularului de a purta și de a folosi arme destinate pentru vânătoare, eliberate în condițiile legii și asigurare obligatorie împotriva accidentelor, dar și persoana juridică în anumite situații prin gestionarul fondului de vânătoare.

Sancțiunea principală stabilită de legiuitor pentru contravențiile comise la acest act normativ este amenda contravențională, având aceleași cuantumuri pentru persoanele fizice și juridice.54

Sancțiunile contravenționale complementare prevăzute de acest act normativ sunt:

despăgubirile civile; Cuantumul despăgubirilor pentru pagubele produse faunei cinegetice prin fapte ce constituie contravenții, se stabilește potrivit anexelor 1 și 2 din Legea nr. 407/2006 M. În cazul în care daunele produse fondului cinegetic determină reducerea cotei de recoltă, despăgubirile se încasează de gestionarii fondurilor de vânătoare direct sau prin intermediul direcțiilor generale ale finanțelor publice. Valorile de despăgubiri sunt stabilite în euro și se achită în lei, la cursul oficial de la data achitării.

Restituirea; Vânatul rezultat în urma unor acțiuni ilegale, precum și exemplarele din fauna de interes cinegetic găsite moarte aparțin după caz; gestionarului dacă acestea sunt găsite pe fonduri de vânătoare și se încadrează în cota de recoltă aprobată; statului dacă sunt găsite pe suprafețe situate în perimetrul constituit sau împrejmuit din intravilanul localităților sau în arii protejate, neincluse în fondurile de vânătoare, sau dacă cota de recoltă a fost realizată pentru cele din fondurile de vânătoare.

În toate cazurile, permisul de vânătoare al celui care a săvârșit una dintre faptele care constituie contravenție prevăzute de Legea nr. 407/2006 M va fi reținut de către agentul constatator și va fi trimis imediat unității care l-a emis.

Tot în domeniul protecției ariilor protejate și a monumentelor naturii, prin H.G. nr. 127/1994 se sancționează contravențional: recoltarea sau capturarea în scopul comercializării și comercializarea, inclusiv la export, de către persoane neautorizate, a plantelor din flora sălbatică, puieți, muguri de rășinoase, flori de nufăr, fructe și ciuperci de pădure, ramuri de vâsc și alte asemenea specii de plante; culegerea, deținerea și/sau comercializarea plantelor declarate monumente ale naturii; desfășurarea, în perimetrul rezervațiilor naturale și naționale, în perimetrul rezervației biosferei precum și în alte zone cu regim special de protecție, a oricăror activități fără acord sau autorizație de mediu, emise de autoritatea de mediu competentă sau cu încălcarea prevederilor acestora (art.1 lit. h,e și m din H.G. nr.127/1994).

Un element specific al răspunderii juridice în domeniul protecției animalelor sălbatice constă în aceea că, de regulă, prin încălcarea normelor legale din acest domeniu, nu se pune problema poluării mediului, ci se acționează direct asupra vieții și sănătății animalelor sălbatice prin exercitarea vânătorii.55

În domeniul protecției animalelor sălbatice poate interveni răspunderea contravențională, penală sau civilă.

Sunt considerate contravenții potrivit Legii fondului cinegetic și protecției vânatului după cum urmează: nerespectarea obligației din lege de a permite exercitarea vânătorii, aplicarea măsurilor de protecție a vânatului, precum și amplasarea instalațiilor și amenajărilor vânătorești provizorii de către deținătorii, cu orice titlu, a terenurilor pe care se arondează fonduri de vânătoare; nerespectarea de către deținătorii de astfel de terenuri a obligației de a lua măsurile prevăzute de lege pentru protecția vânatului și a mediului său de viață. săvârșirea unor fapte interzise de lege cum sunt: popularea fondurilor de vânătoare cu vânat bolnav, debil, degenerat sau din crescătoriile de vânat destinate exclusiv consumului; tulburarea în mod nejustificat a liniștii vânatului în perioadele de înmulțire sau de creștere a puilor; pășunatul în pădurile statului și înființarea și recoltarea culturilor agricole fără asigurarea protecției vânatului; distrugerea sau degradarea instalațiilor vânătorești, a tăblițelor indicatoare și a culturilor pentru vânat; mutarea, distrugerea sau sustragerea momelilor, nadelor și hranei destinate vânatului, precum și depozitarea în teren sau utilizarea în combaterea dăunătorilor vegetali și animali ai culturilor agricole și silvice a substanțelor chimice toxice pentru vânat, fără luarea măsurilor de protecție a acestuia; deținerea în captivitate a animalelor sălbatice, precum și înființarea de crescătorii de vânat și complexe de vânătoare fără autorizația cerută de lege.

Constituie infracțiuni potrivit Legii fondului cinegetic și protecției vânatului, după cum urmează: braconajul, care constă în căutarea, urmărirea, hăituirea, uciderea, rănirea sau capturarea vânatului sau orice altă activitate având drept scop dobândirea acestuia, dacă fapta a fost săvârșită; vânarea fără permis sau autorizație legală; vânarea animalelor interzise sau în perioada în care, potrivit legii, vânarea lor nu este permisă; vânarea noaptea, prin utilizarea autovehiculelor și farurilor sau dispozitivelor care permit ochirea și tragerea pe întuneric; utilizarea curentului electric, a explozivilor, otrăvurilor, aparaturii electronice, a capcanelor care pun în pericol viața oamenilor și animalelor, a armelor interzise pentru vânătoare în România.

Faptele de mai sus se pedepsesc cu agravare, dacă au fost săvârșite: în timpul nopții, cu excepția speciilor de vânat la care vânătoarea este permisă în asemenea condiții; de două sau mai multe persoane împreună; de o persoană cu atribuții de serviciu sau atribuții publice în domeniul vânătorii, precum și de reprezentanții persoanelor juridice care au în obiectul de activitate ocrotirea vânatului sau vânătoarea.

De asemenea, se mai pedepsesc cu închisoare sau cu amendă următoarele fapte: scoaterea din țară a trofeelor de vânat sau a vânatului viu, fără respectarea dispozițiilor legale; eliberarea sau folosirea permiselor sau autorizațiilor de vânătoare, în alte condiții decât cele stabilite de lege.

Tentativa se pedepsește.

Răspunderea civilă poate interveni atunci când, prin contravenția sau infracțiunea săvârșită, s-a cauzat un prejudiciu patrimonial.

Potrivit legii, răspunderea pentru prejudiciu are un caracter obiectiv, adică este independentă de culpă. În cazul pluralității autorilor, răspunderea civilă este solidară.56

Cadrul legislativ privind constatarea și sancționarea contravențiilor privind pescuitul și acvacultura.

Potrivit prevederilor art. 67 alin (3) din OUG 23\2008 contravențiile prevăzute de acest act normativ se constată și sancționează de către persoanele cu drept de inspecție și control din cadrul [NUME_REDACTAT] pentru Pescuit și Acvacultură, ofițerii și agenții din cadrul [NUME_REDACTAT], ofițerii și subofițerii din cadrul [NUME_REDACTAT], precum și persoanele împuternicite de autoritatea publică centrală care răspunde de pescuit și acvacultură.

Sancțiunea principală stabilită de legiuitor pentru contravențiile comise la acest act normativ este amenda contravențională.

Următoarele fapte constituie contravenții și se sancționează cu amendă: pescuitul recreativ sau sportiv al oricăror specii sau al altor viețuitoare acvatice vii, efectuat fără permis sau autorizație, în apele maritime interioare și continentale; plasarea uneltelor de pescuit fixe sau în derivă pe mai mult de două treimi din lățimea râurilor sau canalelor; capturarea peștilor cu ajutorul uneltelor de pescuit din plasă sau cu pripoane în apele de munte; introducerea în apele continentale, în apele maritime interioare sau în amenajările piscicole, fără avizul [NUME_REDACTAT] pentru Pescuit și Acvacultură, a altor specii decât cele existente; nedeținerea licenței/autorizației pentru desfășurarea activității de acvacultură; reținerea la bord, transbordarea, descărcarea și comercializarea exemplarelor sub dimensiunea minimă legală; neluarea măsurilor pentru curățarea zonelor de pescuit și pentru protejarea și salvarea resurselor acvatice vii la construcția sau golirea lacurilor de acumulare; neasigurarea debitului de apă necesar în vederea dezvoltării normale a faunei piscicole în aval de o lucrare de barare; aruncarea sau depozitarea rumegușului, deșeurilor menajere sau zootehnice și a oricăror materii și materiale, produse și substanțe poluante pe malurile râurilor, pâraielor, lacurilor, bălților și amenajărilor piscicole; prinderea peștelui cu unelte de plasă și cu pripoane în râurile și în lacurile din zona de munte, precum și în râurile colinare și de șes, cu excepția Dunării și Prutului; neexecutarea lucrărilor pentru protecția și refacerea habitatelor naturale ale peștilor și ale celorlalte viețuitoare acvatice vii; pescuitul în scop comercial pe cursul unei ape curgătoare în zona de 500 m aval de baraj.

Următoarele fapte constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 1 la 3 ani și interzicerea dreptului de a pescui o perioadă cuprinsă între 1 și 3 ani: pescuitul electric, deținerea aparatelor și dispozitivelor care distrug resursele acvatice vii prin curentare, electrocutare, pescuitul cu materiale explozive, pescuitul cu substanțe toxice și narcotice de orice fel, pescuitul cu japca și cu orice alte unelte neautorizate, precum și folosirea armelor de foc în scopul omorârii peștilor sau altor viețuitoare acvatice; pescuitul cu setci57 și ave58 pe teritoriul [NUME_REDACTAT] „ [NUME_REDACTAT]”, cu excepția [NUME_REDACTAT], Dunării și brațelor sale; pescuitul sau omorârea deliberată a mamiferelor marine.

Pe lângă sancțiunea principală a amenzii contravenționale, în cazul săvârșirii unor contravenții prevăzute de acest act normativ, se aplică și următoarele sancțiuni contravenționale complementare: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate în urma săvârșirii contravențiilor, respectiv sunt supuse confiscării uneltele și ambarcațiunile de pescuit, animalele, mijloacele de transport, armele de foc și orice alte bunuri care au fost folosite la săvârșirea infracțiunilor și contravențiilor, iar bunurile rezultate din săvârșirea infracțiunilor și contravențiilor, constând în pește, icre, alte viețuitoare și produse acvatice;

reținerea și suspendarea pe o perioadă de 90 de zile a permisului, a autorizației sau a licenței, după caz.

Astfel potrivit prevederilor art. 66, sunt supuse confiscării uneltele și ambarcațiunile de pescuit, animalele, mijloacele de transport, armele de foc și orice alte bunuri care au fost folosite la săvârșirea contravențiilor.

Bunurile rezultate din săvârșirea contravențiilor, constând în pește, icre, alte viețuitoare și produse acvatice, sunt supuse confiscării.

În cazurile de confiscare a bunurilor, organele de constatare dispun valorificarea lor în condițiile legii, contravaloarea acestora făcându-se venit la bugetul de stat.

În urma săvârșirii contravențiilor prevăzute de articolele 59, 60 și 62 pe lângă aplicarea sancțiunii principale se dispune și aplicarea măsurii complementare de reținere și suspendare pe o perioadă de 90 de zile a permisului, a autorizației sau a licenței după caz.59

4.2. Răspunderea contravențională

Răspunderea contravențională ocupă un loc important în sistemul reglementărilor privind răspunderea juridică având un rol economiști constituind totodată un serios mijloc de prevenire. Persoanele fizice și juridice care desfășoară activități potrivnice regulilor cuprinse în normele privind protecția mediului, ori care nu îndeplinesc obligațiile legal se decurg din raporturile juridice de drept al mediului sunt pasibile de răspundere contravențională a cărei întindere este proporțională cu gradul de poluare cauzat, cu consecințele și periculozitatea socială a faptei respective.

Faptul că răspund contravențional și persoanele juridice se explică prin aceea că lor le revine o serie de obligații specifice, în vederea asigurării desfășurării normale a relațiilor sociale cu privire la mediu. Amenda contravențională se aplică de către persoanele împuternicite în numele organelor puterii administrative, fără cercetarea vinovăției agentului poluator. Răspunderea pentru poluare are un caracter obiectiv, ea putând interveni ori de câte ori mediul a fost polua ; gradul de poluare, consecințele negative cauzate mediului înconjurător și economiei, periculozitatea socială a faptei sunt luate în considerare numai la stabilirea amenzii contravenționale.

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.195/2005 consacră și ea o serie de contravenții sancționate cu amendă în cuantumuri stabilite de lege(art.96).

În dreptul mediului se recurge adesea la răspunderea administrativă (contravențională) pentru prevenirea sau combaterea nerespectării prescripțiilor legale în materie, date fiind avantajele pe care le prezintă o atare formă de răspundere.

Astfel, procedura de constatare și aplicare a sancțiunilor contravenționale este mult mai rapidă și mai suplă în raport cu celelalte proceduri judiciare, ceea ce este favorabil cerințelor de reparare cu prioritate a prejudiciilor ecologice. În același context, măsurile dispuse sunt executorii, permițând o intervenție urgentă în cazul unor acțiuni cu impact negativ deosebit asupra mediului, adoptarea unor măsuri de securitate și siguranță etc. De asemenea, în privința agenților abilitați să constate și/sau să aplice sancțiunile contravenționale, datorită particularităților domeniului, este nevoie de o anumită specializare pentru aprecierea gravității faptelor, a măsurilor ce se impun adoptate, precum și pentru urmărirea și controlul îndeplinirii acestora.

Conform art. 1 din [NUME_REDACTAT] nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, contravenția constituie fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată prin lege, ordonanță prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a [NUME_REDACTAT] ori a [NUME_REDACTAT] al [NUME_REDACTAT].

Potrivit reglementării-cadru în vigoare, prin legi sau prin hotărâri de guvern se pot stabili și sancționa contravenții în toate domeniile de activitate, iar prin hotărâri ale autorităților administrației publice locale sau județene se stabilesc și se sancționează contravenții în toate domeniile de activitate în care acestora le sunt stabilite atribuții prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenții prin legi sau prin hotărâri ale guvernului. Consiliile locale ale sectoarelor municipiului București pot stabili și sancționa contravenții în următoarele domenii: salubritate; activitatea din piețe, curățenia și igienizarea acestora; întreținerea parcurilor și spațiilor verzi, a spațiilor și locurilor de joacă pentru copii; amenajarea și curățenia spațiilor din jurul blocurilor de locuințe, precum și a terenurilor virane; întreținerea bazelor și obiectivelor sportive aflate în administrarea lor; întreținerea străzilor și trotuarelor, a școlilor și altor instituții de educație și cultură, întreținerea clădirilor, împrejmuirilor și a altor construcții; depozitarea și colectarea gunoaielor și a resturilor menajere.

Așa cum rezultă din definiția de mai sus, este vorba despre o încălcare a reglementărilor juridice vizând protecția mediului cu vinovăție, fiind exclusă răspunderea fără culpă. Aici se impun câteva precizări. În primul rând, întrucât contravențiile la regimul protecției mediului vizează prin excelență încălcări ale unor obligații legale privind ocrotirea și conservarea naturii, simpla înfrângere a prevederilor acestora face să se nască prezumția de culpă.

De asemenea, fapta ilicită care constituie contravenție poate consta dintr-o acțiune sau inacțiune legată indisolubil de o anumită atitudine psihică a autorului său față de consecințele lor negative; culpa poate fi prezentă sub toate formele ei.

Conform art. 5 din [NUME_REDACTAT] nr. 2/2001, sancțiunile care se aplică faptelor considerate contravenții sunt principale și complementare. Sancțiunile contravenționale principale sunt: avertismentul, amenda contravențională și prestarea unei activități în folosul comunității, iar cele complementare: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții; suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, a acordului sau a autorizației de exercitare a unei activități; închiderea unității; blocarea contului bancar; suspendarea activității agentului economic; retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, temporar sau definitiv; desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială

Sancțiunea stabilită trebuie să fie proporționată cu gradul de pericol social al faptei; pentru una și aceeași contravenție se poate aplica numai o sancțiune contravențională principală și una sau mai multe sancțiuni complementare.

Persoana juridică răspunde contravențional în cazurile și în condițiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc și se sancționează contravențiile. Aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei.

În art. 96 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului sunt prevăzute trei categorii de contravenții. Astfel, din prima grupă fac parte 27 de contravenții constând în încălcări ale prevederilor legale precum: obligațiile persoanelor juridice de a realiza sisteme de automonitorizare și de a raporta autorităților competente rezultatele acesteia, precum și accidentele și incidentele care pot conduce la pericole de accidente, de a ține evidența strictă a substanțelor și preparatelor periculoase, de a identifica și preveni riscurile pe care acestea le pot prezenta pentru sănătatea populației și a mediului, obligația persoanelor fizice și juridice autorizate de a aplica prin sisteme proprii, programe de supraveghere a contaminării radioactive a mediului, de a menține în stare de funcționare capacitatea de monitorizare a mediului local, obligația proprietarilor de terenuri cu titlu sau fără titlu, de a menține perdelele forestiere și aliniamentele de protecția ș.a.

A doua categorie (cu 34 de contravenții) cuprinde încălcări a unor prevederi legale de genul: obligației persoanelor fizice de solicitare și obținere a actelor de reglementare, obligațiile autorităților administrației publice locale privind îmbunătățirea microclimatului urban, de a informa publicul privind riscurile generale de funcționare sau existența obiectivelor cu risc pentru mediu, obligația persoanelor fizice și persoanelor juridice de a asigura măsuri și dotări speciale pentru izolarea și protecția fonică a surselor generatoare de zgomot și vibrații ș.a.

În sfârșit, cea de-a treia categorie de contravenții la regimul protecției mediului, considerate cele mai grave, cel puțin din perspectiva amenzilor aplicabile, cuprinde un număr de 15 încălcări ale legii, ca de exemplu: obligația persoanelor fizice și juridice de a diminua, modifica sau înceta activitățile generatoare de poluare la cererea motivată a autorităților generatoare de poluare la cererea motivată a autorităților competente, de a realiza în totalitate și la termen măsurile impuse, în conformitate cu actele de reglementare și prevederile legale, în urma inspecțiilor de mediu, obligațiile persoanelor fizice și juridice de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu și de a înlătura urmările produse de aceasta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plătește” ș.a.

Ca expresie a principiului poluatorul plătește, unele acte normative, precum Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane, prevăd că, pe lângă aplicarea amenzii, contravenienții trebuie să repare prejudiciile aduse mediului prin săvârșirea faptei contravenționale. Astfel, potrivit art. 24, alin. 1 din Legea nr. 24/2007 prejudiciile cauzate spațiilor verzi se recuperează pe baza hotărârii judecătorești definitive; în cazul deteriorării spațiilor verzi în urma incendiilor, se stabilește compensarea nu numai a pagubei pricinuite acestora, ci și a cheltuielilor suportate pentru stingerea incendiului și curățarea teritoriului de deșeurile provenite în urma acestuia și refacerea zonei verzi (art. 24 alin. 2); în situația poluării chimice a spațiilor verzi, se stabilește nu numai compensarea pagubei pricinuite spațiilor verzi, ci și a cheltuielilor suportate pentru re-ecologizarea zonei și a lucrărilor pe termen lung necesare pentru decontaminarea zonei, precum și a cheltuielilor medicale evaluate în cazul afectării populației (art. 24, alin. 3).

Potrivit art. 11, alin. 1 din Ordonanța de Guvern nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, caracterul contravențional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, în cazul iresponsabilității, beției involuntare complete, erorii de fapt, precum și infirmității, dacă are legătură cu fapta săvârșită, și starea de minoritate (copilul sub 14 ani). Pentru contravențiile săvârșite de minorii care au împlinit 14 ani minimul și maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. De asemenea, minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancționat cu prestarea unei activități în folosul comunității.

Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei se constată numai de către instanțele de judecată.

4.3. Răspunderea civilă

În situațiile în care se costată producerea unui prejudiciu prin diferitele comportamente care pot fi adoptate în acest domeniu, se impune a se realiza recuperarea acestuia pe calea răspunderii civile. În cadrul răspunderii civile se sancționează, în general, o conduită reprobabilă, antisocială a subiectelor de drept (persoane fizice și juridice) care prin faptele lor ilicite produc pagube mediului în ansamblul său. În domeniul protecției mediului se face apel la două instituții clasice de drept civil și anume: la normele referitoare la raporturile de vecinătate, a căror esență privește concilierea intereselor 267 agentului poluant cu cele ale victimei poluării, stabilindu-se atât limitele admisibile ale poluării, cât și obligația corelativă ca daunele să fie suportate de cel ce poluează și norme care reglementează răspunderea civilă reparatorie. S-a apreciat că dreptul civil nu poate servi intereselor de recuperare a prejudiciilor din domeniul mediului pentru că el apără interese private, în timp ce prejudiciul ecologic afectează interesul public. În aceeași ordine de idei se afirmă că recurgerea care se face în prezent la folosirea mijloacelor de drept civil pentru protecția mediului este mai mult o alternativă și nu o soluție.

Pentru asigurarea răspunderii civile în domeniul dreptului mediului este necesară

îndeplinirea mai multor condiții și anume: să fie săvârșită o faptă cu caracter ilicit, să existe un prejudiciu/daună ecologică, să existe culpa autorului și existența capacității delictuale a autorului în momentul săvârșirii faptei.

În conformitate cu prevederile constituționale care prevăd obligația statului de a asigura refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic, s-a creat cadrul juridic general pentru ocrotirea prin mijloace de drept civil a victimelor acțiunilor prin care se aduc prejudicii mediului înconjurător.

Temeiul juridic al răspunderii civile pentru prejudicii aduse mediului înconjurător este OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, care la art. 95 consacră caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudiciu adus mediului.

Conform OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, prejudiciu înseamnă „efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătății oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanți, activități dăunătoare ori dezastre”.

În vederea explicării acestei „noțiuni revoluționare“ pentru dreptul civil clasic s-a recurs în principal la două argumente teoretice. Primul, consideră că la originea acceptării conceptului de „daună ecologică“ se află teoria inconvenientelor de vecinătate, în sensul că, treptat, o asemenea teorie a lărgit noțiunea de vecinătate geografică la cea de vecinătate socială, prin introducerea conceptului de patrimoniu comun. Ca atare, prejudiciul ecologic a putut fi definit ca o atingere a patrimoniului ecologic comun. Acest tip de pagubă se distinge și nu se confundă cu suma diferitelor atingeri aduse patrimoniului ecologic al indivizilor; victima tulburării este în acest caz colectivitatea deținătoare a unui patrimoniu distinct de ansamblul patrimoniilor personale ale subiectelor de drept.

Într-o altă perspectivă se consideră că noțiunea (conceptul) de pagubă ecologică este legată de proprietate, a cărei valoare economică este determinantă. Paguba poate consta în pierderea ori deteriorarea unui bun care are o valoare de piață, într-o pierdere de venit ori în daune vizând interese morale, estetice și științifice. Această concepție economizantă ridică însă probleme pentru protecția speciilor faunei și florei sălbatice care nu sunt exploatate și nu au deci nici o valoare de piață, precum și pentru ecosistemele și peisajele a căror valoare economică nu poate să fie evaluată. Totodată, evaluarea valorii economice a altor elemente de mediu, precum diversitatea biologică, echilibrul ecosistemelor, este deosebit de dificil de realizat.

În ceea ce privește stabilirea întinderii prejudiciului cauzat, aceasta este greu de făcut

existând un număr însemnat de necunoscute, deoarece multora din elementele componente ale

mediului nu li se poate atribui o valoare economică. Anumite prejudicii aduse mediului sau componentelor sale pot să nu fie cauzate prin fapta ilicită a unei singure persoane, ci să existe un raport de cauzalitate între prejudiciu și comportarea ilicită a mai multor persoane. În acest caz, pentru a considera un rezultat ca fiind cauzat în comun, nu este necesar ca persoanele să acționeze prin fapte simultane, de aceeași intensitate sau că faptele să fie legate printr-un scop unic și nici ca persoana care a cauzat rezultatul, împreună cu alte persoane, să cunoască faptele celorlalți. O problemă discutată și discutabilă rămâne și aceea de a ști de la ce grad al efectelor negative pentru mediu se deschide dreptul la repararea pagubelor; pentru a găsi o soluție general acceptabilă, jurisprudența franceză, de exemplu, a consacrat noțiunea de „cauză probabilă și credibilă“, atunci când nici o altă cauză decât poluarea ori deteriorarea mediului nu poate fi considerată în mod rezonabil drept cauză principală a daunei.

În domeniul dreptului mediului prejudiciul trebuie să fie cert, putând fi considerate astfel și prejudiciile viitoare, dacă există certitudinea că ele se vor produce și sunt elemente necesare pentru a le determina întinderea.

Persoanele fizice sau juridice care sunt responsabile de producerea prejudiciului vor fi obligate la repararea acestuia, precum și la costurile aferente înlăturării urmărilor produse, în vederea restabilirii situației anterioare, aceasta reieșind din prevederile legale ale ordonanței.60

Având în vedere particularitățile domeniului, nu poate fi vorba despre o cauzalitate a certitudinii și se cuvine să se accepte existența uneia eminamente probabile. Se pune apoi problema măsurii, care trebuie să ia în calcul toate elementele în prezență, astfel încât să nu se ajungă la negarea necesității acestuia, dar nici la o certitudine maximă; astfel constituie contravenție și se sancționează în consecință, încălcarea obligațiilor persoanelor fizice și juridice de a suporta costul pentru repararea unui prejudiciu și de a înlătura urmările produse de acesta, restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului, potrivit principiului „poluatorul plătește” (art. 96, alin. 3, pct. 14 din O.U.G. nr. 195/2005) sau a obligațiilor persoanelor juridice de a acoperi costurile măsurilor necesare pentru prevenirea și/sau reducerea consecințelor efectelor adverse ale activităților ca organisme genetice (art. 96, alin. 3, pct. 10).

4.4. Răspunderea penală

Evoluția spectaculoasă a dreptului mediului înconjurător sub presiunea crizei ecologice generalizate, pe de o parte, și preocupările statelor puternic industrializate de a proteja mediul, pe de altă parte, au pus în evidență insuficiența și ineficacitatea normelor de recomandare pentru protecția mediului, precum și a formelor de răspundere civilă și contravențională.

Răspunderea penală pentru încălcarea normelor privind protecția mediului înconjurător se înscrie în principiile răspunderii infracționale, specificul angajării ei cu privire la protecția mediului fiind determinat de antura obiectului ocrotit de lege și a cărui atingere este adusă prin abaterea săvârșită cu vinovăție. Infracțiunile cu privire la mediul înconjurător se pot defini ca fiind acele fapte periculoase, prin săvârșirea cărora se aduc relațiilor sociale, a căror ocrotire este condiționată de apărarea factorilor naturali și artificiali ai mediului, atingeri care se concretizează din punct de vedere a consecințelor, într-o pagubă adusă persoanelor fizice și juridice care le administrează, punerea în pericol a sănătății oamenilor, animalelor și plantelor sau producerea de pagube economiei naționale.

Criminalitatea împotriva mediului (ecologică) devine din ce în ce mai profitabilă și de aceea tot mai intensă, generând anual la nivel global o cifră de afaceri estimată între 18 și 24 miliarde de Euro, în special prin activitățile de depozitare ilegală de deșeuri periculoase, trafic de substanțe toxice interzise și contrabandă de resurse naturale protejate.

[NUME_REDACTAT] se aduc profituri ilicite de milioane de euro din importurile ilegale de substanțe toxice, defrișările masive, iraționale, comercializarea produselor din specii protejate (sturioni, vânat ș.a.). Multă vreme legislația românească (în frunte cu legile-cadru în materie, nr. 9/1973 și nr. 137/1995) a rămas tributară sistemului dependenței incriminării ecologice de nerespectarea unor obligații administrative (de obținerea unei autorizații sau stipulate de aceasta).

Aceste reglementari dispersate nu sunt rezultatul unei concepții unitare privind infracțiunile specifice domeniului de care ne ocupam. Si la noi, ca și în alte țari, sancțiunile penale au urmat pas cu pas procesul de elaborare a regulilor politicilor in materia mediului, lipsind o abordare globala ce și-ar fi putut gasi locul în chiar codul penal.61

Tentativa promovării mediului la rangul valorilor esențiale protejate de dreptul penal pe calea incorporării infracțiunilor environmentale în chiar Codul penal (Legea nr. 301/2004) a rămas la acest stadiu, în condițiile în care soarta acestuia este incertă; dimpotrivă, proiectul noului Cod penal reexpulzează infracțiunile de mediu în sfera legislației speciale.

În domeniul răspunderii pentru atingerile aduse mediului, rolul principal revine mijloacelor de tip preventiv, celor de natură civilă sau administrativă, celor de drept penal.

Totuși, contribuția dreptului penal la realizarea obiectivului protecției mediului și conservării naturii nu poate fi ignorată, mai ales din perspectiva adaptării sale la nevoile noilor realități și sporirii pericolului acțiunilor distructive pentru patrimoniul natural.

Faptul că exigențele protecției mediului sunt asigurate adeseori prin utilizarea de proceduri de instrumente (avize, acorduri, autorizații ș.a.) de sorginte administrativă (devenite în legislația românească ,,acte de reglementare”) face ca dispozițiile penale să intervină spre a sancționa nerespectarea unor obligații esențialmente administrative (de a obține anumite autorizații ori de a îndeplini prescripțiile acestora), ceea ce înseamnă că nu vătămarea de mediu în sine este pedepsită de legea penală, ci nerespectarea unor cerințe administrative, situațiile în care au loc emisii, afectări ilicite ale mediului contrare dispozițiilor legale și care creează un pericol concret pentru mediu. În acest caz este vorba de o protecție directă a elementelor de mediu chiar dacă mai există o ușoară dependență administrativă.

Evoluțiile înregistrate la nivelul receptării, asimilării și exprimării juridice o problemă de mediu au condus la configurarea unor infracțiuni de drept al mediului.

Situația criminalității de mediu în România este marcată de mai mulți factori de ordin istoric ca și de integrarea României în [NUME_REDACTAT]. Astfel, primele infracțiuni de mediu au fost inserate în prima lege cadru în materie Legea nr.9/1973 cu o serie de trimiteri aferente timpului. În prezent regimul juridic al infracțiunilor de mediu este confuz și chiar contradictoriu.

[NUME_REDACTAT] penal a preluat din legea cadru infracțiunile de mediu prevăzând astfel Capitolul V intitulat „Crime și delicte contra mediului” la Titlul 8 din [NUME_REDACTAT].

Din păcate animarea „sine die” a intrării în vigoare a noului [NUME_REDACTAT] face ca sediul principal al infrac4iunilor de mediu să rămână OUG nr.195/2005, astfel la art.98 se prevăd 25 de infracțiuni tip și 4 agravante, fapte care în marea lor rigurozitate sunt incriminate dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală. Agravantele acestora intervin atunci când infractorii au pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui număr mare de persoane, a unei pagube materiale importante, să producă moartea uneia sau mai multor persoane.

Potrivit OUG nr.195/2005 constatarea și cercetarea infracțiunilor de mediu se fac din oficiu de către organele de urmărire penală.Ca și exemple ale unor asemenea infracțiuni ar putea fi amintite: poluarea prin evacuarea, cu știință, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deșeuri sau substanțe periculoase; nerespectarea restricțiilor sau interdicțiilor stabilite pentru protecția apei și a atmosferei, prevăzute de actele normative în vigoare; folosirea de momeli periculoase și de mijloace electrice pentru omorârea animalelor sălbatice și a peștilor, în scopul consumului sau al comercializării; producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin aceasta se pune în pericol grav sănătatea umană; nerespectarea restricțiilor și a interdicțiilor la vânat și pescuit ale unor specii protejate sau oprite temporar prin lege și în zonele cu regim de protecție integrală, potrivit reglementărilor specifice; continuarea activității după suspendarea acordului de mediu sau autorizației/autorizației integrate de mediu; nesupravegherea și neasigurarea depozitelor de deșeuri și substanțe periculoase, precum și nerespectarea obligației de depozitare a îngrășămintelor chimice și produselor de protecție a plantelor numai ambalate și în locuri protejate; transportul și tranzitul de substanțe și preparate periculoase, cu încălcarea prevederilor legale în vigoare; omisiunea de a raporta imediat despre orice accident major; producerea, livrarea și utilizarea îngrășămintelor chimice și a produselor de protecție a plantelor neautorizate; desfășurarea de către persoanele juridice de activități cu organisme modificate genetic sau produse ale acestora, fără a solicita și obține acordul de import/export și/sau autorizațiile prevăzute de reglementările specifice; cultivarea plantelor superioare modificate genetic de către persoanele fizice și juridice fără autorizație din partea autorității publice competente pentru agricultura și fără contract cu titularii autorizațiilor de introducere deliberată în mediu și pe piața a organismelor modificate genetic; nerespectarea interdicțiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de produse de protecție a plantelor sau îngrășăminte chimice; provocarea, datorită nesupravegherii surselor de radiații ionizante, a contaminării mediului și/sau a expunerii populației la radiații ionizante, omisiunea de a raporta prompt creșterea peste limitele admise a contaminării mediului, aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenție în caz de accident nuclear; descărcarea apelor uzate și a deșeurilor de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale sau provocarea, cu știință, de poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori platforme plutitoare, a unor substanțe sau deșeuri periculoase; continuarea activității după dispunerea încetării acesteia; neluarea măsurilor de eliminare totală a substanțelor și preparatelor periculoase care au devenit deșeuri; refuzul intervenției în cazul poluării accidentale a apelor și a zonelor de coastă; refuzul controlului, la introducerea și scoaterea din țară a substanțelor și preparatelor periculoase precum și introducerea în țară a culturilor de microorganisme, plante și animale vii din flora și fauna sălbatică, fără acordul eliberat de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului; aplicarea necorespunzătoare sau neluarea măsurilor de intervenție în caz de accident nuclear.62

Cu toate acestea, în contextul profundei crize ecologice care se manifestă la nivel mondial, s-a considerat că există o insuficiență și o ineficacitate a normelor de recomandare pentru protecția mediului și a celorlalte forme de răspundere juridică. În aceste condiții, răspunderea penală, ca cea mai severă dintre formele răspunderii juridice, este și ea chemată să contribuie la respectarea normelor edictate în domeniul protecției mediului. Pentru a contribui efectiv la protecția mediului, dreptul penal trebuie nu numai să se adapteze și să proporționalizeze pedepsele cu prejudiciile ecologice, dar și să instituie o represiune a poluării care să nu poată fi confundată cu represiunea contravențiilor, caz în care se sancționează o simplă încălcare a unor prescripții administrative.

CONCLUZII

Preocupările legate de prezervarea mediului câștigă proporții din ce în ce mai mari. Acestea se fundamentează pe date obiective și pe pagube produse mediului ambient, ale căror multiple cauze sunt direct legate de intensificarea activităților umane asupra diverselor spații,dezvoltării industriale, expansiunii demografice, fenomene care se prezintă deja într-un mod global. Percepția problemelor legate de mediu este de asemenea în plină creștere și poate lua multe forme: preocupare pentru binele individual, considerații estetice, sanitare, politice,ideologice și chiar religioase, ecologia devenind, din anumite puncte de vedere, o nouă religia [NUME_REDACTAT], într-o concepție primară, prin dreptul la mediu s-a desemnat dreptul la existența unui mediu apt să întrețină viața umană, concepție abandonată, pe măsură ce în diferite documente internaționale era subliniată relația mediu-demnitate umană, ceea ce implică nu numai un nivel al calității mediului care să asigure supraviețuirea biologică, dar și satisfacerea nevoilor fundamentale ale omului. [NUME_REDACTAT] de Declarație internațională a drepturilor omului și mediului,adoptat la Geneva în 1994, dreptul la mediu presupune printre altele: dreptul la cel mai ridicat nivel de sănătate, neafectat de degradarea mediului, accesul la resursele de apă și hrană adecvate, dreptul la un mediu de muncă sănătos, dreptul la condiții de locuit, de folosire a terenurilor și la condiții de viață într-un mediu sănătos, dreptul la asistență în caz de catastrofe naturale sau produse de om, dreptul la conservarea elementelor reprezentative ale naturii,dreptul de a trăi într-un mediu nepoluat, nedegradat de activități care pot afecta mediul,sănătatea și bunăstarea oamenilor și dezvoltarea durabilă. În același timp conținutul dreptului la mediu sănătos presupune existența unei dimensiuni individuale – care implică dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării, respectiv obligația încetării activității care produce o poluare și repararea pagubei create prin această poluare, precum și a uneia colective, de această dată evidențiindu-se obligația statelor de la coopera în vederea prevenirii și combaterii poluării, a protejării mediului natural, la nivel național, regional și internațional.

Deși reglementările internaționale în materie sunt importante – se recunoaște dreptul la mediu ca atare, sunt recunoscute garanțiile procedurale prin care să se realizeze efectiv dezideratele propuse, marele dezavantaj constă în faptul că dreptul fundamental la un mediu sănătos este redus la simpla sa dimensiune procedurală. Nu la fel stau lucrurile la nivelul [NUME_REDACTAT], unde în ultimul deceniu mai multe documente (regulamente și directive), asupra cărora vom reveni pe parcursul acestui demers,s-au constituit în instrumente de realizare a politicilor de mediu comunitare, completând cadrul legislativ privind protejarea biodiversității. Totodată, deși dreptul la un mediu sănătos nu este prevăzut în [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT], Curtea de la Strasbourg nu a ezitat să se pronunțe în spețe ce implicau încălcări ale acestui drept, pe considerentul că reprezintă o ingerință în viața privată a resortisanților. În sprijinul ideii de protecție a mediului vine și așa-numitul drept penal al mediului, prea puțin conturat însă la momentul actual, dar care, având în vedere tendințele actuale va deveni operațional. Ceea ce nu poate fi de nimeni tăgăduit este faptul că o legislație clară și puternică este necesară pentru protecția mediului. Natura ne-a dat câteva semnale de alarmă și continuă să o facă, datoria factorilor de decizie fiind aceea de a găsi cele mai bune soluții în politica de asigurare a unui mediu sănătos. Spațiul european tinde să se erijeze în principalul factor de corectare și modernizare a legislației privitoare la mediu în vigoare, atât [NUME_REDACTAT] cât și [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT] adoptând poziții comune în cadrul acestui proces, iar prin faptul că aderarea UE la CEDO s-ar părea că nu mai este decât o chestiune de timp putem vorbi de existența unui drept european al mediului.

Consider că printre aspectele spinoase cu care se confruntă omenirea zilelor noastre este și aceea a integrării ei în mediul înconjurător, în condițiile în care, în ofensiva neîntreruptă de cucerire a resurselor naturii, omul riscă adeseori de a se îndepărta de ea. Modul de utilizare defectuos și proasta distribuire a resurselor constituie un aspect important al ,,crizei mediului înconjurător”. Țările au obligația să subscrie la conceptul ,,Pământul – nava spațială”.

Sub aspectul normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative care reglementează sau conțin prevederi referitoare la protecția și conservarea ariilor naturale, propun:

a) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005, privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare să se elimine formularea „dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală”, întrucât prin faptele săvârșite – ca infracțiuni – acesta este rezultatul socialmente periculos;

b) infracțiunile din anumite categorii ale relațiilor sociale protejate – protecția mediului – prin norma incriminatore să fie „transferate” în cadrul reglementărilor de domeniu, de pildă, nerespectarea restricțiilor și a interdicțiilor la vânat și pescuit ale unor specii protejate sau oprite temporar prin lege și în zonele cu regim de protecție integrală, potrivit reglementărilor specifice;

c) în Legea nr. 407/2006 vânătorii și a protecției fondului cinegetic, să se introducă toate infracțiunile la regimul braconajului, într-o singură reglementare (articol de sine-stătător), din toate celelalte acte normative, eventual instituirea unor circumstanțe agravante, de la caz la caz;

d) în Legea nr. 46/2008 – Codul silvic. să reglementeze infracțiunea de ,,reducere, scoatere, ocupare fără drept” a terenului din fondul forestier național pe baza unor criterii clare și instituirea unor pedepse mai aspre dacă acest teren face parte din perimetrul unor arii naturale protejate. Obiectivele pentru care sunt aprobate aceste „scoateri” diferă mult între reglementarea silvică și norma de protecția a ariilor naturale.

Viitorul este imprevizibil sub aspectul extinderii acestor bogății inestimabile, acestui ,,dat” natural, dacă nu vom ști să ne trezim la realitate pentru a nu mai perturba viața și traiul animalelor sălbatice, a nu mai rupe floarea de colț sau a distruge un cuib de rândunele.

Pentru ca dreptul la un mediu sănătos să fie efectiv trebuie să fie declarat ca drept fundamental în constituțiile statelor. Protecția mediului reprezintă o problemă de interes național. Statele europene trebuie prin măsuri legislative să garanteze cetățenilor săi realizarea cerințelor legale ale ocrotirii calității factorilor de mediu. În zilele noastre, obiectivul principal al statelor europene și nu numai trebuie să fie protejarea mediului și a resurselor naturale, recunoașterea și respectarea dreptului fundamental la un mediu sănătos; crearea unor obligații pentru persoanele fizice și juridice de a proteja mediul sau, de a se abține de la orice acțiune menită să polueze. Consecințele afirmării constituționale și a garantării dreptului la un mediu sănătos sunt numeroase: consolidarea obligațiilor autorităților publice de a proteja mediul, asigurarea unei protecții mai bune a drepturilor subiective legate de mediu, crearea unei baze legale solide pentru sancționarea în justiție a daunelor de mediu61.

Putem afirma că garantarea dreptului la un mediu sănătos în legile fundamentale ale Statelor membre [NUME_REDACTAT] constituie un pas înainte și un demers pozitiv menit să sensibilizeze și să responsabilizeze cetățenii europeni în legătură cu necesitatea protecției mediului înconjurător.

________________________

61 Duțu, „Constitutionalising the right to a healthy environment”, 27.

BIBLIOGRAFIE

Cursuri, manuale, monografii:

[NUME_REDACTAT] – „Dreptul mediului” [NUME_REDACTAT] Române de [NUME_REDACTAT] 2011:

[NUME_REDACTAT], Dicționar de drept al mediului, [NUME_REDACTAT], București, 2000;

[NUME_REDACTAT], Dreptul mediului, Vol I [NUME_REDACTAT], București, 2003;

[NUME_REDACTAT], Dreptul mediului, Tratat, Abordare integrată, Vol II, Ed. [NUME_REDACTAT] 2003

[NUME_REDACTAT], Dreptul internațional al mediului, [NUME_REDACTAT], București, 2004;

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul mediului, Editura C.H. Beck, București, 2007;

[NUME_REDACTAT], „Constitutionalising the right to a healthy environment”, 27.

[NUME_REDACTAT], Dreptul mediului, [NUME_REDACTAT] Lex, București, 2001;

C. Drăgulescu – Entități naturale protejate. Parcuri, rezervații, monumente. Curs multiplicat, Sibiu,1996

[NUME_REDACTAT], Ecologie generală și protecția mediului Ed. Ceres, București 2000

[NUME_REDACTAT] Dreptul mediului înconjurător. [NUME_REDACTAT] SRL București 1996;

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul mediului, [NUME_REDACTAT] Beck, București, 2003;

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul mediului, ediția a Il-a. [NUME_REDACTAT] Juridic, București 2007

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul mediului, [NUME_REDACTAT] juridic, București, 2008;

[NUME_REDACTAT], Organizații europene și euroatlantice, [NUME_REDACTAT] Lex, București, 2008;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Mediul înconjurător. Poluare și protecție, [NUME_REDACTAT], București, 2000.

[NUME_REDACTAT]- „ Facultatea de Geografie- sinteze” [NUME_REDACTAT] Române de [NUME_REDACTAT] 2005

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] “ Note de curs, Legislație contravenționalâ” Editura C.H. [NUME_REDACTAT] 2009;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]- Dreptul mediului Documente și tratate internaționale Editura „Artprint” București 2002

Legislație:

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului aprobată prin Legea nr. 265/2006;

Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor;

Legea nr. 407/2006 privind fondul cinegetic și protecția vânatului ;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura;

Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol;

Legea sanitar-veterinară nr.60/1974;

Legea nr.18/1991 privind fondul funciar;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 91/2002, privind modificarea și completarea Legii protecției mediului nr. 137/1995;

OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice;

H.G. nr. 731/2004 pentru aprobarea [NUME_REDACTAT] privind protecția atmosferei;

H.G. nr. 459/2005 privind reorganizarea și funcționarea Agenției pentru [NUME_REDACTAT];

H.G. nr. 440/2005 privind reorganizarea și funcționarea [NUME_REDACTAT] de mediu;

Ordinul nr. 876/2004 al ministrului mediului și gospodăririi apelor pentru aprobarea Procedurii de autorizare a activităților cu impact semnificativ asupra mediului;

Ordinul nr. 1299/2005 al ministrului mediului și gospodăririi apelor privind aprobarea Procedurii de inspecție pentru obiectivele care prezintă pericole de producere a accidentelor majore în care sunt implicate substanțe periculoase.

Alte surse:

www.mmediu.ro- [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT];

www.anpm.ro – [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT];

www.rowater.ro – [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]";

http://legeaz.net-Constitutia-Romaniei

http://www.environmental-law.ro.

http://www.evz.ro

http://www.uab.ro/

BIBLIOGRAFIE

Cursuri, manuale, monografii:

[NUME_REDACTAT] – „Dreptul mediului” [NUME_REDACTAT] Române de [NUME_REDACTAT] 2011:

[NUME_REDACTAT], Dicționar de drept al mediului, [NUME_REDACTAT], București, 2000;

[NUME_REDACTAT], Dreptul mediului, Vol I [NUME_REDACTAT], București, 2003;

[NUME_REDACTAT], Dreptul mediului, Tratat, Abordare integrată, Vol II, Ed. [NUME_REDACTAT] 2003

[NUME_REDACTAT], Dreptul internațional al mediului, [NUME_REDACTAT], București, 2004;

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul mediului, Editura C.H. Beck, București, 2007;

[NUME_REDACTAT], „Constitutionalising the right to a healthy environment”, 27.

[NUME_REDACTAT], Dreptul mediului, [NUME_REDACTAT] Lex, București, 2001;

C. Drăgulescu – Entități naturale protejate. Parcuri, rezervații, monumente. Curs multiplicat, Sibiu,1996

[NUME_REDACTAT], Ecologie generală și protecția mediului Ed. Ceres, București 2000

[NUME_REDACTAT] Dreptul mediului înconjurător. [NUME_REDACTAT] SRL București 1996;

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul mediului, [NUME_REDACTAT] Beck, București, 2003;

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul mediului, ediția a Il-a. [NUME_REDACTAT] Juridic, București 2007

[NUME_REDACTAT], Tratat de dreptul mediului, [NUME_REDACTAT] juridic, București, 2008;

[NUME_REDACTAT], Organizații europene și euroatlantice, [NUME_REDACTAT] Lex, București, 2008;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Mediul înconjurător. Poluare și protecție, [NUME_REDACTAT], București, 2000.

[NUME_REDACTAT]- „ Facultatea de Geografie- sinteze” [NUME_REDACTAT] Române de [NUME_REDACTAT] 2005

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] “ Note de curs, Legislație contravenționalâ” Editura C.H. [NUME_REDACTAT] 2009;

[NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]- Dreptul mediului Documente și tratate internaționale Editura „Artprint” București 2002

Legislație:

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului aprobată prin Legea nr. 265/2006;

Legea nr. 205/2004 privind protecția animalelor;

Legea nr. 407/2006 privind fondul cinegetic și protecția vânatului ;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul și acvacultura;

Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol;

Legea sanitar-veterinară nr.60/1974;

Legea nr.18/1991 privind fondul funciar;

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 91/2002, privind modificarea și completarea Legii protecției mediului nr. 137/1995;

OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice;

H.G. nr. 731/2004 pentru aprobarea [NUME_REDACTAT] privind protecția atmosferei;

H.G. nr. 459/2005 privind reorganizarea și funcționarea Agenției pentru [NUME_REDACTAT];

H.G. nr. 440/2005 privind reorganizarea și funcționarea [NUME_REDACTAT] de mediu;

Ordinul nr. 876/2004 al ministrului mediului și gospodăririi apelor pentru aprobarea Procedurii de autorizare a activităților cu impact semnificativ asupra mediului;

Ordinul nr. 1299/2005 al ministrului mediului și gospodăririi apelor privind aprobarea Procedurii de inspecție pentru obiectivele care prezintă pericole de producere a accidentelor majore în care sunt implicate substanțe periculoase.

Alte surse:

www.mmediu.ro- [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT];

www.anpm.ro – [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT];

www.rowater.ro – [NUME_REDACTAT] „[NUME_REDACTAT]";

http://legeaz.net-Constitutia-Romaniei

http://www.environmental-law.ro.

http://www.evz.ro

http://www.uab.ro/