Protectia Dreptului la Viata In Jurisprudenta Cedo
Protecția dreptului la viata în jurisprudenta CEDO
CURPINS
I. Introducere. Aspecte evolutive privind drepturile omului
1. Evoluția conceputului pe plan internațional
2. Evoluția conceputului în Romania.
II. Legislația privitoare la dreptul la viață
2.1. Legislație existentă pe plan internațional
2.1.1. DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI (10 decembrie 1948)
2.1.2. PACTUL INTERNAȚIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE
CIVILE ȘI POLITICE
2.1.3. CONVENȚIA PENRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ȘI A LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE (Roma 4 mai 1950)
2.1.4. ALTE PACTE ȘI CONVENȚII CARE REGLEMENTEZĂ DREPTUL LA VIAȚĂ
2.2. Legislatia românească privind dreptul la viața.
2.2.1.Dispoziții cuprinse în Constituția Romaniei
2.2.2. DISPOZIȚII REFERITOARE LA DREPTUL LA VIAȚĂ CUPRINSE ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN
III. Probleme legate de începutul și sfârșitul vieții
3.1. Frontierele Dreptului La Viață
3.2. Avortul
3.3. Eutanasia
3.4. Uciderea la cererea victimei
3.5. Pedeapsa cu moartea
CONCLUZII
Bibliografie
Introducere. Aspecte evolutive privind drepturile omului
Evoluția conceputului pe plan internațional
DrepturilE omului au cunoscut o evoluție în domeniul științelor sociale: filosofice, științe politice, teologie incluse în doctrina dreptului natural. Conceptul drepturilor omului a reprezentat o preocupare a înțelepților încă din cele mai vechi timpuri, printre aceștia fiind Socrate, Aristotel, Platon, Cicero etc.
O contribuție foarte importantă a progresului concepției general-universale de reguli referitoare la ființa umană a adus-o Platon, care a stabilit o distincție clară între idei și cultură sau tradiție. În lucrarea „Politica” Aristotel afirma „numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura omenirii nu se deosebește cu nimic”. Cu toate acestea, a fost nevoie de timp înainte să se ajungă la recunoașterea faptului că demnitatea omului este, totodata, sursă și fundament.
Ideile și concepțiile exprimate în operele unor filosofi și juriști de prestigiu și-au făcut loc în numeroase documente cu caracter constituțional care au pus în evidență o concepție pe deplin elaborată și structurată cu privire la drepturile și libertățile omului. Convingerea că individul, ca ființă umană dispune de drepturi iminente, intrinseci acestei calități, deși are origini îndepărtate, mai ales în concepția creștină asupra omului, în filosofia politică și juridică s-au impus mult mai târziu, atunci când condițiile social-politice, impunătoare la un moment dat au cerut-o.
Instituția drepturilor omului poate fi abordată pe trei planuri:
al filosofiei politico-juridice, a cărei evoluție a dus la afirmarea individului ca persoană umană, îndreptățită să beneficieze sau să fie investită cu drepturi propii opozabile, în primul rând statutului căruia îi aparține;
pe plan juridic, în acest scop ideile privind drepturile omului fiind transpuse în instrumente juridice generatoare de drepturi și obligații, mai întâi pe plan național și apoi internațional;
pe cel al cooperării dintre state, la nivel internațional, care intervine mult mai târziu pentru drepturile câștigate prin intermediul unor instrumente juridice specifice sau chiar identificarea unor drepturi.
Elaborarea conceptului de drepturi ale omului a constituit, în fond, o operațiune de sinteză, constând din generalizarea unor idei consacrate, în diferite țări, în documente juridice cu un bogat conținut moral și politic, redactate de juriști de mare prestigiu care au rezistat timpului, lăsând în urma lor valoroase opere de studiu.
În aceste condiții, conceptul în sine ce dezvolta drepturile omului a reprezentat o generalizare și o abstractizare a tot ce a avut mai de seamă gândirea umană, creând într-o nouă accepțiune principiile filosofice umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă și din năzuințele generale de libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.
Conform altei păreri, conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut ca rezultat al invocării conceptului drepturilor omului pe planul legal al legislației internaționale, acesta cunoscând o protecție încadrată în instrumente juridice la nivel mondial ca urmare a amplificării problemelor omenirii, dar și ca o consecință a generalizării influenței unor concepții filosofice și religioase , exprimând ideea de libertate. Aceasta a contribuit la sintetizarea unei concepții umaniste de o largă deschidere internațională, oferind expresie popoarelor lumii de a face ca pe viitor demnitatea și respectul ființei umane să nu mai cunoască îngrădiri și limitări de nici un fel. Astfel, în urma acestui îndelungat proces de cristalizare, instituția drepturilor omului se înfățișează în prezent ca una deosebit de complexă ce ține atât de ordinea juridică internă cât și de cea internațională.
Având ca scop reflectarea unui anumit standard câștigat de protecția intenațională a drepturilor și libertăților ce aparțin în mod egal tuturor ființelor umane, ea definește și însumează un ansamblu de drepturi, libertăți și obligații ale oamenilor, unii față de alții, ale statelor de a se apăra și de a promova aceste drepturi, în egală măsură, precum și ale întregii comunități internaționale de a veghea asupra respectării drepturilor și libertăților respective în cadrul fiecărei țări, intervenind numai în acele situații în care drepturile omului sunt încălcate într-un stat sau altul.
Într-o atare ordine de idei, interesul de care se bucură problematica drepturilor omului constituie, fără doar și poate, o recunoaștere incontestabilă a complexității și originalității acestei instituții juridice, dar și mai mult, a faptului că fără drepturile în cauză nu poate fi înfăptuită o societate democratică – condiție primordială în afirmarea demnității fiecărui individ atât pe plan intern, cât și extern.
O cercetare a evoluției și semnificației curentelor gândirii politice evidențiază că năzuința spre libertate a reprezentat o trăsătură constantă a întregului proces istoric, preocuparea pentru definirea poziției omului în societate evidențiindu-se odată cu manifestarea sa ca ființa gânditoare.
Primele concepții despre justiție și drepturile omului au apărut încă din Grecia antică, în opera lui Platon, după părerea căruia ideea de justiție se regăsește atât în individ cât și în organizarea cetății, care trebuie să reunească patru virtuți cardinale: înțelepciune, curaj, temperanță și justiție. Marele său elev, Aristotel emite în „Politica” părerea că „…majoritatea, ai căror membri considerați izolați nu sunt oameni remarcabili, este totuși deasupra oamenilor superiori dacă nu individual, atunci în masă… În această mulțime, fiecare individ are părerea sa de virtute, de înțelepciune și toți adunându-se formează, se poate spune, un singur om cu mâini, simțuri nenumărate, un moral și o inteligență proporțională. Astfel, mulțimea enunța judecăți minunate asupra operelor de poezie, de muzică, unul judecă un aspect, altul altceva, și toți impreună judecă înteaga operă”.
Cunoscutul filosof Protagoras din Abdera, ridicând omul pe un adevărat piedestal, emitea cu multă cutezanță ideea că „omul e măsura tuturor lucrurilor”, raportând toate fenomenele naturale și sociale la om.
Toate aceste idei și concepții, exprimate în operele unor filosofi și juriști de prestigiu, s-au regăsit în numeroase documente cu caracter constituțional, care pun în evidență o concepție pe deplin elaborată și structurată cu privire la drepturile omului.
Primele documente constituționale au apărut în Anglia "Magna Charta" formulata de Ioan fără de Țară, la 15 iunie 1215 pentru a stabilili privilegiile baronilor și episcopilor englezi. Punctul 39 al acestui important document prevedea că „Nici un om liber nu va fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom merge împotriva lui și nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării”.
În Franța, la 20 august 1789, a fost elaborat un document celebru care și-a păstrat actualitatea peste veacuri: „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”. Aceasta înscrie chiar în primul său articol ideea că „oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundamentate pe egalitatea comună”, stabilind ca scop al oricărei asociații politice apărarea drepturilor omului.
„Declarația drepturilor din statul Virginia” din 1776, enunțase de altfel, cu alte cuvinte, această idee, consacrând principiul că „toți oamenii sunt, prin natura lor, în mod egal liberi și independenți și au anumite drepturi înnăscute.”
„Declarația de independență a SUA” din 14 iulie 1776, subliniază și ea că „oamenii au fost creați egali, ei fiind înzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se regăsesc viața, libertatea și căutareafericirii”
Evoluția conceputului în Romania.
Pe plan intern, începând cu secolul al XVI-lea, se afirmau idei umaniste în operele lui Neagoe Basarab, Matei al Mirelor, Petru Cercel, urmate de o serie de declarații și constituții în care se susține egalitatea poporului român față de celelalte popoare, dar conform opiniei lui Antonie Iorgovan „Constituția Cărvunarilor constituie de fapt primul document politic și juridic al românilor în care se reglementează un sistem al drepturilor și libertăților omului și cetățeanului”. Constituția Cărvunarilor cuprinde norme asemănătoare celor cuprinse în declarația franceză de drepturi cu privire la libertatea individului, fiind garantate libertatea religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unor slujbe publice, menționându-se că ocuparea funcțiilor trebuie să se facă „numai după meritul bunelor fapte și după puterea vredniciei fiecăruia pentru slujba ce avea să i se încredințeze”.
Au urmat: Regulamentul Organic, Dorințele Partidei Naționale din Moldova, Moțiunea de la Blaj și Constituțiile române din 1866, 1923, 1948, 952 și 1965, toate acestea conținând referiri la drepturile omului.
Ca o concluzie a primelor reglementări privind drepturile omului, atât pe plan internațional cât și intern, conceptul în sine a reprezentat, o generalizare și o abstractizare a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun ridicând pe trepte noi principiile filosofice umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă și din năzuințele generale în libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea.
În lucrarea „Drepturile omului – religia sfârșitului de secol”, autorul afirma: „conceptul propriu-zis de drepturi ale omului s-a născut în perioada de pregătire individuală a revoluției burgheze din Europa. El s-a conturat din idei care existau deja în antichitate sau în gândirea politică a Evului Mediu. Totuși numai în timpul revoluției burgheze, ideea drepturilor omului s-a afirmat și în practica socială. Teoreticienii liberalismului au fost primii care au proclamat libertatea tuturor oamenilor, degajând principiile unei antropologii umaniste raționaliste ca fundament al concepției drepturilor omului, iar revoluția americană și franceză au consacrat, pentru prima oară în istoria umanității, principiul egalității în fața legii, al libertății de gândire și al demnității umane”.
Cuprinzând principii, mecanisme și proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.
Legislația privitoare la dreptul la viață
Legislație existentă pe plan internațional
Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu, în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declarații de drepturi și desigur prin constituție. Este un drept cetățenesc cu c unei antropologii umaniste raționaliste ca fundament al concepției drepturilor omului, iar revoluția americană și franceză au consacrat, pentru prima oară în istoria umanității, principiul egalității în fața legii, al libertății de gândire și al demnității umane”.
Cuprinzând principii, mecanisme și proceduri ce țin de ordinea juridică internă, dar și de cea internațională, instituția drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în același timp o instituție de drept intern, integrată normelor constituționale, dar și o instituție de drept internațional, configurând trăsăturile unui principiu juridic aplicabil în relațiile dintre state.
Legislația privitoare la dreptul la viață
Legislație existentă pe plan internațional
Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu, în sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declarații de drepturi și desigur prin constituție. Este un drept cetățenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai importante acte internaționale din acest domeniu. Cele mai multe astfel de acte au fost adoptate după cel de-al doilea Război Mondial sub egida Organizației Națiunilor Unite. Aceste acte stau la baza întregii construcții internaționale referitoare la drepturile omului. Ele influențează legislațiile naționale ale statelor în această materie, prevederile lor constituind standarde internaționale ale drepturilor omului.
Carta Internațională a Drepturilor Omului este denumirea sub care documentele ONU reunesc principalele acte internaționale referitoare la drepturile omului.
2.1.1. DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI (10 decembrie 1948)
Preocupările pentru promovarea și ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenești au depășit în timp limitele și granițele tradiționale, ca o consecință firească a evoluției istorice în care omenirea s-a angajat îndeosebi după al doilea Război Mondial, în încercarea de a se pune capăt exploatării și violenței, rasismului și discriminării naționale, inegalității dintre oameni.
Teoria nazistă, îndreptată înainte de 1939 împotriva evreilor și a opozanților din interior, s-a extins în primii ani ulteriori declanșării celui de-al doilea Război Mondial în estul Europei pentru ca apoi să pătrundă în toate teritoriile ocupate. În intenția de a face imposibilă repetarea în viitor a unor pactici asemănătoare, numeroase spirite progresiste s-au reunit în efortul de a promova acțiunea pentru instituirea unui sistem internațional de ocrotire a drepturilor omului.
Astfel, la 26 ianuarie 1942, 26 de state cărora li s-au alăturat ulterior alte 19, au semnat Declarația Universală a Drepturilor Omului, care a pus bazele protecției drepturilor omului, iar împreună cele două Pacte, adoptate ulterior, privind protecția drepturilor civile și politice și privind drepturile sociale, economice și culturale, alcătuiesc ceea ce este generic denumită Carta Internațională a Drepturilor Fundamentale.
Declarația Universală a Drepturilor Omului a dat un sens nou, o forță aparte drepturilor și mai ales, protecției lor juridice. Declarația vorbește de o concepție comună, de un ideal comun și s-a constituit în baza unei instituții juridice de mari dimensiuni, o instituție internațională care s-a dezvoltat asemenea unui fluviu, firav la izvor, dar care a devenit din ce în ce mai tumultos.
Drepturile civile și politice, drepturi inerente persoanei și care îi permit să participe la viața în societate, se întâlnesc cu cele economice, sociale și culturale care țin de sistematizarea materială a individului.
În Declarația Universală a Drepturilor Omului sunt înscrise o serie de principii de mare însemnătate:
toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi (articolul l);
fiecare om se poate prevala de drepturile și libertățile fundamentale, fără deosebire de rasă, culoare, sex, limbă sau religie (articolul 2);
orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale (articolul 3);
nimeni nu poate fi ținut în sclavie, nici în servitute (articolul 4);
nimeni nu poate fi supus la torturi, tratamente și pedepse crude, inumane sau degradante (articolul 5);
– nici o persoană nu poate fi arestată, deținută sau exilată în mod arbitrar (articolul 6);
Dreptul la viață este unul din primele drepturi consacrate prin Declarația Universală a Drepturilor Omului. În spiritul umanist în care a fost elaborată, Declarația pune accent pe acele drepturi considerate inalienabile și naturale omului. Conform Declarației Universale a Drepturilor Omului, drepturile cele mai naturale ale omului sunt dreptul la viață, libertate și securitatea persoanei.
Se subliniază caracterul esențial al dreptului la viață și faptul că el stă la baza oricărui catalog al drepturilor omului, ca o condiție pentru garantarea tuturor celorlalte.
Dreptul la viață trebuie înteles în sensul cel mai cuprinzător posibil, deși datorită caracterului obligatoriu, în final, le revine statelor alegerea conținutului pe care îl vor recunoaște acestui drept în ordinea juridică internă a fiecăruia. Scopul Declarației Universale a Drepturilor Omului este ca dreptul la viață să fie consacrat și respectat în ordinea internă a tuturor statelor membre ONU.
Când e vorba de natura juridică a Declarației Universale a Drepturilor Omului, o parte a doctrinei susține că ea a căpătat un caracter obligatoriu și că aceasta constituie o interpretare a Cartei ONU. Se consideră că ea explică în detaliu sensul termenilor „drepturi și libertăți fundamentale” pe care statele membre ONU au acceptat să le respecte atunci când au aderat la Carta, printre care se numără și dreptul la viață.
Alți autori subliniază că principiile Declarației Universale a Drepturilor Omului au fost reluate de numeroase instrumente internaționale, iar referirile care se fac la valoarea juridică a promovării sale sunt tot mai frecvente. Toate acestea atestă faptul că Declarația Universală a Drepturilor Omului a devenit în prezent o componentă a dreptului internațional cutumiar. În acest sens, legiuitorul a introdus chiar în Constituție, în articolul 20, precizarea că „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenești vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele și celelalte tratate la care România este parte”.
Deși cuprinsă într-un cadru nu întotdeauna sistematic, Declarația are meritul incontestabil de a fi proclamat ca fundamentală o gamă foarte largă de drepturi și libertăți. Din punct de vedere al sferei acestor drepturi și libertăți, Declarația Universală a Drepturilor Omului este mult mai cuprinzătoare și mai complexă decât orice altă declarație de drepturi ale omului elaborată până atunci pe planul legislației interne.
Referitor la dreptul la viață, în articulul 3 al Declarației Universale se stipulează: „Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale”.
Declarația – spunea președintele Adunării Generale a ONU cu prilejul adoptării sale – „nu este decât o primă etapă, căci ea nu este o convenție în virtutea căreia diferitele state ar fi obligate să observe și să aplice drepturile fundamentale ale omului; ea nu prevede nici punerea în execuție; ea reprezintă totuși un progres important în lungul proces de evoluție… Acest document este întărit prin autoritatea pe care i-o dă opinia ansamblului Națiunilor Unite, și milioane de persoane, bărbați, femei și copii din toate părțile lumii caută în ea un ajutor, un ghid și o inspirație”.
Datorită statutului său moral și a importanței juridice și politice dobândite de-a lungul anilor, Declarația Universală a Drepturilor Omului stă alături de Magna Carta, Declarația franceză a drepturilor omului și Declarația de independență a Americii și poate fi considerată Constituția omenirii în materia drepturilor omului.
2.1.2. PACTUL INTERNAȚIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE
CIVILE ȘI POLITICE
Acest Pact a fost adoptat și deschis spre semnarea Adunării Generale a ONU la 16 decembrie 1966, intrând în vigoare 10 ani mai târziu, la 23 martie 1976. România a ratificat Pactul la 9 decembrie 1974.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice consacră mai multe drepturi decât Declarația Universală a Drepturilor Omului și cu o specificitate mai mare, partea a treia a Pactului fiind consacrată exclusiv dreptului la viață.
În articolul 6 se stipulează:
1. „Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie
ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.”
Pactul conține și reglementări referitoare la pedeapsa cu moartea. Astfel:
„În țările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentință de condamnare la moarte nu va putea fi pronunțată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legislația în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislație care nu trebuie să fie în contradicție cu dispozițiile prezentului Pact și nici cu cele ale Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei hotărâri definitive pronunțată de un tribunal competent.”
„Când privarea de viață constituie crimă de genocid, se înțelege că nici o dispoziție din prezentul articol nu autorizează un stat parte la Pact să deroge în vreun fel de la o obligație asumată în virtutea dispozițiilor Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid.”
„Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita grațierea sau comutarea pedepsei. Amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în toate cazurile.”
„O sentință de condamnare la moarte nu poate fi pronunțată pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani și nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.”
„Nici o dispoziție din prezentul articol nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau a se împiedica abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la prezentul Pact.”
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice a fost completat cu două
Protocoale facultative:
a) Primul Protocol facultativ la Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, intrat în vigoare la 23 martie 1976 și ratificat de România în 1993 oferă persoanelor particulare ce se pretind victime ale unei încălcări a Pactului, posibilitatea de a înainta Comitetului drepturilor omului (organ înființat de Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice) comunicări sau plângeri individuale.
Persoanele particulare pot adresa aceste plângeri Comitetului drepturilor omului, doar dacă au epuizat toate căile interne de recurs (articulul 8). Comitetul drepturilor omului nu va admite acele plângeri ale persoanelor particulare care sunt anonime, care constituie un abuz al dreptului de petiționare sau sunt incompatibile cu dispozițiile Pactului (articolul 3).
Plângerile persoanelor particulare acceptate de Comitet vor fi transmise statelor vizate, care în termen de 6 luni trebuie să dea explicații Comitetului sau, dacă este cazul, vor comunica măsurile luate pentru remedierea situației (articolul 4).
Comitetul drepturilor omului nu va examina o plângere din partea unei persoane particulare, dacă această plângere este în curs de examinare de o altă instanță internațională.
b) Al doilea Protocol facultativ la Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea, adoptat prin rezoluția Adunării Generale a ONU în decembrie 1989, prevede în primul rând că, din momentul în care un stat ratifică Protocolul, nici o persoană aflată sub jurisdicția sa nu va fi executată, iar în al doilea rând, că fiecare stat parte are obligația de a lua măsurile care se impun pentru abolirea pedepsei cu moartea. Acest Protocol facultativ nu admite rezerve la prevederile sale, în afară de cea formulată cu ocazia ratificării sau aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în urma unei condamnări pentru o crimă, cu caracter militar, de o gravitate extremă, comisă în timp de război.
2.1.3. CONVENȚIA PENRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ȘI A LIBERTĂȚILOR FUNDAMENTALE (Roma 4 mai 1950)
Această convenție a fost primul instrument de drept internațional care a organizat apărarea individului în fața propriului stat, garantându-i drepturile și libertățile fundamentale. Ea permite statelor, în anumite condiții, ca oligațiile lor să fie suspendate în caz de război sau de alt pericol care amenință viața națiunii (articolul 15, paragraful 1). Dar chiar în aceste împrejurări nici un stat nu se poate sustrage obligației de a respecta dreptul la viață, de la obligația interzicerii torturii, a sclaviei și neretroactivității legii penale. Dispozițiile Convenției privind dreptul la viață sunt conform, art. 15, „inderogabile”.
Convenția prevede în articolul 2 că „Dreptul la viață al oricărei persoane e protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul când infracțiunea este sancționată cu această pedeapsa prin lege”.
În al doilea alineat, Convenția detaliază situația în care nu se aduce atingere dreptului la viață: „moartea nu e considerată ca fiind cauzată cu încălcarea acestui articol în cazul când ea rezultă din recurgerea la forță dovedită absolut necesară:
a) pentru a se asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale (legitimă apărare);
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;
c) pentru a reprima, conform legii, o revoltă sau o insurecție”.
În ceea ce privește pedeapsa cu moartea, Consiliul Europei a adoptat două Protocoale ce consacră expres și exclusiv aceste probleme. Astfel au apărut Protocoalele 6 și 13 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Protocolul 6 prevede abolirea pedepsei cu moartea și că „nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă, nici executat”. Totuși Protocolul admitea unele excepții justificate de circumstanțe excepționale. Un stat poate prevedea în legislația sa pedeapsa cu moartea pentru actele săvârșite în timp de război sau de pericol iminent de război. O asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislație și conform dispozițiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretariatului General al Consiliului Europei dispozițiile aferente legislației în cauză; nici o derogare de la dispozițiile prezentului protocol în temeiul articolelor 15 și 64 din Convenție nu este îngaduită.
Prin Protocolul 13, încheiat la 3 mai 2002, statele membre ale Consiliului Europei au mers într-o direcție mult mai radicală pe calea eliminării pedepsei cu moartea în orice circumstanțe. Așa cum declara și în preambul, abolirea pedepsei cu moartea se impune pentru că este esențială pentru protecția dreptului la viață, valoare fundamentală într-o societate democratică.
În acest sens Protocolul prevede că „pedeapsa cu moartea va fi abolită. Nimeni nu va putea fi condamnat la o asemenea pedeapsă sau executat”. Spre deosebire de Protocolul 6, Protocolul 13 nu prevede nici un fel de derogări admisibile.
Din ansamblul dispozițiilor enunțate deducem că dreptul la viață este unul din drepturile fundamentale esențiale și are caracter absolut, nefiind permisă nici o altă derogare de la protecția lui în timp de pace sau de război, cu excepția prevederilor expres și limitativ prevăzute de articolul 2. Textul Convenției împreună cu cel al celor două Protocoale, prin care a fost abolită pedeapsa cu moartea, urmărește protecția individului împotriva oricărei suprimări a vieții, impusă în mod arbitrar de către stat.
Analizând prin coroborare textele dispozițiilor internaționale, observăm următoarele: articolul 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la viață și nu viața însăși ca valoare ce trebuie protejată prin lege; dreptul la viață aparține oricărei persoane fără discriminare; protecția legală a dreptului la viață trebuie asigurată de autoritatea națională și este completată de interzicerea privării vieții în mod intenționat.
În determinarea conținutului acestui drept, un rol important 1-a jucat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Trebuie subliniat faptul că jurisprudența acesteia pune în acord textul Convenției, cu evoluțiile sociale din ultimii 55 de ani, ce s-au scurs din momentul elaborării ei.
Având în vedere textul articolului 2, sunt dificil de determinat sensul și limitele pe care Convenția le stabilește pentru dreptul la viață, problemă care apare și în articolul 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Curtea a fost confruntată chiar cu problema definirii vieții și a stabilirii titularilor acesteia, în spețe care au vizat dreptul la viață al fătului sau eutanasia. În final, tot jurisprudența Curții Europene este cea care stabilește dacă dreptul la viață, așa cum este consacrat în Convenție, trebuie înțeles în sens larg sau restrâns.
2.1.4. ALTE PACTE ȘI CONVENȚII CARE REGLEMENTEZĂ DREPTUL LA VIAȚĂ
Principalul document internațional ce abordează problematica drepturilor omului în regiunea celor două continente americane este Declarația americană a drepturilor și îndatoririlor omului. Declarația a fost adoptată la 2 mai 1948, cu câteva luni înainte de Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu care are de altfel multe în comun. Deși a fost adoptată sub forma unei simple recomandări, statutul său juridic a suferit unele transformări odată cu preluarea dispozițiilor sale în practica Comisiei Internaționale.
În cadrul Convenției sunt prevăzute următoarele drepturi civile și politice:
dreptul la personalitate juridică,
dreptul la viață,
dreptul la tratament uman,
libertatea de servitute,
dreptul la libertatea persoanei și altele.
Conform articolului 4, dreptul la viață este recunoscut oricărei persoane, în principiu, din momentul concepției, acest element constituind o diferență semnificativă față de Convenția Europeană. Convenția Americană prevede, în principiu, două mari restricții ce pot fi aduse dreptului la viață și anume: pedeapsa capitală și restricția ce rezultă din dreptul fiecărui stat de a se autoproteja.
În ceea ce privește pedeapsa cu moartea, articolul 4 este foarte detaliat, subliniind în mod restrictiv condițiile în care ea poate fi pronunțată și executată. În primul rând, ea nu poate fi pronunțată decât pentru crimele cele mai grave, în baza unei hotărâri judecătorești definitive și cu respectarea principiului legalității pedepsei. Persoanelor condamnate trebuie să le fie garantat dreptul de a solicita amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei. De asemenea se prevede că pedeapsa nu poate fi reintrodusă în țările care au abolit-o și nici nu poate fi lărgit câmpul de aplicare. Niciodată această pedeapsă nu poate fi aplicată în cazul faptelor de natură politică sau a celor conexe. În ceea ce privește execuția, ea nu poate fi pusă în practică în cazul persoanelor sub 18 ani sau peste 60 de ani, și nici în cazul femeilor însărcinate.
Curtea Interamericană a subliniat de mai multe ori că interpretarea acestui articol trebuie să țină seama de scopul său. Curtea susține că articolul 4, deși nu merge atât de departe încât să abolească pedeapsa cu moartea, impune totuși restricții de natură să conducă la abolirea acesteia.
Legislatia românească privind dreptul la viața.
2.2.1.Dispoziții cuprinse în Constituția Romaniei
Constituția României din 1991 conține standardele democrației constituționale și ale statului de drept, așa cum ele sunt enunțate în documentele internaționale, cum ar fi actele constituționale ale Consiliului Europei, documentele adoptate la diferitele reuniuni ale statelor membre ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa și, desigur, documentele adoptate în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Titlul al II-lea al Constituției României este dedicat drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, iar în Capitolul al II-lea sunt tratate drepturile și îndatoririle fundamentale.
Articolul 22 din Constituția României, reglementează și garantează trei drepturi fundamentale cetățenești, care, deși sunt într-o indisolubilă legătură, nu sunt totuși confundabile din punct de vedere juridic. Aceste drepturi sunt:
dreptul la viață,
dreptul la integritate fizică,
dreptul la integritate psihică.
Faptul că dreptul la viață este primul drept enunțat în catalogul drepturilor și libertăților fundanentale, conținut în actuala Constituție, denotă importanța pe care Adunarea Constituantă i l-a acordat. Această poziție în raport cu celelalte drepturi enumerate se regăsește și în instrumentele juridice internaționale, care, ori încep catalogul cu acest drept, ori îl situează printre primele. În acest sens putem da ca exemplu Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactele sau Convenția Europenă a Drepturilor Omului. Astfel Declarația Universală a Drepturilor Omului stabilește în articolul 3 „dreptul la viață și la inviolabilitate al oricărei persoane”. Articolul 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului prevede că dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege, iar Pactul privind drepturile civile și politice stabilește că dreptul la viață este inerent persoanei umane. În accepțiunea CEDO, dreptul la viață reprezintă un drept suprem al ființei umane, una din valorile fundamentale ale societății noastre, dar și a materiei drepturilor omului pe plan internațional.
Articolul 22 se referă la accepțiunea restrânsă a dreptului la viață, adică privind viața persoanei numai în sensul ei fizic, această soluție fiind mai eficientă din punct de vedere juridic.
În principiu, dreptul la viață creează în sarcina statului o obligație negativă de a nu face nimic de natură să ia viața unei persoane în mod arbitrar. Totuși, în lumina jurisprudenței CEDO, obligațiile statelor pot fi și pozitive, atunci când au obligația de a asigura protecția persoanei, în special a celor ce sunt încercați sau se află în situații vulnerabile.
Pe de altă parte, văzută în sensul său cel mai larg, protecția vieții ar implica și asigurarea unor condiții minime de existență și de viață decentă, protecția mediului înconjurător și asigurarea mijloacelor necesare pentru ocrotirea sănătații cetățeanului. Din această perspectivă, drepturile ce sunt de natură să completeze protecția vieții sunt consacrate prin alte articole ale Constituției. Enumerăm:
dreptul la un nivel de trai decent,
dreptul la ocrotirea sănătății,
dreptul la un mediu sănătos.
Totuși, trebuie reamintit faptul că în Constituția României, dreptul la viață este consacrat în accepțiunea sa restrânsă, singura de natură să asigure o protecție realistă a acestui drept. Aceasta deoarece este foarte dificil ca un stat să-și asume și să îndeplinească astfel de obligații, în special cele ce țin de nivelul de trai, dependent exclusiv de situația economică a fiecărui stat.
Având în vedere că acest drept fundamental împlică, în primul rând, că nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar, articolul 22(2) interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constituție a pedepsei cu moartea exprimă tendința, dominantă azi în lume, prezentă în documentele juridice, politice și sociologice de înlăturare a acestor sancțiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este, prin natura sa, o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori ea a fost rezultatul unor grave erori judiciare.
Legea fundamentală a României nu face precizări referitoare la excepția aplicării pedepsei cu moartea. România a ratificat Protocoalele 6 și 13 care abolesc pedeapsa cu moartea, iar aceste protocoale nu se referă și la situația în care moartea poate fi provocată de o persoană fizică ce nu exercită atribuții legale. În această privință legea penală română reglementează legitima apărare.
Pe lângă faptul că prevederile constituționale ce garantează dreptul la viață realizează o corelare clară și eficientă cu instrumentele juridice menționate, aceasta trebuie corelată și cu alte dispoziții cuprinse în Constituție. Astfel, primul articol al legii fundamentale ce reglementează, într-o formulă sintetică, elementele definitorii ale statului român prevede că: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenești, libera dezvoltare a persoanelor umane, dreptatea și pluralismul politic, reprezintă valori supreme și sunt garantate.”(articolul 1, alineatul 3, Constituția României).
O importanță deosebită o au articolele 11 și 20 din Constituția României; ele stabilesc mecanismul prin intermediul căruia sistemul constituțional român se corelează cu dispozitiile internaționale în materia drepturilor omului și implicit cele ce privesc dreptul la viață.
Astfel, articolul 11 declară tratatele ratificate de către Parlamentul României ca o parte integrantă din dreptul intern, consecința directă fiind nu numai aplicarea acestora pe teritoriul român, dar și invocarea lor de către cetățeni, în susținerea pretențiilor lor legitime. Revizuirea din octombrie 2003 a adăugat un nou alineat, potrivit căruia, în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituție. Această revizuire adaugă mai multă claritate și înlătură posibilele neînțelegeri pe această temă.
Articolul 20 are o însemnatate deosebită pentru garanterea drepturilor omului în România. Conform acestui articol dispozițiile constituționale vor fi interpretate în conformitate cu instrumentele juridice internaționale în materia drepturilor omului. Sunt enumerate Declarația Universală a Drepturilor Omului și Pactele Internaționale adoptate de Națiunile Unite.
Trimiterea expresă la aceste documente reflectă o practică deja răspândită în lume, des întâlnită în Constituțiilor adoptate după al II-lea Război Mondial. Exemple în acest sens putem găsi în Constituția Franței, dar mai ales în cele ale statelor nou create după 1950, ca de exemplu cele de pe continentul african.
Conform modificărilor intervenite în 2003, prevederile acestor documente vor fi aplicate cu prioritate de către legiuitorul român, cu excepția cazurilor în care Constituțiile sau legile internaționale conțin dispoziții mai favorabile.
Autoritațile publice competente ale României să aplice legea națională trebuie să asigure prin activitatea lor aplicarea conformă a dispozițiilor constituționale cu cele ale CEDO și cu respectarea interpretării și sensului atribuit noțiunii din Convenție prin jurisprudența Comisiei și a Curții Europene a Drepturilor Omului. Respectarea conformității se impune organelor jurisdicționale ordinare, instanțelor superioare și Curții Constituționale a României, care sunt obligate în temeiul articolele 11 și 20 ale Constituției și al supremației legilor, să aplice prioritar dispozițiile CEDO față de cele ale Constituției și ale acesteia din urmă prioritar față de legile internaționale.
Aplicarea prioritară a CEDO se face, nu doar în cazul conflictelor de legi, ci și în cazul neconformității generate prin interpretarea prevederilor legale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin ratificare, CEDO a devenit parte integrantă a dreptului intern român (articolul 11, alineatul 2). Ea are aplicabilitate directă pe teritoriul României și poate fi aplicată simultan și în coroborare cu dispozițiile constituționale, în speță articolul 22(1).
Realizarea sistemului internațional de norme, prin elaborarea de documente politice și juridice și impunerea acestora, demonstrează, pe de-o parte recunoașterea vocației naturale și universale a omului, iar, pe de altă parte, realismul și eficiența acestuia în protecția drepturilor personale, această caracteristică conferind o forță juridică aparte. Această forță juridică nu înlătură, ci păstrează rolul reglementărilor juridice interne în apărarea concretă a drepturilor cetățeanului. Mai mult, soluția constituțională aleasă de legiuitorul român exprimă nu numai atașamentul față de reglementările internaționale, ci și marea receptivitate față de dinamica posibilă și previzibilă.
2.2.2. DISPOZIȚII REFERITOARE LA DREPTUL LA VIAȚĂ CUPRINSE ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN
Importanța protecției vieții, prin intermediul legislației penale, dar nu numai, rezidă în faptul că viața omului este nu numai valoarea primară fundamentală ce stă la baza existenței sale, ci reprezintă și condiția perpetuării omenirii ca specie. Omul este singura ființă care conștientizează propria sa existență și individualitate. Recunoașterea vieții ca un drept fundamental a avut loc abia după ce i-a fost recunoscut caracterul de atribut primordial și imperativ pentru existența omenirii. „Viața nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor”.
Datorită naturii omului de a fi o ființă „socială”, întreaga lui existență se desfășoară în cadrul unui grup, constituit de către societate. Din acest motiv apărarea vieții este o preocupare esențială nu numai a individului, dar și a societății în ansamblul ei, ca grup ce-și asumă obligația protejării membrilor săi. Având în vedere aceste elemente, se afirmă că „legea penală protejează relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare implică respectarea vieții umane, valoare socială supremă”.
Legea penală, ca expresie a voinței societății, apără viața omului, nu ca bun individual (deși este neîndoielnic că ea prezintă un interes primordial pentru fiecare individ), ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existența colectivității înseși. Aceasta îndreptățește pe legiuitor să pretindă tuturor cetățenilor să-și respecte viața și să se abțină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale, și implică interesele vitale ale comunității.
Ocrotirea persoanei prin mijlocirea legii penale se înscrie printre cele mai importante obiective ale dreptului penal; persoana omului este apărată, atât sub aspectul personalității sale fizice (viața, integritatea corporală, sănătatea), cât și a personalității sale morale (demnitatea, onoarea, libertatea, etc.), valori care definesc personalitatea individului în orice tip de societate.
Pentru început, pe teritoriul român, opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza, prin elaborarea Codului Civil, Codului Penal, Codului de Procedură Penală, a fost cea care a dus la constituirea, în linii generale, a sistemului de drept burghez, și cea care a creat cadrul juridic propice pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie. Aceste coduri conțineau reglementări cu privire la infracțiunile contra vieții.
Actualul Cod Penal al României (adoptat la 21 iunie 1968 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969), modificat, reglementează infracțiunile de omor sub denumirea generică de „omucidere”, alături de omorul propriu-zis fiind incriminate și infracțiunile de pruncucidere, ucidere din culpă și determinarea sau înlesnirea sinuciderii, a căror redactare este sensibil îmbunătățită. Apărarea persoanei prin dispozițiile legii penale (Codul penal, Titlul al II-lea privind omul în principalele sale atribute), evidențiază faptul că bunul cel mai de preț al omului este viața. Infracțiunile contra vieții, incriminate sub denumirea generică de „omucidere”, constituie din punct de vedere al calificării de grup, o subdiviziune în cadrul „infracțiuni contra vieții, integrității corporale sau sănătății”.
O problemă importantă cu care s-a confruntat doctrina penală este cea a stabilirii limitelor vieții, aceasta deoarece legea penală ocrotește doar persoana în viață.
Viața, în concepția Codului Penal actual , este protejată începând cu nașterea. Acesta marchează momentul de debut al vieții persoanei, dar nu e marcat de un moment clar, ci cuprinde diferite faze fiziologice ce se desfășoară într-un anumit interval de timp. De aceea s-au născut discuțiile cu privire la stabilirea momentului în care se poate vorbi despre o persoană independentă din punct de vedere fiziologic sau de făt. În acest sens au fost formulate mai multe opinii, care luau ca punct de plecare fie momentul separării fizice, fie pe cel al începerii procesului fiziologic al nașterii. În cele din urmă s-a căzut de acord asupra ipotezei că fătul dobândește calitatea de persoană, a cărei existență este protejată penal prin incriminarea infracțiunilor contra vieții, numai din momentul expulzării, a dobândirii existenței fiziologice independente, pe de o parte, iar pe de altă parte, din momentul respirației extrauterine. Acesta este frontul care separă infracțiunile de omor sau de ucidere din culpă, de exemplu, de cea de provocare ilegală a avortului.
Celălalt moment important al frontierelor vieții este cel al morții. Nici acest subiect nu a fost lipsit de dezbateri în rândul teoreticienilor. Moartea , la fel ca și nașterea nu este un proces instantaneu, ci durează perioade de timp variabile și este marcată de starea de frontieră a vieții, caracterizată prin șoc, colaps, sincopă, comă, agonie sau moarte aparentă, în care trecerea spre moartea ireversibilă are loc treptat, în etape, într-o succesiune care adeseori îngreunează surprinderea momentului survenirii ei. Medicina legală a stabilit unele criterii cât mai generale în raport cu care se poate constata momentul decesului. Acestea sunt moartea clinică, evidențiată de încetarea funcțiilor aparatului respirator și circulator și moartea biologică sau cerebrală, care se instalează ceva mai târziu.
Anterior anului 1989, în România, au existat reglementări în Codul Penal care sancționau aspru întreruperea sarcinii sau complicitatea la efectuarea acesteia, însă după revoluție, prevederile respective au fost abrogate.
Codul Penal actual incriminează provocarea ilegală a avortului, stabilind implicit și condițiile în care întreruperea sarcinii poate avea loc. Astfel, este incriminat avortul atunci când sarcina depășește 14 săptămâni. Totuși, derogarea de la protecția vieții fătului sunt recunoscute atunci când întreruperea sarcinii era necesară pentru a salva viața, integritatea corporală și sănătatea femeii însărcinate. În aceste condiții viața și integritatea femeii însărcinate primează asupra celei a fătului.
Un aspect foarte important, care este legat direct de stabilirea cu certitudine a instalării ireversibile a morții biologice, este prelevarea de organe în vederea transplantului. Acestea trebuie să fie în stare să-și exercite în continuare funcțiile vitale, dar luarea deciziei presupune calificarea faptei în raport cu legislația penală care incriminează omuciderea. Unii autori critică opinia conform căreia posibilitatea unor organe vitale, ca de exemplu inima, de a-și păstra capacitatea și după constatarea morții persoanei, semnifică faptul că procesul morții biologice nu s-a încheiat. Conform acestor autori o asemenea operațiune este de natură sa aibă consecințe negative asupra transplantului și implicit asupra posibilității salvării altor vieții.
Legea nr. 2 din 8 ianuarie 1998 privind prelevarea și transplantul de țesuturi și organe umane, reglementează condițiile în care transplantul de țesuturi și organe poate avea loc. Prin transplantul de țesuturi și /sau organe umane se înțelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuiește țesuturile și /sau organele compromise morfologic și funcțional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase. Prelevarea de țesuturi și organe umane de la persoana decedată se efectuează numai dacă moartea cerebrală a fost confirmată medical. Condițiile în care o persoană poate fi declarată ca fiind în moarte cerebrală sunt detaliate de lege.
Noul Cod penal…
Progresele medicale și biologice recente au adus în prim plan numeroase probleme ce țin de existența ființei umane. Cea mai revoltătoare și controversată dintre acestea este problema clonării. Cu privire la aceasta, legislația română, ca de altfel și cea a altor state, încă nu s-a pronunțat. Este adevărat, pe de altă parte, că dovezi certe ale aplicării acestei tehnici în cazul oamenilor nu au fost încă produse. Cu toate acestea, datoria legiuitorului este să intervină și să anticipeze astfel de demersuri și să reglementeze activitatea oamenilor de știință, care, în caz contrar, ar putea găsi în România teritoriul propice exercitării unor astfel de activități.
În lipsa unor legi elaborate chiar de legiuitorul român, statul român a acoperit într-o anumită măsură aceste lacune prin ratificarea Convenției Europene pentru protecția drepturilor omului și a demnității umane față de aplicarea biologiei și medicinii, adoptată în 1997 și intrată în vigoare în 1999, în cadrul Consiliului Europei și a Protocolului adițional la această Convenție referitoare la interzicerea clonării ființelor umane, semnată la Paris la 12 ianuarie 1998.
O altă problemă ce dă naștere multor dispute este cea a eutanasiei, persoana care se află în viață, deși muribundă sau aflată în agonie, beneficiază încă de protecția legii penale.
Una din multele definiții date eutanasiei este „uciderea săvârșită sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală incurabilă a cărei moarte este din această cauză inevitabilă.
În general, statele lumii au refuzat să dezincrimineze faptele ce constituie eutanasie, argumentând că viața reprezintă o valoare fundamentală și orice compromis legislativ ar putea da naștere unor abuzuri. Exemplul negativ al regimului nazist, în timpul celui de-al II –lea Război Mondial, este încă proaspăt în memoria comună a omenirii.
Din punct de vedere științific este foarte diferit determinată existența consimțământului victimei sau a sentimentului de milă din partea autorului. Problema se complică și mai mult atunci când persoana nu-și poate exprima consimțământul.
Argumente pentru au fost cele care sancționează recunoașterea unui „drept de a muri” și ideea că dreptul la viață ar trebui să conțină în egală măsură și dreptul de a trăi cu demnitate, lucru de care nu se bucură cei grav bolnavi.
Există state în care discuțiile pe această temă au avut loc, fiind finalizate cu proiecte de lege în sprijinul eutanasiei (SUA, Marea Britanie, Rusia). Recent Olanda a acceptat eutanasia în condiții foarte severe, iar Belgia discută în prezent astfel de propuneri.
În România, ideea tolerării eutanasiei a fost respectată de legiuitor. În Codul Penal din 1936, a fost incriminată ca o varietate a omorului și anume, cea la rugămintea stăruitoare și repetată a victimei sau sub dominația sentimentului de milă pentru chinurile unui bolnav incurabil, în care pedeapsa era mai mică. În ceea ce privește legislația română actuală, aceasta incriminează, alături de celelalte infracțiuni intenționate contra vieții și infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii (articolul 179, Cod Penal).
După Revoluția din 1989, când a fost înlăturat regimul comunist, s-a urmărit punerea de acord a legislației penale cu tratatele internaționale. O modificare importantă a Codului Penal a intervenit prin Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990, prin care articolel 54 si 55 privind pedeapsa cu moartea și înlocuirea pedepsei cu moartea au fost abrogate. Apoi România a ratificat al 2-lea Protocol facultativ la Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea.
În viziunea Decretului-lege nr. 6/1990, pedeapsa cu moartea prevăzută anterior pentru unele infracțiuni din Codul Penal și legile speciale a fost definitiv abolită pentru orice categorie de fapte, fiind înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață. Toate pedepsele cu moartea neexecutate au fost înlocuite cu pedeapsa detențiunii pe viață.
Pentru ca legislația penală română să fie pusă în acord cu practicile europene în materie, Legea nr. 302 din 28 iunie 2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, prevede că dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiția ca statul respectiv să dea asigurări considerate ca îndestulătoare de către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată. Prin intermediul unei astfel de reglementări statul român asigură protecția vieții oricărei persoane al cărei destin îl influențează la un moment dat, rămânând fidel principiilor pe care a fost construit. Se poate afirma că reglementările referitoare la dreptul la viață și cele corelative acestuia constituie rezultatul unei evoluții îndelungate și o aliniere a normelor interne la cele internaționale. Corelația reglementărilor interne și cele internaționale, sporirea preocupărilor și reglementărilor internaționale nu schimbă și nu diminuează rolul major al legislației interne în proclamarea și garantarea drepturilor cetățenești, în promovarea și încurajarea drepturilor omului în general.
Probleme legate de începutul și sfârșitul vieții
Toate textele moderne în materia drepturilor omului consacră dreptul la viață. Spre deosebire de celelalte texte în domeniu, Convenția americană a drepturilor omului este singura care specifică momentul din care înțelege să recunoască acest drept și anume „în principiu din momentul concepției”.
Doctrina, atunci când analizează instrumentele esențiale, caracterizează dreptul la viață ca fiind „primul drept substanțial” (material) reglementat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și este garantat oricărei persoane, fiind prevăzute doar anumite situații excepționale în care survenirea morții, ca rezultat al unei acțiuni, să nu constituie o încălcare a acestui drept.
Interpretarea articolului 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a dat naștere la rândul său, multor dispute cu privire la întinderea acastui drept. Totuși, s-a impus opinia conform căreia Convenția consacră dreptul la viață în sens restrâns, protejând doar viața fizică. De aceea nu trebuie confundat cu dreptul la un anumit nivel de trai, care este un drept economic și social sau cu un drept la dezvoltarea personalității. Ca urmare, o lege care incriminează homosexualitatea nu încalcă dreptul consacrat în articolul 2.
Dreptul la viață mai trebuie diferențiat și de dreptul la viață privată (consacrat în articolul 8 al CEDO), doctrina apreciind că în conținutul acestuia intră aproape orice, implicând în esență dreptul de a trăi așa cum vrea fiecare persoană.
Majoritatea doctrinarilor au căzut de acord asupra faptului că, ceea ce se poate garanta prin dreptul la viață este inviolabilitatea vieții fizice, față de orice încercări de a-i aduce atingeri ilicite. Titularul dreptului la viață este individul ca entitate biologică și juridică. Trebuie subliniat faptul că titularul este ființa umană și nu una din ipostazele sale juridice de cetățean străin sau apatrid. Este vorba despre om, indiferent de naționalitate, rasă, limbă, sex sau religie. Protecția acestui drept se întinde din momentul nașterii până în cel al morții.
În virtutea acestui drept, orice atingere adusă vieții este incriminată, iar statul are anumite obligații pentru protejarea acesteia. Chiar și atunci când este vorba de pedeapsa cu moartea, aceasta se poate aplica numai în mod excepțional, în nici un caz arbitrar, și după proceduri clare și riguroase. Acest drept există, deși protecția lui este pusă sub semnul întrebării chiar și în caz de conflict armat.
În lumina Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice, dreptul la viață este un drept suprem, de la care nu sunt permise nici un fel de derogări, nici în timp de pace, nici în timpul unei stări excepționale sau de pericol grav pentru o națiune. În viziunea Comitetului ONU pentru drepturile omului, acest drept nu trebuie interpretat în sens restrâns. Dispozițiile articolului 6 al Pactului nu pot fi înțelese corect dacă sunt interpretate într-o manieră restrictivă, iar protecția acestui drept implică adoptarea de către stat, a unor măsuri restrictive foarte variate.
Comitetul consideră că ar fi de dorit ca statele părți să ia toate măsurile posibile pentru reducerea mortalității infantile și creșterea duratei de viață, în special prin adoptarea unor măsuri menite să elimine malnutriția și epidemiile. Pe de altă parte, un pericol grav la adresa vieții, îl reprezintă dezvolterea armelor de distrugere în masă. Se consideră că testarea, producerea, deținerea sau comercializarea armelor nucleare reprezintă unul din cele mai mari pericole la adresa dreptului la viață și ar trebui catalogate drept crime împortiva umanității. Același Comitet consideră că războiul și actele de violență colectivă constituie un flagel al umanității, care duce la pierderea a mii de vieți nevinovate în fiecare an. De aceea, statele au ca obligație supremă prevenirea acestor acte, eforturile în acest sens, constituind condiția și garanția majoră a respectării dreptului la viață.
S-a pus problema dacă dreptul la viață înseamnă și protecția față de anumite atingeri aduse integrității fizice, dar de natură să pună în pericol viața individului. Această problemă a fost abordată de Comisia Europeană, dar nu a fost tranșată. În principiu, în privința practicilor ca sterilizarea terapeutică neconsimțită, acestea pot fi contrare articolului 2. Dar această opinie a fost criticată pentru că face confuzie între dreptul la viață și dreptul de a da viață și de a procrea.
În ceea ce privește conținutul acestui drept, unii susțin că ar trebui să existe și un „drept de a muri”. Curtea Europeană s-a pronunțat categoric împotriva unei asemenea posibilități, stabilind că acest drept nu are decât un conținut pozitiv.
În doctrină s-a scris mult despre legătura ce ar trebui să existe între dreptul la viață și dreptul de a te bucura de viață în cele mai bune condiții. Un întreg curent a militat pentru lărgirea considerabilă a înțelesului acestui drept, sau cel puțin pentru a recunoaște un drept separat. Ceea ce se susține că ar intra în componența acestui drept sunt unele elemente pe care alți autori le-ar fi considerat ca drepturi din a treia generație.
Într-o asemenea opinie, dreptul la viață este doar o componentă a unui drept mult mai larg, care ar putea fi numit „dreptul de a trăi”. Tendința este spre un sens mult mai larg și mai cuprinzător, care ar caracteriza dreptul la viață nu numai ca drept de bază pentru toate celelalte drepturi, ci ca o parte integrantă a tuturor drepturilor esențiale pentru dezvoltarea materială, morală, spirituală și mintală a ființei umane, în deplină demnitate. Dreptul la viață nu mai trebuie să rămână o chestiune de supraviețuire fizică ci o problemă de a trăi omenește. Totuși, chiar și în această perspectivă nu este recunoscut un drept de a muri.
Frontierele Dreptului La Viață
O problemă foarte importantă în ceea ce privește dreptul la viață este determinarea momentului din care aceasta este recunoscută ființei umane. Majoritatea textelor în domeniu nu indică cu precizie acest moment, susținând că acesta este recunoscut „persoanei”. Doctrina și jurisprudența s-au pronunțat în sensul că acest drept implică nașterea. Numai Convenția Interamericană a drepturilor omului indică expres că dreptul la viață este recunoscut din momentul concepției .
Cu privire la acest aspect, există state părți la Convenție care incriminează prin legislația lor internă avortul, ca de exemplu Mexicul, dar până acum nici un stat nu a fost condamnat pentru încălcarea acestui drept din cauza unei legislații mai permisive în acest sens. Probabil că dilemele cu care va fi confruntat sistemul interamerican vor apărea în curând.
Frontierele dreptului la viață înseamnă de fapt frontierele vieții înseși. Această problemă poate avea atât o abordare fiziologică, etică, religioasă, cât și juridică. Aici ne referim atât la momentul începutului vieții și la felul în care el este conceput de principalele curente doctrinare și de către jurisprudența organismelor în materie, cât și la sfârșitul acesteia. Aparent simplu, se pare că răspunsul este încă foarte căutat atât de practicieni ai dreptului, de doctrinari, cât și de societate în general.
Prima frontieră a vieții se referă la momentul de început, dar și în această privință lipsesc părerile unanime. Răspunsul la această problemă are consecințe deosebite asupra manipulărilor genetice, al experimentelor pe embrionul uman sau al fertilizării artificiale.
Embrionul nu este menționat expres de nici o dispoziție a textelor internaționale tradiționale. S-a pus problema și în cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului, dacă articolul 2 protejează embrionul, asimilându-l expresiei „orice persoană”. În timpul elaborării articolului, termenul folosit nu a făcut obiectul nici unei dezbateri. Scopul acestei generalizări era să ofere individului o protecție față de abuzurile comise în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. În acest sens nu există o jurisprudență care să ofere un răspuns cert și preferă să lase totul la aprecierea statelor, care în marea lor majoritate acceptă practici ca avortul.
În prima decizie în acest domeniu, fosta Comisie Europeană a ținut să precizeze că sarcina nu vizează numai domeniul vieții private, deoarece în momentul în care o femeie este însărcinată, viața sa este direct asociată cu fătul care se dezvoltă. Prin această decizie, Comisia părea să recunoască faptul că problema avortului presupune în realitate un conflict de interese, cel al mamei și cel al copilului nenăscut. Mergând mai departe, Comisia a admis că termenul „orice persoană” nu se poate aplica decât după naștere, deoarece limitările acestui drept nu pot viza decât persoane deja născute și nu pot fi aplicate fătului. Dar în unele cazuri rare nu poate fi exclusă aplicarea acestui text și embrionului, ca de exemplu în cazul articolului 6 alineatul 1 privind dreptul la un proces echitabil.
În consecință, articolul 2 nu poate transforma dreptul la viață într-un drept absolut deoarece protecția mamei nu poate fi disociată de cea a copilului care se va naște. În caz contrar, ar trebui să deducem că avortul este interzis, chiar și atunci când sarcina prezintă un pericol pentru viața mamei. O asemenea concluzie ar transforma viața fătului într-una mai pretențioasă decât cea a mamei, constituindu-se într-o limitare implicită a dreptului la viață al acesteia, neprevăzută însă de articolul 2 alineatul 2. Comisia estimează că o astfel de interpretare ar fi contrară obiectului și scopului Convenției.
În timpul semnării Convenției toate statele părți, cu o singură excepție, permiteau avortul atunci când era absolut necesar salvării vieții mamei și, de atunci, legislațiile naționale privind întreruperea sarcini au tendința de a se liberaliza.
Hotărârile citate se refereau, însă, doar la prima fază a sarcinii și la avortul terapeutic. În această situație, chiar dacă s-ar recunoaște un drept la viață al fătului, acesta nu ar putea fi decât subsidiar vieții mamei, soluție adoptată și de majoritatea legislațiilor naționale. Datorită ariei restrânse de aplicare a acestei hotărâri, dreptul la viață al fătului încă nu își găsește un răspuns clar. Avortul voluntar a făcut obiectul unei alte decizii, în care fosta Comisie Europeană a constatat că în practica statelor există diferențe considerabile. Dacă unele state se pronunță pentru neaplicarea acestui articol fătului, altele susțin o aplicare parțială, iar altele consideră dreptul la viață ca un drept absolut. De aceea, Comisia a admis că în această problemă, statele ar trebui să beneficieze de o putere discreționară.
Lipsa unei poziții clare a CEDO privind dreptul la viață al fătului și faptul că se admite posibilitatea recunoașterii lui în anumite cazuri rare, a fost criticată de mulți doctrinari. Astfel în cazul Boso c. Italiei din 5 septembrie 2002, Curtea a exprimat clar principiul că fătul beneficiază de un drept la viață, dar subordonat dreptului la avort al femeii. Însă la scurt timp după, în hotărârea Vo c. Franței din 2004, a stabilit că neincriminarea faptei de suprimare a vieții unui făt anterior nașterii, ca omor, de către legislația penală fracceză, nu constituie o încălcare a dreptului la viață. Pasând un astfel de „prejudiciu” în sfera răspunderii civile delictuale, Curtea a retrogradat de fapt fătul din statutul câștigat în urma hotărârii Boso.
În ceea ce privește cealaltă frontieră a vieții, cel mai adesea se pune problema existenței sau nu a unui „drept de a muri”. Aceasta este disputa cu privire la eutanasie. Datorită complexității și diversității de argumente teoretice în favoarea sau împotriva acestui drept, precum și a teoriilor care consideră acest presupus drept, ca o componentă fie a dreptului la viață, fie a altui drept, i-am dedicat o secțiune specială pentru a o trata mai pe larg.
Avortul
Avortul are ca obiect material ocrotirea penala a produsul concepțiunii (fătul). Este vorba de o ființă care nu a depășit stadiul vieții intrauterine, începând de la germene sau embrion (adică o posibilitate sau probabilitate de viață omenească) până la fătul aflat în pragul vieții extrauterine.
În ceea ce privește atitudinea față de avort, de-a lungul timpului, aceasta a oscilat de la o epocă la alta. Astfel, vechile societăți ale Greciei și Romei erau tolerante față de avort, iar la romani avortul putea fi făcut în orice perioadă a sarcinii.
În țara noastră, Codul penal din 1865 pedepsea provocarea avortului, la fel ca și Codul penal din 1937, care permitea, totuși, avortul în două situații: în situația în care menținerea sarcinii ar fi amenințat viața femeii gravide și în situația în care unul dintre părinți era bolnav psihic și pericolul transmiterii acestei boli la noul născut era o certitudine. În prezent, potrivit articolului 185, din Codul Penal „întreruperea cursului sarcinii prin orice mijloace, săvârșită în vreuna din următoarele împrejurări:
a) în afara institițiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop,
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate,
c) dacă vârsta sarcinii a depășit paisprezece săptămâni,
se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Întreruperea cursului sarcinii, săvârșită în orice condiții, fără consimțământul femeii însărcinate se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.
Dacă prin faptele prevăzute la aliniatele (1) și (2) s-a cauzat femeii însărcinare vreo vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani și interzicerea unor drepturi. Dacă cel care a săvârșit fapta este un medic, pe lângă pedeapsa cu închisoarea se va aplica și interdicția exercitării profesiei de medic.”
Întreruperea cursului sarcinii, efectuată de medic nu se pedepsește dacă:
a) întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a salva viața, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate de la un pericol grav și iminent și care nu putea fi înlăturat altfel;
b) când întreruperea sarcinii se impunea din motive terapeutice;
c) când femeia însărcinată s-ar afla în imposibilitatea de a-și exprima voința, iar întreruperea cursului sarcinii se impunea din motive terapeutice.
Ca regulă, orice activitate de întrerupere a cursului sarcinii era ilicită („întreruperea cursului sarcinii este interzisă − prevedea articolul 1 al Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966 pentru reglementarea întreruperii sarcinii). Totuși, după cum am afirmat, sunt împrejurări în care întreruperea cursului sarcinii − adică provocarea avortului − este justificată și de aceea permisă, iar uneori chiar necesară, aceste împrejurări constituind după cum spune și legea, cazuri excepționale. Pentru ca avortul să fie permis trebuia să facă dovada că sarcina pune în primejdie însăși viața, și nu numai integritatea corporală și sănătatea femeii însărcinate; în al doilea rând primejdia să nu poată fi înlăturată decât prin întreruperea sarcinii.
Alt caz în care avortul era permis este avortul eugenic, justificarea întreruperii sarcinii în acest caz stând în împrejurarea că „unul din părinți suferă de o boală gravă ce se transmite ereditar” (articolul 2 din Decretul nr. 770/1966). Aceste reglementări privind avortul au fost însă modificate, prin intrarea în vigoare a noului Cod Penal fiind înlocuit Decretul nr. 770/1966.
În perioada regimului totalitarist, toate legile din țara noastră condamnau cu privare de libertate orice provocare ilegală a avortului. După 1989 însă, aceste legi au fost abrogate, pe motiv că erau în totală contradicție cu respectarea drepturilor omului.
În prezent, avortul este autorizat până în a 22-a săptămână în Anglia, până în momentul nașterii în SUA și, începând din 1996, până în a 14-a săptămână în România.
În lumina Declarației Universale a Drepturilor Omului și a Convenției Europene a Drepturilor Omului, problema procreării se înscrie în domeniul dreptului la viață, adică a dreptului atât la viață privată, cât și la viața de familie, ceea ce ne plasează, de la început, în fața a două tipuri de raporturi: individuale și de familie.
Dreptul la viață este un drept natural al omului și privește atât propria viață, cât și posibilitatea de a da viață, adică de a procrea. Cum în Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este prevăzut nici dreptul de a procrea și nici obligația de a avea copii, s-a admis posibilitatea femeii de a întrerupe sarcina.
Întreruperea cursului sarcinii este văzută ca un drept al femeii de a refuza procrearea, sau, cum zic adepții mișcării feministe, este dreptul femeii de a refuza îndeplinirea funcției sale reproductive naturale, în virtutea respectului datorat libertății individuale a femeii și a vieții sale private. Numai femeia are dreptul să dispună de trupul ei și să nu permită nici unei alte persoane să intervină sau să hotărască asupra unei teme atât de personale ca cea a dispunerii de propriul trup.
În opoziție totală cu acest mod de interpretare a noțiunii de drept la viață, se află aceia care condamnă cu vehemență avortul, tocmai din respect pentru viață.
Deși Convenția Europeană a Drepturilor Omului declară că „dreptul fiecărei persoane la viață trebuie să fie protejat prin lege”, Comisia Europeană – un organism înființat în scopul respectării aplicării Convenției Europene – apreciază că acest text nu se referă și la copilul nenăscut.
Perioada petrecută intrauterin (9 luni) de viitorul copil este împărțită în două etape:
a) etapa embrionară, în care nu are aspectul unui germene uman, nu exteriorizează părți componente ale corpului;
b) etapa fetală, în care capătă înfățișare umană.
Limita dintre aceste două etape este socotită de către unii sfârșitul lunii a doua și începutul celei de a treia, iar de alții, sfârșitul lunii a treia. Începând de acum distingem viitorului copil fața, bărbia, nasul, ochii, la membrele superioare și inferioare apar degetele și embrionul capătă aspect uman.
Embriologii britanici susțin ca etapa de dezvoltare a viitorului copil cuprinsă între momentul fecundării și până la nidația oului (primele 8-12 zile din momentul zămislirii) să poarte numele de pre-embrion. Acest pre-embrion nu reprezintă – după ei – o viață individuală, ci numai o masă de celule nediferențiate. Separând astfel începutul vieții de momentul zămislirii, au posibilitatea ca, în acest timp, experimentele științifice făcute pe embrioni să fie socotite legitime, iar avorturile provocate acum să-și piardă „aproape cu totul gravitatea morală”.
După susținătorii acestei teorii, fixarea oului în mucoasa uterină marchează trecerea de la starea de pre-embrion la cea de embrion, trecerea de la o existență potențială la o existență umană efectivă. De aceea ei socotesc că întreruperea sarcinii în faza de pre-embrion nu este avort.
Alții merg mai departe, afirmând că este „irațională intenția de a da un statut embrionului, care este un agregat de celule…” refuzând în mod categoric ideea de „persoană potențială” pentru embrion. Atât timp cât viitorul copil nu are înfățișare umană (embrionul), el poate fi socotit numai o bucată de carne pe care mama o poate îndepărta din corp așa cum ar îndepărta apendicele, de exemplu.
Unii spun că „fătul devine om separat de persoana mamei sale numai atunci când poate avea existență de sine, adică o dată cu nașterea sa”, ceea ce ne îndreptățește să tragem concluzia că fiecare femeie ar avea dreptul să-și omoare copilul cu câteva minute înainte de naștere.
Nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului „nu prevede expres că viața începe în momentul concepției”.
De aceea, luându-se în considerare toate justificările enumerate până acum pentru a se motiva întreruperea sarcinii, legile din numeroase țări au scos de sub incidența ei avorturile, pe care nu le mai socotesc o crimă, deoarece nu lezează sentimentele morale ale societății, din moment ce sunt făcute de un număr atât de mare de femei.
Susținându-se că viața viitorului copil începe din momentul în care capătă înfățișare umană – etapa fetală – majoritatea avorturilor se fac înainte ca viitorul copil să împlinească trei luni de viață, de la zămislire. Oare viitorul copil este fără viață până la trei luni? Medicul obstretician american Bernard Nathanson, care făcuse mii și mii de avorturi, s-a întrebat la un moment dat dacă este corect ceea ce face și a cercetat acest lucru cu cele mai moderne mijloace, afirmând, în final, că „fătul este persoană umană deplină”. Pentru a-și fundamenta concluziile, medicul Nathanson a filmat avortul unui făt de trei luni, realizând o videocasetă pe care a numit-o „Strigătul mut”. Pe această videocasetă se observă că fătul:
presimte amenințarea instrumentului ucigaș care-i va curma viața;
percepe pericolul, ceea ce îl face să se miște agitat, să-i crească frecvența bătăilor inimii de la 140 la 200 și să-și deschidă larg gura, ca într-un strigăt mut.
Soții Wilke, medici obstreticieni americani afirmă că „avortul este crimă cu premeditare și că, din punct de vedere științific, nu se fundamentează cu seriozitate existența unei «secunde magice» înainte de care fătul a fost o bucată de carne, iar după aceasta devine copil, om”.
Așadar, recentele descoperiri ale embriologiei și ale geneticii, au demonstrat că perioada aceea de două săptămâni – pre-embrionul – care era considerată o „fereastră”, fie pentru întreruperea sarcinilor nedorite, fie pentru a permite experiențe asupra embrionilor nu există.
Deci, dacă viața începe o dată cu zămislirea, înseamnă că distrugerea unui viitor copil, oricând după concepere, echivalează cu uciderea unei ființe omenești.
Și Comitetul Consultativ Național de Etică din Franța a declarat că „embrionul este o potențială persoană umană”.
Specialiști ai Fundației internaționale a dreptului la viață afirmă că „ovulul fecundat, embrionul, pruncul, copilul, adultul, sunt simple stadii de evoluție și maturizare ale aceleiași vieți omenești, ale aceluiași om. Fiecare dintre noi a existat în întregime în ovulul fecundat, numai că acesta necesită hrană și timp pentru următoarele etape ale vieții sale”.
Deci omul există ca Om din momentul conceperii până în momentul morții biologice, motiv pentru care orice intervenție, făcută în orice moment după concepere, în scopul întreruperii vieții sale, constituie omucidere.
În urma celor expuse, putem insera câteva concluzii, și anume:
1) Plecând de la principiul unanim acceptat că „materia vie ia naștere exclusiv din materie vie” și că „dintr-o celulă inițială numită ou sau zigot, rezultată din fecundarea ovulului cu elementul sexual mascul, ia naștere, prin diviziunea și diferențierea celulelor, un organism nou”, înseamnă că, încă din momentul zămislirii, acest organism este viu, pentru că altfel nu s-ar putea hrăni, nu s-ar putea dezvolta și nu ar putea ajunge, în final, un nou-născut și apoi un om. Deci, dacă din punct de vedere strict biologic, fecundarea unui ovul de către un spermatozoid constituie originea unui nou individ, trebuie să recunoaștem, fără echivoc, că embrionii au toate drepturile unei ființei umane.
De aceea, în Recomandarea 1046 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 1986, se spune, printre altele, că „embrionul și fătul uman trebuie să beneficieze, în toate circumstanțele, de respectul datorat demnității umane”.
2) Dacă moartea nu este altceva decât despărțirea sufletului de trup, viața, care este contrariul morții, nu va fi altceva decât împreunarea trupului cu sufletul. Sufletul și trupul încep să existe deodată, din momentul zămislirii. Speculațiile care separă momentul „însuflețirii” de momentul zămislirii sunt fără temei. În teologie se afirmă că „nu există în prezent nici o rațiune după care sufletul să fie rupt de momentul conceperii. Morala elementară cere a recunoaște un subiect de drept din primul moment al existenței, deci din momentul fecundării”.
3) Oamenii nu sunt repetiția simplă a unor indivizi uniformi. Libertatea la care sunt chemați impune originalitatea ireductibilă a fiecărui om. De aceea, „ființa umană ca unicat ne obligă la un respect absolut, de la concepție până la moarte”.
4) Alcătuit din trup și suflet, omul trebuie respectat ca ființă de o valoare inestimabilă, pentru că, prin suflet, el este „cineva”, nu numai „ceva”. Ceea ce îl face pe om „cineva” este sufletul, „înzestrat cu o conștiință și cu o capacitate de a reacționa conștient și liber”.
5) Viața intrauterină a viitorului copil reprezintă stadiul cel mai de început al ființei umane. Având viață – cel mai de preț dar primit de la Dumnezeu – nu avem dreptul să o curmăm, indiferent de momentul de dezvoltare în care s-ar afla. De aceea, avortul înseamnă omucidere cu premeditare și este „păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului, împotriva familiei și a societății”.
De când este lumea, mamele au conceput și au așteptat, cu mare emoție, venirea pe lume a fiecărui nou născut, pe care l-au privit ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu, în zilele noastre însă tot mai multe femei refuză să mai fie mame, socotind că întreruperea sarcinii este un drept al lor, când, de fapt, este un abuz de drept cu încălcarea drepturilor embrionului. Cine le dă dreptul acestor mame să condamne la moarte ființe nevinovate, atâta vreme cât în aproape toată lumea s-a abolit pedeapsa cu moartea, tocmai pentru a se asigura respectarea dreptului la viață al omului?
Refuzul de a da viață – folosind practicile anticoncepționale, cât și oprirea cursului vieții – sunt expresia unei mentalități secularizate, care a pierdut sensul spiritual al existenței umane, reducând omul la un simplu produs biologic. Acesta este motivul pentru care Biserica condamnă aceste practici.
Eutanasia
Frontierele dreptului la viață sunt dificil de determinat. Parte din acestă problemă este existența sau nu a unui pretins „drept de a muri cu demnitate”. Statele europene, de exemplu, abordează în mod diferit problema, deși toate sunt parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Eutanasia reprezintă uciderea săvârșită sub un impuls de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală incurabilă și a cărei moarte este, din această cauză, inevitabilă .
Eutanasia a existat în istoria omenirii din cele mai vechi timpuri, fiind tolerată sau respinsă, ca și în ziua de azi.
Diferența dintre eutanasie și suicidul asistat constă în modalitatea de a îndeplini această acțiune. În cazul eutanasiei, medicul administrează el însuși medicația letală. În cazul suicidului asistat pacientul își administrează singur medicația recomandată de medic. Medicația este special adaptată încât să precipite moartea și să diminueze cât mai mult suferința. Aceasta constituie o caracteristică ce diferențiază suicidul asistat medical de alte decizii medicale de a suprima viața.
În legislația actuală, eutanasia poate fi legată de problema incriminării omorului și, mai ales de poziția subiectului pasiv al infracțiunii.
Mișcarea în favoarea ameliorării stării pacienților aflați în faza terminală, pentru a evita ca ei să suporte lungi suferințe și atingeri aduse demnității, s-a manifestat odată cu mișcarea în favoarea avortului. Eutanasia aduce în conflict două tabere, denumite de americani pro life și pro choice, tabere conturate în SUA încă din anii '70. De aceea, în această ipoteză nu se pot încadra cazurile pacienților ale căror funcții vitale sunt menținute de aparate.
Problema exprimării unui consimțământ expres și prealabil a apărut mai ales în cazul pacienților cu handicap mintal. În Massachusetts s-a decis că atunci când pacientul se află în imposibilitate de a-și exprima consimțământul, datorită unui handicap mintal, medicii sunt obligați să se adreseze tribunalelor pentru ca acestea să se pronunțe asupra soluției permise.
Totuși trebuie amintite și cazuri ca cel al doctorului J. Kevorkian care a fost condamnat de Curtea Statului Michigan, la 26 martie 1999, pentru infracțiunea de omor, constând în efectuarea unor acte de eutanasie în 130 de cazuri.
În doctrina juridică românească s-a exprimat opinia că faptele de eutanasie ar putea fi nesancționate dacă instanțele ar aplica un anumit raționament. În situația bolnavilor cu suferințe fizice și psihice de neînlăturat și care nu mai pot fi asistați medical, se poate argumenta în favoarea nesancționării penale a medicului. În acest sens se poate invoca starea de necesitate reglementată de articolul 45 Cod Penal. Astfel, există un pericol social inevitabil la adresa sănătății și integrității individului. Acțiunea de înlăturare a acestei stări, eutanasia, este singura modalitate de încetare a suferințelor și pe cale de consecință este necesară. Ea este în același timp și proporțională, dacă se compară decesul cu prelungirea suferinței pentru individ și pentru cei apropiați. Acest raționament, în opinia autorului, trebuie aplicat doar în cazul determinării cu certitudine a incurabilității maladiei și a existenței unor suferințe ieșite din comun, precum și dacă există consimțământului victimei.
Se admite, totuși, că dreptul la viață nu include și un drept de a muri, iar viața, ca valoare socială supremă, nu interesează doar individul, ci interesează însăși statul și societatea, prin implicațiile sociale, economice și familiale deosebite. Această dilemă a fost rezolvată pe cale legislativă uneori, în sensul legalizării acestei practici. Este evident că în țările în care instanțele naționale au ales să nu tragă la răspundere pe cei care au recurs la eutanasie, era preferabil ca această practică să fie reglementată cât mai strict, pentru a se evita abuzurile și pentru a se elimina riscul unor soluții contrare.
Printre țările care au legalizat eutanasia, în epoca contemporană, se numără și Olanda. Legea olandeză definește eutanasia ca fiind intervenția medicală activă în scopul întreruperii vieții pacientului, la cererea acestuia. Pentru încadrarea în această ipoteză este necesară existența consimțământului individului, în orice alt caz această practică rămânând infracțiune. În 1994, în Oregon s-a adoptat prin referendum, în urma unei inițiative populare, The Oregon Death with Dignity Act, lege care autorizează și prevede procedurile privind suicidul asistat medical. Australia a urmat la scurt timp acest exemplu în 1995. În 1997, Columbia a fost prima țară de pe continentul american care a legalizat eutanasia.
Ultima??? dintre țările care au legalizat eutanasia până la acest moment este Israelul, care la 7 decembrie 2005 a adoptat o lege, ce dă dreptul întreruperii vieții pacientului ce suferă de o boală incurabilă și care nu are mai mult de 6 luni de trăit, precum și a persoanelor ale căror funcții vitale nu mai funcționează corespunzător și medicii estimează că au mai puțin de două săptămâni de viață, însă numai cu încuviințarea expresă a acestora și numai pentru persoanele care au peste 17 ani. În ceea ce privește persoanele sub 17 ani, la luarea consimțământului, aceștia vor fi reprezentați de părinții lor. Legea a intrat în vigoare în anul 2006 însă, în practică, așa cum s-a observat și în cazul altor țări ce au legalizat eutanasia vor apărea probleme legate de moșteniri, momentul la care s-a produs decesul, consimțământul persoanelor cu handicap mintal ș.a.m.d.
În doctrină au fost exprimate opinii diverse cu privire la compatibilitatea eutanasiei cu articolul 2. Într-o primă opinie, nici una din dispozițiile Convenției sau din practicile statelor nu relevă o opinie comună cu privire la această problemă. Pe de altă parte, printr-o interpretare per a contrario a faptului că eutanasia nu a fost inclusă printre excepțiile dreptului la viață, se ajunge chiar la concluzia că este incompatibilă.
Dreptul de a decide momentul propriei morți a fost legat de dreptul la demnitate, noțiune care nu apare în textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, dar care a fost consacrat în instrumente mai recente, ca de exemplu în primul articol al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Respectul demnității umane ar include dreptul de a trăi cu demnitate și de a pune capăt sau de a cere asistența unui terț pentru a se curma propria viață. În concepția celor care văd eutanasia ca o modalitate de a nu suporta suferințele unei boli incurabile sau mijloacele tehnice de prelungire a vieții, problema se pune chiar pe tărâmul articolului 3 al Convenției care interzice pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante.
Organele judiciare instituite prin Convenția Europeană, au evitat să se exprime cu privire la acest drept. În cazul Widmer c. Elveția, au stabilit că statul nu și-a încălcat obligația pozitivă de a lua măsuri adecvate pentru protecția vieții, deși a omis să incrimineze eutanasia pasivă. Într-o cauză ulterioară, Diane Pretty c. Regatului Unit de o importanță deosebită în această materie, Curtea Europeană a respins toate argumentele invocate și s-a pronunțat în sensul că articolul 2 nu ar putea fi interpretat în sensul recunoașterii unui drept diametral opus și anume acela de a muri, fără a distorsiona terminologia folosită. În speță, așa cum deja am arătat, era vorba despre o femeie de 43 de ani, care suferea de o maladie incurabilă care o paralizase complet și îi provoca suferințe atroce.
Jurisprudența CEDO susține că, deși dreptul de a muri nu este o componentă a dreptului la viață, cel puțin nu în înțelesul consacrat prin articolul 2 al Convenției, aceasta nu împiedică statele să decidă regimul sancționator pe care îl vor aplica acestor acte. Cu alte cuvinte, este vorba de un domeniu care rămâne în continuare în marja de apreciere a legiuitorului național. În legătură cu interzicerea eutanasiei există însă anumite contradicții în practica legislativă a statelor, precum și a organelor internaționale în materia drepturilor omului. Această contradicție vine din conflictul între libertatea de conștiință și dreptul la viață, caz în care libertatea de conștiință prevalează. Astfel, o persoană poate refuza un tratament absolut necesar salvării vieții, fără a i se putea impune urmarea lui, motivând existența unor convingeri religioase de exemplu, deși în cele din urmă îi pune în pericol existența. Dar atunci când este vorba despre alegerea liberă și conștientă de a-și curma viața, datorită unor condiții excepționale, acest demers îi este interzis. Este adevărat că în această situație ne aflăm în fața unui conflict între un drept și o libertate, situație pe care doctrina și jurisprudența încă nu au recunoscut-o cu unanimitate în cazul eutanasiei. Totuși, deși cel mai adesea doctrina și practica nu au făcut nici o legătură între pretinsul „drept de a muri” și libertatea de conștiință, această comparație este demnă de a fi luată în considerare, pentru a se determina limitele pe care societatea le impune libertății de alegere a individului.
Dreptul la moarte
America, țara tuturor posibilităților, a fost puternic zguduită în ultimii ani de fapele „medicului morții”, Jack Kevorkian. Pe 14 aprilie 1999 el a fost condamnat la 10 până la 25 de ani închisoare pentru crimă de gradul al doilea și administrare de substanțe letale , în cazul Thomas Youk.
Jack Kevorkian a devenit, în ultimul deceniu, „campion național” în lupta pentru legalizarea sinuciderii asistate medical. El a fost implicat în sinuciderea a cel puțin 130 de persoane, pentru care a fost dat în judecată de 5 ori , scăpând mereu de condamnare. Pledoaria apărării lui în instanță se baza pe faptul că cei care veneau la Kevorkian să ceară asistență medicală pentru a muri foloseau o „mașină de sinucis”, inventată de acesta. Practic, pacientul era cel care apăsa pe un buton pentru a-și administra monoxidul de carbon sau substanțele chimice care cauzau moartea.
În cazul lui Thomas Youk, suferind de scleroză laterală amiotrofică (boala Lou Gehrig), Jack Kevorkian a administrat chiar el injecția letală. „Sinuciderea”, devenită crimă, a fost înregistrată pe casetă video și difuzată la televizor în cadrul emisiunii „60 de minute”. Ulterior, în timpul procesului intentat lui de statul Michigan, Jack Kevorkian avea să declare că legea nu ar trebui să se aplice deoarece „unele acțiuni luate din pur bun simț nu sunt crime.”
Preocupată de amploarea pe care au luat-o eutanasia și formele ei practice, sinuciderea asistată și renunțarea la tratamentul medical, Asociația Medicilor din America a realizat un studiu amănunțit privind aspectele generale ale acestui fenomen. Doctor Linda Emanuel analizează, într-un articol publicat în „The Journal of the American Medical Association”, cele patru criterii stabilite de Asociație, ce trebuie îndeplinite pentru ca un pacient să fie asistat în sinucidere.
Conform autoarei, primul dintre aceste criterii − ca pacientul să se afle într-un stadiu ultim de boală − se bazează pe capacitatea medicului de a aprecia câte luni mai are de trăit o persoană. Ea subliniază, de asemenea, precaritatea terminologiei utilizate, afirmând că pacient în stadiu ultim de boală poate fi considerat și un diabetic sau un hipertensiv, ce suferă de boli incurabile.
A doua condiție − aceea ca pacientul să ceară o dată sau de mai multe ori să fie asistat în sinucidere sau lăsat să moară − nu este îndeplinită întotdeauna, studiul arătând că un pacient din șase este „eutanasiat” la cererea familiei sau a medicului, deși persoana în cauză este conștientă.
Și mai șocantă este observația studiului cu privire la cel de-al treilea criteriu cerut de regulamentul Asociației Medicale Americane − ca pacientul să aibă dureri insuportabile.
Cea de-a patra cerință − aceea ca pacientul să fie consultat de încă un medic, de preferință psihatru − este îndeplinită în 39% din cazurile luate în considerare în acest studiu. Numai un pacient din 20 a fost consultat de un psihiatru, în condițiile în care literatura de specialitate a avertizat, în nenumărate rânduri, că cei mai mulți dintre cei care cer asistență medicală în sinucidere, sau care se sinicid, suferă de depresii clinice ușor diagnosticabile.
Ca o concluzie, autoarea studiului constată că numai într-un caz din trei au fost îndeplinite cele patru criterii și că un pacient din șase nu moare în urma administrării dozei letale prescrise de medic.
În România, eutanasia este un concept mai degrabă teoretic și mai mult vehiculat în cercurile medicale înalte sau în disputele pe marginea eticii profesionale. În ciuda lipsei de atenție acordată acestui fenomen, mii de oameni sunt „omorâți” anual prin eutanasie, recordurile deținându-le Olanda, Canada și Statele Unite ale Americii.
Uciderea la cererea victimei
Eutanasierea unui pacient la cererea acestuia va fi pedepsita cu închisoare de la 1 la 5 ani.Articolul 188 privind uciderea la cererea victimei – în urma votului al subcomisiei parlamentare – are urmatorul text : “Uciderea savârsita la cererea explicita, serioasa, constienta si repetata a victimei care suferea de o boala incurabila sau de o infirmitate grava atestate medical, cauzatoare de suferinte permanente si greu de suportat se pedepseste cu închisoare de la 1 la 5 ani.” Parlamentarii au aprobat, cu majoritate de voturi, varianta propusa de UDMR respectiv de deputatul Marton Arpad. De altfel, deputatul UDMR, a propus, micsorarea pedepsei de la unu la cinci ani, apreciind ca pedeapsa este mult mai mare în raport cu pedepsele prevazute pentru celelalte infractiuni. “Acest articol vorbeste de eutanasie. Exista țări în care este dezincriminata. În mod evident, la noi asa ceva nu se poate, din varii motive. Toate bisericile resping aceasta idee, dar avem o forma destul de constrânsa în definitie. (…) Este vorba de a ajuta sa scape de suferinta o persoana care a solicitat expres, de multe ori, constient acest lucru. Mi se pare ca pedepsele date la aceasta fapta sunt prea mari fata de celelalte”, a afirmat Arpad.
De altfel, presedintele Comisiei juridice a Senatului, senatorul PSD Toni Grebla, a cerut la dezbaterile asupra Codului penal eliminarea articolului referitor la uciderea la cererea victimei, întrucât adoptarea articolului ar da “un mesaj nu tocmai foarte bine înteles de public“, chiar daca textul contine si pedeapsa care ar fi acordata pentru savârsirea unei astfel de infractiuni. “Dupa parerea mea, este inacceptabil un asemenea text. (…) Aceasta ar fi o infractiune comisa din mila. Nimeni nu are dreptul sa decida când, din mila, trebuie sa ridice viata unei persoane”, a afirmat senatorul PSD.
Prof. univ. Valeriu Cioclei, care a facut parte din Comisia de elaborare a Codului penal, a explicat ca este important sa se faca o distinctie foarte clara între eutanasie si aceasta varianta atenuata a uciderii, formulata în proiectul de cod. “Eutanasia, dupa stiinta mea, nu este legiferata în Europa decât în trei tari, în Olanda, Belgia si Elvetia, si presupune ca persoanei respective sa i se aplice o interventie medicala sub supraveghere pentru a i se întrerupe viata. Noi nu la asa ceva ne-am gândit aici. (…) Ceea ce vrem noi sa incriminam aici se refera în primul rând la acele fapte comise de persoane extrem de apropiate, intim legate de victima, persoane care nu mai pot suporta suferinta acesteia” – a explicat el. Profesorul a dat exemplu cazul petrecut în urma cu 15 ani, în Franta, al unei mame care îsi ucisese fiica autista, în vârsta de 23 de ani, cu o perna, dupa ce aceasta suferise chinuri groaznice si dupa ce s-a lovit de un sistem sanitar nepregatit sa trateze astfel de persoane si maladii. “E o fapta foarte dureroasa si foarte grava pentru cel care si-a asumat o asemenea fapta, care poarta pedeapsa în sine. Nu este usor sa faci asa ceva. Din cauza aceasta, ne-am gândit sa introducem aceasta varianta a uciderii. Ne-am gândit sa o numim ucidere, si nu omor pentru a o putea scoate din antecedenta de la art. 187“, a mai spus Cioclei. Propunerea Ministerului Justitiei în acest caz prevedea ca “uciderea savârsita la cererea explicita, serioasa, constienta si repetata a victimei care suferea de o boala incurabila sau de o infirmitate grava atestate medical, cauzatoare de suferinte permanente si greu de suportat, se pedepseste cu închisoare de la 3 la 7 ani“.
În expunerea de motive a actului normativ se arata ca a fost expres reglementata infractiunea de ucidere la cererea victimei, ca o forma atenuata a omorului, reînscriind astfel reglementarea nu doar pe linia traditiei existente în dreptul nostru (art. 468 C. pen. din 1936), ci si în traditia majoritatii codurilor europene (216 C. pen. german, 77 C. pen. austriac, art. 143 alin.(4) C. pen. spaniol, art. 134 C. pen. portughez, art. 114 C. pen. elvetian, 235 C. pen. norvegian). Reintroducerea acestui text se impunea însa, înainte de toate, ca urmare a noului regim al circumstantelor atenuante consacrat de partea generala. Într-adevar, daca în reglementarea actuala, împrejurarea avuta în vedere în art. 188 poate fi valorificata ca o circumstanta atenuanta judiciara, ducând astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în noua reglementare, chiar retinând o atenuanta judiciara, pedeapsa aplicata nu se va mai situa obligatoriu sub acest minim. De aceea, pentru a permite aplicarea unei pedepse care sa corespunda gradului de pericol social al acestei fapte, era necesara o reglementare legala distincta. În fine, a fost preferata denumirea marginala de ucidere la cererea victimei, si nu cea de omor la cererea victimei, pentru a exclude aceasta fapta dintre antecedentele omorului calificat prevazut de art.187 lit. e), se arata în expunerea de motive a noului Cod penal.
Această infractiune se regăsește în Titlu I Infracțiuni contra persoanei, Capitolul I Infracțiuni contra vieții din partea specială a Noului Cod penal. În urma analizei continutului constitutiv al acestei infractiuni se poate observa faptul că, este o infractiunie cu subiect pasiv calificat „ persoană care suferă de o boală incurabilă sau o infirmitate gravă atestată medical”. Celelalte elemente ale conținutului constitutiv fiind aceleași cu cu cele de la infracțiunea de omor.
Astfel de cazuri au fost inregistrate în alte țări ale Uniunii Europe, cel putin, cu mult înainte ca România să ia în calcul acest gen de faptă și implicit acest gen de infracțiune.
În acest context în anul 2001 pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului a fost înregistrată cauza Diane Pretty care invocă articolul 2 al Convenției.
Diane Pretty, o resortisantă britanică, este condamnată să moară din cauza unei scleroze laterale amiotrofice, boală neurodegenerativă incurabilă care aduce după sine o paralizie a mușchilor. Este paralizată de la gât până la picioare și nu i-a mai rămas decât foarte puțin timp de trăit. Cu toate acestea, facultățile intelectuale și capacitatea sa de decizie nu îi sunt cu nimic atinse. Dat fiind că faza terminală a bolii implică suferință și pierderea demnității, cea interesată dorește să-și poată alege momentul și modalitățile morții, pentru a nu avea de îndurat aceste încercări. Dreptul englez nu consideră sinuciderea drept infracțiune, însă boala petiționarei o împiedică să comită acest act fără ajutor. Or, articolele 1 și 2 ale Legii din 1961 cu privire la sinucidere consideră drept infracțiune faptul de a ajuta pe altcineva să se sinucidă. Diane Pretty dorește să poată obține asistența soțului său pentru a-și pune capăt zilelor, însă Directorul Procuraturii Publice, solicitat de ea să-și ia angajamentul că nu-l va urmări pe soțul său, refuză să primească cererea. Recursurile înaintate de petiționară nu au câștig de cauză.
În decembrie 2001, d-na Pretty înaitează Curții Europene a Drepturilor Omului o petiție în care invocă articolul 2 al Convenției. Ea pledează în sensul că este dreptul fiecărui individ să decidă dacă vrea să trăiască și că, drept corolar al dreptului la viață, dreptul de a muri este de asemenea garantat. În consecință, statul ar fi avut obligația pozitivă de a amenda dreptul intern în scopul de a i se permite să-și exercite această facultate. Bazându-se de altfel pe articolul 3, cea interesată afirmă că statul britanic nu numai că trebuie să se abțină să aplice el însuși tratamente inumane și dagradante, ci trebuie să ia și măsuri pozitive pentru a feri persoanele care țin de jurisdicția sa de asemenea tratamente. În această privință, singura măsură care să o poată proteja pe petiționară a fost un angajament din partea Directorului Procuraturii Publice să nu-l urmărească pe dl. Pretty dacă o ajuta pe soția sa să se sinucidă. Petiționara mai afirmă și că atricolul 8 recunoaște în mod explicit dreptul la autodeterminare, iar ea vede în refuzul Directorului da a-și lua angajamentul solicitat de ea și în lipsa unei dispoziții legale care să autorizeze sinuciderea asistată o atingere a dreptului său de a-și exprima convingerile, în sensul articolului 9. Prelevându-se, în fine, de articolul 14, ea susține că interdicția generală care lovește sinuciderea asistată aduce după sine o discriminare cu privire la persoanele care nu se pot sinucide fără un ajutor, de vreme ce indivizii valizi își pot exercita în mod legal dreptul de a muri.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea din 29 aprilie 2002, reamintește că prima fază a articolelor 1 și 2 impune statului nu numai să se abțină de la a provoca moartea în mod intenționat și ilegal, dar și să ia măsurile necesare pentru protecția vieții persoanelor care țin de jurisdicția sa. Această obligație poate să implice de asemenea, în anumite circumstanțe bine definite, o obligație pozitivă pentru autorități de a lua preventiv măsuri de ordin practic pentru a-l proteja pe individul a cărui viață este amenințată de acțiunile criminale ale altcuiva.
În jurisprudența sa în materie, Curtea a pus accentul în mod constant pe obligația statului de a proteja viața. Ea nu este deci convinsă că „dreptul la viață” garantat de articolul 2 ar putea fi interpretat, fără distorsiuni de limbaj, că ar conferi un drept diametral opus, anume dreptul de a muri; cu atât mai mult nu poate crea un drept la autodeterminare în sensul că ar da fiecărui individ dreptul de a alege mai degrabă moartea decât viața. În consecință, nu este posibil de a deduce din articolul 2 un drept de muri, fie de mâna unui terț, fie cu asistența unei autorități publice. S-a decis cu unanimitate că nu a avut loc o violare a dispozițiilor articolului 2.
Pedeapsa cu moartea
Deși protejează valoarea umană supremă, dreptul la viață nu este un drept absolut în dreptul internațional, fiind permise atingeri licite ale acestuia, chiar și în situația când moartea este cauzată intenționat. O astfel de situație excepțională este pedeapsa cu moartea. Multe Constituții care nu consacră expres dreptul la viață, vorbesc totuși de pedeapsa cu moartea. În acest context putem da ca exemplu Japonia, India, care consacră un articol acestei pedepse excepționale.
Pedeapsa cu moartea este o formă de pedeapsă folosită de-a lungul istoriei, de către multe societăți. Pe măsură însă ce societățile au evoluat, nu au mai aplicat această pedeapsă, iar în cele din urmă, cel puțin în a doua jumătate a secolului trecut, au abolit-o. În anumite țări a fost interzisă în toate circumstanțele, în altele este permisă în timp de război, iar în țările care mențin această pedeapsă și pe timp de pace, s-a limitat recurgerea la ea doar în cazuri extreme.
Astăzi, pedeapsa capitală a fost abolită în majoritatea statelor lumii, incluzând statele europene, dar și țări ca Namibia, Mozambique sau Angola. În 2000, 108 țări aboliseră de drept sau de facto (nici o execuție nu a mai fost efectuată) pedeapsa capitală.
Statele Unite ale Americii se numără printre singurele 6 țări care condamnă minorii la moarte, alături de Pakistan, Iran, Nigeria, Arabia Saudită și Yemen, care întregesc această fraternitate. Ceea ce atrage atenția este faptul că Statele Unite sunt singurele care se numără printre statele democratice ale lumii și care asigură desfășurarea unui proces echitabil conform standardelor internaționale. SUA reprezintă cel mai important sistem de drept în care aplicarea pedepsei cu moartea este obișnuită, în care doar 16 state și District of Columbia au abolit-o.
Argumente pro și contra
Principalul argument împotriva acestei pedepse a fost că nu se poate corecta în cazul unei erori judiciare și deseori este aplicată arbitrar în lume. Susținerea pedepsei atrage atenția că este o formă legitimă de pedeapsă în multe din statele lumii, constituind un mijloc fără egal de descurajare a criminalității. De aceea, această pedeapsă răspunde necesităților societății de a combate cele mai grave crime, iar societatea o consideră o formă de acceptare a pedepsei.
Pe de altă parte, dincolo de aspectul impactului pe care această pedeapsă ar avea-o în conștiința publică și, în special, în conștiința anumitor potențiali criminali, contraargumentele se bazează în principiu pe studii și sondaje, care duc la concluzia că pedeapsa capitală nu are un efect descurajant mai puternic decât cel al detențiunii pe viață. Există însă și alte argumente împotriva menținerii sau revenirii la pedeapsa capitală. Problema erorilor judiciare este probabil printre cele mai importante și autoritare argumente. Multă vreme s-a plecat de la prezumții eronate privind fiabilitatea sistemului juridic, bazate mai mult pe succese anterioare, decât pe informații și analize riguroase ale actualității. Probele ADN au fost cele care au răsturnat multe din aceste prezumții. Începând din 1970, în SUA au fost eliberate peste 98 de persoane condamnate la moarte.
Un alt argument este aplicarea lipsită de obiectivitate și discriminatorie a pedepsei. O privire asupra statisticilor privind execuțiile în Statele Unite arată că un total de 3859 de persone au fost executate începând cu 1930 dintre care 1751 albi și 2066 negri.
Marshall a scris: „De regulă cel sărac, cel needucat, cel neprivilegiat, membru al minorităților, deoarece este lipsit de mijloace și este apărat de un avocat din oficiu, devine mielul de sacrificiu al societății”.
Argumentele actuale în favoarea pedepsei cu moartea se clădesc, de regulă, în jurul unor teme principale. Astfel de argumente sunt: elementele de statistică judiciară, efectul intimidant și necesitatea combaterii unor infracțiuni grave ca omorul, trădarea, spionajul și terorismul, susținerile din partea opiniei publice, facilitarea activității organelor abilitate să combată criminalitatea.
Argumentul cel mai des invocat este efectul descurajator și intimidant al acestei pedepse. Se susține că acesta este cel mai puternic mesaj pe care îl poți transmite unor eventuali criminali. În acest sens un autor român declara, încă de la 1860, că „este incontestabil că pedeapsa capitală este cea care insuflă cea mai mare teroare, că ea este cea mai înspăimântătoare și produce cea mai vie impresiune asupra sufletului mulțimii”.
În spatele acestui argument există și studii deosebit de detaliate, menite să determine elemente care pot să potențeze acest mesaj. Acestea par să fie certitudinea, celeritatea și severitatea. În primul rând se consideră că oamenii nu ar mai încălca legea, dacă ar fi siguri că vor fi prinși și pedepsiți. În al doilea rând, trebuie scurtat pe cât posibil timpul scurs între momentul în care fapta este săvârșită și momentul executării pedepsei. În al treilea rând, mulți autori susțin principiul conform căruia, o pedeapsă cu cât este mai severă, cu atât este mai preventivă.
Deși exemplele sunt numeroase, vom prezenta în continuare câteva statistici care susțin fiecare din cele două opțiuni. Din studii efectuate în Suedia, după abolirea pedepsei capitale în 1921, rezultă că numărul persoanelor condamnate pentru omor a crescut de la 49 la fiecare 100.000 de locuitori la 58 la fiecare 100.000 de locuitori. În SUA, un sondaj similar efectuat în perioada 1916-1918 a arătat o creștere a ratei criminalității de la 20% la 23 % în perioada abolirii. Evident, există și rezultate care contrazic aceste concluzii, dintre care dăm exemplu Germania, unde după abolirea din 1949, numărul omorurilor a scazut de la 521 la 355. Aceste contradicții au condus la concluzia că pedeapsa cu moartea nu este singura variabilă ce trebuie avută în vedere, atunci când este vorba de cauzele criminalității.
Un alt argument ține de înlăturarea din societate a persoanelor periculoase. În esență, aceasta înseamnă că trebuie eliminați cei mai periculoși criminali, considerați dincolo de posibilitatea recuperării, pentru a-i opri de a acționa din nou. Acest argument este susținut în special de gravitatea faptelor pentru care această pedeapsă se aplică. Contraargumentele se bazează din nou pe studii care arată că procentul condamnaților care recidivează este foarte mic.
O soluție alternativă propusă este cea a stabilirii detențiunii pe viață, fără posibilitatea eliberării. Confruntați cu această opțiune, o mare parte din jurii sau din persoanele întrebate, optează pentru această alternativă. Totuși, o parte dintre susținătorii acestei pedepse nu sunt convinși de acest argument, susținând că, datorită schimbărilor de politică penală ce pot apărea, statul nu poate garanta că anumiți condamnați nu vor fi eliberați niciodată.
Se susține că detențiunea pe viață nu poate reprezenta un înlocuitor eficace al pedepsei cu moartea, aceasta fiind singura pedeapsă prin care i se poate cauza infractorului un rău egal cu cel produs prin fapta sa. Această problemă este foarte interesantă deoarece este abordată din puncte de vedere diferite. Pe de o parte este privită ca o pedeapsă mult prea milostivă pentru o anumită categorie de criminali, iar pe de altă parte se invocă tocmai cruzimea neobișnuită a încarcerării pe viață.
Atitudinea forțelor de ordine pare să fie de asemenea împotriva abolirii acestei pedepse, susținând că este vorba de siguranța gardienilor și a ofițerilor de poliție care trebuie să-i aibă în custodie. Se susține că asasinii condamnați la detențiune pe viață nu ar avea nimic de pierdut dacă ar atenta la viața gardienilor, deoarece o altă pedeapsă mai severă nu există. În anumite sisteme, printre care și cel american, există totuși grade diferite de încarcerare, iar cel mai dur ar fi separarea de alți deținuți și împiedicarea contactului cu orice altă persoană.
Un alt argument invocat în favoarea pedepsei cu moartea este cel al retribuției pentru fapta săvârșită. Acest argument aduce în prim plan problema rudelor și a celor apropiați. Unii autori susțin că pedeapsa capitală este întâlnită mai ales în cazul infracțiunilor de omor deoarece ar exista o echivalență între valorile suprimate, alții îi neagă aplicabilitatea dat fiind că tocmai această echivalență înscrie practica pedepsei capitale în conceptul unei justiții astăzi depășite.
Problema acestui argument este gradul de subiectivitate. În aceste situații, opinia publică nu poate constitui un barometru ușor măsurabil, pentru aplicarea acestei pedepse. Aceeași pedeapsă va fi aplicată unor oameni ale căror fapte dau naștere unor reacții de indignare de un grad diferit. Pe de altă parte acest argument nu poate fi testat sau contractat cu date sau argumente empirice.
În final, susținătorii din țările în care pedeapsa capitală există, se bazează pe argumentul că este o pedeapsă susținută și dorită de populație. Într-adevăr, în multe din aceste țări, populația resimte această pedeapsă, ca cea mai eficientă protecție, tocmai prin gravitatea deosebită a acesteia. Această reacție are însă la bază anumite specificități ale acestor țări care reflectă anumite tulburări interne și care justifică atitudinea foarte conservatoare a populației.
Diferitele particularități ale problemei pedepsei cu moartea conduc la imposibilitatea unei generalizări și formularea unor concluzii inatacabile. Se poate spune totuși, că menținerea acestei pedepse în legislațiile penale interne derivă din nivelul evoluției economice și socio-politice, din tradițiile păstrate, din practici sociale ori din concepții filozofice sau religioase seculare, toate adaptate scopurilor de represiune penală. Fenomenele sociale cum sunt criminalitatea organizată, asasinatul politic, discriminarea rasială aduc incidențe care complică problema și așa aproape insolubilă.
CONCLUZII;
Dreptul la viață este cel mai important și natural drept al omului. El este înscris în toate documentele naționale și internaționale în domeniu și trebuie protejat prin orice mijloace posibile.
Evoluțiile înregistrate în domeniul științific au dus la apariția unor situații necunoscute până acum și care nu cunosc reglementări pe plan intern, în unele cazuri poate nici pe plan internațional. Cu privire la aceste situații, în materie de lege ferenda, considerăm că este necesară incriminarea în domeniul manipulării genetice, a unor fapte precum:
• alterarea genotipului uman;
• utilizarea ingineriei genetice pentru a produce arme biologice sau alte arme de exterminare;
• crearea de embrioni în alte scopuri decât procreația.
Aceste fapte reprezintă însă doar o parte limitată a faptelor, potențial periculoase și care pot avea consecințe asupra identității genetice a individului sau care implică un anumit grad de utilizare a ingineriei genetice.
Din acest punct de vedere demersul Comisiei juridice, care a creat Proiectul Noului Cod Penal este foarte bun. În prezent, pentru a face față tuturor situațiilor nou apărute, legiuitorul român s-a inspirat din legislația deja adoptată de alte state ale lumii, mai ales de cele europene, care sunt mult mai avansate în astfel de demersuri. În acest context au fost incriminate o serie de fapte, care anterior intrării in vigoare a Noul Cod Penal, ori nu erau incriminate corespunzător ori nu erau incriminate deloc, astfel s-a renunțat la infracțiunea de omor deosebit de grav, combinând elementele acestei infracțiuni și cu elementele omorului calificat și reținând ca formă agravantă a infracțiunii de omor doar infracțiunea de omor calificat din art. 189 CP. De asemenea au fost introduse infracțiunile de ucidere la cererea victimei și vătămarea fătului, aceste infracțiuni nefiind reglementate în vechiul cod.
Aceste reglementări juridice ce au caracter de noutate nu acoperă lipsurile existente în legislația din Romania care are ca obiect protecția dreptului la viata, însă este un pas înainte în acest sens, mai ales că tendința legislatie interne este să se alinieze cu reglementarile internaționale care protejează dreptul la viata, respectiv viata.
Bibliografie
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Dreptului la Viata In Jurisprudenta Cedo (ID: 129269)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.