Protectia Drepturilor Copilului In Dreptul International Public
PROTECȚIA DREPTURILOR COPILULUI ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC
CUPRINS
INTRODUCERE
1. REGLEMENTĂRI EXISTENTE ÎN DREPTURILE COPILULUI
Aspecte generale
Reglementări existente în domeniul drepturilor copilului
Declarația Drepturilor Copilului
Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului
Convenții adoptate în cadrul Organizației Internaționale a Muncii
Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției
Instrumente adoptate de Consiliul Europei în materia drepturilor copilului
Aspecte din practica judiciară privind protecția drepturilor copilului
Cadrul legal intern privind respectarea drepturilor copilului
2. DREPTURILE COPILULUI POTRIVIT LEGISLAȚIEI ÎN VIGOARE
Principiile generale ale protecției și promovării drepturilor copilului
Drepturile și libertățile civile ale copilului
Dreptul copilului la păstrarea și stabilirea identității sale
Dreptul copilului de menține relații personale și contacte
Dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice și a vieței sale private
Dreptul copilului la libertatea de exprimare
Dreptul copilului la libertatea de gândire, de conștiință și de religie
Dreptul copilului la libera asociere în structuri formale și informale
Dreptul copilului la respectarea personalității și individualității sale
Dreptul copilului de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale
Drepturi referitoare la asigurarea unui mediu familial și îngrijirea alternativă
Dreptul copilului de a crește alături de părinții săi
Dreptul copilului la condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, morală și socială
Dreptul copilului la protecție alternativă
Drepturi care privesc sănătatea și bunăstarea copilului
Dreptul copilului la sănătate
Dreptul copilului la bunăstare
Dreptul la îngrijire specială a copilului cu handicap
Dreptul copilului la educație, activități recreative și culturale
Dreptul copilului de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii a aptitudinilor și personalității sale
Dreptul copilului la odihnă și vacanță
Aspecte din practica judiciară privind drepturile copilului
3. INSTITUȚII ȘI ORGANISME ABILITATE ÎN DOMENIUL DREPTURILOR COPILULUI
Autoritatea Națională pentru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilului
Avocatul Poporului
Comisia pentru Protecția Copilului
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului
Serviciul public de asistență socială
Organismele private
4. CONCLUZII ȘI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Înțelegerea copilăriei, cel puțin până la vârsta de 7 ani, ca stadiu distinct al evoluției ideologice a persoanei, ca perioadă care necesită grijă și asistență specială, s-a concretizat surprinzător de târziu în conștiința comună, abia în Europa secolelor XV-XVIII. Într-un studiu publicat la începutul deceniului șapte, P. Aries aprecia că în societatea medievală ideea de copilărie nu a existat, așa cum o percepem acum, lipsea cu desăvârșire, pentru că de îndată ce depășea stadiul de dependență biologică, copilul intra direct în societatea adulților. Copiii nu puteau fi deosebiți de adulți deoarece erau îmbrăcați la fel, se comportau la fel și erau integrați în același tip de activități sociale. Erau întâmpinați și tratați ca „adulți în miniatură”.
Individualizarea copilăriei ca stadiu distinct s-a realizat printr-un proces lent în cadrul căruia instituționalizarea educației a avut un rol esențial. Studiile și cercetările sociologice subliniază că înțelegerea copilăriei nu poate fi detașată de contextul concret al societăților și grupurilor sociale, de practicile și tradițiile creșterii copiilor, de normele și valorile atașate acestui proces, de politicile sociale, de cadrul normativ și instituțiile implicate, etc.
Într-un studiu asupra nașterii conceptului de copilărie în Anglia, H.Hendrick identifica, în ordine cronologică, o serie de constructe successive începând cu copilul-fabrică (factory-child), copilul delincvent, copilul școlar, copilul psihomedical și copilul bunăstării (welfare-child). Fiecare “tip de copilărie” a fost sancționat prin acte normative speciale care au reglementat diferite forme de asistență și protecție comunitară.
Interesul pentru copil ca ființă umană cu drepturi depline este unul din principalele aporturi ale secolului XX la evoluția umanității. Nimic nu apare ca fiind mai firesc pentru un secol pe care la inceputurile sale Helen Key îl anunța ca fiind “secolul copilului”, decât numeroasele dezbateri și discuții referitoare la natura drepturilor ce trebuiau asociate copilului și copilăriei.
A existat o unanimă recunoaștere a nevoii speciale de protecție a copilului datorită vulnerabilității sale în raport cu societatea. Vulnerabilitatea a fost interpretată prioritar în legătură cu anumite incapacități, prin urmare copilul a fost mai curând tratat ca obiect al actelor de caritate decât ca o ființă umană individuală, cu propriile sale drepturi. Elaborarea deciziilor cu privire la copil a avut loc de cele mai multe ori în absența copilului.
După Primul Război Mondial, ideea drepturilor copilului a captat pentru prima dată atenția lumii. În 1924, Liga Națiunilor a adoptat Declarația de la Geneva. În 1959, Organizația Națiunilor Unite a adoptat Declarația drepturilor copilului.
Spre sfârșitul anilor ‘60, s-a pus accentul pe ideea drepturilor de participare ale copilului. Mai mulți lideri de opinie au susținut că și copii au competențele necesare pentru a lua decizii în privința problemelor importante din viața lor și că ar trebui lăsați să participe la luarea acestor decizii.
În cea de-a doua jumătate a secolului XX a început să crească gradul de înțelegere a nevoilor psihologice ale copiilor și recunoașterea copilăriei ca o valoare în sine. În același timp, a apărut evident faptul că, uneori, interesul copiilor este diferit de cel al protectorilor săi – mulți copii fiind supuși unor tratamente inacceptabile în chiar famiile lor.
Documentele O.N.U. relevă că și acum la începutul mileniului trei situația copilului în lume nu este deloc una fericită. Astfel, jumătate din săracii lumii sunt copii; milioane de copii mor în fiecare an din cauza unor boli sau suferă din cauza calității apei potabile și a condițiilor sanitare improprii; peste opt milioane și-au pierdut mamele sau ambii părinți ca urmare a maladiei SIDA; peste 250 milioane de copii din toată lumea muncesc în situații uneori periculoase și în condiții de exploatare; peste trei sute de mii de copii sunt soldați în conflictele armate de pe glob; 15 milioane de copii din țările în curs de dezvoltare mor din cauza foametei; 131 de milioane de copii nu merg la școală, fiind victimele analfabetismului, prostituției, consumului de droguri, cerșetoriei, traficului ilegal de persoane, abandonului de familie și, uneori, sunt chiar autorii unor acte de terorism. În societatea modernă toți vorbesc de drepturile copilului și le codifică în acte normative, în timp ce un copil moare de foame, de frig sau de boală, o dată la patru minute. Prin intermediul cooperării internaționale, țările subdezvoltate și în curs de dezvoltare, printre care și România, beneficiază de asistență tehnico-științifică și financiară, în domeniul implementării și protecției copilului și a copilăriei.
Toate aceste constatări au exercitat presiuni pentru elaborarea unei convenții care să plece de la nevoile reale și specifice ale copilului și să trateze independent drepturile copilului mai curând decât să le includă în drepturile omului.
La 20 noiembrie 1989 Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite adoptă cele 54 de articole ale Convenției Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului. Aceasta a intrat în vigoare în septembrie 1991 și a fost ratificată de majoritatea țărilor din lume, cu excepția Statelor Unite ale Americii și a Somaliei.
La nivel național, în special în deceniul care a urmat ratificării Convenției Națiunilor Unite în materie, statele s-au văzut nevoite să adopte diferite măsuri legislative și politici sociale menite să amelioreze situația copiilor. În unele țări, între care și România au fost create instituții specializate la nivel național și local menite să monitorizeze implementarea și respectarea drepturilor copilului. La nivelul lor lucrează zeci de mii de specialiști în domeniu, și se alocă importante sume de bani din bugetele naționale sau din surse internaționale. S-au dezvoltat programe de parteneriat stat – organisme private – naționale și internaționale – în același scop, al ameliorării protecției drepturilor copilului.
Prima lege românească în domeniul protecției copilului a fost adoptată în 1970. Scopul legii era să protejeze anumite grupuri de copii, în special copiii cu nevoi de îngrijire în afara familiei. Principala formă de protecție pentru acești copii era plasarea în instituții. Totuși, instituțiile au devenit suprapopulate în timpul regimului comunist, ca urmare a politicii guvernului de creștere cu orice preț a populației, prin interzicerea avortului și a altor metode convenționale de planificare familială.
După căderea comunismului, efectele teribile ale acestei politici au șocat lumea. Jurnaliștilor străini li s-a permis să viziteze casele de copii și căminele-spital pentru copii cu handicap. S-au publicat numeroase articole și s-au difuzat filme documentare în multe țări; deși imaginea României a avut de suferit, partea pozitivă a lucrurilor a fost că acești copii au câștigat compasiunea oamenilor din toată lumea, care au început să trimită ajutoare umanitare sub formă de hrană, îmbrăcăminte și jucării către instituțiile care stârniseră o impresie atât de profundă. Cu toate acestea, marile organizații umanitare au conștientizat în timp că, în cazul copiilor din România, este nevoie de o schimbare fundamentală. Reprezentanțe ale unor organizații precum UNICEF, USAID, World Vision, Holt, Terre des Hommes au fost create în România și, în colaborare cu autoritățile publice locale și centrale, au desfășurat programe de formare a personalului, programe de restructurare pentru unele instituții, precum și de creare de noi tipuri de servicii în anumite județe-pilot.
Prima Strategie Guvernamentală în domeniul drepturilor copilului, aprobată în 1997, a vizat perioada 1997-2000 și a marcat începutul reformei sistemului de protecție a copilului în România. La acea vreme, s-au luat primele măsuri pentru reformarea cadrului legislativ, pentru descentralizarea activităților de protecție a copilului, restructurarea și diversificarea instituțiilor de protecție a copilului, dezvoltarea alternativelor de tip familial pentru protecția de tip rezidențial, precum și pentru prevenirea abandonului copiilor.
Efectul imediat al adoptării noii legislații a fost înființarea, în toate județele țării și în cele șase sectoare ale municipiului București, a comisiilor pentru protecția copilului și a serviciilor publice specializate pentru protecția copilului (denumite Direcții pentru protecția copilului).
Descentralizarea activităților de protecție a copilului nu s-a limitat la înființarea comisiilor și a serviciilor publice specializate subordonate consiliilor județene sau consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București. Instituțiile de protecție a copilului, cu diferite subordonări ierarhice la nivel central, au fost și ele transferate în subordinea consiliilor județene sau a consiliilor sectoarelor municipiului București, fiind incluse în structura serviciilor publice specializate.
După procesul de descentralizare, instituțiile de tip vechi de protecție a copilului au fost restructurate. În același timp, au fost create alternative de tip familial pentru protecția de tip rezidențial a copilului, precum și servicii de prevenire a abandonului copiilor. Instituțiile clasice de mare capacitate (între 100 și 400 de locuri) au fost restructurate, în încercareavut de suferit, partea pozitivă a lucrurilor a fost că acești copii au câștigat compasiunea oamenilor din toată lumea, care au început să trimită ajutoare umanitare sub formă de hrană, îmbrăcăminte și jucării către instituțiile care stârniseră o impresie atât de profundă. Cu toate acestea, marile organizații umanitare au conștientizat în timp că, în cazul copiilor din România, este nevoie de o schimbare fundamentală. Reprezentanțe ale unor organizații precum UNICEF, USAID, World Vision, Holt, Terre des Hommes au fost create în România și, în colaborare cu autoritățile publice locale și centrale, au desfășurat programe de formare a personalului, programe de restructurare pentru unele instituții, precum și de creare de noi tipuri de servicii în anumite județe-pilot.
Prima Strategie Guvernamentală în domeniul drepturilor copilului, aprobată în 1997, a vizat perioada 1997-2000 și a marcat începutul reformei sistemului de protecție a copilului în România. La acea vreme, s-au luat primele măsuri pentru reformarea cadrului legislativ, pentru descentralizarea activităților de protecție a copilului, restructurarea și diversificarea instituțiilor de protecție a copilului, dezvoltarea alternativelor de tip familial pentru protecția de tip rezidențial, precum și pentru prevenirea abandonului copiilor.
Efectul imediat al adoptării noii legislații a fost înființarea, în toate județele țării și în cele șase sectoare ale municipiului București, a comisiilor pentru protecția copilului și a serviciilor publice specializate pentru protecția copilului (denumite Direcții pentru protecția copilului).
Descentralizarea activităților de protecție a copilului nu s-a limitat la înființarea comisiilor și a serviciilor publice specializate subordonate consiliilor județene sau consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București. Instituțiile de protecție a copilului, cu diferite subordonări ierarhice la nivel central, au fost și ele transferate în subordinea consiliilor județene sau a consiliilor sectoarelor municipiului București, fiind incluse în structura serviciilor publice specializate.
După procesul de descentralizare, instituțiile de tip vechi de protecție a copilului au fost restructurate. În același timp, au fost create alternative de tip familial pentru protecția de tip rezidențial a copilului, precum și servicii de prevenire a abandonului copiilor. Instituțiile clasice de mare capacitate (între 100 și 400 de locuri) au fost restructurate, în încercarea de a le reduce capacitatea și de a le modula, pentru a-i oferi mai mult spațiu fiecărui copil în parte, într-un mediu cât mai apropiat de cel familial. Însă, după ce s-a conștientizat că acest demers nu era de ajuns pentru reintegrarea acestor copii în viața comunității, a început procesul de închidere a instituțiilor de tip vechi.
Peste 250 de instituții de tip vechi de protecție a copilului au fost deja închise, acordându-se prioritate închiderii instituțiilor mari, cu peste 100 de locuri, a fostelor „leagăne” pentru copii cu vârsta sub 3 ani și a căminelor spital pentru copii cu handicap. Soluțiile identificate și dezvoltate pentru închiderea instituțiilor de tip vechi au constat în: reintegrarea copilului în familia naturală, protecția copilului prin alternative de tip familial (rude, alte familii/persoane, asistenți maternali profesioniști), precum și protecția copilului în case sau apartamente de tip familial. Astfel, la sfârșitul anului 2006, existau aproximativ 600 de servicii alternative funcționale, inclusiv centre maternale, centre de zi, servicii de asistență și sprijin pentru tinerii provenind din centrele de plasament, centre de consiliere și sprijin pentru copii și părinți, servicii de prevenire a abandonului în perioada prenatală, centre de zi și centre de recuperare pentru copii cu dizabilități, servicii pentru copiii străzii, consiliere și sprijin pentru copiii victime ale abuzului, maltratării, neglijării sau ale violenței în familie.
Analiza datelor statistice referitoare la protecția copilului arată că, între 2000 și 2006, numărul copiilor din centrele de plasament a scăzut la jumătate (de la 57 181 la 27 188), în vreme ce numărul copiilor plasați la asistenți maternali a crescut de mai mult de 3 ori (de la 5157 la 19 368).
REGLEMENTĂRI EXISTENTE ÎN DOMENIUL DREPTURILOR COPILULUI
– Aspecte generale –
Copilul este lumina și speranța viitorului. El întruchipează adevăruri frumoase și simple pe care adulții le uită în alergarea după un rost uneori neînțeles. Este splendoarea purității pe care sufletul omului matur o tânjește, flacăra tinereții care încălzește trupurile ofilite și spiritele obosite.
Copilul reprezintă o punte de legătură, de transcedere către realități pe care unii ochi nu le pot vedea, copiii au acea înțelepciune de la începuturi, primordială care vine din adâncul fântânii inimii. Ne întrebăm uneori dacă adulții trebuie să învețe copiii sau să învețe de la copii. Persoanele mature le deschid ochii minții, iar copiii le deschid ochii inimii.
Ne-am întrebat, oare, vreodată, cum ar fi lumea fără copii, ce sens ar avea existența noastră fără acea picătură de divinitate dăruită omului? Probabil, întrebarea nu s-a ridicat niciodată, deoarece, contrar regulii, răspunsul este simplu și sigur: totul ar fi nimic, adică omul ar fi un corp viu cu suflet mort. Și aceasta pentru că tot ce ține de însăși ființa umană – speranță, iubire, fericire, durere-este strâns legat de copilărie, de copilul ce se ascunde în profunzimea spiritului fiecărui om.
Deși, adeseori, copil este sinonim cu fragilitate, naivitate, candoare, el trebuie identificat cu ce va să vină, adică viitorul să fie văzut prin ochii copiilor. Fiecare copil reprezintă o treaptă în plus, pe care omenirea o urcă pe scara evoluției și a civilizației.
În mod absolut, copilăria reprezintă natura în formă umană în chipul cel mai minunat, de aceea ea trebuie ștearsă de orice barieră, de orice constrângere, trebuie ștearsă orice întinăciune, tocmai pentru a marca într-o manieră fericită întreaga viață a omului. Reîntoarcerea la copilărie este frumoasă, dar anevoioasă, așa cum metaforic ne propune Giovanni Papini: “trebuie să aruncăm de pe noi pelerinele religiei, jiletca filozofiei, cămașa prejudecăților, cravatele înnodate ale idealurilor, ghetele logicii și izmenele moralei. Trebuie să ne răzuim pielea, să ne curățăm sufletul, să ne dezinfectăm creierul, să ne aruncăm în apă curgătoare, să redevenim copii inocenți, naturali, cum am ieșit din uterul mamei.”.
De aceea, omenirea trebuie să-și protejeze copiii, să le creeze un cadru propice creșterii, dezvoltării și educării normale, măsurile juridice luate trebuind să fie prima za a lanțului de rezolvări pe care le reclamă această necesitate, deoarece investind în copii, investim în noi. Numai astfel, prin copii, oamenii devin nemuritori.
Din 1990 încoace se remarcă eforturi economice și legislative continue îndreptate în scopul îmbunătățirii ocrotirii drepturilor și intereselor copilului în toate planurile. Se remarcă în ultimii ani o preocupare pentru elaborarea unei jurisdicții pentru minori, prin crearea unor instanțe specializate, creșterea calității actului de justiție, asigurarea profesionalismului resurselor umane prin cursuri de pregătire, perfecționarea modului de obținere a informațiilor privind situația familială sau a identificării abuzurilor asupra minorului.
Respectarea, promovarea și asigurarea exercitării drepturilor copilului, așa cum sunt acestea definite în documentele internaționale ratificate de România, vor asigura o dezvoltare deplină și armonioasă a personalității fiecărui copil, alăturând spiritului tradițiilor și valorilor culturale ale poporului român componenta nouă, modernă și dinamică de integrare în spiritualitatea universală.
În lumina acestei integrări, protecția copilului în România înseamnă realizarea unui echilibru între trei componente esențiale: copilul, familia și societatea. Asigurarea acestui echilibru trebuie reglementată, aplicată și monitorizată în mod continuu de către stat, ca responsabilitate fundamentală a acestuia față de soarta tuturor cetățenilor săi.
Articolul 3 al Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr.18/1990 subliniază că în toate deciziile care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituții publice sau private, de către tribunale, autorități administrative sau organe legislative, interesul superior al copilului trebuie să fie luat în considerare cu prioritate.
Statul trebuie să asigure copilului protecția și îngrijirile necesare pentru bunăstarea sa, ținând cont de drepturile și obligațiile părinților săi, ale tutorilor, ale altor persoane responsabile legal pentru ei, și va lua, în acest scop, toate măsurile legislative și administrative corespunzătoare.
De asemenea, statul se va asigura că toate instituțiile și serviciile care au responsabilități fată de copii și asigură protecția acestora să fie conforme cu normele fixate de către autoritățile competente în special în domeniul securității și sănătații și în ceea ce privește numărul și competența personalului lor, ca și în privința unui control corespunzător.
Convenția ONU cu privire la drepturile copilului accentuează fără echivoc legătura fundamentală și indisolubilă dintre copil și familia lui. Trebuie subliniat faptul că pentru asigurarea unui mediu de dezvoltare a copilului caracterizat prin fericire, dragoste și înțelegere, responsabilizarea familiei capătă cu totul alte dimensiuni.
Un nivel crescut de educație a părinților, alături de asigurarea sau garantarea unui nivel decent de viață al acestora, vor conduce la conștientizarea rolului fundamental al familiei, precum și la posibilitatea exercitării depline a acestui rol, având drept consecință directă și scăderea numărului de copii aflați în dificultate. În acest spirit, pornind de la rolul major al familiei, responsabilitatea statului român rezidă în crearea unui cadru favorabil care să permită găsirea unei soluții permanente de îngrijire pentru copilul aflat în dificultate.
Efectele preocupării declarate pentru respectarea drepturilor copilului sunt controversate. Unii specialiști susțin că discursul asupra copilului și drepturilor sale este folosit doar pentru a justifica dependența de adulți și marginalizarea copilului. În situații convenabile adulților copilul este considerat încă insuficient de matur intelectual pentru a-și formula un punct de vedere și o opțiune calificată. Unii cercetători susțin că „retorica drepturilor copilului” n-ar reprezenta altceva „decât un limbaj profesional persuasiv construit pentru a legitima forma de activitate și intervenție a diferitelor persoane și instituții care trăiesc de pe urma copiilor. Este un limbaj cu funcție anestezică, un sistem de control al copilului, folosit în cuvintele lui Orwell, nu atât pentru a exprima semnificații, cât pentru a le distruge”. Alte puncte de vedere apreciază, de asemenea, că actualul discurs asupra drepturilor copilului adâncește dependența copilului de adult. „Statutul copilului este redus la cel de cetățean potențial, de ființă umană în devenire, diferită de ființa umană”.
Drepturile copilului – în calitate de drepturi ale omului, de care orice ființă umană se bucură, prin simplul fapt al nașterii, și pe care le poate pretinde de la societatea în care trăiește – fixează cadrul general, sensul, natura și limitele intervenției asistențiale a ocrotitorilor legali ai acestuia.
Reglementări existente pe plan internațional în domeniul drepturilor copilului
– Declarația Drepturilor Copilului –
Primul document internațional postbelic cu privire la drepturile copilului a fost Declarația drepturilor copilului adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1959.
Scopul acesteia a fost pentru a forța conducerea sau guvernele să adopte noi legi sau să modifice legile deja existente pentru protecția și îngrijirea copilului. Tema esențială în jurul căreia gravitează această declarație a fost aceea a nevoii copilului pentru grijă și asistență socială.
Această declarație a instituit mai multe principii în ceea ce privește drepturile copilului:
– Non-discriminarea;
– Protecția specială, precum și oportunități și facilități reglementate prin lege și alte mijloace în scopul dezvoltării fizice, mentale, morale, spirituale și sociale în modalități sănătoase și normale și în condiții de libertate și demnitate;
– Dreptul la nume și naționalitate;
– Dreptul de a beneficia de protecție și securitate socială, hrană adecvată, locuință, recreere și servicii medicale;
– Dreptul copilului cu nevoi speciale la tratament, educație și grija impuse de condiția sa particulară;
– Nevoia de dragoste și înțelegere, astfel încât copilul, ori de câte ori este posibil, să crească în îngrijirea și responsabilitatea părinților săi, într-o atmosferă de afecțiune și de securitate morală și materială;
– Dreptul la educație, care va fi liberă și obligatorie, cel puțin în ciclul primar;
– Să fie printre primii care primesc asistență și protecție;
– Protecția împotriva tuturor formelor de neglijență, cruzime și exploatare, inclusiv în situațiile asociate cu activitatea de muncă;
– Protecția împotriva practicilor de discriminare rasială, religioasă, sau de altă natură.
Declarația din 1959 este centrată, așa cum rezultă din principiile promovate, pe protecția și bunăstarea copilului. Acesta însă nu beneficiază de o recunoaștere ca ființă autonomă, cu sentimente și dorințe proprii. În această declarație, observă M.Freeman, ”copilul rămâne mai degrabă un obiect de preocupare decât o persoană care beneficiază de autodeterminare”.
– Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului –
Deși unele prevederi referitoare la drepturile copilului au fost cuprinse în multe tratate internaționale, pe plan internațional s-a resimțit necesitatea adoptării unui document special care să privească în mod particular drepturile copilului.
Pentru elaborarea unei Convenții în acest domeniu, a fost constituit un grup de lucru de către Comisia Națiunilor Unite în 1979. Nucleul acestui grup a fost constituit din reprezentanți ai guvernelor statelor membre. Activitatea în cadrul grupului s-a desfășurat pe baza consensului. Nici o propunere nu a fost adoptată pe bază de vot, ceea ce a făcut ca procesul elaborării să fie dificil și de durată.
Procesul elaborării Convenției a întâmpinat dificultăți legate de negocierea și consensul asupra unor probleme de fond controversate. Astfel, o problemă care a creat multe discuții a fost aceea a definirii vârstei minime a copilului. În cadrul dezbaterilor referitoare la momentul în care începe copilăria, s-au conturat două puncte de vedere – unul care pleda pentru momentul nașterii iar altul pentru momentul concepției. Consensul a fost realizat doar pe precizarea luată din Declarația din 1959 care prevede: ”copilul are nevoie de protecție și ocrotire speciale, inclusiv de protecție juridică, atât înainte, cât și după naștere”. Alte probleme care au întâmpinat dificultăți serioase au fost acelea legate de libertatea religioasă, precum și cele legate de adopție.
În cele din urmă, după 10 ani, Convenția asupra drepturilor copilului a fost adoptată în unanimitate de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 44/25 din 20.11.1989, în prezent această Convenție fiind ratificată de aproape toate statele membre ONU .
Convenția asupra drepturilor copilului este un document juridic complex care reunește într-un sistem indivizibil și unitar toate drepturile copilului, civile, politice, economice, sociale și cultural-educaționale. Ea sinterizează într-un singur document valorile, principiile și normele fundamentale prevăzute de tratatele internaționale adoptate în sistemul Națiunilor Unite.
Devenind un document de referință în reglementarea drepturilor omului, Convenția poate fi caracterizată ca o adevărată Carta a drepturilor copilului.
În preambulul Convenției se arată că din cauza lipsei de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de o protecție și de îngrijire speciale, în mod deosebit de protecție juridică adecvată, înainte și după naștere.
Convenția recunoaște statutul special al copilului și afirmă necesitatea protecției acestuia prin reglementarea unui ansamblu de norme și instituții juridice de asistență și ocrotire. Ea stabilește standarde universale, aplicabile tuturor copiilor lumii, fără discriminare, însă în același timp ia în considerare diferențele de natură culturală, socială, economică și politică dintre state, acordându-le acestora dreptul de a identifica mijloacele proprii de implementare a drepturilor copilului reglementate de Convenție.
Ea reglementează câteva principii fundamentale care stau la baza ocrotirii drepturilor copilului, acestea constituind repere indispensabile pentru statele membre în acest domeniu.
Principiul nondiscriminării este prevăzut de art.2 din Convenție, drepturile fiind recunoscute tuturor copiilor din jurisdicția statelor, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau originea socială, de situația materială, incapacitatea fizică, de statutul la naștere sau de statutul dobândit al copilului ori al părinților sau al reprezentanților legali ai acestuia.
În acest sens, statele trebuie să ia toate măsurile de protejare a copilului împotriva oricărei forme de discriminare sau de sancționare pe considerente ținând de situația juridică, activitățile, opiniile declarate sau convingerile părinților, ale reprezentanților săi legali sau ale membrilor familiei sale.
Principiul interesului superior al copilului este reglementat de art.3, conform căruia ”în toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala”.
Acest principiu reprezintă mesajul central al Convenției, iar implementarea sa este o obligație de prim ordin pentru statele membre care au ratificat-o. Comitetul pentru drepturile copilului a caracterizat interesul superior al copilului drept ”nucleul central, principiul diriguitor” a întregii Convenții.
Principiul interesului superior al copilului trebuie să fie aplicat de toți cei care iau decizii care afectează copilul, indiferent dacă este vorba de organisme publice sau private. Greutatea care trebuie acordată principiului poate varia în funcție de circumstanțe, însă el rămâne criteriul central în orice situații.
Comitetul pentru drepturile copilului a abordat o strategie contextuală și flexibilă în analiza rapoartelor statelor membre. De exemplu, în cazul Franței, Comitetul a apreciat că principiul interesului superior nu trebuie să fie dependent de constrângerile bugetare, în cazul Belarusului a propus adoptarea unui plan de acțiune care să integreze principiul interesului superior. Pentru Danemarca și Canada s-a recomandat integrarea acestui principiu în legislația și procedurile naționale, iar Anglia a fost criticată pentru faptul că principiul interesului superior nu este reflectat în domenii cum ar fi sănătatea, educația și securitatea socială. De asemenea, Egiptului i s-a recomandat să acorde o importanță mai mare principiului interesului superior în legătura cu sistemul justiției pentru minori.
Dreptul la viață, supraviețuire și dezvoltare (art.6) este recunoscut fiecărui copil, statele părți urmând să facă tot cele stă în putință pentru a asigura supraviețuirea și dezvoltarea copilului.
Dreptul la viață include și dreptul la supraviețuire și dezvoltare și trebuie asigurat de statele membre la cele mai ridicate standarde. El este un drept fundamental, o precondiție a libertății, progresului, justiției și creativității și nu se referă doar la aspectele fizice, ci are în vedere și aspectele calitative (dezvoltarea mentală, cognitivă, emoțională și socio-culturală).
Dreptul de liberă exprimare al copilului este prevăzut de art.12 din Convenție, statele părți urmând să garanteze copilului capabil de discernământ dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, opiniile copilului urmând să fie luate în considerare ținându-se seama de vârsta sa și de gradul său de maturitate.
Comitetul pentru drepturile copilului a scos în evidență caracterul de principiu al acestui articol și rolul său fundamental în interpretarea celorlalte prevederi ale Convenției. Chiar dacă impune luarea în calcul a opiniei copilului în funcție de vârstă și de gradul de maturitate, el nu trebuie înțeles ca fiind o sursă de autodeterminare. El implică participarea copilului la procesul de luare a deciziei. Trebuie, de asemenea, considerat ca o libertate pentru copil faptul de a-și exprima părerea, dar fără să oblige statul să constrângă la acest lucru.
În acest scop, copilului i se va da, în special, posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, fie direct, fie printr-un reprezentant legal sau un organism competent, în conformitate cu regulile de procedură din legislația națională.
În ansamblu, principalele drepturi prevăzute de Convenție și garantate tuturor copiilor sunt împărțite în mai multe categorii.
O primă categorie este constituită de drepturile civile și libertățile politice care cuprinde:
– Dreptul la nume și naționalitate (art.7)
– Dreptul la păstrarea identității personale (art.8)
– Libertatea de expresie (art.13)
– Accesul liber la informație (art.17)
– Libertatea de gândire, de conștiință și de religie (art.14)
– Libertatea de asociere și a întrunirilor pașnice (art.15)
– Protecția vieții private, a onoarei și reputației (art.16)
– Dreptul de a nu fi supus torturii ori altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante (art.37 lit.a)
O altă categorie este reprezentată de dreptul la protecție și ocrotire în mediul familial și dreptul la asistență alternativă care însumează:
– Dreptul la ocrotirea părintească (art.5)
– Obligațiile părinților pentru creșterea și dezvoltarea copilului (art.18)
– Separarea de părinți (art.9)
– Reîntregirea familiei (art.10)
– Obligația de întreținere (art.27)
– Asistența alternativă a copiilor lipsiți de mediul familial (art.20)
– Adopția (art.21)
– Transferul și împiedicarea ilegală a copilului de a se reîntoarce în străinătate (art.11)
– Protecția împotriva abuzului și neglijenței, precum și a relelor tratamente (art.19)
– Dreptul la asistență și recuperare fizică și psihologică în scopul reintegrării sociale a copiilor abuzați și neglijați (art.39)
O altă grupă este constituită de dreptul la sigurarea sănătății și bunăstării care cuprinde:
– Dreptul la supraviețuire și dezvoltare (art.6)
– Dreptul copiilor handicapați de a li se asigura o viață decentă și îngrijiri speciale (art.23)
– Dreptul la sănătate și la servicii medicale (art.24)
– Dreptul la securitate socială și la servicii de asistență socială (art.18 și 26)
– Dreptul la un standard de viață decent (art.27)
Dreptul la educație, timp liber și activități culturale cuprinde:
– Dreptul la educație, inclusiv la orientare școlară și profesională (art.28)
– Dreptul la timp liber, recreere și activități culturale (art.31)
Convenția prevede măsuri speciale de protecție a drepturilor copilului pentru anumite categorii de copii:
– Protecția copiilor aflați în dificultate (copii refugiați – art.22, copii implicați în conflictele armate – art.38)
– Protecția copiilor care au săvârșit infracțiuni (administrarea justiției juvenile – art.40, lipsirea de libertate a copiilor – art.37, condamnarea minorilor – art.37, recuperarea fizică și psihologică în scopul reintegrării sociale – art.39)
– Protecția copiilor supuși exploatării (exploatarea economică – art.32, abuzul de droguri – art.33, exploatarea sexuală și abuzul sexual – art.34, vânzarea, traficul și răpirea de copii – art.35, alte forme de exploatare – art.36)
– Drepturile copiilor aparținând minorităților naționale sau grupurilor indigene (art.30)
Monitorizarea implementăriii Convenției se realizează de către Comitetul pentru drepturile copilului. Acest Comitet a fost creat în anul 1991, în baza art.43 din Convenție și este compus din 10 experți independenți și se reunește anual în trei sesiuni de câte 4 săptămâni.
În baza art.44 din Convenție, statele părți și-au asumat obligația de a prezenta Comitetului rapoarte periodice asupra măsurilor pe care le-au adoptat pentru a pune în aplicare Convenția.
Un grup de lucru al Comitetului se întâlnește înaintea fiecărei sesiuni pentru o examinare preliminară a rapoartelor primite de la statele părți, precum și pentru a pregăti discuțiile Comitetului cu reprezentanții statelor care raportează. Grupul de lucru ia în considerare rapoartele trimise de state, datele și informațiile primite de la alte comitete pentru drepturile omului și de alte organisme create de Comisia pentru drepturile omului.
Rezultatul analizei grupului de lucru asupra rapoartelor statului se concretizează într-o ”listă de probleme”. Această listă se remite Guvernului țării în cauză, cu invitația de a participa la sesiunea plenară a Comitetului în care va fi discutat raportul statului. Guvernul respectiv trebuie să răspundă în scris la problemele ridicate, înainte de sesiune. Discuțiile care se poartă cu statele membre pe marginea rapoartelor sunt detaliate și concrete și privesc atât rezultatele obținute, cât și măsurile de ameliorare a situației copiilor în țările respective.
La sfârșitul discuțiilor, Comitetul adoptă ”observații și concluzii” care reprezintă punctul său de vedere oficial asupra raportului prezentat de stat. Statul respectiv are obligația de a face o mediatizare cât mai largă a acestora, astfel încât ele să devină baza națională de discuții asupra strategiilor și metodelor de îmbunătățire a implementării prevederilor CEDO și să fie prevăzute în politicile și măsurile naționale de protecție a drepturilor copilului.
Comitetul publică extrase din cadrul discuțiilor, precum și o listă a problemelor supuse dezbaterii în fiecare sesiune. De asemenea, statelor li se face recomandarea de a publica rapoartele, observațiile și recomandările făcute.
Dezbaterile Comitetului sunt, de regulă, publice. Se încurajează caracterul deschis, transparent al procedurii, aceasta fiind una constructivă, orientată spre cooperare internațională și schimbul de informații.
O deficiență constatată în practică a constituit-o absența reglementării unui sistem de comunicare și de remitere a plângerilor formulate direct de copii sau de reprezentanții lor legali. Potrivit art.44 din Convenție, dacă există indicii că drepturile copilului sunt grav încălcate, Comitetul poate solicita doar ”informații suplimentare cu privire la implementarea Convenției” – ceea ce constituie un remediu insuficient, față de valoarea protejată prin Convenție – copilul și drepturile sale.
– Convenții adoptate în cadrul Organizației Internaționale a Muncii –
Organizația Internațională a Muncii s-a născut în 1919 odată cu Tratatul de pace de la Versailles, ca instituție specializată care să se ocupe cu problemele muncii și securității sociale. Ea numără în prezent 182 de State Membre. Dotată cu o structură “tripartită” unică, ea reunește în mod egal reprezentanții guvernelor, angajatorilor și lucrătorilor pentru a dezbate probleme legate de munca și politica socială. Conferința Internațională a Muncii, care reunește o dată pe an delegații țărilor membre, ghidează lucrările Organizației. Ea adoptă noile norme internaționale ale muncii, ca și programul și bugetul Organizației.
Privitor la drepturile economice, sociale și culturale, statele recunosc necesitatea adoptării unor măsuri speciale de protecție și asistență în favoarea tuturor copiilor și adolescenților fără nici o discriminare, îndeosebi de protecție a lor contra exploatării economico-sociale. În acest sens, se prevede că folosirea lor la munci de natură să le compromită sănătatea ori moralitatea, să le pună în pericol viața ori să dăuneze dezvoltării lor morale, se pedepsește de lege. Statele trebuie să fixeze limite de vârstă sub care folosirea muncii prestate de copii este interzisă.
Unele Convenții ale Organizației Internaționale a Muncii au prevăzut limita minimă de admitere în muncă, la 15 ani, altele au prevăzut obligativitatea unui examen medical prealabil pentru angajarea în muncă a tinerilor sub 18 ani, alte convenții au interzis treptat munca de noapte a copiilor.
Convenția nr. 138/1973 privind vârsta minimă adoptată de către Organizația Internațională a Muncii prevede că statele vor adopta o politică de natură să ducă la desființarea treptată a muncii copiilor și să ridice vârsta minimă de admitere în muncă, care nu poate fi inferioară celei la care încetează școlaritatea obligatorie, și în nici un caz celei de 15 ani, iar pentru muncile care ar putea afecta sănătatea, moralitatea sau securitatea adolescenților, nu poate fi inferioară celei de 18 ani.
Convenția nr. 182/1999 din 17/07/1999 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 577 din 17/11/2000 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor și acțiunea imediată în vederea eliminării lor a fost adoptată considerând necesitatea de noi instrumente în privința interzicerii și eliminării celor mai grave forme ale muncii copiilor, ca prioritate majoră a acțiunii naționale și internaționale, mai ales a cooperării și asistenței internaționale pentru a completa Convenția și Recomandarea privind vârsta minimă de angajare din 1973, care rămân instrumente fundamentale în ceea ce privește munca copiilor, considerând că eliminarea efectivă a celor mai grave forme de muncă a copiilor necesită o acțiune imediată de ansamblu, care să țină seama de importanța unei educații de bază gratuite și de necesitatea de a-i sustrage pe copiii în cauză de la toate aceste forme de muncă și de a asigura readaptarea lor și integrarea lor socială, luând în considerare și nevoile propriilor familii.
– Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale –
Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale a fost încheiată la Haga la 29 mai 1993. Aceasta are ca obiect sa stabilească garanții pentru ca adopțiile internaționale să se înfăptuiască în interesul superior al copilului și în respectul drepturilor fundamentale care îi sunt recunoscute în dreptul internațional. În conformitate cu aceste reglementări adopția nu se face în scopul de a-l exploata pe copil sau în alte scopuri potrivnice legii ori regulilor de conviețuire socială. Adopția conferă adoptatorului, cu privire la copilul adoptat, drepturile și îndatoririle de orice natură care sunt cele ale unui tată sau ale unei mame cu privire la copilul legitim. În același timp, adopția conferă adoptatului, față de adoptator, drepturile și îndatoririle de orice natură ale unui copil legitim, față de tatăl sau de mama sa.
În Preambulul Convenției de la Haga se arată că ”fiecare stat ar trebui să ia cu prioritate măsuri corespunzătoare pentru a permite menținerea copilului în familia de origine”, iar ”adopția internațională poate prezenta avantajul de a oferi copilului o familie permanentă pentru care nu poate fi găsită o familie potrivită în statul său de origine”.
Din punctul de vedere al momentului în care poate avea loc deplasarea copilului în străinătate, art.2 pct.1 din Convenția de la Haga a luat în considerare faptul deplasării copilului atât în raport cu momentul anterior încuviințării adopției, dar în vederea acesteia, cât și în raport cu momentul ulterior încuviințării adopției, când aceasta produce efecte.
Art.2 din convenție are în vedere următoarele situații:
a. Adopția se încuviințează fie în statul de origine, fie în statul de primire, înainte de deplasarea copilului în statul de primire;
b. Adopția se încuviințează fie în statul de origine, fie în statul de primire, după deplasarea copilului în statul de primire în vederea adopției;
c. Copilul este deplasat în statul de primire în vederea adopției, deși adopția nu se mai încuviințează nici în statul primitor, nici în statul de origine.
Art.23 instituie principiul potrivit căruia o adopție certificată potrivit convenției, de către autoritatea competentă a statului contractant în care a avut loc adopția este recunoscută de drept în celelalte state contractante.
Prin urmare, adopția internațională încuviințată într-un stat, este recunoscută automat, prin efectul convenției, în orice alt stat parte la convenție, fără a mai fi necesară nici o altă procedură prealabilă de recunoaștere, executare sau înregistrare în statul unde adopția este invocată, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
– Adopția este realizată potrivit convenției;
– Adopția este certificată conform convenției, de către autoritatea competentă a statului contractant unde s-a relizat.
Art.28 precizează că, prin Convenție, nu se derogă de la legile statului de origine al copilului care cer ca adopția unui copil cu reședința obișnuită în acel stat să se facă în statul de origine sau care interzic plasamentul copilului în statul primitor sau deplasarea lui înspre acest stat înainte de adopția lui.
– Instrumente adoptate de Consiliul Europei în materia drepturilor copilului –
Până în 1989, cele două documente importante ale Consiliului Europei (Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Carta Socială Europeană ) n-au conținut prevederi speciale privind drepturile minorilor.
Referiri la drepturile minorilor se fac în mai multe articole din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art.5, 6 sau 8) sau din Carta Socială Europeană (art.7, 16, 17 sau 19).
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost folosită deseori pentru protecția copilului, în legătură cu viața de familie, dreptul la educație, protecția împotriva discriminării și a abuzului.
În ultima perioadă au existat preocupări pentru adoptarea unor politici corespunzătoare și a unor documente cuprinzătoare în ceea ce privește minorii. Astfel, în anul 1990 s-a adoptat Recomandarea nr.1121/1990 cu privire la drepturile copilului, prin care Consiliul Europei a reușit să prezinte o imagine cuprinzătoare asupra drepturilor copilului.
Ideile de bază din recomandare sunt următoarele:
– Este necesară schimbarea nivelului de înțelegere a drepturilor copilului, care pe lângă dreptul de a fi protejat, are drepturi pe care le poate exercita independent chiar împotriva voinței majorilor.
– Declararea că drepturile copilului sunt cuprinse în documentele existente cu privire la drepturile fundamentale ale omului prin intermediul unui protocol adițional la CEDO.
– Invitarea Comitetului de Miniștri să adopte un document juridic care să completeze Convenția ONU privind drepturile copilului cu anumite aspecte importante: îmbunătățirea și accelerarea procedurilor legale când interesele minorilor o cer, audierea minorilor și reprezentarea corespunzătoare a acestora.
a) Convenția Europeană privind exercitarea drepturilor copilului:
Convenția Euopeană privind exercitarea drepturilor copilului a fost adoptată de Consiliul Europei la 25.10.1996, obiectivul acesteia fiind să promoveze drepturile copilului, să le acorde acestora drepturile procedurale și să le faciliteze exercițiul acestor drepturi prin garantarea că minorii sunt informați și li s-a permis prezența în fața autorităților judiciare la procesele care îi privesc.
Prin Convenție se recunosc copiilor, definiți ca persoane care nu au împlinit 18 ani, mai multe drepturi procedurale, cum ar fi: dreptul de a fi informați și de a-și exprima punctul de vedere, dreptul de a solicita numirea unui reprezentant, dreptul de a solicita să fie asistați de o persoană corespunzătoare pentru a-i ajuta să-și exprime părerile etc.
În același timp, sunt stabilite rolurile, sarcinile și responsabilitățile statului și ale agenților săi. Astfel, înainte de a lua o hotărâre care privește un minor, autoritatea judiciară trebuie să se asigure că are suficiente date la dispoziție, să verifice dacă minorul are discernământ și a avut cunoștință de toate informațiile relevante și să consulte minorul, cu excepția situației când aceasta este contrară interesului superior al acestuia.
Convenția privește procesele de dreptul familiei. Totuși, statele sunt încurajate să o aplice și pentru alte tipuri de procese. Fiecare stat trebuie să aleagă și să specifice minim trei categorii de cazuri din dreptul familiei pentru care să aplice convenția. Acestea pot privi custodia, paternitatea, adopția, tutela, administrarea bunurilor minorului, măsurile de ocrotire, suspendarea sau restrângerea drepturilor părintești, protecția împotriva tratamentelor inumane sau degradante, tratamentul medical. Lista categoriilor nu este completă. Alte categorii pot fi alese și specificate, iar după ratificare pot fi adăugate mai multe asemenea categorii.
Convenția promovează rezolvarea cauzelor pe cale amiabilă, prin mediere sau negociere, rezolvare realizată în afara justiției.
A fost instituit un Comitet Permanent, organ având competența de a-și exprima opinii cu privire la interpretarea și aplicarea Convenției, astfel încât acesta să ofere sfaturi și asistență organismelor naționale cu privire la modul de promovare a drepturilor copilului.
b) Recomandarea nr.20/2003 cu privire la noile căi de combatere a delicvenței juvenile:
În materia justiției juvenile, un document relativ recent al Consiliului Europei în reprezintă Recomandarea nr.20/2003 cu privire la noile căi de combatere a delicvenței juvenile .
În acest document se reiau câteva pincipii anterioare și anume:
– Sistemul justiției juvenile este doar o parte din răpsunsul global la infracționalitatea juvenilă
– Sistemul justiției pentru minori ar trebui să evite abordările represive și să se concentreze asupra educației și reintegrării
– Minorii ar trebui să beneficieze de măsuri de siguranță procedurale, cel puțin la același nivel cu adulții
– Privarea de libertate a minorilor ar trebui să fie folosită doar în ultimă instanță
– Dacă este posibil, intervențiile trebuie făcute în mediul de viață al minorului.
În același timp, se subliniază că este nevoie de schimbări importante. În special în țările din Europa Centrală și de Est viața tinerilor este în schimbare și riscurile implicării lor în activități violente și/sau criminale este potențat de creșterea sărăciei și inegalitatea veniturilor, numărul mare de divorțuri și de familii destrămate, creșterea posibilității de consum de droguri sau de alcool la o vârstă din ce în ce mai mică, creșterea șomajului la tineri, concentrarea activităților criminale în orașe, în special la periferii, emigrarea masivă a minorităților etnice, riscul ridicat de dezechilibru psihic în cadrul tinerilor.
Aceste riscuri sunt accentuate la nivel european de faptul că sursele tradiționale de control social informal (școala, familia, locul de muncă) au devenit ineficiente, și supraîncărcate, iar în unele state membre a apărut o reorientare către o abordare mai represivă, care se reflectă în procentul ridicat de minori încarcerați.
Ca răspuns la aceste scimbări și riscuri, Recomandarea nr.20/2003 statuează noi principii:
– Răspunsul la delicvența juvenilă trebuie să fie rapid, la timp și consistent
– Responsabilitatea pentru comportamentul delicvent va fi extinsă pentru a-i include și pe părinții minorului delicvent
– Pe cât posibil, intervențiile asupra tinerilor delicvenți ar trebui să includă și repararea prejudiciului către victimă și comunitate
– Orice intervenție ar trebui să se adreseze comportamentului deviant și să se bazeze pe cât posibil pe dovezi științifice.
Se susține dezvoltarea și adoptarea unor noi Reguli europene pentru minorii privați de libertate sau supuși măsurilor și sancțiunilor comunitare. Acest lucru se datorează faptului că nici Regulile europene privind închisorile și nici Regulile europene privind sancțiunile și măsurile comunitare nu sunt aplicabile minorilor.
În același timp, Recomandarea încurajează abordarea strategică a delicvenței juvenile, bazată pe trei principii, care reflectă cel mai bine interesele tinerilor delicvenți, victimele acestora sau publicului și anume: prevenirea delicvenței, reintegrarea minorului delicvent și repararea prejudiciului cauzat prin compensație.
Delicvența juvenilă trebuie tratată de sistemul justiției juvenile în colaborare cu instituțiile sociale cheie (familie, școală, loc de muncă, comunitate locală), iar intervențiile asupra delicvenței juvenile ar trebui să fie efective. Aceste intervenții trebuie să se adreseze factorilor care generează sau contribuie direct la comportamentul delicvent (atitudinea antisocială, abuzul de droguri, ineficiența educației, îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părintești), trebuie să se bazeze pe interesul comunității și să aibă în vedere mediul familial al delicventului minor și să stabilească o serie de metode adecvate (training pe comportamentul în societate, stăpânirea mâniei, rezolvarea problemelor).
Recomandarea nr.20/2003 propune și o serie de soluții, făcând mai multe recomandări individuale pentru statele membre, dintre care cele mai importante sunt:
– Dezvoltarea și răspândirea alternativelor la judecata formală
– Dezvoltarea unui spectru mai larg de sancțiuni și măsuri comunitare pentru delicvența juvenilă
– Părinții sau tutorii legali ar trebui încurajați să își asume o mai mare responsabilitate pentru comportamentul delicvent al copiilor lor
– Tinerii adulți sub vârsta de 21 de ani ar trebui să fie judecați și condamnați ca și minori, cu excepția cazului în care se dovedește că ei sunt la fel de maturi și responsabili ca un adult
– Când sunt în custodia poliției minorii trebuie să fie informați prompt asupra drepturilor și măsurilor de protecție de care beneficiază, în timpul audierii minorii trebuie să fie asistați de părinți sau tutorii legali
– Ținerea minorilor în custodia poliției nu ar trebui să depășească 48 de ore în total, iar arestarea preventivă nu ar trebui să depășească 6 luni până la începerea procesului
– Pregătirea pentru eliberarea minorilor privați de libertate ar trebui să înceapă încă din prima zi a sentinței de condamnare și ar trebui dezvolta un plan de reintegrare care să acopere nevoile minorilor
– Trebuie dezvoltate parteneriate între agenții statali implicați (poliție, servicii de probațiune, instanțe, instituțiile de protecție a copilului, autoritățile care se ocupă de educație, locuri de muncă, sănătate și spațiu locativ), precum și cu sectorul privat și cu voluntarii, pentru aplicarea și implementarea Recomandării 20/2003.
c) Convenția Europeană asupra relațiilor personale privind copiii:
Convenția Europeană asupra relațiilor privind copiii reprezintă un document recent în privința drepturilor copilului. Ea a fost adoptată la data de 15 mai 2003 la Strasbourg, fiind semnată de România la 17 iulie 2006 și ratificată prin Legea nr.87/2007 .
La baza adoptării acestei convenții a stat necesitatea de a se adopta noi reglementări pentru ocrotirea relațiilor personale dintre copii și părinții lor, precum și cu alte persoane care au legături de familie cu copiii, conform protecției asigurate de art.8 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
La elaborarea acesteia au stat dispozițiile Convenției europene privind exercitarea drepturilor copiilor și dorința de promovare a măsurilor care să-i poată ajuta pe copii în cadrul problemelor privind relațiile personale cu părinții și cu alte persoane care au legături de familie cu copiii.
Statele membre ale Consiliului Europei au fost de acord să recunoască nevoia copiilor de a întreține relații personale nu numai cu cei doi părinți ai lor, ci și cu anumite alte persoane care au legături de familie cu copiii și importanța pentru părinți și pentru aceste alte persoane de a rămâne în contact cu copiii, sub rezerva protejării interesului superior al copilului, constatând necesitatea promovării adoptării de către state a unor principii comune în ceea ce privește relațiile personale privind copiii, în special pentru a facilita aplicarea instrumentelor internaționale în acest domeniu.
La nivel instituțional s-a exprimat dorința de a se stabili o cooperare între toate autoritățile centrale și toate celelalte organe competente, pentru a promova și a ameliora relațiile personale dintre copii și părinții lor, precum și cu celelalte persoane care au legături de familie cu acești copii și, în special, pentru a promova cooperarea judiciară în cauzele privind relațiile personale transfrontaliere.
Convenția recunoaște în art.4 faptul că, copilul și părinții săi au dreptul de a obține și de a întreține relații personale constante. Aceste relații personale nu pot fi restrânse sau excluse decât atunci când acest lucru este necesar în interesul superior al copilului. Atunci când nu este în interesul superior al copilului să întrețină relații personale nesupravegheate cu unul din cei doi părinți ai săi, se ia în considerare posibilitatea de întreținere a unor relații personale sub supraveghere sau a altor forme de relații personale cu acest părinte.
Sub rezerva interesului superior al copilului, pot fi instituite relații personale între copil și alte persoane decât părinții săi, care au cu acesta legături de familie.
Un copil considerat conform dreptului intern că are suficient discernământ are dreptul, exceptând cazul în care ar fi în mod evident contrar interesului său superior:
– Să primească orice informație relevantă;
– Să fie consultat;
– Să își exprime opinia.
Atunci când sunt soluționate litigii în materie de relații personale, autoritățile judiciare trebuie să ia, conform art.7 din Convenție, toate măsurile adecvate:
– Pentru a se asigura că cei doi părinți sunt informați despre importanța pe care o au pentru copil și pentru fiecare dintre ei stabilirea și întreținerea de relații personale regulate cu copilul lor;
– Pentru a-i încuraja pe părinți și pe celelalte persoane care au legături de familie cu copilul să ajungă la învoieli pe cale amiabilă în ceea ce privește relațiile personale cu acesta, în special prin recurgerea la medierea familială și la alte metode de soluționare a conflictelor;
– Înainte de a lua o hotărâre, să se asigure că dispun de informații suficiente, în special din partea titularilor răspunderii părintești, pentru a decide în interesul superior al copilului și, atunci când este cazul, să obțină informații suplimentare de la alte organisme sau persoane relevante.
Atunci când circumstanțele cazului o cer, autoritățile judiciare pot oricând să subordoneze o hotărâre privind relațiile unor măsuri asigurătorii și unor garanții, în scopul de a asigura atât punerea în executarea a hotărârii, cât și înapoierea copilului la locul în care el locuiește în mod obișnuit, la terminarea perioadei de vizită, ori împiedicarea unei deplasări ilicite a acestuia.
Măsurile asigurătorii și garanțiile pentru asigurarea punerii în executare a hotărârii pot include în special:
– Supravegherea relațiilor personale;
– Obligația pentru o persoană de a suporta cheltuielile de transport și de cazare pentru copil și, dacă se impune, pentru oricare altă persoană care îl însoțește;
– Depunerea unei garanții de către persoana la care copilul locuiește în mod obișnuit, în scopul de a se asigura faptul că persoana care solicită relațiile personale nu este împiedicată să aibă astfel de relații;
– O amendă impusă persoanei cu care copilul locuiește de obicei, în cazul în care această persoană ar refuza să se conformeze hotărârii privind relațiile personale.
Măsurile asigurătorii și garanțiile care au drept scop să asigure înapoierea copilului sau să prevină o deplasare ilicită a acestuia pot cuprinde în special:
– Depunerea pașaportului sau a unui alt act de identitate și, dacă este necesar, prezentarea unui document din care să rezulte că persoana care solicită relații personale a notificat această depunere, pe durata vizitei, autorității consulare competente;
– Garanții financiare;
– Garanții reale asupra bunurilor;
– Angajamente sau obligații acceptate față de instanțe;
– Obligația, pentru persoana care întreține relații personale cu copilul, să se prezinte periodic cu copilul în fața unui organ competent;
– Obligația, pentru persoana care solicită relații personale, de a prezenta un document care este emis de statul în care relațiile trebuie să se exercite, care să ateste recunoașterea și caracterul executoriu al unei hotărâri privind încredințarea sau relațiile personale ori ambele, înainte de pronunțarea hotărârii solicitate sau înainte de exrcitarea relațiilor;
– Impunerea unor condiții în raport cu locul în care relațiile personale urmează să se exercite și, dacă este necesr, înregistrarea, într-un sistem de informații național sau transfrontalier, a unei interdicții care împiedică copilul să părăsească statul în care relațiile personale trebuie să aibă loc.
Acționând în cadrul competențelor lor respective, autoritățile judiciare, autoritățile centrale, serviciile locale și alte organe ale statelor părți interesate cooperează în procedurile privind relațiile personale transfrontliere.
Toate aceste documente și preocupări recente pe plan internațional și european demonstrează importanța tot mai mare pe care o ocupă drepturile copilului în prezent, atât pe plan legislativ, cât și pe plan juridic, în hotărârile instanțelor judecătorești.
Aspecte din practica judiciară privind protecția drepturilor copilului pe plan internațional
Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniul protecției drepturilor copilului în cauze privind România am ales 3 cazuri relevante, datorită importanței lor asupra dreptului național și a impactului asupra justiției din țara noastră.
1. Cauza Olsson împotriva Suediei. Măsuri pentru facilitarea unificării familiei:
Reunirea părinților naturali cu copiii care trăiau, de mai mult timp, într-o familie substitutivă, nu s-ar putea realiza fără măsuri pregătitoare. Natura și întinderea lor pot să depindă de circumstanțele fiecărei cauze, dar implică întotdeauna, din partea tuturor persoanelor vizate, o cooperare activă și marcată de înțelegere. Dacă autoritățile naționale trebuie să se străduiască să creeze această colaborare, ele nu pot însă să recurgă în acest domeniu la coerciție; trebuie să țină seama de interesele, drepturile și libertățile acestor persoane și mai ales de interesele copiilor și de drepturile care le sunt recunoscute de art.8.
În ipoteza în care contactele cu părinții biologici ar duce la atingerea acestor interese sau drepturi, revine autorităților naționale obligația de a veghea în scopul obținerii unui just echilibru.
2. Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României. Dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copil. Obligațiile autorităților naționale:
Articolul 8 din Convenția Europeană a drepturilor omului implică dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul său, precum și obligația autorităților naționale de a dispune aceste măsuri.
Cu toate acestea, obligația autorităților naționale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este posibil ca reluarea conviețuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de ușor, să nu se poată face imediat, și să necesite unele măsuri pregătitoare. Natura și anvergura acestora depind de circumstanțele fiecărei cauze, dar înțelegerea și cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autoritățile naționale trebuie să se străduiască să faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligația lor de a recurge la coerciție nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să țină seama de interesele și de drepturile și libertățile acelor persoane și în special de interesele superioare ale copilului și de drepturile sale, stipulate în art.8 din Convenție. În ipoteza în care contactele cu părinții riscă să amenințe aceste interese sau să încalce drepturile respective, autoritățile naționale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proporționalitate între ele.
3. Cauza Sabou și Pîrcălab împotriva României. Pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor părintești:
Interzicerea drepturilor părintești primului reclamant constituie o ingerință în dreptul său la respectarea vieții sale familiale.
Curtea arată că în speță nu s-a contestat facptul că interzicerea era întemeiată pe art.64 și art.71 C.pen. și că, în consecință, era prevăzută de lege, în sensul primului paragraf din art.8. rămâne de examinat dacă ingerința urmărea un scop legitim.
Infracțiunea care a determinat condamnarea reclamantului este independentă de aspectele legate de autoritatea părintească și niciodată nu i s-a reproșat acestuia absența îngrijirii copiilor sau rele tratamente aplicate lor.
În dreptul român, interzicerea exercitării drepturilor părintești se aplică în mod automat și absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absența oricărui control exercitat de către instanțele judecătorești și fără a lua în considerare tipul infracțiunii sau interesul minorilor. Ca atare, ea constituie mai mult o sancțiune morală, având drept scop pedepsirea condamnatului, și nu o măsură de protecție a copilului.
În aceste circumstanțe, retragerea absolută și prin efectul legii a drepturilor părintești ale condamnatului nu corespunde unei necesități primordiale privind interesele copilului și, în consecință, nu urmărește un scop legitim, anume protecția sănătății, moralei sau a educației minorilor.
Cadrul legal intern privind respectarea, promovarea și garantarea drepturilor copilului
Drepturile copilului, expres consacrate în Constituția României au reprezentat o preocupare constantă pentru toate guvernele de după Revoluția din 1989, pentru ocrotirea, garantarea și îmbunătățirea condițiilor lor de aplicare. Astfel, art.49 pct.1 din Constituție prevede că „Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor”.
În domeniul reglementărilor legale privind drepturile copilului, legislația țării noastre s-a raliat la Convenția referitoare la drepturile copilului din 1989, potrivit căreia, un copil este orice ființă umană în vârstă de mai puțin de 18 ani, afară de cazul în care ajunge înainte de 18 ani la majorat, conform legislației aplicabile. Deși nu există o definiție a tineretului, ONU consideră persoanele având vârste cuprinse între 15 și 24 de ani ca făcând parte din categoria tineretului. Astfel, pentru sectorul de vârstă 15-24 ani, definiția copilului se suprapune peste cea a tineretului.
Legislatia românească creează contextul pentru ca orice copil să-și poată exercita drepturile și obligațiile.
România a adoptat relativ recent un pachet legislativ în domeniul protecției copilului, pachet care cuprinde 4 legi:
1. Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului – legea nr.272/2004;
2. Legea privind regimul juridic al adopției – legea nr.273/2004;
3. Legea privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții – legea nr. 274/2004;
4. Legea pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție – legea nr.275/2004.
Această reglementare reprezintă baza unui sistem modern, european și internațional, de protecție a drepturilor tuturor copiilor, pe deplin armonizat cu tratatele internaționale la care România este parte. Prin adoptarea acestei legislații se trece de la focalizarea pe copilul aflat în dificultate la abordarea copilului în contextul tuturor drepturilor sale, ceea ce înseamnă în primul rând, în contextul familiei sale, încercarea introducerii conștientizării primordialității responsabilității părintești față de proprii copii. Pentru ca ea să nu rămână la nivel de principiu va trebui oferit și sprijinul necesar în acest sens, fie sub forma prestațiilor, fie sub forma serviciilor.
Asigurarea respectării drepturilor copilului precum și plasarea acestora într-o zonă de interes special au determinat adoptarea Legii nr.272/2004. Autoritățile publice, societatea civilă, precum și persoanele fizice sunt responsabile pentru respectarea drepturilor copilului așa cum sunt stipulate în Constituția României și în noua lege în concordanță cu prevederile Convenției Națiunilor Unite referitoare la drepturile copilului.
Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului introduce reglementări moderne în sensul:
– Extinderii ariei de reglementare la toți copiii, indiferent unde se află, lângă părinți sau separați de aceștia, în școală sau deja pe piața muncii, în țară sau în străinătate, cu probleme de sănătate, handicap sau de comportament, cărora, fărăr nici o discriminare, li se garantează exercitarea drepturilor prevăzute de Convenția ONU referitoare la drepturile copilului;
– Armonizării cu prevederile Convenției ONU referitoare la drepturile copilului și a altor documente juridice ratificate de România;
– Înființării și diversificării serviciilor pentru copil și familie cât mai aproape de domiciliul acestora, cu scopul de a menține familia unită și de a o ajuta să-și asume cât mai bine responsabilitatea față de creșterea și dezvoltarea armonioasă a copiilor;
– Utilizării judicioase a resurselor de care trebuie să beneficieze cât mai mulți copii;
– Înființării la nivel central a două structuri noi cu scopul de a coordona activitatea de protecție a drepturilor copilului – Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și, de a gestiona problema adopțiilor – Oficiul Român pentru Adopții.
Pentru prima dată pe plan legislativ în mod explicit se precizează că părinții sunt primii responsabili pentru creșterea, îngrijirea și dezvoltarea copilului; responsabilitatea colectivității locale este subsidiară, iar statul intervine complementar.
Autoritățile locale au obligația de a sprijini părinții prin asigurarea de servicii cât mai accesibile care să corespundă nevoilor copilului și familiei și prin acordarea priorității acestor familii aflate în dificultate.
Intervenția statului este complementară în ceea ce privește drepturile copilului. Statul are datoria de a asigura protecția copilului și de a garanta respectarea tuturor drepturilor și poate interveni numai în cazuri de abuzuri sau de încălcare. Noua lege promovează un sistem nou și modern de protecție a copilului menit să schimbe ideea că statul se poate substitui grijii părintești.
Respectarea drepturilor copilului nu presupune încălcarea drepturilor părinților, ci asumarea de către părinți a unor obligații permanente față de care exercitarea drepturilor copilului nu este posibilă. Părinții trebuie să-și asume obligații permanente față de care dezvoltarea armonioasă a copilului nu ar fi posibilă. Potrivit legii noi, ambii părinți sunt responsabili de creșterea copiilor lor, chiar dacă sunt divorțați.
Prin noua reglementare a devenit operațională exercitarea de către ambii părinți a drepturilor și obligațiilor părintești în mod egal, inclusiv după divorțul acestora; divorțul părinților nu trebuie să afecteze raporturile copilului cu fiecare părinte decât dacă acest lucru este în interesul său superior.
De asemenea, se introduce obligația autorităților locale de a acorda asistență specială copilului cu scopul promovării, creșterii, îngrijirii și educării copilului în familie, fiind posibilă astfel prevenirea și eliminarea situațiilor care pot conduce la separarea copilului de părinți.
Sunt introduse noi instrumente de lucru: planul individualizat de servicii și planul individualizat de protecție, ambele cu scopul de a răspunde cel mai adecvat nevoilor concrete ale fiecărui copil în parte.
Serviciile de asistență socială vor lua toate măsurile necesare pentru identificarea timpurie a situațiilor de risc, care ar putea duce la separarea copilului de părinți, precum și pentru prevenirea comportamentelor abuzive sau a violenței familiale exercitate asupra copilului.
Un obiectiv principal al reformei în acest domeniu a fost închiderea instituțiilor rezidențiale, între timp dezvoltându-se soluții alternative pentru copiii din aceste instituții, cum ar fi plasamentul, încredințarea la asistenți maternali sau casele de tip familial.
Totodată reforma vizează prevenirea instituționalizării, oferind în schimb servicii alternative pentru sprjinirea familiilor în nevoie, precum centre de zi sau centre maternale. În cazurile în care reintegrarea în familia naturală a copilului nu este posibilă, se pune accent pe plasament sau încredințare la asistenți maternali și pe soluția adopției naționale.
Noua lege operează schimbări majore în cadrul instituțiilor la nivel local și central. Astfel, Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANDPC), subordonată Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, deține rolul central în coordonarea procesului de implementare a legislației în vigoare și are următoarele funcții: de strategie administrare, reprezentare și de monitorizare.
Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) sunt responsabile pentru rezolvarea cazurilor în care sunt implicați copii separați de părinții lor și colaborează cu consiliile locale, în vederea prevenirii separării copiilor de părinți.
De asemenea, prin noul pachet legislativ a fost înființat Oficiul Român pentru Adopții, organ de specialitate al administrației publice centrale, prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopții. Schimbările introduse prin noile legi sunt numeroase și necesită eforturi semnificative atât din partea structurilor centrale, cât și a celor locale.
DREPTURILE COPILULUI POTRIVIT LEGISLAȚIEI ÎN VIGOARE
Drepturile – ca instituție socială fundamentală – reprezintă facultatea subiectului de a pretinde (facultas agendi). În drept, această facultate aparține doar ființei omenești, persoanei fizice în individualitatea ei și, printr-o ficțiune juridică, în anumite condiții, și grupului de persoane (persoana morală sau juridică).
Prima condiție deci de a deține drepturi este de a „fi recunoscut ca om”, ca persoană. Recunoașterea copilului ca persoană (fizică) distinctă de părinți a fost una din „descoperirile” târzii ale secolului XX. Ea este legată de contribuția studiilor și cercetărilor de psihologie și neurobiologie, de evoluțiile pe care le-a cunoscut mișcarea pentru drepturile omului după cel de-al doilea război mondial. Teoriile psihologice și neurobiologice au contribuit și la argumentarea pe noi temeiuri, a vulnerabilității copilului și nevoii sale de ocrotire. Se poate defini principiul interesului superior al copilului ca proces de identificare și respectare a nevoilor de dezvoltare ale copilului. Configurația și conținutul său nu sunt predeterminate, ci variabile în funcție de etapa de dezvoltare a copilului, de ritmurile sale particulare de actualizare a înclinațiilor sale naturale.
Prin tradiție (comună în mare măsură, tuturor societăților), creșterea copiilor a fost concepută ca o obligație naturală a părinților și familiei. După regula generală, care consacră de fapt una dintre cele mai vechi tradiții, familia este aceea care datorează ocrotirea și grija față de copil, fiind răspunzătoare pentru îndeplinirea obligațiilor de creștere și de întreținere. Într-o astfel de tradiție apare aproape firesc ca relațiile copilului cu societatea să fie mediate de familie. Studiile de sociologie a copilăriei evidențiază că la adăpostul vălului vieții private și a obligației naturale, al drepturilor absolute ale familiei (tatălui) asupra copiilor, „din timpul romanilor și până în Evul Mediu târziu copiii au fost abandonați în număr mare, în întreaga Europă, de către părinți din toate categoriile sociale”. La sfârșitul secolului al XVIII lea copiii încâ mai puteau fi vânduți de părinții lor iar un copil de 7 ani putea fi executat pentru furt.
Practic, până la începutul secolului XX, copii au fost tratați și considerați ca o extensie a părinților, fără a deține drepturi în sine. Mentalitatea care a dominat și domină încă este aceea a identității de interese dintre părinți și copii. “Ideea că minorii ar putea avea drepturi și că aceste drepturi ar putea fi substanțial diferite de cele ale adulților este o achiziție recentă a gândirii și practicii socio-juridice”. Abia în a doua jumătate a secolului XX în legislațiile constituționale europene și nord americane au început să apară reglementări explicite cu privire la copil și la drepturile sale.
Evoluția a fost lentă. Un prim pas în destrămarea imperiului puterii părintești absolute asupra copiilor a fost făcut la începutul secolului XX, prin înțelegerea faptului că statul are o obligație pozitivă față de copii. Intervenția sa este legată în principal de acele situații în care părinții sunt în imposibilitate permanentă sau temporară de a-și îndeplini obligațiile legate de creșterea și ocrotirea copiilor. Acțiunea pozitivă a statului în domeniul ocrotirii copilului s-a extins și în preluarea unor responsabilități sociale cum ar fi educația și sănătatea. În timp, statul a intervenit și în acele situații în care viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică ale copilului sunt periclitate în mediul familial.
La mijlocul secolului XX majoritatea legislațiilor europene cuprindeau reglementări referitoare la drepturile și obligațiile părintești față de copiii lor minori, la obligația pozitivă a statului de a interveni sub diferite forme, în anumite circumstanțe. Pe această cale, drepturile “absolute” odinioară, ale părinților (ale taților de regulă) asupra copiilor se relativizează, sunt echilibrate de obligații a căror îndeplinire poate fi sprijinită sau preluată, în anumite circumstanțe, de către stat sau organisme mandatate de acesta. Reglementarea egalității drepturilor și obligațiilor ambilor părinți în îngrijirea copiilor a avut, de asemenea, un impact pozitiv asupra ocrotirii copilului. Aceste mutații au avut o influență esențială asupra tratamentului copilului în familie.
Individualizarea copilului în raporturile cu familia, recunoașterea vulnerabilității și nevoilor speciale de protecție și ocrotire ale copilăriei, au fost consacrate prin reglementarea drepturilor copilului. La sfârșitul deceniului 9 al secolului XX, copilul dobândește (în drept) statutul de persoană, de ființă umană care prin simplul fapt al nașterii beneficiază de drepturi care trebuie garantate și respectate. Recunoașterea statutului juridic distinct al copilului față de părinți a condus la ultimul act al demascării tratamentului la care este supus, uneori, copilul în familie: la descoperirea abuzului fizic, psihic, a neglijenței etc. Sub impactul sancționării internaționale a drepturilor copilului s-au produs mutații semnificative la nivelele distincției tradiționale între sfera publică și cea privată. Chiar dacă reprezintă sfera exercițiului maxim al autonomiei persoanei, viața privată nu se mai poate constitui într-un spațiu în care „orice este permis”, în care sunt absente elementele de normativitate. Drepturile au făcut ceea ce prin tradiție era privat să devină, în anumite limite, public. Ele “acoperă integral persoana”, îi conferă un statut protector ori de câte ori nu-i sunt recunoscute sau încălcate, devin practic prima determinare a individului în raport cu orice formă de comunitate, fie ea familie sau grup mai larg.
Societatea modernă este asiduu preocupată de copil, de apărarea intereselor și drepturilor sale, de ocrotirea sa ca ființă umană încă neformată pe deplin și care nu-și poate apăra drepturile aidoma persoanei majore. Individualizarea copilăriei ca stadiu distinct al vieții omului, cu specificul său biologic, social și juridic s-a realizat în timp în funcție de evoluția concepțiilor filozofice, sociologice, psihologice, juridice, etc și de instituționalizarea educației. Descoperirea copilului și a copilăriei de către J.J.Rousseau a fost considerată o adevărată revoluție în procesul educațional. Cunoștințele despre copil, copilărie, adolescență au sporit considerabil, imaginea asupra acestora s-a îmbogățit. Psihologia a redefinit copilul: din adult în miniatură în ființă originală și autonomă, iar dreptul caută să-i configureze un statut juridic aparte.
Principiile generale ale protecției și promovării drepturilor copilului
În cuprinsul Legii nr.272/2004 sunt enumerate acele reguli fundamentale care asigură respectarea și garantarea drepturilor copilului în fiecare din ipostazele sale – fie că aceste drepturi sunt obiectul unor reglementări, acte juridice emise ori încheiate, fie că drepturile copilului sunt evocate în contextul drepturilor și îndatoririlor ce revin părinților sau altor reprezentanți legali ai săi, fie că referitor la copil sunt de efectuat demersuri ori sunt de luat decizii de către autoritățile publice, organismele private autorizate ori de către instanțele judecătorești – și în fiecare dintre domeniile de manifestare a drepturilor copilului – al drepturilor și libertăților civile, al dreptului la mediu familial și îngrijire alternativă, al dreptului la sănătate și bunăstare, al dreptului la educație, activități recreative și culturale.
Principiul dominant este acela al respectării și promovării cu întâietate a interesului superior al copilului. Deși enunțate individual, celelalte principii nu au o existență autonomă, complet separabilă de aceea a principiului interesului superior; de fapt fiecare dintre ele exprimă o fațetă a interesului superior și de aceea sunt deosebit de valoroase în a orienta, a ghida deslușirea specializată a sensului interesului superior.
Principiul interesului superior al copilului. Ceea ce se poate afirma cu certitudine despre principiul interesului superior al copilului este caracterul său primordial în materie de drepturi ale copilului în general. Dificultățile de interpretare și de aplicare a principiului enunțat sunt pe măsura importanței sale declarate.
Când ne referim la ”interesul superior al copilului” trebuie avute în vedere unele criterii care au fost relevate de viață, de realitate și care nu sunt excluse raportându-se la fiecare copil în parte.
Legiuitorul consacră drepturile copilului și impune respectarea acestora ca stare de împlinire a dezideratului interesului superior. Familia este microuniversul natural și cel mai prielnic pentru manifestarea drepturilor copilului, iar copilul are dreptul să crească alături de părinții săi. Ca urmare, intruziunile în viața familială sunt justificate, atât ca inițiativă, cât și ca formă de înfăptuire, inclusiv durată, numai dacă se constată un derapaj de la interesul superior al copilului prin restrângerile la care sunt supuse drepturile recunoscute acestuia, din cauze reproșabile sau nu părinților, și numai în măsura necesară restabilirii condițiilor de afirmare a drepturilor copilului. Copilul nu poate fi separat de părinții săi sau de unul din ei împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este în interesul superior al copilului.
Sistemul de apărare din jurul copilului este conceput concentric: nucleul natural și legal este familia, formată din părinți și copiii acestora; familia extinsă, cuprinzând copilul, părinții și rudele acestuia până la gradul IV inclusiv; familia substitutivă, reunind persoanele, altele decât cele aparținând familiei extinse, care asigură, în condițiile legii, creșterea și îngrijirea copilului. Până la proba contrară, prezumăm că părinții își îndeplinesc onorabil responsabilitățile privitoare la copil. Dacă însă obiectiv sau subiectiv protecția părintească lipsește sau este deficitară sau defectuoasă, are loc un fenomen condiționat și controlat de propagare a responsabilităților privind copilul, mai întâi spre cercul familial extins și numai în ultimă instanță, adică în absența sau în cazul indisponibilității rudelor copilului până la gradul IV, poate intra în discuție ocrotirea asigurată de persoane din afara cercului de rude. Separarea copilului de familia nucleară este o opțiune de rezervă; copilul are dreptul de a crește alături de părinții săi [art.30 alin.(1)] și nu poate fi separate de părinții săi sau de unul dintre ei împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare (art.33), orice intervenție de autoritate în raporturile dintre părinți și copii se face cu ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia în funcție de vârsta și gradul său de maturitate [art.6 lit.h)], precum și pe baza evaluării psiho-sociale a copilului și a familiei sale.
Instituții socio-juridice de asistență alternativă și protecția interesului superior al copilului:
Principiul egalității șanselor și nediscriminării. Egalitatea de șanse se poate afirma doar într-un ambient socio-juridic non-discriminatoriu, orice discriminare fiind resimțită ca un dezechilibru al șanselor. Potrivit art.7, drepturile prevăzute de Legea nt.272/2004 ”sunt garantate tuturor copiilor fără nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, religie, sex, limbă, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situația materială, de gradul și tipul unei deficiențe, de statutul la naștere sau de statutul dobândit, de dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinților ori ale altor reprezentanți legali sau de orice altă distincție.” Este o listă impresionantă de criterii gravitând în jurul conceptului ”discriminare”, pe care-l vom înțelege ca fiind orice deosebire, excludere, restricție sau preferință care să aibă ca scop sau ca efect limitarea sau anularea recunoașterii, folosinței sau exercițiului, în condițiile de egalitate, a drepturilor și libertăților fundamentale .
În contextul promovării și protejării drepturilor copilului, spiritul egalității șanselor și la nediscriminării este lesne de recunoscut în numeroase din textele legii. Porivit art.47 alin (1), copilul are dreptul de a primi o educație care să-i permită dezvoltarea aptitudinilor și a personalității în condiții nediscriminatorii, ceea ce în cazul copilului aparținând unei minorități naționale, entice, religioase sau lingvistice include dreptul la viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale entice, religioase, la practicarea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alți membri ai comunității din care face parte, drept al cărui exercițiu este asigurat și urmărit de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
O atenție specială se acordă copilului cu handicap. Dezavantajul unor deficiențe de natură fizică sau psihică se cere compensate prin măsuri de protecție adecvate situației celui în cauză, rezultă din cele cuprinse în art.46, pentru a se facilita accesul efectiv și fără discriminare la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă, la activități recreative, precum și la orice alte activități apte să le permită deplina integrare socială și dezvoltare a personalității.
Ideea egalității de șanse și a nediscriminării nu este echivalentă cu aceea de uniformizare, de standardizare, ci, aparent paradoxal, reclamă dreptul la tratament juridic diferențiat, fiindcă în măsura în care egalitatea nu este naturală, impunerea unui tratament juridic egal înseamnă discriminare. Altfel spus, cerința principiului analizat este aceea ca situațiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal, iar situațiilor diferite, tratamentul juridic aplicat să fie și el diferențiat.
Principiul responsabilizării părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului. În virtutea `atuului biologic`, părinții sunt cei mai de seamă vectori în respectarea și garantarea drepturilor copilului. Mai întâi, sunt principalii gestionari ai drepturilor copilului ca reprezentanți legali ai acestuia și titulari al unui pachet consistent de obligații correlative. Apoi, ca agenți educativi, realizează inițierea și modelarea unei conduite a copilului conștient adaptată statutului de depozitar de drepturi, iar în postura de gardieni ai drepturilor copilului, veghează la respectarea lor intra- și extra- familial. Art.45 prevede că minorul are dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale în funcție de resursele și de situația în care el se află, iar părinții au obligația să solicite autorităților competente acordarea indemnizațiilor, a prestațiilor în bani sau în natură, precum și a facilităților. Autoritățile administrației publice locale au obligația de a informa părinții și copiii cu privire la drepturile pe care le au, precum și cu privire la modalitățile de acordare a drepturilor de asistență socială și de asigurări sociale.
Principiul primordialității responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului. Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, stabilește art.5 alin.(2), aceștia având obligația de a-și exercita drepurile și de a-și îndeplini obligațiile părintești cu paza interesului superior al copilului, în vederea asigurării bunăstării materiale și spirituale a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea legală și administrarea patrimoniului său – completează art.31 alin.(2). Ca prerogativă a calității lor de prim-responsabili, părinții vor fi implicați în toate deciziile, acțiunile și măsurile privitoare la copil întreprinse de autoritățile publice, de organismele private autorizate sau dispuse de instanțele judecătorești [art.2 alin.(4)], având dreptul să primească informațiile și asistența de specialitate necesare în creșterea, îngrijirea și educarea copilului .
În spiritul principiului constituțional al egalității dintre sexe, responsabilitatea este egal distribuită între cei doi părinți, drepturile și îndatoririle părintești au același conținut în raport cu tatăl, precum și în raport cu mama, fără vreo distincție după cum copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptat.
În subsidiar, responsabilitatea pentru protecția și asistența copiilor în realizarea și exercitarea drepturilor recunoscute lor revine coletivității locale. Având obligația de a sprijini părinții sau un alt reprezentant legal al copilului, autoritățile adminsitrației publice locale vor dezvolta, în exprimarea legii, „servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului”.
Principiul descentralizării serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate. La nivel central, monitorizarea respectării principiilor și drepturilor recunoscute copilului, precum și coordonarea și controlul activităților de protecție și promovare a drepturilor copilului se realizează de către Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administrației publice centrale, având personalitate juridică și aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familei. Apărarea drepturilor și libertăților copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice în scopul promovării și îmbunătățirii condiției copilului se realizează și prin instituția Avocatului Poporului .
La nivel local, autotitățile publice locale au obligația să garanteze și să promoveze respectarea drepturilor copiilor din unitatea lor adminsitrativ-teritorială, asigurând prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și protecția specială a copilui lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi. În subordinea consiliilor județene, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, funcționează Comisia pentru protecția copilului, ca organ de specialitate fără personalitate juridică, care, printre atribuții, se pronunță cu privire la propunerile de stabilire a unei măsuri speciale de protecție a copilului; de asemenea, în subordinea aceleiași autorități se înființează Direcția generală de asistență socială și protecție a copilului, instituție publică cu personalitate juridică, prin reorganizarea serviciului public specializat pentru protecția copilului existent în baza O.U.G. nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate – act normative abrogate prin Legea nr.272/2004.
Autoritățile administrației publice locale au obligația de a implica colectivitatea locală în procesul de identificare a nevoilor comunității și de soluționare a problemelor sociale care privesc copiii. La nivelul municipiilor și orașelor funcționează Serviciul public de asistență socială, având competențe atent detaliate prin art.106, exercitate la nivelul comunelor de către persoanele cu atribuții de asistenșă socială din cadrul aparatului propriu al consiliilor locale.
Cât privește organismele private legal constituie și acreditate, acestea pot înființa, organiza și dezvolta servicii de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și de protecție specială a copilului sub forma serviciilor de zi, a serviciilor de tip familial sau a serviciilor de tip rezidențial, însă numai pe baza licenței eliberate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.
Principiul asigurării unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil. Individualizarea și personalizarea îngrijirii acordate sunt percepute ca având loc într-o manieră cursivă, printr-un șir de acte/fapte adaptate și readaptate nevoilor actuale ale copilului.
Nevoile speciale ale copilului cu dizabilități reclamă un tratament adecvat. Potrivit art.46, el are dreptul la îngrijire specială, la educație, recuperare, compensare, reabilitare și integrare, adaptate posibilităților proprii.
Este deosebit de important pentru validarea principiului ca individualizarea și personalizarea asistenței să aibă loc cu implicarea copilului. Legiuitorul a instituit, de asemenea cu valoare de principiu, regula ascultării opiniei copilului și luării în considerare a acesteia, potrivit cu vârsta și gradul său de maturitate.
Principiul respectării demnității copilului. Potrivit art.28, dreptul fundamental al copilului la respectarea personalității și individualității sale se opune aplicării de pedepse fizice sau altor tratamente umilitoare sau degradante; măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice sau acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoțională a copilului, nici în familie, nici în instituțiile care asigură protecția, îngrijirea și educarea copiilor, iar în cadrul procesului instructiv-educativ sunt interzise pedepsele corporale, copilul având dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice.
De asemenea, în numele aceluiași principiu al respectării demnității copilului, este consacrat dreptul la protejarea imaginii sale publice, a vieții intime, private și familiale.
Principiul ascultării opiniei copilului și luării în considerare a acesteia, ținând seama de vârsta și de gradul său de maturitate. În spiritul acestui principiu, în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul, indiferent de vârstă, are dreptul de a fi ascultat și poate cere să fie ascultat; este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit 10 ani, dar poate fi ascultat și copilul cu vârsta sub acest prag, dacă autoritatea care instrumentează cauza consideră necesară părerea copilului, iar în caz de refuz, aceeași autoritate se va pronunța printr-o decizie motivată.
Principiul celerității în luarea oricărei decizii cu privire la copil. Operativitatea în luarea deciziilor, ritmicitatea procedurilor prescrise au un rol decisiv în asigurarea eficienței și calității oricărei hotărâri privitoare la copil. Temporizările inutile, amânările fără rost, ezitările între asumarea responsabilității intervenției și confortul pasivității, pot anula beneficiile unei replica protective tardive la nevoi, eventual stinse între timp.
Principiul asigurării protecției împotriva abuzului și exploatării copilului. Abuzul este, în esență, un exces. Legiuitorul definește abuzul ca fiind orice acțiune voluntară a unei persoane care se află printr-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. A”exploata” pe cineva înseamnă în cele din urmă tot o formă de abuz, cu deosebirea că de astă dată există și un profit al autorului, fie el pecuniar sau de altă natură.
Principiul interpretării fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie. Sistemul de drepturi ale copilului, consacrat prin Legea Nr.272/2004, precum și garanțiile de natură substanțială sau procesuală menite să asigure promovarea și protecția acestor drepturi, urmează a fi deslușite coroborat cu celelalte dispoziții ale legislației interne cum ar fi cele cuprinse în Legea Nr.273/2004 privind regimul juridic al adopției, în Codul familiei, etc. și, de asemenea, ținând seama de regula priorității reglementărilor internaționale, potrivit căreia, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au întâietate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Drepturile și libertățile civile ale copilului
– Dreptul copilului la păstrarea și stabilirea identității sale –
Prin identitatea persoanei fizice se înțelege individualizarea acesteia în raporturile juridice, deci determinarea poziției sale în viața juridică.
Identificarea persoanei este o instituție complexă, interesând toate raporturile juridice în care persoana apare ca titulară de drepturi și obligații. Rezultă că este greu de realizat o definiție a identității. De aceea art. 8 alin. (1) din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului pune un accent deosebit pe trei elemente ale identității copilului, și anume: numele, cetățenia și relațiile de familie și arată că statele părți se obligă să respecte dreptul copilului de a-și păstra identitatea, inclusiv cetățenia, numele și relațiile familiale, așa cum sunt recunoscute de lege. În cazul în care un copil este lipsit în mod ilegal de toate sau de o parte din elementele constitutive ale identității sale, statele părți vor asigura asistența și protecția corespunzătoare pentru ca identitatea acestuia să fie restabilită cât mai repede posibil.
Art. 8 și urm. din Legea Nr. 272/2004 prevăd expres dreptul copilului de a fi înregistrat imediat după nașterea sa. Înregistrarea imediat după naștere prezintă o importanță deosebită pentru copil deoarece reprezintă prima recunoaștere de către societate a existenței sale. Din acest moment autoritățile iau cunoștință de existența lui, este recunoscut de către stat și i se creează un statut legal. Până la înregistrare el nu există, nu poate fi titular de drepturi în societate. Lipsa înregistrării este un motiv de discriminare.
Dreptul la identitate mai cuprinde dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și dacă este posibil de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia. Deoarece dreptul la identitate prezintă o necesitate permanentă, este garantat și dreptul la păstrarea identității.
– Dreptul copilului de menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament –
Datorită dependenței și nevoii de afecțiune, copilul are fundamental nevoie de relații personale cu familia sa. Se poate considera că dreptul la relații de familie este cel mai important drept al copilului. De asemenea, familia este un element esențial al identității copilului. Convenția europeană a drepturilor omului garantează în art. 8 dreptul la viață privată și de familie. Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor omului rezultă că aceasta cuprinde și dreptul unui părinte și al copilului său de a menține și dezvolta relații personale. Acest drept nu poate fi restrâns decât pentru motive serioase, dacă această restrângere este necesară pentru protecția interesului superior al copilului ( de exemplu când este necesară ca măsură de protecție a dezvoltării morale sau a sănătații copilului ).
Titularii drepturilor la relații personale potrivit art. 14 din Legea Nr. 272/2004:
– Părinții. În primul rând, copilul are dreptul la relații personale cu părinții săi.
– Rudele care alcătuiesc familia de drept. Copilul are dreptul la relații personale cu membrii familiei sale de drept: frați, surori, bunici, unchi, mătuși, etc.
– Familia de fapt. Datorită relațiilor de afecțiune pe care le-au dezvoltat, persoanele care fac parte din familia de fapt, respectiv cele alături de care copilul s-a bucurat de viață de familie, au dreptul la relații personale cu acesta.
Relațiile personale se pot clasifica în:
– Relații personale diercte – presupun prezența personală, contactul direct. Potrivit Legii privind protecția și promovarea drepturilor copilului, acestea se realizează prin: întâlniri ale copilului cu părintele ori cu altă persoană care are potrivit prezentei legi drepturi la relații personale cu copilul; vizitarea copilului la domiciliul acestuia; găzduirea copilului, pe perioadă determinată, de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit.
– Relații personale care se pot realiza prin comunicare – corespondeță ori altă formă de comunicare cu minorul, de exemplu telefon sau poșta electronică.
– Relații personale care presupun transmiterea de informații copilului cu privire la persoanele care au, potrivit legii, dreptul de a menține relații personale cu el și transmiterea de informații cu privire la copil ( fotografii și evaluări medicale sau școlare).
– Dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice și a vieței sale intime, private și familiale –
Convenția O.N.U. prevede în art. 16 alin. (1) și (2) că ”nici un copil nu va face obiectul ingerințelor arbitrare sau ilegale în viața sa personală, familia sa, domiciliul sau corespondența sa și nici al unor atacuri ilegale la onoarea și reputația sa. Copilul are dreptul la protecția legii contra unor astfel de imixtiuni sau atacuri”. În acord cu aceste dispoziții și în aplicarea principiului respectării demnității copilului enunțat prin art. (6) lit. g) din Legea Nr. 272/2004 este interzisă orice acțiune să afecteze imaginea publică a copilului sau dreptul acestuia la viața intimă, privată sau familială.
Cât privește protecția imaginii publice a copilului, legiuitorul revine cu detalieri specifice în cuprinsul aceluiași text, stabilind că participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor programe audiovizuale se poate face numai cu consimțământul scris al acestuia și al părinților sau al altui reprezentant legal și, de asemenea, că părinții sau un alt reprezentant al copilului ori persoana responsabilă de creșterea și îngrijirea acestuia nu poate folosi ori expune copilul în scopul obținerii de avantaje personale sau pentru a influența decizia autorităților publice. Nesocotirea acestor dispoziții constituie contravenție. În aceeași idee a protejării imaginii copilui, este interzis să se dea publicității orice date referitoare la săvârșirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal, inclusive datele privitoare la persoana acestuia; audierea în instanță a copilului abuzat sau neglijat se poate face numai în camera de consiliu, în prezența unui psiholog și numai după o prealabilă pregătire a copilului, iar pentru înregistrarea prin mijloace audio-video a declarației sale este obligatoriu acordul copilului.
Deoarece copiii instituționalizați sunt în egală măsură titulari ai acestor drepturi, autoritățile trebuie să ia măsuri pentru ca standardele cu privire la serviciile speciale să impună inclusiv creearea unor spații care să permită desfășurarea vieții intime și private.
Un rol special în protecția imaginii publice, a vieții intime, private și de familie a copilului revine și Consiliului Național al Audiovizualului, ca autoritate de reglementare în domeniul audiovizualului, potrivit Legii audiovizualului Nr. 504/2002, cu modificările ulterioare.
Dreptul copilului la viață intimă și privată este opozabil inclusiv părinților. Articolul 32 din Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului, enumerând obligațiile părintești, stabilește că aceștia sunt datori să-i respecte viața intimă, privată și demnitatea.
– Dreptul copilului la libertatea de exprimare –
Potrivit art. 13 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, copilul are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a difuza informații și idei de orice natură, indiferent de frontiere sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică ori prin orice alte mijloace, la alegerea copilului.
Ca și în cazul adulților, exercitarea acestui drept al copilului poate face obiectul restricțiilor, dar numai al acelor restricții expres prevăzute de lege și absolute necesare pentru respectarea drepturilor sau a reputației altora sau protejarea securității naționale, a ordinii publice, a sănătății publice și a bunelor moravuri.
Copilul trebuie sa beneficieze de acest drept, care este un drept fundamental de natură civilă. Exercițiul său este în raport de gradul de dezvoltare al copilului. Legea Nr. 272/2004 prevede expres în sarcina anumitor subiecte de drept obligații care permit ca promovarea dreptului la libertatea de exprimare să fie efectivă. În acest sens, părinții sau, după caz, alți reprezentanți legali ai copilului, persoanele care au în plasament copii precum și persoanele care prin natura funcției promovează și asigură respectarea drepturilor copiilor au obligația de a le asigura informații, explicații și sfaturi în funcție de vârsta și gradul de înțelegere al acestora precum și de a le permite să-și exprime punctul de vedere, ideiile și opiniile.
– Dreptul copilului la libertatea de gândire, de conștiință și de religie –
Potrivit art. 25 din Legea 272/2004 copilul are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Părinții îndrumă copilul potrivit propriilor convingeri în alegerea unei religii, în condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta și de gradul de maturitate a acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără consimțământul acestuia; Copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-și aleagă singur religia. Atunci când copilul beneficiază de protecție specială, persoanelor în îngrijirea cărora se află le sunt interzise orice acțiuni menite să influențeze convingerile religioase ale copilului.
– Dreptul copilului la libera asociere în structuri formale și informale, precum și libertatea de întrunire pașnică –
Potrivit art. 15 din Convenția 1 cu privire la drepturile copilului statele părți recunosc drepturile copilului la libertatea de asociere și la libertatea de întrunire pașnică.
Dreptul la libera asociere semnifică posibilitatea recunoscută copiilor de a se uni în structuri formale și informale, iar libertatea întrunirilor pașnice înseamnă posibilitatea acestora de a se reuni pentru a-și exprima pașnic gândurile, opiniile, credințele.
Exercitarea acestor drepturi nu poate fi obiect decât al acelor limitări care sunt prevăzute de lege și care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al ordinei publice, sau pentru a proteja sănătatea sau moralitatea publică sau drepturile și libertățiile altora.
De luarea măsurilor necesare asigurării exercitării corespunzătoare a dreptului la liberă asociere și întrunire pașnică se îngrijesc autoritățile administrației publice locale, unitățile de învățământ și alte instituții publice sau private.
– Dreptul copilului la respectarea personalității și individualității sale –
Potrivit art. 28 din Legea 272/2004 copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare sau degradante. Măsurile de disciplinare nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice ori acelea care au legătură cu dezvoltarea fizică, psihică ori acelea care afectează starea emoțională a copilului [ Art. 28 alin. (2)], nici în familie, nici în afara acesteia.
– Dreptul copilului de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale –
Copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale. El este informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităților de exercitare al acestora.
Dreptul copilului de a depune plângeri singur, adică personal, nu prin reprezentant legal și fără să fie necesară asistarea sa de un reprezentant legal este recunoscut fără nici o referire la condiția discernământului.
Factul că se recunoaște dreptul copilului de a depune singur plângeri este de înțeles dacă ținem seama de realitățiile sociale din jurul nostru, fiindcă cel mai adesea drepturile copilului sunt amenințate sau nesocotite în mediul său familial sau în mediul protectiv alternativ.
Drepturi referitoare la asigurarea unui mediu familial și îngrijirea alternativă
Familia are responsabilitatea primordială pentru creșterea și ocrotirea copilului, de la naștere până în adolescență. Cunoașterea valorilor culturale și a normelor societății lor începe în familie. Pentru dezvoltarea armonioasă a personalității lor, copiii trebuie să crească în mediul familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere. În acest scop, toate instituțiile sociale vor respecta și sprijini eforturile părinților și ale altor ocrotitori legali de a crește și ocroti copiii în mediul familial.
Obligația părinților de a asigura asistența și ocrotirea copiilor a fost reglementată în majoritatea legislațiilor contemporane civile, anume de dreptul familiei. În dreptul român, Codul familiei reglementează această problematică în titlul III ( Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane). Capitolul I – Ocrotirea minorului, Secțiunea I – Drepturile și îndatoririle părintești față de copii minori, reglementează un ansamblu de principii și instituții juridice care guvernează relațiile dintre părinți și copii, stabilind sfera drepturilor și obligațiilor părintești atât față de copil, cât și față de patrimoniul acestuia.
Asistența și ocrotirea drepturilor copilului prin părinți se întemeiază pe un ansamblu de principii reglementate expres de Codul familiei și de alte acte normativ speciale:
– Principiul interesului superior al copilului;
– Egalitatea în drepturi a copilului născut în căsătorie și a celui născut în afara căsătoriei;
– Egalitatea dintre părinți în exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești;
– Independența patrimonială dintre părinți și copii;
– Îndeplinirea drepturilor și obligațiilor părintești se realizează sub controlul efectiv și continuu al statului.
Drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului minor:
Dintre toate acestea, printre cele mai importante putem afirma că sunt drepturile și îndatoririle părintești față de persoana copilului minor. Aspectul de interdependență în guvernarea principiilor enumerate mai sus a determinat constituirea unui veritabil ansamblu complex, posibil de evidențiat în schema de mai jos.
Drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului minor:
– Dreptul copilului de a crește alături de părinții săi –
Pentru prima oară în legislația noastră, acest drept al copilului este consacrat expres prin art. 30 alin. (1) din Legea Nr. 272/2004 desigur, nici până acum dreptul copilului de a crește alături de părinții săi nu a fost contestat, doar că a avut o existență oarecum anonimă, în condițiile în care Codul familiei se mărginește să stabilească în art. 100 alin. (1) ”Copilul minor locuiește la părinții săi”, deși, la drept vorbind, a locui împreună cu părinții înseamnă, implicit, a crește alături de părinți; pe de altă parte, obligația instituită în sarcina părinților prin art. 101 C. fam. de a crește copilul presupune și un drept corelativ, acela al copilului de a fi crescut de către părinții săi.
– Copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială –
Potrivit art. 44 alin. (2) din Legea Nr. 272/2004 responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și educării copiilor revine, în primul rând, părinților. Aceștia au obligația să le asigure locuință, precum și condiții necesare pentru creștere, educare, învățătură și pregătire profesională. În dreptul familiei, această responsabilitate a părinților formează fundamentul obligației de întreținere a părinților față de copiii lor minori.
– Dreptul copilului la protecție alternativă –
Ne vom referi la categoriile de copii care pot invoca dreptul la protecție alternativă, formele în care se poate realiza protecția alternativă și persoanele care înfăptuiesc ocrotirea alternativă.
Sub primul asptect, conform art. 39 alin. (1) din Legea Nr. 272/2004, orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de protecția părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în îngrijirea acestora, are dreptul la protecție alternativă. În art. 56 sunt enumerați copiii aflați în diferite situații .
Sub cel de-al doilea aspect, același articol 39, în alineatul 2 enumeră următoarele forme ale protecției alternative: tutela, măsurile de protecție specială, plasamentul, plasamentul în regim de urgență, supravegherea specializată și adopția. Ca trăsătură comună, instanța de judecată este singura autoritate competentă să dispună cu privire la decăderea totală sau parțială din drepturile părintești și redarea exercițiului drepturilor părintești, la persoana care exercită drepturile și îndeplinește obligațiile părintești față de copilul lipsit temporar sau definitiv de ocrotire părintească, modalități în care se exercită drepturile și se îndeplinesc obligațiile părintești. Ordinea enumerării din Art. 39 alin.(2) indică și o ordine de preferință între tipurile de măsuri, desigur relevantă numai dacă situația în care se găsește copilul lasă deschise toate opțiunile posibile.
În ceea ce privește persoanele care pot aspira la preluarea îndatoririlor legate de ocrotirea alternativă a copilului, selecția se face cu prioritate din cercul de persoane făcând parte din familia extinsă – adică rudele până la gradul IV cu copilul – desigur, cu consimțământul persoanei în cauză, pe baza evaluării aptitudinii generale, morale și materiale de a asigura îngrijirea unui copil realizată de către Direcția generală de asistență socială și protecția copilului de la domiciliul persoanei. Preferința pentru acest grup de persoane nu înseamnă că încredințarea copilului este ca și decisă ori de câte ori se anunță vreo rudă de-a copilului, ci doar că posibilitatea de a li încredința copilul este analizată înainte de a se lua în discuție varianta încredințării copilului la o persoană din afara familiei extinse ( adică la o familiei substitutivă). Interesul superior al copilului poate înclina balanța în favoarea persoanei din afara familiei extinse. Numirea persoanei, fie că este sau nu în relație de rudenie cu copilul se face prin hotărâre judecătorească .
Drepturi care privesc sănătatea și bunăstarea copilului
– Dreptul copilului la sănătate –
Dreptul la sănătate este garantat tuturor cetățenilor print art. 33 al Constituției. Aplicând dreptul fundamental la sănătate la condiția copilului Legea Nr. 272/2004 stabilește prin art. 43 alin. (1) ”dreptul copilului de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și de a beneficia de servicii medicale și de recuperare necesare pentru asigurare realizării efective a acestui drept”.
Statul își asumă o serie de obligații pozitive în vederea asigurării serviciilor de sănătate și garantează accesul la serviciile medicale și de recuperare, precum și la medicația adecvată stării în caz de boală a copilului, costurile aferente fiind suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și de la bugetul de stat. Organele de specialitate ale administrației publice centrale, autoritățile administrației publice locale, orice altei instituții publice sau private cu atribuții în domeniul sănătății sunt obligate să adopte măsurile cuvenite în scopul informării părinților și a copilului și a realizării educației sanitare în familie și la școală – inclusiv igienta, salubritatea mediului înconjurător, educația sexuală pentru copii, etc. – al asigurării prevenției, precum și al intervenției în caz de boală, îndeosebi prin asigurarea și dezvoltarea serviciilor medicale primare și comunitare.
Cât privește părinții, aceștia sunt obligați să solicite asistență medicală pentru a asigura copilului cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge și pentru a preveni situațiile care pun în pericol viața, creșterea și dezvoltarea copilului. Actele medicale privitoare la copil sunt înfăptuite cu acordul părintelui sau al altui reprezentant legal al acestuia.
– Dreptul copilului la bunăstare –
Copilul are dreptul să beneficieze de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. Responsabilitatea este în primul rând a părinților sau a reprezentantului legal al copilului, datori să asigure, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și educării copiilor. Pe scurt, părinții sunt obligați să asigure copilului locuință, precum și cele necesare pentru creșterea, educarea, învățătura și pregătirea sa profesională.
Uneori, printr-un concurs nefericit de împrejurări, părinții nu sunt în stare sau nu sunt în măsură să asigure confortul material minim. În sensul Legii Nr. 272/2004 copilul are dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale, în funcție și de resursele și de situația în care se află el și persoanele în întreținerea cărora se găsește. În cazul în care părinții sau persoanele care au obligația legală de a întreține copilul nu pot asigura, din motive independente de voința lor, satisfacerea nevoilor minime de locuință, hrană, îmbrăcăminte și educație ale copilului, statul, prin autoritățile publice competente, este obligat să asigure acestora sprijin corespunzător, sub formă de prestații financiare, prestații în natură, precum și sub formă de servicii.
Autoritățile administrației publice locale au obligația de a informa părinții și copiii în legătură cu drepturile pe care le au, asupra modalității de acordare a drepturilor de asistență socială și de asigurări sociale, iar părinții au obligația să solicite autorităților acordarea alocațiilor, indemnizațiilor, prestațiilor în bani sau în natură și a altor facilități prevăzute de lege pentru copii sau pentru familiile cu copii.
– Dreptul la îngrijire specială a copilului cu handicap –
Dreptul la protecție specială a persoanei cu handicap – adică a persoanei având un dezavantaj datorat unor deficiențe fizice, senzoriale, psihice sau mentale, care o împiedică sau îi limitează accesul normal și în condiții de egalitate la viața socială – fie ea copil sau adult, este consacrat prin dispozițiile art. 50 din Constituția României. Reafirmând acest drept, Legea Nr. 272/2004 stabilește dreptul copilului cu dizabilități la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale. El are dreptul la educație, recuperare, compensare, reabilitare și integrare, adaptate posibilitățiilor proprii, în vederea dezvoltării personalității sale.
Îngrijirea specială de care se vorbește trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială și constă în ajutor adecvat situației copilului și a părinților ori, după caz, a persoanei căreia îi este încredințat, acordat gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv și nediscriminatoriu al copilului cu handicap la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire în vederea ocupării unui loc de muncă, precum și la orice alte activități apte să îi permită deplină integrare socială și dezvoltare a personalității. În acest sens, organele de specialitate ale administrației publice centrale și autoritățiile administrației publice locale sunt obligate să inițieze programe și să asigure resursele necesare dezvoltării serviciilor destinate satisfacerii nevoilor acestor categorii de copii, precum și ale familiilor acestora, în condiții care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia și să le faciliteze participarea activă la viața comunității.
Legea specială stabilește în detaliu drepturile de care beneficiază copilul cu dizabilități. Astfel, el are acces liber și egal în orice instituție de învățământ obișnuit, în raport de restantul funcțional și potențialul recuperator, drepturi la pregătirea școlară la domiciliu în cazul copiilor nedeplasabili, dreptul la un asistent personal în cazul copilului cu handicap grav, dreptul la gratuitatea transportului în comun pentru copilul cu handicap accentuat și grav și asistentul personal al acestuia, dreptul la asistență medicală, la alocația de stat, etc .
Dreptul copilului la educație, activități recreative și culturale
– Dreptul copilului de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii a aptitudinilor și personalității sale –
Copilul are dreptul de a primi o educație care să îi permită dezvoltarea în condiții nediscriminatorii a aptitudinilor și personalității sale.
Părinții copilului au ca prioritate dreptul de a alege felul educației care urmează să fie dată copiilor lor și au obligația să înscrie copilul la școală și să asigure frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor școlare. Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale.
În cadrul procesului instructiv – educativ copilul are dreptul de a fi tratat cu respect de către cadrele didactice, de a fi informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităților de exercitare a acestora. Pedepsele corporale în cadrul procesului instructiv-educativ sunt interzise.
Copilul, personal și, după caz, reprezentat sau asistat de reprezentantul său legal, are dreptul de a contesta modalitățile și rezultatele evaluării și de a se adresa în acest sens conducerii unității de învățământ, în condițiile legii.
Cadrele didactice au obligația de a semnala serviciului public de asistență socială sau, după caz, direcției generale de asistență socială și protecția copilului cazurile de rele tratamente, abuzuri sau de neglijare a copiilor.
– Dreptul copilului la odihnă și vacanță –
Copilul trebuie să beneficieze de timp suficient pentru odihnă și vacanță, să participe în mod liber la activități recreative proprii vârstei sale și la activități culturale, artistice și sportive ale comunității. Autoritățile publice au obligația să asigure, potrivit atribuțiilor care le revin, locul de joacă suficiente și adecvate pentru copii, în mod special în situația zonelor intens populate.
– Aspecte din practica judiciară privind drepturile copilului pe plan intern –
Din numeroasele și variatele aspecte în problema drepturilor copilului pe plan intern am selectat pentru a fi prezentate acelea care prezintă frecvență mare și interes:
1. Minor. Interesul superior al copilului. Influența negativă a unuia din părinți. Cerere de reîncredințare. Respingere.
Exercitarea de către tată a unei influențe negative, dăunătoare dezvoltării normale și echilibrate a minorelor, prin îndepărtarea lor de celălalt părinte, prin denigrarea acestuia și deformarea imaginii pe care copiii o aveau despre propria mamă, ca dovadă persistența copiilor în atitudinea lor de respingere a mamei, chiar o vehemență a refuzului imaginii mamei, cu care nu au avut șansa de a avea măcar relații firești dezvoltate prin vizite reciproce ori petrecerea vacanțelor împreună, în profida eforturilor mamei de a executa hotărârea prin care copiii îi erau încredințați și de a ține legătura în orice mod cu aceștia, determină concluzia că este în interesul minorelor de a rămâne încredințate mamei lor.
2. Stabilirea domiciliului minorului la unui dintre părinți. Criterii de apreciere. Interesul superior al copilului.
Potrivit dispozițiilor art.100 codul familiei, copilul minor locuiește la părinții săi. Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul.
În speță, părinții nu au fost în măsură să decidă asupra acestei chestiuni, astfel că în cazul neînțelegerii, instanța judecătorească, , acultând autoritatea tutelară, trebuie să decidă, ținând seama de interesele copilului. În același sens sunt și dispozițiile legale prevăzute de art.2 alin.3 din Legea Nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, potrivit cărora, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.
Așadar, în procedura judiciară a stabilirii domiciliului copilului la unul dintre părinți, când aceștia nu mai locuiesc împreună și nu se înțeleg, instanța de judecată va hotărî la care dintre aceștia este în interesul minorului să aibă domiciliul.
3. Protecția drepturilor copilului. Plasament în regim de urgență. Plasament la bunica paternă. Reintegrare în familie. Temeiuri.
Chiar dacă măsura plasamentului în regim de urgență a fost dispusă ca urmare a abuzării minorului de către unul dintre părinți, este preferabilă reintegrarea acestuia în familie atunci când părinții copilului, care de altfel oferă minorului condiții materiale mai bune decât bunica paternă, mențin legătură cu minorul și manifestă un interes susținut pentru îmbunătățirea relației cu acesta, familia participând la ședinte de consiliere psihologică, iar copilul și-a exprimat la rândul său dorința de a se reîntoarce la domiciliul părinților săi, dorind să își îmbunătățească relația cu tatăl.
4. Constatarea recunoașterii paternității făcută în fața instanței de judecată. Cerințe. Admisibilitate.
Excepția de inadmisibilitate se referă la un gen de acțiune care nu poate fi promovată în justiție, dreptul pretins încălcat neregăsindu-și ocrotire în sfera juridicului și care îl pune pe magistrat în imposibilitate să o analizeze.
În speță, nu este aplicabilă această excepție, reclamantul investind instanța cu o acțiune în contestarea recunoașterii paternității, reglementată de art. 58 al. 1 din Codul familiei, conform căruia recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată. Deci, în considerarea și a dispozițiilor art. 57 al. 2 din C. familiei, instanțele de fond, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, trebuiau să analizeze incidența acestor dispoziții legale, urmând a stabili dacă condițiile prescrise de textele de lege menționate pot fi reținute în cauză sau nu.
5. Greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a ignorării probelor făcute cu privire la condițiile materiale ce se oferă minorei pentru a se stabili care din părinți sunt mai îndreptățiți să crească copilul minor.
Recurenta invocă printre nemulțumirile sale, greșita stabilire a situației de fapt, ca urmare a ignorării probelor făcute cu privire la condițiile materiale ce le oferă copilului. Între aceste dovezi, unele au fost avute în vedere de către instanța fondului, fără ca tribunalul, însă, să arate pentru care motive înțelege să le înlăture.
Astfel, chiar dacă critica nu poate fi avută în vedere în materia recursului ca o încălcare a fostelor dispoziții ale art.304 pct.10 și 11 Cod procedură civilă, ea însă trebuie privită prin cele ale dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, câtă vreme legiuitorul impune judecătorului a înlătura motivat dovezile pe care partea înțelege să le folosească în probarea afirmațiilor sale.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, cu autorizația de construire depusă în fața instanței de recurs, recurenta a suplimentat depozițiile martorilor care au arătat că aceasta deține o locuință în construcție, în fază de finalizare prin exterior, în vreme ce, în interior era deja locuită de către alți membrii ai familiei reclamantei, situație reținută și de ancheta socială.
Instanța de apel nu a stabilit în concret situația de fapt cu privire la această locuință a reclamantei, care pretinde că dorește să crească pe minoră în ea, ceea ce ar echivala condiției avută în vedere în apel a existenței unei case cu grădină, astfel că tribunalul nu s-a pronunțat asupra fondului susținerilor acesteia. Pentru aceste motiv se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.
INSTITUȚII ȘI ORGANISME ABILITATE ÎN DOMENIUL DREPTURILOR COPILULUI
Instituțiile și serviciile cu atribuții în protecția și garantarea drepturilor copilului sunt:
Instituții la nivel național:
– Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, Oficiul Român pentru Adopții, Avocatul Poporului;
Instituții la nivel județean:
– Comisia pentru protecția drepturilor copilului, Consiliul județean, Direcția Generală de Asistență Socială ți Protecția Copilului, organismele private;
Autoritățile administrative la nivel local:
– Primarul/Autoritatea Tutelară, Consiliul local, serviciul public de asistență socială, Consiliul comunitar consultativ.
– Autoritatea Națională pentru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilului –
Competența generală de coordonare, control și monitorizare a activității în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului revine Autorității Naționale pentru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilului.
Autoritatea Națională pentru Protecția Familiei și a Drepturilor Copilului (ANDPC), constituită în baza prevederilor Legii 275/2004, odată cu intrarea în vigoare a pachetului legislativ privind protecția și promovarea drepturilor copilului, prin reorganizarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție, asigură respectarea, pe teritoriul României, a drepturilor copilului, prin intervenția, în condițiile legii, în procedurile administrative și judiciare privind respectarea și promovarea drepturilor copilului.
Autoritatea este organizată și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.
Misiunea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului (ANPDC) este de a monitoriza respectarea drepturilor tuturor copiilor și de a lua toate măsurile pentru a contribui la crearea unei societăți demne pentru copii, implicând în acest proces autoritățile administrației publice locale și centrale, societatea civilă, părinții și copiii.
Autoritatea are următoarele funcții:
– Funcția de strategie, prin care se asigură fundamentarea, elaborarea și aplicarea strategiei și a programelor de reformă în domeniul protecției copilului;
– Funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ necesar în vederea realizării obiectivelor și programelor;
– Funcția de administrare, prin care se asigură administrarea proprietății publice și private a statului, gestionarea serviciilor publice în domeniul protecției copiilor aflați în dificultate;
– Funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern;
– Funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea aplicării reglementărilor din domeniul propriu, controlul respectării aplicării acestora, precum și a activității instituțiilor și organismelor aflate în subordinea sau sub autoritatea sa.
Autoritatea are numeroase atribuții:
– Elaborează și supune spre aprobare Guvernului, cu aprobarea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, strategia națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului;
– Evaluează impactul aplicării obiectivelor strategice și ia măsurile necesare sau, după caz, propune Guvernului, cu aprobarea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, luarea măsurilor necesare pentru îmbunătățirea obiectivelor sau, după caz, a activităților de implementare a acestora;
– Elaborează proiecte de acte normative, în vederea armonizării legislației interne cu principiile și normele tratatelor internaționale în domeniul drepturilor copilului, la care România este parte, precum și în vederea aplicării efective a acestora;
– Elaborează și fundamentează programe în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului;
– Elaborează metodologia de autorizare și criteriile de evaluare a organizațiilor neguvernamentale care activează în domeniul său de activitate;
– Centralizează și sintetizează informațiile referitoare la respectarea principiilor și normelor stabilite de Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și elaborează rapoartele prevăzute la art. 44 pct. 1 din aceasta convenție;
– Propune autorităților competente suspendarea sau încetarea activităților care pun în pericol grav și iminent sănătatea sau dezvoltarea fizică ori psihică a copilului;
– Inițiază, negociază și încheie, prin împuternicirea Guvernului, documente de cooperare internațională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului.
– Avocatul Poporului –
Creată prin Constituția din 1991, ca o noutate în viața juridico-statală instituția Avocatul Poporului (Ombudsmanul), instituție de inspirație vest-europeană, a fost înființată practic și a început să funcționeze după adoptarea legii sale organice, Legea nr. 35/1997.
Avocatul Poporului este instituția creată cu scopul de a apăra drepturile și libertățile omului, în raporturile acestuia cu autotitățile administrației publice.
Instituția Avocatului Poporului are ca misiune apărarea drepturilor și libertăților copilului în raporturile acestuia cu autoritățile publice, cu scopul de a promova și de a îmbunătăți condiția copilului.
Copiii au acces direct la Avocatul Poporului, iar unul dintre cei patru adjuncți ai săi este specializat și în drepturile copilului.
– Comisia pentru Protecția Copilului –
Comisia pentru Protecția Drepturilor Copilului este organul de specialitate al Consiliului județean, respectiv al Consiliului local al sectorului municipiului București și îndeplinește atribuțiile referitoare la stabilirea măsurilor de protecție a copilului aflat în dificultate și la relațiile cu serviciul public specializat pentru protecția copilului.
Comisia este alcătuită din 7 persoane și are următoarea componență:
1. Președinte – secretarul general al județului, respectiv secretarul sectorului municipiului București;
2. Vicepreședinte – directorul general al Direcției. Acesta poate delega atribuțiile care îi revin directorului general adjunct care coordonează activitățile de protecție a drepturilor copilului;
3. Cinci membri.
Cei cinci membri care reprezintă instituțiile care i-au desemnat sunt:
– Un medic specialist pediatru, desemnat de direcția de sănătate publică județeană, respectiv a municipiului București;
– Un psihopedagog cu experiență în educația specială, desemnat de inspectoratul școlar județean, respectiv al municipiului București;
– Un reprezentant al inspectoratului teritorial de poliție;
– Reprezentantul direcției pentru dialog, familie și solidaritate socială județene, respectiv a municipiului București, cu atribuții în domeniul asistenței sociale;
– Un reprezentant al organismelor private acreditate, propus de secretarul general al județului, respectiv al sectorului municipiului București.
Competența comsiei este de a soluționa cauzele privitoare la copiii aflați în situații speciale luând măsurile de protecție necesare acestora.
Competența teritorială aparține Comisiei pentru protecția copilului în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului.
Comisia pentru Protecția copilului are următoarele atribuții:
– Stabilește încadrarea în grad de handicap și orientarea școlară a copilului;
– Se pronunță, în condițiile legii, cu privire la propunerile referitoare la stabilirea unei măsuri de protecție specială a copilului;
– Soluționează cererile privind eliberarea atestatului de asistent maternal;
– Reevaluează periodic hotărârile privind măsurile de protecție, precum și încadrarea în grad de handicap și orientarea școlară a copiilor pe baza sesizării direcției generale de asistență socială și protecția copilului;
– Revocă sau înlocuiește măsura stabilită, în condițiile legii, dacă împrejurările care au determinat stabilirea acesteia s-au modificat;
– Soluționează plângerile adresate de copii, în măsura în care soluționarea acestora nu este stabilită de lege în competența altor instituții;
– Promovează drepturile copilului în toate activitățile pe care le întreprinde;
– Informează părinții cu privire la consecințele plasamanetului asupra raporturilor pe care la au cu copiii, inclusiv drepturile și obligațiile pe care le au față de copil pe durata plasamentului;
– Stabilește, în condițiile legii, cunatumul contribuției lunare a părinților la întreținerea copilului pentru care s-a decis plasamentul.
Comisia este competentă să decidă măsuri de protecție specială, numai dacă există acordul părinților, precum și consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, ambele exprimate în fața membrilor comisiei.
– Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) –
Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este instituție publică cu personalitate juridică, înființată în subordinea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București, care preia, în mod corespunzător, funcțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul județului și, respectiv, atribuțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul sectoarelor municipiului București.
Prin înființarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția copilului, ca instituție publică de interes județean, activitatea de asistență socială de la nivelul județului se realizează într-un cadru unitar, coordonat, beneficiarii fiind abordați în contextul familiei și al comunității.
DGASPC are rolul de a asigura aplicarea politicilor și startegiilor de asistență socială în domeniul protecției copilului, familiei, persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum și a oricăror persoane aflate în dificultate.
Totodată această instituție este principalul furnizor de servicii sociale specializate.
Structura organizatorică, numărul de personal și finanțarea direcției generale de asistență socială și protecția copilului se aprobă prin hotărâre a consiliului județean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului București, care o înființează, astfel încât să asigure îndeplinirea în mod corespunzător a atribuțiilor ce îi revin, precum și realizarea deplină și exercitarea efectivă a drepturilor copilului.
Direcția generală îndeplinește următoarele atribuții principale în domeniul protecției drepturilor copilului:
– Întocmește raportul de evaluare inițială a copilului și familiei acestuia și propune stabilirea unei măsuri de protecție specială;
– Monitorizează trimestrial activitățile de aplicare a hotărârilor de instituire a măsurilor de protecție specială a copilului;
– Identifică și evaluează familiile sau persoanele care pot lua în plasament copilul;
– Monitorizează familiile și persoanele care au primit în plasament copii, pe toată durata acestei măsuri;
– Identifică, evaluează și pregătește persoane care pot deveni asistenți maternali profesioniști, în condițiile legii; încheie contracte individuale de muncă și asigură formarea continuă de asistenți maternali profesioniști atestați; evaluează și monitorizează activitatea acestora;
– Acordă asistență și sprijin părinților copilului separat de familie, în vederea reintegrării în mediul său familial;
– Reevaluează, cel puțin o dată la 3 luni și ori de câte ori este cazul, împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecție specială și propune, după caz, menținerea, modificarea sau încetarea acestora;
– Îndeplinește demersurile vizând deschiderea procedurii adopției interne pentru copiii aflați în evidența sa;
– Identifică familiile sau persoanele cu domiciliul în România care doresc să adopte copii; evaluează condițiile materiale și garanțiile morale pe care acestea le prezintă și eliberează atestatul de familie sau de persoană aptă să adopte copii;
– Monitorizează evoluția copiilor adoptați, precum și a relațiilor dintre aceștia și părinții lor adoptivi; sprijină părinții adoptivi ai copilului în îndeplinirea obligației de a-l informa pe acesta că este adoptat, de îndata ce vârsta și gradul de maturitate ale copilului o permit;
– Îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege;
În vederea realizării atribuțiilor prevăzute de lege Direcția generală îndeplinește, în principal, următoarele funcții:
– De strategie, prin care asigură elaborarea strategiei de asistență socială, a planului de asistență socială pentru prevenirea și combaterea marginalizării sociale, precum și a programelor de acțiune antisărăcie, pe care le supune spre aprobare consiliului județean, respectiv consiliului local al sectorului municipiului București;
– De coordonare a activităților de asistență socială și protecție a copilului la nivelul județului, respectiv al sectorului municipiului București;
– De administrare a fondurilor pe care le are la dispoziție;
– De colaborare cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și instituțiilor care au responsabilități în domeniul asistenței sociale, cu serviciile publice locale de asistență socială, precum și cu reprezentanții societății civile care desfășoara activități în domeniu;
– De executie, prin asigurarea mijloacelor umane, materiale și financiare necesare pentru implementarea strategiilor cu privire la acțiunile antisărăcie, prevenirea și combaterea marginalizării sociale, precum și pentru soluționarea urgențelor sociale individuale și colective la nivelul județului, respectiv al sectoarelor municipiului București;
– De reprezentare a consiliului județean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului București, pe plan intern și extern, în domeniul asistenței sociale și protecției copilului.
– Serviciul public de asistență socială –
Serviciile publice de asistență socială organizate la nivelul municipiilor și orașelor, precum și persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale îndeplinesc în domeniul protecției copilului următoarele atribuții:
– Monitorizează și analizează situația copiilor din unitatea administrativ-teritorială, precum și modul de respectare a drepturilor copiilor, asigurând centralizarea și sintetizarea datelor și informațiilor relevante;
– Realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa;
– Identifică și evaluează situațiile care impun acordarea de servicii și/sau prestații pentru prevenirea separării copilului de familia sa;
– Elaborează documentația necesară pentru acordarea serviciilor și/sau prestațiilor și acordă aceste servicii și/sau prestații, în condițiile legii;
– Asigură consilierea și informarea familiilor cu copii în întreținere asupra drepturilor și obligațiilor acestora, asupra drepturilor copilului și asupra serviciilor disponibile pe plan local;
– Asigură și urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire și combatere a consumului de alcool și droguri, de prevenire și combatere a violenței în familie, precum și a comportamentului delincvent;
– Vizitează periodic la domiciliu familiile și copiii care beneficiază de servicii și prestații;
– Înaintează propuneri primarului, în cazul în care este necesară luarea unei măsuri de protecție specială, în condițiile legii;
– Urmăresc evoluția dezvoltării copilului și modul în care părinții acestuia își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecție specială și a fost reintegrat în familia sa;
– Colaborează cu direcția generală de asistență socială și protecția copilului în domeniul protecției copilului și transmit acesteia toate datele și informațiile solicitate din acest domeniu.
– Organismele private –
Organismele private care pot desfășura activități în domeniul protecției drepturilor copilului și al protecției speciale a acestuia sunt persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial, constituite și acreditate în condițiile Legii nr.272/2004, precum și de reglementările acesteia.
Organismele private legal constituite și acreditate pot înființa, organiza și dezvolta serviciile de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și de protecție specială a copilului, numai pe baza licenței eliberate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.
CONCLUZII
Copilul reprezintă puterea și valoarea potențată a unei societăți, speranța pentru o viață mai bună și mai fericită a tuturor membrilor ei. Protecția și promovarea drepturilor copilului este unul din indicatorii cei mai sensibili ai sănătății unei societăți.
Potrivit art.4 lit.a) din Legea Nr.272/2004, prin copil se înțelege ”persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile legii”.
Drepturile copilului – în calitate de drepturi ale omului, de care orice ființă umană se bucură, prin simplul fapt al nașterii, și pe care le poate pretinde de la societatea în care trăiește – fixează cadrul general, sensul, natura și limitele intervenției asistențiale a ocrotitorilor legali ai acestuia.
Se remarcă în ultimii ani o preocupare pentru elaborarea unei jurisdicții pentru minori, prin crearea unor instanțe specializate, creșterea calității actului de justiție, asigurarea profesionalismului resurselor umane prin cursuri de pregătire, perfecționarea modului de obținere a informațiilor privind situația familială sau a identificării abuzurilor asupra minorului.
Respectarea, promovarea și asigurarea exercitării drepturilor copilului, așa cum sunt acestea definite în documentele internaționale, vor asigura o dezvoltare deplină și armonioasă a personalității fiecărui copil.
Domeniul protecției drepturilor copilului a constituit încă de la început o provocare și un proces de continuă schimbare menite să adapteze și să analizeze reglementările inițiale și ulterioare standardelor internaționale.
Primul document internațional postbelic cu privire la drepturile copilului a fost Declarația drepturilor copilului adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1959. Aceasta a însemnat un prim pas către recunoașterea copilului ca persoană cu propriile sale drepturi. Scopul acesteia a fost pentru a forța conducerea sau guvernele să adopte noi legi sau să modifice legile deja existente pentru protecția și îngrijirea copilului. Tema esențială în jurul căreia gravitează această declarație a fost aceea a nevoii copilului pentru grijă și asistență socială.
Adoptarea Convenției cu privire la drepturile copilului de către Adunarea Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989 a reprezentat un moment de vârf în evoluția dreptului internațional în domeniul protecției copilului. Convenția O.N.U. este un document juridic complex ce reunește, într-un sistem unitar și indivizibil drepturile civile, politice, economice, sociale și cultural educaționale ale copilului. Convenția O.N.U. privind drepturile copilului aduce nou faptul că dreptul la viață și dezvoltare capătă un sens mai larg care include dimensiunea calității vieții, semnificând nu numai sănătate fizică și mentală, dar și în egală măsură dezvoltare emoțională, cognitivă, socială și culturală.
Drepturile copilului sunt stabilite foarte clar: pentru prima dată, principala responsabilitate de a crește un copil revine mai întâi de toate părinților naturali ai acestuia. Legea obligă de asemenea comunitatea locală să sprijine copilul și familia. Statul are rolul de a fi garantul acestor drepturi și de a asigura respectarea lor.
Necesitatea aplicării principiului interesului superior al copilului în orice decizie luată de autorități cu privire la copii, asigurarea accesului la educație pentru toti copiii și reducerea ratei abandonului școlar, precum și atenuarea efectelor crizei economice asupra vieții copiilor. Jumătate dintre elevi cred că drepturile lor nu le sunt respectate în școală și atrag atenția asupra fenomenului îngrijorător al violenței din școli și asupra discriminării față de copiii romi și cei cu dizabilități.
Deși toate drepturile sunt importante în dezvoltarea copilului, unele necesită o atenție mai mare, deoarece pot avea consecințe mai grave asupra evoluției copilului.
Discriminarea îmbracă diferite forme, cei care discriminează fiind atât adulții, cât și copiii, astfel că, pentru combaterea acestui fenomen este necesară dezvoltarea unui spirit de toleranță în rândul întregii populații.
Pentru o aplicare efectivă a drepturilor copiilor la exprimarea liberă a opiniei, sunt neceare:
– Promovarea eficientă acestui drept;
– Informarea părinților, a profesorilor și a copiilor, în ceea ce privește respectarea și exercitarea lui cu responsabilitate;
– Asigurarea condițiilor pentru funcționarea consiliilor elevilor în școli;
– Încurajarea copiilor de către profesori și conducerile școlilor pentru a-și exprima opiniile prin intermediul consiliilor elevilor precum și prin alte forme de organizare.
Părinții sunt principalii responsabili pentru creșterea, îngrijirea și educarea copiilor. Ei trebuie să ofere copiilor îndrumarea și orientarea adecvată, iar acest lucru include și responsabilizarea copiilor. Există încă un număr considerabil de părinți, care, fie nu au acces la informațiile necesare pentru a oferii copiilor cea mai potrivită educație, fie au înrădăcinate anumite concepții care îngreunează relația părinte-copil. De aceea, ar fi benefică o educare a părinților prin sesiuni de formare.
Copiii cu dizabilități trebuie să aibă acces efectiv la educație, formare, îngrijiri medicale și servicii de reabilitare, la pregătirea în vederea angajării și la posibilități de recreere. În vederea asigurării unui tratament nediscriminatoriu, trebuie să fie incluși alături de ceilalți copii în instituții, servicii și în sistemul de educație. La fel ca și ceilalți copii, ar trebui să fie consultați în luarea deciziilor care îi privesc, cum ar fi educația, metodele de reabilitare sau petrecerea timpului liber.
Experiența pozitivă a țărilor care au adoptat aceasta instituție reprezintă nu doar un progres incontestabil în domeniul monitorizării, apărării și promovării drepturilor și intereselor copilului, ci și un factor indispensabil, în lipsa căruia nu se poate realiza bunăstarea generală a copilului.
BIBLIOGRAFIE
– Adrian Bogdan – Protecția Juridică a drepturilor omului. Protecția drepturilor copilului., E. Genessa, Craiova, 2000
– Alexandru Monica – Reforma sitemului de protecție a copilului și familiei în România. Ed.Universității, București, 2008
– Av.Bonica Bogdan – Jurisprudență – Ed. Moroșan, București, 2008
– Avram Marieta – Adopția Națională și internațională, Ed. All Beck, București, 2008
– Bacaci Alexandru – Dreptul familiei, ediția a V-a, Ed. C.H.Beck, București, 2006
– Balahur Doina – Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, Ed. All Beck, București, 2001
– Curtea de Apel București – Culegere de practică judiciară în materie civilă, Ed. Wolters – Kluwer, București, 2006
– Emese Florian – Protecția drepturilor copilului, Ed. All Beck, București, 2005
– Filipescu P. Ion – Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Ed. All Beck, București, 2007
– Filipescu P. Ion – Tratat de dreptul familiei, ediție revăzută și completată, Ed. All Beck, București, 1993
– Grigore Ileana – Drepturile copilului, Ed. Didactica Nova, Craiova, 2004
– Harbădă Maria – Dreptul familiei și starea civilă, Ed. Junimea, Iași, 2008
– Ionescu Nicolaie – Adopția internațională, Ed. Academai de Poliție Alexandru Ioan Cuza, București, 2008
– Lăudatu Ecaterina – Protecția și promovarea drepturilor copilului, Ed. Lumina Tipo, București, 2006
– Mateescu Andreea Florina – Protecția copilului și Adopția. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2008
– Marinac Marius – Drepturile copilului în România, Ed. Paralela 45, Pitești, 2007
– Moloman Bogdan Dumitru – Protecția copilului , Ed. Karuna, Bistrița, 2008
– Moroșanu Corneliu, Chelaru Cristea – Adopția națională și internațională, Ed. Moldogrup, Iași, 1997
– Moțiu Florin Aurel – Protecția drepturilor copilului pe plan intern și internațional, Ed. Mirton, Timișoara, 2008
– Pigui Cristina – Drepturile copilului – coleția drepturi și libertăți fundamentale – Ed. Premier, Ploiești, 2002
– Roth – Szamoskozi Maria – Protecția copilului, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004
– Roșu Elena – judecător Tribunalul București – Dreptul familiei – Practică judiciară. Hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, București, 2007
– Stanciu Maria Monica, Sârbu Eliza, Diaconu Maria, Capriel Maria – Ghid informativ privind protecția copilului în România, Ed. Asociația de sprijin a copiilor cu handicap fizic, București, 2004
– Tițian Dana – Codul familiei adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2008
– Tomescu Milena – Dreptul familiei. Protecțai copilului, Ed.C.H.Beck, București, 2005
– Declarația drepturilor copilului adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1959
– Constituția României, revizuită
– Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului adoptată la 20 noiembrie 1989
– Legea nr.4 din 4 ianuarie 1953 – Codul familiei, modificat și completat
– Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului Nr.272/2004
– Legea privind regimul juridic al adopției Nr.273/2004
– Legea privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții Nr. 274/2004
– https://en.wikipedia.org/wiki/Main_Page
– https://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83
– http://www.unicef.ro/
– http://www.salvaticopiii.ro
BIBLIOGRAFIE
– Adrian Bogdan – Protecția Juridică a drepturilor omului. Protecția drepturilor copilului., E. Genessa, Craiova, 2000
– Alexandru Monica – Reforma sitemului de protecție a copilului și familiei în România. Ed.Universității, București, 2008
– Av.Bonica Bogdan – Jurisprudență – Ed. Moroșan, București, 2008
– Avram Marieta – Adopția Națională și internațională, Ed. All Beck, București, 2008
– Bacaci Alexandru – Dreptul familiei, ediția a V-a, Ed. C.H.Beck, București, 2006
– Balahur Doina – Protecția drepturilor copilului ca principiu al asistenței sociale, Ed. All Beck, București, 2001
– Curtea de Apel București – Culegere de practică judiciară în materie civilă, Ed. Wolters – Kluwer, București, 2006
– Emese Florian – Protecția drepturilor copilului, Ed. All Beck, București, 2005
– Filipescu P. Ion – Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Ed. All Beck, București, 2007
– Filipescu P. Ion – Tratat de dreptul familiei, ediție revăzută și completată, Ed. All Beck, București, 1993
– Grigore Ileana – Drepturile copilului, Ed. Didactica Nova, Craiova, 2004
– Harbădă Maria – Dreptul familiei și starea civilă, Ed. Junimea, Iași, 2008
– Ionescu Nicolaie – Adopția internațională, Ed. Academai de Poliție Alexandru Ioan Cuza, București, 2008
– Lăudatu Ecaterina – Protecția și promovarea drepturilor copilului, Ed. Lumina Tipo, București, 2006
– Mateescu Andreea Florina – Protecția copilului și Adopția. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2008
– Marinac Marius – Drepturile copilului în România, Ed. Paralela 45, Pitești, 2007
– Moloman Bogdan Dumitru – Protecția copilului , Ed. Karuna, Bistrița, 2008
– Moroșanu Corneliu, Chelaru Cristea – Adopția națională și internațională, Ed. Moldogrup, Iași, 1997
– Moțiu Florin Aurel – Protecția drepturilor copilului pe plan intern și internațional, Ed. Mirton, Timișoara, 2008
– Pigui Cristina – Drepturile copilului – coleția drepturi și libertăți fundamentale – Ed. Premier, Ploiești, 2002
– Roth – Szamoskozi Maria – Protecția copilului, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004
– Roșu Elena – judecător Tribunalul București – Dreptul familiei – Practică judiciară. Hotărâri C.E.D.O., Ed. Hamangiu, București, 2007
– Stanciu Maria Monica, Sârbu Eliza, Diaconu Maria, Capriel Maria – Ghid informativ privind protecția copilului în România, Ed. Asociația de sprijin a copiilor cu handicap fizic, București, 2004
– Tițian Dana – Codul familiei adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2008
– Tomescu Milena – Dreptul familiei. Protecțai copilului, Ed.C.H.Beck, București, 2005
– Declarația drepturilor copilului adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1959
– Constituția României, revizuită
– Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului adoptată la 20 noiembrie 1989
– Legea nr.4 din 4 ianuarie 1953 – Codul familiei, modificat și completat
– Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului Nr.272/2004
– Legea privind regimul juridic al adopției Nr.273/2004
– Legea privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Adopții Nr. 274/2004
– https://en.wikipedia.org/wiki/Main_Page
– https://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83
– http://www.unicef.ro/
– http://www.salvaticopiii.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Drepturilor Copilului In Dreptul International Public (ID: 129273)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.