Protectia Copilului
CAPITOLUL I Scurtă introducere
„Iubirea este necesară, deoarece pentru fiecare dintre noi nu este suficient faptul de a există. Un copil poate să trăiască fericit numai atunci când știe că este iubit. Numai atunci devine complet el însăși.” (Luigi Verdi).
În prezent societatea noastră poate fi caracterizată prin lipsa de încredere și necredință. Nu credem în politicieni, în instituțiile financiare, în vecini și nici în educatori,deoarece situația economică a țării, sărăcia, scăderea nivelului de trai și creșterea șomajului a schimbat și viața familiei, implicit și viața copilului.Goana nesfârșită după bani,după binele material distrage atenția de la educația și creșterea corectă a copiilor iar aceștia pot deveni în foarte multe cazuri victime ale mediului în care trăiesc și nu de rareori devin victime în propriile familii. Părinții nu cunosc și nu respectă drepturile copiilor, iar în familii domină „legea” intimității.
În aceste situații instituțiile sociale trebuie să intervină și să ia parte în sprijinirea familiei,la creșterea și educarea copiilor, numai că acest sprijin nu poate fi realizat decât cu o colaborare eficientă cu instituțiile școlare.
Asistența Socială este pe cale de a dobândi teren în România,deoarece obiectivul general al Asistenței Sociale este de a promova și de a reface o interacțiune reciprocă benefică între indivizi și societate, în vederea ridicării calității vieții sociale, atât la nivel individual cât și la nivel de grup și comunitar. Mediul social, fizic și organizațional este cel care oferă oportunități și resurse pentru realizarea aspirațiilor indivizilor iar asistentul social intervine pentru satisfacerea nevoilor omenești.
Trebuie să se facă simțită Asistența Socială dacă nu vrem să trăim într-o societate sfâșiată de tulburări sociale ale căror cauze sunt legate de probleme cum ar fi :sărăcia, disperarea, familiile cu probleme, care sunt în curs de dezorganizare și copiii care cresc pe străzi.
Reglementările juridice țin seama de situația specială a copilului care este determinată de vulnerabilitatea și nevoia de ocrotire a copilului lipsit de sprijin.Regimul legal al minorității avea ca fundament concepția potrivii căreia copiii trebuie „supuși" protecției exercitate de reprezentanții lor legali,iar în dreptul privat, această protecție a fost reglementată, în principal, sub două aspecte principale: incapacitatea minorului și ocrotirea părintească.
Copilul trebuie să se bucure de o protecție specială, care să permită garantarea interesului său superior si art. 46 din Constituția României dispune: „copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor".
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului reprezintă un adevărat „Cod al protecției copilului" care garantează drepturile acestuia nu numai în cadrul familiei, ci și în ceea ce privește alte drepturi și libertăți civile, sănătatea și bunăstarea copilului, educația, activități recreative și culturale, protecția specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi, protecția copiilor refugiați și protecția copiilor în caz de conflict armat, protecția copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal, protecția copilului exploatat etc. În fiecare din aceste materii, legea generală urmează a se completa cu dispozițiile cuprinse în legile speciale (de exemplu Codul muncii, Codul familiei, Legea învățământului etc.),deci Legea nr. 272/2004 este o lege-cadru, care devine normă generală în materia protecției copilului si asigura aplicarea principiilor acestei materii tuturor domeniilor în care produce efecte.
Protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grijă acestora.
Ocrotirea minorului2 , educarea și pregătirea sa psiho-fizică pentru a se încadra firesc într-o societate și de a respecta normele morale și de conviețuire socială, precum și ordinea de drept constituie o preocupare importantă a tot mai multe organisme și organizații de stat nonguvernamentale.Pornind de la realitatea 3 că unii părinți care au grave probleme cu băutura, cu violența ori altele, sau datorită unor grave probleme cu educația nu își îndeplinesc îndatoririle de părinți, ba mai mult, își neglijează copiii, îi privează de necesități elementare, iar uneori îi chinuiesc în diferite moduri, guvernul a emis Ordonanța de Urgență nr.26 care aduce un element nou, important: copilul aflat în dificultate se bucura de protecție și de asistență din partea colectivităților locale din care face parte.
Protecția specială se aplică doar anumitor categorii de minori care sunt lipsiți de ocrotire părintească.
Categoriile de minori care beneficiază de protecție specială sunt enumerați în cuprinsul art.56 din Legea nr.272/2004 și anume:
a) copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora;
c) coilul abuzat sau neglizat;
d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mama în unități sanitare;
e) copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu poate răspunde penal.
CAPITOLUL II Tutela minorului
2.1. Considerații generale privind ocrotirea minorului prin tutelă
Tutela poate fi definită, ca fiind ansamblul normelor juridice care reglementează ocrotirea unui minor lipsit de ocrotire părintească prin intermediul unei persoane numite tutore și care-și exercită atribuțiile sub supravegherea autorității tutelare.
Tutela minorului este o instituție juridică prin care se asigură, de către persoana numită tutore, protecția persoanei și a patrimoniului copilului care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grijă acestora.
Instituția tutelei până la apariția legii nr.272/2004 a fost reglementată de codul familiei de la art.113 până la art.141. Potrivit art 113 din Codul familiei, în cazul în care ambii părinți fiind morți, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești, puși sub interdicție, dispăruți ori declarați morți judecătorește, copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinți, acesta va fi pus sub tutelă.
Prevederile acestui articol se completează cu cele ale art. 40 alin.1 din Legea nr.272/2004 care arată că tutela se instituie în situația în care ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți ori dispăruți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța judecătorească hotărăște că este în interesul copilului instituirea unei tutele.
Din prevederile textelor citate se desprinde ideea că ocrotirea minorului prin tutela este o măsură subsidiară ocrotirii părintești care are însă întâietate între formele protecției alternative, fapt care rezultă din ordinea enumerării prevăzută de art.39 alin.2 din Legea nr.272/2004 dar și din reglementările consacrate măsurilor de protecție specială (art.50, art. 54 alin.2 și 4, art.56 lit. a din Legea nr.272/2004).Tutela se constituie pentru a asigura copilului o protecție care seamănă cu cea care se realizează de părinți, astfel încât să se creeze un climat familial adecvat formării și dezvoltării personalității copilului. Dispozițiile art.41 alin.1 din lege arată că pot fi tutori persoanele fizice sau soțul și soția împreună care au domiciliul în România și nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
Potrivit art. 117 Codul familiei nu poate fi tutore:
a) minorul sau cel pus sub interdicție;
b) cel decăzut din drepturile părintești sau declarat incapabil de a fi tutore;
c) cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum și cel cu rele purtări;
d) cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege și de a fi ales deputat;
e) cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu minorul, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei. Tutorele este evaluat de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului de la domiciliul său cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire (art. 41 alin. 2 din lege).
Potrivit art. 40 alin. 2 din lege,tutela se instituie de către instanța judecătorească în a cărei circumscripție domiciliază sau a fost găsit copilul.Pentru minorul lipsit de ocrotirea părintească tutela reprezintă un mijloc de ocrotire,iar pentru tutore ea constituie o sarcină legală, obligatorie (art. 118 alin. 1 Codul familiei), gratuită (art. 121 alin. 1 Codul familiei) și personală.
Art. 120 ne spune că cel numit tutore nu poate refuza această sarcină.Cu toate acestea, poate refuza sarcina tuteleinumai în următoarele cazuri care fac excepție:
a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniți;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
c) cel care crește și educă doi sau mai mulți copii;
d) cel care exercită o altă tutelă sau o curatelă;
e) cel care din cauza bolii, a infirmității, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină.Dacă vreuna dintre împrejurările arătate în prezentul articol se ivește în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit.
Potrivit Art. 163 din noul Cod civil,alin.1 în cazul refuzului de a continua sarcina tutelei, în alte cazuri decât cele prevăzute la art. 120 alin. alin.2, tutorele poate fi sancționat cu amendă civilă, în folosul statului, care nu poate depăși valoarea unui salariu minim pe economie. Amenda poate fi repetată de cel mult 3 ori, la interval de câte 7 zile, după care se va numi un alt tutore.
Alin. 2 De asemenea, dacă tutorele, din culpa sa, îndeplinește defectuos sarcina tutelei, va fi obligat la plata unei amenzi civile, în folosul statului, care nu poate depăși trei salarii medii pe economie.
Alin.3 spune că amenda civilă se aplică de către instanța de tutelă, prin încheiere executorie.
Art. 121 precizează că tutela este o sarcină gratuită,cu toate acestea, autoritatea tutelară, ținând seama de munca depusă în administrarea averii și de starea materială a minorului și a tutorelui, va putea acorda acestuia din urmă o remunerație, care nu va depăși 10% din veniturile bunurilor minorului. Autoritatea tutelară, potrivit împrejurărilor, va putea modifica sau suprima aceasta remunerație.
2.2. Caractere juridice și generale
Caracterele juridiceale tutelei care se desprind din reglementarea legală, se păstrează din reglementarea anterioară și sunt următoarele:
– art.114 din codul familiei spune că tutela se exercită exclusiv în interesul minorului;
– este o sarcină legală, în principiu obligatorie. Persoana numită tutore nu poate refuza această sarcină (art.118 codul familiei), decât în condițiile legii.
Astfel, sarcina tutelei poate fi refuzată în următoarele cazuri:
– de persoana care are vârsta de 60 de ani împliniți;
– de femeia însărcinată, sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
– de persoana care crește și educă 2 sau mai mulți copii;
– de cel care exercită o altă tutelă sau curatelă;
– de o persoană care, din cauza bolii, a infirmității, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului, sau din alte motive întemeiate, nu ar putea îndeplini această sarcină.
Dacă vreuna din împrejurările arătate mai sus se ivește în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit.Tutela este o sarcină personală, ceea ce înseamnă că ea nu poate fi transmisă,nu poate fi exercitată de către un tutore prin reprezentant și nu poate fi încredințată de către acesta, nici chiar temporar, unei alte persoane. Potrivit art.120 din Codul familiei tutorele, care își exercită atribuțiile sale a cerut înlocuirea, este obligat să-și exercite atribuțiile până la rezolvarea cererii sale de înlocuire.Tutela este o sarcină socială, de onoare, de încredere, deoarece creșterea copilului constituie o problemă prioritară și exprimă grija societății față de minorii lipsiți de ocrotire părintească.Tutela este o sarcină gratuită, potrivit art.121 din Codul familiei,cu toate acestea, autoritatea tutelară, ține seama de munca depusă în administrarea averii și de starea materială a minorului și a tutorelui,și acordă acestuia o remunerație, care nu va depăși 10% din veniturile bunurilor minorului.Autoritatea tutelară, potrivit împrejurărilor, va putea modifica sau suprima această remunerație.Tutela este instituită de către autoritatea tutelară și se exercită sub controlul și îndrumarea permanentă a acesteia.
Caracterele generale ale tuteleisunt următoarele:
a) Tutela se exercită în interesul exclusiv al copilului. Aceasta este o sarcină socială, de onoare, de încredere, deoarece tutorele, ca și părinții, are datoria de a contribui efectiv la creșterea tinerei generații.De aceea, legea prevede incapacitatea pentru unele persoane de a fi tutore.
b) Tutela este o sarcină legală obligatorie și cel ce a fost numit tutore nu poate refuza această încredere decât în cazurile anume prevăzute de lege:
– cel care are vârsta de 60 de ani împliniți;
– femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
– cel care crește sau educă 2 sau mai mulți copii;
– cel care exercită o altă tutelă sau o curatelă;
– cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină.
Tutela este o sarcină în principiu obligatorie, întrucât persoana desemnată a fi tutore nu are libertatea de a accepta sau de a refuza numirea. Cum lesne se poate observa, ultima dintre situații este suficient de cuprinzătoare pentru a găzdui cele mai variate scuze. Relevantă cauzei de "împiedicare"invocată de către cel interesat urmează a fi stabilită de către instanța învestită cu cererea de instituire a tutelei.Niciuna din împrejurările amintite nu sunt incompatibilități ale funcției de tutore, persoana în cauză nu este obligată să refuze tutela și, cu atât mai puțin, nu credem că instanța ar avea căderea să elimine din competiție, din proprie inițiativă,o astfel de candidatură.Pe de altă parte, dacă persoana vizată își manifestă nemulțumirea față de perspectiva unei asemenea sarcini de încredere, invocând motive mai mult sau mai putin apropiate de exigențele art.118, ar fi oare la adăpost interesul superior al copilului dacă instanța, respingând motivele de refuz invocate de către cel propus a fi tutore și valorizând caracterul obligatoriu al tutelei îl numește totuși pe acesta ca ocrotitor legal?
Calitatea asistenței va fi influențată de nivelul de disponibilitate a celui în cauză în a prelua sarcina asigurării protecției unui copil.
Unele din prevederile Legii nr.272/2004 au meritul să flexibilizeze sau,să umanizeze caracterul obligatoriu al tutelei, așa cum este promovat prin dispozițiile C. fam.
Astfel, alegerea persoanei tutorelui se va face din cercul familiei extinse,adică din cercul rudelor, al afinilor sau al prietenilor familiei copilului, adică din grupul de persoane cel mai probabil atașat afectiv-emotional de copil, și invers. Apoi, propunerea de numire a tutorelui va ține seama de relațiile personale, de apropierea domiciliilor si, nu în ultimul rând, de opinia copilului.
c)Tutela este o sarcină gratuită. Totuși ținând seama de munca depusă în administrarea averii și de starea materială a minorului și a tutorelui, autoritatea tutelară va putea stabili în favoarea acestuia din urmă o remunerație care nu va depăși 10%din veniturile bunurilor minorului.
Remunerația odată stabilită poate suferi modificări de cuantum, cu mențiunea că orice majorare se va opri la nivelul maxim de 10% din veniturile bunurilor copilului, sau, potrivit cu împrejurările, aceasta poate fi suprimată. Sintetizând, în cazul tutorelui răsplata poate fi facultativă, condiționată, plafonată în cuantum, reevaluabilă și reconsiderabilă.
d)Tutela este o sarcină personală, ceea ce înseamnă că nu poate fi transmisă. Numai autoritatea tutelară este îndrituită să schimbe sau să înlocuiască pe tutore, în cazurile și în condițiile stabilite de lege. Dacă tutorele își încetează activitatea, dar funcționarea tutelei ar fi încă justificată, autoritatea tutelară este în drept să ia măsurile necesare pentru că ocrotirea minorului să fie totuși asigurată.
Tutela se exercită sub supravegherea, îndrumarea și controlul autorității tutelare. În acest sens, delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze pe orice cale despre felul în care sunt îngrijiți, crescuți sau educați.
2.3. Principiile tutelei
Tutela minorului este guvernată de următoarele principii:
1.principiul generalității tutelei,care exprimă ideea că tutela este instituita ori de câte ori este un minor lipsit de ocrotire părintească;
2.principiul exercitării tutelei în interesul exclusiv al minorului,principiu exprimat în art.114 din Codul familiei "tutela se exercită numai în interesul minorului";
3.principiul autonomiei patrimoniale dintre minor și tutore.Potrivit art.106 și 125 din Codul familiei părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor părintelui,în afară de dreptul la moștenire și la întreținere;
4.principiul controlului permanent asupra tutelei de către stat.În conformitate cu art.136 din Codul familiei autoritatea tutelară va exercita un control efectiv și continuu asupra modului în care tutorele își îndeplinește atribuțiile cu privire la persoana și bunurile minorului.În virtutea dispozițiilor art.108 alin.2 din Codul familiei,delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuința lor și să se informeze pe orice cale despre felul cum aceștia sunt îngrijiți,în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea lor fizică,educația,învățătura și pregătirea lor profesională.
2.4.Deschiderea și exercitarea tutelei
Tutela se deschide în cazurile în care minorul era lipsit de ocrotire părintească și anume când ambii părinți erau morți,declarați morți,declarați dispăruți,necunoscuți,decăzuți din drepturile părintești și la desfacerea adopției uneori.
Numirea tutorelui se face de autoritatea tutelară chiar dacă decizia numirii era a instanței.La numire se ținea seama de interesele minorului și putea fi numită o rudă sau o persoană străină.Dacă pentru numirea tutorelui era nevoie de o perioadă de timp mai lungă,și era necesară ocrotirea minorului,atunci până la numire se instituia curatela.Art.117 și 118 din Codul familiei stabileau situațiile când se putea refuza tutela și care erau incapacitățile de a fi tutore.Tutela se putea refuza de femeia sau bărbatul în vârstă de peste 60 de ani,de femeia însărcinată sau cu copil sub 8 ani,de cel ce educa mai mulți de 2 copii,de cel ce exercita o altă curatela sau tutela,de cel bolnav,de cel ce se află la distanță mare de bun și minor.Dacă acestea se iveau după tutelă se putea cere înlocuirea tutorelui.
Este de precizat că în oricare din situațiile de mai sus ,hotărârea judecătorească prin care s-a dispus dispariția ,moartea sau decăderea din drepturile părintești,trebuie să fie definitivă și irevocabilă,pentru a avea efecte juridice.
Instituirea tutelei se face de către instanță de judecată,care va fi sesizată de către:
-persoanele apropiate minorului,precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul;
-serviciul de stare civilă cu prilejul deschiderii unei moșteniri;
-instantele judecătorești,procuratura și poliția,cu prilejul pronunțării,luării sau exercitării unor măsuri privative de libertate;
-organele administrației de stat,organizațiile obștești,instituțiile de ocrotire,precum și orice altă persoană.
După primirea acestei sesizări,instanță de judecată va numi tutorelui,ținând seama de raportul de eveluare întocmit de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului realizat în urma cuvenitelor verificări pentru a identifica persoana potrivită să i se încredințeze sarcina tutelei.La alegerea acestei persoane se vor avea în vedere atât direcțiile art.117 din Codul familiei,dar și cele prevăzute de art.41 și 42 din lege care prevăd situațiile când o persoană nu poate fi tutore,precum și care sunt persoanele indicate de a fi tutore.
La stabilirea tutorelui se va urmări ca persoană fizică sau soțul și soția împreună să aibă domiciliul în România și să nu se afle în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.Aceste persoane,este de dorit să facă parte din familia extinsă a copilului(rudele acestuia până la gradul IV inclusiv-art.4 lit.c din lege).
De asemenea,potrivit art.41 din lege,tutorele ales nu trebuie să se afle în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.Totodată,trebuie ținut seama și de dispozițiile art.118 din Codul familiei care prevăd situațiile când se poate refuza tutela.
Pe lângă aceste considerente,Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului va trebui să identifice acea persoană față de care există anumite sentimente de afecțiune din partea minorului,de apropierea domiciliilor,precum și de opinia copilului.
Până la numirea tutorelui,autoritatea tutelară va putea dispune,în mod provizoriu,luarea măsurilor urgente impuse de interesele minorului(de exemplu numirea unui curator).
Numirea tutorelui se face prin hotărâre judecătorească,de către instanță în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau a fost găsit minorul,decizie ce se comunică în scris tutorelui și se afișează la sediul primăriei de la domicilul minorului,realizându-se astfel cerința publicității numirii.Drepturile și îndatoririle tutorelui iau naștere din momentul primirii comunicării privitoare la numirea sa.Direcția trebuie să comunice tutorelui în scris sarcinile care îi revin în această calitate,iar la stabilirea acestor sarcini trebuie avute în vedere dispozițiile generale ale legislației privitoare la tutela minorului în general,cât și de situația concretă,a fiecărui minor pus sub tutelă.
În practica judiciară,prin sentința civilă nr.1284 din 08.10.2007,reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dolj,prin reprezentantul ei legal,a solicitat instituirea tutelei pentru minorul abandonat de parinți.În motivarea cererii,reclamanta a arătat că minorul s-a născut dintr-o relație întămplătoare a mamei,având paternitatea necunoscută,iar mama copilului a decedat în Germania.
Minorul a fost crescut de la naștere de către mama sa și bunica maternă,în grija căreia a ramas când mama sa a decedat,aceasta și-a exprimat în scris dorința de a fi tutore al minorului,iar aceasta îndeplinește condițiile legale pentru a fi numită tutore.În drept,cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr 272/2004.Analizând actele și lucrările dosarului,instanța a reținut că minorul are paternitatea necunoscută iar mama minorului a decedat,așa cum rezultă din certificatul pentru amânarea înregistrării unui caz de deces tradus din limba germană.
Bunica este clinic sănătoasă,nu are antecedente penale,prezintă condiții materiale și garanții morale în vederea instituirii tutelei și nu se află în niciunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
Având în vedere probele aflate la dosarul cauzei,instanța constată că cererea de instituire a tutelei minorului este întemeiată și urmează a fi admisă.În baza art.40 alin.2 din Legea nr.272/2004,instanța va institui tutela în favoarea minorului,ca măsură de protecție alternativă,întrucât minorul este lipsit de ocrotire părintească și potrivit art.41 și art.42 din Legea nr.272/2004,v-a numi tutore pe bunica maternă.
2.5.Atribuțiile autorității tutelare în legătură cu tutela minorului
În legătură cu instituirea tutelei,autoritatea tutelară are mai multe atribuții și acestea sunt :
deschiderea tutelei și numirea tutorelui;
până la intrarea în funcție a tutorelui se poate lua măsura provizorie a numirii unui curator;
comunicarea numirii tutorelui,acestuia,în scris;
afișarea deciziei de numire a tutorelui la sediul primăriei.
În legătură cu ocrotirea minorului prin tutelă,în timpul acesteia,autoritatea tutelară are următoarele atribuții:
trimiterea unui delegat care să verifice,la fața locului și în prezența tutorelui,situația tuturor bunurilor minorului,întocmind un inventar care se supune spre aprobare autorității tutelare;
stabilirea sumei anuale,care este necesară minorului pentru întreținerea sa și administrarea bunurilor lui;
încuviințarea actelor juridice privitoare la bunurile minorului,care depășesc dreptul de administrare;încuviințarea se dă tutorelui,când minorul are sub 14 ani,ori minorului când are peste această vârstă;
încuviințarea ridicării sumelor depuse pe numele minorului la casele de păstrare,care întrec nevoile întreținerii lui și ale administrării bunurilor sale,precum și a titlurilor de valoare depuse la casele de păstrare;
numirea unui curator ori de câte ori se ivesc interese contrare între tutore și minor,altele decât acelea care atrag excluderea ori îndepărtarea de la tutelă;
încuviințarea dată minorului pentru schimbarea felului învățăturii ori a pregătirii profesionale sau de a avea o altă locuința decât aceea a tutorelui;
acordarea tutorelui,prin apreciere,a unei remunerații;
exercitarea unui control efectiv și continuu asupra activității tutorelui,putând cere colaborarea organelor administrației de stat și a instituțiilor de ocrotire;
primirea dărilor de seamă,anuale și generale,verificarea gestiunii;
dacă este cazul,îndepărtarea tutorelui de la tutelă,ori înlocuirea tutorelui
2.6.Atribuțiile autorității tutelare cu privire la ocrotirea părintească
Atribuțiile autorității tutelare cu privire la ocrotirea părintească pot fi grupate în felul următor:
a) Atribuții ca organ de control și îndrumare.
Autoritatea tutelară este obligată să exercite controlul asupra felului în care părinții își exercită drepturile și își execută obligațiile cu privire la persoana și bunurile minorului (art. 108 alin. 1 din Codul familiei).Controlul se poate înfăptui din oficiu și la plângerea sau sesizarea oricărei persoane ori organizații care ar socoti că intervenția autorității tutelare este necesară.Delegații autorității tutelare au dreptul să viziteze pe copil la locuința sa și să se informeze, pe orice cale, despre felul în care acesta este crescut, iar la nevoie ei vor da îndrumări pe care le consideră necesare (art. 108 alin. 2 din Codul familiei);
b) Atribuții ca organ de decizie.
Autoritatea tutelară are dreptul să decidă în următoarele materii:
– rezolvă neînțelegerile dintre părinți cu privire la exercițiul drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, după ce ascultă pe aceștia (art. 99 din Codul familiei);
– poate da încuviințare copilului care a împlinit vârsta de 14 ani să-și schimbe felul învățăturii sau pregătirii profesionale stabilite de părinți sau tutore, ori să aibă locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii sau pregătirii profesionale (art. 102 Codul familiei);
– încuviințează părintelui decăzut din drepturile părintești să păstreze legături personale cu copilul, afară dacă, prin asemenea legături, creșterea, educarea, învățătura, sau pregătirea profesională a copilului ar fi în primejdie (art. 111);
– verifică la fața locului toate bunurile minorului, întocmind potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, un inventar (art. 126);
– stabilește suma anuală necesară pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale; această sumă poate fi modificată de autoritatea tutelară, potrivit cu împrejurările (art. 127 alin. 1 și 2);
– încuviințează ridicarea de către părinți a sumelor de bani care întrec nevoile minorului și ale administrării bunurilor sale, precum și a hârtiilor de valoare care sunt depuse, în numele minorului, la o casă de păstrare de stat (art. 131);
– numește un curator în caz de interese contrarii între părinte și copil (art. 132 Codul familiei);
– verifică socotelile cu privire la veniturile minorului și la cheltuielile făcute cu întreținerea acestuia și cu administrarea bunurilor sale, dând descărcare tutorelui dacă sunt regulat întocmite și corespund realității (art. 135);
– hotărăște, de acord cu serviciul sanitar competent și ținând seama de împrejurări, dacă cel pus sub interdicție urmează să fie îngrijit la locuința lui ori într-o instituție sanitară (art. 149 alin. 2);
c) Atribuții ca organ de sesizare.
În cazurile prevăzute de lege, autoritatea tutelară poate sesiza instanța judecătorească pentru luarea unor măsuri cerute de interesul minorului.Actul prin care autoritatea tutelară își exercită atribuțiile de sesizare nu este act administrativ, ci act de drept procesual civil.
Atribuțiile autorității tutelare sunt următoarele:
– cererea de modificare a măsurilor luate prin hotărârea de divorț cu privire la drepturile și obligațiile personale și patrimoniale dintre părinții divorțați și copiii lor (art. 44 alin. 1);
– cererea pentru decăderea părintelui din drepturile părintești, în cazul în care sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtarea abuzivă sau prin neglijența gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte ori dacă educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului nu se fac în mod corespunzător (art. 109 alin. 1);
– cererea pentru punerea sub interdicție a copilului minor (art. 143) ori pentru ridicarea interdicției (art. 151);
d) Atribuții în cazurile în care legea prevede ascultarea autorității tutelare.
Legea prevede ascultarea autorității tutelare, de către instanța judecătorească, în procesele civile privind:
– încredințarea copilului minor în cazul căsătoriei putative, când se aplică, prin asemănare, dispozițiile legale din materia divorțului cu privire la drepturile și obligațiile dintre părinți și copii (art. 24 alin. 2);
– încredințarea copilului minor unuia dintre părinți, unor rude sau altor persoane cu consimțământul acestora sau unor instituții de ocrotire, în cazul divorțului (art. 42 alin. 1 și 2);
– modificarea măsurilor privitoare la drepturile și obligațiile personale și patrimoniale dintre părinții divorțați și copiii lor (art. 44 alin. 2);
– încredințarea copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită față de ambii părinți, când se aplică, prin asemănare, dispozițiile legale din materia divorțului (art. 65);
– stabilirea locuinței copilului minor, în cazul în care părinții nu locuiesc împreună și nu au ajuns la un acord cu privire la locuința copilului (art. 100 alin. 3);
2.7.Competența autorității tutelare
Competența autorității tutelare se stabilește potrivit art.159 din Codul familiei,făcându-se distincție după situația în care se găsește minorul,sau persoana cu handicap.
Dacă ne aflăm în situația instituirii interdicției în ce privește o persoană care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale,din cauza alienației mintale sau debilității mintale,competența revine biroului de autoritate tutelară,din cadrul primăriei,de la domiciliul acelei persoane.Autoritatea tutelară este competentă,fie de la domiciliul persoanei reprezentate,fie de la locul unde trebuie luate măsurile urgente,în cazul în care o persoană,deși capabilă,din cauza unei boli sau din alte motive nu poate,nici personal,nici prin reprezentanți,să ia măsurile necesare în anumite situații a căror rezolvare nu suferă amânare .
Deciziile autorității tutelare pot fi atacate la autoritatea ierarhic superioară,care potrivit legii,își exercită atribuțiile de îndrumare și control,această autoritate are dreptul să cerceteze legalitatea deciziei emise,în exercitarea atribuțiilor de autoritate tutelară,prin exercitarea controlului ierarhic,deci ,din oficiu.
2.8.Competența teritorială a autorității tutelare
Determinarea competenței teritoriale a autorității tutelare se face, potrivit art. 159 din Codul familiei, de regulă, după domiciliul minorului, interzisului sau a persoanei ale cărei interese sunt apărate.
În cazul în care locuința copilului nu coincide cu domiciliul său, competența aparține autorității tutelare de la locuința copilului,în măsura în care este vorba de controlul îndeplinirii îndatoririlor și exercitării drepturilor părintești privitoare la persoana copilului ori de atribuțiile legate de aceste drepturi și îndatoriri care revin celei de-a treia persoane și autorității tutelare de la domiciliul minorului, în măsura în care este vorba de atribuții legate de drepturile și îndatoririle părintești privind bunurile copilului.
2.9. Drepturile și îndatoririle tutorelui
La fel ca și conținutul ocrotirii minorului prin părinți,cel al ocrotirii prin tutelă este format dintr-o latură personală,alcătuită din drepturi și obligații pe care tutorele le are cu privire la persoana minorului,și o latură patrimonială compusă din drepturile si obligațiile pe care tutorele le exercită și le îndeplinește privitor la bunurile copilului.
Drepturile și obligațiile tutorelui sunt la fel cu cele ale părinților și se exercită doar în interesul minorului și cu privire la persoana lui.În ceea ce privește bunurile minorului,tutorele îl reprezenta dacă avea vârsta de 14 ani,iar pentru minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani îi încuviință actele .
Erau acte pe care tutorele le putea încheia singur în numele minorului fără încuviințare sau erau unele acte care se puteau încheia numai cu încuviințarea autorității tutelare iar pe altele nu le putea încheia deloc.
Minorul care împlinea vârsta de 14 ani putea face unele acte de conservare,de administrare de unul singur,dar actele de dispoziție erau încheiate doar cu autorizarea autorității tutelare și a tutorelui,astfel erau anulabile.
Actele pe care minorul le putea face singur fără încuviințare,erau:
-acte de dreptul familiei(căsătoria fetelor de 16 ani,consimțământul la adopție pentru minorul de 10 ani);
-acte de dreptul muncii,cum erau încheierea contractului de muncă;
-acte de drept civil,minorul de 16 ani putea să-și facă testamentul pentru 1/2 din bunuri și se puteau face acte de dobândire,bunuri și obligații pe seama minorului.
Întrucât sarcina tutorelui este deosebit de importantă și poate avea urmări asupra dezvoltării psihico-fizice și sociale a persoanei ocrotite,legiuitorul a instituit răspunderea tutorelui diferit,în funcție de natură și consecințele faptelor sale:
a)răspunderea civilă a tutorelui poate fi patrimonială sau nepatrimonială.
Răspunderea nepatrimonială specifică este îndepărtarea de la tutelă atunci când săvârșește un abuz,o neglijență gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore.
Răspunderea patrimonială se întemeiază pe principiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998-999 din Codul civil.Această formă a răspunderii operează chiar și în cazul în care autoritatea tutelară a dat descărcare de gestiune,întrucât tutorele trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate minorului sau unor terți prin fapta sa.
b)răspunderea administrativă intervine,ca și în cazul părților,în cazul săvârșirii unor contravenții.Sancțiunea aplicabilă este amenda sau închisoarea contravențională.
c)răspunderea penală poate interveni atunci când faptele săvârșite sunt grave și întrunesc elemente constitutive ale unei infracțiuni ca:rele tratamente aplicate minorului,punerea în primejdie a unei persoane în neputința de a se îngriji.
2.9.1. Drepturile și îndatoririle tutorelui privind persoana minorului
În doctrină s-a exprimat opinia că drepturile și obligațiile tutorelui cu privire la persoana minorului au același conținut ca și drepturile și obligațiile părintești.Este adevărat că tutela îndeplinește funcțiile ocrotirii părintești, dar aceasta nu înseamnă că drepturile și obligațiile tutorelui privitoare la persoana minorului sunt identice cu cele ale părinților firești, fiind doar asemănătoare cu acestea, întrucât în cazul instituirii tutelei nu are loc un transfer al drepturilor și obligațiilor părintești către tutore așa cum se întâmplă în cazul adopției.
Ocrotirea persoanei minorului prin tutelă are un conținut mai restrâns decât cel al ocrotirii părintești pe latură personală, în sensul că anumite drepturi și obligații părintești privitoare la persoana minorului nu se regăsesc în cazul ocrotirii lui prin tutelă.
În anumite situații unele dintre drepturile părintești privitoare la persoana minorului coexistă cu drepturile și obligațiile tutorelui pe latură personală. În acest sens, art. 123 Codul familiei prevede că tutorele are obligația de a îngriji de minor (art. 123 alin. 1) și de a-l crește, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia potrivit cu însușirile lui (art. 123 alin. 2). În calitate de reprezentant legal al copilului,tutorelui îi revine obligația reglementată de art. 44 alin. 2 din legea nr. 272/2004, respectiv aceea de a asigura, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii copilului,are obligația de supraveghere, precum și obligația de îndrumare a copilului.
Tutorele nu are însă obligația de întreținere a copilului. În privința întreținerii copilului art. 127 alin. 1 Codul familiei prevede că autoritatea tutelară va stabili suma anuală necesară pentru întreținerea minorului, având posibilitatea de a modifica această sumă în funcție de împrejurări. Cheltuielile necesare pentru întreținerea minorului se acoperă din veniturile acestuia, stabilește art. 127 alin. 2 Codul familiei. În continuare, același articol arată că în cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, autoritatea tutelară va dispune vânzarea bunurilor minorului.
Dacă minorul este lipsit de bunuri el va cere întreținere de la părinți, sau, în lipsa acestora, de la persoanele obligate, potrivit legii, în ordinea imediat următoare la întreținerea acestuia. În cazul în care părinții sau persoanele care au, potrivit legii, obligația de a întreține copilul, nu pot asigura, din motive independente de voința lor, satisfacerea nevoilor minime de hrană, îmbrăcăminte și educație ale copilului, art. 45 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 prevede că statul, prin autoritățile publice competente, este obligat să asigure acestora sprijin corespunzător, sub formă de prestații financiare, prestații în natură, precum și sub formă de servicii, în condițiile legii.
Cât privesc drepturile referitoare la persoana copilului,tutorele are dreptul de a stabili locuința copilului și de a-l ține întrucât potrivit art. 122 Codul familiei minorul pus sub tutelă locuiește la tutore. Tutorele poate cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept, deoarece art. 125 din Codul familiei arată că dispozițiile art.103 din Codul familiei care reglementează acest drept se aplică și în cazul tutelei.Tutorele are dreptul de a consimți la căsătoria copilului (art. 4 alin. 2 Codul familiei).
Dacă tutela este exercitată de către soț și soție, împreună, situație care este posibilă în temeiul art. 41 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, iar între aceștia există neînțelegeri în privința încuviințării căsătoriei minorului aflat sub tutelă atunci, la fel ca în cazul părinților, urmează să hotărască instanța de judecată ținând seama,de interesul superior al copilului.Instanța judecătorească va putea fi sesizată și în cazul în care tutorele refuză să încuviințeze căsătoria minorului, acțiunea v-a fi admisă dacă instanța va constata că refuzul este abuziv întrucât încheierea căsătoriei nu contravine interesului superior al copilului.
Tutorele mai poate exercita și un alt drept părintesc,și anume,are dreptul de a consimți la adopția copilului.Acest drept este recunoscut tutorelui de prevederile art. 11 alin. 1 lit. a din Legea nr. 272/2004 care arată că “la adopție trebuie să consimtă părinții firești sau, după caz, tutorele copilului ai cărui părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, în condițiile legii”.
În aceste cazuri, legiuitorul a stabilit în art. 12 alin. 2 din lege că părinții păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului, arătând totodată că este obligatoriu consimțământul reprezentantului legal.Aceasta înseamnă că,dacă ambii părinți au fost decăzuți din drepturile părintești,sau ambilor li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești și a fost instituită tutela la adopție,trebuie să consimtă atât părinții firești cât și tutorele.
Odată ce s-a solutionat cererea de deschidere a procedurii adopției (art. 15 alin. 1 din lege),consimțământul tutorelui la adopție se dă în fața instanței judecătorești, numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data nașterii înscrisă în certificatul de naștere (art. 16 alin. 1 din lege). Tutorele trebuie să consimtă la adopție în mod liber, necondiționat și numai după ce a fost informat în mod corespunzător asupra consecințelor adopției, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului. Înainte de exprimarea consimțământului de către tutore, Direcția de Protecție a Copilului în a cărei rază teritorială locuiește acesta ,este obligată să asigure consilierea și informarea sa și să întocmească un raport în acest sens (art. 14 din lege).
Tutorele poate să revoce consimțământul în termen de 30 de zile de la data exprimării lui în condițiile legii (art. 16 alin. 2 din lege).
Dacă tutorele refuză să iși dea acordul la adopție,atunci, în temeiul art. 13 din lege, instanța poate trece peste acest refuz,dacă se dovedește, prin orice mijloc de probă, că aceștia refuză în mod abuziv să-și dea consimțământul la adopție și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia. În cazul admiterii cererii de deschidere a procedurii adopției interne în baza hotărârii judecătorești,se va face mențiune despre constatarea existenței consimțământului tutorelui sau după caz, despre suplinirea consimțământului în condițiile art. 13 din lege (art. 23 alin. 21 introdus prin O.U.G. nr. 102/2008).
Din conținutul laturii personale a ocrotirii minorului prin tutelă,nu face parte dreptul de a menține relații personale cu copilul,și nici dreptul de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională întrucât titularul lor este numai părintele căruia copilul nu i-a fost încredințat.În cazul în care minorul este pus sub tutelă,cele două drepturi privitoare la persoana minorului vor putea fi exercitate de către părinți, dacă acest lucru nu contravine interesului superior al copilului.
2.9.2.Drepturile și obligațiile tutorelui privind bunurile minorului
Cât privesc bunurile minorului,tutorele are aceleași obligații ca și părinții firești ai acestuia. Aceste obligații sunt reglementate distinct în raport cu vârsta minorului. Astfel, până la data la care minorul împlinește vârsta de 14 ani,art. 124 alin. 1 din Codul familiei arată că tutorele are obligația de a administra bunurile minorului și de a-l reprezenta în actele civile, iar după împlinirea acestei vârste alin. 2 al aceluiași articol stabilește că minorul își exercită drepturile și își execută obligațiile, însă numai cu încuviințarea prealabilă a tutorelui, spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de-al treilea.
La fel ca și în cazul ocrotirii minorului prin părinți, actele juridice de gestiune a patrimoniului copilului se împart în trei categorii:
acte pe care tutorele le poate face singur, în numele și pe seama minorului, cum sunt actele de conservare a bunurilor minorului și actele de administrare a patrimoniului acestuia, inclusiv cele de înstrăinare a unor bunuri supuse pieirii sau stricăciunii, precum și a bunurilor de mică valoare devenite nefolositoare (art. 129 alin. 4 Codul familiei);
acte pe care tutorele le poate încheia numai cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare cum sunt actele de dispoziție reglementate de art. 129 alin. 2 Codul familiei: înstrăinarea sau gajarea bunurilor minorului, renunțarea la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și orice alte acte care depășesc dreptul de a administra. Din această categorie fac parte și ridicarea de la bancă a sumelor de bani care întrec nevoile întreținerii minorului și ale administrării bunurilor sale, ori a hârtiilor de valoare depuse pe numele minorului (art. 131 alin. 1 Codul familiei), precum și plata creanțelor pe care le au față de minor tutorele, soțul, o rudă în linie dreaptă, ori frații și surorile tutorelui (art. 126 alin. 2 Codul familiei);
acte interzise tutorelui cum sunt donațiile făcute de tutore în numele minorului, garantarea obligației altuia (art. 129 alin. 1 Codul familiei), precum și actele juridice încheiate între tutore, soțul, o rudă în linie dreaptă, ori frații și surorile tutorelui pe de o parte, și minor, de alta (art. 128 Codul familiei).
Actele juridice pe care tutorele le încheie fără să respecte prevederile referitoare la ocrotirea minorului sunt lovite de nulitate relativă (art. 129 alin. 3 și art. 133 din Codul familiei).Când minorul împlinește vârsta de 14 ani poate să încheie acte juridice cu încuviințarea prealabilă a tutorelui (art. 133 alin. 1 și art. 124 alin. 2 Codul familiei).
Dacă actul pe care minorul urmează să îl încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate încheia decât cu încuviințarea autorității tutelare, va fi necesară și prealabila încuviințare a acesteia (art. 133 alin. 2 Codul familiei). Nici dacă are încuviințarea minorului nu poate să facă donații și nici să garanteze obligația altuia (art. 133 alin. 3 Codul familiei). Actele făcute cu încălcarea acestor reguli sunt anulabile (art. 133 alin. 4 Codul familiei) .
Administrarea bunurilor minorului implică îndeplinirea de către tutore a obligațiilor ce îi revin la instituirea tutelei, pe parcursul acesteia și la încetarea ei, respectiv:
a) întocmirea inventarului privind bunurile minorului (art. 126 alin. 1 Codul familiei). Inventarul întocmit în prezența delegatului autorității tutelare trebuie supus spre aprobare autorității tutelare, un inventar neaprobat de către autoritatea tutelară fiind considerat că nu a fost întocmit.Întocmirea inventarului bunurilor minorului are drept scop stabilirea exactă a patrimoniului acestuia pentru a se putea ști ce bunuri urmează a fi administrate de către tutore precum și starea în care acestea se găsesc.
Această măsură este necesară deoarece, în cazul în care, în timpul gestionării bunurilor de către tutore, s-ar pricinui o pagubă în patrimoniul minorului din culpă tutorelui și pentru care acesta trebuie să răspundă, paguba nu va putea fi constatată ori apreciată decât în funcție de numărul bunurilor precum și de starea în care se găseau la data când tutorele a început administrarea.
În cazul neîntocmirii inventarului, numărul bunurilor existente la data când tutorele a început administrarea acestora va putea fi dovedit de către copil prin orice mijloc de probă, urmând ca tutorele să răspundă pentru integritatea patrimoniului minorului. În ceea ce privește starea în care bunurile se găseau la data începerii administrării va opera prezumția că ele se aflau la această dată în stare bună, copilul neavând astfel de făcut nici un fel de dovadă. În schimb, dacă tutorele va pretinde că bunurile sau o parte a acestora erau degradate va trebui să facă dovadă cu privire la starea reală a bunurilor în momentul începerii administrării.
Urmare a adoptării Legii nr.287/2009 privind Codul civil,urmează ca instituția tutelei să sufere modificări inclusiv sub aspectul atribuțiilor tutorelui:
b)obligația de prezentare a dării de seamă anuale (art. 134 alin. 1 Codul familiei).
Tutorele este dator să prezinte anual autorității tutelare dări de seamă cu privire la administrarea bunurilor copilului (art. 134 alin. 1 Codul familiei). Așa cum prevede alin.2 al art. 134 Codul familiei darea de seamă se va prezenta autorității tutelare în termen de 30 de zile de la sfârșitul anului calendaristic. Prezentarea dărilor de seamă se justifică prin faptul că ele permit să se constate dacă tutorele a pricinuit sau nu pagube patrimoniului minorului, determinându-se astfel dacă și în ce măsură răspunderea sa va fi angajată.
Autoritatea tutelară trebuie să verifice socotelile și să decidă dacă ele corespund sau nu realității. În cazul în care se constată că ele corespund realității se vor aplica dispozițiile art. 153 al Codului Civil, autoritatea tutelară dând descărcare tutorelui. Descărcarea nu constituie pentru tutore o descărcare definitivă, acesta rămânând răspunzător pentru paguba pricinuită din culpă sa.
Dacă minorul va pretinde că i-au fost pricinuite pagube de pe urma felului cum au fost administrate bunurile sale el va trebui să facă dovadă împotriva concluziilor la care a ajuns autoritatea tutelară care a dat descărcarea.
c) obligația de a cere stabilirea de către consiliul de familie a sumei anuale necesare pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale (art. 148 alin.1 din Noul Cod Civil).
Conform art.148 alin.1din Noul Cod Civil consiliul de familie va stabili suma anuală necesară pentru administrarea bunurilor minorului. Cheltuielile necesare pentru administrarea bunurilor minorului se acoperă din veniturile acestuia iar în cazul în care veniturile minorilor nu sunt îndestulătoare autoritatea tutelară va dispune vânzarea bunurilor minorului.Alin.3 al art.148 din Noul Cod Civil spune ca obiectele ce au valoare afectivă pentru familia minorului sau pentru minor nu pot fi vândute decât în mod excepțional.
Suma necesară administrării bunurilor minorului va putea fi modificată de către autoritatea tutelară după împrejurări. În lipsa fixării sumei anuale de către autoritatea tutelară orice cheltuieli făcute de către tutore pentru minor nu se vor putea acoperii din veniturile și din bunurile minorului ci vor trebui suportate de către acesta.
d)obligația de a depune unele sume de bani și hârtiile de valoare ale minorului la o bancă (art. 149 alin. 1 din Noul Cod Civil). Așa cum rezultă din dispozițiile art.149 alin. 1 din Noul Cod Civil arată că tutorele are obligația de a depune sumele de bani pe numele minorului,care întrec nevoile administrării bunurilor acestuia și hârtiile de valoare la o bancă indicată de consiliul de familie,în termen de cel mult 5 zile de la data încasării lor. În alin.2 Tutorele poate dispune de aceste sume și instrumente financiare numai cu autorizarea prealabilă a instanței de tutelă, cu excepția operațiunilor prevăzute la alin. 3 care spune că cu toate acestea, el nu va putea folosi, în niciun caz, sumele de bani și instrumentele financiare prevăzute la alin. 1 pentru încheierea, pe numele minorului, a unor tranzacții pe piața de capital, chiar dacă ar fi obținut autorizarea instanței de tutelă.
În alin. 4 Tutorele poate depune la o instituție bancară și sumele necesare întreținerii, tot pe numele minorului. Acestea se trec într-un cont separat și pot fi ridicate de tutore, fără autorizarea instanței de tutelă.Prin instituirea acestei obligații legiuitorul a urmărit atât evitarea cheltuirii sumelor de către tutore dacă ar fi păstrate de către acesta cât și valorificarea acestor sume deoarece prin depunerea lor la o casă de păstrare de stat sumele respective produc dobânzi la care minorul este îndreptățit.
e)obligația de a prezenta dări de seamă generale (art. 160 alin. 1 Codul Civil. În termen de cel mult 30 de zile de la data încetării tutelei, tutorele are obligația de a prezenta autorității tutelare o dare de seamă generală.
După predarea bunurilor, verificarea socotelilor și aprobarea lor autoritatea tutelară va da tutorelui descărcare de gestiunea sa (art. 141 alin. 1 Codul familiei). Nici această descărcare de gestiune nu constituie pentru tutore o descărcare definitivă, acesta fiind răspunzător pentru paguba pricinuită din culpă sa (art. 141 alin. 2 Codul familiei).
Pentru situația în care autoritatea tutelară a acordat descărcare de gestiune sarcina de a dovedi paguba împotriva concluziilor la care s-a oprit autoritatea tutelară va reveni reclamantului în acțiunea de reparare.
Dacă însă, darea de seamă generală nu a fost prezentată, neobținându-se deci descărcarea de gestiune, tutorele va trebui să facă dovadă că paguba nu a fost pricinuită.
2.10. Răspunderea tutorelui
Întrucât sarcina tutelei este deosebit de importantă și poate avea urmări asupra dezvoltării psihico-fizice și sociale a persoanei ocrotite, legiuitorul a instituit răspunderea tutorelui diferit, funcție de natura și consecințele faptelor sale.
a)Răspunderea civilă a tutorelui poate fi patrimonială sau nepatrimonială.
Răspunderea nepatrimonială specifică este îndepărtarea de la tutelă atunci când savarșește un abuz, o neglijență gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore (art. 138 alin. (2) Codul familiei ).
Răspunderea patrimonială se întemeiază pe principiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 Cod civil. Aceasta formă a răspunderii operează chiar și în cazul în care autoritatea tutelară a dat descărcare de gestiune, întrucât tutorele trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate minorului sau unor terți prin fapta sa.
b) Răspunderea administrativă intervine, ca și în cazul părinților, în cazul săvârșirii unor contravenții. Sancțiunea aplicabila este amenda sau închisoarea contravenționala.
c) Răspunderea penală poate interveni atunci când faptele săvârșite sunt grave și întrunesc elemente constitutive ale unei infracțiuni ca: rele tratamente aplicate minorului, punerea în primejdie a unei persoane în neputința de a se îngriji etc.
2.11. Încetarea tutelei și a funcției tutorelui
Încetarea funcției tutorelui nu este identică cu încetarea tutelei.De fapt durata tutelei nu coincide întotdeauna cu durata îndeplinirii calității de tutore.
Funcția de tutore poate înceta în următoarele situații :
decesul tutorelui sau decesul soților tutori,dat fiind caracterul personal al obligațiilor ce revin tutorelui;
îndepărtarea de la tutelă,ceea ce presupune că,pe parcursul exercitării tutelei,se ivește oricare din cauzele de incapacitate prevăzute de art.117 din Codul familiei,sau că tutorele a săvârșit un abuz,o neglijență gravă,fapte care îl fac nevrednic ori nu și-a îndeplinit mulțumitor sarcina;
înlocuirea tutorelui la cererea sa dacă,după instituirea tutelei a apărut una din situațiile prevăzute de art.118 din Codul familiei;
numirea unui alt tutore în cazul în care minorul este pus sub interdicție.
Dacă la încetarea funcției tutorelui nu încetează însăși tutela,autoritatea tutelară va numi pentru minor un curator.
Tutela încetează în momentul în care au dispărut cauzele care au condus la instituirea ei.Aceste situații pot fi:
1. minorul ajunge la majorat;
2. minoră cu vârsta de peste 16 ani se căsătorește,dobândind capacitate de exercițiu deplină;
3 .minorul moare sau este declarat judecătorește mort;
4. părinții necunoscuți au fost identificați;
5. părinții declarați judecătorește dispăruți ori morți,au apărut;
6. părinții decăzuți din drepturile părintești au beneficiat de ridicarea interdicției redandu-li-se exercițiul drepturilor;
7. părinții puși sub interdicție au obținut o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă de ridicarea interdicției;
8. minorul și-a stabilit filiația față de unul dintre părinți,ori a fost adoptat.
La încetarea tutelei,tutorele este dator că în termen de cel mult 30 de zile să prezinte autorității tutelare o dâre de seamă generală.Această obligație există și în situația îndepărtării de la tutelă.Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate,după caz,fostului minor,moștenitorilor acestuia sau noului tutore.
2.12. Tutela minorului interzis
Potrivit art.142 din Codul familiei cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale din cauza alienației mintale,ori debilitații mintale,va fi pus sub interdicție.Pot fi puși sub interdicție și minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Persoanele care pot solicita instanței de judecată punerea sub interdicție a unui minor sunt cele enumerate la art.115 din Codul familiei și anume:persoanele apropiate minorului,precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește minorul;serviciul de stare civilă,biroul notarial,instanțele judecătorești,procuratura și poliția,organele administrației obștești,instituțiile de ocrotire precum și orice altă persoană.
Interdicția se pronunță de către instanță judecătorească cu participarea obligatorie a procurorului,iar efectele hotărârii se produc după ce hotărârea a rămas definitivă.
Opozabilitatea interdicției este prevăzută în art. 169. alin 1 din Noul Cod Civil unde interdicția își produce efectele de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă iar la alin 2 spune că cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei terțe persoane decât de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicție pe altă cale .
Hotărârea de punere sub interdicție va fi comunicată, în condițiile legii, instanței de tutelă, care va desemna, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicție judecătorească. Dispozițiile art. 114-120 se aplică în mod corespunzător.
Urmare a adoptării Legii nr.287/2009 privind Codul Civil ,urmează ca instituția tutelei să sufere modificări inclusiv sub aspectul tutelei minorului interzis,și anume,hotărârea de punere sub interdicție.
De asemenea, hotărârea de punere sub interdicție rămasă definitivă va fi comunicată și autorităților de sănătate publică teritoriale, pentru ca acestea să instituie asupra celui interzis o supraveghere medicală permanentă, potrivit legii.(art.170 din Noul Cod Civil).
După ce a rămas difinitiva hotărârea se va comunica fără întârziere instanței locului unde actul de naștere al celui pus sub interdicție a fost înregistrat spre a fi transcris în registrul anume destinat.
Hotărârea judecătorească devine opozabila terților de la data transcrierii hotărârii cu excepția faptului când s-a luat cunostiinta de ea pe orice altă cale.
Potrivit art.145 din Codul familiei,instanță de judecata va comunica hotărârea autorității tutelare care va sesiza Direcția,pentru a formula cerere către instanță de a desemna un tutore.Regulile privitoare la tutelă minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică și în cazul tutelei celui pus sub interdicție în măsura în care legea nu dispune altfel.
Pe durata instituirii tutelei,tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicție spre a-i grăbi vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viață,scop în care se va apela la veniturile și bunurile celui pus sub interdicție.
Dacă la momentul punerii sub interdicție minorul se află sub tutela,instanță de judecata va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau va numi un nou tutore.
Încetarea tutelei în cazul minorului interzis se face în situațiile prevăzute de art.173 din Noul Cod Civil și art. 151 din Codul familiei,în sensul că după trecerea unei perioade de 3 ani de la numire,tutorele poate solicita înlocuirea să cu un alt tutore precum și dacă au încetat cauzele care au provocat interdicția,instanță de judecata va pronunța ridicarea ei.La ridicarea interdicției prezenta procurorului este obligatorie iar calitatea procesuală activa are pe lângă cel pus sub interdicție,tutorele,precum și toate persoanele indicate la art.115 din Codul familiei.
Pentru că hotărârea civilă să producă efecte juridice,ea trebuie să fie definitivă și irevocabilă,iar după comunicarea ei,este obligatorie transcrierea sa în registrul special unde se va face mențiune despre ridicarea interdicției.
Urmare a adoptării Legii nr.287/2009 privind Codul civil,urmează ca institușia tutelei să sufere modificări,inclusiv sub aspectul tutelei minorului interzis privind bunurile celui pus sub interdicție.
Potrivit art. 175 din Noul Cod Civil Din bunurile celui pus sub interdicție judecătorească, descendenții acestuia pot fi gratificați sau înzestrați de către tutore cu avizul consiliului de familie și cu autorizarea instanței de tutelă, fără însă să se poată da scutire de raport.
CAPITOLUL III Curatela minorului
3.1.Noțiune
Curatela minorului este reglementată prin art.152-157 din Codul familiei și este un mijloc de ocrotire cu caracter temporar și subsidiar.Curatela este instituită de autoritatea tutelară atunci când există contrarietate de interese între minor și reprezentantul legal,ori ocrotitorul legal (exemplu, la partajul succesoral) (C. fam. și art. 24, alin. 6 din Legea 272/2004).Curatela este exercitată după regulile care guvernează tutela minorului.Curatela minorului încetează atunci când dispar cauzele care au dus la instituirea ei și poate primi aplicare numai în situații speciale și pe timpul cât durează acele situații.Curatela este o varietate de tutela și se supune regulilor ce guvernează tutela.
Curatela vizează atât persoana minorului cât și bunurile acestuia.Art.33 alin.1 din Codul familiei,coroborat cu art.132 din Codul familiei și art.152 din Codul familiei,dezvăluie similitudinea dintre curatela minorului și tutela propriu-zisă,ambele fiind supuse acelorași reguli de procedură.
Prof Beleiu,definește curatela ca fiind mijlocul juridic temporar și subsidiar de ocrotire a minorului.
În cazul minorului,curatorul este chemat să înlocuiască părinții firești sau tutorele fie la încheierea anumitor acte juridice,fie la încheierea tuturor actelor presupuse de ocrotirea minorului,însă numai provizoriu.
Sunt doua feluri de curatelă :
1. curatela incapabilului, care este instituită pentru ocrotirea vremelnică a unei persoane lipsite de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă;
2. curatela propriu-zisă, este instituită pentru ocrotirea unei persoane capabile, aflată în imposibilitatea de a-și administra singură bunurile, datorită unor situații speciale.
3.2. Curatela propriu-zisă
Codul familiei prevede că, autoritatea tutelară va putea institui curatela și în cazul persoanelor care au capacitate de exercițiu deplină în următoarele cazuri :
-dacă, din cauza bătrâneții, sănătății, a bolii, o persoană nu poate să-și administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții mulțumitoare și, din motive temeinice nu-și poate numi un reprezentant;
-dacă, din cauza bolii sau alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri în a căror rezolvare nu suferă amânare;
-dacă, din cauza bolii sau alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei;
-dacă o persoană a dispărut fără a avea știri despre ea și nu a lăsat un mandatar general.
În cazul în care au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de autoritatea tutelară la cererea curatorului, a celui reprezentat, a oricăruia dintre persoanele prevăzute de art.115 Codul familiei ori din oficiu.
3.3.Cazurile de instituire a curatelei
Curatela minorului se instituie :
Potrivit art.132 din Codul familiei,curatela se instituie ori de cate ori se ivesc între tutore și minor interese contrare,care nu sunt dintre cele care trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui,situație în care autoritatea tutelară va numi un curator.Cu alte cuvinte,ori de câte ori există contrarietate de interese între copil și părinții săi sau între copil și tutore,se va institui curatela copilului respectiv.De exemplu când la o moștenire copilul minor vine în concurs cu unul sau ambii părinti este obligatoriu numirea unui curator care va asista și reprezenta pe minor.Curatorul va reprezenta minorul atât în cadrul procedurii succesorale notariale cât și la instanța de judecată,în situația în care acea cauză succesorală a fost dedusă judecății.De asemenea în cazul ieșirii din indiviziune,dacă păriții sau unul dintre ei sunt coindivizari cu minorul.Dacă în fiecare din situațiile prezentate mai sus este vorba de mai mulți minori,care au între ei interese contrare,atunci se va numi câte un curator pentru fiecare dintre aceștia.
când ocrotitorul legal,părinte sau tutore este vremelnic împiedicat să-și îndeplinească îndatoririle;
când,pentru numirea sau înlocuirea tutorelui minorului,este nevoie de o perioadă mai îndelungată;
până la soluționarea cererii de punere sub interdicție a minorului.
Exercitarea curatelei se face aplicându-se prin asemănare regulile prezentate la tutelă minorului.Curatorul are dreptul să ceară înlocuirea sa,dar numai după împlinirea unui termen de 3 ani socotit de la data numirii.
La încetarea cauzelor care au legitimat curatela, autoritatea tutelară, din oficiu sau la cererea curatorului, a celui ocrotit și a oricărei alte persoane, care potrivit art. 115 C.fam. are obligația sesizării autorității tutelare cu privire la necesitatea instituirii tutelei (dispoziția se aplică și în materia curatelei) va dispune ridicarea curatelei (art. 157 C.fam.).
3.4. Dispoziția de curatelă
Decizia de numire a unui curator se emite la cererea reprezentantului legal sau a ocrotitorului legal al celui interesat, prevăzut în art. 115 din Codul Familiei, precum și din oficiu. La cererea de numire a unui curator trebuie să fie anexate documente care să justifice solicitarea respectivă, și anume :
acte de identitate (copie a certificatului de naștere pentru minorul lipsit de capacitatea de exercițiu și copie a cărții de identitate pentru minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă, sau persoana fizică care urmează să fie reprezentată);
pentru persoana fizică reprezentată este necesar actul medical care să ateste starea de sănătate, precum și cel care să ateste dacă are sau nu discernământ. Dacă numirea curatorului se solicita din alte motive,de exemplu, plecarea îndelungată de la domiciliu, fără a lăsa un mandatar general sau curatela dispărutului , atunci se solicită acte care să dovedească această situație;
copie a actelor de identitate ale reprezentantului legal sau ale ocrotitorului legal (carte de identitate, hotărâre judecătorească de divorț sau stabilire de domiciliu);
copie a actelor de identitate ale curatorului (certificat de naștere, carte de identitate); în funcție de actul de dispoziție solicitat, sunt necesare copii ale documentelor. De exemplu, pentru acceptarea succesiunii este nevoie de o copie a actului de deces al defunctului,
pentru cumpărarea unui imobil este nevoie de o copie a actului de proprietate sau antecontract de vânzare-cumpărare, pentru acceptarea testamentară este nevoie de o copie a testamentului, iar pentru vânzare trebuie să se demonstreze că aceasta se face prin bună învoială, iar actul va reprezenta un folos neîndoielnic pentru minor. În practica administrativă, pentru protecția bunurilor minorului, vânzarea unui imobil este încuviințată numai dacă minorul mai deține o altă proprietate sau i se achiziționează din banii obținuți în urma vânzării. Toate sumele obținute se depun pe libret C.E.C., având titular minorul și nu sunt restituite decât cu avizul autorității tutelare. În cazul cesionarii părților sociale din cadrul unei societăți, se va indica persoanei numite curator cum să administreze sumele de bani obținute.
Curatela poate fi solicitată și de către o instituție, în speță instanță de judecată sau executorul judecătoresc, Parchetul de pe lângă Instanță de Judecată și notarul public, prin adresa de numire a unui curator. Termenul de soluționare pentru curatela este de cel mult 30 de zile în cazul în care este solicitată de o persoană fizică, iar în situația solicitării de către o instituție, decizia de curatelă este înaintată la termenul indicat.
3.5. Aspecte privind instituția curatelei
Instituția curatelei este consacrată în Capitolul III,art.152-157Codul familiei. În art. 152 se stipulează cazurile în care se instituie curatela și anume :
dacă din cauza bătrâneții, a bolii, sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu poate personal să își administreze bunurile și să își apere interesele în condiții mulțumitoare și din motive temeinice nu-și poate numi un reprezentant;
dacă din cauza bolii sau din alte motive, o persoană deși capabilă nu poate nici personal și nici prin reprezentant să ia măsurile necesare în cazurile a căror rezolvare nu suferă amânare;
dacă din cauza bolii sau din alte motive, părintele său tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau al cărui acte le încuviințează;
dacă o persoană fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar general;
dacă o persoană a dispărut fără a se avea știri despre ea și nu a lăsat un mandatar general;
Dorim să arătam și în același timp să subliniem faptul că potrivit art. 154 curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, care este capabil adică are capacitate de exercițiu deplină. Cererea potrivit prevederilor legale mai poate fi făcută și de soțul celui care urmează a fi reprezentat, a rudelor acestuia, sau a tutorelui în cazul prevăzut de art. 152 lit.c, respectiv cu consimțământul acestuia.
Excepție de la cele arătate mai sus sunt acele situații prevăzute de lege în care autoritatea tutelară poate institui curatela din oficiu.
În continuare ne referim la prevederile art. 152 lit.c și arătam că potrivit celor stipulate de lege părintele sau tutorele (reprezentantul legal al minorului) poate să solicite autorității administrației publice numirea unui curator în cazul în care acesta din motive obiective este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care-l reprezintă.
În consecință,în aceste situații,nu poate fi numit curator al minorului părintele, cum în unele cazuri primarii numesc prin dispoziție drept curator pe seama minorilor pe reprezentantul legal al acestora. Aceste dispoziții sunt vădit nelegale, deci nici într-un caz reprezentantul legal nu poate fi în același timp și curator al minorului. Curatorul este numit tocmai să țină loc reprezentantului legal al minorului.
Măsura numirii curatorului pentru minor este o măsura vremelnică, motiv pentru care curatorul nu poate fi numit pentru o perioadă îndelungată, cum ar fi de exemplu perioada când s-a ivit necesitatea instituirii curatelei (minorul are 10 ani) și până la împlinirea vârstei de 18 ani.
În situațiile prevăzute în art. 113 ,se poate numi un curator pe seama minorului lipsit de un reprezentant legal, pe perioada până când se instituie tutela (potrivit prevederilor Legii 273/2003 art. 40, tutela se instituie de către instanțele de judecată).
Măsura mai sus arătata se poate lua și în cazul în care s-a cerut punerea sub interdicție a unei persoane care este minor și care nu are un reprezentant legal sau o persoană este majoră dar nu are discernământ, pe perioada când instanța de judecata va pronunța interdicția.
În situațiile în care minorul a împlinit vârsta de 14 ani, acesta dobândește capacitate de exercițiu restrânsă, exercitându-și singur drepturile și execută tot astfel obligațiile, însă cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui. Dacă minorul de 16 ani încheie acte juridice de drept patrimonial în toate cazurile trebuie solicitat și încuviințarea autoritarii tutelare.
Referindu-ne la situația în care minorul dobândește capacitate de exercițiu restrânsă arătam că acesta poate să semneze actele care nu sunt acte de dispoziție în speță actele pentru ridicarea indemnizației de naștere prevăzut în art. 25 din Legea 416/2001.
Cu privire la prevederile art. 132 din Codul familiei în care se stipulează că " ori de câte ori se ivesc intre tutore (reprezentantul legal) și minor interese contrarii, care nu sunt dintre cele care trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, autoritatea tutelară va numi un curator”, arătăm că trebuie avut în vedere că în aceste situații chiar dacă cererea este făcută de reprezentantul legal al minorului sau de notarul public, primarul nu poate numi ca și curator pe părintele sau tutorele minorului.
3.6.Numirea curatorului
Persoana care poate fi numită curator este specificată în art. 180 din Noul Cod Civil.
Poate fi numit curator orice persoană fizică având deplină capacitate de exercițiu și care este în măsură să îndeplinească această sarcină.
Urmare a adoptării Legii nr.287/2009 privind Codul civil,urmează ca instituția curatelei să sufere unele modificări privind numirea curatorului.
Când cel interesat a desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, o persoană care să fie numită curator, aceasta va fi numită cu prioritate. Numirea poate fi înlăturată numai pentru motive temeinice, dispozițiile art. 114-120 din Noul Cod Civil aplicându-se în mod corespunzător.
Instituirea curatelei este atributul autorității tutelare.Aceasta rezultă din prevederile art.152 alin.1 din Codul familiei potrivit cărora:"în afară de alte cazuri prevăzute de lege,autoritatea tutelară va putea institui curatela…".
La art.154 alin. 1 din Codul familiei,se prevede că autoritatea tutelară poate institui curatela, fie la cerere fie din oficiu.
Pe perioada instituirii curatelei,curatorul reprezintă minorul care nu a împlinit 14 ani și respectiv,după această vârstă asistă și încuviințează actele acestuia până la ajungerea la majorat.
3.7.Încetarea curatelei
Curatela ia sfârșit dacă au încetat cauzele care au determinat instituirea ei,si mai ia sfârșit odată cu încetarea incapacității ori a restrângerii capacității de exercițiu.Încetarea calității de curator se produce după împlinirea a cel puțin 3 ani de la numire iar curatela încetează prin ridicarea ei de către autoritatea tutelară ca urmare a încetării cauzelor care au legitimato.
Ridicarea curatelei se face din oficiu sau la cerere.Potrivit art.157 din Codul familiei,cererea de ridicare a curatelei poate fi promovată de către curator,minor,precum și de către oricare din persoanele și organele care,potrivit art.115 din Codul familiei pot sesiza autoritatea tutelară asupra necesității instituirii curatelei într-un caz dat.
Competența de a decide anularea de instituire a curatelei,ca act administrativ,aparține instanțelor judecătorești,iar nu autorității tutelare.
3.8.Atribuții privind curatela minorului
Menționăm următoarele :
instituirea curatelei în condițiile legii(art.132,152,153 din Codul familiei);
în anumite cazuri și condiții dă instrucțiuni curatorului(art.155 din Codul familiei);
încuviințarea unor acte ce urmează a fi săvârșite cu privire la bunurile persoanei aflate sub curatelă;
exercitarea controlului asupra felului în care își îndeplinește atribuțiile;
înlocuirea curatorului ori ridicarea curatelei(art,157 din Codul familiei).
Capitolul IV Ocrotirea minorului în cazuri speciale
4.1.Noțiuni introductive
În trecut,ocrotirea minorilor aflați în dificultate s-a realizat prin Legea nr. 3/1970 care a fost modificată prin Ordonanța de Urgență nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate publicată în Monitorul Oficial nr.120 din 12 iunie 1997.
Potrivit art.1 din ordonanță,copilul se afla în dificultate dacă dezvoltarea,securitatea sau integritatea sa fizică sau morală erau periclitate.
Prin copil se înțelegea persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu avea capacitate de exercițiu deplină.
Copilul aflat în dificultate se bucura de protecție și de asistentă, în realizarea deplină și în exercitarea corespunzătoare a drepturile sale în condițiile ordonanței de urgență,iar
responsabilitatea revenea colectivităților locale din care făcea parte copilul. În cadrul Consiliului Județean funcționa comisia pentru protecția copilului și serviciul specializat pentru protecția copilului,acestea erau servicii de specialitate prin care se coordona întreaga activitate din județ în materia protecției copilului.
Măsurile privind protecția copilului aflat în dificultate pe care comisia le putea stabili erau următoarele:
încredințarea copilului unei familii sau a unei persoane;
încredințarea copilului serviciului public specializat pentru protecția copilului sau a unui organ specializat;
încredințarea copilului în vederea adopției;
plasamentul copilului la o familie sau la o altă persoană;
plasamentul copilului la serviciul public specializat pentru protecția copilului său la un organism privat autorizat;
plasamentul copilului în regim de urgență.
Potrivit art.22 din ordonanță,încredințarea sau plasamentul copilului în una din formele prevăzute în acel act normativ putea să dureze cel mult,până la dobândirea capacității depline de exercițiu de către acesta.
Dacă copilul vroia,putea rămâne în centre de plasament sau la familia ori la persoana la care a fost încredințat sau dat în plasament familial și după dobândirea capacității de exercițiu,dacă își continua studiile,dar fără a depăși vârsta de 25 de ani.
4.2.Organizarea și funcționarea comisiei pentru protecția copilului și a serviciului public specializat pentru protecția copilului
Comisia era înființată prin hotărâre a Consiliului Județean și se compunea din 11 membri, era legal constituită dacă erau prezenți majoritatea membrilor iar ,hotărârile comisiei se luau cu majoritate de voturi a membrilor ce o alcătuiau.Comisia soluționa cauza în cel mult 15 zile de la sesizare și hotărârea era executorie si se comunica tuturor părților,părinților persoanei,familiei sau organului specializat,copilului care a împlinit vârsta de 10 ani,direcției muncii,serviciului specializat pentru protecția copilului și organelor financiare.
Hotărârea putea fi atacată în condițiile legii contenciosului administrativ,iar nerespectarea hotărârilor comisiei constituia contravenții dacă nu era infracțiune și se sancționa cu amendă.
4.3.Protecția copilului aflat în dificultate în prezent
Domeniul sistemului național de protecția a copilului aflat în dificultate a suportat modificări de substanță ca urmare a evoluțiilor societății romanești după decembrie1989,si era necesar ca sa fie reformulate și reorientate principiile privind călăuzirea acestei activități,pornindu-se în primul rând de la particularitățile societății romanești cu ecou în cadru legislativ.
Evoluția cadrului legislativ dezvăluie o preocupare permanentă din partea autorităților române,ținând seama și de sugestiile organismelor internaționale de specialitate,pentru a găsi soluții menite să prevină amplificarea fenomenului copiilor instituționalizați,abandonați.
La baza acestor preocupări legislative au stat doi indicatori și anume:fenomenul alarmant al copiilor în dificultate după anul 1989,precum și interesul internațional sporit pentru acest segment de populație.
O cerință esențială în realizare politicii statului nostru în acest domeniu este aceea a unei legislații unitare,închegate,pornită din perspectiva abordării integrate a fenomenului în discuție,corelată cu crearea unor instituții specializate în acest sens.
În lumina acestei idei a fost creată Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție.
În perioada 1990-2003 au fost elaborate și promulgate un număr de 20 de legi,începând cu Legea 11/1990 pentru încuviințarea înfierii,un număr de 30 de H.G,9 O.U.G. precum și alte ordine ale miniștrilor.Este de remarcat că deși s-au elaborat legi de reorientare a politicii de protecție a copilului,începând cu legea nr.11/1990 și Legea nr.47/1993 privind abandonul de copiii,totuși protecția copilului se face conform principiilor din Legea nr.3/1970.
Dată fiind această stare de fapt la cererea organismelor internaționale preocupate de situația copiilor aflați în dificultate,în anul 1995 s-a elaborat Planul național de acțiune în favoarea copilului.Al doilea moment important în această direcție,îl constituie elaborarea unei legislații care stabilește un nou mod de protecție,o nouă organizare instituțională privind întregul sistem de protecție al copilului aflat în dificultate.Actul normativ cel mai important în acest domeniu îl reprezintă O.U.G. nr.26 din 9 iunie 1997 privind protecția copilului aflat în dificultate care până în prezent a suferit unele modificări și completări și legea 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Conform ordonanței"copilul se află,în dificultate,dacă dezvoltarea sau integritatea sa fizică sau morală este periclitată".
Din art.nr.1 cu art.8 din actul normativ se pot distinge două situații:
a) copiii a căror dezvoltare fizică și morală,le este primejduită,deoarece părinții nu-și îndeplinesc în mod corespunzător drepturile și obligațiile ori cu privire la persoana minorului,făcându-se vinovați de neglijență în exercitarea ocrotirii părintești,dar fără gravitate ori abuz.Dacă s-ar constata elemente de abuz ori neglijenta gravă,mai întâi se va lua măsură încredințării copilului,după care se vor lua măsuri de decădere din drepturile părintești.
Copilul se află amenințat în dezvoltarea sa fizică și intelectuală și în următoarele cazuri:
părinții copilului sunt decedați,necunoscuți.ori puși sub interdicție,declarați judecătorește morți sau dispăruți ori decăzuți din drepturile părintești,adică este lipsit de ocrotire părintească,și nu s-a instituit tutela;
copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească care a rămas definitivă și irevocabilă;
instanță de judecată nu a hotărât încredințarea copilului unei persoane sau familii,deși trebuia să o facă.
Rezultă că dezvoltarea fizică sau intelectuală a copilului poate fi influențată decisiv din motive independente de voința părților,dar și de motive care țin de indiferentă acestora față de copil generată de neglijență fără gravitate sau datorită unor abateri grave.ori abuzive ale acestora în exercitarea ocrotirii părintești.
b) copii a căror securitate sau integritate,fizică sau morală,este periclitată,deoarece sunt lipsiți de ocrotire părintească pentru aceleași motive de mai sus.
Legea nr.272/2004 reglementează cadrul legal privind respectarea,promovarea și garantarea drepturilor copilului.Legea sau orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării și promovării drepturilorcopilului,precum și orice act juridic emis sau după caz încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate princioiului interesului superior al copilului.
4.4.Măsurile de protecție a copilului aflat în dificultate
Au fost reglementate prin OUG 26/1997,iar potrivit art.7 din Ordonanță,în vederea respectării interesului superior al copilului aflat în dificultate,comisia pentru protecția copilului putea stabili următoarele măsuri :
încredințarea copilului unei familii,unei persoane sau unui organism privat autorizat;
încredințarea copilului în vederea adopției;
încredințarea provizorie a copilului către serviciul public specializat;
plasamentul copilului la o familie sau la o persoană;
plasamentul copilului la serviciul public specializat sau la un organism privat autorizat;
plasamentul copilului în regim de urgență;
plasamentul copilului într-o familie asistată.
Coroborând dispozițiile art.24 din Ordonanța cu cele prevăzute de art.101 din Codul penal,măsurile educative care puteau fi luate față de copil erau:
mustrarea;
libertate supravegheată;
internarea într-un centru de reeducare;
internarea într-o instituție medical educativă.
Potrivit art.123 din Noul Cod penal,pedepsele care se pot aplica minorilor sunt:
închisoarea strictă,de la 5-15 ani,când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață;
închisoarea strictă de la 3-12 ani,când legea prevede pentru infracțiune,pedeapsa detențiunii severe;
închisoarea strictă între limitele reduse la jumătate ale pedepsei prevăzute de lege,pentru infracțiunea săvârșită când legea prevede pentru această pedeapsă închisorii stricte,fără a depăși 3 ani;
închisoarea între limitele reduse la jumătate ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită,când legea prevede pentru această pedeapsă închisorii;
amendă sub forma zilelor amendă între 5-180 zile,fiecare zi fiind socotită între 50.000-500.000 lei;
munca în folosul comunității,între 50-250 ore.
Copilul handicapat beneficiază de măsurile prevăzute de O.U.G. nr 102 din 29 iunie 1999 privind protecția specială și încadrarea în munca a persoanelor cu handicap.
În vederea asigurării integrării cu șanse egale în viața socială,copiii cu handicap beneficiază de următoarele drepturi:
accesul liber și egal în orice instituție de învățământ obișnuit,în raport cu potențialul recuperator,cu respectarea prevederilor legislației în domeniul învățământului;
pregătire școlară la domiciliu a copiilor cu handicap,nedeplasabili,pe durata învățământului obligatoriu prevăzut de lege;
alocație de stat,în condițiile și în cuantumul prevăzut de lege,majorat cu 100%;
alocație de întreținere pentru copiii cu handicap,aflați în plasament familial și încredințați potrivit legii,unei familii ori persoane sau unui organism privat,autorizat potrivit legii,în cuantumul prevăzut de lege,majorat cu 50%;
locuri de odihnă gratuite în tabere.
4.5.Organismele prin intermediul cărora se exercită protecția copilului aflat în dificultate
Responsabilitatea de a asigura copilului aflat în dificultate protecție și asistență revine, în primul rând, colectivității locale din care face parte, aceasta urmând a fi sprijinita de stat.
Statul garantează protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență, inclusiv sexuală, vătămare ori abuz fizic sau mintal, de abandon sau neglijență, de rele tratamente sau de exploatare, indiferent în grija cui se află copilul.
În exercitarea atribuțiilor pe care aceasta responsabilitate le incumbă, în subordinea consiliilor județene, respectiv a consiliilor locale, și ale sectoarelor municipiului București se înființează Comisia pentru Protecția Copilului și Serviciul Public Specializat pentru Protecția Copilului.
Finanțarea activității acestora se face de la bugetele Consiliilor Județene si al sectoarelor municipiului București, numai cheltuielile pentru plata alocației ce se acordă familiilor ce iau copii în plasament se suportă de la bugetul de stat. Tot în scopul protecției copilului a fost înființată Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție, organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului. Autoritatea aplică politicile și elaborează strategiile în domeniul promovării drepturilor copilului, al îngrijirii și al protecției copiilor aflați în dificultate și a celor cu handicap, precum și în domeniul adopției.
A. Comisia pentru protecția copilului (art. 5, 21, 31-34 din Ordonanța de Urgență nr.26/1997)
Comisia pentru protecția copilului este un organ de specialitate al Consiliului județean care coordonează activitatea autorităților administrației publice locale din unitățile administrativ teritoriale de pe teritoriul județului, în domeniul autoritărții tutelare și al protecției drepturilor copilului.
Comisia se înființează prin hotărâre a Consiliului Județean, este alcătuită din 11 membri, dintre care un președinte și doi vicepreședinți și ia hotărâri cu majoritatea voturilor membrilor care o alcătuiesc. Activitatea Comisiei de desfășoară prin ședințe ordinare, lunare și ședințe extraordinare, convocate de câte ori este necesar.
Competența teritorială a Comisiei este determinată de domiciliul copilului sau de locul în care acesta a fost găsit lipsit de supraveghere sau a fost parasit.
• Procedura în fața Comisiei pentru protecția copilului
Ședințele Comisiei nu sunt publice. La lucrări vor fi chemați părinții, copilul care a împlinit10 ani, persoana, familia sau organismul privat care dorite să-i fie încredințat sau dat în plasament copilul, alte persoane ce pot da relații în cauza și a căror prezență este considerată utilă de către Comisie.
Comisia va analiza, obligatoriu, raportul referitor la ancheta psiho-socială a copilului, raport ce va fi prezentat de specialistul serviciului public specializat pentru protecția copilului, care a instrumentat cauza.
Raportul va cuprinde date privind personalitatea, starea fizica si mentala a copilului, antecedentele acestuia, condițiile în care a fost crescut si în care a trăit, orice alte date referitoare la crederea si educarea copilului care pot folosi Comisiei, precum si propunerea unei masuri de protecție a copilului.
Textul Ordonanței de Urgență, astfel cum a fost aprobat prin Legea nr. 108/1998, prevede necesitatea de a se asigura copilului capabil de discernământ dreptul de a exprima liber opinia sa asupra masurilor de protecție ce urmează a fi luate în privința sa. Poziția copilului urmează a fi cunoscuta de Comisie, fie direct, în cadrul ședințelor sale, fie prin intermediul rapoartelor serviciului public specializat. Deși legea nu prevede modalitatea concreta, consideram ca poziția copilului ar trebui sa fie cunoscuta în mod direct si nemijlocit de Comisie, prin discuții cu copilul.
Comisia trebuie să soluționeze cauza în termen de cel mult 15 zile de la data sesizării, hotărârea luata fiind executorie. Ea se comunica părinților, persoanei, familiei sau organismului privat căruia i-a fost încredințat sau dat în plasament copilul, copilului peste 10 ani, Direcției de munca și protecție socială, serviciului public specializat pentru protecția copilului și organelor financiare, daca s-a stabilit plata unei contribuții în sarcina părinților.
Hotărârea Comisiei poate fi atacată în condițiile dreptului comun, acțiunea fiind scutită de taxa de timbru (art. 34 din Ordonanța de Urgenta nr. 26/1997).Pentru a delimita competența Comisiei de cea a instanțelor de fond, în practică s-a subliniat ca oricând cererea de încredințare a copilului unei persoane, familii sau serviciu specializat este motivata de împrejurarea ca dezvoltarea fizică sau morală a copilului este periclitată, competența revine comisiei, iar în celelalte cazuri în care doar s-au schimbat temeiurile ce au stat la baza încredințării, competența revine instanței de judecată.
• Atribuțiile Comisiei pentru protecția copilului
Comisia are următoarele atribuții (art. 18, 38 din Ordonanța de Urgență nr. 26/1997).
– să verifice și să reevalueze, cel puțin o data la 3 luni, împrejurările legate de încredințarea sau plasamentul copilului, pe baza rapoartelor sși propunerilor prezentate de serviciul public specializat sau organismul privat autorizat;
– să revoce sau să înlocuiască măsura stabilită în condițiile legii, când s-au schimbat împrejurările avute în vedere la luarea măsurii;
– să încredințeze sau să dea în plasament copilul altei familii sau persoane, unui serviciu public specializat sau unui organism privat autorizat, daca interesul superior al copilului o impune;
– să sesizeze instanța competentă, daca împrejurările care au determinat decăderea părinților din drepturile părintești au încetat sa existe;
– să supună pe părinții copilului unei perioade de proba de minimum 3 luni, în cazul revenirii acestuia în mediul sau familial;
– să controleze activitatea desfășurată de organismele private autorizate, putând chiar sa solicite instanței dizolvarea acestora daca activitatea lor a devenit ilicita, contrara bunelor moravuri sau ordinii publice. Aceste Comisii au atribuții si în cadrul procedurii adopției.
B. Serviciul public specializat pentru protecția copilului (art. 6, 17, 19 din Ordonanța de Urgență nr. 26/1997)
Serviciul public specializat funcționează ca instituție publică de interes local, cu personalitate juridică și se înființează prin hotărâre a Consiliului Județean, respectiv a Consiliului Local al sectorului municipiului București.
Activitatea sa este coordonată de secretarul Consiliului Județean,respectiv de secretarul Consiliului Local al sectoarelor municipiului București.
În cadrul serviciilor publice specializate vor funcționa centre de plasament si centre de primire a copilului prin intermediul cărora se va asigura dezvoltarea armonioasă a copilului încredințat sau dat în plasament acestor servicii(1). Astfel de centre de plasament se pot organiza și în cadrul organismelor private autorizate.
Atribuțiile serviciului public specializat pentru protecția copilului (art. 6 alin. (2), art.17).
Acest serviciu îndeplinește următoarele atribuții:
– propune Comisiei pentru protecția copilului măsurile de protecție a copilului aflat în dificultate și asigură aplicarea acestora;
– identifică familii sau persoane cărora sa le poată fi încredințat sau dat în plasament copilul, cu prioritate printre rudele acestuia pana la gradul al patrulea inclusiv;
– determină opinia copilului capabil de discernământ cu privire la familia sau la persoana propusă pentru a-l primi în încredințare sau în plasament și o aduce la cunoștința Comisiei pentru protecția copilului;
– asigură asistență și sprijin familiei sau persoanei atât înainte, cât si după încredințarea sau plasamentul copilului;
– oferă asistență și sprijin părinților copilului pentru a pregăti revenirea acestuia în mediul său familial;
– asigură spații speciale în cadrul sau în afara centrelor de plasament pentru contactul nemijlocit al copilului cu părinții săi;
– supraveghează familiile și persoanele cărora le-a fost încredințat sau dat în plasament un copil, pe toata durata acestei măsuri, precum și pe părinții copilului, după revenirea acestuia în mediul familial;
– prezintă rapoarte și propuneri Comisiei pentru protecția copilului cu privire la toate atribuțiile sale, trimestrial sau la cererea acesteia;
– exercită atribuțiile stabilite de lege în domeniul adopției.
4.6.Organismele private care desfașoară activități în domeniul protecției copilului (art. 35-38 din Ordonanța de Urgență nr. 26/1997).
Organismele private se constituie conform Legii nr. 21/1924 în persoane juridice de drept privat, cu scop nelucrativ, cu avizul Departamentului pentru Protecția Copilului și al Ministerului Educației Naționale. În cazul în care obiectivele statutare ale organismului privat cuprind și activități pentru alte categorii sociale decât copiii, instanța judecătorească va cere și avizul Ministerului Muncii și Protecției sociale.
Organismele private de naționalitate româna, legal constituite, trebuie să obțină autorizarea Comisiei pentru protecția copilului în a cărei rază teritorială își au sediul social, iar cele străine, autorizarea Departamentului pentru protecția copilului. Organismele private străine pot fi autorizate să desfașoare activități în domeniul protecției copilului pe teritoriul României, numai dacă sunt reprezentate de organisme private de naționalitate româna, autorizate.
Autorizația se eliberează pentru o perioada de un an, iar reînnoirea este condiționată de prezentarea rapoartelor de activitate anuale sau la cererea autorităților administrației publice competente să emită autorizația.
4.7.Beneficiarii dispozițiilor legale
Potrivit art.3 din lege,de dispozițiile acestuia beneficiază :
a) copiii cetățeni romani aflați pe teritoriul României;
b) copiii cetățeni romani aflați în străinătate;
c) copiii fără cetățenie aflați pe teritoriul României;
d) copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecție în condițiile reglementărilor legale privind statutul și regimul refugiaților din România;
e) copiii cetățeni romani aflați pe teritoriul României,în situații de urgență constatate,în condițiile prezenței legi,de către autoritățile publice romane competente.
Legea 272/2004 nu mai are în conținutul sau definirea situației speciale a copilului,pentru că,de această dată,protecția se referă la fiecare minor aflat într-una din situațiile de la art.3,pentru care autoritățile publice,organismele private autorizate,precum și persoanele fizice și persoanele juridice responsabile de protecția copilului,sunt obligate să respecte,să promoveze și să garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituție art.45 și lege,în concordanță cu prevederile Convenției Organizației Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului,ratificata prin legea nr.18/1990,republicata și ale celorlalte acte internaționale în materie la care România este parte.
Noutatea în legislația noastră în ce privește Asistenta și Protecția Copilului este dată prin eliminarea oricărei distincții de tratament între copii sănătoși,aflați în grijă și supravegherea familiei lor,pe de o parte,și copii care se află în anumite situații speciale generate de condițiile familiale sau de starea lor de sănătate,pe de altă parte.
"Drepturile prevăzute de prezenta lege sunt garantate tuturor copiilor fără nici o discriminare,indiferent de rasă,culoare,sex,limba,religie,opinie publică sau altă opinie,de naționalitate,apartenența etnică sau origine socială,de situația materială,de gradul și tipul unei deficiențe,de statutul la naștere sau de statutul dobândit,de dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt gen al copilului,al părinților,ori ale altor reprezentanți legali sau de orice altă distincție".(art.7 din lege)
4.8.Protecția și asistența asigurată
Copilul aflat în dificultate se bucură de protecție și de asistentă socială pentru a-și exercită drepturile sale în condițiile ordonanței nr.26/1997.
Potrivit art.5 din lege ,copiii au dreptul la protecție și asistență în realizarea și exercitarea deplină a drepturilor lor,în condițiile legii 272/2004.
Responsabilitatea de a asigura copilului aflat în dificultate protecția și asistența în realizarea drepturilor și exercitarea drepturilor revine,în primul rând colectivității din care face parte.
Ideea responsabilității privind protecția și asistența copilului se menține și în lege,cu precizarea că de această dată răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților care au obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil,numai în interesul acestuia,după care,în ordine,responsabilitatea revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa.
Autoritățile administrației publice locale au obligația de a sprijini părinții,sau după caz,alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin,cu privire la copil,dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate,accesibile și de calitate,corespunzătoare nevoilor copilului.
Statul garantează protejarea copilului împotriva oricăror forme de violență,inclusiv sexuală,vătămare ori abuz fizic sau mintal,de abandon sau neglijență,de rele tratamente sau exploatare,în timpul cât se afla în îngrijirea părinților sau a unuia dintre ei,a reprezentantului sau legal sau a oricărei alte persoane.Statul sprijină colectivitatea locală din care face parte copilul,în îndeplinirea obligațiilor ce îi revin pentru protecția copilului aflat în dificultate.
Un element de noutate,dar și de modernitate în conținutul legii,este cel precizat în art.4 privind descentralizarea efectivă a serviciilor de protecție a copilului aflat în dificultate.
"Consiliul Județean și Consiliile locale ale sectoarelor municipiului București stabilesc măsuri de protecție a copilului aflat în dificultate și asigură aplicarea corespunzătoare a acestora.În vederea exercitării atribuțiilor prevăzute la alin.1 în subordinea Consiliului Județean,respectiv a Consiliilor Locale ale sectoarelor municipiului București,se organizează și funcționează Comisia pentru Protecția Copilului,denumită în continuare Comisie,și Serviciul Public Specializat pentru Protecția Copilului,denumit în continuare Serviciu Public Specializat".
După 1 ianuarie 2005,la intrarea în vigoare a dispozițiilor acestei legi(art.148) intervenția statului este complementară;statul asigura protecția copilului și garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituțiile statului și de autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu.
Comisia coordonează activitatea autorităților administrației publice locale din unitățile administrativ-teritoriale de pe teritoriul județului,în domeniul autorității tutelare și al protecției drepturilor copilului.Serviciul public specializat este atât la nivelul județului cât și la cel local,cu personalitate juridică.Serviciile de specialitate din subordinea Consiliilor Locale desfășoară activități în domeniul autorității tutelare și al protecției drepturilor copilului,sprijinind serviciul public județean.
Activitatea acestor servicii este coordonata de către secretarul de la niveul fiecărui consiliu,județean sau local.
Descentralizarea activității este întărită de o descentralizare financiară,deoarece la art.42 din actul normativ se arăta ca toate cheltuielie se suporta de la bugetul local al județului precum și din fonduri extrabugetare.
De asemenea se mai pot folosi și credite externe,sau alocări de la bugetul de stat pentru anumite prgrame de interes național în acest domeniu.Un rol important în formarea și lansarea unor programe naționale însoțite de la finanțarea lor de la buget,îl are Departamentul pentru protecția copilului organizat în subordinea Guvernului.
Un alt element semnificativ în plan legislativ,îl constituie organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție,organ de specialitate al administrației publice centrale,cu personalitate juridică,în subordinea Guvernului și în coordonarea directă a Ministerului pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului.Actul de naștere al acestui organ,îl constituie HG nr.216/2001,unde sunt precizate și atribuțiile acestui organ,precum și formele de colaborare cu alte autorități de stat.
Prin legea nr.275/21 iunie 2004 Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție se va numi Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului,cu începere de la data de 1 ianuarie 2005,tutulara pe care o vom regăsi și în Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului nr.272/2004.
După 1 ianuarie 2005,sistemul de protecție a copilului se finanțează de la bugetul local al comunelor,orașelor,municipiilor;de la bugetul local al județului,de la bugetul de stat și de sponsorizări și alte forme de contribuții bănești permise de lege.
De asemenea,ANPDC poate finanța programe de interes național,din fonduri alocate de la bugetul de stat cu această destinație,din fonduri externe rambursabile și nerambursabile precum și din alte surse în condițiile legii.
În cazuri excepționale primarii pot acorda prestații financiare unor familii care se confruntă cu probleme majore din punct de vedere material,în natură sau în sume bănești,al căror cuantum maxim și condițiile de acordare se stabilesc prin hotărâre a Consiliului Local.
De la 1 ianuarie 2005,Comisia pentru Protecția Copilului este în subordinea Consiliului Județean și respectiv Consiliilor Locale ale sectoarelor Municipiului București și funcționează ca organ de specialitate al acestuia,fără personalitate juridică,având următoarele atribuții principale:
a.stabilirea încadrării în grad de handicap și orientarea școlară a copilului;
b. pronunțarea în condițiile prezenței legi,cu privire la propunerile referitoare la stabilirea unei măsuri de protecție specială a copilului;
c. soluționarea cererilor privind eliberarea atestatului de asistent maternal;
d. alte atribuții prevăzute de lege.
Serviciul public specializat pentru protecția copilului se afla în subordinea Consiliilor Județene și a Consiliilor Locale ale sectoarelor Municipiului București,precum și Serviciul public de asistență socială de la njivelul județelor și sectoarelor Municipiului București și se reorganizează ca Direcție Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Această Direcție este instituție publică cu responsabilitate juridică,înființată în subordinea Consiliului Județean,respectiv a Consiliilor Locale ale sectoarelor Municipiului București,care preia în mod corespunzător funcțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul județului,și atribuțiile serviciului public de asistență socială de la nivelul sectoarelor Municipiului București.
Serviciile publice de asistență socială organizate la nivelul municipiilor și orașelor,precum și persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al conciliilor locale,comunale,îndeplinesc în domeniul protecției copilului următoarele atribuții:
a. monitorizează și analizează situația copiilor din unitatea administrativ teritorială,precum și modul de respectare a drepturilor copiilor asigurând centralizarea și sintetizarea datelor relevante
b. realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa;
c. identifică și evaluează situațiile care impun acordarea de servicii și prestații pentru prevenirea separării copilului de familia sa;
d. elaborează documentația necesară pentru acordarea serviciilor și prestațiilor și le acordă;
e. consiliază familiile cu copii asupra drepturilor și obligațiilor acestora,precum și a serviciilor disponibile pe plan local;
f. asigura și urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire și combatere a consumului de alcool și droguri,de prevenire și combatere a violentelor în familie,precum și a comportamentul delicvent;
g. vizitează periodic la domiciliu familiile și copiii beneficiari de servicii și prestații;
h. propune primarului luarea unor măsuri de protecție specială în condițiile legii;
i. urmăresc evoluția dezvoltării copilului și își îndeplinesc obligațiile privind protecția specială a copilului;
j. colaborează cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului transmițând acesteia datele și informațiile cerute.
Pentru perevnirea separării copilului de părinții săi,precum și pentru realizarea protecției speciale a copilului separat ,temporar sau definitiv de părinții săi,se organizează și funcționează următoarele tipuri de servicii:
servicii de zi,prin care se asigura menținerea,refacerea și dezvoltarea capacităților copilului și ale părinților săi,pentru depășirea situațiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa;
servicii de tip familial,prin care se asigura,la domiciliul unei persoane sau familii,creșterea și îngrijirea copilului separat,temporar sau definitiv,de părinții săi ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului;
servicii de tip rezidențial,prin care se asigura protecția,creșterea și îngrijirea copilului separat,temporar sau definitiv,de părinții săi,ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului.
4.9.Reguli procedurale în actuala reglementare
4.9.1.Competența
Cauzele care privesc stabilirea măsurilor de protecție specială intră in competența tribunalului de la domiciliul copilului,iar dacă domiciliul copilului nu se cunoaște,competența revine tribunalului in a cărei circumscripție teritorială a fost găsit copilul.
Aceste cauze sunt soluționate în regim de urgență,cu citarea reprezentantului legal al copilului,a Direcției Generale de Asistență Sociala și Protecția Copilului,participarea procurorului fiind obligatorie.
Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani este audiat de către instanța de judecată și apoi se iau măsurile necesare.La judecarea cauzelor este obligatoriu să se prezinte la instanță raportul referitor la copil,cu toate datele necesare,adica,cu datele ce privesc personalitatea,starea fizică și mentală a acestuia,antecedentele socio-medicale și educaționale,condițiile în care a fost crescut și a trăit,și alte date referitoare la creșterea și educarea copilului,precum și propuneri ce privesc persoana,familia sau serviciul de tip rezidențial in care ar putea fi plasat.
Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile,iar hotărârea de fond este executorie si definitivă,și se pronunță în ziua în care au luat sfârșit dezbaterile,amânarea pronunțării se face cu cel mult 2 zile,îin situații deosebite,iar hotărârea instanței poate fi atacată cu recurs în 10 zile de la data comunicării hotărârii.
4.9.2.Răspunderi și sancțiuni
Legiuitorul a găsit necesar,pornind de la importanța care se acordă protecției și promovarii drepturilor copilului,să încrimineze anumite fapte și să fie prevăzute ca infracțiuni în această lege nepenală.
La art.132 este încriminată de a îndemna ori înlesni practicarea cerșetoriei de către minori sau tragerea unui minor la cerșetorie.Tot infracțiune este și fapta părintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a se folosi de acesta pentru a apela in mod repetat la mila publicului,cerând ajutor financiar sau material.
La art.135,sunt prezentate contravențiile la regimul dispozițiilor din Legea 272/2004 precum și persoanele îndrituite să constate,după caz,aceste contravenții.
În Romania,după anul 1990,violența și abuzul asupra copiilor a făcut obiectul nenumăratelor rapoarte,statistici,evaluări interne,dar mai ales internaționale care au atras atenția asupra dimensionărilor și consecințelor acestui fenomen.La nivel legislativ s-a intervenit prin aderarea la o serie de convenții internaționale privind protecția copilului și apoi în sensul armoniyării legislației naționale cu cea internațională.
Actele normative internaționale privind protecția drepturilor copilului,semnate sau ratificate de Romania sunt:
Convenția ONU ,cu privire la drepturile copilului,adoptată la 20 mai 1989,a fost ratificată prin Legea nr.18 din 1990,România obligându-se astfel să garanteze și să promoveze drepturile copilului așa cum sunt definite în Convenție și în conformitate cu principiile și normele enunțate de acesta.
Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei încheiată în anul 1975 la Strasbourg,acest act normativ european și-a propus îmbunătățirea statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei,reducând diferențele de statut juridic între aceștia și cei născuți în timpul căsătoriei.
Tot în anul 1992,România a aderat la Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii,adoptată în 1980,care a urmărit să instituie o procedură judiciară și administrativă,mai elastică,menită să asigure înapoierea fără pericol a copilului și obținerea asistenței juridice.
Prin Legea nr.15 din 1993,România a aderat la Convenția europeană în materia adopției de copii de la Strasbourg încheiată în 1967,menită să conducă la armonizarea legislațiilor naționale.
Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale,încheiată la Haga în 1993 a fost ratificată de statul nostru prin Legea nr.84 din 1994,urmărindu-se ca de câte ori se realizează o adpție,să primeze interesul superior al copilului,în respectarea drepturilor fundamentale care îi sunt recunoscute în dreptul internațional și pentru a i se asigura un sistem de cooperare între statele contractante și totodată să se asigure recunoașterea,în statele contractante,a adopțiilor realizate potrivit convenției.
Prin Legea nr.203 din 2000 România a ratificat Convenția O.I.M. privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor și acțiunea imediată în vederea eliminării lor,adoptată la Geneva în 1999,prin care statele părțiau convenit să sancționeye cele mai grave forme ale muncii copiilor,înțelegând prin acestea toate formele de sclavie sau practicile similare,utilizarea,recrutarea sau oferirea unui copil în scopul prostituării,producției de material pornografic sau spectacole pornografice,producția și traficul de stupefiante,sau alte munci susceptibile să dăuneze sănătății,securității sau moralității copilului.
Convenția Nțiunilor Unite împotriva criminalității organizate,transnaționale și protocolul adițional privind prevenirea,reprimarea și pedepsirea traficului de persoane,în special al femeilor și copiilor,ambele adoptate la New York la 15 noiembrie 2000,a fost ratificată de către statul nostru prin Legea nr.565 din 2002,urmărindu-se astfel realizarea unei cooperări în materia combaterii traficului de persoane.
4.10.Ocrotirea minorului prin unele mijloace de dreptul familiei și de drept civil
Dintre acestea menționăm :
1. Nulitatea căsătoriei părinților nu produce nici un efect în privința situației legale a copilului ;
2. Regimul dobândirii treptate a capacitații de exercițiu, aduc incapacitatea de exercițiu, capacitatea de exercițiu restrânsa, capacitai de exercițiu deplina, are ca finalitate ocrotirea minorului ;
3. Stabilirea filiației față de mamă și tată are la bază ocrotirea intereselor minorului.
Ocrotirea interesului minorului se află la baza reglementării unor instituții de dreptul familiei, cum sunt : exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești (art. 97 C. fam.), soluționarea neînțelegerilor dintre părinți și copii cu privire la exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești (art. 99 C. fam.), dreptul de a cere înapoierea copilului de la cel ce-l tine fără drept (art. 103 C. fam.), încredințarea copilului minor unuia dintre părinți ori unui terț (art. 42 si art.44 C. fam.).
Așadar, în ce constă noțiunea interesul copilului minor ? Ca și pentru alte noțiuni, Codul familiei, deși se refera la interesul copilului minor nu-l definește, ramanand ca organele chemate sa aplice dispozițiile legale respective, să determine pentru fiecare caz în parte în ce constă acest interes. Generalizând practica acestor organe, putem constata următoarele
1. legea nu determina conținutul concret al noțiunii interesul copilului minor, de aceea acest conținut diferă de la o situație la alta, în raport de materia pentru care reprezintă importanță
2. interesul minorului are un conținut complex, fiind în funcție de factori multipli care se apreciază de către instanța judecătorească ori de către alt organ competent ; astfel, interesul minorului, când este vorba de încredințarea copilului în cazul divorțului părinților, se determina în raport de factori multipli, printre care : posibilitățile materiale ale părinților.
Capitolul V Măsuri de protecție specială
5.1.Noțiuni introductive
Protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor,prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților.
Copilul lipsit de ocrotire părintească,beneficiază de protecție specială prevăzută de Legea nr.272/ 2004 până la dobândirea capacității de exercițiu ,adică pana la 18 ani,fie până la incheierea căsătoriei de către femeia minoră,când ca efect al căsătoriei acesta dobândește capacitatea deplină de exercițiu.
Măsurile se acordă până la dobândirea capacitații de exercițiu depline,la cererea copilului care își continuă studiile la învățământul de zi și pot continua pe toata durata studiilor,dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.Cel care a dobândit capacitate deplină de exercițiu și a beneficiat de o măsură de protecție specială,dar care nu își continuă studiile și nu are posibilitatea revenirii în propria familie,fiind confruntat cu riscul excluderii sociale,dar beneficiind la cerere pe durata a 2 ani,de o protecție specială,în scopul de a se integra social.Dacă acestuia i s-a oferit un loc de muncă sau o locunință,și se face dovada ca le-a pierdut sau le-a refuzat,acesta nu mai beneficiază de protecție.
Măsurile de protecție specială se stabilesc si se aplică în baza unui plan individual de protecție,care se întocmește și se revizuiește în conformitate cu normele metodologice elaborate de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.
Copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se stabilesc măsuri de protecție specială numai cu consimțământul acestuia ,iar dacă acesta nu își dă acordul,măsurile se stabilesc numai de către instanța judecătorească,care în situații motivate poate trece peste refuzul acestuia față de masura propusă.
De măsurile de protecție specială beneficiază:
copilul ai cărui parinti sunt decedati, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;
copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija parinților din motive neimputabile acestora;
copilul abuzat sau neglijat;
copilul găsit sau copilul abandonat de către mama în unități sanitare;
copilul care a săvârșit o faptă prevazută de legea penală și care nu răspunde penal.
Măsurile de protecție specială sunt:
Plasamentul;
Plasamentul in regim de urgență;
3. Supravegherea specializată.
5.2. Forme de ocrotire a copilului aflat in dificultate
5.2.1. Plasamentul familial
Conform practicii internaționale, plasamentul familial constă în încredințarea unui copil, unei persoane sau familii, alta decât părinții biologici, cu sau făra consimțământul acestora.
Familia de primire poate fi din rândul familiei lărgite sau din comunitatea din care face parte copilul. Familia primitoare își asumă responsabilitățile pentru creșterea și educarea copilului. Copilul primit în plasament nu devine din punct de vedere juridic membru al familiei de primire, ci continuă să aparțină familiei de origine.Deși plasamentul familial și încredințarea erau considerate alternative prioritare față de instituționalizarea copilului, în practică ele au fost și rămân încă forme marginale.
Deși practica internațională actuală este eterogenă, se pot face câteva aprecieri globale privind avantajele și dificultățile plasamentului familial. Avantajul esențial al plasamentului consta în posibilitatea de a oferi copilului mediu familial provizoriu, când acesta nu poate trai în familia naturală și nici nu poate beneficia de o familie adoptivă. Problema esențială a plasamentului constă în coexistența a două familii responsabile de soarta aceluiași copil.
Această situație trebuie să fie pe deplin acceptată de familia care primește copilul și să facă obiectul unei urmăriri permanente de către personalul specializat.
În organizarea programelor, s-a avut în vedere că plasamentul familial este un demers specific pentru care este nevoie de:
– cadru juridic și reglementări administrative precise;
– practicieni cu o formare profesională adaptată;
– mijloace de control;
– statut clar și solid pentru familiile ocrotitoare.
5.2.2. Adopția
Adopția este unul dintre instrumentele esențiale de protecție a drepturilor copilului, în perspectiva asigurării unei familii pentru fiecare copil. Spre deosebire de familia de plasament, familia care adoptă un copil devine familia copilului, acesta nu se mai întoarce în familia biologică. Statutul copilului adoptat îi conferă acestuia nu numai siguranță, dar mai ales stabilitate și continuitate de viață și dezvoltare în noua familie. În consecință, adopția nu reprezintă o modalitate de protecție temporară, alternativă ocrotirii rezidențiale, ci mai mult decât atât, înseamnă asigurarea unei familii permanente pentru copilul adoptat.
5.2.3.Plasamentul
Plasamentul copilului constituie o măsura de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, după caz la :
persoană sau familie;
un asistent maternal;
un serviciu de tip rezidențial.
Persoana sau familia care primește un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul in România și să fie evaluată de către Direcția Generală de Asistență Socială si Protecția Copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.
Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis. Prin excepție, se poate dispune plasamentul într-un serviciu de tip rezidențial al copilului mai mic de 2 ani, în situația în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependentă de îngrijiri în servicii de tip rezidential specializate.
La stabilirea măsurii de plasament se va urmări:
plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
menținerea fraților împreună;
facilitarea exercitării de către parinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura cu acesta.
Măsura plasamentului se stabilește de către Comisia pentru Protecția Copilului, în situația în care există acordul părinților sau de către Instanța judecătorească, la cererea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Efectele măsurii plasamentului sunt următoarele:
domiciliul copilului se află la persoana sau serviciul ce-l are în îngrijire;
drepturile și obligațiile părintești rămân la părinți,când măsura a fost dispusă de comisia pentru protecția copilului,și se exercită de către presedintele consiliului județean,respectiv primarul sectorului municipiului București,când măsura a fost dispusă de către instanță;
părinții păstrează doar dreptul de a consimți la adopția copilului și obligația de întreținere;
comisia pentru protecția copilului sau instanța stabilește sumele cu care părinții trebuie să contribuie la întreținerea copilului,conform Codului familiei.Aceste sume fac venit la bugetele locale;
persoanele fizice sau juridice care au primit în plasament un copil erau obligate să asigure acestuia îngrijirile și condițiile necesare dezvoltării sale armonioase;
părinții copilului aveau dreptul să mențină legături permanente și nemijlocite cu copilul,pe toată durata plasamentului,aveau dreptul să îl viziteze,să poarte corespondență cu acesta.Vizitele se faceau numai cu acordul persoanei,familiei,care aveau plasamentul și în prezența reprezentanților seviciului public specializat pentru protecția copilului.În lipsa acestui accord,erau aplicabile dispozițiile legii privind asigurarea spațiilor și condițiilor necesare,potrivit regulamentelor în acest scop.
Prin decizia nr.2733 din 24 iunie 2003,Tribunalul Buzău a admis cererea formulată de Direcția pentru Protecția Drepturilor Copilului Buzău,în contradictoriu cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Bușteni de unde aparține copilul,și cu părinții minorei și pe cale de consecință a declarat copilul minor abandonat.A fost delegate exercițiul drepturilor părintești Comisiei pentru Protecția Copilului Buzău.Pentru a hotărî astfel,instanța de fond a reținut că părinții minorei sunt despărțiți și că nici unul din ei nu are locuință și nici posibilități materiale pentru a asigura minorei o creștere și o educație sănătoasă.
Prin decizia civilă nr.140/28 noiembrie 2002 Curtea de Apel a respins ca nefondat apelul formulat de mama minorei.Împotriva deciziei mai sus menționată a declarat recurs mama minorei susținând că deși are condiții corespunzătoare pentru creșterea acesteia,totuși instanțele au reținut contrar probelor de la dosar faptul că a existat dezinteres total față de minoră.
Minora a rezultat din relațiile de concubinaj ale părinților și la scurt timp după naștere minora a fost lăsată la bunica maternă care datorită lipsei condițiilor materiale a solicitat instituționalizarea acesteia.În atare situație,prin hotărârea nr.547/1999 a Comisiei pentru Protecția Copilului,minora a fost plasată la Centrul de plasament.
Ulterior,constatându-se lipsa părinților minorei de a se ocupa de creșterea și educarea acesteia,prin hotărârea nr.1241/2001 a Comisiei pentru Protecția Copilului copilul a fost dat în plasament unei alte familii.
Potrivit art.1 din Legea nr.47/1993 copilul aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire socială poate fi declarat abandonat prin hotărâre judecătorească dacă părinții lui s-au dezinteresat de el,o perioadă mai mare de 6 luni.
Față de cele reținute se constată că instanțele în mod judicious au procedat corect atunci când au declarat abandonat minorul,delegând exercițiul drepturilor părintești Comisiei pentru Protecția Copilului.
În consecință,recursul fiind nefondat,se v-a respinge.
5.2.4.Plasamentul în regim de urgență
Plasamentul copilului în regim de urgență este o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare.
Pe toată durata plasamentului în regim de urgență se suspendă de drept exercițiul drepturilor părintești, până când instanța judecătorească va decide cu privire la menținerea sau la înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Pe perioada suspendării, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către seful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgentă, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către președintele consiliului județean, respectiv de către primarul sectorului municipiului București.
Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către directorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găsește copilul gasit sau cel abandonat de către mama în unități sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situația în care nu se întâmpină opoziție din partea reprezentantilor persoanelor juridice, precum și a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecția copilului respective . În caz contrar, măsura plasamentului de urgentă se stabilește de către instanța judecătorească.
În situația plasamentului în regim de urgență dispus de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția copilului,aceasta este obligată să sesizeze Instanța judecătorească în termen de 48 ore de la data la care a dispus această măsură.
Plasamentul copilului în regim de urgență,poate fi dispus.în condițiile Lgii nr.272/2004,după caz,la:
o persoană sau familie;
un asistent maternal;
un serviciu de tip rezidențial.
Persoana sau familia care are în plasament în regim de urgență un copil trebuie să aibă domiciliul în România și să fie evaluată de către Direcția Generală și Protecția Copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le aibă pentru a primi un copil.
Pe toată durata plasamentului domiciliul copilului e la persoana care îl are în îngrijire.Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani în regim de urgență poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă,plasamentul acestuia într-unserviciu de tip rezidențial fiind interzis,excepție făcând numai dacă acesta prezintă handicapuri grave,cu dependență de îngrijire în servicii de tip rezidențial specializate.
La stabilirea măsurii de plasament în regim de urgență se va urmări:
plasarea copilului,cu prioritate,la familia extinsă sau la familia substitutivă;
menținerea fraților împreună;
facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura cu acesta.
Această măsură se ia când:
a) Securitatea, sănătatea, dezvoltare fizică, intelectuală și morală a copilului sunt periclitate prin purtarea abuzivă, neglijență gravă, abateri de la drepturile și îndatoririle părintești.
b) Când copilul e găsit abandonat sau lipsit de supraveghere.
Măsura de plasare urgentă se dispune de Serviciul Public Special pentru Protecția Copilului. Plasarea se va face la un centru specializat din subordinea Serviciului pe o perioadă de maxim 15 zile. În acest termen, Comisia pentru Protecția Copilului sesizată de SPSPC trebuie să identifice măsura potrivită de ocrotire a copilului.
Prin Decizia civilă nr.99/17 noiembrie 2008,se urmărește interesul superior al copilului,adică să crească cât mai aproape de familia sa.Prin sentința civilă nr.891/18.09.2008 pronunțată de Tribunalul Sibiu-Secția Civilă,a fost respinsă cererea formulată de reclamantă,în motivarea acestei hotărâri Tribunalul reținând următoarele:reclamata a solicitat și precizat în contradictoriu cu intimații,ânlocuirea măsurii plasamentului pentru minoră,reținându-se că aceasta a fugit de la centru și a cerut să fie dată în plasament surorii sale.
Din probele administrate ân cauză,instanța a reținut că:minora a fost găsită în repetate rânduri apelând la mila publicului ți vagabondând,motiv pentru care s-a luat măsura plasamentului în regim de urgență,însă în același an a fost redată în familie.Ulterior a fost găsită din nou cerșind și s-a instituit măsura plasamentului în regim de urgență,iar prin sentința nr.165/2005 a Tribunalului Sibiu s-a dispus măsura plasamentului,iar drepturile părintești urmau a fi exercitate de Președintele Consiliului Județean.
Având în vedere că prin măsura propusă de petentă,de plasament al minorei la sora sa,s-ar ajunge ,de fapt la o readucere a minori în familie,alături de mama sa,s-a dovedit că ani de-a rândul prezența fetei în familia mamei nu i-a fost benefică,în repetate rânduriminora fiind găsită cerșind,apreciem că nu este în interesul ei luarea unei astfel de măsuri.Chiar dacă minora a mai lipsit din centrul de plasament,majoritatea timpului și l-a petrecut în centru și având în vedere că aici are posibilitatea să termine școala și că dorește să rămână în această instituție,apreciem că se impune menținerea ei în Centrul de plasament.
În consecință,având în vedere prevederile art.68 din legea 272/2004 și că nu au intervenit schimbări ale împrejurărilor care au determinat instituirea măsurii plasamentului,instanța v-a respinge acțiunea petentei ca neântemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen și motivat reclamanta, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecând cauza, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și ulterior precizată.
În motivarea recursului reclamanta recurentă a arătat că față de probele administrate, de comportamentul oscilant al minorei și de interesul superior al acesteia, în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea și nu a dispus înlocuirea măsurii plasamentului pentru minoră. În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 2 si 9 din Codul de procedură civilă. Curtea de Apel examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate precum și din oficiu ,constată că recursul reclamantei este fondat și v-a fi admis, din următoarele considerente: față de minoră s-a dispus măsura plasamentului dar aceasta a plecat în mod repetat de la acest centru, neputându-se realiza efectiv scopul plasamentului. De remarcat că în prezent minora are peste 17 ani și nu doreste să se întoarcă în familia mamei, a avut o atitudine oscilantă referitor la rămânerea în centrul de plasament sau încredintarea ei mamei sau surorii sale. Aceasta și-a manifestat voința de a-i fi încredințată minora iar din ancheta socială efectuată în cauză a rezultat că are o locuință separată de cea a mamei minorei și se gospodărește separat de aceasta, împreună cu propria familie.
Se apreciază de către Curtea de Apel că menținerea minorei este o măsură lipsită de eficiență atâta timp cât s-a dovedit că aceasta fuge în mod repetat de la această instituție și locuiește temporar la o familie cu care nu are nici o legatură și care nu o poate supraveghea. Interesul superior al minorei este de a fi ocrotită, pe cât posibil, mai aproape de familia sa, iar daca sora ei dorește a-i fi încredințată, este firesc ca ea să poată fi supravegheată de o persoană apropiată și care îsi asumă această răspundere. De altfel, conform disp. art. 60 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 se urmăreșe în primul rând plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă, astfel că în speță se apreciază că este în interesul minorei să fie încredințată surorii sale.
Pe rol,sentința civilă nr 1252, judecarea cauzei Minori și familie privind pe reclamanta Direcția de Asistență Socială și Protecție Specială Neamț și pe pârâtii care doresc copilul,autoritatea tutelară Consiliul Local al orașului din care face parte copilul, având ca obiect tutela,instituire tutelă.La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit pârâții, lipsa reclamantă.
Procedura legal îndeplinită a fost:s-a făcut referatul cauzei de către grefier după care reclamanta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind alte cereri, instanța constată cauza în stare de judecată și dă cuvântul la fond.
Pârâtții au cuvântul la fond și solicită admiterea acțiunii formulată de reclamantă, arată că părinții minorului sunt necunoscuți și cere să fie admisă acțiunea așa cum a fost formulată.
S-au declarat dezbaterile închise, dupa care,instanța asupra cauzei civile de față constată că prin acțiunea înregistrată la această instanță sub nr. xxx/321/2007 Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului a solicitat instituirea tutelei asupra minorului ,născut din părinți necunoscuți propunând ca tutori pe o anumită familie.
În motivare s-a arătat că imediat după nașterea copilului în maternitate a comunicat că la data de xx 04 2007 copilul a fost părăsit de mamă. Din verificările făcute de poliție nu s-a stabilit măcar cine este mama copilului pentru că la internare ,aceasta a dat date eronate. Prin dispoziția nr.3682/28 mai 2007 a primarului din orașul de unde aparține s-a stabilit numele copilului. De minor nu s-a interesat nici o persoană motiv pentru care prin dispoziția nr.23/2007 al directorului executiv al Direcției Generale de Asistență Sociala și Protecția Copilului s-a dispus plasamentul de urgență al minorului la familia doritoare, care prezentau garanția că minorul va fi bine îngrijit.
S-a procedat la evaluarea familiei la care minorul locuiește și în prezent și care au solicitat să fie numiți tutori. Cei doi sunt căsătoriți din anul 2003, nu au copii, sunt salariați și au condiții bune de creștere și educare a minorului așa cum rezultă și din ancheta socială efectuată în cauză.
S-au anexat la cerere copii dupa înscrisurile menționate.
În instanță s-au prezentat și au arătat că minorul este în continuare în grija lor , că solicită să fie numiți tutori și că nimeni nu s-a interesat de copil,iar părinții acestuia nu se cunosc.
Având în vedere probele aflate la dosarul cauzei constată că cererea de instituire a tutelei minorului este întemeiată urmând ca în baza art.40 și următoarele din Legea 272/2004 să o admită. Dupa instituirea plasamentului de urgență la familia doritoare s-a solicitat prin acțiunea de față instituirea tutelei minorului, fiind propuși ca tutori cei doi soți la care minorul a fost dat în plasament de urgență.
S-a dovedit cu probele aflate la dosarul cauzei că cei doi soti au afecțiune și grijă pentru copil și că au condiții materiale și morale pentru creșterea și educarea acestuia.
Pentru aceste motive,în numele legii,se admite acțiunea pentru instituire tutelă formulată de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Instituie tutela în favoarea minorului .
5.2.5.Supravegherea specializată
Supravegherea specializată este o măsură de protecție specială, alături de plasament și plasament în regim de urgență, ca măsuri de protecție alternativă a copiilor aflați în situațiile prevăzute în art. 39 alin. 1 din Legea nr.272/2004.
În aplicarea consecventă a principiului interesului superior al copilului, dar și a principiilor consacrate legislativ în egală măsură, vizând asigurarea unei îngrijiri personalizate și respectarea demnitații copilului,atunci când instanța de judecată este sesizată cu o astfel de cerere după o perioadă destul de mare de timp de la data săvârșirii faptei penale, este necesar să se verifice dacă măsura mai este necesară pentru atingerea scopuluiîin vederea căruia a fost instituită de lege ,respectiv reabilitarea comportamentală și reinserția scolară, familială și socială a minorului.
Așadar, măsura specială a supravegherii specializate nu este un scop în sine și nu poate fi concepută luarea acestei măsuri în mod automat doar ca o consecință a săvârșirii faptei penale de către minorul care nu răspunde penal, ci întotdeauna trebuie să corespundă la momentul în care se dispune, unor necesităti și nevoi actuale ale acelui minor, a cărui evaluare atestă persistență unor carențe educționale, de comportament și de adaptare.
În consecință, în situația în care aceste nevoi nu mai sunt de actualitate, prin grija familiei și a scolii care au intervenit prompt și eficient la indreptarea minorului, măsura supravegherii specializate nu se mai justifică, nu mai este oportună și adecvată scopului urmarit, este disproporționată și poate capăta în mod indirect valențele unei sancțiuni, fie si numai ale unei măsuri educative, cum ar fi aceea a libertații supravegheate, prevăzută în codul penal.
Măsura de supraveghere specializată se dispune în condițiile prezentei legi față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal. În cazul în care există acordul părinților sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecția copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanța judecătorească.
Împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecție specială, dispuse de Comisia pentru Protecția Copilului sau de Instanța judecătorească, trebuie verificate trimestrial de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.
În cazul în care împrejurările s-au modificat, Direcția Generală de Asistență Socială și Protectia copilului este obligată să sesizeze de îndată comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța judecătorească, în vederea modificării sau, după caz, a încetării măsurii.
Copilul față de care a fost luată o măsură de protecție specială are dreptul de a menține relații cu alte persoane,dacă acestea nu au o influență nefastă asupra dezvoltării sale fizice,mentale,spirituale,morale sau sociale.
Maltratarea copiilor nu este ceva nou,însă schimbarea percepției asupra copilului a determinat o cercetare din ce în ce mai atentă de către juriști,psihologi și medici asupra formelor și consecințelor tratamentului violent al copiilor.
Față de copiii care au săvârșit o faptă penală,dar care nu răspund penal se pot dispune următoarele măsuri:măsura plasamentului și supravegherea specializată.
Pentru a alege între cele două măsuri,instanța sau comisia pentru protecția copilului v-a ține seama de:
condițiile care au favorizat săvârșirea faptei;
gradul de pericol social al faptei;
mediul în care a crescut și a trăit copilul ;
riscul săvârșirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;
orice alte elemente de natură a caracteriza situația copilului.
Măsura supravegherii specializate constă în menținerea copilului în familia sa,dacă aceștia respectă unele obligații:
frecventarea cursurilor școlare;
utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
urmarea unor tratamente medicale,consiliere sau psihoterapie;
interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.
În cazul în care menținerea în familie nu este posibilă sau atunci cînd copilul nu își îndeplinește obligațiile stabilite ,comisia sau instanța judecătorească poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă.
În cazul în care fapta penală prevăzută de legea penală,săvîrșită de copillul care nu răspunde penal,prezintă un grad ridicat de pericol social,precum și pentru copilul care săvârșește în continuare fapte penale,comisia dispune pentru o perioadă determinată,plasametul copilului într-un serviciu de tip rezidențial specializat.
În practica judiciară,prin aplicarea disp.art.56 din Legea nr.272/2004,privind protecția și promovarea drepturilor copilului se urmărește a se lua măsurile necesare privind copilul căruia i se pune în pericol viața,dezvoltarea
fizică,mentală,spirituală,morală sau socială,integritatea corporală,sănătatea fizică sau psihică,prin omisiunea voluntară sau involuntară a unei persoane ce are responsabilitatea creșterii minorului,de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități.
Curtea de Apel Iași,prin decizia civilă nr.113 din 18 septembrie 2008 ,a dispus înlocuirea măsurii de protecție specială a plasamentului în regim de urgență a minorului,cu măsura de protecție specială a plasamentului la asistent maternal profesionist.Instanța de fond a constatat că minorul nu poate fi lăsat în grija părinților,deoarece eceștia sunt consumatori de băuturi alcoolice și au abandonat de mai multe ori pe minor și pe frații săi,lăsându-i nesupravegheați.
Deși părinții oferă condiții minime de locuit copilului,a constatat tribunalul că el nu prezintă garanții morale necesare creșterii și educării corespunzătoare.Împotriva sentinței tribunalului a declarat recurs pârâtul,tatăl copilului,susținând că nu îi lipsește nimic din punct de vedere material la domiciliul său și al concubinei și că este înconjurat cu dragoste și grijă de ambii părinți.
Curtea de Apel a respins recursul,menținând sentința Tribunalului.Inatanța de recurs a reținut că pentru a dispune înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgență cu o altă măsură de protecție specială,Tribunalul trebuia să verifice dacă minorul se află într-una dintre categoriile la care face referire art.56 din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Curtea de Apel a constatat că, evaluând judicios probele administrate, Tribunalul a conchis corect că minorul trebuie să beneficieze de măsura de protecție specială a plasamentului, el încadrându-se între copiii neglijați, în sensul art. 56 litera „c” și art. 89 (2) din Legea nr. 272/2004. Susținerile recurentului potrivit cărora constatările din anchetele sociale efectuate atât la instituirea plasamentului în regim de urgență cât și în timpul procesului la fond nu au nici un suport probator, rămânând simple afirmații ale părinților pârâți. Înscrisurile depuse în recurs nu sunt de natură a modifica situația de fapt reținută de Tribunal, încă de la judecata la fond cunoscându-se condițiile de locuit ale părinților.Luarea măsurii plasamentului a fost determinată de starea de neglijare a copilului, de lipsa unui climat familial stabil care să-i permită o dezvoltare normală și această stare de fapt persistă la momentul soluționarii recursului.
Interpretarea dispozițiilor art.56 lit.c) din Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului este dezbătută în dosarul nr.65 din 15.05.2008. De măsurile de protecție socială instituite conform Legii nr. 272/2004 beneficiază,printre alte categorii de copii „copilul abuzat sau neglijat” (art. 56 lit. c din lege).
Neglijarea copilului este definită de art. 87 alin. 2 din Legea nr. 272/2004.
Curtea de Apel Iași,prin decizia civilă nr. 65 din 15 mai 2008 a constatat că, în ceea ce îl privește pe minor,s-a stabilit că tatăl îi pune în primejdie dezvoltarea fizică, psihică și socială prin diverse forme de neglijare. La luarea măsurii plasamentului în regim de urgență, prin sentința Civilă nr. 1269 din 2 noiembrie 2007, Tribunalul a reținut că tatăl expune copilul la situații riscante, îl obligă să îl însoțească în diferite medii nocive, îl instigă să consume alcool, nu îl hranește și nu îi asigură îmbrăcăminte adecvată.
Curtea de Apel a stabilit din evaluarea probelor administrate la fond ,că starea de neglijare și punere în primejdie a dezvoltării normale a copilului ar continua dacă minorul s-ar întoarce la țară, la tatăl său. În lipsa unei măsuri de protecție specială instituite, și anume aceea a plasamentului, minorul nu poate fi legal ocrotit de bunica maternă. Obligația legală de întreținere pe care o are bunica față de nepot, reținută de tribunal,vizează, potrivit Codului familiei, doar aspectul pur pecuniar al întreținerii și nu intervine decât în lipsa ambilor parinți.
Raportat considerentelor expuse, Curtea a constatat că minorul se află în situația prevăzută de art. 56 lit. c) din Legea nr. 272/2004, impunându-se înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu măsura de protecție specială a plasamentului la bunica maternă. Dovezile administrate relevă că aceasta din urmă prezintă toate garanțiile morale și materiale pentru o dezvoltare armonioasă a copilului, evidențiindu-se evoluția favorabilă a minorului., pe durata plasamentului în regim de urgență.
Curtea de Apel a admis recursul și, modificând sentința Tribunalului, a înlocuit plasamentul în regim de urgență cu măsura de protecție specială a plasamentului, minorul în cauză aflându-se în situația reglementată de art. 56 lit. c) din Legea nr. 272/2004.
Neglijarea, în sensul art.89 alin.2 din Legea nr.272/2004, este omisiunea voluntară sau involuntară a unei persoane ce are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități, fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală ori sănătatea minorului.
Curtea de Apel Iași prin decizia civilă nr. 19 din 14 februarie 2008,a constatat că minora a rezultat din relația de concubinaj a părinților săi. Tatăl copilului este deținut în Penitenciar pentru executarea unei pedepse privative de libertate. Mama copilului manifestă dezinteres în ceea ce privește îngrijirea, creșterea și educarea copiilor, obișnuiește să plece din domiciliu și să lase cei patru copii, cu vârste cuprinse între 1 și 10 ani, singuri acasă, supunându-i situațiilor de risc și fără să le asigure condiții minime de hrană, igienă și securitate. La data de 18 octombrie 2007, pârâta a plecat de acasă și s-a întors după patru zile, timp în care copiii au stat singuri.
Reclamanta a efectuat o evaluare a posibilităților de reintegrare în familie a copilului, însă din raportul de evaluare rezultă că pârâta nu dispune de condițiile necesare creșterii, îngrijirii și educării copilului în condiții decente, nu manifestă seriozitate și nu oferă garanții că situația care a determinat luarea măsurii nu se va mai repeta.
S-a evaluat și posibilitatea plasamentului copilului la mătușa paternă, care și-a manifestat dorința de a ocroti copiii, însă aceasta nu îndeplinește condițiile socio-materiale și morale pentru a-i putea fi dați copiii în plasament.
Curtea a reținut că măsura dispusă de instanța de fond este în concordanță cu interesul superior al minorei ,care se află în situația copilului neglijat.
Potrivit art.89 alin.2 din Legea nr.272/2004, prin neglijare se înțelege omisiunea voluntară sau involuntară a unei persoane ce are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilități, fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.
Probatoriul amplu administrat în fața instanței de fond relevă dezinteresul total manifestat de mama minorei. Reevaluarea efectuată de D.G.A.S.P.C. a concluzionat că dânsa nu oferă condiții minime necesare creșterii, educării copilei și nici nu prezintă garanții că situațiile anterioare nu se vor repeta.
În concluzie, recursul a fost respins și a fost menținută înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgență, cu măsura plasamentului la asistent maternal.
5.3.Monitorizarea aplicării măsurilor de protecție specială.Modificarea sau încetarea măsurilor de protecție specială.
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului verifică trimestrial împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecție specială.
Dacă aceste împrejurări s-au schimbat,Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului este obligată să sesizeze de îndată organele care au luat măsura,respectiv comisia pentru protecția copiluluisau,după caz Ia instanța judecătorească,în vederea modificării sau încetării măsurii.
Legea prevede că dreptul de sesizare aparține și părinților sau altui reprezentant legal al copilului,precum și copilului.
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului sau,după caz,organismul privat autorizat are obligația de a urmări modul în care sunt puse în aplicare măsurile de protecție specială,dezvoltarea și îngrijirea copilului pe perioada aplicării măsurii și întocmește trimestrial sau ori de câte ori este nevoie,rapoarte privitoare la evoluția copilului,a dezvoltării lui fizice,mentale,spirituale,morale sau sociale și a modului în care acesta este îngrijit.
Pe baza acestui raport dacă se constată că este necesară modificarea sau încetarea măsurii, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului este obligată să sesizeze de îndată comisia pentru protecția copilului sau,instanța judecătorească .
După ce încetează măsurile de protecție specială,prin reintegrarea copilului în familia sa,serviciul public de asistență socială organizat la nivelul municipiilor și orașelor,persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale,precum și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului,în cazul sectoarelor municipiului București,de la domiciliul său,de la reședința părinților au obligația să urmărească evoluția dezvoltării copilului,precum și modul în care părinții își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile cu privire la copil.
5.4.Reguli speciale de procedură
Asupra măsurii de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi,urmează să hotărască,în funcție de cauza de dificultate a copilului și în funcție de existența sau inexistența acordului părinților în ceea ce privește instituirea măsurii sau de atitudinea cooperantă,ori de opoziția persoanelor care au în îngrijire ori asigură protecția copilului,fie comisia pentru protecția copilului,fie Direcția Denerală de Asistență Socială și Protecția Copilului prin directorul său,fie Instanța de judecată.Comisia pentru protecția copilului sau instanța care a dispus luarea măsurii de protecție specială are competența să modifice sau să înceteze aplicarea măsurii.
Directorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului are exclusiv rolul de a stabili măsura plasamentului în regim de urgență,oportunitatea protecției speciale și a modalității de înfăptuire a acesteia urmând a fi reexaminate obligatoriu de către instanța judecătorească .
Procedura de judecată se particularizează prin câteva reguli speciale,derogatorii de la dreptul comun,prevăzute de art.124-131 din Legea nr.272/2004.
Deși legiuitorul are în vedere numai cauzele care au ca obiect stabilirea unei măsuri de protecție specială,considerăm că aceleași reguli speciale sunt de urmat în cazul în care se solicită instanței modificarea sau încetarea măsurii hotărâtă pe cale judecătorească,precum,în exercitarea dreptului conferit de art.57,părinții copilului sau copilul care a împlinit vârsta de 14 ani,atacă în instanță măsura de protecție specială instituită de comisia pentru protecția copilului.
Tribunalul de la domiciliul copilului este instanța competentă,sau dacă domiciliul copilului nu este cunoscut,intră în competența tribunalului în a cărei circumscripție teritorială a fost găsit copilul.
Sarcina Direcției generale de asistență socială și protecția copilului este de a sesiza instanța în vederea instituirii uneia dintre măsuri de protecție specială,fiind obligată să sesizeze instanța în vederea modificării sau încetării măsurii,iar părinții sau un alt reprezentant legal al copilului,precum și copilul au dreptul de a solicita instanței modificarera sau ridicarea măsurii.
În luarea oricărei decizii cu privire la copil,soluționarea cauzelor au loc în regim de urgență,cu citarea reprezentantului legal al copilului ,a Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului.Participarea procurorului este obligatorie .
Termenele de judecată nu trebuie să depășeascî de 10 zile,iar părțile sunt legal citate dacă citația le-a fost înmânată cu cel puțin o zi înaintea termenului de judecată.
Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani cât și cel care este mai mic de 10 ani este ascultat,iar dacă instanța apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei,opinia copilului v-a fi luată în considerare și i se v-a acorda importanța cuvenită,ținând seama de vârsta și gradul său de maturitate.
Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă,de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa,dacă este respectată,precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.
În cazul copilului abuzat sau neglijat,lucrurile sunt mai nuanțate.Ascultarea sa este posibilă dar nu obligatorie,chiar dacă are peste 10 ani,doar dacă instanța de judecată apreciază ca atare.
În cazul său poate fi pusă din oficiu proba prin declarația scrisă a copilului sau prin declarația înregistrată,cu consimțământul copilului și cu asistența obligatorie a unui psiholog,prin mijloace tehnice audio-video.
Dacă instanța de judecată consideră necesară audierea copilului,aceasta poate avea loc numai în camera de consiliu,în prezența unui psiholog și numai după o pregătire prealabilă a copilului.
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului de la domiciliul copilului sau în a cărei rază teritorială a fost găsit copilul,întocmește raportul și îl prezintă instanței de judecată referitor la copil,care v-a cuprinde:
date referitoare la personalitatea,starea fizică și mentală a copilului;
antecedentele socio-medicale și educaționale ale copilului;
condițiile în care acesta a crescut și a trăit;
propuneri privind persoana,familia sau serviciul de tip rezidențial în care ar putea fi plasat copilul;
orice alte date referitoare la creșterea și educarea copilului se natură să contribuie la soluționarea cauzei:
În cadrul proceselor care au ca obiect stabilirea,înlocuirea sau încetarea măsurilor de protecție specială a copilului care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal,se v-a întocmi un raport și din partea serviciului de reintegrare și supraveghere de pe lângă instanța judecătorească.
Hotărârea instanței se pronunță în ziua în care au luat sfârșit dezbaterile,iar în situații deosebite,pronunțarea poate fi amânată cu cel mult două zile .
Această hotărâre este definitivă și executorie,este redactată și se comunică părților în termen de cel mult 10 zile de la pronunțare.Acest termen de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii iar aceste creguli speciale se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă .
Concluzii
Datorită importanței incontestabile a familiei pentru calitatea vieții copilului, bunăstarea lui va depinde de bunăstarea familiei sale. Ca atare, situația socială privind copilul trebuie analizată în strânsă relație cu situația familiei și factorii care o influențează.
Dat fiind nivelul de viață scăzut al familiilor din România, copiii au fost și ei în mare măsură afectați de deteriorarea situației economice și sociale în perioada de tranziție. Minorii reprezintă, alături de adulții fără nici un venit, categoria cea mai expusă la sărăcie. Dat fiind nivelul redus al veniturilor familiilor, nașterea unui copil afectează serios nivelul de viață din familie.
Consecințele sărăciei pentru copii sunt:
creșterea numărului de copii abandonați;
creșterea numărului de copii născuți subponderali;
răspândirea explozivă a unor boli legate de sărăcie;
dezvoltarea fizică întârziată, ca urmare a subalimentației, a lipsei îngrijirii sănătății și altor dezavantaje;
instabilitatea nutrițională, cauzată de lipsa de vitamine și de substanțe minerale.
nevoia îmbunătățirii alimentației este una din cele mai importante probleme ale gospodăriilor românești;
precaritatea condițiilor de locuit, care afectează negativ dezvoltarea fizică și psihică a copiilor;
dificultatea legată de școlarizare și de continuarea studiilor, care afectează din ce în ce mai mulți copii;
cerșitul, furtul, care devin din ce în ce mai răspândite în rândul copiilor.
În opțiunile lor pentru politici sociale orientate spre copii, s-a avut până acum în vedere menținerea unor servicii de tip universal, dar sumele alocate în aceste scopuri s-au depreciat rapid. Problemele grave relevate de cercetători nu înseamnă lipsa interesului societății românești pentru copii,dimpotrivă, familia tradițională este caracterizată de un interes constant și central pentru dezvoltarea și școlarizarea copiilor.
Dată fiind intensitatea stresului la care sunt supuse multe familii din perioada actuală, din ce în ce mai mulți copiii sunt expuși unor variate forme de pericole, unele din ele fiind specifice sărăciei,abandonul, instituționalizarea, vagabondajul, altele fiind dependente de formele inadecvate de creștere a copiilor de către proprii părinți,diferite tipuri de abuz si neglijare.
Din conștientizarea tuturor acestor probleme rezultă nevoia sporită de intervenție în favoarea copiilor. Schimbările care se întrevăd a fi necesare, într-o societate în mai mare măsură centrată pe toți copiii ei, vizează o mai mare profesionalizare a serviciilor sociale, o mai susținută implicare a comunităților locale și o strategie guvernamentală mai unitară în favoarea copiilor și a familiilor.
Bibliografie
Alexandru Bacaci,Viorica –Claudia Dumitrache,Codruța Hageanu,Dreptul familiei,Ediția IV,Editura All Beck,București 2005.
Dan Lupașcu,Dreptul familiei,Editura Rosetti,București 2005.
Emese Florian,Protecția drepturilor copilului,Ediția II,Editura C.H.Beck,București 2007.
I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei,Ediția a-V-a, Editura All Beck,București 2000.
I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei,Ediția a-VIII-a,revăzută și completată,Editura Universul Juridic,București 2006.
Lucian Belcea,Augusta Boiana Berchi,Alina Monica Popa,Consultații juridice pentru fiecare,Dreptul familiei,Editura Teora,București 2001.
Marcel Rusu, Protecția juridică a minorului, Editura Rosetti, București 2005.
Maria Roth Szamosközi ,Adina Bereczki, Introducere în asistența socială,Cluj-Napoca 2000.
T. Bodoașcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2005.
Viorel Daghie,Nora Andreea Ivan,Dreptul familiei,Editura Sinteze,Galați 2005.
C.Arcu,Convenții internaționale în domeniul protecției copilului,în Dreptul nr.2/2001.
T. Bodoașcă, Contribuții la studiul condițiilor în care poate fi instituită tutela copilului în reglementarea Legii nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în „Dreptul”, nr. 3/2005.
O.U.G. nr.26 din 9 iunie 1997 Publicată în Monitorul Oficial nr.120 din 12 iunie 1997.Aprobată prin Legea nr.108/1998.Textul inițial a fost publicat în Monitorul Oficial nr.276 din 24 iunie 1988 și republicata în M. Of. nr.205 din 2 iunie 1998 și modificată și completată prin O.U.G. nr.123 din 8 oct.2001,O.U.G. nr. 25 din 18.04.2003 și Legea nr.325 din 8 iulie 2003.Legea nr.272 din 21 iunie 2004 va abroga O.U.G. nr.26/1997 cu începere de la 1 ianuarie 2005 și a apărut în Monitorul Oficial nr.557 din 23 iunie 2004.
Hotărârea nr. 117 din 1 martie 1999 pentru aprobarea Normelor metodologice și a măsurilor tranzitorii de aplicare a prevederilor OUG 26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate precum și a Metodologiei de coordonare a activităților de protecție și de promovare a drepturilor copilului la nivel național în M.Of. 105 din 12 martie 1999.
Codul familiei actualizat 2010.
Noul Cod Civil
Constituția României.
Legea nr.272/2004 privind promovarea drepturilor copilului.
Ziarul Prahova,Marti, 12 ianuarie 2010
www.prefecturaharghita.ro
jurisprudență.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Copilului (ID: 102873)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.