.protectia Copilului Ca Notiune de Drept
CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE DREPTURI ALE COPILULUI
Interesul pentru copil ca fiind ființa umană cu drepturi depline este unul din principalele aporturi ale sec. XX la evoluția umanității. Nimic mai firesc decât un secol pe care la începuturile sale Ellen Key îl anunța ca fiind “secolul copilului”, decât numeroasele dezbateri și discuții referitoare la natura drepturilor ce trebuiau asociate copilului și copilăriei.
A existat o unanimă recunoaștere a nevoii speciale de protecție a copilului datorită vulnerabilității sale în raport cu societatea. Vulnerabilitatea a fost interpretată prioritar în legătură cu anumite incapacități, prin urmare copilul a fost tratat mai curând ca obiect al actelor de caritate decât ca o ființă umană individuală, cu propriile sale drepturi. Elaborarea deciziilor cu privire la copil au fost luate de cele mai multe ori în absența copilului.
Problemele referitoare la copil au fost considerate în mod frecvent ca nepolitice, lipsind astfel din agenda deciziilor politice. În cea de-a doua jumătate a sec. XX a început să crească gradul de înțelegere al nevoilor psihologice ale copiilor și de recunoaștere a copilăriei ca o valoare în sine. În același timp, a apărut evident faptul că, uneori, interesul copilului este diferit de cel al protectorilor săi – mulți copii fiind supuși unor tratamente inacceptabile în chiar familiile lor.
Toate aceste constatări au exercitat presiuni pentru elaborarea unei convenții care să plece de la nevoile reale și specifice ale copilului și să trateze independent drepturile copilului, mai curând decât să le includă în drepturile omului.
Elaborarea unei convenții privind drepturile copilului venea să “stingă” vocile celor care considerau că a vorbi despre drepturile copilului este inutil și chiar periculos pentru că înseamnă să tratezi copilul ca pe o categorie aparte a ființei umane.
În același timp, convenția trebuia să contrazică acele păreri care susțineau că drepturile copilului au fost deja cuprinse în Convenția Internațională cu privire la Drepturile Politice și Civile și în Convenția Internațională cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale, ambele adoptate de Națiunile Unite în 1966.
Deși elaborarea Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului a fost un proces îndelungat (aproximativ 10 ani), putem aprecia faptul că în forma sa finală Convenția exprimă mai mult decât orice alt document, întregul spectru al drepturilor omului – civile, politice, economice, sociale și culturale – și prevede o dezvoltare completă a potențialului copilului într-o atmosferă de libertate, demnitate și justiție.
Toate drepturile exprimate în Convenție sunt importante și necesare, se susțin reciproc fără să fie posibilă realizarea unei relații ierarhice.
În Convenție, drepturile copilului sunt clare, concrete și accesibile înțelegerii, iar prin aceasta este satisfăcută o primă condiție în procesul respectării lor.
CAPITOLUL II
CONVENȚIA NAȚIUNILOR UNITE CU PRIVIRE
LA DREPTURILE COPILULUI
La începutul sec. XX s-a manifestat un interes deosebit pentru protecția copilului. Aproape în toate țările industrializate au fost promulgate legi în domeniul protecției copilului sau în cel al învățământului obligatoriu.
Conferința de la Haga asupra Dreptului Internațional Privat din 1902 a luat în considerație interesul copilului ca un criteriu important în convenția referitoare la tutela copiilor.
În anul 1903, scriitoarea suedeză Ellen Key, cu cartea sa “Secolul copilului” a promovat o nouă imagine a copilului, încercând și reușind să schimbe mentalitățile. Organizația Internațională a lumii a adoptat în 1919 Convenția vârstei minune (în industrie).
Chiar dacă aceste reguli se aplică la nivel internațional, ca prin documentul care se referă la drepturile copilului este considerat Declarația de la Geneva din 1924.
DECLARAȚIA DE LA GENEVA (1924)
Eglantyne Jebb, fondatoarea Organizației Salvați Copiii U.K. (Save the Children Fond), spunea: “Eu cred că trebuie să revendicăm anumite drepturi pentru copii și să acționăm pentru recunoașterea lor universală”.
În 1923, ea a sintetizat drepturile copilului într-o declarație în cinci puncte – numită Declarația Drepturilor Copilului – care a fost agreată în unanimitate de Adunarea Generală a Uniunii Internaționale “Salvați Copii”. În 1924, aceasta a fost adoptată de Liga Națiunilor.
Cele cinci puncte au devenit cunoscute ca “Declarația de la Geneva”. Documentul dorea să ofere protecție copiilor care, în urma Primului Război Mondial, se aflau în situații deosebit de tragice și conțineau următoarele prevederi:
Copilului trebuie să i se asigure mijloacele necesare pentru dezvoltarea sa normală din punct de vedere fizic și spirituală;
Copilul care este înfometat trebuie hrănit, copilul care este bolnav trebuie ajutat, copilul care prezintă un retard de dezvoltare trebuie susținut, copilul delicvent trebuie recuperat (îndreptat), iar copilului orfan sau fără adăpost trebuie să i se ofere adăpost și ajutor;
Copilul trebuie să fie primul beneficiar al ajutorului în momentele dificile;
Copilul trebuie sprijinit să-și câștige existența și trebuie protejat împotriva oricărei forme de exploatare;
Copilul trebuie crescut în spiritul utilizării propriilor abilități pentru ajutorarea oamenilor.
Prin aceste prevederi enunțate în termeni simpli, Declarația de la Geneva se referă la obligațiile exclusive ale adulților față de copii. Copilul era protejat, luându-se în considerare drepturile sale, dar rămânea dependent de adulți pentru a-și obține aceste drepturi.
În 1934, Declarația a fost reconfirmată de Adunarea Generală a Ligii Națiunilor, iar statele părți și-au luat angajamentul introducerii principiilor sale în legislațiile naționale. Importanța Declarației de la Geneva constă în faptul că pentru prima dată drepturile copilului au devenit un concept în dreptul internațional public, aceasta devenind un punct de referință pentru viitoarele inițiative legislative în domeniul drepturilor copiilor.
DECLARAȚIA DREPTURILOR COPILULUI (1948)
În 1946, după Cel de-al II-lea Război Mondial, a avut loc la Geneva o importantă Conferință a organizațiilor “Salvați copiii” la care au participat 54 de organizații internaționale, cu activitate în beneficiul copiilor și reprezentanți din 34 state.
Ca urmare a acestei întâlniri a fost constituită Uniunea Internațională pentru Bunăstarea Copilului (UIBC).
Una dintre primele sarcini ale UIBC a fost să convingă Comisia Economică și Socială a Națiunilor Unite ca Declarația de la Geneva să devină o declarație a Națiunilor Unite.
Luând în considerare experiențele trăite în Cel de-al II-lea Război Mondial, UIBC a adăugat încă două puncte (numărul 1 și 2) conținutul Declarației de la Geneva și, astfel, Declarația Drepturilor Copilului din 1948 care avea următorul conținut:
Copilul trebuie protejat împotriva oricărei discriminări indiferent de rasă, naționalitate sau religie;
Copilul trebuie îngrijit, ținând seama de respectul datorat familiei ca entitate;
Copilului trebuie să i se asigure mijloacele necesare pentru dezvoltarea sa normală din punct de vedere fizic, moral și spiritual;
Copilul care este înfometat trebuie hrănit; copilul care este bolnav trebuie îngrijit, copilul care este handicapat fizic sau mental trebuie ajutat, copilul neadaptat trebuie reeducat, copilul orfan sau fără adăpost trebuie să i se ofere adăpost și ajutor;
Copilul trebuie să fie primul beneficiar al ajutorului în momentele dificile;
Copilul trebuie să beneficieze de toate avantajele prevăzute în programele de bunăstare socială și de protecție socială, trebuie să primească pregătirea corespunzătoare care-i va permite la momentul potrivit să-și câștige existența și trebuie protejat împotriva oricărei forme de exploatare;
Copilul trebuie crescut în spiritul utilizării propriilor abilități pentru ajutorarea oamenilor.
După Cel de-al II-lea Război Mondial, Națiunile Unite s-au concentrat asupra lucrului la Declarația Universală a Drepturilor Omului, document adoptat în 1948. Includerea implicită a drepturilor copilului în textul acesteia s-a dovedit insuficientă.
S-a considerat necesară elaborarea unui document separat în care să se facă referire la nevoile specifice ale copiilor. Au început să fie făcute eforturi în acest sens. Declarația de la Geneva a fost considerată o bază pentru discuții, care necesită însă anumite schimbări și extinderea conținutului, luând în considerare necesitatea de a schimba atitudinea față de drepturile copilului.
În 1950, o nouă propunere de proiect a fost înaintată Comisiei pentru Drepturile Omului (parte componentă a Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite). De abia în 1957, Comisia a luat în considerare proiectul înaintat.
După consultarea statelor membre, Declarația Drepturilor Copilului a fost unanim adoptată de cele 78 state membre (la acea dată) a Adunării Generale a Națiunilor Unite sub forma rezoluției 1386 (XIV). Aceasta cuprindea 10 articole și încorpora principiul de a lucra în interesul superior al copilului.
Datorită obținerii unanimității – nici chiar Declarația Universală a Drepturilor Omului nu a obținut acest lucru – Declarația Drepturilor Copilului a avut o mare autoritate morală.
DECLARAȚIA DREPTURILOR COPILULUI (1959)
Toți copiii trebuie să beneficieze de drepturile stabilite prin prezenta Declarație. Toți copiii, fără excepție, vor beneficia de aceste drepturi, fără nici o distincție sau discriminare în funcție de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau alt fel de opinie, naționalitate sau origine socială, situație materială, de nașterea lor sau de o altă situație, indiferent că se referă la copil sau la familia sa.
Copilul trebuie să beneficieze de protecție deosebită și i se vor acorda șanse și posibilități prin lege și prin alte mijloace pentru a-i permite dezvoltarea fizică, mentală, morală, spirituală și socială într-un mod sănătos și normal, în condiții de libertate și demnitate. În aplicarea legilor în acest sens, trebuie luate în considerare, în mod deosebit, interesele superioare ale copilului.
Copilul va avea de la naștere dreptul la un nume și o cetățenie.
Copilul va beneficia de o securitate socială. El are dreptul să crească și să se dezvolte în condiții de sănătate, în acest sens, i se va asigura îngrijire și protecție socială, atât acestuia, cât și mamei sale, inclusiv îngrijirea corespunzătoare prenatală și postnatală. Copilul are dreptul la hrană corespunzătoare, la un adăpost, la recreare și servicii medicale.
Copilului care este handicapat fizic, mental sau social, i se va asigura un tratament special, educația și îngrijirea pe care le necesită situația sa deosebită.
Copilul are nevoie de dragoste și înțelegere pentru dezvoltarea deplină și armonioasă a personalității sale. Ori de câte ori este posibil, el va crește în grija și sub responsabilitatea părinților săi, precum și într-o atmosferă plină de afecțiune și securitate morală și materială; un copil de vârstă mică nu va fi separat de mama sa, doar în cazurile excepționale. Societatea și autoritățile publice au datoria să acorde o îngrijire deosebită copiilor fără familie și acelora fără mijloace de existență corespunzătoare. Este de dorit ca statul să acorde o alocație în bani sau asistență pentru îngrijirea copiilor în familiile numeroase.
Copilul are dreptul la educație, care va fi gratuită și obligatorie, cel puțin în învățământul primar. Copilului i se va acorda o educație care va promova cunoștințele sale generale și îi va permite, pe baza egalității șanselor, să-și dezvolte abilitățile, modul individual de gândire și simțul responsabilității morale și sociale, pentru a deveni un membru util al societății. Interesele superioare ale copilului vor constitui principiul călăuzitor al celor responsabili de educarea și îndrumarea lui; această responsabilitate revine în primul rând părinților. Copilul se va bucura pe deplin de joacă și recreare, care trebuie redirecționate spre același scop, ca și educația; sosocială, trebuie să primească pregătirea corespunzătoare care-i va permite la momentul potrivit să-și câștige existența și trebuie protejat împotriva oricărei forme de exploatare;
Copilul trebuie crescut în spiritul utilizării propriilor abilități pentru ajutorarea oamenilor.
După Cel de-al II-lea Război Mondial, Națiunile Unite s-au concentrat asupra lucrului la Declarația Universală a Drepturilor Omului, document adoptat în 1948. Includerea implicită a drepturilor copilului în textul acesteia s-a dovedit insuficientă.
S-a considerat necesară elaborarea unui document separat în care să se facă referire la nevoile specifice ale copiilor. Au început să fie făcute eforturi în acest sens. Declarația de la Geneva a fost considerată o bază pentru discuții, care necesită însă anumite schimbări și extinderea conținutului, luând în considerare necesitatea de a schimba atitudinea față de drepturile copilului.
În 1950, o nouă propunere de proiect a fost înaintată Comisiei pentru Drepturile Omului (parte componentă a Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite). De abia în 1957, Comisia a luat în considerare proiectul înaintat.
După consultarea statelor membre, Declarația Drepturilor Copilului a fost unanim adoptată de cele 78 state membre (la acea dată) a Adunării Generale a Națiunilor Unite sub forma rezoluției 1386 (XIV). Aceasta cuprindea 10 articole și încorpora principiul de a lucra în interesul superior al copilului.
Datorită obținerii unanimității – nici chiar Declarația Universală a Drepturilor Omului nu a obținut acest lucru – Declarația Drepturilor Copilului a avut o mare autoritate morală.
DECLARAȚIA DREPTURILOR COPILULUI (1959)
Toți copiii trebuie să beneficieze de drepturile stabilite prin prezenta Declarație. Toți copiii, fără excepție, vor beneficia de aceste drepturi, fără nici o distincție sau discriminare în funcție de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau alt fel de opinie, naționalitate sau origine socială, situație materială, de nașterea lor sau de o altă situație, indiferent că se referă la copil sau la familia sa.
Copilul trebuie să beneficieze de protecție deosebită și i se vor acorda șanse și posibilități prin lege și prin alte mijloace pentru a-i permite dezvoltarea fizică, mentală, morală, spirituală și socială într-un mod sănătos și normal, în condiții de libertate și demnitate. În aplicarea legilor în acest sens, trebuie luate în considerare, în mod deosebit, interesele superioare ale copilului.
Copilul va avea de la naștere dreptul la un nume și o cetățenie.
Copilul va beneficia de o securitate socială. El are dreptul să crească și să se dezvolte în condiții de sănătate, în acest sens, i se va asigura îngrijire și protecție socială, atât acestuia, cât și mamei sale, inclusiv îngrijirea corespunzătoare prenatală și postnatală. Copilul are dreptul la hrană corespunzătoare, la un adăpost, la recreare și servicii medicale.
Copilului care este handicapat fizic, mental sau social, i se va asigura un tratament special, educația și îngrijirea pe care le necesită situația sa deosebită.
Copilul are nevoie de dragoste și înțelegere pentru dezvoltarea deplină și armonioasă a personalității sale. Ori de câte ori este posibil, el va crește în grija și sub responsabilitatea părinților săi, precum și într-o atmosferă plină de afecțiune și securitate morală și materială; un copil de vârstă mică nu va fi separat de mama sa, doar în cazurile excepționale. Societatea și autoritățile publice au datoria să acorde o îngrijire deosebită copiilor fără familie și acelora fără mijloace de existență corespunzătoare. Este de dorit ca statul să acorde o alocație în bani sau asistență pentru îngrijirea copiilor în familiile numeroase.
Copilul are dreptul la educație, care va fi gratuită și obligatorie, cel puțin în învățământul primar. Copilului i se va acorda o educație care va promova cunoștințele sale generale și îi va permite, pe baza egalității șanselor, să-și dezvolte abilitățile, modul individual de gândire și simțul responsabilității morale și sociale, pentru a deveni un membru util al societății. Interesele superioare ale copilului vor constitui principiul călăuzitor al celor responsabili de educarea și îndrumarea lui; această responsabilitate revine în primul rând părinților. Copilul se va bucura pe deplin de joacă și recreare, care trebuie redirecționate spre același scop, ca și educația; societatea și autoritățile publice se vor strădui să promoveze aplicarea acestui drept.
Copilul trebuie să fie printre cei dintâi care să beneficieze de protecție și ajutor în orice împrejurare.
Copilul va fi protejat împotriva oricărei forme de neglijare, violență și exploatare. El nu va fi subiect al vreunei forme de trafic. Copilului nu i se va permite angajarea înainte de împlinirea unei vârste minime corespunzătoare; acesta nu va fi constrâns și nu i se va permite sub nici o formă să se angajeze într-o meserie sau ocupație care ar aduce prejudicii sănătății și educației sale sau ar interveni în dezvoltarea să fizică, morală sau mentală.
Copilul va fi protejat împotriva practicilor ce pot conduce la discriminare. El va fi crescut în spiritul înțelegerii, toleranței, prieteniei cu ceilalți oameni, păcii și conceptului universal că energia și talentele sale trebuie puse în slujba oamenilor.
Conținutul Declarației din 1959 este mult mai precis, prevederile acesteia au fost cu mult mai extinse, în comparație cu Declarația de la Geneva. A fost luată în considerare nevoia copilului de afecțiune și înțelegere; se pune un accent deosebit pe unitatea familiei, pe nevoia de îngrijire pre și postnatală a mamei și copilului, pe dreptul la un nume și o naționalitate. De asemenea, este inclus principiul învățământului obligatoriu și gratuit.
Se pune accent pe dreptul copilului de a fi protejat exploatării, neglijării, și tratamentelor rele. Totodată, se cer măsuri legislative pentru a proteja copilul împotriva implicării lui în activități lucrative înainte de o anumită vârstă.
Prin această Declarație, se recunoaște dreptul copilului la timp liber, recreare și joacă. De o excepțională importanță este faptul că societatea (părinții, organizații neguvernamentale, profesori, etc.) și autoritățile locale și centrale sunt chemate să recunoască aceste drepturi și să asigure implementarea lor.
Declarația din 1959 a însemnat primul pas către recunoașterea copilului, dar Declarația cuprinde, aproape în exclusivitate, drepturi protective.
Polonia împreună cu alte state, au susținut adoptarea unei convenții, și nu a unei declarații. Aceasta nu are caracter obligatoriu și nu are putere de lege. Pe de altă parte, declarația nu prevede proceduri care să asigure implementarea.
Prin adoptarea unei convenții, statele semnatare ar fi fost obligate să respecte drepturile copilului prin adoptarea unor legi în concordanță cu prevederile convenției. Dar acest lucru nu a putut fi posibil în 1959. Este important de amintit faptul că titlul proiectului inițial era “Carta Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului”.
DE LA DECLARAȚIA DREPTURILOR COPILULUI (1959)
LA CONVENȚIA NAȚIUNILOR UNITE CU PRIVIRE
LA DREPTURILOR COPILULUI (1989)
În februarie 1978, polonia a înaintat Comisiei pentru Drepturile Omului proiectul Convenției cu privire la Drepturile Copilului. Guvernul Poloniei dorea să sărbătorească Anul Internațional al Copilului (1979) și cei 20 ani de la adoptarea Declarației prin adoptarea unei convenții referitoare numai la drepturile copilului.
Comisia Drepturilor Omului a luat hotărârea de a consulta statele membre și organizațiile competente. S-au primit 28 de răspunsuri de la statele membre, 4 de la agenții specializate (ILO, IMF, UNESCO, WHO) și 15 de la organizații neguvernamentale, printre care și organizații “Salvați Copiii”.
Comisia Drepturilor Omului a decis crearea unui grup de lucru, care a avut consultări cu reprezentanți ai guvernelor, ai organizațiilor internaționale și ai organizațiilor neguvernamentale. Era un grup “deschis”, deoarece permitea statelor care nu erau membre ale Comisiei Drepturilor Omului să participe în acest proces.
Deși inițial textul propus de Guvernul polonez a fost folosit ca material de lucru, pe parcurs, acesta a fost înlocuit cu texte propuse de organizațiile neguvernamentale. A fost o experiență unică în istoria Națiunilor Unite. Contribuția ONG-urilor a avut un impact deosebit de important.
Organizațiile neguvernamentale și-au creat în 1983 un Grup Ad-Hoc, care a facilitat coordonarea textelor și a optimizat activitatea de lobby în statele membre. Numărul membrilor Grupului Ad-Hoc a crescut continuu, acesta atingând în 1989 un efectiv de 50 membri. Mai târziu, după adoptarea Convenției, grupul a avut un rol foarte important în procesul semnării, ratificării și implementării Convenției.
La 8 martie 1989, la cea de-a 45-a sesiune, Comisia ONU pentru Drepturile Omului a decis să transmită proiectul Convenției Drepturilor Copilului în atenția Adunării Generale ONU prin Consiliul ECOSOC.
La 20 noiembrie 1989, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Convenția Drepturilor Copilului. Ea a devenit o lege internațională după ratificarea de către 20 state și a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. România a fost printre primele țări care a ratificat textul Convenției la 25 septembrie 1990.
În prezent, Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului este ratificată de 191 state ale lumii, cu excepția Statelor Unite ale Americii și Somaliei.
Putem aprecia totuși că 96% dintre copiii lumii trăiesc în state care au ratificat Convenția și, prin urmare, s-au obligat în mod legal să impună respectarea tuturor drepturilor copilului.
CONVENȚIA DREPTURILOR COPILULUI
(MOMENTE ALE EVOLUȚIEI ACESTEIA)
Ca momente semnificative în evoluția preocupărilor pentru drepturile copilului care au pregătit elaborarea și intrarea în vigoare a Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului se pot menționa:
1906 (19 mai) – Eglantyne Jebb fondează Organizația “Salvați Copiii” în Marea Britanie, prima de acest fel din lume;
1923 – Eglantyne Jebb elaborează Declarația Drepturilor Copilului, care cuprindea 5 articole;
1924 – Liga Națiunilor Unite adoptă Declarația Drepturilor Copilului, care este cunoscută sub numele de Declarația de la Geneva;
1948 – Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite adoptă Declarația Universală a Drepturilor Omului;
1959 (20 noiembrie) – Adoptarea în unanimitate de către statele membre ale Organizației Națiunilor Unite a Declarației Drepturilor Copilului, cuprinzând de data aceasta 10 puncte;
1978 – Anul Internațional al Copilului; în acest an, delegația poloneză la Națiunile Unite a propus elaborarea Convenției privitoare la respectarea drepturilor copilului; se constituie un grup de lucru pentru redactarea Convenției Drepturilor Copilului, în redactare fiind implicate ONG-urile, printre care și membrii Alianței Internaționale “Salvați Copiii”;
1989 (20 noiembrie) – Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite adoptă cele 54 articole ale Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului;
1990 (2 septembrie) – intră în vigoare Convenția ONU privind Drepturile Copilului.
IMPORTANȚA CONVENȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
PRIVIND DREPTURILE COPILULUI
Convenția este unică prin interesul cu care a fost întâmpinată. Nici un lat document privind drepturile omului nu a fost ratificat atât de rapid de atât de multe state. Mesajul ce trebuie sumarizat în trei cuvinte: copiii trebuie respectați. Aceasta înseamnă că:
supraviețuirea, protecția si dezvoltarea copiilor trebuie să fie prioritară;
interesele superioare ale copiilor trebuie luate în considerare ori de câte ori se iau decizii care îi privesc;
opiniile copiilor sunt importante: trebuie ascultate și trebuie să li se acorde atenția cuvenită;
aceste principii trebuie să se aplice tuturor copiilor, fără nici o discriminare.
Ca urmare a ratificării Convenției, statele membre au luat măsuri de îmbunătățire a situației copiilor. Au avut loc schimbări legislative și s-au creat structuri administrative pentru protecția drepturilor copilului.
Convenția a creat un climat favorabil de reformă; a definit principii si norme universale asupra situației copiilor și a conturat un proces de urmărire si discutare a gradului de implementare.
CONVENȚIA ONU CU PRIVIRE LA
DREPTURILE COPILULUI
Cele 54 de articole ale Convenției pot fi împărțite în trei părți principale:
principii generale;
drepturi specifice;
modalități prin care Convenția va fi monitorizată.
Principiile generale ale Convenției sunt:
Dreptul la supraviețuire și dezvoltare;
Respectarea interesului superior al copilului ca o primă considerație;
Dreptul copilului de a-și exprima liber opinia în toate situațiile care îl pot afecta;
Dreptul copiilor de a se bucura de toate drepturile descrise în Convenție fără nici o discriminare.
Convenția încorporează întregul spectru de drepturi ale omului – civile, politice, economice, sociale și culturale – și stabilește modalitățile specifice prin care aceste drepturi trebuie să aparțină tuturor copiilor.
Definirea copilului ca fiind orice persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani, cu excepția situațiilor în care prin lege vârsta majoratului este mai mică;
Drepturi și libertăți civile, incluzând dreptul de a avea un nume și o naționalitate, libertatea de exprimare, gândire și asociere, dreptul de a avea acces la informații și dreptul de a nu fi supus torturii;
Un mediu familial și alternativele de ocrotire la acesta, incluzând dreptul de a locui cu părinții, de a fi reunit cu familia în cazul separării și dreptul de a beneficia de alternativele de ocrotire când este necesar;
Sănătate și bunăstare, incluzând drepturile copiilor cu dizabilități, dreptul la sănătate și la servicii medicale, securitate socială, servicii de protecție a copiilor și un standard adecvat de viață;
Educație, timp liber și activități culturale, incluzând dreptul la educație, scopurile educației și dreptul de a se juca, dreptul la timp liber și la participarea în viața culturală și artistică;
Măsuri de protecție specială acoperind drepturile copiilor refugiați ale acelora implicați în conflicte armate, drepturile copiilor aflați în sistemul justiției juvenile, ale copiilor privați de libertate și a copiilor exploatați sexual sau economic.
Ultimele 13 articole ale Convenției stabilesc modalităților prin care va fi monitorizată implementarea Convenției. Acestea include: înființarea Comitetului Drepturilor Copilului, care primește de la guvernele statelor părți raportul inițial, după doi ani de la ratificare și rapoartele periodice, după fiecare cinci ani de la raportul inițial. Agențiile ONU și organizațiile neguvernamentale sunt invitate să prezinte Comitetului informații relevante pentru a-și susține munca desfășurată.
În cele 54 articole distincte pe care Convenția le conține se definesc principii, diferite tipuri de drepturi și procese. Inițial conținutul era pe patru teme: supraviețuire, protecție, dezvoltare și participare.
După intrarea în vigoare a Convenției, în anul 1990 și experiența practică dobândită de atunci prin monitorizare și implementare, a devenit relevantă considerarea conținutului Convenției în acord cu temele stabilite de Comitetul asupra Drepturilor Copilului în cererile sale de rapoarte:
Măsuri generale de implementare (art. 4, 42 și 44.6);
Definiția copilului (art. 1);
Principii generale (art. 2, 3, 4, 6 și 12);
Drepturi civile și libertăți (art. 7, 8, 13, 14, 15, 16, 17 și 37);
Mediul familial și îngrijire alternativă (art. 5, 9, 10, 11, 18, 19, 20, 21, 25 și 27);
Sănătate și bunăstare (art. 6, 18, 23, 24, 26 și 27);
Educație, timp liber și activități culturale (art. 28, 29 și 31);
Măsuri speciale de protecție (art. 29, 37-40).
În sistemul celor 54 de articole, patru articole prezintă o importanță aparte, deoarece ele se pot constitui în principii generale ce guvernează toate acțiunile (naționale și internaționale), ce trebuie întreprinse pentru a face din prevederile Convenției o realitate – non-discriminarea (art. 2), interesul superior al copilului (art. 3), supraviețuirea și dezvoltarea (art. 6) și participarea (art. 12).
Ele pot fi transpuse grafic în felul următor:
NON-DISCRIMINAREA
Statele părți se angajează să respecte drepturile care sunt enunțate în prezența Convenției și să le garanteze tuturor copiilor care intră jurisdicția lor, fără nici o discriminare, indiferent de rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opinia publică sau o altă opinie a copilului, a părinților sau a reprezentanților săi legali, de originea lor națională, etnică sau socială, de situația lor materială, de incapacitatea lor, de nașterea lor sau de o altă situație.
Statele Părți vor lua toate măsurile corespunzătoare astfel încât copilul să fie efectiv protejat împotriva oricăror forme de discriminare (…). (Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, art. 2)
Fiind un act elaborat sub egida Națiunilor Unite, Convenția cu privire la Drepturile Copilului respectă linia directoare a principiilor egalitariste, principii care statutează faptul că toți oamenii se nasc având aceleași drepturi și libertăți, sunt și trebuie tratați în mod egal.
Non-discriminarea, ca valoare și concept al politicilor democratice, este definită în mod explicit de Comitetul Drepturilor Omului (art. 2 al Convenției, ni se par foarte importante de menționat două aspecte:
Afirmația “toți copii trebuie tratați în mod egal” nu înseamnă că toți copiii beneficiază de tratament identic în orice circumstanțe;
Nu orice diferențieri ale tratamentului aplicat sunt discriminatorii, dacă motivele acestor diferențieri sunt obiective și urmăresc un scop prevăzut în conținutul Convenției.
În ceea ce privește transpunerea în practică, se poate observa că, împotriva prevederilor explicite ale Convenției, există cel puțin doi factori care îngreunează acest proces:
atitudinile tradiționale (obiceiurile din unele state);
constrângerile bugetare.
INTERESUL SUPERIOR AL COPILULUI
În toate acțiunile care îi privesc pe copii, fie că sunt inițiate de instituții publice sau private de ocrotire socială, de către tribunale, autorități administrative sau organele legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate.
(…)
(…) (Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, art. 3)
Principiul interesului superior al copilului a apărut pentru prima oară în Declarația Drepturilor Copilului din 1959. Convenția din 1989 l-a preluat și l-a dezvoltat, începând astfel obligația Statelor Părți de a considera acțiunile întreprinse de organismele publice și private, din perspectiva impactului acestora asupra copilului, de a acorda prioritate și de a construi o societate “prietenoasă” în raport cu copilul (“child-friendly society”).
Principiul interesului superior al copilului se regăsește în cadrul Convenției și în textul articolelor referitoare la situații particulare: separarea de părinți (art. 9), responsabilitățile părinților (art. 18), protecția copiilor fără familie (art. 20), adopția (art. 21), privarea de libertate (art. 37), administrarea justiției minorilor (art. 40). Principiul se aplică în toate situațiile în care sunt implicați copii și față de care nu există prevederi speciale în Convenție.
Pornind de la aceste considerente este evident că nu poate exista nici o excepție de la aplicarea cu prioritate a interesului superior al copilului. Acest principiu trebuie să se regăsească în sistemele legislative naționale, trebuie s[ guverneze deciziile politice sau de altă natură, atât la nivel local cât și central și să nu poată fi subiectul nici unei derogări în cazul unor situații de criză majoră sau de război.
SUPRAVIEȚUIRE ȘI DEZVOLTARE
“Statele Părți recunosc că orice copil are dreptul inerent la viață.
Statele Părți vor asigura, la nivel maxim posibil, supraviețuirea și dezvoltarea copilului”. (Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, art. 6).
Printr-o astfel de formulare, Convenția garantează dreptul fundamental la viață, evidențiat ca un principiu universal al drepturilor omului de toate instrumentele legislative internaționale și impune cerința ca supraviețuirea și dezvoltarea să se realizeze la un nivel maxim posibil.
Conceptul de “supraviețuirea și dezvoltarea la un nivel maxim posibil” este crucial pentru implementarea Convenției. De altfel, în tot conținutul Convenției regăsim “dezvoltarea” ca un concept holistic, vizând toate caracteristicile psiho-socio-fizice ale copilului.
Multe articole din Convenție fac referire în mod specific la scopul dezvoltării copilului. Altele menționează codul esențial al părinților și al statului în dezvoltarea copilului.
Protecția împotriva oricărei forme de violență și exploatare este vitală pentru supraviețuire și dezvoltare. De altfel, toate situațiile în care sunt implicați copiii sunt analizate din perspectivele supraviețuirii și dezvoltării.
Comitetul Drepturilor Copilului face, în mod explicit, trimiteri către situații particulare cum ar fi mortalitatea și morbiditatea infantilă, pruncuciderea, suicidul, pedeapsa capitală aplicată copiilor, implicarea în conflicte armate, legalizarea avorturilor, graviditatea în cazul fetelor mai mice de 18 ani, etc.
PARTICIPARE
Statele părți vor garanta copilului capabil de discernământ, dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, opiniile copilului fiind luate în considerare, avându-se în vedere vârsta sa și gradul săi de maturitate.
În acest scop se va da copilului, în special, posibilitatea de a fi ascultat în orice procedură juridică sau administrativă care-l privește (Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, art. 12).
Comitetul Drepturilor Copilului consideră participarea, un principiu fundamental, relevant pentru toate situațiile descrise în Convenție. Comitetul a insistat asupra recunoașterii copilului ca un subiect activ al drepturilor ce-I sunt recunoscute.
Art. 12 și 13 (dreptul la liberă exprimare), art. 14 (libertatea în gândire, conștiință și religie) și art. 15 (libertate de asociere) accentuează statutul copilului de purtător al tuturor drepturilor fundamentale, având propriile sale opinii și sentimente.
Art. 12 nu precizează o vârstă minimă de la care să se poată pe deplin exercita dreptul de liberă exprimare. În plus, nu sunt delimitate nici domeniile în care copilul se poate exprima liber. Practic, nu există un mediu posibil de existență și dezvoltare asupra căruia copilul să nu poată forma opinii personale. Afirmarea principiului participării nu implică obligația copilului de a exprima o opinie.
Comitetul Drepturilor Copilului a impus ca toate principiile prezentate mai sus (non-discriminarea, interesul superior al copilului, supraviețuirea și dezvoltarea și participația) să se regăsească încorporate în legislația națională a Statelor Părți.
Ratificarea Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului și focalizarea societății românești pe problematica copilului, au impus reformarea sistemului legislativ care asigură promovarea și respectarea drepturilor copilului.
Procesul de reformă și-a propus încă de la început, chiar dacă în practică acest scop nu a fost întotdeauna pe deplin realizat, să impună interesul superior al copilului, nediscriminatoriu, pentru a asigura supraviețuirea și dezvoltarea la un nivel maxim posibil, în condițiile unei participări depline a copiilor.
CONVENȚIA NAȚIUNILOR UNITE CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI ȘI IMPLICAȚIILE EI
ASUPRA LEGISLAȚIEI ROMÂNEȘTI
România – Stat Parte al Convenției ONU
cu privire la Drepturile Copilului
Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului este un instrument legislativ internațional care, pe de-o parte, oferă principiile generale referitoare la modul în care Statele Părți ar trebui să se raporteze la copil și la copilărie, iar pe de altă parte, stabilește ariile politicii care trebuie avute în vedere.
În plus, prin Convenție se acordă un rol important sistemului de monitorizare și se instituie un organism internațional (ales), Comitetul Drepturilor Copilului care evoluează rapoartele naționale de monitorizare și oferă recomandări.
România se numără printre statele care au ratificat Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului în anul imediat următor adoptării sale în cadrul Națiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990.
Constituția României (art. 11, al. 2) stipulează faptul că toate tratatele internaționale ratificate de țara noastră sunt parte integrantă în sistemul legislativ național.
Semnarea Convenției reprezintă, atât recunoașterea din partea statului român a principiilor și drepturilor promovate de Convenție, cât și asemănarea explicită a obligației de a asigura transpunerea acestora în practică (art. 4).
În calitatea sa de Stat Parte al Convenției, statul român își asumă în urma ratificării Convenției următoarele obligații:
Să promoveze principiile și prevederile Convenției și să depună eforturi în sensul aducerii acestora la cunoștința tuturor cetățenilor – adulți și copii;
Să pună de acord legislația internă cu prevederile Convenției;
Să asigure, în aplicarea legislației, respectarea principiilor promovate de Convenție și să interpreteze legislația în vigoare, în spiritul acestor principii;
Să creeze instituțiile adecvate pentru punerea în practică a prevederilor Convenției, luându-se în considerare cu prioritate interesul superior al copilului;
Să ia măsuri în limitele maxime ale rezervelor de care dispune, pentru asigurarea respectării tuturor drepturilor economice, sociale și culturale ale copiilor;
Să asigure copilului protecția și îngrijirea necesare pentru bunăstarea sa, în mod prioritar în cadrul unei familii, sprijinind și obligând părinții sau tutorii acestuia să-și exercite drepturile și obligațiile ce le revin în creșterea și educarea copilului;
Să garanteze copilului capabil de discernământ dreptul de a exprima liber opinia sa asupra oricărei probleme care îl privește și să creeze contextul în care acesta să-și manifeste acest drept;
Să ia toate măsurile legislative, administrative, sociale și educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, vătămare, abuz mental sau fizic, de abandon sau neglijență, de tratamente rele sau de exploatare;
Să asigure accesul nelimitat al tuturor copiilor la serviciile medicale, astfel încât toți copiii să se poată bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă;
Să creeze cadrul necesar respectării dreptului la educație și a exercitării acestuia în mod progresiv și pe baza egalității de șanse;
Să înainteze Comitetului Drepturilor Copilului (prin intermediul secretarului general al ONU) rapoarte asupra măsurilor pe care le adoptă, pentru a da efect drepturilor recunoscute în prezența Convenției și asupra progreselor realizate în exercitarea acestor drepturi și să asigure o largă difuzare a acestor rapoarte în țările lor proprii.
DREPTURILE COPILULUI
ÎN PRINCIPALELE ACTE NORMATIVE
DIN LEGISLAȚIA ROMÂNIEI
CONSTITUȚIA
În cuprinsul Constituției trebuie menționat art. 45, intitulat “Protecția copiilor și a tinerilor”, care prevede:
Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor.
Statul acordă alocații de stat pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav sau handicapat. Alte forme de protecție socială a copiilor și tinerilor se stabilesc prin lege.
Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității, sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală, sunt interzise.
Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați.
Autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.
CODUL FAMILIEI
Codul familiei adoptat prin Legea nr. 4/1953, a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului. Codul familiei reglementează relațiile din cadrul familiei, pornindu-se de la considerentul că cel mai bun mediu pentru dezvoltarea copilului este familia. Un întreg capitol – Cap.I din Titlul III – este dedicat ocrotirii copiilor.
Codul familiei acordă, de asemenea, o importanță deosebită relațiilor copil – autorități, stabilindu-se în mod special responsabilitățile instituțiilor menite să asigure protecția copilului în față oricăror abuzuri.
În forma inițială, Codul familiei reglementa și adopția, măsură de protecție a copilului în dificultate, care este în prezent reglementată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997, aprobată prin Legea nr. 87 di 25 aprilie 1998.
ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI NR. 26/1997 CU PRIVIRE LA PROTECȚIA COPILULUI AFLAT ÎN DIFICULTATE, APROBATĂ PRIN LEGEA NR. 108/1998
Menită să înlocuiască Legea nr. 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, este considerată ca cea mai importantă reglementare din ultima vreme, în domeniul protecției copilului, fiind destinată protecției copiilor a căror “dezvoltare sau integritate fizică sau morală este periclitată” (art. 1 al. 1).
Introducerea noțiunii de copil aflat în dificultate este foarte importantă, deschizând noi perspective în domeniul protecției copilului. De asemenea, instituirea de servicii și comisii speciale pentru protecția copilului, constituind astfel un prim pas al descentralizării.
În strânsă legătură cu reglementările mai sus amintite, sunt următoarele:
Legea nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului de copii;
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat;
Hotărârea nr. 205/1997 cu privire la organizarea activității autorităților administrației publice locale, în domeniul protecției drepturilor copilului;
Legea nr. 120/1997 cu privire la concediul plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă până la 2 ani;
Legea nr. 119/1997 cu privire la alocația suplimentară pentru familiile cu copii;
Hotărârea nr. 604/1997 cu privire la criteriile și procedurile de autorizare a organismelor private care desfășoară activități în domeniul protecției copilului.
PLANUL NAȚIONAL DE ACȚIUNE ÎN FAVOAREA COPILULUI
Prin Hotărârea de Guvern nr. 972/1995, a fost aprobat Planul național de acțiune în favoarea copilului, document care stabilește un foarte serios program de protecție a copiilor din România, ținându-se seama de condițiile concrete economice și sociale, care influențează în această perioadă dezvoltarea copilului.
Acesta este primul document care s referă în mod direct la prevederile Convenției Drepturilor Copilului și a fost elaborat printr-o largă consultare națională, guvernamentală și neguvernamentală.
Programul definit prin Planul Național are în vedere punerea în aplicare a următoarelor direcții de acțiune:
În domeniul drepturilor copilului, aplicarea recomandărilor Comitetului Drepturilor Copilului și monitorizarea respectării drepturilor copilului în România;
În domeniul asigurării sănătății copilului, ameliorarea asistenței medicale a mamei, a copilului, a adolescentului, precum și reconsiderarea sistemului de îngrijire acordată copilului;
Creșterea și dezvoltarea copilului;
Educația copilului;
Sprijinirea familiei, ca mediu privilegiat pentru dezvoltarea copilului;
Protecția copiilor aflați în dificultate și a celor cu deficiențe;
Protecția juridică a minorilor și prevenirea delicvenței juvenile;
Sporirea rolului femeilor în îmbunătățirea condițiilor de viață ale copiilor;
Îmbunătățirea cadrului legislativ și normativ.
CAPITOLUL III
CONVENȚIA ONU CU PRIVIRE LA
DREPTURILE COPILULUI – REFLECTATĂ ÎN PROGRAMELE UNOR INSTITUȚII GUVERNAMENTALE ȘI NEGUVERNAMENTALE ACTIVE ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI COPILULUI DIN ROMÂNIA
CONVENȚIA ONU CU PRIVIRE LA
DREPTURILE COPILULUI – FUNDAMENT AL PROGRAMELOR ORGANIZAȚIEI “SALVAȚI COPIII”
Fondată în 1919, Alianța Internațională “Save the Children” (ISCA) cuprinde 26 organizații membre, care desfășoară activități în peste 100 țări de pe toate continentele. Toate aceste organizații împărtășesc o viziune comună a unei lumi care respectă și valorizează fiecare copil, care ascultă copiii și învață de la aceștia, o lume în care toți copiii au speranțe și șanse.
ISCA oferă, atât ajutor în regim de urgență, cât și sprijin pentru o dezvoltare pe termen lung, lucrând în strânsă legătură cu partenerii locali.
În abordarea situațiilor de criză, care afectează dezvoltarea și chiar viața copiilor, “Save the Children” oferă asistență materială pentru nevoile imediate, protecție pentru copiii implicați în conflicte armate (inclusiv întoarcerea în familie a copiilor separați de părinți).
“Save the Children” dezvoltă, de asemenea, programe majore de garantare a drepturilor copiilor, prin introducerea unor dezvoltări echitabile și susținute.
Sărăcia și inegalitățile sunt cauzele majore ale multor obstacole ce împiedică respectarea drepturilor copiilor, iar eradicarea lor este un scop fundamental al programelor desfășurate de “Save the Children”.
Într-o la fel de mare măsură, “Save the Children” s-a concentrat asupra dezvoltării unor programe de cercetare și advocacy, care să aducă în atenția decidenților politici și a formatorilor de opinie din întreaga lume, situațiile de nerespectare a drepturilor copiilor.
Această muncă a fost orientată pe trei direcții:
Creșterea gradului de conștientizare asupra Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului;
Încurajarea implementării prevederilor Convenției, în mod global;
Susținerea mecanismelor de monitorizare stabilite prin Convenție.
ISCA are un buget anual de 300 milioane USD.
Există o legătură puternică între activitatea ISCA și Convenția ONU cu privire la drepturile copilului. În 1923, Eglantyne Jebb, fondatoarea “Save the Children”, a redactat prima Cartă a drepturilor copilului. “Am credința că trebuie să pledăm pentru anumite drepturi ale copilului și să muncim pentru recunoașterea lor universală”.
Munca sa de pionierat se găsește peste ani în Convenția ratificată în 1989. În mare măsură, Convenția oferă o bază pentru munca “Save the Children”. Existența “Save the Children” este puternic motivată de dorința de a transforma prevederile Convenției în realitate.
Organizații membre ale Alianței Internaționale Save the Children:
Australia – Save the Children Fund Australia;
Canada – Save the Children Canada;
Danemarca – Red Barnet;
Republica Dominicană – Fundacion Para El Desarrollo Comunitario;
Egipt – Egyptian Save the Children;
Insulele Faroe – Barnabati;
Finlanda – Pelastakaa Lapset Ry;
Franța – Enfants et Developpement;
Grecia – Save the Children Greece;
Guatemala – Alianza Para EI Desarrollo Juvenil Comunitario;
Honduras – Asociacion Salvemos Los Ninos de Honduras;
Islanda – Barnaheill;
Japonia – Save the Children Japan;
Iordan – Jordanian Save the Children;
Korea – Save the Children Korea;
Macedonia – Save the Children Macedonia;
Mauritius – Save the Children Mauritius;
Mexic – Fundacion Mexicana de Apoyo Infantil AC (FAI);
Olanda – Save the Children The Netherlands;
Noua Zeelandă – Save the Children Fund New Zealand;
Norvegia – Redd Barna;
România – Salvați Copiii;
Spania – Save the Children Spain;
Suedia – Radda Barnen;
Regatul Unit al Marii Britanii – Save the Children Fund;
Statele Unite ale Americii – Save the Children Federation.
În 1999 se aniversează 80 de ani de la înființarea mișcării “Save the Children”. Prima organizație Save the Children a fost fondată la 19 mai 1919 în Marea Britanie. În cei 80 de ani de activitate Save the Children a dat credit numelui său, salvând milioane de copii de la teribilele efecte ale războaielor, bolilor și ale foametei.
Alianța Internațională Save the Children nu a considerat niciodată munca sa pentru copii ca un act de caritate. “Copiii au drepturi” a fost principiul care a condus mereu activitatea alianței. Copiii au dreptul de a fi protejați de violență și abuz, să fie sănătoși și bine educați. Copiii au dreptul de a-și spune părerea, de a
spune ceea ce doresc și ceea ce așteaptă de la adulți. Copiii au dreptul de a participa la luarea deciziilor care îi privesc. În viziunea Alianței copiii și tinerii sunt nu doar beneficiari ai proiectelor ci și parteneri.
Programele Alianței Save the Children au o excelentă reputație. În decursul anilor multe alte organizații și-au orientat și structurat programele după modelele promovate de Alianță. Printr-o continuă monitorizare și evaluare și printr-o permanentă inovație Alianța își menține locul de lider în domeniu. Îmbunătățirea comunicării și cooperării între membrii Alianței a fost și este esențială pentru atingerea obiectivelor.
ISCA a desfășurat programe în peste 100 de țări, folosind un buget de 230.000.000 ₤. Nu multe organizații au o așa puternică și globală prezență. În viitor Alianța intenționează să participe mult mai frecvent la evenimentele media și să se angajeze mult mai activ în activitățile de strângere de fonduri la nivel internațional pentru finanțarea programelor în beneficiul copiilor.
Conceput pentru a reflecta copilăria, pasiunea, continuitatea, unitatea și forța , elemente caracteristice ale Alianței, noul logo, ce va fi preluat de toate organizațiile membre, va potența caracterul unitar și internațional al mișcării Save the Children.
În perioada 17 – 21 mai 1999 s-a desfășurat la București întâlnirea anuală ISCA. În această perioadă au avut loc întâlniri cu Emil Constantinescu, Președintele României, Paul Mitroi, Avocatul Poporului, Mircea Moldovan, Secretar de Stat al instituției Avocatul Poporului, și cu Nora Godwin, Reprezentant special UNICEF.
Olara H. Otunnu, Reprezentantul special al Secretarului General ONU pentru copii și conflicte armate, a prezentat un raport asupra folosirii copiilor în conflictele armate, în unele state ale lumii. Domnia sa și-a exprimat aprecierile fală de activitatea Save the Children in această problemă, precizând că prezența sa la adunarea ISCA este o oportunitate pentru a schimba idei și pentru a extinde parteneriatul între ONU și Save the Children.
Ca organizație ISCA, “Salvați Copiii” – România își bazează întreaga sa activitate încă de la înființarea sa în 1990, pe principiile Convențiilor Drepturilor Copiilor. A fost prima organizație neguvernamentală din România care a tradus și a tipărit Convenția atât în versiunea integrală, cât și în versiuni adaptate pentru copii, în mai mult de 250.000 exemplare.
Programele de educație a copiilor și a personalului care lucrează cu aceștia, a profesioniștilor din domeniu precum și activitățile de informare a publicului larg, referitoare la conținutul Convenției și situația aplicării acesteia în țara noastră, au constituit puncte prioritare în activitatea de până acum.
“Salvați Copiii” a participat la întâlnirea ocazionată de analiza Raportului Inițial al României de către Comitetul Națiunilor Unite de la Geneva, organism împuternicit de ONU să monitorizeze Statele Părți semnatare ale Convenției asupra modului de respectare a drepturilor copilului.
Totodată, “Salvați Copiii” a contribuit și la redactarea celui de-al doilea raport periodic al României.
Prin Convenție se acordă organizațiilor neguvernamentale un rol important în procesul de monitorizare și rapoarte. “Salvați Copiii” și-a asumat acest rol deosebit de dificil în procesul de monitorizare pe care îl realizează prin desfășurarea de programe directe în beneficiul copiilor, prin implicarea copiilor și tinerilor în activitatea sa, prin dezvoltarea unor cooperări, naționale, cu organisme guvernamentale și neguvernamentale, precum și prin întreaga activitate a Centrului de Informare și Documentare asupra Drepturilor Copiilor.
Programele de intervenție directă pornesc de la o analiză a realităților românești și încearcă, prin implicarea specialiștilor, să creeze noi modele de servicii pentru copilul aflat în dificultate, astfel încât drepturile sale să fie respectate fără nici o discriminare.
“Salvați Copiii” s-a implicat în programe adresate protecției copiilor străzi, a copiilor cu nevoi speciale, a celor refugiați, a copiilor abuzați sau neglijați, a copiilor din centrele de plasament și a celor abandonați, fără identitate.
Această activitate se desfășoară atât prin Secretariatul General al Organizației, cât și prin cele 13 filiale județene care sunt active în prezent.
Faptul că numărul membrilor este în creștere, iar activitatea s-a amplificat în perioada parcursă de la înființare, perioadă care, la scara întregii societăți se caracterizează prin regres în toate sferele de activitate, demonstrează necesitatea și nevoia de implicare a oamenilor în întreg acest domeniu social.
“Salvați Copiii” se bucură de mare interes din partea copiilor și tinerilor, aceștia implicându-se permanent și continuu, în programele de dezvoltare, unele fiind conduse de către ei înșiși, fapt ce creează o certitudine a permanentizări existenței demersului “Salvați Copiii”.
Organizația “Salvați Copiii” consideră că o societate care se dorește mai bună și echitabilă de toți copiii trebuie să asculte și că ia în considerare ceea ce aceștia își doresc în prezent și în viitor.
Pentru că o societate favorabilă adulților nu este neapărat și una care promovează și favorizează dezvoltarea celor mai tineri membri. Sigur că acest proces al consultării nu este ușor de realizat – cere timp și abilități speciale. Dar, astfel, copiii se vor simți parte activă în procesul de definire și planificare a viitorului lor și își vor însuși responsabilitățile într-o manieră mult mai implicată.
II. UNICEF – ÎN ROMÂNIA
Uniunea Fondul Națiunilor Unite pentru Copii, așa cum a fost definită de Comitetul Executiv în 1996, este aceea de a promova și veghea la respectarea drepturilor copilului. Acesta conferă organizației în statutul unanim recunoscut, iar demersurilor și acțiunilor sale, o deplină legiuitate.
Întreaga activitate UNICEF este patronată de principiile și standardele prin care protecția copilului este codificată în Constituție. Acest lucru este o consecință logică a mandatului încredințat de Națiunile Unite și anume:
“UNICEF este mandatat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite să militeze pentru protecția drepturilor copilului, să asigure satisfacerea nevoilor de bază ale copiilor și condițiile pentru împlinirea tuturor posibilităților”.
“Convenția privind Drepturile Copilului constituie sistemul de referință al UNICEF iar rolul său fundamental este acela de a impune principii etice și standarde internaționale de comportament vis-à-vis de copii”.
Dincolo de atribuțiile pe care Convenția Drepturilor Copilului le conferă organizației, citatul de mai sus evidențiază o schimbare de viziune în evoluția sa.
În întreaga sa istorie, rațiunea de a fi UNICEF a fost una umanitară.
Rolul său dominant a constatat în combaterea prin orice mijloace a privațiunilor de ordin economic, central, social, politic, ecologic care afectează copiii lumii dar mai cu seamă, copiii din țările sau regiunile caracterizate de nivele modeste ale dezvoltării socio-economice, de sărăcie, de conflicte armate, de calamități naturale sau ecologice, de ravagiile unor regimuri politice represive.
Această fază a istoriei instituționale a UNICEF este cel mai bine caracterizată de sintagma: satisfacerea nevoilor de bază. Înscrierea drepturilor copilului într-o cartă care se bucură de o recunoaștere universală, nu numai prin universalitatea valorilor și normelor înscrise, dar și formal ca urmare a ratificării ei de majoritatea statelor lumii (191 state), inaugurează o nouă etapă și anume, ceea caracterizată de împlinirea drepturilor umane fundamentale.
Uniunea UNICEF – Fondul Națiunilor Unite pentru Copii – în România este de a sprijini Guvernul în implementarea sistemului de protecție a copilului astfel încât, în această perioadă de tranziție, toți copiii, inclusiv cei defavorizați și marginalizați, să poată crește într-un mediu familial care să le asigure dragoste și protecție pentru ca nevoile lor fundamentale de dezvoltare să fie satisfăcute, prin respectarea drepturilor copilului.
În acest scop UNICEF acordă suport pentru dezvoltarea serviciilor care să consolideze capacitatea familiilor de a crește și îngriji copii. UNICEF sprijină mecanismele care vizează schimbarea atitudinii opiniei publice față de problemele copiilor, în special aceea care vede în instituționalizare o alternativă la îngrijirea cu tip familial; încurajează dezvoltarea de alternative viabile de tip familial pentru copiii instituționalizați.
Nu în ultimul rând, activitatea UNICEF urmărește consolidarea capacității autorităților guvernamentale, a comunităților, a autorităților locale, ONG-urilor, a mass-media și a instituțiilor cu atingerea obiectivelor enumerate mai sus.
UNICEF a venit în România în 1990, la solicitarea autorităților române, pentru a susține eforturile Guvernului nevoit să facă față situației dramatice a copiilor din «orfelinate», copiilor abandonați, copiilor străzii, copiilor infectați cu HIV, mulți pentru care șansele supraviețuirii erau, în mod cotidian, puse sub semnul întrebării.
După ce a debutat cu două programe de asistență și urgență (1991-1992, 1993-1994), activitatea UNICEF în România se derulează conform unui Program de cooperare cu Guvernul Român pe durata a cinci ani.
Principalele direcții de activitate sunt: sănătatea și nutriția, educația familiei, protecția copilului și dezvoltarea de politici sociale și statistici sociale.
În domeniul sănătății și nutriției, UNICEF sprijină dezvoltarea unui program național de supraveghere a stării nutriționale a copilului mic, includerea vaccinării împotriva hepatitei B, sprijină consolidarea rețelei naționale de promovare a sănătății, instruirea personalului din rețeaua medicală în managementul de proiect și abilități de comunicare, dezvoltarea capacității instituționale de asigurare a unor standarde minime ale serviciilor de sănătate și al accesibilității la acesta.
O atenție deosebită se acordă articulării unei strategii naționale în domeniul HIV/SIDA.
Programul de educația familiei are ca obiectiv principal, dezvoltarea comunitară prin stimularea participării, principala direcție a schimbării fiind acea a suportului comunitar adresat familiei.
Se acordă susținerea necesară dezvoltării centrelor de resurse pentru părinți, se construiesc ratele informale și intersectoriale de comunicare între nivelurile central și local, de dezvoltă colaborarea cu factorii de decizie și autoritățile locale implicate în servicii de educație și sănătate, se încurajează parteneriatul cu sectorul privat la nivel local pentru a sprijini proiectele de educație.
UNICEF sprijină reforma sistemului de protecție a copilului inițiată de Departamentul de Protecție a Copilului sub aspect legislativ, cât și sub aspect administrativ.
Altfel spus, unul dintre obiectivele UNICEF îl reprezintă reducerea numărului de copii instituționalizați în accelerarea dezinstituționalizării și inhibarea tendinței de a plasa copiii în instituții, prin dezvoltarea de alternative care să ofere un cadru adecvat, cât mai apropiat de cel familial pentru creșterea și dezvoltarea copiilor.
Sintetizând, UNICEF acționează în următoarele direcții:
În sănătate și nutriție:
sprijină servicii de asistențe pre și postnatală pentru tinerele mame;
promovează imunizarea copiilor împotriva principalelor boli ale copilăriei;
sprijină cercetarea privind starea de nutriție a familiei;
sprijină activități care promovează informații despre sănătate și educație medicală pentru toți;
sprijină proiecte adresate absolvenților, pentru promovarea unui stil de viață sănătos și pentru prevenirea HIV/SIDA;
sprijină politici care permit dezvoltarea de servicii de sănătate locale pentru familie și tineri.
În protecția copilului:
promovează dezvoltarea de servicii care pot să ofere suport familiilor aflate în situații de risc, astfel încât ele să fie capabile să-și crească copiii;
sprijină activități ce ajută la integrarea copiilor cu lipsă de abilități în școlile obișnuite;
promovează dezvoltarea de alternative de tip familial, cum sunt familia de plasament și adoptic, sau case de tip familial la nivelul comunității;
acolo unde copiii sunt nevoiți să stea un timp îndelungat în unități rezidențiale, sprijină dezvoltarea unor așezăminte mai mici și prietenoase pentru copil;
sprijină programe care asigură integrarea socio-profesională a tinerilor care au ajuns la vârsta la care trebuie să părăsească instituțiile de tip rezidențial;
sprijină activități pentru protecția copiilor străzii și pentru reintegrarea lor într-un mediu propice nevoilor lor de dezvoltare.
În educația familiei:
sprijină dezvoltarea de centre de resurse pentru părinți unde aceștia sunt informați despre dezvoltarea copilului, nutriția și sănătatea lui;
sprijină instruirea educatoarelor de grădiniță în metode centrate pe copil și pe includerea părinților în procesul educativ, UNICEF recunoscând educația copiilor preșcolari drept un factor de succes în școala primară;
sprijină programe de formare a diferitelor categorii profesionale care contribuie la susținerea și dezvoltarea familiei.
CAPITOLUL IV
OBIECTIVELE PROGRAMELOR NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE ÎNTRE ANII 1990-2000
Obiective majore pentru supraviețuirea, dezvoltarea și protecția copilului
Rata mortalității infantile și a mortalității copiilor cu vârstă mai mică de 5 ani se va reduce cu 30% sau la 50 și 70 la 1.000 de născuți vii, sau mai puțin dacă este posibil;
Rata mortalității materne se va reduce la jumătate;
Malnutriția severă sau moderată la copiii mai mici de 5 ani se va reduce la jumătate;
Accesul universal la apa potabilă și la servicii sanitare adecvate tuturor situațiilor;
Accesul universal la educația primară și completarea studiilor primare la cel puțin 80% dintre copiii de vârstă școlară (primară);
Reducerea ratei analfabetismului la adulți la cel puțin jumătate din nivelul atins în 1990 și mai ales în rândul femeilor;
Îmbunătățirea modalităților de protecție a copilului aflat în situații foarte dificile.
Obiective de susținere / sectoriale
Sănătatea și educația femeilor:
Acordarea unei atenții speciale sănătății și nutriției fetelor, gravidelor și femeilor care alăptează;
Accesul tuturor cuplurilor la informații și servicii pentru a preveni sarcinile nedorite (prea devreme, prea apropiate de sarcina anterioară, prea târziu sau prea multe);
Accesul tuturor femeilor însărcinate la serviciile prenatale, pregătirea participativă de-a lungul perioadei de sarcină și servicii de urgență pentru femeile cu sarcini cu risc sau care necesită intervenții obstreticale de urgență;
Accesul universal la educația primară cu accent pe accesul fetelor și dezvoltarea de programe rapide de alfabetizare pentru femei.
Nutriție:
Reducerea formelor severe sau moderate de malnutriție pentru copiii mai mici de 5 ani la un nivel de cel puțin jumătate din cel corespunzător anului 1990;
Reducerea numărului de copii cu greutate mică la naștere (mai puțin de 2,5 kg) la mai puțin de 10% din născuții vii;
Reducerea anemiei provocate de deficitul de fier la femei la o treime față de situația din 1990;
Eliminarea virtuală a deficitului de vitamina A și a consecințelor acesteia, inclusiv orbirea;
Încurajarea mamelor să folosească exclusiv alăptarea la sân pentru patru sau șase luni și să continue alăptarea, împreună cu alimentația complementară chiar și în al doilea an de viață al copilului;
Monitorizarea creșterii copilului în toate țările prin instituții specifice;
Diseminarea de cunoștințe și servicii de sprijin pentru a spori producția de hrană și a asigura siguranța calității hranei produse în gospodării.
Sănătatea copilului:
Eradicarea globală a poliomielitei;
Eliminarea tetanosului neonatal până în anul 1995;
Reducerea cu până la 95% a cazurilor de deces datorate pojarului și reducerea cu până la 90% a cazurilor de pojar comparativ cu nivelul pre-imunizării din anul 1995, ca un pas important spre eradicarea globală a pojarului în viitor;
Menținerea unui nivel înalt al imunizărilor (cel puțin 90% din copiii sub un an) împotriva difteriei, tusei convulsive, tetanosului, pojarului, poliomielitei, tuberculozei și împotriva tetanosului la femei fertile;
Reducerea cu până la 50% din decesele cauzate de diaree la copiii sub 5 ani și cu 25% a ratei incidenței diareei;
Reducerea cu o treime a ratei deceselor cauzate de infecțiile respiratorii acute la copiii sub 5 ani.
Apă și igienă:
Accesul universal la apă potabilă sigură;
Accesul universal la servicii de sănătate adecvate oricărei situații;
Eliminarea filariozei cutanate.
Educația primară:
Extinderea serviciilor de dezvoltare încă din copilăria timpurie, inclusiv reducerea costurilor acestora și promovarea intervențiilor comunitare;
Accesul universal la educația primară și absolvirea școlii primare de cel puțin 8% dintre copiii de vârstă școlară primară, prin intermediul sistemului formal sau non-formal, la standardele comparabile, cu accentuarea eliminării disparităților sexuale;
Reducerea ratei analfabetismului la cel puțin jumătate din nivelul corespunzător anului 1990, cu accent pe reducerea analfabetismului în rândul femeilor;
Ridicarea nivelului de cunoștințe, deprinderi și valori însușite de indivizi și familii pentru îmbunătățirea calității vieții, prin intermediul tuturor canalelor educative, inclusiv mass-media, forme moderne și tradiționale de comunicare și acțiune socială și măsurarea efectivă cu ajutorul schimbărilor comportamentale.
Copii în situație dificilă:
Îmbunătățirea sistemului de protecție a copiilor, în special a celor aflați în dificultate și abandonarea cauzelor principale care determină aceste situații.
CAPITOLUL V
STRATEGIA GUVERNAMENTALĂ ÎN
DOMENIUL PROTECȚIEI DREPTURILOR COPILULUI
ÎN PERIOADA 1997-2000
Având în vedere complexitatea și gravitatea problemei situației copiilor în dificultate din România, necesitatea luării unor măsuri urgente precum și a armonizării legislației române în domeniu cu legislația europeană, Guvernul României a înființat prin Hotărârea Guvernului României nr. 16/1997 Departamentul pentru Protecția Copilului în cadrul aparatului de lucru al Guvernului.
Departamentul a fost creat prin reorganizarea Comitetului Național pentru Protecția Copilului și prin includerea Secretariatului Comitetului Român pentru Adopții.
Departamentul este condus de un secretar de stat care este și președintele Comitetului Român pentru Adopții.
Departamentul pentru Protecția Copilului devine astfel, principalul interlocutor, la nivel central, în probleme care veghează protecția dreptului copilului să nu rămână o piedică în calea aderării României la structurile europene.
Principalele atribuții ale Departamentului pentru Protecția Copilului sunt:
Elaborarea strategiei guvernamentale în domeniul ocrotirii și drepturile copilului și urmărirea activității de punere în aplicare a acesteia;
Monitorizarea respectării drepturilor copilului;
Propunerea de acte normative în vederea perfecționării reglementărilor legale în domeniul protecției copilului;
Participarea la derularea programelor umanitare de urgență și pe termen lung vizând ocrotirea copilului și a familiei.
I. REFORMA CADRULUI NORMATIV ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI DREPTURILOR COPILULUI
Principiile care stau la baza reformei cadrului normativ sunt:
Elaborarea unui cadru legal unitar și coerent în vederea obținerii unui sistem integrat de acte normative în domeniul protecției drepturilor copilului, în deplina concordanță cu convențiile internaționale la care România este pare;
Descentralizarea activității a protecției a drepturilor copilului.
Reforma cadrului normativ are în vedere următoarele aspecte:
Inițiativa legislativă:
Proiect de lege cu privire la drepturile copilului-lege cadru, cuprinzând principiile generale în domeniul drepturilor copilului;
Proiect de lege cu privire la măsurile de protecție a drepturilor copilului – lege care a înlocuit Legea nr. 3/1970 privind regimul protecției unor categorii de minori și care va avea în vedere următoarele aspecte principale: redefinirea copilului care necesită măsuri speciale de protecție a drepturilor sale; principalele măsuri de protecție a drepturilor copilului; descentralizarea activității de protecție a drepturilor copilului; înființarea Comisiei Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului prin reorganizarea Comisiei pentru Ocrotirea Minorilor prevăzută de Legea 3/1970, Comisie care funcționează pe lângă consiliul Județean, prezidată de Secretarul Consiliului județean; definirea atribuțiilor în domeniu în cadrul Comisiei; înființarea Direcțiilor Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului, în subordinea Consiliului Județean, având rolul de “executiv” al Comisiei Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului; trecerea instituțiilor de ocrotire a minorilor în subordinea Consiliului Județean;
Proiect de lege vizând reforma Codului Familiei inclusiv prin integrarea dispozițiilor legale referitoare la adopție și declararea judecătorească a abandonului de copii;
Includerea în proiectul Legii bugetului, la capitolul “Cheltuieli pentru Consiliile Județene”, a unei anexe privitoare la “Cheltuieli pentru protecția drepturilor copilului”.
Acte administrative – Hotărâri ale Guvernului:
Regulamentul cadru de organizare și funcționare a Direcției Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului;
Norme metodologice pentru activitatea de protecție a drepturilor copilului în cadrul Direcției Județene;
Criterii de acreditare și norme metodologice privind modul de elaborare pentru organizațiile care desfășoară activități în domeniul adopției.
Legislație:
Prin Legea 34/1998 s-a stabilit acordarea unor subvenții asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică care înființează și administrează unități de asistență socială. În temeiul art. 1 alin.(4) și art. 2 alin. (2) din această lege, la data de 28 august 1998 a fost semnată Hotărârea Guvernului nr. 539/1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 345 din 11 septembrie 1998, care aprobă normele metodologice privind stabilirea criteriilor de acordare a acestor subvenții.
Prin art. 2 al acestei hotărâri este stabilit, pentru anul 1998, nivelul mediu lunar al subvențiilor care se acordă de bugetul de stat pentru o persoană asistată la 300.000 lei.
Subvenția se acordă în urma unei convenții încheiate între Ministerul Muncii și Protecției Sociale, prin serviciile publice descentralizate, pe de o parte și asociația sau fundația română selecționată, pe de altă parte.
Criteriile de evaluare și selecționare a fundațiilor și asociațiilor le întâlnim în Cap. III al Normelor Metodologice aprobate prin Hotărârea sus menționată. Aceste criterii sunt:
justificarea unității de asistență socială în raport cu necesitățile și prioritățile de asistență socială ale comunității;
capacitatea organizatorică și de funcționare a unității de asistență socială, dovedită prin:
experiența asociației sau a fundației în domeniul serviciilor sociale propuse;
căile și modalitățile de identificare a beneficiarilor;
funcționarea unității de asistență într-un sediu adecvat;
organizarea activităților din unitatea de asistență socială;
calitatea standardelor propuse de asociație sau de fundație pentru serviciile acordate de unitatea de asistență socială;
capacitatea bugetului de venituri și cheltuieli al unității de asistență socială de a asigura funcționarea acesteia, pe perioada subvenționării, la standardele propuse;
capacitatea resurselor umane de a asigura funcționarea unității la standardele propuse;
experiență de colaborare, parteneriat cu autoritățile locale, cu alte organizații guvernamentale și neguvernamentale.
Pe baza acestor criterii, în urma cererilor primite din partea asociațiilor și fundațiilor, Comisia de evaluare și selecționare stabilește asociațiile și fundațiile care vor beneficia de subvenție, precum și nivelul acesteia. De asemenea, anunță în scris rezultatul selecției asociațiilor și fundațiilor care au solicitat subvenții.
Aceste comisii de evaluare funcționează pe lângă Ministerul Muncii și Protecției Sociale și pe lângă consiliile locale. Dacă activitățile de asistență socială se adresează unor beneficiari din mai multe județe, cererea se va adresa Ministerului Muncii și Protecției Sociale iar dacă se adresează unor beneficiari dintr-un singur județ, cererea se va adresa consiliilor locale.
În funcție de același criteriu, subvențiile vor fi plătite din bugetul de stat, respectiv din bugetele locale.
Cererea de acordare de subvenții se va depune la organul administrativ competent în ultima lună a trimestrului III al anului pentru subvenția din anul următor.
În urma încheierii convenției de acordare a subvențiilor, acestea vor fi plătite lunar. Organul administrativ care acordă subvenția verifică lunar corectitudinea subvenției solicitate și stabilește necesarul de credite bugetare conform documentelor justificative de cheltuieli din luna precedentă.
Asociațiile și fundațiile care primesc subvenții au obligația, la rândul lor, să transmită organului de la care au primit subvenția, la termenele și în condițiile stabilite, un cont de execuție privind modul de utilizare a subvenției.
În perioada martie – septembrie 1999 au apărut câteva acte normative de interes pentru cei ce activează în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului.
În temeiul dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 26/1997 republicată, ale Legii administrației publice locale nr. 69/1991, republicată, cu modificările ulterioare, precum și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3411998 privind reorganizarea Departamentului pentru Protecția Copiilor Guvernul României a aprobat, prin Hotărârea Guvernamentală nr. 117/1999, Normele metodologice și măsurile tranzitorii de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență nr. 26/1997 privind protecția aflat în dificultate. Normele metodologice și măsurile tranzitorii vizează:
organizarea și funcționarea comisiilor pentru protecția copiilor (Capitolul I);
organizarea și funcționarea serviciilor publice specializate pentru protecția copilului (Capitolul II);
măsurile tranzitorii de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 2611997 privind protecția copilului aflat în dificultate, republicată (Capitolul III);
dispoziții finale (alocația de întreținere, serviciile care pot fi organizate și dezvoltate, în baza legii, de organismele private autorizate, restructurarea centrelor de plasament și a centrelor de primire a copilului – Capitolul IV).
Este prezentată, de asemenea, în anexa 2 (anexa 1 cuprinzând cele patru capitole de mai sus), metodologia de coordonare a activității de protecție și promovare a drepturilor copilului la nivel național.
Așteptată cu foarte mult interes, Ordonanța de urgență nr. 102/1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, publicată în Monitorul Oficial nr. 310 din 30 iunie 1999, a intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 1999. La data întrării în vigoare a ordonanței au fost abrogate Legea nr. 53/1992 privind protecția specială a persoanelor handicapate, Legea nr. 57/1992 privind încadrarea în muncă a persoanelor handicapate, precum și alte dispoziții contrare prezentei ordonanțe. Ordonanța se referă la următoarele aspecte:
o serie de dispoziții generale vizând definirea persoanelor cu handicap, a protecției speciale și a măsurilor de realizarea a acesteia (Capitolul I);
instituțiilor de protecție specială a persoanelor cu handicap (Capitolul II);
accesibilități pentru persoanele cu handicap (Capitolul III);
drepturile și obligațiile persoanelor cu handicap cu o secțiune specială pentru drepturile de care beneficiază copiii cu handicap (Capitolul IV);
organizarea și funcționarea comisiilor de expertiză medicală a persoanelor cu handicap (Capitolul V);
drepturile și obligațiile asistentului personal (Capitolul VI);
încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap (Capitolul VII);
parteneriatul cu organizațiile neguvernamentale ale persoanelor cu handicap sau care au ca obiect de activitate protecția specială a persoanelor cu handicap (Capitolul VIII);
fondul special de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap (Capitolul IX);
dispoziții finale și tranzitorii (Capitolul X).
Acte normative cu relevanță în domeniul protecției drepturilor copilului, adoptate în perioada 1 ianuarie 2000 – 1 iulie 2000:
Ordin al Secretarului de Stat pentru Persoanele cu Handicap privind plata drepturilor salariale pentru asistenții personali ai persoanelor cu handicap grav și a transportului în comun al persoanelor cu handicap și pentru asistenții personali care beneficiază de aceasta conform legii (Monitorul Oficial nr. 11 din 13 ianuarie 2000).
Ordonanța de Urgență nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații (Monitorul Oficial nr. 39 din 31 ianuarie 2000).
Hotărârea Guvernului nr. 96/2000 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului (Monitorul Oficial nr. 62 din 11 februarie 2000).
Ordonanța de Urgență nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată (Monitorul Oficial nr. 113 din 15 martie 2000).
Ordin al președintelui Agenției Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului privind criteriile de determinare a comunităților locale din care provin copiii cu handicap și cel aflat în dificultate (Monitorul Oficial nr. 137 din 31 martie 2000).
Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale (Monitorul Oficial nr. 140 din 1 aprilie 2000).
Hotărârea Guvernului nr. 244/2000 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii concediului paternal nr. 210/1999 (Monitorul Oficial nr. 150 din 11 aprilie 2000).
Hotărârea Guvernului nr. 260/2000 privind aprobarea programului național în domeniul protecției drepturilor copilului aflat în dificultate (Monitorul Oficial nr. 171 din 21 aprilie 2000).
Legea nr. 57/2000 privind aprobarea OG 196/1999 pentru ratificarea adendumului la memorandumul de finanțare între Guvernul României și Comisia Europeană referitor la programul RO 9803.02 – “Sprijin pentru reforma din domeniul protecției drepturilor copilului”, semnat la București la 15 octombrie 1999 (Monitorul Oficial nr. 173 din 24 aprilie 2000).
Ordin privind aprobarea tarifelor pentru accesul la Registrul național al persoanelor juridice iară scop patrimonial (Monitorul Oficial nr. 222 din 19 mai 2000).
II. DESCENTRALIZAREA ACTIVITĂȚII DE PROTECȚIE A DREPTURILOR COPILULUI
Principiul care stă la baza descentralizării este următorul: coordonarea, puterea de decizie și finanțarea activității de protecție a drepturilor copilului la nivelul județului intră în atribuțiile Consiliului Județean, coordonarea metodologică la nivel central urmând să fie efectuată de către Departamentul pentru Protecția Copilului.
Principalele aspecte avute în vedere sunt:
Înființarea Direcțiilor Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului, servicii publice de interes județean, organizate ca instituții publice cu personalitate juridică, subordonate din punct de vedere administrativ Consiliului Județean și din punct de vedere al activității de protecție a drepturilor copilului Comisiei Județene pentru Protecția Copilului; sprijinirea dezvoltării acestor direcții;
Trecerea instituțiilor de ocrotire a copilului ( leagăne, casa de copii, de sub tutela Consiliului Județean, urmând a se respecta aceleași principii de subordonare prezentate la punctul (I.);
Includerea în Bugetul Consiliului Județean a copilului “Cheltuieli pentru protecția drepturilor copilului” cu cele două principale subcapitole:
protecția de tip instituțional a copilului (instituții de ocrotire);
monitorizarea activității de protecție a drepturilor copilului și alternative de protecție de tip familial (Direcția Județeană).
Metodologia unitară de formare inițială și permanentă a personalului implicat în activitatea de protecție a drepturilor copilului.
Restructurarea și diversificarea instituțiilor de ocrotire a copiilor
Activitatea de restructurare și diversificare a instituțiilor de ocrotire a copilului vizează transformarea instituțiilor de ocrotire din instituții de tip rezidențial exclusiv, în instituții capabile să ofere alternative la instituționalizarea copiilor.
Restructurarea presupune:
transformarea instituțiilor existente în instituții de tip familial;
liberalizarea accesului familiilor naturale și a celor potențial ocrotitoare în instituții;
Diversificarea presupune:
înființarea de centre maternitare, centre de zi, instituții de ocrotire socio-medico-educativă pentru copilul cu nevoi speciale ș.a.
IV. ALTERNATIVE DE TIP FAMILIAL LA OCROTIREA DE TIP REZIDENȚIAL A COPILULUI
Principiul de bază al activității constă în oferirea de alternative de tip, ocrotirii de tip rezidențial a copilului, prin identificarea, recrutarea, evaluarea, pregătirea și supravegherea unor familii substitutive pentru copilul care necesită o măsură de protecție specială a drepturilor sale:
familii profesioniste de plasament;
familii adoptive.
V. PREVENIREA PRENATALĂ A ABANDONULUI DE COPII ȘI A HANDICAPULUI LA NAȘTERE
Cele două aspecte principale ale acestei activități sunt:
Monitorizarea femeilor gravide aflate în dificultate, în vederea consilierii și sprijinirii materiale a acestora în perioada prenatală;
Planning familial și educație contraceptivă.
VI. CREȘTEREA ROLULUI SOCIETĂȚII CIVILE ÎN ACTIVITATEA DE PROTECȚIE A DREPTURILOR COPILULUI
Două obiective principale vor fi avute în vedere:
Implicarea colectivității locale, atât din punct de vedere moral, cât și material, în activitatea de protecție a drepturilor copilului;
Implicarea directă a ONG-urilor în această activitate, inclusiv prin concesionarea anumitor tipuri de servicii publice oferite populației, implicând sprijinirea din punct de vedere tehnic și financiar al activității ONG de către autoritățile publice.
Capitolul vi
realitatea Exemplificată cu privire la protecția drepturilor copilului
1. Impactul sărăciei asupra
copiilor și familiei
Analizând situația copiilor din România, în raport cu criteriul – poziția copilului față de familia sa, se observă că:
din totalul copiilor, marea majoritate (98,5%) locuiesc cu familiile lor naturale;
aproximativ 1,5% din totalul copiilor trăiesc în afara familiei biologice, în diverse tipuri de instituții de ocrotire rezidențială, în familii de plasament sau în familii adoptive. Marea majoritate a copiilor aflați în îngrijirea unor instituții de ocrotire au părinți naturali. În consecință, sintagma “orfanii din România”, folosită adesea cu referire la copiii instituționalizați, nu corespunde cu totul realității;
numărul copiilor cu diferite tipuri și grade de handicap, care trăiesc în familiile naturale reprezintă 0,88% din totalul populației 0–18 ani și este de cca. 10 ori mai mare decât numărul copiilor cu handicapuri grave sau polihandicap ocrotiți în instituții specializate;
majoritatea copiilor cu HIV/SIDA (inclusiv cei internați) au cel puțin un părinte;
din numărul estimat al copiilor străzii (aproximativ 4.300, din care aproximativ 2.200 permanent pe stradă), marea majoritate au părinți. 2.100 de copii petrec noaptea sau perioadele friguroase în familie).
În ultimii ani, în ciuda eforturilor realizate atât de statul român, cât și de câteva organizații neguvernamentale, fenomenul abandonului copiilor s-a manifestat în continuare, existând semnale alarmante asupra unei posibile creșteri a situațiilor de abandon. Numărul copiilor abandonați este greu de precizat, dar conform unei anchete efectuate în cadrul Observatorului Dezvoltării Copilului în Europa, a rezultat o rată a abandonului de 1,7% născuți vii. Atât starea civilă, cât și situația economică precară a mamei se reflectă într-o rată crescută a abandonului. În plus, legitimitatea copilului reprezintă un factor de protecție, astfel încât copiii născuți în afara căsătoriei au un risc de abandon de cca. 12 ori mai mare decât cei născuți în cadrul căsătoriei.
În anul 1998, politica socială în domeniul protecției copilului a suferit o redefinire a obiectivelor, fiind promovate alternativele la instituționalizare în cazurile în care copiii erau abandonați sau se aflau într-o situație cu risc de a fi abandonați.
Astfel, dintr-un total de 44.979 de cazuri noi (instrumentate potrivit cadrului legislativ), Comisiile pentru Protecția Copilului au dat decizii de instituționalizare pentru 8.514 de copii, iar ceilalți 36.465 copii au fost protejați în propriile familii sau în familii substitutive. Distribuția copiilor protejați în mediul familia1 se prezintă după cum urmează: 68% încredințări (14.413 copii), 19% plasamente (4.080 copii), 8% libertate supravegheată în familie (1.727 copii), 5% încredințați în vederea adopției (1.666 copii).
După o scurtă perioadă de scădere a numărului de adopții în cursul anului 1997, datorită reformei sistemului de adopții, numărul acestora a crescut în 1998. În anul 1998 au fost realizate un număr de 2.017 de adopții internaționale și 840 de adopții naționale.
Ca urmare a activității de susținere a serviciilor publice specializate pentru protecția copilului, procentul copiilor cu situația juridică clarificată a crescut de la 4%, la momentul intrării în vigoare a noului cadru legislativ, la 18% la sfârșitul anului 1998.
Ultimele analize la nivel local, privitoare la stadiul reformei, realizate în cadrul Programului Phare-Bridging de asistență tehnică pentru implementarea reformei sistemului de protecție a copilului, au evidențiat o accelerarea a activității serviciilor publice pentru protecția copilului. Numărul cererilor de sprijin adresate serviciilor publice pentru protecția copilului a crescut.
Una din principalele cauze ale acestor situații, în care din ce în ce mai multe familii solicită ajutor suplimentar statului în îndeplinirea funcțiilor de creștere și educare a copiilor, o constituie sărăcia sau, cu alte cuvinte, diminuarea alarmantă a veniturilor familiilor, situându-le cu mult sub pragul minim al unui trai decent.
Sărăcia, cu implicațiile sale, a devenit o preocupare principală, atât pentru cercetarea sociologică și economică, cât și pentru autoritățile de stat. În anul 1998, un segment important de populație a fost puternic afectat de sărăcie ca urmare a disponibilizării unui număr mare de angajați și a scăderii valorii reale a veniturilor populației.
Analizele efectuate de Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții arată că, în rândul săracilor, cea mai importantă poziție o ocupă familiile cu mai mult de doi copii (în cazul familiilor monoparentale chiar și cele cu doi copii). Ori, atâta vreme cât în aceste familii preponderentă este populația cu vârste între 0 și 14-15 ani, înseamnă că sărăcia afectează în primul rând copiii și adolescenții.
Efectiv, dificultățile familiilor cu mulți copii se resimt la toate capitolele consumului, dar aspectele cele mai grave, cu consecințe în planul dezvoltării fizice și psihice, sunt întâlnite la consumul alimentar. Malnutriția și subnutriția sunt realități ale vieții acestor familii, în ciuda aparentului paradox legat de structura consumului lor alimentar (deși la multe grupe de produse alimentare cantitatea medie consumată scade, crește ponderea cheltuielilor pentru consum alimentar și pentru băuturi). Una dintre explicații o constituie creșterea mai accentuată a prețurilor la mărfurile alimentare (în raport cu cele nealimentare și cu serviciile), ceea ce duce la alocarea – în medie – de sume mai mari, pentru cantități mai mici de produse.
Primul loc între efectele sărăciei la nivelul alimentației copiilor din familiile numeroase îl ocupă lipsa cronică sau aproape cronică a unor produse de bază. Este relevant chiar și un singur aspect: micul dejun al acestor copii. O anchetă sociologică realizată de Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții în 1996 (și trebuie să recunoaștem că realitatea nu s-a îmbunătățit de atunci și până în 1998) a evidențiat faptul că în 7% din familiile investigate în mediul urban (în București aproape 10%), micul dejun lipsește din alimentația copiilor. Pâinea și ceaiul sunt cele mai frecvente alimente consumate la micul dejun, atât în mediul urban, cât și în cel rural. În schimb, laptele lipsește de la micul dejun al copiilor din 73% dintre familiile sărace cu mulți copii (în București peste 85%). În decursul celor 10 zile anterioare desfășurării anchetei, 67% din familiile sărace cu copii din mediul urban nu au cumpărat nici un litru de lapte.
Creșterea ponderii cheltuielilor destinate alimentelor determină diminuarea ponderii altor cheltuieli. În cazul familiilor nevoiașe, se ajunge până la eliminarea totală a unor cheltuieli considerate a fi mai puțin presante: dotarea gospodăriei cu bunuri de folosință îndelungată, îmbrăcăminte și încălțăminte noi, instruire și educație – ceea ce îi afectează în principal pe copii. Privarea copiilor de pregătirea culturală înseamnă, în multe familii, renunțarea și la învățământul primar, generând un dezavantaj enorm pentru integrarea acestor copii în viața socială.
Condițiile de trai ale celor mai multe dintre familiile cu mulți copii sunt înrăutățite de situația spațiului de locuit, în general insuficient, prost echipat și insalubru; există cazuri în care familia este total lipsită de locuință și recurge la substitute extreme, total nesatisfăcătoare.
Lipsurile materiale pe care le cunosc majoritatea familiilor cu mulți copii, discernământul scăzut pe care îl au copiii cu un nivel scăzut de instruire, modelele negative pe care le oferă, de multe ori, chiar persoanele adulte din familie, favorizează apariția comportamentelor deviante. În plus, orientarea spre acte antisociale este favorizată și de existența unui timp liber supradimensionat, pentru care nu sunt modalități admise de folosire, sau cele existente sunt inaccesibile ori greu accesibile. La acestea se adaugă și gradul scăzut de coeziune al acestor familii, disensiunile, certurile, formele violente pe care acestea le îmbracă adeseori. Acești factori alterează climatul familial și afectează unitatea familiei.
În context social, sărăcia a determinat o serie de boli relativ răspândite care au ca determinanți principali nivelul scăzut de igienă, scăderea nivelului educațional și deteriorarea serviciilor medicale preventive. Hepatita virală (mai ales hepatita B) și tuberculoza înregistrează o tendință de creștere a incidenței, în special ca urmare a reducerii ratelor de vaccinare și a existenței unor grupuri localizate de indivizi neimunizați, mai ales în cadrul populației cu risc crescut. Ca răspuns la numărul mare de copii contaminați, Ministerul Sănătății a dezvoltat programe naționale de imunizare, programe susținute și de finanțatori străini.
2. ABANDONUL COPIILOR ÎN MATERNITATE
DEFINIȚII
Din punct de vedere juridic, un copil poate fi declarat abandonat prin hotărâre judecătorească, ca urmare a faptului că părinții s-au dezinteresat de el în mod vădit o perioadă mai mare de 6 luni. Dezinteresul se definește ca fiind încetarea imputabilă a oricăror legături între părinți și copil, legături care să dovedească existența unor raporturi părintești normale.
Din punct de vedere medical, abandonul în maternitate (părăsirea nou-născutului în maternitate) este declarat atunci când copilul este spitalizat cu două săptămâni mai mult fală de momentul la care se recomandă externarea lui.
Între situația copilului care trăiește în familia sa și abandonul consemnat legal, există o multitudine de forme intermediare de separare a copilului de familie: părăsirea definitivă a copilului (cu sau fără declarație formală de abandon) în maternități, leagăne, spitale, case de copii sau, pur și simplu, în gări sau pe stradă; încredințarea copilului pe o perioadă nedeterminată unor instituții, fără să existe o decizie clară în legătură cu caracterul separării (definitivă sau provizorie); neglijarea cronică a copilului (acesta fiind lăsat total nesupravegheat, să stea în stradă, să fugă din familie).
Abandonul generează o traumă profundă cu consecințe extrem de grave pentru întreaga viață. Nu întâmplător, unul dintre cei mai importanți indicatori ai calității condițiilor de viață a copilului este riscul de a fi abandonat.
În general, rata abandonului în rândul prematurilor este mai mare decât în rândul copiilor născuți la termen. Un alt factor d risc pentru abandon este greutatea mică la naștere: în rândul copiilor a căror greutate la naștere este mai mică de 2 000 gr. riscul de abandon este de 11 ori mai mare, în vreme ce o greutate mai mică de 2 500 gr. implică un risc doar de 5 ori mai mare.
Starea de sănătate a femeilor, alimentația necorespunzătoare, stress-ul și viața nesănătoasă, asistența medicală preventivă necorespunzătoare au dus la creșterea treptată a procentului de născuți vii subponderali. În eșantionul copiilor abandonați, procentul de subponderali a fost de 33,6%, ceea ce duce la concluzia că greutatea la naștere este unul dintre factorii de risc ai abandonului (în corelație cu durata sarcinii, adică aspectul de prematuritate a nașterii).
Atât starea civilă, cât și situația economică precară a mamei se reflectă într-o rată crescută a abandonului. În plus, legitimitatea copilului reprezintă un factor de protecție, astfel încât copiii născuți în afara căsătoriei au un risc de abandon de cca. 12 ori mai mare decât cei născuți în cadrul căsătoriei. 312 dintre copiii abandonați provin din afara căsătoriei, fală de 75 care provin din familii legal constituite.
În 1997 ponderea născuților vii la nivel național, la grupa de vârstă cea mai fertilă (20-29 ani), a fost de 70.6%, cifră apropiată de cea din lotul martor (68.7%). În lotul de copii abandonați în maternitate, la această grupă de vârstă s-au născut numai 54.5%, o pondere însemnată de copii abandonați înregistrându-se la femeile de peste 30 ani și in general in afara căsătoriei.
Noul model demografic al familiei românești presupune din ce in ce mai puțini copii de rangul III și peste. Familiile cu peste trei copii sunt din ce în ce mai puține, procentul lor fiind de 17.7% în lotul martor, pe când în eșantionul copiilor abandonați este de 41.9%.
Ocupația mamei este un factor de protecție împotriva abandonului: majoritatea copiilor abandonați (76%) au mame șomere (ceea ce subliniază importanța fenomenului social și a condițiilor socio-economice), 14% au mame salariate și 10% – mame eleve sau studente. În plus, în fenomenul abandonului se reflectă și nivelul de instruire al mamei: femeile cu instruire medie și superioară abandonează copilul mai rar decât cele iară studii, în special în ceea ce îi privește pe nou-născuții de rangul III și IV.
Etnia influențează fenomenul abandonului. În rândul românilor sunt abandonați mai mult nou-născuți de rangul I, în timp ce în cazul romilor sunt mai afectați copiii de rangul IV. Un procent destul de ridicat de copii abandonați (27.4%) nu sunt declarați la starea civilă, dar acest aspect nu poate fi legat de etnie: mai mult de 2/3 din copii au fost declarați și apoi abandonați, indiferent de etnia căreia îi aparțin.
Pentru rezolvarea cazurilor copiilor abandonați se poate apela la o gamă variată de soluții: reintegrarea în familii a copiilor abandonați, prevenirea instituționalizării prin instituirea încredințării, plasamentului sau a adopției. Studiul efectuat a dovedit că în majoritatea cazurilor (88%) modalitatea de rezolvare a abandonului este instituționalizarea și doar 12% dintre nou-născuții abandonați sunt reintegrați în familie sau adoptați.
Deși, pe de-o parte, este necesar ca părinții naturali să fie încurajați să reia în familie copiii instituționalizați sau instituționalizabili, de multe ori acest proces nu este posibil și, la limită, chiar nu este în interesul copilului.
3. PREVENIREA ABANDONULUI ȘI REINTEGRARE FAMILIALĂ
I. “TOȚI COPIII AU DREPTUL LA O FAMILIE”
Există copii pentru care părinții refuză să fie părinți cu mult înainte ca ei să poată spune “mama” sau “tata”. Și ei, asemeni celor care locuiesc zi de zi alături de părinții lor, sunt copii, dar poartă., nu de puține ori, o etichetă: copii abandonați, copii orfani, copii instituționalizați.
Un copil (abandonat) spune: “părerea mea este că dacă mă iubeau, nu mă abandonau”. Altul se declară victimă a unui fapt trist, dar împlinit: “nu a fost vina lor că am ajuns aici; tata a murit în 1996, iar mama, când aveam trei ani”.
Abandonul copiilor este o poveste dureroasă, un cumul de emoții și sentimente ale copiilor sau un fenomen social, de cea mai mare gravitate, descris statistic prin date care consemnează creșterea numărului de copii abandonați în maternități, pe stradă sau instituționalizați. În altă ordine de idei, abandonul ar trebui să fie un subiect important de discuție al celor care iau decizii. Ne ferim să spunem “politice” pentru că nu am vrea să credem că problema se rezumă la o soluție și la un grup de decidenți atât de limitativ. Dacă ne-am referi la decidenți, poate că am îi tentați să începem cu politicienii, dar ni se pare la fel de important să situăm pe aceeași poziție familia, sau poate comunitatea.
Date fiind gravitatea situației copiilor abandonați și necesitatea unor decizii imediate nu doar pentru îmbunătățirea situației lor, dar și pentru prevenirea abandonului, Salvați Copiii a declarat tradiționala săptămână a drepturilor copilului (1-6 iunie), ca fiind săptămâna solidarizării cu copiii abandonați și familiile cu risc de a-și abandona copiii.
II. PREVENIREA ABANDONULUI
Istoric. Elaborând și aplicând o strategie originală pentru perioada anului 1992, proiectul “Prevenirea abandonului și reintegrare familială”, a demonstrat și pe parcursul următorilor șapte ani de existență necesitatea sprijinirii familiei aflate în dificultate pentru depășirea momentului de criză și pentru menținerea unității ei. Importanța acestui mod de abordare și acțiune este subliniată și de faptul că o parte din etapele metodologice ale proiectului se regăsesc în Planul Național de Acțiune în favoarea copilului – prin Hotărârea nr. 972 din 4 decembrie 1995 și în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 26/1997 – prin care se stipulează “familia – mediu privilegiat pentru dezvoltarea copilului”.
Realizat și desfășurat cu voluntari, membri ai Salvați Copiii, cu colaboratori recomandați de MMPS și Ministerul Sănătății, cu parteneri din nouă consilii județene în cadrul programului PHARE care a asigurat susținerea tehnică și financiară pe o perioadă de 18 luni, proiectul a contribuit la rezolvarea a 1542 de cazuri. În filiala din Craiova, proiectul a primit sprijinul unor organizații austriece și norvegiene implicate în protecția copilului.
Obiective. Proiectul urmărește sprijinirea materială și consilierea familiilor aflate în situația de a-și abandona copiii sau care deja au copiii instituționalizați din cauza sărăciei, asigurarea dreptul fundamental al copilului de a trăi împreună cu părinții, cu familia lărgită.
Rezultate:
prevenirea abandonului și reintegrare în familia naturală a unui număr de 136 copii din 95 familii;
ajutoare sociale lunare pentru 30 de copii cuprinși în program la Craiova;
ajutoare materiale ocazionale (dulciuri, jucării, fructe, îmbrăcăminte) pentru 100 de copii din Craiova și împrejurimi (copii din familii cu probleme sociale deosebite, infectați HIV din spitalul nr. 3 din Craiova și copii din preventoriu TBC – Sanatoriul Pade);
consilierea și susținere psihoemoțională a familiilor;
orientarea și sprijinirea în rezolvarea nevoilor constatate (probleme medicale, școlare, juridice etc.);
sensibilizarea opiniei publice și a comunității pentru creșterea receptivității și implicării în sprijinirea aproapelui care se află într-o situație critică.
Parteneri. DPC-urile din cele 6 sectoare ale Bucureștiului, consiliile județene: Mureș, Neamț, Bistrița, Direcția de Protecție a Copilului Medgidia și Direcția Muncii și Protecției Sociale Iași și Craiova, Rettet das Kind – Austria, Bjorgvin Viederegaende Skole Bergen – Norvegia, Odd Fellow.
II. CENTRE DE CONSILIERE PENTRU COPIL ȘI FAMILIE
(București, Iași, Timișoara)
Istoric. Proiectul a debutat în 1997 cu dezvoltarea unui parteneriat social în prevenirea abuzurilor și neglijării copiilor și cu realizarea unui curs de pregătire pentru specialiștii în domeniu. Consecințele somatice și psihice imediate, și efectele pe termen lung care influențează dezvoltarea psihosocială a copilului au determinat implicarea factorilor responsabili în vederea depistării, tratării și prevenirii oricăror forme de abuz sau neglijare.
În România nu există servicii specializate pentru semnalarea și tratarea unor astfel de cazuri. Rezolvarea complexului de simptome și probleme pe care abuzul le implică necesită programe de recuperare conduse de specialiști care au fost inițiați si formați să lucreze în domeniu. În această idee, s-au creat trei centre de consiliere, asistentă socială, tratament și reabilitare, pentru copiii care au suferit o formă de abuz sau neglijare și pentru familiile lor – la București, Iași si Timișoara.
Rezultate. Într-o perioadă de aproximativ 3 luni în cele trei centre de consiliere:
au fost înregistrate 65 de cazuri de abuz și neglijare care au necesitat investigare, diagnostic și terapie;
au fost consiliați un număr de 60 părinți, educatori sau alte persoane în grija cărora se află copiii;
au fost sprijinite în rezolvarea unor probleme medicale, școlare sau juridice 30 de cazuri;
au fost redactate materiale de informare – pliante, broșuri despre copilul abuzat, neglijat, afiș;
au fost realizate trei întâlniri cu parteneri în proiect.
Parteneri
Centrul de consiliere pentru copil și familie – București: Spitalul Clinic Central de Copii Gr. Alexandrescu, Ministerul Sănătății, DPDC-urile celor 6 sectoare ale Capitalei, Poliție (6 secții), școlile generale nr. 30 și 195, Institutul Medico – Legal, Centrul de primire Gavroche.
Centrul de consiliere pentru copii abuzați – Iași: Spitalul Sf. Maria, Fundația Iosif, Primăria municipiului Iași, Universitatea “Petre Andrei”, Poliția municipiului Iași, Direcția pentru Protecția Drepturilor Copilului.
Copilul abuzat, neglijat – intervenție precoce – Timișoara: Direcția Județeană pentru Protecția Drepturilor Copilului, maternitățile din Timișoara, Casa cu ferestre deschise, Clinica de Neuropsihiatrie Infantilă Timișoara, Asociația “Ioana”, Fundația “Ovidiu”.
Obiective:
Recuperarea psiho-medicală și socială a copiilor care au suferit o formă de abuz sau neglijare în vederea evitării instalării unor comportamente aberante;
Reducerea numărului de cazuri de abuz și neglijare la copii și prevenirea transmiterii intergenerații a comportamentului abuziv;
Crearea unei rețele de semnalare, asistență și intervenție pentru copiii care au suferit o formă de abuz sau neglijare.
III. CAZURI INTERNAȚIONALE
Istoric. Programul a debutat în anul 1991 pe baza unei convenții de colaborare încheiată, încă din 1990, între Salvați Copiii și Serviciul Social Internațional, prin care Salvați Copiii devenea corespondentul pentru România al SSI.
Convenția de colaborare stabilea dreptul Organizației Salvați Copiii de a derula programe în contextul problematicii sociale specifice SSI – probleme sociale individuale și/sau familiale care apar în condițiile deplasării peste frontiere a indivizilor sau grupurilor umane.
În perioada 1991-1998, Salvați Copiii s-a implicat în tratamentul a 416 cazuri. Dintre acestea 234 au fost închise. Din punct de vedere al cazuisticii, este vorba în principal la copii neacompaniați aflați în străinătate, nou-născuți abandonați în maternități în străinătate, familii separate (copii de părinți) care solicită reintegrarea familială, adopții eșuate, tratament medical etc.
Obiectivul general. Proiectul oferă asistență socială copiilor români în situație de risc aflați în străinătate sau în țară – copii care din diferite motive sunt separați de familiile lor (de unul sau ambii părinți), a căror bunăstare fizică și/sau psihică este în pericol. Pentru rezolvarea situației lor este necesară cooperarea a două sau mai multor țări.
Rezultate. În anul 1998, Salvați Copiii a oferit asistență socială și s-a implicat în soluționarea a 101 cazuri, dintre care 52 noi și 49 din anii precedenți. Se remarcă o deplasare de la problematica minorilor neacompaniați spre cazuri cu un mai accentuat caracter social (copii abandonați, reunificare familială, adopții eșuate etc.). Din totalul cazurilor tratate în anul 1998 cele mai frecvente situații au fost sesizate de SSI Italia (52 %), urmată de SSI Germania (36,5%).
În 1998 în totalul cazurilor tratate în cooperare cu SSI Italia ponderea au deținut-o minorii neacompaniați (85%). Semnarea unui acord bilateral între statul român și Germania pentru repatrierea persoanelor cu statut ilegal a condus la accentuarea fenomenului migrației dinspre România spre alte țări europene, cu prioritate Italia, Spania, Olanda.
O succintă analiză a cazurilor relevă că: minorii provin în proporție de 71% din familii, din care 63% din familii dezorganizate. Procentajul copiilor orfani și abandonați se situează sub 10%.
Din punct de vedere al repartiției pe sexe ponderea o dețin băieții (63%), deși comparativ cu anul 1997 a crescut ponderea fetelor.
După naționalitate situația se prezintă astfel: români (59%); romi (17%); maghiari (3%); germani (2%); 19% nu au oferit informații despre naționalitate. De remarcat că ponderea rromilor în totalul cazurilor de minori neacompaniați depășește cu mult procentajul pe care aceștia îl dețin în populația țării și a crescut comparativ cu anul 1997.
După mediul de proveniență 85% sunt din mediul urban. Din punct de vedere al veniturilor în familie provin din familii fără nici un venit sau cu un singur venit. Familiile de proveniență se situează la nivelul sau sub pragul limitei de subzistentă.
Parteneri: Serviciul Social Internațional, Direcțiile Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului. Inspectoratul General al Poliției – Direcția de evidență a populației.
IV. REINTEGRAREA FAMILIALĂ
La început, strategia programelor era una bazată pe intervenție directă, prin susținerea prin mijloace materiale și financiare, pe consiliere a familiilor în dificultate și pe promovarea în campanii susținute a alternativelor familiale la instituționalizare.
Începând cu ianuarie 2000, “Salvați Copiii” desfășoară în parteneriat cu Agenția Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, un serviciu de asistență pentru familii cu risc de a-și abandona copiii, în municipiul București și în 12 județe (Argeș, Brașov, Caraș-Severin, Constanța, Dâmbovița, Dolj, Hunedoara, Iași, Mureș, Suceava, Timiș și Vaslui).
Obiectivele programului sunt:
identificarea familiilor în situație de risc;
prevenirea abandonului, respectiv a instituționalizării;
asistență acordată familiei pe o perioadă de un an;
diminuarea numărului de copii instituționalizați;
crearea unui model de servicii de asistență pentru familiile în dificultate.
Rezultatele estimate, pe termen scurt, constau în j asistarea unui număr de aproximativ 800 de familii în dificultate, ceea ce ar putea contribui la reducerea numărului de copii abandonați în instituțiile de ocrotire sau maternități.
Proiectul se desfășoară prin implicarea unui număr pe de 28 de specialiști. În prima fază a acestuia a fost constituită o rețea de asistenți sociali care să identifice familiile cu risc de a-și abandona copiii. Specialiștii implicați în acest program acompaniază familia în dificultate, oferind consultanță și sprijin în vederea depășirii situației dificile și a prevenirii abandonului. De asemenea, oferă asistență în obținerea drepturilor materiale oferite prin lege ;familiilor cu venituri scăzute. Acompanierea familiei se face pe parcursul unui an. În acest interval de timp, asistentul social se va întâlni cu familia de cel puțin două ori pe lună.
Concomitent cu prevenirea abandonului, Salvați Copiii desfășoară programe de pregătire pentru asistenți sociali implicați în program și pentru personalul din Direcliile Județene pentru Protecția Copilului.
4. ADOPȚIA CA FORMĂ DE REINTEGRARE
FAMILIALĂ
Aceste condiții sunt cerute de lege în scopul de a asigura îndeplinirea condițiilor de fond și lipsa impedimentelor la adopție. Condițiile de formă se referă la actele juridice ale părților exprimate în forma prevăzută de lege și la procedura adopției.
Forma actelor juridice ale părților
Adopția necesită, în primul rând, consimțământul anumitor persoane prevăzute de lege. Actul juridic principal, substanțial, care formează fundamentul adopției, în interesul superior al adoptatorului, este consimțământul celui care dorește să adopte, dar care nu este suficient pentru o adopție. Consimțământul persoanei sau familiei care dorește să adopte se dă în forma unei «declarații autentificate de consimțământul la adopție» (art. 12, alin. 5, lit. d).
Consimțământul se exprimă în vederea adopției și trebuie să mai cuprindă declarația că s-a luat cunoștință de starea de sănătate a copilului, potrivit certificatului medical al acestuia, eliberat de policlinica de la domiciliul copilului. Prin formularea «declarația autentificată» (art. 12, alin. 5, lit. d) se înțelege că autentificarea se face de către notariatul public. Până la Legea nr. 11 din 1990, consimțământul adoptatorului putea fi dat în fața organului competent, fie în scris, fie oral, în acest ultim caz fiind necesar să se facă mențiune în decizia de încuviințare a adopției. Totuși, chiar dacă adoptatorul nu și-a dat consimțământul la adopție în forma prevăzută de lege, și dacă din comportarea sa ulterioară rezultă că a fost de acord cu adopția, se suplinește în acest fel deficiența de ordin formal și aceasta nu mai poate fi invocată. În prezent, consimțământul la adopție se exprimă numai în formă autentică, prin notarul public.
Pentru motivele arătate mai înainte, declarația de adopție dată în fața instanței de judecată competentă să încuviințeze adopția nu ar fi în spiritul Ordonanței de urgență nr. 25/1997, care prevede numai pentru consimțământul copilului care a împlinit 10 ani că se cere de instanță, nu și pentru adoptator. Copilul nu ar putea să-și exprime consimțământul în fața notarului public, în forma autentificată întocmită de acesta, dat fiind că el nu are capacitatea deplină de exercițiu. În cazul în care se adoptă o persoană cu capacitate deplină de exercițiu, consimțământul acesteia poate fi evident dat în formă autentificată de notarul public.
În mod obișnuit, consimțământul se exprimă separat la fiecare persoană chemată să consimtă la adopție. Consimțământul în vederea adopției se poate exprima personal sau prin mandatar. În acest ultim caz, procura trebuie să fie autentică și specială.
Consimțământul părinților firești ai celui ce urmează să fie adoptat se exprimă în formă autentică (art. 7, alin. 1, lit. a). Acest consimțământ se poate exprima numai după trecerea unui termen de 45 de zile de la nașterea copilului. Această condiție se cere și pentru tată și pentru mamă, intre care legea nu face nici o deosebire.
Consimțământul părinților este revocabil în termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care acesta a fost exprimat, după care devine irevocabil. Ar rezulta că nici părinții adoptatorului. nu pot să-și exprime consimțământul direct în fața instanței judecătorești chemate să încuviințeze adopția.
Soțul celui care adoptă, care nu devine adoptator, trebuie să consimtă la adopția dorită de celălalt soț. Legea nu prevede nimic in ce privește forma in care se exprimă acest consimțământ. Ar putea fi, deci, exprimat în scris, fără a fi autentic, sau ar putea fi exprimat direct în fața instanței de judecată chemată să încuviințeze adopția. În mod obișnuit, acest consimțământ se exprimă în formă autentică.
Dacă ambii soți adoptă, ei pot să-și exprime consimțământul numai în formă autentică. Aceasta este o situație distinctă. Dacă a împlinit vârsta de 10 ani, copilul ce urmează a fi adoptat, trebuie să consimtă la adopție. Acest consimțământ se cere în instanța judecătorească ce încuviințează adopția. Dacă persoana ce urmează a fi adoptată are capacitate deplină de exercițiu, consimțământul său se poate exprima în formă autentificată de către notarul public. S-ar putea pune problema dacă acest consimțământ al persoanei cu capacitate deplină de exercițiu poate fi exprimat în scris, fără a fi act autentic; consimțământul ar putea fi exprimat direct în fața instanței de judecată chemată să încuviințeze adopția.
Consimțămintele persoanelor menționate, exprimate în forma arătată, nu sunt suficiente pentru adopție, nu valorează prin ele adopția. Este nevoie de îndeplinirea și a celorlalte condiții de fond și de formă. Dar consimțămintele persoanei care dorește să adopte și ale părinților firești ai adoptatorului produc și unele efecte prealabile adopției, în cadrul procedurii adopției, de exemplu eliberarea atestatului care constată aptitudinea de a adopta ori permit încredințare copilului in vederea adopției.
5. Cauze familiale ale devierilor comportamentale la copii
Criza socială prelungită din România se reflectă acut la nivelul familiei. Tendințe asemănătoare sunt înregistrate și în plan mondial, cercetările prezentând de multe ori statistici alarmante.
Au intervenit în ultimele decenii schimbări majore în structura familiei, care tind să-l modifice statutul. Studiile psihosociale (S. Duch – 1986, J. Dumas – 1985, L. Roussel – 1989, S. Mark – 1983) avansează idea unei crize a familiei contemporane.
Urmărim să prezentăm consecințele acestei situații asupra personalității copilului din acest sfârșit de secol:
Factorii care influențează și tind să modifice statutul familiei contemporane:
Presiuni de natură economică
Fenomenul șomajului are impact direct asupra climatului afectiv din familie, fiind observabilă în asemenea cazuri o degradare a sistemului de valori. Lipsa de încredere în viitor conduce la dezechilibrare în interiorul căminului.
Situație extremă o prezintă familia în care urmărirea carierei profesionale de către soți poate să conducă la separarea lor. Se constituie astfel familia migrantă, soții locuiesc în localități diferite (acolo unde lucrează) și se văd periodic. În SUA există peste 700 de asemenea situații.
Presiuni de natură socio-culturală
Mai ales în ultimele trei decenii s-au extins modelele alternative de viață: coabitarea consensuală (concubinajul) care atinge în unele țări 35% și familiile monoparentale, rezultate mai ales din divorțuri. Rata divorțialității a cunoscut o creștere accentuată după 1989 în România, fenomen înregistrat în toate țările est-europene. Procentul familiilor conduse de mamă ca singur părinte, în urma divorțului, este de 20%. În SUA statisticile semnalează o relativă stabilizare a ratei divorțurilor datorită extinderii coabitării consensuale; totuși cercetările arată că una din două căsătorii americane se finalizează cu un divorț.
Se constată creșterea ponderii cuplurilor în care unul sau ambii parteneri au relații sexuale extramaritale și simultan este observabilă creșterea toleranței sociale față de acest comportament. În fața acestor tendințe crește necesitatea de protecție a copiilor crescuți într-un climat socio-afectiv tensionat.
Formele familiale de risc crescut pentru copii sunt reprezentate de concubinaj, familii monoparentale, familii dezorganizate. Delicvența juvenilă, dezarmoniile de personalitate alcoolismul și toxicomania fiind favorizate în cea mai mare măsură de aceste structuri familiale (L. Roussel 1989).
Procentul cel mai mare de boli mintale (nevroze, psihoze) se înregistrează la copiii provenit din familii dezorganizate. Despărțirea cuplului are drept consecință nu de puține ori, abandonul copilului, urmat de internarea lui în cămine – orfelinat. Anxietatea și insecuritatea afectivă a copilului abandonat antrenează ulterior diferite forme de agresivitate. Lucrările clasice ale lui R. Spitz atrag atenția asupra sindromului de hospitalism declanșat de carența afecțiunii materne și de lipsa de stimulare psiho-motorie asupra copilului din orfelinate.
Pe de altă parte școala este confruntată cu un număr crescând de copii cu dificultăți comportamentale, cu inadaptări de tot felul. Psihopedagogii care oferă consultanță acestor copii constată că tulburările lor de adaptare își au originea în prima copilărie. De exemplu, la unii copii s-a constat că bâlbâiala se manifestă doar în limba maternă și nu în cea învățată în școală. Analiza a evidențiat că unul dintre părinți, de regulă mama, lezase psihologic copilul. Sentimentul neîncrederii în sine, absența bucuriei, dezinteres școlar, comportament social alterat, somn agitat, pierderea capacități de concentrare – sunt numai câteva consecințe ale conflictelor familiale, ale unui climat afectogen deficitar.
Este un veritabil lanț al slăbiciunilor: într-o lume în care sensul spiritual al existenței este abandonat, copilul nu este apreciat ca o valoare în sine, poate doar în declarații publice.
Greșelile făcute astăzi în formarea copilului vor da roade în următorii ani, când criza socio-morală se va accentua.
De aceea problema asistenței psiho-pedagogice acordate familiilor și copiilor din familii defavorizate nu trebuie să constituie un lux ci o necesitate acută.
II. Tipologii parentale care favorizează devierile comportamentale la copii:
Cazurile copiilor problemă, a delincvenților minori au apărut nu numai în familii dezorganizate, ci și în cele aparent organizate.
“Profesiunea de părinte” presupune roluri și competențe aparte pentru care tinerii nu sunt întotdeauna pregăți. Climatul socio-afectiv din interiorul familiei este degradat de superficialitatea comunicării dintre soți, dintre părinți și copii. Empatia este un cod de comunicare nescrisă uitat de multe ori de părinții acestui sfârșit de secol. Psihanalista F. Dolto sublinia că limbajul non-verbal și deschiderea afectivă a mamei provoacă “un sentiment de siguranță și de liniștire în mai mare măsură decât țipetele, cearta, loviturile menite să-l facă pe copil să tacă”.
Pe de altă parte, hiperprotecția copilului conduce la iresponsabilitatea acestuia, la incapacitatea de a lupta cu problemele ulterioare.
Acestea sunt tipologii extreme, dar de multe ori părinții oscilează între atitudini severe și atitudini indulgente, încât copilul este și mai dezorientat; se favorizează astfel labilitatea psihică și inconsecvența interioară.
Psihopedagogia nondirectivistă dă “13 porunci ale părintelui model” pe care ne permitem să le reproducem:
Să dai copilului un sentiment de securitate;
Să dai sentimentul copilului că este dorit și iubit;
Să eviți amenințările, pedepsele fizice exagerate;
Să-l înveți pe copil cu independența și să-l determini să-și asume responsabilități;
Să rămâi calm și să nu te șocheze manifestările instinctuale ale copilului;
Să fii tolerant și să eviți conflictele;
Să eviți să-l faci pe copil să se simtă inferior;
Să nu-l împingi pe copil dincolo de ceea ce este natural (cu alte cuvinte să fie respectate particularitățile individuale);
Să respecți sentimentele copilului;
Să răspunzi cu franchețe la întrebările copilului;
Să te intereseze activitățile copilului, chiar dacă nu consideri că e ceva util;
Să tratezi dificultățile copilului fără să-l consideri anormal;
Să favorizezi creșterea, progresul, fără să hiperprotejezi
Imaginea secolului XXI depinde de modul în care ne formăm acum copiii, altfel granița dintre bine și rău, adevărat și fals poate deveni o necunoscută pentru societatea viitoare.
6. ASISTENȚA SOCIALĂ STRADALĂ
Preambul
Munca socială stradală (Streetwork) este o formă, raportată la spațiul de viață, a pedagogiei/asistenței sociale acordate tinerilor care întrunește aspra-i multe așteptări și pretenții. Cu siguranțâ este necesar ca, din perspectivă profesională, munca socială stradală să reprezinte în România o deosebită importanță. Munca centrată pe spațiul de viață cu grupe țintă precum:
Copiii/străzii
Copii/tineri cu probleme de dependență
Prostituție
Homosexualitate
Munca de prevenire SIDA
Tineri delincvenți
este doar palid conturată în România și găsește doar puțină atenție în discuțiile profesionale teoretice marcante.
Desigur, în România există proiecte și rapoarte practice, însă nu există o cercetare evaluativă (proprie) despre obiectivele, eficacitatea și metodele muncii sociale stradale cu copii și tineri care nu mai pot fi cuprinși în forme de ajutor staționare (de tip instituțional). Din păcate munca socială stradală este foarte puțin menționată în literatura de specialitate română de până acum. Astfel, în continuarea expunerii mele mă voi raporta la literatura de specialitate (relativ bogată) din câteva state vest-europene Anglia, Austria, Olanda, Elveția, Belgia, Germania (cititorul să-mi ierte aceasta).
Prin aceasta doresc să specific că muncii sociale stradale trebuie să i se acorde în viitor importanța adecvată iar acest domeniu profesional trebuie să fie finanțat suficient și din partea statului. Totodată munca socială stradală trebuie luată în considerare, în raport cu importanța ei, și în întocmirea planurilor de învățământ a facultăților de profil (pedagogie și asistență socială).
Evoluția istorică a muncii sociale stradale în Europa
Munca socială stradală are în țările vest europene o tradiție diferențiată în ce privește momentul apariției.
Momentul formării primelor proiecte, ce se apropie de sensul profesional de astăzi, se află spre exemplu în Anglia în anii ‘50, în Olanda în anii ‘60, în Austria la începutul anilor ‘80, în Germania la sfârșitul anilor ‘60/începutul anilor ‘70 iar în Belgia doar la mijlocul anilor ‘80.
Motivul variabilei de timp a momentului apariției muncii sociale stradale trebuie căutat pe de o parte în varietatea istorică a gradelor de diferențiere a sistemelor de ajutor social, pe de altă parte în condițiile extreme specifice unor regiuni/țări cum ar fi de exemplu acțiuni de constrângere determinate de situații sociale problematice (ex. Anglia: creșterea criminalității juvenile din anii ‘50; în Olanda: amplificarea consumului de droguri și munca cu clici de tineri; în Germania: mișcările studențești de la începutul anilor ‘70).
Munca socială stradală – în Elveția “Gassenarbeiter”, în Anglia “Outreachworker” sau “Detachedworker” se referă la copii/tineri și/sau la adulți care au fost “ciudați” în medii publice, “perturbatori” sau care au fost desemnați ca fiind răspunzători de anumite tulburări.
Instituțiile tradiționale cu acțiuni în domeniul pedagogic/pedagogic social nu-i mai pot cuprinde pe acești copii deoarece aceștia refuză sau sunt marginalizați de ofertele respective ca fiind “perturbanți” sau “inadaptați”. Copiii și tinerii au mai curând nevoie de concepte și forme practice apropiate spațiului lor de viață.
În Europa există, desigur, caracteristici naționale referitoare la formele de lucru, totuși din acestea s-au conturat forme de lucru ce depășesc granițe naționale:
intervenția de caz – ca premisă de acțiune necondiționată în munca cu clici, grupuri;
lucrul cu grupuri sociale – mai ales cu grupuri de tineri;
lucrul cu comunități – perspective orientate spre spațiul de social a grupurilor din zone, cartiere stabile.
Ca și domenii de lucru a muncii sociale stradale, internațional valabile, s-au conturat:
Bolnavi SIDA/infestați HIV și pofilaxia în acest domeniu;
Prostituția;
Homosexualitatea;
Scena drogurilor;
Grupuri informale de tineri, ex. tineri predispuși la acte de violență și/sau tineri delincvenți;
Fani ai fotbalului;
Vagabonzi, persoane lipsite de adăpost.
Fundamentele teoretice a muncii sociale stradale
Sarcina muncii sociale stradale este de a contacta grupuri țintă (ex. copiii străzii), însemnând că munca socială stradală se desfășoară exclusiv pe stradă. Caracteristica specială a muncii sociale stradale o constituie structura, aceasta însemnând căutarea clienților în mediul lor. Luând în considerare pragul de anxietăți a oamenilor defavorizați social și urmând calea formării încrederii, prin munca socială stradală se încearcă să se atragă persoane sau grupuri în ofertele propuse. Munca socială stradală se poziționează în fața instituțiilor tradiționale și a altor servicii sociale implicate, în vederea facilitării accesibilității persoanelor marginalizate, sau care sunt amenințate de marginalizare, la ofertele societății în ansamblu (ajutor pentru tineri, pregătire profesională, loc de muncă, locuință, familie, siguranța existenței) sau a modelării în mod suportabil a vieții – viața în stradă – acelor persoane care resping ofertele societății.
Principii de lucru
Acceptanță
Premise pentru confruntarea necesară acceptabilă cu grupurile țintă reprezintă cunoștințele adecvate despre caracteristica și referințele de viață a acestora.
Partinitate
Se bazează pe o sensibilă recunoaștere a necesităților, a intereselor și situațiilor problematice precum și a posibilităților de rezolvare, aspecte ce, convenind cu clientul, trebuie făcute publice (funcția de avocat a lucrătorului social stradal).
Orientarea spre resurse
Munca socială stradală are de promovat și dezvoltat resursele și potențialul existent a grupurilor țintă (clientelei).
Caracter liber consimțit
Frecvența, conținutul și durata contactelor cu lucrătorul social stradal se orientează după dorințele și acceptanța clienților.
Flexibilitate
Prezența într-un domeniu de muncă conduce la acomodarea cu ritmul de viață a grupului țintă (ex. seara, noaptea)
Eficientă
Ofertele muncii sociale stradale trebuie să se deruleze, pentru clienți, nebirocratic, orientate pe nevoi și corespunzător nivelului și situației clientului.
Informații
Lucrătorul social stradal nu transmite date despre clientelă (de exemplu Poliției).
Intervenție
Lucrătorul social stradal ia atitudine, în baza cunoașterii exacte a situației de viață a grupurilor țintă (ex. copiii străzii), în cadrul temelor și deciziilor social politice.
Munca socială stradală trebuie să dispună de spații corespunzătoare apropiate scenei de desfășurare a grupurilor țintă și adecvate acestora.
Finanțarea se asigură de către stat sau de serviciile sociale comunale.
Lucrătorul social stradal lucrează întotdeauna în echipă.
Profesionalismul lucrătorului social stradal/pedagogului social
În cadrul prelucrării teoretice și metodice a muncii sociale stradale s-a dovedit că, un candidat pentru un post de lucrător social stradal are șanse să-și păstreze acest post doar dacă are pregătire de asistent social sau pedagog social.
Întrebarea se pune însă dacă, cu aceasta se garantează o calificare satisfăcătoare. Munca socială stradală nu aparține de pachetul standard al pregătirii asistenților sociali sau pedagogilor sociali (în afară de Olanda există doar încercări timide).
Rezultă că asistenții sociali/pedagogii sociali trebuie să primească, după absolvire, o permanentă și continuă perfecționare care să-i apropie de spațiul de viață a grupurilor țintă amintite pentru a putea găsi și îndruma pe clienți spre căile de rezolvare posibile.
Tot mereu însă este accentuată necesitatea, alături de pregătirea profesională, existenței unor caracteristici personale precum: rezistența la frust, motivația, conșțiință politică, sociabilitate, capacitatea de a stabili contacte, spirit de inițiativă și angajament social.
7. PRIMUL STUDIU NAȚIONAL ASUPRA FENOMENULUI “COPII STRĂZII”
Viața noastră de fiecare zi s-a îmbogățit cu o nouă imagine socială: copii străzii, fenomen relativ nou pentru spațiul românesc.
Fenomenul copiilor străzii a devenit un peisaj comun pentru imaginea marilor aglomerări urbane. Copiii străzii pot fi întâlniți în centrul marilor orașe, în locuri aglomerate, în stațiile de tren sau metrou. Ei sunt atât victime ale sărăciei, inflației, șomajului și ale altor “efecte perverse” ale economiei de piață cât și ale unei insuficiente protecții sociale.
În mod firesc, apare întrebarea: de ce și cum ajunge un copil care la origine are o familie fie ea săracă, monoparentală să ajungă în stradă și să fie nevoit să se asocieze altora asemeni lui, reinventându-și o nouă familie? Care sunt resorturile psiho-sociale care o generează? În continuare vom încercă să formulăm câteva răspunsuri la aceste întrebări.
Copiii străzii – aspecte conceptuale
Trebuie să subliniem faptul că este destul de dificil să operăm distincții clare în vederea determinării diverselor categorii de copii ai străzii. Putem însă identifica diverse criterii de clasificare cum ar fi: aspecte rezidențiale, originea socială, nivelul de educație, zona din care provin, caracteristicile de grup ș.a.
În literatură pe temă, întâlnim numeroase încercări de a diferenția “tipuri sociale”, categorii de copii ai străzii. Astfel, unii autori operează distincții între copii străzii propriu-ziși (cei care trăiesc și locuiesc efectiv în stradă) și copii străzii marginali sau periferici (cei care merg acasă și păstrează legătura mai mult sau mai puțin cu familiile lor).
Alți autori operează distincții între copiii străzii “fugiți”, care și-au părăsit familia fără permisiunea acesteia, “alungați”, care și-au părăsit familia cu permisiunea acesteia, fiind forțați de altfel să o facă, alungați în stradă fără nici un mijloc de existență și copii ai străzii fără casă sau familie, care nu mai știu nimic despre familiile de origine sau casele de copii din care provin, de o îndelungată perioadă de timp.
În România, putem diferenția trei mari categorii de copii ai străzii:
Unii copii ai străzii trăiesc în permanentă în stradă sau în locuri publice. Ei sunt minori fără locuință și sunt needucați. De regulă ei au fost abandonați de mamele lor și/sau sunt victime ale agresiunii familiilor de origine. Aceștia nu mai păstrează nici o legătură cu acestea și își petrec tot timpul în cadrul grupului de copii asemenea lor. Ei trăiesc în grup, dormind în stațiile de metrou, în canale, în holurile blocurilor, în blocurile în construcție ș.a.m.d. Aceștia reprezintă o populație “nucleară” propriu-zisă de copii ai străzii;
Majoritatea copiilor străzii se află în mod circumstanțial în această situație. Ei păstrează anumite relații cu familiile din care provin, cu care țin legătura din timp în timp. O mare parte dintre aceștia tind să îngroașe rândurile celor din prima categorie, rupând orice contact cu familiile sau casele de copii. Ei aleg viața în stradă, considerând-o ca fiind mai bună, comparativ cu viața în cadrul familiei sau caselor de copii;
Altă categorie de copii ai străzii o formează cei care sunt forțați de familiile lor foarte sărace și/sau alcoolice să câștige/procure bani, fie făcând munci necalificate, fie prestând diverse “activități” ilegale (cerșetorie, furturi, jafuri, prostituție).
Aspecte contextuale favorizante
Copiii străzii provin în special din familii dezorganizate și/sau foarte sărace. Majoritatea sunt familii abuzive (alcoolice și/sau violente) iar mediul de origine este agresiv, marcând cu brutalitate viața copiilor.
Preocuparea fundamentală a acestor familii este o continuă alergătură după procurarea unor mijloace de subzistență, indiferent prin ce mijloace.
Climatul familial are caracteristici speciale, care determină apariția unor “rupturi” psihologice potențiale, latente sau acute. Din analiza datelor de care dispunem am putut identifica unele aspecte care favorizează fenomenul apariției copiilor străzii:
relații emoționale tensionate sau nesatisfăcătoare, ca urmare a unor frecvente agresiuni de natură psihică sau fizică;
agresiuni ale tatălui împotriva mamei și/sau a copiilor, în majoritatea cazurilor generate de consumul sporit de alcool;
cazuri speciale în care în urma divorțului mamele locuiesc cu concubini agresivi care adeseori își îndreaptă mânia împotriva copiilor, pe care îi percep ca fiind o povară;
unii copii sunt forțați sau abuzați psihologic să meargă în stradă și să procure bani prin orice mijloace (furt, cerșetorie, tâlhărie, violenta, prostituție).
Treptat copiii care se află în aceste situații ajung să prefere strada, care devine nu numai o poartă către libertate ci și o alternativă de existență dezirabilă: o casă sau o familie mai bună.
Valori, norme, atitudini
Socializarea primară continuă astfel în stradă. Astfel copiii străzii ajung să nu mai diferențieze ce este “bine” de ceea ce este “rău” din punctul de vedere al normalității sociale. Aceste două valori polare bine-râu ajung să se amestece în mintea lor și să nu mai poată fi diferențiate cu ușurință. Ei nu au criterii sociale normale de evaluare, ci adoptă numai valorile, regulile, normele sau atitudinile mediului de origine sau al grupului de copii ai străzii din care fac parte.
Ce înseamnă “acasă” pentru ei?
General vorbind, “acasă” este un simbol al securității, siguranței și echilibrului. Pentru copiii străzii “acasă” este un loc nesigur și adesea foarte periculos. Copiii sunt victime ale mediului lor de origine, socio-familial, ei nefiind în stare să se apere singuri de agresivitatea acestuia și de aceea ei sunt extrem de vulnerabili. Ei sunt etichetați (în cazuri foarte numeroase) de către părinții lor ca fiind “răi”, “proști”, “tâmpiți”, “idioți”, fapt care determina atitudini specifice de autoatribuire sau autopercepție.
Comportamentul lipsit de atitudini pozitive al familiei de origine, lipsa atenției firești pe care de regula părinții o acordă copiilor lor, generează, la copiii care se găsesc în asemenea situații, apariția unor complexe de inferioritate și auto-subestimare a posibilităților de a se autorealiza. Aceste sentimente pot genera reacții tipice. Copiii care sunt tratați cu brutalitate de către părinții lor, sunt urâți sau persecutați de către aceștia, tind să dobândească reacții comportamentale ostile, de nesupunere.
Complexul de inferioritate generează hipersensibilitate și ei percep situația în care se află ca pe o neîmplinire, “pierdere” a normalității, ceea ce îi poate împinge, în dorința de a se integra într-un nou echilibru, în situații negative, indezirabile din punct de vedere social. În același timp, ei încearcă să se pună în evidență, să devină remarcabili de către ceilalți, supralicitându-și propriile acte, mințind sau făcând lucruri ieșite din comun. Ei caută compensații, încercând să dobândească stima sau admirația celorlalți, prin orice mijloace, creându-și la nivel subiectiv, în plan imaginar, o imagine socială falsă, supralicitată, departe de realitate. Construindu-și această lume imaginară, ei acționează ca atare, funcție de criterii sau valori instrumentale diferite de normalitatea socială. Copiii străzii ajung să respingă valorile sociale pozitive ca de pildă a fi onest, respectuos, bine-crescut, politicos, curat, ordonat, care devin maladaptative și non-necesare pentru o “viață de strada” normală.
Violența – un pattern comportamental
Într-un asemenea mediu, violența devine un pattern comportamental sau o valoare instrumentală fundamentală. Familia de origine transmite astfel norme, valori și atitudini contradictorii, socializarea copiilor căpătând aspecte specifice.
Analiza datelor de la centrul “Gavroche” ne-a permis diferențierea unor factori care sunt asociați climatului agresiv, violent din cadrul familiei. Aceștia sunt:
lipsa unei ocupații stabile, șomajul; statut socio-economic scăzut;
venituri mici, insuficiente, sub pragul de sărăcie;
lipsa unei educații adecvate;
situații personale și sociale stresante, care fac aproape imposibilă adaptarea socială;
consumul de alcool;
conflictele conjugale;
caracteristici “tradiționale” ale mediului social familial: climat familial violent.
Într-un asemenea climat familial copiii învață să devină agresivi și dobândesc prin mimetism comportamente nesănătoase generând chiar motive, provocări pentru a fi agresați la rândul lor.
Unii autori evidențiază ciclul violenței familiale. Copiii care cresc într-un climat violent și au fost abuzați, persecutați, pot deveni, cu un grad de probabilitate ridicata, violenți și agresivi cu proprii lor copii. Ei copiază patternul comportamental al părinților, comportându-se mai târziu după acest model.
Fuga de acasă – singura soluție
Datele ne arată că majoritatea copiilor străzii au trăit într-un asemenea climat familial din care au încercat să evadeze. Pentru a evada, ei au găsit o soluție: fuga de acasă, evadarea în stradă, pe care o consideră o alternativă mai bună pentru propria protecție. Se conturează astfel un “mecanism” care favorizează “ruptura” cu familia și mediul de origine.
Desigur, această schemă are doar o valoare explicativă; în realitate situațiile sunt individualizate și foarte complexe. Separarea între părinți și copii este un proces bilateral: atât copiii cât și familia sunt pregătiți, în majoritatea situațiilor, pentru o viață separată, chiar și în situațiile când întrețin raporturi periodice, deoarece relația a atins pragul unei rupturi psihologice.
Treptat, copiii străzii manifestă o dorință exacerbată de libertate, fiind incapabili să se adapteze la o viață normală, într-un spațiu “închis”, pe care îl presupune o locuință de tip familial.
Aspecte ale identității
Cine sunt copiii străzii? Această întrebare este importantă și pentru ei înșiși, nu numai pentru opinia publică, specialiști sau autorități. Sunt ei victime sau agresori?
Prezența celorlalte categorii sociale, în mare parte foarte diferite îi provoacă pe copiii și tinerii care își petrec cea mai mare parte a timpului pe stradă să caute un răspuns privind propria identitate. Dezvoltarea identității se circumscrie unui spațiu larg, implicând atât resorturi sociale cât și psihologice.
La modul general, evoluția copiilor sau a tinerilor este influențată de identificarea lor cu un anumit grup social. Opinia publică judecă copiii străzii în termeni negativi. Un copil al străzii este perceput ca fiind un “nimeni”, un “boschetar”, un “cerșetor”…
El este identificat cu grupul din care face parte, un out-grup, de năpăstuiți ai soartei, împărtășind o soartă comună și nefericită. Nimeni nu face vreun efort să-i înțeleagă și să-i trateze în mod individual.
Atitudinea socială generală este între respingere și indiferență. Ei sunt incluși în mod automat într-o educație cu trei termeni:
discriminare – oamenii resping copiii străzii din cauza identificării lor cu un anume grup, inclus într-o categorie socială marginală;
stereotipuri – oamenii asociază copiii străzii cu posibili agresori, criminali, de care nu doresc să se apropie și pe care nu îi plac;
prejudiciu – oamenii au sentimente negative față de copiii străzii bazate doar pe includerea lor într-un grup de copiii fără casă și/sau familie.
De regulă oamenii nu sunt interesați să comunice cu copii străzii. De aceea nu putem identifica un proces adecvat de comunicare între această categorie de copii și ceilalți membri ai societății. Unii oameni le dau bani, dar de obicei ei trec mai departe fără să manifeste un interes general pentru ai ajuta pe acești copii în mod real. În spațiul social oamenii stabilesc și aplică în mod clar și tranșant criterii clare de incluziune/excluziune.
Copiii străzii par a fi unele dintre victimele acestuia. Ei sunt o categorie specială de copii, fără casă, familie, protecție, educație.
Strada este un mediu social deosebit de complex, oferind copiilor modele comportamentale, tipuri și roluri sociale de o foarte mare diversitate; în acest spațiu se formează identitatea acestor copii. Într-un asemenea cadru contextual copilul, trebuie să supraviețuiască, să-și găsească un adăpost, să se joace într-un mod dramatic, dezvoltându-și individualitatea, sinele.
Așa cum nota Erik Erikson, “copilul care crește, la fiecare pas, derivă un sens vital al realității din conștiința modului său individual de a-și organiza experiența (sinteza ego-ului său). Aceasta este o variantă de succes a identității de grup în acord cu dimensiunea spațio-temporală și realitatea vieții sale”. Astfel, copilul străzii înțelege, derivă din însăși modul sau de viață conștiința poziției sale într-un spațiu social ostil. Nevoia de securitate și, protecție îl împinge spre periferia societății, în grupul de copii asemeni lui, bazat pe identități inclusive.
Copiii care sunt acceptați și se autoinclud în grupul de copii ai străzii participă la o viață socială comună, într-o lume circumscrisă unui spațiu social îngust, incluzând în sinteza ego-ului sau numai elementele care sunt mai importante sau mai relevante pentru existența lor zilnică. Astfel, ei construiesc un segment separat, specific de existență, o subcultură proprie. Ei nu merg la școală, ei nu au o viață normală pentru vârsta lor, ei nu sunt incluși într-un proces de educație sau instrucție organizat. Ei învață totul din stradă, un spațiu incoerent, heterogen și greu de înțeles.
În acest context ei nu sunt protejați și pierd posibilitatea exercitării drepturilor elementare ale copilului. Ei se găsesc într-o situație de criză și nu au nici o relație cu copiii "normali" și în consecință ei ajung să-i respingă pe ceilalți. in jurul lor se configurează un “spațiu” al repulsiei interpersonale. Aceasta este una dintre rațiunile pentru care ei se autopercep ca fiind diferiți de ceilalți și pentru care ei încearcă să se asocieze cu persoane similare.
Copiii se apără adoptând identități care permit o integrare rapidă în spațiul vieții lor: strada.
Aflați singuri pe stradă, copiii reinventează o noua familie, un nou spațiu de interacțiune. Viața lor este marcată de traume precedente care determină apariția unor stări de insecuritate emoțională, anxietate, frustrare, depresie, care la rândul lor determină creșterea riscului apariției unor elemente de comportament auto-distructiv. Ei aleg un mod de viața alternativ, ca reacție de apărare împotriva sărăciei, a lipsei afecțiunii și protecției familiei sau câteodată împinși de gustul aventurii sau atrași de mirajul marilor orașe.
Ei “construiesc” un nou mediu social, în care să fie acceptați, să se simtă incluși, încercând să se auto-definească în raport cu ceilalți.
În ochii celorlalți ei formează un grup omogen și aproape mereu ei sunt “catalogați” ca aparținând acestui grup cu toate păcatele lui și nu sunt tratați ca individualități, copii care au nevoie de protecție, familie, educație pentru a se comporta ca atare și a înțelege ce este “bun” sau “rău” din punctul de vedere al normalității sociale. Ei formează un grup omogen numai în ochii celorlalți; în realitate fiecare copil are istoria, particularitățile și nevoile lui personale.
Caracteristici generale
Fiecare copil al străzii are particularitățile sale individuale și propriile experiențe sociale. Ei sunt influențați atât de factori interni/psihologici, cât și de factori externi/sociali. Ei provin din medii familiale diferite și au caracteristici și nevoi individuale. Totuși, stilul lor de viață determină configurarea unor caracteristici de grup.
Astfel, educația și instrucția școlară este insuficientă. Majoritatea acestora au frecventat școala sporadic. Lipsa educației sistematice crește riscul privind întârzierea dezvoltării normale sau apariția unor disfuncții comportamentale, inclusiv a manifestărilor agresive, tulburărilor de vorbire și a lipsei capacității de concentrare.
Dobândirea unor caracteristici comportamentale negative reprezintă un mod de a “copia mediul”. Aceasta reprezintă o strategie de adaptare prin mimesis comportamental.
Modul nesănătos și dezorganizat de viață, lipsa unei hrane adecvate, lipsa igienei elementare, consumarea unor substanțe halucinogene (aurolac) contribuie la o continuă degradare a stării de sănătate a acestor copii, majoritatea dintre ei suferind de bronșită cronică, tuberculoză, afecțiuni digestive, afecțiuni gastro-intestinale, sifilis, deficiențe de nutriție și chiar SIDA.
Ei sunt slabi, palizi, cu o dezvoltare fizică necorespunzătoare. Doar o treime dintre ei se prezintă ca fiind normali, restul prezintă instabilitate psihică, “incapacitate” verbală, respectiv lipsa unui vocabular și capacități de comunicare adecvate vârstei, reacții necoordonate.
Fenomenul copiii străzii, chiar dacă este nou pentru spațiul românesc și chiar dacă numărul acestor copii nu este prea mare, devine simptomatic pentru configurarea unui nou stil de viață.
Copiii străzii nu sunt răi de la natură. Ei sunt un simbol al copilăriei pierdute, victime sociale, lipsiți de drepturile fundamentale ale copilului: familie, mediu de educație, afecțiune.
Simplu studiu al acestor copii, chiar dacă este foarte necesar, nu este însă și suficient. Copiii străzii nu sunt un grup amorf. Ei sunt individualizați, cu nevoi și cerințe individuale. Ei au nevoie de o familie și de o protecție socială eficientă.
De asemenea, ei nu sunt imposibil de recuperat. Ei au nevoie de terapii de compensare graduală pentru a învăța să renunțe la comportamentale negative și de a-și dezvolta cunoștințele și capacitățile individuale. Dacă astăzi sunt , victime, mâine ei pot să devină agresori.
Apariția “copiilor străzii” formarea “carierei stradale” nu poate fi văzută ca fiind monocauzală aceasta formându-se prin combinarea diferită a unui complex intercauzal.
Prioritar sunt desemnate ca și cauze familiile de proveniență și dificultățile în general proprii evoluției societății care defavorizează în special copii și tineri cu resurse complementare mai restrânse. Pedagogii sociali cunosc copii străzii. Aceste “destine groaznice”, aceste “îngrozitoare relații familiale”, "ar trebui să se facă mai mult pentru ei, dar asta este teribil de dificil”.
Și populația îi cunoaște pe copiii străzii. “O, ce îngrozitor, săracii de ei, ar trebui de fapt să se facă ceva” …de fiecare dată când pe stradă, în piață bat trotuarul, când cerșesc, când devin nerușinați. “Ar trebui odată și odată să se intervină, așa nu se mai poate”.
Copiii străzii sunt cunoscuți și politicienilor. Copiii străzii vor fi considerați, în funcție de starea de spirit, conjunctură și optică (punct de vedere) ca eșec individual, ca problemă socială, ca un coșmar al Direcțiilor Județene de Protecție a Copilului. Reprezintă categorii sociale în statistici. Sunt o problemă pentru autorități. Reprezintă pete în peisajul compasiunii colective și un punct esențial al indignării sociale. Copiii străzii sunt o problemă. Copiii străzii nu sunt numai cazuri – problemă, ci tineri care au fost aruncați de o lume dură (rece) la periferia acesteia. Acești tineri s-au dezvoltat în confruntare, în opoziție cu și în iubire pentru ceea ce de fapt i-a distrus, o parte dintre ei s-au maturizat totuși, ca să poată supraviețui pe stradă, ca persoane tinere cu păreri, idei, strategii de supraviețuire proprii.
Copiii străzii, copii aflați pe un drum fără ieșire a devenit pentru experți o problemă fără ieșire.
Ce doresc copii străzii?
Copiii străzii au planuri de viitor identice cu cele ale altor copii și tineri din aceeași categorie de vârstă
O profesie (mecanic auto, șofer, conducător de afaceri);
Să câștige mulți bani;
Să formeze o familie;
Să trăiască în străinătate.
Pedagogii/asistenții sociali (experții) constată:
Copiii străzii sunt copii și tineri care treptat și nu abrupt, se retrag din mediile promovate și considerate de societate ca instanțe socializatoare (familie, cămin, școală) sau care sunt marginalizați, excluși de către aceste instanțe.
Copiii străzii nu se întâlnesc în mod exclusiv doar în gări sau în alte puncte centrale din marile orașe. Și în cartiere există un număr suficient de copii și tineri ce își petrec momentele centrale ale vieții din ce în ce mai mult pe stradă.
Copiii străzii pot fi abordați și cuprinși prin oferte acceptabile, de confort minim în cadrul spațiului de viață stradal.
Ofertele vor fi acceptate atât timp cât se va ține seama de experiența deosebită a tinerilor, experiență acumulată pe stradă.
Aici lipsesc însă concepte inovative cu sorți de izbândă.
Multe organizații neguvernamentale au dezvoltat asemenea concepte inovative cu șanse de succes. Din păcate aceste concepte și inovații promițătoare nu sunt susținute suficient din punct de vedere financiar respectiv autoritățile, instituțiile statale lasă îngrijirea copiilor străzii aproape în exclusivitate în grija acestor organizații neguvernamentale.
Copii fără adăpost – “Copiii străzii”
Organizația “Salvați Copiii” a realizat un studiu național asupra fenomenului “copiii străzii” cu sprijinul UNICEF, ICCV, Centrului Gavroche și ARMS. Încercând o definire a lotului de analiză, realizatorii studiului au distins în raport cu criteriul “relația cu familia”, patru categorii de copii:
copii care au o legătură permanentă cu familia – “copii pe stradă”;
copii care au legături sporadice cu familia – “copii în stradă”;
copii care și-au pierdut orice legătură cu familia (orfani sau abandonați) – “copii ai străzii”;
familii cu copii pe stradă.
Prin urmare, “copiii străzii” sunt acei copii care sunt trimiși de acasă de către părinți să muncească sau să cerșească; nu vor să trăiască in familiile lor; nu au pe nimeni și nici unde locui; doresc să trăiască în familie dar părinții nu au locuință.
În lipsa unui sistem de monitorizare eficient, estimarea este singura modalitate prin care se pot contura dimensiunile acestei probleme sociale. Pentru estimarea numărului de copii care se află permanent în stradă și ale căror legături cu familia, fie nu există, fie sunt doar ocazionale, autorii au folosit metoda cumulării prin aditivare, pornind de la datele pe care le aveau la dispoziție în fiecare din cele 12 orașe în care s-a desfășurat studiul.
Prin adunarea copiilor din cele două contexte sociale diferite, despre care existau date “sigure”, respectiv fișele din baza de date și fișele copiilor din centrele de primire, s-a ajuns la o cifră de aproximativ 2.000 de copii pe stradă. Se observă că această cifră se apropie foarte mult de estimarea autorităților (Direcțiile Județene pentru Protecția Drepturilor Copiilor, Poliție și ONG-uri), 2.160 de copii pe stradă.
Harta geografică a cercetării indică, în ceea ce privește concentrarea numărului de copii, pe prima poziție, cu 61% dintre copii Municipiul București, principalul oraș “colector”, urmat de Constanța (17%), Timișoara și Iași. Principala zonă de proveniență a copiilor este Moldova (aproximativ o treime din total se aflau în 11 din cele 12 localități investigate).
Locul secund revine regiunilor Muntenia, Oltenia, Ardeal, iar Banatul și Crișana se află pe ultimul loc.
Din cei 2.000 de copii, 1.500 provin din familie și 500 din instituțiile de ocrotire. Sărăcia, certurile și violențele în familie, la care se adaugă dezorganizarea familiei, reprezintă în aproximativ 60% din cazuri principalii factori determinanți ai ajungerii copiilor în stradă. Copiii care fug din instituții o fac în principal din cauza violenței copiilor mai mari, însoțită în multe cazuri de abuzuri sexuale.
Procedurile prin care se încearcă identificarea unei soluții optime pentru plecarea copilului din stradă sunt mult îngreunate de lipsa actelor de identitate. 32% dintre subiecții investigați nu au acte de identitate. Situația cea mai dificilă se înregistrează la copiii care nu au depășit vârsta de 12 ani, în acest caz, mai mult de o treime declarând că nu au certificate de naștere.
În ceea ce privește distribuția pe sexe și vârste, o treime dintre copii sunt de sex feminin și două treimi de sex masculin, 29% (cea mai mare incidență) se încadrează în categoria de vârstă 12–14 ani. Semnificativ este faptul că o incidență ridicată prezintă și persoanele cu vârsta peste 18 ani, foști copii ai străzii, care au o “vechime” de peste 5 ani petrecuți în grupurile marginale, de referință.
Viața în stradă este mai bună sau mai rea în funcție de capacitatea copilului de a supraviețui la condițiile impuse de acest mediu. Cei mai mulți copii trăiesc în grupuri. Acest mod de supraviețuire este preferat de 76% din totalul copiilor. Comportamentul de supraviețuire în mod individual este prezent în doar 18% din cazuri. În ceea ce privește consumul de droguri, alcool sau tutun se observă că majoritatea copiilor străzii sunt consumatori ai unor substanțe chimice pe bază de solvenți “Aurolac”, “Aluminolac”. Consumul de marijuana a fost înregistrat doar accidental. Fumatul este un obicei practicat indiferent de vârstă, absent în doar 16% din cazurile investigate. Consumul de alcool nu este la fel de răspândit, copiii declarând că preferă să cumpere solvenți.
Principala sursă de venit a copiilor este cerșitul. Celelalte activități de procurare a mijloacelor de subzistență sunt marginale. Ei reușesc să obțină bani sau puțină mâncare prin căratul bagajelor (11% dintre copiii chestionați), încărcatul și descărcatul mărfii, spălatul mașinilor (17%). 17% au declarat că pentru a trăi fură, iar 6% au menționat prostituția.
Examinările medicale ale copiilor sunt foarte rare și se datorează in special inițiativei lucrătorilor sociali care întâlnesc copiii în stradă. Copiii au declarat că primesc asistență medicală în spitale (48,2%) sau în centrele de zi (13,8%).
Situația abuzurilor sexuale în rândul copiilor fără adăpost prezintă un tablou de o mare diversitate. În viața acestor copii, violurile, prostituția, realizarea unor materiale pornografice (fotografii sau casete video), întrefinerea de relații homosexuale, transformarea copiilor în abuzatori, devin uneori fapte de viață cotidiene. Mărturii ale abuzurilor se obțin foarte greu de la copii, practic doar 6% au recunoscut în mod direct abuzul. Prostituția este foarte frecventă în rândul fetelor. Doar 22,1% au răspuns că nu se prostituează, pentru 71,7% s-a consemnat “non-răspuns”, iar 6,2% au recunoscut că se prostituează.
Ancheta națională desfășurată de realizatorii studiului a urmărit și un obiectiv explicit de evaluare a situației școlare a copiilor străzii. Numai 20% din copiii cuprinși în anchetă (317 copii din toată țara) frecventează școala. Restul au întrerupt orice contact cu școala. Chiar dacă mulți copii au renunțat la școală, ei au absolvit cel puțin două–trei clase și au putut învăța să scrie și să citească (65% din cei 317 copii chestionați). Cei care nu știu să scrie și să citească sunt, de regulă, copii care nu au mers niciodată la școală sau au renunțat chiar din clasa
Prevenirea, recuperarea și integrarea urgentă a copiilor străzii. De la responsabilitate socială la acțiune instituțonal – comunitară
(prof. Toma Mareș – președinte FICE – România)
Preocupată de apărarea drepturilor copilului aflat în dificultate Federația Internațională a Comunităților Educative secțiunea România, în cadrul programului său anual a realizat, în ziua de 3 Decembrie 1998, la București, dezbaterea “Copii străzii modalități de prevenire recuperare, integrare”.
Participanții activi au fost reprezentați ai Președinției și parlamentului României, Departamentul pentru Protecția Copilului, Ministerului de Interne, IRDO, Ministerului Educației Naționale, ONG-uri (Salvați Copiii, Equilibre, Parada, Feed the Children), juriști, medici, profesori, directori de școli, ziariști și alte persoane cu preocupări în domeniu. A fost examinată și apreciată activitatea și rezultatele obținute de către unele organizații neguvernamentale în domeniul creării unor baze de date privind copiii aflați în stradă, al identificării familiilor acestora, al găsirii de alternative la viața în stradă, al susținerii materiale a instituțiilor care se ocupă de această categorie de copii, al susținerii familiilor ai căror copii s-au reintegrat.
Printre ONG-urile remarcate în discuții s-au aflat: Organizația “Salvați Copiii”, Fundația “Parada”, Organizația “Feed the Children”, Asociația “Equilibre”, Centrul Social “Gavroche”, Organizația “Iisus iubește România”, etc.
Deoarece există, încă, în stradă, în momentul de față, un număr mare de copii, vorbitorii au semnalat câteva probleme critice ale componentei examinate, pe care le supunem atenției dumneavoastră:
Inexistența acțiunilor de prevenire a fenomenului, în mod special al identificării familiilor de risc, al slabei antrenări a comunității, pentru asigurarea unui minim suport economic, asistenței sociale, asistenței juridice medicale, etc., în funcție de situația concretă;
Lipsa serviciilor de asistență socială de urgență pentru familiile aflate în situație de risc, confruntați fiind cu o categorie nouă – familia cu copii în stradă;
Ineficiența ofertelor alternative la “viața în stradă” pentru anumite categorii de copii, este vorba despre copiii între 14-18 ani, pentru care, în acest. moment, nu există nici un fel de posibilități de recuperare și integrare, dovada constituind-o existența unui număr mare de tineri care au devenit adulți în stradă;
Oferirea de servicii direct în stradă, medicamente, masa, îmbrăcămintea, ș.a. sunt doar paleative, rezolvă situația de moment, dar pot duce indirect la proliferarea fenomenului, în același timp, unele programe – servicii de acest tip angajează resurse materiale și umane mari care ar putea fi utilizate în crearea unor servicii de natură să asigure recuperarea și reintegrarea acestor copii; semnalăm faptul că, în acest moment, ne confruntăm cu o altă categorie critică, anume “copiii copiilor străzii”, care, în fapt, trăiesc tot pe stradă;
Lipsa profesioniștilor la nivelul DPC-urilor teritoriale și angajarea (în unele cazuri) în funcții de conducere, în instituțiile de profil, a unor persoane care prin profesiile lor nu au nici o tangentă cu acest domeniu de activitate și nici experiență în munca cu copiii;
Insuficiența numărului lucrătorilor speciali care lucrează în stradă, direct cu copiii; spre exemplu numărul de 12 lucrători sociali ai Centrului de Coordonare din București nu rezolvă complexitatea problemelor.
Față de problematica sesizată, FICE – România, organizație care are ca obiectiv principal apărarea drepturilor copiilor aflați în dificultate propune, spre analiză și decizie instituțional-comunitară, următoarele:
Crearea unor unități de asistență socială de urgență pentru familiile cu copii aflate în situații de risc.
Completarea legislației privind ONG-uri care lucrează în domeniul protecției copilului, educației speciale, în special în domeniul acordării de facilități, cum ar fi scutirea de impozite și TVA pentru acțiuni legate strict de protecția copilului sau educația acestei categorii de copii.
Completarea Ordonanței 26/1997 cu prevederi exprese privind alternativele la viața în stradă.
Îmbunătățirea legislației existente, în special a capitolului privind responsabilitățile și sancțiunile pentru neaplicarea și nerespectarea legii.
Implicarea instituțiilor de învățământ preuniversitar pentru identificarea familiilor ai căror copii sunt la un pas de a abandona școala și a ajunge în stradă, urmată de sesizarea instituțiilor abilitate. Sub semnul pozitivității menționăm, în acest sens că FICE – România derulează, împreună cu Inspectoratul Școlar al sectorului 4 București, programul “A fi părinte – îndrumare pentru părinți, copii, educatori”, constituită fiind o echipă interdisciplinară – medici, profesori, psihologi, asistenți sociali).
Evaluarea intensă a personalului care lucrează în domeniul menționat, urmată de organizarea unor programe de pregătire și specializare pentru persoanele care sunt deficitare la acest capitol.
Inițierea de acțiuni de prevenire concretă, stat – ONG-uri, în favoarea familiilor marginalizate.
Crearea unui Centru de Informare și Consiliere pentru Copiii Străzii, ale cărui misiuni prioritare sunt legate de ajutorul pentru găsirea de alternative legate de viața în stradă.
Îmbunătățirea actualului sistem educativ din școlile publice pentru a satisface și nevoile copiilor străzii și pentru a-i ajuta să nu fie marginalizați sau excluși din societate, pentru a asigura crearea de condiții necesare reintegrării școlare și profesionale.
Asumarea de responsabilități concrete de către instituțiile de stat administrație locală, în sfera acțiunilor de prevenire a fenomenelor, în intervenția directă asupra familiilor în dificultate sau cu risc de a-și trimite copiii în stradă, în plan uman și/sau material, în funcție de complexitatea situației.
În acest sens, propunem ca Ministerul Educației Naționale să studieze posibilitatea creării unui post de Inspector – Asistent social școlar care ar avea un rol important pentru monitorizarea și elaborarea strategiilor de prevenire a abandonului școlar, la nivel național.
8. COPII RROMI
Copiii rromi sunt una dintre categoriile de copii dintre cei mai vulnerabili la ora actuală în România, asupra cărora se abat nu numai efectele unei politici economice și sociale ale tranziției, dar și prejudecățile ostile ale oamenilor de lângă ei.
Studiul “Copiii rromi în România” (realizat de Organizația Salvați Copiii, în 1998, în 10 comunități de rromi) a relevat faptul că, condițiile de viață ale copiilor rromi sunt determinate de situația materială a părinților. Principalele surse de venit se apreciază a fi: alocațiile pentru copii, ajutoarele pentru familiile cu mulți copii și ajutorul social (acolo unde se mai acordă). Prin urmare copiii rromi din comunitățile studiate, se confruntă zilnic cu o serie de probleme generate de condițiile improprii de locuit (în 2-3 camere locuiesc în medie 10 persoane), de carențele din alimentație, de imposibilitatea asigurării unei vestimentații corespunzătoare în fiecare anotimp al anului.
Cuprinderea copiilor de vârstă școlară în sistemul de învățământ este semnificativ redusă în comparație cu media națională. Primul recensământ național din România (1992) a arătat că, între copiii rromi de 7-9 ani un procent de 29,9% nu au urmat deloc școala. Pentru grupa de vârstă 10-16 ani, procentul celor neșcolarizați este de 17,2%. Ca predicție se consideră că 48,3% din copiii care aveau la data cercetării vârste între 7 și 9 ani nu vor reuși să încheie ciclul primar (4 clase).
Aflată sub semnul unor carențe, în special în alimentație, în calitatea apei potabile, în igiena condițiilor de locuit și a educației sanitare, starea de sănătate a copiilor din comunitățile studiate este marcată de afecțiuni dintre cele mai variate: avitaminoze, malnutriție, anemie, distrofie, rahitism, deficit staturo-ponderal, intoxicații alimentare, afecțiuni respiratorii, boli contagioase. Vaccinarea copiilor este deficitară, iar accesul la serviciile medicale se apreciază că este foarte scăzut.
Copiii refugiați
Copiii reprezintă un procent important din numărul total al persoanelor refugiate in România. Ei trec, alături de părinții lor, prin momente de criză, ca urmare a lipsei unei surse de venituri permanente, a condițiilor de locuit improprii, a alimentației necorespunzătoare, a sensibilității crescute față de anumite boli și a dificultăților de integrare socială. Din toate aceste motive, copiii au fost considerați încă de la început, alături de femei, o categorie extrem de vulnerabilă în rândul populației refugiate.
În 1998, în România au fost înregistrați 267 de copii refugiați, care sunt împreună cu familiile lor.
În România, potrivit legislației în vigoare, copiii refugiați se bucură de aceleași drepturi ca și copiii români în ceea ce privește accesul la educație, servicii de sănătate și protecție socială. Cu toate acestea, în practică apar o serie de probleme generate de faptul că România nu este considerată a fi o țară de destinație pentru refugiați și, prin urmare, mulți dintre ei nu încurajează buna integrare a copiilor lor în societatea românească.
Integrarea copiilor refugiați în comunitatea românească
Istoric.: Proiectul a debutat în august 1995, beneficiind de sprijinul financiar al Organizației Salvați Copiii Suedia și centrându-se pe copiii refugiați de vârstă preșcolară. S-a încheiat o convenție de colaborare cu Grădinița de copii nr. 167 București, unde merg copiii cazați în Căminul de refugiați Gociu, din apropiere. S-au asigurat rechizite și materiale necesare participării copiilor la programul educativ oficial, în aceleași condiții ca și copiii români.
Obiective. Sprijinirea copiilor refugiați în vederea integrării lor în comunitatea românească, prin acțiuni directe, sensibilizarea opiniei publice și propuneri legislative.
Realizări. În 1998, proiectul privind copiii refugiați s-a extins la toate grupele de vârstă, activitățile fiind diversificate. Astfel, pe lângă programul de grădiniță, s-au desfășurat activități recreative în Camera Copilului din Căminul Gociu, vizionări de filme și piese de teatru, o excursie cu ocazia Zilei Internaționale a Refugiaților (16 Iunie) și o tabără de vară, Carnavalul de Iarnă (în Camera Copilului) și participarea la acțiunile de 1 Iunie și Crăciun ale SALVAȚI COPIII.
A fost selecționată o echipă de 10 voluntari, beneficiind, inițial, de sprijinul Asociației “Generația 2020”.
9. Dimensiuni statistice ale fenomenului
Delicvenței juvenile
Fenomenul delicvenței juvenile, asociat cu cel al abandonului școlar, este unul dintre cele mai îngrijorătoare cu care se confruntă societatea românească de după 1989. Evoluția delicvenței juvenile a fost mult mai accelerată decât a altor comportamente deviante specifice vârstei. Apogeul s-a înregistrat în 1995 când rata criminalității juvenile a fost de aproximativ 30% din cifra criminalității generale (o creștere mai accentuată decât în cazul criminalității în ansamblu).
În România fenomenul criminalității juvenile a avut o dinamică proprie, influețată atât de contextul social general, cât și de măsurile de control social (care, în unele perioade, au determinat reacții adverse, fiind urmate de creșterea numărului infracțiunilor, iar în alte perioade au dus la scăderea numărului de delicvenți minori).
Dacă se observă creșterea numărului de infracțiuni săvârșite de copiii în tabelul ce urmează este evidențiată dinamica numărului de copii implicați în săvârșirea unor infracțiuni.
Între infracțiunile comise de copii a crescut ponderea infracțiunilor de natură penală: furturi și fapte comise cu violență (omor și tentativă de omor, viol, tâlhărie).
Printre faptele comise cu violență, ponderea cea mai mare o au tâlhăriile, săvârșite în general în grup, cu participarea unor majori recidiviști (50%), comise în mediul urban (80%), de către persoane fără ocupație (60%) sau elevi (40%).
Fenomenul recidivei este foarte prezent la nivelul delicvenței juvenile a anului 1998. Dintre copiii cu vârsta cuprinsă între 14 și 17 ani, care au săvârșit infracțiuni în primele 9 luni ale anului 1998, 7,95% dintre ei mai avuseseră și ale condamnări. Ponderea copiilor care recidivează a fost dublă în 1998 în comparație cu 1993 (4,62%).
Alături de infracțiunile prevăzute mai sus, anul 1998 a marcat o evoluție relativ constantă a infracțiunilor legate de sexualitate și ascendentă a celor legate de droguri.
Referitor la datele din tabelul de mai sus trebuie făcută precizarea că numărul de copii menționat reprezintă numărul celor depistați de poliție. În realitate fenomenul este apreciat a avea o amploare mult mai mare.
Pentru copiii aflați în conflict cu legea sunt prevăzute măsuri educative de tipul: demers educativ personalizat, psihoterapie, programe educative în centrele de reeducare (încadrate cu personal didactic, psihologi școlari, educatori, personal didactic ajutător) sau într-un institut medical-educativ. În anul școlar 1996/1997 în penitenciare au fost școlarizați 1.216 copii (403 în învățământul primar și 813 în învățământul gimnazial) sub supravegherea a 78 cadre didactice.
10. COPIII ȘI PERICOLUL DROGURILOR
Fenomenul consumului de droguri, manifestat după 1989 ca un fenomen sporadic, în special ca urmare a faptului că România reprezenta o zonă principală de tranzitare a drogurilor, a cunoscut dimensiuni alarmante în anul 1998. Dimensiunile fenomenului sunt foarte greu de apreciat dar datele obținute până în prezent au surprins atât specialiștii în domeniu cât și opinia publică din România.
În București există trei spitale unde consumatorii de droguri se pot adresa pentru diferite servicii: Spitalul de Urgență Floreasca, Spitalul Clinic pentru Copii “Grigore Alexandrescu” și Spitalul “Profesor Doctor Alexandru Obregia” – Centrul Pilot pentru Tratarea Toxicomanilor. Numai la acest din urmă spital, în cadrul Centrului Pilot pentru Tratarea Toxicomanilor, înființat în 1996, se tratează dependența fizică (tratament de substituție cu metadonă).
Dacă în 1996 aici au fost internate 15 persoane, în 1997 au fost realizate 281 de internări iar în 1998, doar în primele patru luni au fost internate 197 de persoane. Dintre acești 197 de consumatori sigur injectabili, 89% sunt bărbați și 11% femei. Vârstele celor internați variază între 15 și 49 de ani dar majoritatea (71%, 141 pacienți) erau tineri cu vârstele cuprinse între 20 și 29 de ani. La începutul lui 1997 majoritatea consumatorilor aveau vârste între 18 și 22 de ani; în 1998 vârsta acestora a coborât spre 15 ani. Vârsta primului consum se situează între 16-20 de ani dar s-au înregistrat cazuri de debut la 15 ani. În martie 1999 Centrul Pilot pentru Tratarea Toxicomanilor a fost închis, tratamentul cu metadonă efectuându-se ambulatoriu.
Copiii, în special elevii de liceu, încep să consume droguri din curiozitate (75%) fiind susținuți în începuturile lor de anturaj. Curiozitatea copiilor se asociază cu lipsa de informații corecte și complete despre droguri și efectele lor. Odată deveniți consumatori frecvenți sau dependenți de droguri copiii manifestă o serie de comportamente deviante, de foarte multe ori antisociale.
Într-un sondaj realizat în anul 1998 de Inspectoratul de Sănătate Publică pe o populație de 2.704 elevi, 83 de elevi au recunoscut că au consumat droguri, iar 168 au declarat că au fost tentați să facă acest lucru. În grupul de consumatori ponderea băieților este de trei ori mai mare decât a fetelor. Ei preferă să consume droguri în grup și provin din familii cu posibilități materiale bune, dar relațiile cu părinții, profesorii și colegii sunt în majoritatea cazurilor conflictuale.
Școala, liceul, facultatea, strada, discotecile sunt locurile unde încep primele experiențe ale copiilor consumatori de droguri și totodată locurile unde “aprovizionarea” cu droguri este foarte facilă. Deși este un fenomen nou iar prețurile drogurilor sunt foarte mari în raport cu veniturile adolescenților români, aceștia sunt foarte bine familiarizați cu drogurile “tari”, heroină, cocaină.
O altă sursă de aprovizionare pentru adolescenții ce manifestă interes sau dependență pentru consumul de droguri sunt Farmaciile. De aici, în lipsa unor reglementări ale Ministerului Sănătății și profitând de lipsa de interes a unor farmaciști, adolescenții pot cumpăra, fără a fi nevoie de rețetă, o serie de substanțe medicamentoase cu efecte relativ similare cu cele ale drogurilor (fortral, ketamină, efedrină, romparkin, rohypnol, diazepam, morfină, fenobarbital, mialgin).
Efectele consumului de droguri asupra copiilor sunt variate și foarte grave. Efectele mentale adverse asociate acestuia sunt: psihodron schizofren, comițialitate, comportament psihopatiform, stare trenantă depresivă, tendințe suicidale. Ca urmare a consumului în grup prin injectare (fenomen foarte frecvent în unele grupuri de adolescenți) apare riscul infecției cu HIV, cu hepatita B și C. Mulți dintre consumatorii de droguri au mărturisit că realizează sex neprotejat (expunându-se astfel la contactarea unor boli cu transmitere sexuală), pentru a face rost de bani în vederea cumpărării de droguri.
Copiii și consumul drogurilor
Fenomenul consumului de droguri, manifestat după 1989 ca un fenomen sporadic, în special ca urmare a faptului că România reprezenta o zonă principală de tranzitare a drogurilor, a cunoscut dimensiuni alarmante în anul 1998. Dimensiunile fenomenului sunt foarte greu de apreciat, dar este cert că ele au surprins atât specialiștii în domeniu cât și opinia publică din România.
Unul din puținele locuri unde consumatorii permanenți ai drogurilor pot beneficia de un ajutor calificat este Centrul Pilot pentru Tratarea Toxicomanilor din București, înființat în 1996. Dacă în 1996 aici au fost internate 15 persoane, în 1997 au fost realizate 281 de internări, iar în 1998, doar în primele patru luni au fost internate 190 de persoane. Peste două treimi din consumatorii internați aici sunt bărbați. Vârstele celor internați variază între 14 și 35 de ani, dar majoritatea sunt între 17 și 30 de ani. În timp, s-a putut observa extinderea intervalului de vârstă al consumatorilor internați pentru dezintoxicare. Dacă la începutul lui 1997, majoritatea consumatorilor aveau vârste între 18 și 22 de ani, în 1998 vârsta acestora a coborât spre 14-15 ani. Vârsta primului consum se situează între 16-20 de ani, dar s-au înregistrat cazuri de debut la 13-14 ani.
Copiii, în special elevii de liceu, încep să consume droguri, mai ales din curiozitate (75%) fiind susținuți în începuturile lor de anturaj. Curiozitate copiilor se asociază cu lipsa de informații corecte și complete despre droguri și efectele lor. Odată deveniți consumatori frecvenți sau dependenți de droguri, copiii manifestă o serie de comportamente deviante, de foarte multe ori antisociale.
Școala, liceul, strada, discotecile sunt locurile unde încep primele experiențe ale copiilor consumatori de droguri și totodată locurile unde “aprovizionarea” cu droguri este foarte facilă. Deși este un fenomen nou, iar prețurile drogurilor sunt foarte mari în raport cu veniturile, adolescenții români sunt foarte bine familiarizați cu drogurile “tari”, heroină, cocaină, un număr mare dintre consumatori trecând foarte repede la acestea după ce încep cu marijuana sau hașiș.
O altă sursă de aprovizionare pentru adolescenții ce manifestă interes sau dependență pentru consumul de droguri sunt farmaciile. De aici, în lipsa unor reglementări ale Ministerului Sănătății și profitând de lipsa de interes a unor farmaciști, adolescenții pot cumpăra, fără a fi nevoie de rețetă, o serie de substanțe medicamentoase cu efecte relativ similare cu cele ale drogurilor (fortral, ketamină, efedrină, romparkin, rohypnol, diazepam, fenobarbital, mialgin).
Efectele consumului de droguri asupra copiilor sunt variate și foarte grave. Efectele mentale adverse asociate acestuia sunt: psihodron schizofren, comitialitate, comportament psihopatiform, stare trenantă depresivă, tendințe suicidale. Ca urmare a consumului în grup prin injectare (fenomen foarte frecvent printre adolescenți) apare riscul infecției cu HIV, cu hepatitat B și C. Mulți dintre consumatorii de droguri au mărturisit că pentru a face rost de bani (necesari pentru achiziționarea drogurilor sau a echipamentului de injectare) realizează sex neprotejat, expunându-se astfel la contactarea unor boli cu transmitere sexuală.
11. Situația copiilor aflați in dificultate
Copiii cu HIV/SIDA
În septembrie 1998, în evidențele Ministerului Sănătății figura un număr de 5.503 cazuri; SIDA, dintre care aproximativ 90% erau copii (4.849). Din totalul cazurilor de copii bolnavi de SIDA, 1.895 au decedat, 2.895 sunt încă în viață, iar 59 de cazuri au fost pierdute din evidența ministerului. 12% din totalul copiilor infectați au vârste cuprinse între 0-1 an, iar cel mai mare număr de copii bolnavi (52,08%) au vârste între 1-4 ani.
La nivel european, România înregistrează un record trist și anume 50% din totalul cazurilor pediatrice.
În ceea ce privește evoluția ponderii cazurilor de infecție la copii, în totalul cazurilor, se observă o tendință de scădere lentă, pe măsură ce se înregistrează decesele copiilor infectați prin cauze nosocomiale și se relevă amploarea infecției în rândul populației adulte.
Analiza cauzelor care au determinat infecția cu HIV la copii, bazată pe studii retrospective caz – control, efectuate în 1990 (copii instituționalizați) și 1992 (copii din familii, național); relevă o pondere mare a cauzelor nosocomiale și transfuzii, în raport cu transmiterea de la mamă la copil (doar 5,5%). Este posibil însă, ca cifra referitoare la calea de transmitere mamă – copil să nu fie cea mai exactă. Un procent mare de mame ale căror copii au fost depistați HIV pozitiv au abandonat copilul imediat după naștere, prin urmare, ele nu au fost testate. Motivul pentru care se uzitează totuși aceste cifre constă în faptul că nici unul din copiii infectați, cu mame seropozitive, nu are antecedente de transfuzii.
Riscul estimat pentru un copil născut înainte de 1990, de a se fi infectat HIV în urma tratamentelor injectabile, este de 10 ori mai mare decât cel al unui copil născut după 1989.
La nivel național, până în anul 1997, un singur județ, Bistrița-Năsăud nu înregistrase nici un caz de SIDA. În 1991, erau raportate 1.184 de cazuri pediatrice, dintr-un total de 1.266 de cazuri (93,5%), distribuite în 29 de județe. Până în 1997, numărul județelor cu cazuri a urcat la 40. Cele mai multe cazuri de copii infectați SIDA sunt în județele Constanța, Giurgiu și în Municipiul București. O creștere mare a numărului de cazuri pediatrice a fost înregistrată îa județele Dolj, Brăila, Hunedoara, Sibiu și Vâlcea. Județul Iași este singurul județ în care numărul de cazuri de infecție la adulți îl depășește pe cel al cazurilor pediatrice.
O problemă mult disputată a fost aceea a provenienței copiilor cu HIV/SIDA, respectiv din familii sau din instituții de ocrotire (în special leagăne sau secții pentru distrofici). Dacă în 1990, aproximativ 75% din totalul copiilor bolnavi proveneau din instituții de ocrotire, în 1991, raportul începe să se diminueze puternic, prin apariția unui număr foarte mare de cazuri de copii bolnavi proveniți din familii. Principala explicație s-a bazat pe tratamentul mai bun pe care îl primesc copiii din familii, fapt care determină o evoluție mai lentă a bolii. Indiferent de proveniența copiilor, îmbolnăvirea a fost posibilă ca urmare a expunerii riscului de infectare prin manevre parenterale, corelate cu spitalizarea.
La ora actuală, copiii cu HIV/SIDA reprezintă una dintre problemele sociale majore, ținând . seama, nu atât de numărul absolut al copiilor infectați, cât de lipsa șanselor și de condițiile grele de viață cu care se confruntă familiile acestor copii. La acestea, se adaugă sărăcia cronică a familiei, nutriția precară, locuințele insalubre, cu mulți membri ai familiei locuind în aceeași încăpere, stigmatizarea și discriminarea din partea comunității (școală, vecini, servicii medicale teritoriale), care determină izolarea copiilor infectați HIV sau bolnavi de SIDA.
Din punct de vedere al includerii lor în sistemul de învățământ, putem afirma că accesul lor la formele și structurile de educație este limitat. Deși prin Legea Învățământului se garantează accesul nediscriminatoriu la educație, iar Ordinul nr. 317/30.08.1996 al Ministerului Educației Naționale precizează modalitățile prin care copiii infectați HIV beneficiază, în egală măsură cu ceilalți copii, de dreptul la educație, accesul lor propriu-zis în școli este lăsat la latitudinea fiecărei școli în parte. Situațiile în care acești copii au o viață școlară normală se datorează, în cea mai mare parte, disponibilității profesorilor și a directorului instituției școlare.
Dificultăți foarte mari întâmpină copiii cu HIV/SIDA și părinții acestora în ceea ce privește accesul la serviciile medicale. Sunt încă numeroase cazurile în care medicii refuză să consulte un copil HIV pozitiv, asistentele refuză să recolteze sânge de la acești copii și, de asemenea, tratamentul stomatologic este refuzat unui copil despre care se știe că este infectat.
12. Prostituția
ECPAT este o inițiativă europeană de acțiune împotriva tendinței de a transforma copiii în obiecte pe piața ascunsă a plăcerilor sexuale.
Activitatea ECPAT a debutat în anul 1992, în Marea Britanie, prin inițiativa Coaliției Ecumenice împotriva Exploatării Copilului. Prima campanie efectivă ECPAT s-a desfășurat în perioada 1992-1994 în 20 de țări europene și a avut ca scop demascarea situațiilor în care copiii erau folosiți în comerțul sexual. În cei trei ani, reprezentanții ECPAT au înregistrat povești dramatice, au filmat mii de metrii de peliculă cu exemple de cum pot fi copiii sclavii plăcerilor sexuale ale adulților, au îndosariat dovezi incriminatorii ale traficului cu copii în scopul pornografiei și al altor forme ale abuzului sexual.
Accentul demersurilor ECPAT în acei primi ani se situa la nivel național, iar campaniile de lobby urmăreau adoptarea unor norme legislative – naționale – care să protejeze copilul împotriva oricăror forme de abuz și exploatare sexuală.
După 1994, ECPAT a început să colaboreze cu organisme internaționale, în special cu Interpol și agenții internaționale de turism. A devenit din ce în ce mai evident că problema comerțului și abuzului sexual al copilului nu poate fi rezolvată doar independent, de fiecare stat în parte, atâta timp ce există carteluri internaționale ale abuzatorilor sexuali care promovează dincolo de orice granițe fenomenul abuzului sexual al copilului.
Ca urmare, ECPAT a organizat în 1994, la Bangkok, o întâlnire de lucru a guvernelor naționale și a mai multor organizații neguvemamentale. Concluzia întâlnirii a fost aceea că este urgent nevoie de un Congres Internațional care să reunească reprezentanți ai tuturor guvernelor, în încercarea de a stabili un plan comun de acțiune internațională împotriva abuzului sexual al copilului.
În 1996, ECPAT estima că există în Asia, aproximativ un milion de copii care oferă săptămânal servicii sexuale pentru aproximativ 10-12 milioane de adulți din toate colțurile lumii. Alegerea destinației unei vacanțe este, după cum arată un sondaj de opinie al ECPAT, condiționată de “facilitățile” pe care o țară le “oferă” în materie de pornografie cu copii și rețele de folosire a copiilor în prostituție.
ECPAT a fost alături de Guvernul Suediei, principalul organizator al congresului mondial pe tema exploatării sexuale a copiilor în scop comercial (World Congress Against Commercial Sexual Exploitation of Children) desfășurat la Stockholm în perioada 27-31 august 1996.
Pentru coordonarea tuturor proiectelor derulate de ECPAT în Europa, grupul european a decis înființarea unui Centru de Informare și Resurse pentru ECPAT. Principalele responsabilități ale Centrului sunt: identificarea tuturor surselor posibile de finanțare ale proiectelor ECPAT (în special instituții ale Uniunii Europene); să ofere informații și asistență tehnică în domeniul redactării unor cereri de finanțare; să se documenteze asupra tuturor progreselor realizate la nivel politic în direcția intereselor ECPAT; să realizeze conexiuni puternice în cadrul grupului european ECPAT și între acesta și Bangkok; să prezinte rapoarte asupra activității Centrului.
Până în ianuarie 1997, existau 14 grupuri ECPAT active în Europa: Austria, Belgia, Danemarca, Marea Britanie, Finlanda, Franța, Germania, Olanda, Italia, Norvegia, România, Spania, Suedia și Elveția (coaliții de organisme sau organizații individuale). Cele patru domenii spre care se orientează activitatea grupurilor ECPAT sunt:
turismul sexual;
legislație;
pornografie și Internet;
educație și popularizare.
Copii abuzați – copilării furate –
Copiii nu ar trebui să fie victime ale nici unei forme de abuz. Articolul 34 al Convenției ONU cu privire la Drepturile Copilului se referă la faptul că “toți copiii trebuie protejați împotriva oricărei forme de exploatare sau abuz” și că trebuie luate toate măsurile necesare pentru a preveni asemenea situații.
La ora actuală, se constată că abuzul asupra copiilor este în creștere, dacă ne raportăm la anii ‘60 când fenomenul a fost “descoperit”. Totodată sunt în creștere și preocupările opiniei publice, încercările de a defini reacțiile societății și de a dezvolta activități profesionale legate de această sferă. Definiția mai largă a abuzului comis asupra copilului ridică în mod constant numeroase probleme de ordin practic și moral. Dificultățile sunt sporite de confruntările cu părinții, de sensibilitatea opiniei publice și, nu în ultimul rând, de lipsa acută de informație exactă, colectată și coordonată centralizat. În egală măsură, nici acțiunile de prevenire și protecție nu sunt ușor de întreprins, mai ales pentru că nu există soluții universale sau exclusive.
Așa cum limitele abuzului asupra copilului nu pot fi stabilite cu ușurință, nici informațiile privind “tipologia” abuzatorilor nu sunt mai ușor de obținut. În ciuda tuturor cercetărilor efectuate în ultimii 20 de ani, încă nu există un “inventar” al trăsăturilor tipice ale celui care comite un abuz.
CAPITOLUL VII
concluzii
Un studiu asupra modului în care copiii și adulții percep drepturile copilului și respectarea acestora este, în același timp, un studiu despre viitorul societății românești. Popularizarea și apărarea drepturilor copilului nu trebuie văzute exclusiv prin prisma aspectelor umanitare, caritabile, ci mai ales, prin valoarea lor acțională, de construcție am unui viitor mai bun si mai sigur.
Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului este unul dintre cele mai utile instrumente pe care le avem la dispoziție pentru realizarea acestui ideal. Deși anul acesta aniversăm 10 ani de la ratificarea sa, iar prin eforturile Organizației Salvați Copiii aceasta a fost deja tradusă și tipărită în versiuni accesibile, atât adulților, cât și copiilor, Convenția Drepturilor Copilului este încă o mare necunoscută atât pentru decidenții politici cât și pentru opinia publică în general.
În virtutea articolului 42 al Convenției, statului român, ca stat parte, îi revine un rol foarte important în aplicarea concretă a tuturor prevederilor și principiilor Convenției, în armonizarea legislației interne cu acestea, precum și în popularizarea conținutului Convenției.
Guvernul României a înregistrat o serie de progrese în realizarea acestui rol, prin adoptarea unor legi noi și prin stabilirea unor noi structuri în domeniul promovării și protecției drepturilor copilului. Principala problemă care a apărut a fost aceea a resurselor disponibile pentru aplicarea noilor măsuri legislative, începând cu cele financiare și continuând cu cele materiale și umane. O a doua problemă a fost aceea a lipsei unității sistemului legislativ. Legile au fost promovate în forme insuficient elaborate și adaptate condițiilor reale și, în plus, nu au creat încă acel sistem unitar care să permită protejarea copilului împotriva oricărei forme de încălcare a drepturilor ce-i revin prin Convenția ONU.
Dincolo de aceste probleme, au existat o serie de progrese în realizarea cărora un rol major a revenit cooperării sectorului guvernamental cu cel neguvernamental. Analizând activitatea desfășurată de Departamentul pentru Protecția Copilului, UNICEF și Organizația Salvați Copiii, reiese nevoia unei coroborări a eforturilor, a unei corelări a programelor desfășurate, atât de intervenție directă, cât și de lobby și advocacy pentru drepturile copilului.
Sectorul neguvernamental a evoluat în direcția creșterii calității intervențiilor (servicii mai bine adaptate nevoilor beneficiarilor, intervenții complementare, mai buna administrare a resurselor disponibile pentru fiecare proiect), a organizării în alianțe sectoriale (federații, forum-uri) și nu în ultimul rând, al creșterii numerice (într-un ritm mai lent decât cel caracteristic anilor 1990-1994).
Începând cu anul 1990, situația copiilor a devenit o temă privilegiată a dialogului social și, în special, a celui din sfera politicii, îmbunătățirea acesteia devenind o frecventă promisiune electorală. Asocierea excesivă cu politicul și economicul a avut un impact negativ. Deficitul bugetar a devenit astfel soluția scuzelor naționale și internaționale pentru dificultățile cu care se confruntă copiii și familiile cu mulți copii, toate nerealizările fiind raportate la insuficiența fondurilor.
Situația copilului, în general, înregistrează evoluții pozitive. Raportându-ne la cel puțin doi indicatori statistici majori, rata mortalității infantile și mortalitatea maternă, putem observa o îmbunătățire simțitoare a stării de sănătate a mamei și copilului. S-au dezvoltat, de asemenea, serviciile medicale și de sănătate destinate copiilor. Rămâne însă deschisă discuția asupra accesului la aceste servicii, iară nici o discriminare determinată de localizarea geografică, mediul de rezidență, de apartenența la o clasă socială sau la o etnie.
Sistemul educativ din România a suferit modificări structurale fundamentale, cuvântul de ordine fiind în ultimii nouă ani: reforma. Au fost reformulate idealul și obiectivele educației în România; transformări importante au fost aplicate structurilor, filierelor de accedere și curriculumului școlar. S-a trecut însă, nu cu prea mult interes, la ajustarea bugetului astfel încât și din punct de vedere financiar, educația să fie o “prioritate națională”. În plus resursele umane antrenate în sistem au dovedit o prea mare rezistență la schimbare, îngreunând astfel procesul reformei. Considerăm că sunt necesare, în primul rând, accelerarea ritmului schimbărilor în educație, iar în al doilea rând, accentuarea importanței schimbărilor de substanță: adaptarea curriculumului la nevoile de dezvoltare ale copiilor (respectarea atât a particularităților individuale cât și a celor legate de specificul comunităților – rurale, etnice etc.), conștientizarea și remedierea unor fenomene negative ce au luat amploare în cadrul sistemului în vederea înlăturării lor (abandonul școlar, transformarea mediului școlar într-un mediu agresiv, ostil copilului, indiferența față de valorile promovate de școală), introducerea drepturilor copilului, nu doar ca disciplină de studiu, ci mai ales practicarea acestora la nivelul relațiilor educaționale.
Orice analiză a situației copilului în România face referire la acele categorii de copii a căror dezvoltare sau integritate fizică și morală este afectată. Datele statistice prezentate conturează un adevăr dramatic: nu au intervenit reduceri semnificative ale numărului de copii încadrați în categorii defavorizate și, în plus, au apărut o serie de categorii de copii în dificultate despre care nu se vorbea în primii ani ai deceniului: copiii aparținând minorității rromilor, copiii care muncesc, copiii care consumă droguri, copiii abuzați sexual, copii refugiați. Un fapt pozitiv este acela că odată conștientizată conturarea unor categorii de copii în dificultate, s-a operat în raport cu aceștia o discriminare pozitivă. Au fost inițiate astfel, de către organizațiile neguvernamentale în special, individual sau prin parteneriate, programe naționale sau locale, menite a îmbunătății calitatea vieții acestor copii.
În căutarea scuzelor pentru explicarea greutăților cu care se confruntă copiii în dificultate și familiile acestora, se recurge, de cele mai multe ori, la argumentul resurselor, în special cele financiare și materiale. Se discută mai rar despre resursele umane, iar atunci se are în vedere aspectul cantitativ, în detrimentul celui calitativ. Cu atât mai puțin se ia în considerare aspectul se ia în considerare aspectul mentalităților care se manifestă la nivelul opiniei
BIBLIOGRAFIE
Conf. Univ. Dr. FLORIAN COMAN – Note de curs;
Prof. Univ. Dr. MARIA VOINEA – “Sociologie juridică”;
CONSTANȚA PRISĂCARU, Dr. ION DÂMBEANU, Dr. ANDREEA CAZACU – “Ancheta pilot privind abandonul copilului în maternitate”;
Prof. GERD SCHEMENAU – “Munca socială stradală – un nou domeniu profesional”
VIORICA TIGHEL – “Copiii străzii – caracteristici psiho-sociale”;
G. ALLPORT – “The Nature of Prejudice”, Reading, M. A. Addison – Wesley, 1954;
ALFRED ADLER – “Psihologia școlarului greu educabil”;
TOMA MAREȘ – “Prevenire, recuperarea și integrarea urgentă a copiilor străzii de la responsabilitate socială la acțiune instituțional-comunitară”;
DIANA NEAȚĂ – “Cauze familiale ale devierilor comportamentale la copii”;
F. DOLTO – “Când apare copilul. O psihanalistă dă sfaturi părinților”;
L. ROUSSEL, CH. HUMMEL – “L’education d’aujourd’hui face au monde de demain”;
E. STĂNCULESCU – “Sociofobia și perfecționalismul”;
C. ZAMFIR, L. VLĂSCEANU – Coordonare Dicționar de Sociologie;
ELLEN KEY – “Secolul copilului”;
THOMAS HAMMARBERG – “Implementing the Convention on the Right of the Child”;
REVISTA “Protecția socială a copilului – copiii străzii”;
BULETIN INFORMATIV “În interesul copilului”;
RAPORT ANUAL – “Salvați copiii”;
MONITOR – “Drepturile Copilului”, nr. 6, 7/1999, nr. 9/2000;
LUCRAREA – “Cunoașterea și respectarea drepturilor copilului în România”.
Lucrarea de față a fost realizată pe baza datelor de la Centrul Social “Gavroche”, Organizația “Salvați Copiii”, Organizația “UNICEF” și FICE-România, în cadrul colaborării acestora cu C.S.C.P.T.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .protectia Copilului Ca Notiune de Drept (ID: 125470)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.