Protectia Drepturilor Omului In Raport cu Reforma Autoritatii Judecatoresti In Regatul Unit al Marii Britanii Si Irlandei de Nord

Abstract: In the British legal system, the judicial function is fulfilled by an variety of bodies at various levels and in relation to specific cases. The main functions of "Courts" are: to "declare" right where Parliament was not explicit enough; to prevent any tendency to authoritarianism applying the law impartially and independently, without any interference from anyone; to decide disputes between citizens; to provide the means by which, as far as possible, an injured person to obtain reparation for damages. The Human Rights Act 1998, the European Convention on Human Rights was incorporated into national law. This has had an impact on several areas of the British legal system.

Keywords: Human Rights Act, British judicial system, Judicature Acts

În sistemul de drept britanic, funcția judecătorească este îndeplinită de o multitudine de organe la diferite nivele și în raport cu specificul cauzelor. Principalele funcții ale “curților”(tribunalelor) sunt: să “declare” dreptul acolo unde Parlamentul nu a fost suficient de explicit; să prevină orice tendință de autoritarism aplicând dreptul în mod imparțial și independent, fără nici un amestec din partea cuiva; să hotărască în disputele dintre cetățeni; să asigure mijloacele prin care, în măsura în care este posibil, o persoană vătămată să poată obține reparația pentru prejudiciile suferite.

Sistemul judiciar britanic (reorganizat prin “Judicature Acts” din 1873-1875) cuprinde o Curte Supremă Judiciară, Curtea de Apel (cu o diviziune civilă și una criminală), Înalta Curte și Curțile Coroanei. Jurisdicția civilă însumează Curțile de ținut, Înaltele curți, Curtea de apel, curțile Coroanei, Înalta curte și altele.

Prin Actul privind Drepturile Omului din 1998, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost încorporată în dreptul intern. Acest lucru a avut efect asupra mai multor zone ale sistemului de drept britanic.

Până în 1998 Regatul Unit nu a avut un Document al Drepturilor (Bill of Rights) care să acorde cetățenilor dreptul la libertățile fundamentale. Oricum în jurul anului 1950, Guvernul Marii Britanii a semnat Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Semnarea Convenției de către Marea Britanie, nu a însemnat includerea acesteia în dreptul intern decât odată cu octombrie 2000, dată cu care a început să producă efecte Actul privind Drepturile Omului adoptat de Parlament în 1998.

În trecut Curțile britanice au considerat că un tratat internațional așa cum este Convenția amintită nu poate avea efecte directe asupra dreptului intern al acestei țări. Însă, Curțile au recunoscut în câteva cazuri că dreptul englez trebuie interpretat în acord cu prevederile Convenției. Curtea de Apel de altfel, a statuat că acolo unde o prevedere a unui Act al Parlamentului prezintă ambiguitate, „trebuie interpretate într-o manieră care să corespundă cu obligațiile asumate de către Marea Britanie prin tratatele internaționale.” Însă, în cazuri similare Curtea spus că această regulă nu se aplică pentru legislația delegată sau acțiunilor guvernamentale adoptate de către ministere sub puterea unor acte de abilitare, dacă acest act de abilitare are prevederi fără dubiu.

Principalele aspecte asupra cărora facem referire aici sunt cele care au constituit încălcări ale Convenției Europene a Drepturilor Omului de către Marea Britanie și care au generat schimbarea legislației.

a) Precedentul. Secțiunea 2(1)(a) din Actul privind drepturile omului din 1998 arată că tribunalul (Curțile) britanice trebuie să ia în considerare, atunci când judecă în materia drepturilor omului, orice hotărâre sau decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului. Acest lucru înseamnă că judecătorii atunci când pronunță hotărâri în cauzele supuse judecății trebuie să se utilizeze cauzele judecate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, așa după cum utilizează și cauzele care au fost judecate sub puterea dreptului britanic.

b) Interpretarea statutelor. Secțiunea a treia a Actului citat, statuează că atât timp cât este posibil să se întâmple așa, toată legislația trebuie interpretată în așa fel încât hotărârea de judecată trebuie să îi dea efect în așa fel încât să fie compatibilă cu Convenția Europeană. De exemplu, în cazul în care o noțiune din vreun Act al Parlamentului are două sensuri posibile, atunci judecătorul trebuie să-l folosească pe acela care este compatibil cu prevederile Convenției.

c) Procesele. Articolul 6 al Convenției, dă dreptul la un proces echitabil. Aceasta înseamnă că toate aspectele unui proces trebuie să fie echitabile. De exemplu, felul în care un minor este judecat s-a schimbat după cauza „T vs. United Kingdom; V vs. United Kingdom” din 1999.

d) Hotărârile. Când o infracțiune este pedepsită cu închisoare pe viață, este, de regulă, stabilită o perioadă minimă care trebuie executată înainte ca, condamnatul să poată fi pus în discuție pentru eliberare condiționată. Această perioadă minimă de executare a pedepsei de obicei se stabilește de către Ministrul de Interne. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reținut că aceasta este o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Acest lucru a schimbat procedura în cauză în sensul că judecătorul este acum responsabil pentru stabilirea acestei perioade minime de executare a pedepsei.

e) Numirile în sistemul judiciar britanic. O parte din judecătorii din această țară sunt de obicei numiți pentru o perioadă de trei ani. După această perioadă ei pot fi numiți pentru încă trei ani. Adițional, numirea se face de către Lordul Cancelar (instituție cu rang de ministru). Procedura numirilor a fost schimbată, termenul fiind majorat la 5 ani întrucât s-a considerat că o perioadă mai scurtă poate însemna un risc pentru judecător de a nu fi suficient de independent față de Guvern. Iar acest lucru ar fi însemnat o altă încălcare a Convenției Europene.

f) Dreptul la viață și libertate. Articolul 2 al Convenției, stabilește că dreptul fiecăruia la viață trebuie protejat de către lege, altfel s-ar înțelege că statul are dreptul să impună pedeapsa cu moartea pentru toți cei care comit anumite infracțiuni. Articolul 3 statuează că nimeni nu poate fi supus torturii, tratamentelor inumane sau degradante. Marea Britanie a fost găsită ca încălcând acest articol în raport cu felul în care prizonierii din Irlanda de Nord au fost tratați pe perioada interogatoriului. Articolul 4 declară că sclavia nu este permisă, iar articolul 5 că fiecare are dreptul la libertate și nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor în care legea permite arestarea sau detenția. Chiar și atunci persoana arestată are dreptul să i se aducă la cunoștință motivul detenției. Aceste două articole stabilesc faptul că oricine este privat de libertatea sa prin arestare sau detenție trebuie să aibă în totalitate acces la procedurile judiciare prevăzute de lege și să i se decidă cât mai repede soarta de către un tribunal. Această prevedere îi include și pe aceia care au primit o sentință de arest. Oricum, Marea Britanie a fost găsită ca încălcând acest articol întrucât așa cum am amintit, termenul de executare a pedepsei minime, în cazul celor doi tineri autori ai infracțiunii de omor, este stabilit de către Ministrul de Interne și nu de către un tribunal. Articolul 5 este urmat de către art. 6 care statuează că persoana are dreptul la audieri publice și echitabile într-un termen rezonabil atât pentru cauzele civile cât și pentru cele penale. Referitor la „termenul rezonabil” Curtea Europeană a reținut în cauza Darnell vs. United Kingdom (1993) că Marea Britanie a încălcat acest articol. Cazul invocat face referire la întrebarea când/cum/în ce fel un doctor a fost demis în mod inechitabil. Demiterea a avut loc în 1984, și procedura a pornit imediat după aceea, dar decizia finală a Tribunalului de Apel de Drept al Muncii, în acest caz nu a apărut înainte de 1993.

În cauza Sander vs. United Kingdom (2000) Curtea Europeană a hotărât că pârâtul nu a avut un proces echitabil și aceasta a fost o încălcare a prevederilor art. 6 al Convenției. În timpul procesului, unul dintre membrii juriului a scris o notă către judecător arătându-și preocuparea cu privire la faptul că un alt membru al juriului a făcut anumite remarci și glume cu caracter rasist. Judecătorul a cerut juriului să facă cercetări cu privire la consecințele acestui lucru. A doua zi judecătorul a primit două scrisori, una semnată de către toți membrii juriului prin care aceștia negau orice atitudine rasistă și alta din partea unui membru al juriului care admitea că poate el ar fi cel care a făcut glumele. Judecătorul a permis cazului să continue cu același juriu. Curtea Europeană a reținut că acest fapt ar fi trebuit să-l alerteze pe judecător asupra faptului că a fost ceva greșit în mod fundamental și ar fi trebuit să dezinvestească acest juriu. Permițând procesului să continue în aceste circumstanțe constituie în opinia Curții Europene „o înfrângere a dreptului la un proces echitabil”.

g) Dreptul la respectul vieții private și a vieții de familie. Articolul 8 statuează că fiecare persoană are dreptul la respectul vieții familiale și private, a locuinței și corespondenței sale. De altfel, dreptul englez oferă oarecare protecție a locuinței, sub puterea legii privind tortura. Există de asemenea reglementată protecția corespondenței, dar nu există, în general, reglementat în sistemul de drept britanic, dreptul la intimitate. Din acest punct de vedere au fost multe incidente cu personalități publice, cum ar fi familia regală britanică, personalități din sport, care au suferit din cauza intruziunilor mass-media în viața lor intimă. De când a fost adoptat Actul cu privire la Drepturile Omului, Tribunalele din Marea Britanie au avut o atitudine mult mai pozitivă privind dreptul la viață intimă. În cauza „Douglas and others vs. Hello! Ltd” (2001) Curtea de Apel a considerat că a existat o încălcare a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atunci când revista „Hello!” a publicat fotografii de la nunta cuplului Michael Douglas și Catherine Zeta-Jones fără autorizarea acestora. Curtea a statuat că aceștia aveau dreptul la respectarea vieții intime, dar că trebuie să se pună în balanță și prevederile articolului 10 privind dreptul la libertatea de exprimare. Oricum, Curtea a refuzat să pronunțe o sancțiune care să oblige „Hello!” să renunțe la furnizarea informației.

h) Plângerile împotriva Marii Britanii. Începând cu 1966 Marea Britanie a acceptat dreptul fiecărei persoane de a trimite petiții către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În 30 de ani, până în 1996, Curtea a audiat 80 de cauze împotriva Marii Britanii, mai mult decât s-au înregistrat împotriva oricărei țări, cu excepția Italiei. În 41 din 80 de cazuri, Curtea a găsit că Marea Britanie este vinovată de violarea drepturilor omului. Cauzele deduse judecății au o largă arie de domenii inclusiv libertatea de exprimare, dreptul la viață intimă, regulile privind imigrarea, pedepsele corporale, și drepturile persoanelor declarate suspecte sau reținute. Aceste cauze au condus Guvernul britanic la schimbarea legislației în domenii variate. De exemplu, pedepsele corporale au fost scoase în afara legii în școlile de stat, suspecții privind actele de terorism au acum acces mai rapid la avocat, iar Ministrul de Interne nu mai poate să stabilească minimul de pedeapsă care trebuie executată în închisoare pentru tinerii infractori.

Apariția Actului privind Drepturile Omului din 1998. Această lege intrată în vigoare în octombrie 2000 încorporează Convenția europeană a drepturilor omului în dreptul britanic și scoate în afara legii orice acțiune a autorității publice care este incompatibilă cu prevederile Convenției. Aceasta apare ca o protecție cu sferă foarte mare față de „autoritatea publică” care este definită ca incluzând curțile ca și orice persoană care are o funcție publică. În orice caz, există o limitare majoră întrucât în conceptul de autoritate publică nu este inclus și Parlamentul sau o persoană care exercită o funcție publică în legătură cu procedura parlamentară.

Cazurile prezentate de revistele de specialitate au crescut în lunile imediat următoare intrării în vigoare a respectivei legi. Sunt două domenii importante în care hotărârile privind drepturile omului au crescut, anume, dreptul penal și imigrația, precum și alte domenii în care curțile au trebuit să pronunțe hotărâri conforme Convenției Europene, cum ar fi creditul de consum, și chiar dreptul ecleziastic. În unele cazuri curțile trebuie să pronunțe împotriva unor hotărâri anterioare care au fost emise înainte de intrarea în vigoare a Actului privind Drepturile Omului din 1998 (în vigoare din 2000), deoarece vechile decizii nu erau compatibile cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acest lucru s-a întâmplat în cazul Mendoza vs. Ghaidan în 2002 când Curtea de Apel a revizuit o Hotărâre a „The House of Lords” (Curtea de Apel) în cazul Fizpatrick vs. Sterling din 2001. Cazul invocat se referea la transferul obligațiilor statutare ale contractului de închiriere către partenerul de același sex. În cazul Fitzpatrick vs. Sterling, The House of Lords a reținut că „obligațiile statutare ele închirierii” nu pot fi transferate deoarece Legea cu privire la închiriere (Rent Act din 1977) utilizează expresia „soț și soție.” Curtea a reținut că același sex al partenerilor poate fi clasificat ca „membru de familie” și pentru acest motiv, nu se poate transfera un contract de închiriere către ei întrucât nu pot fi „soț și soție” în înțelesul clasic al legii. În cazul Mendoza Curtea de Apel a reținut că aceste reglementări ale Legii privind închirierea, încalcă prevederile art. 14 din Convenție, privind discriminarea. Curtea a reținut că reglementările legii în cauză trebuie interpretare în acord cu prevederile Convenției, aceasta putându-se realiza doar citind expresia „soț și soție” ca având înțelesul de „ca și cum ar fi soț și soție”. Făcând acest lucru partenerul de același sex poate astfel dobândi dreptul de a i se transfera obligațiile dintr-un contract de închiriere.

Legislația incompatibilă. Există legi, a căror redactare nu poate permite interpretarea în acord cu Convenția. În aceste cazuri, Curțile trebuie să aplice legislația așa cum este ea redactată, dar trebuie să emită o declarație care să confirme faptul că respectiva reglementare legală nu este în acord cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Actul în cauză împreună cu Declarația Curții în speță, se înaintează ministerului/guvernului, competent să amendeze legislația aducând-o în acord cu prevederile Convenției. Orice astfel de amendament trebuie aprobat de către Parlament. Aceasta bineînțeles, nu va ajuta persoana care face o plângere privind violarea unor drepturi fundamentale, dar presupune faptul că pe viitor, drepturile altor persoane nu vor mai fi încălcate. Primul caz în care un astfel de act normativ a fost declarat incompatibil cu Convenția a fost H vs. Mental Health Review Tribunal în 2001.Cazul privea dreptul uni pacient la eliberare din detenție pe motive medicale. În acest caz, dreptul intern a fost incompatibil cu Convenția, de aceea Curtea nu a putut da efect prevederilor acesteia. Ea nu a putut decât să declare că această lege este incompatibilă cu prevederile Convenției. După declarația de incompatibilitate în cazul H vs. Mental Health Review Tribunal Guvernul a considerat că trebuie să schimbe legea, de regulă, Guvernul fiind instituția care procedează la modificarea legii în astfel de situații, bazându-se pe aceste Declarații de incompatibilitate ale Curților. O mare problemă s-a creat atunci când s-a aplicat o decizie a „House of Lords” în cazul A and another vs. Secretary of State for Home Departament în 2004. În acest caz Curtea a declarat Legea cu privire la antiterorism (Anti-terorism, Crime and Security Act 2001) din 2001 ca fiind incompatibilă cu prevederile Convenției. Acest Act dă dreptul Guvernului de a reține pe o perioadă nedefinită un cetățean străin fără a-l aduce într-un proces în fața judecătorului, dacă există o suspiciune privind săvârșirea unor acte de terorism. Curtea, a reținut că această prevedere reprezintă o încălcare atât a art. 5 (dreptul la libertatea individuală) cât și a art. 14 (interzicerea discriminării pe criteriul naționalității). Această decizie a forțat Guvernul să schimbe legea și să elibereze pe cei reținuți în puterea ei.

Observații generale privind Scoția și Irlanda de Nord

Legislația scoțiană adoptă principiul de drept comun al privilegiului profesional juridic (sau, așa cum este denumit în Scoția, confidențialitate) în opoziție cu secretul profesional. Privilegiul se aplică anumitor tipuri de comunicări între avocați și client, scrise sau verbale, și anume informațiile oferite de client avocatului și consilierea oferită de avocat clientului. Documentele atrag privilegiul atunci când se află în posesia avocatului, iar privilegiul aparține clientului, care poate renunța la el. Acesta se bazează pe principiile de drept comun modificate periodic prin legislație, iar situația Scoției rămâne în linii mari cea descrisă în Raportul Edward.

Profesioniștii juridici reglementați sunt Advocates și Solicitors, autorizați să își desfășoare activitatea sub aceste titluri.

Profesioniști juridici salariați reglementați

Un membru al Asociației Avocaților poate accepta angajarea la o societate comercială și să continue să se numească avocat, dar va înceta a fi considerat un membru practicant al Baroului și nu va mai avea drepturile de audiență acordate avocaților practicanți. În mod similar, în cazul Solicitors angajați, aceste persoane sunt autorizate să își desfășoare activitatea profesională sub titlul profesional de Solicitor, cu condiția să fie înscrise pe lista de Solicitors și să dețină certificate de practică. Aceste persoane sunt reprezentate în Societatea Juridică a Scoției. Se pare că în Scoția nu există o cazuistică clară că angajatorul unui profesionist juridic ar avea dreptul să invoce privilegiul profesional, întrucât disponibilitatea acestuia depinde de calitatea de membru al uneia din autoritățile competente, adică de statutul profesional ca Solicitor sau Advocate.

În legislația scoțiană nu se face nici o distincție în ceea ce privește drepturile unui client de a invoca privilegiul profesional în cazul cererii de a se prezenta documente în instanță (de obicei în cadrul procesului de descoperire în procedurile civile) sau să se opună reținerii în investigații sau proceduri penale. Secțiunea Legii Concurenței 1998 include dispoziții pentru Scoția, în paralel cu cele pentru Anglia și Țara Galilor. Nu este necesar să se divulge comunicările între un consilier juridic profesionist și un client dacă acestea ar fi protejate de privilegiu în proceduri în fața Curții de Sesiune.

Profesioniști juridici salariați nereglementați

O persoană care oferă servicii juridice pentru un angajator care nu este Solicitor sau Advocate nu are un statut profesional, iar privilegiul profesional nu se aplică la comunicările de la sau către o astfel de persoană. În legătură cu avocații străini, deși nu există hotărâri în legătură cu acest subiect, se consideră că instanțele scoțiene ar decide că privilegiul profesional se aplică la comunicările de tipul descris mai sus între un client și un avocat străin – un avocat din afara UE – în practica profesională. Nu este clar dacă acest lucru este valabil și pentru un avocat calificat să practice profesia dar care este profesionist juridic salariat reglementat. Nu se aplică nici un privilegiu comunicărilor cu un consilier juridic străin care nu este calificat să fie membru al vreunui Barou.

Profesioniștii juridici salariați au bineînțeles îndatoriri în baza contractelor lor de muncă să respecte confidențialitatea în legătură cu afacerile angajatorului, dar aceste reguli nu conferă drepturi suplimentare angajatorilor lor în proceduri, cu excepția cazului în care se aplică privilegiul profesional.

În Irlanda de Nord, profesioniștii juridici reglementați sunt Barristers și Solicitors, care sunt autorizați să își desfășoare activitatea profesională sub aceste titluri profesionale.

Profesioniști juridici reglementați

În Irlanda de Nord, profesioniștii juridici reglementați sunt Barristers și Solicitors, care sunt autorizați să își desfășoare activitatea profesională sub aceste titluri profesionale.

Profesioniști juridici salariați reglementați

Profesioniștii juridici salariați care ocupă funcții în virtutea calificării lor ca Barrister sunt considerați a face parte din profesie. Deși aceste persoane continuă să fie supuse disciplinei Baroului, ele pot fi angajate de o companie, fără a avea însă dreptul să aibă clienți privați. În plus, se pare că aceștia nu pot fi angajați de un Solicitor decât dacă se convertesc la statutul de Solicitor. În cazul Solicitors, aceste persoane sunt autorizate să își desfășoare activitatea sub titlul profesional de Solicitor cu condiția să fie înscrise pe lista de Solicitors și să dețină certificate de practică.

Profesioniști juridici salariați nereglementați

Există persoane în Irlanda de Nord care ocupă funcții ca profesioniști juridici salariați și care nu sunt supuse reglementării de către autoritățile competente, cum ar fi Consiliul Baroului Irlandei de Nord sau Societatea Juridică a Irlandei de Nord. Se pare că clienții acestor persoane au în general dreptul să invoce privilegiul profesional cu condiția ca instanța să fie convinsă că este vorba de persoane cu calificare juridică, ceea ce poate include și avocații străini. Acești profesioniști juridic salariați au bineînțeles îndatoriri în baza contractelor lor de muncă să respecte confidențialitatea în legătură cu afacerile angajatorului, dar aceste reguli nu conferă drepturi suplimentare angajatorilor lor în proceduri, cu excepția cazului în care se aplică privilegiul profesional.