Protectia Consumatorilor In Republica Moldova Prin Prisma Reglementarilor Europene
PROTECȚIA CONSUMATORILOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA PRIN PRISMA REGLEMENTĂRILOR EUROPENE
CUPRINS
INTRODUCERE
1. Protecția consumatorului în Republica Moldova ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: ASPECTE GENERAL-METODOLOGICE
1.1. Repere introductive privind esența noțiunii de consumator
1.2. Instituția protecției consumatorului în Republica Moldova
1.3. Sistemul de protecție al consumatorilor la nivelul Uniunii Europene
2. PROTECȚIA CONSUMATORULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA PRIN PRISMA INFLUENȚEI NORMELOR COMUNITARE
2.1. Corelarea legislației Republicii Moldova privind protecția consumatorului cu prevederile comunitare în domeniu
2.2. Mecanismul instituțional național de protecție a consumatorului
2.3. Răspunderea juridică pentru încălcările în domeniul protecției consumatorului în Republica Moldova și Uniunea Europeană
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INDRODUCERE
Actualitatea temei: În vreme ce consumerismul internațional trece printr-o nouă etapă, care îi oferă mai multe drepturi, libertăți, dar și responsabilități de o mai mare anvergură, consumatorului din Republica Moldova îi revine o misiune cu mult mai grea: aceea de a trece într-o perioadă scurtă de timp, în ritm alert, prin etapa consumeristă a vechiului concept, pentru ca mai apoi să se poată integra, fără dificultăți, în mișcarea mondială de profil, aducându-și aportul la eforturile comune de stimulare a dezvoltării durabile ale națiunilor.
Prin urmare, protecția consumatorilor este o politică de stat relativ recentă, mai ales în Republica Moldova, care a apărut ca răspuns la situația în care se găsește consumatorul în fața unei abundente de bunuri și servicii pe o piață în continuă expansiune, care, în afară de avantajele pe care i le oferă, îi creează și multiple dificultăți. Consumatorul nu mai este cumpărătorul de altădată, care achiziționa bunuri de pe o piață de mici dimensiuni sau fabricate în serie, dar el s-a transformat într-un element ai consumului de masă, făcând obiectul campaniilor publicitare și al presiunilor exercitate de grupuri de producători și distribuitori, care controlează și determină funcționarea pieței. Consumatorul nu mai joacă rolul de echilibru în raporturile de consum. El a devenit o unealtă de care producătorii (distribuitorii, transportatorii, comercianții etc.) se folosesc pentru a obține profituri cât mai ridicate pentru un produs sau un serviciu necorespunzător.
La ora actuală, în Republica Moldova sunt în vigoare multiple legi și acte normative cu aplicabilitate deplină sau parțială în sfera protecției consumatorului. Fiecare domeniu cu care vine în contact cetățeanul Republicii Moldova, în calitatea sa de consumator, are o serie de reglementări care apără drepturile și diversele interese ale acestuia. Fie că este vorba despre sănătate, comercializarea produselor și serviciilor sau repararea prejudiciilor, se poate afirma cu certitudine că există un cadru juridic funcțional și adecvat multitudinii de probleme specifice mediului autohton. Totodată, se fac demersurile necesare pentru racordarea legislației naționale la cea a Uniunii Europene. Direcțiile procesului de armonizare juridică sunt: calitatea produselor, siguranța consumatorului, etichetarea, reglementarea activității de protecție a consumatorului în sfera comerțului și alimentației publice.
De aceea, stringența implementării acquis-ului comunitar în Republica Moldova presupune atât adoptarea de acte normative care să alinieze reglementările legislației noastre la standardele existente în EU, cât și punerea în aplicare a respectivelor reglementări. Negocierile în vederea aderării vizează atât aproximarea legislativă, cât și evaluarea capacității administrative și instituționale de aplicare a legislației adoptate și armonizate. Legea privind protecția consumatorului subliniază că libertatea de a alege este un drept esențial al consumatorului.
De altfel, protecția consumatorului rămâne în continuare o problemă delicată pentru toate țările, inclusiv pentru Republica Moldova, chiar dacă Uniunea Europeană face mari eforturi de a reglementa toate domeniile și a acoperi eventualele „goluri” legislative, astfel încât motivul pentru care consumatorul ocupă locul central într-un studiu de drept internațional privat este dobândirea de către acesta a unei vocații internaționale, ceea ce denotă că dezvoltarea tehnologică i-a permis accesul pe piața internațională. Astfel, libera circulație a persoanelor dintr-un stat în altul, dezvoltarea turismului mondial, a pieței internaționale a muncii au determinat contactul consumatorului cu diferite sisteme de drept, l-au transformat în subiect al raporturilor de drept internațional privat.
Gradul de cercetare a temei îl constituie atît lucrările doctrinarilor în domeniul științelor juridice, în special a dreptului civil, cît și lucrările practicienilor prezentate în analiza aspectului economic al problemei date. În calitate de support teoretico-științific al prezentei investigații au servit lucrările unor doctrinari moldoveni, români, ruși și englezi. Dorim să menționăm cîțiva autori ale căror opinii au fost luate în considerație cu precădere la elaborarea prezentei teze: Carbonnier J., Chiriac A., Fairgrieve D., Jozon M., Kirmici C. etc.
Scopul și obiectivele tezei. Obiectivul principal al cercetărilor rezidă în tendința de a aprofunda cunoașterea esenței și conținutul protecției consumatorului în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene, și totodată, de a prezenta răspunderea pentru prejudiciul cauzat de producător la adresa consumatorului. De a evidenția particularitățile protecției consumatorului în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene; de a releva și elucida noi aspecte ale răspunderii juridice în sfera protecție consumatorului, ca fenomen în evoluția dinamică în societate.
Pentru realizarea obiectivelor enunțate au fost conturate următoarele obiective:
De a prezenta reperele introductive privind esența noțiunii de consumator;
De a analiza instituția protecției consumatorului în Republica Moldova;
De a caracateriza sistemul de protecție al consumatorilor la nivelul Uniunii Europene;
De a prezenta corelarea legislației Republicii Moldova privind protecția consumatorului cu prevederile comunitare în domeniu;
De a elucida mecanismul instituțional național de protecție a consumatorului;
De a analiza răspunderea juridică pentru încălcările în domeniul protecției consumatorului în Republica Moldova și UE.
Metodologia cercetării conține un complex de metode analitice, de observație a evenimentelor și transformărilor în materia protecției consumatorului în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene, metode de comparație, principalul avantaj al acestei metode fiind îndreptarea spre căutarea comunului, ceia ce des se repetă în sfera dreptului civil, necesitatea comparării între sine a elementelor sistemului protecției consumatorului în Republica Moldova, metode de cercetare a documentelor și actelor administrative, metode de inducție și deducție, metode de content-analiză și invent-analiză, metode de prognozare etc.
Cadrul metodologic al studiului îl constituie teoria de cunoaștere și cea dialectică, investigațiile fundamentale și aplicative ale științei contemporane de dreptulului protecției consumatorilor și civil. În elucidarea subiectului propus spre investigare au fost utilizate și alte metode de cunoaștere științifică, cum sunt: metoda logică, care reprezintă aplicarea procedeelor analizei și sintezei, argumentarea pe cale deductivă a necesității aplicării măsurilor coercitive la adresa celor ce încalcă prevederile legii cu privire la protecția consumatorilor; metoda juridică, administrativ – comparativă, care constă în evidențierea trăsăturilor comune ale componentelor sistemului protecției consumatorului în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene; metoda istorică, care are la bază elucidarea sensului evenimentelor trecutului, în scopul perfecționării mecanismelor actuale de colaborare eficiente în domeniul cercetat. În acest sens cu ajutorul acestei metode sa cercetat evoluția adjustării legislației Republicii Moldova în materia protecției consumatorului conform cerințelor reglementărilor europene; metoda cantitativă, care facilitează sistematizarea evenimentelor din practica Republicii Moldova și a Uniunii Europene cu privire la răspunderea juridică pentru încălcările în domeniul protecției consumatorului.
Importanța teoretică și valoare aplicativă a tezei. Teza abordează, în conținutul său, problemele și aspectele pe care le-am considerat a fi cele mai importante și care se cer a fi corect înțelese și aplicate în mod pertinent în practică. Sub aspect teoretic teza de licență constituie o abordare a opiniilor și propunerilor controversate expuse în literatura de specialitate a Republicii Moldova, cât și străină, cu referire specială la răspunderea juridică pentru încălcările în domeniul protecției consumatorului.
În acest context, importanța teoretică constă în faptul că lucrarea prezintă prin sine un studiu bine sistematizat și documentat prin soluții practice și poate fi luată în vedere în cadrul studiilor universitare și postuniversitare – la predarea disciplinelor civile, precum și la propagare a ideilor moderne privind evoluția adjustării legislației Republicii Moldova în materia protecției consumatorului conform cerințelor reglementărilor europene.
Structura și volumul lucrării: Structura tezei de licență este efectuată în conformitate cu normele impuse în întocmirea unei lucrări științifice. Lucrarea de licență “Protecția consumatorilor în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene”, conține o introducere, la fel și ea structurată, subiectul lucrării propriu zis, alcătuit din 2 capitole, concluziile – atît la conținutul subiectului cît și la actualitatea temei propusă spre cercetare, cît și lista bibliografică a surselor cercetate.
Capitolul 1 prezintă repere introductive privind esența noțiunii de consumator; instituția protecției consumatorului în Republica Moldova; sistemul de protecție al consumatorilor la nivelul Uniunii Europene.
Capitolul 2 analizează corelarea legislației Republicii Moldova privind protecția consumatorului cu prevederile comunitare în domeniu; mecanismul instituțional național de protecție a consumatorului; răspunderea juridică pentru încălcările în domeniul protecției consumatorului în Republica Moldova și UE.
1. Protecția consumatorului în Republica Moldova ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: ASPECTE GENERAL-METODOLOGICE
1.1. Repere introductive privind esența noțiunii de consumator
Noțiunea de consumator a fost definită pentru prima dată în „Carta drepturilor consumatorilor” adresată Congresului american, în martie 1962. Președintele Jonh Kennedy a exclamat „Consumers, by definition, include us all” (Consumatori, prin definiție, suntem noi toți). John Kennedy a conturat primele drepturi fundamentale ale consumatorilor: dreptul la securitate, dreptul la informare, dreptul de a fi ascultat, dreptul de a alege produse și servicii.
În literatura juridică de specialitate Ungureanu Tamara [34, p. 66] prezintă noțiunea de consumator sub două aspecte: una obiectivă și alta subiectivă. Potrivit celei obiective, consumator este toată lumea, în această categorie intră: agenții economici, în general, care achiziționează bunuri în vederea desfășurării activității lor; dobînditori de produse pentru uzul lor privat; simpli trecători („bystander” sau „passant innocent”) care nu au legătură cu produsul, dar care au suferit prejudicii de pe urma caracterului defectuos al acestuia. Adepții acestei definiții au arătat că toți trebuie să se bucure de protecție, fie că au avut sau nu o relație directă cu produsul. Cu atît mai mult trebuie de protejat simplu trecător, pentru că el nu are posibilitatea de a inspecta defectele produsului și de a-și limita cumpărăturile la acelea care îi asigură o securitate sporită cum pot face cumpărătorii. În acest context, suntem de părerea că noțiunea de “consumator” este megorie intră: agenții economici, în general, care achiziționează bunuri în vederea desfășurării activității lor; dobînditori de produse pentru uzul lor privat; simpli trecători („bystander” sau „passant innocent”) care nu au legătură cu produsul, dar care au suferit prejudicii de pe urma caracterului defectuos al acestuia. Adepții acestei definiții au arătat că toți trebuie să se bucure de protecție, fie că au avut sau nu o relație directă cu produsul. Cu atît mai mult trebuie de protejat simplu trecător, pentru că el nu are posibilitatea de a inspecta defectele produsului și de a-și limita cumpărăturile la acelea care îi asigură o securitate sporită cum pot face cumpărătorii. În acest context, suntem de părerea că noțiunea de “consumator” este mai largă și ne aliniem accepțiunii obiective.
Contrar accepțiunii obiective este cea subiectivă care prezintă consumatorul ca o persoană ce trebuie să îndeplinească cel puțin două condiții: 1) să dobîndească, să posede sau să utilizeze un bun (sau un serviciu); 2) dobîndirea, posesia sau utilizarea să se facă în scop privat. Însăși noțiunea de consumator a fost inventată de juriști, în scopul de a proteja persoanele de efectele negative pe care le pot produce unele bunuri sau servicii fabricate și puse în comerț. Prin „consumator” se înțelege orice persoana fizică ce intenționează să comande, procură sau folosește produse, servicii pentru necesități nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională [5].
În Legea privind protecția drepturilor consumatorilor din 7 februarie 1992 a Federației Ruse, noțiunea de consumator este asimilată cetățeanului, care are intenția de a cumpăra sau comanda produse (servicii) în scopul de a fi utilizate pentru necesitățile personale, familiale și alte necesități, acestea nefiind legate de activitatea sa profesională. Legea prevede în mod expres că pentru ca persoana să se bucure de protecția consumatorilor, pe lîngă faptul ca ea să procure, comande, utilizeze (consume) mărfurile și serviciile, obținute de la agentul economic, în calitate de destinator final, ea poate doar să intenționeze să procure sau să comande mărfuri (servicii) pentru necesități vitale.
În Hotărărea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova „Cu privire la practica aplicării legislației despre protecția consumatorilor la judecarea cauzei civile” nr.7 din 09.10.2006 se atenționează asupra neconfundării noțiunii de „cumpărător” cu noțiunea de „consumator”, termenul de consumator dispunînd de o arie de acoperire mai amplă [41, p. 4-6].
Consumatorul poate dobîndi sau poseda un bun nu neapărat ca efect al încheierii unui contract de vînzare- cumpărare. Concomitent, posesia sau proprietatea poate rezulta nu numai dintr-o relație contractuală, ci dintr-un raport juridic în cadrul căruia consumatorul este terță persoană [2].
Un alt argument este că termenul de „cumpărător” include atît persoanele fizice, cît și cele juridice, iar termenul de „consumator” poate fi atribuit numai persoanei fizice. Persoanele juridice, precum și persoanele fizice ce desfășoară activitatea de întreprinzător și intră în raporturi juridice în virtutea acestei calități nu sunt incluse în noțiunea de „consumator”. De altfel, „a consuma”, provenind din latinescul „consommare”, înseamnă a termina procesul economic de producție, iar circuitul mărfurilor se finalizaează prin consum. Rodica Diana Apan în lucrarea sa „Teoria generală a drepturilor afacerilor” definește noțiunea de consumatori industriali, definiție, care în opinia noastră prezintă interes. Consumatorii industriali sunt cei care fiind constituiți în condițiile prevăzute de lege, cumpără produse în scop profesional, și anume fie în scop de vînzare, fie în scop de prelucrare sau înglobare într-un produs finit care este vîndut. Aceștia sunt considerați un segment de consumatori intermediari între producătorii și consumatorii individuali finali, care utilizează produsele pentru propria lor folosință sau pentru aceea a familiei.
O abordare destul de amplă a noțiunii de consumator este prevăzută și de legislația Comunității Europene cu privire la protecția consumatorului. În Uniunea Europeană, noțiunea de consumator a fost pentru prima dată prevăzută în Tratatul de la Roma (încheiat la 25 martie 1957, în vigoare de la 1 ianuarie 1958), care prevede o regulă cu caracter imperativ:„de a contribui la realizarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor”. Dezvoltarea unei politici de protecție a început formal în anul 1975 prin adoptarea primei rezoluții a Consiliului UE care recunoaște că trebuie să acorde o atenție specială necesităților consumatorilor. Primul Program de protecție a consumatorilor adoptat de Comunitățile europene în 1975, întemeiat pe principiile generale a art.2 din Tratatul de la Roma, includea cinci drepturi fundamentale:
dreptul la protecția intereselor economice;
dreptul la protecția vieții;
dreptul la repararea prejudiciilor suferite;
dreptul la infomare și educare;
dreptul la prezentare.
Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992 conține o bază juridică explicită pentru Comunitatea europeană în domeniul politicii de protecție a consumatorului. În dispozițiile sale, Titlul XI (art.39(2)), 40(3), 85(3), 86(b) se menționează noțiunea de consumator, fără însă a fi definită. Conform art. 153 (fost art.129A) se urmărește realizarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor prin măsurile adoptate în constituirea pieței unice. Același obiectiv de reglementare stipulează convențiile aplicabile statelor membre ale UE, printre care enumerăm: Convenția de la Bruxelles din 1968 cu privire la competența jurisdicțională în materia civilă și comercială, și Convenția de la Roma din 1980 cu privire la legea aplicabilă obligațiilor contractuale (art. 5 (1)). În accepțiunea Convențiilor menționate „consumatorul” este acea persoană care încheie un contract fără a avea legătură cu activitatea sa profesională (art.13) [36, p. 168].
1.2. Instituția protecției consumatorului în Republica Moldova
La momentul actual, în Republica Moldova protecția consumatorilor se realizează printr-o serie de dispoziții ale Codului civil, Legii nr.105 din 13 martie 2003 privind protecția consumatorilor și o multitudine de alte acte cu caracter normativ (Hotărîri ale Guvernului, Instrucțiuni, Norme tehnice etc.) De exemplu: Legea nr. 422 din 22 decembrie 2006 privind securitatea produselor [7], Hotărîrea Guvernului nr. 1465 din 8 decembrie 2003 cu privire la aprobarea Regurilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție [11] etc. Pe lîngă acestea, drepturile consumatorilor sunt reglementate prin tratate internaționale. În cazul în care convențiile internaționale, la care RM este parte, conțin alte norme decît cele prevăzute de legislația RM cu privire la protecția consumatorilor, se aplică prevederile tratelor internaționale [1].
Pct.4 al Hotărîrii Plenului C.S.J. nr. 24 indică că, soluționînd problemele privind caracterul relațiilor dintre consumatori și agenții economici, temeiurile și condițiile apariției lor, drepturile și obligațiile părților, este necesar să se țină cont atît de normele Legii și ale altor acte adoptate conform ei, cît și de normele respective ale Codului Civil al RM și ale altor legi, în măsură în care ele reglementează protecția drepturilor consumatorilor. Dacă prevederile actelor normative, subordonate Legii (instrucțiuni, regulamente) vin în contradicție cu legile în vigoare, urmează să ne conducem de aceste legi.
În general, protecția juridică a consumatorilor este asigurată prin dreptul acestora de a introduce acțiuni în justiție împotriva agenților economici care le prejudiciază drepturile și interesele legitime. Pentru eliminarea riscurilor, importatorii, producătorii și vînzătorii au obligația de a comercializa numai produse sigure, certificate și omologate conform condițiilor specifice de calitate înscrise în actele normative. Produsele plasate pe piață trebuie să fie însoțite de certificare de conformitate sau de declarații de conformitate, de alte documente conform legii. Producătorii au obligația să pună pe piață numai produse care respectă condițiile prescrise sau declarate și să oprească livrările și să retragă de pe piață sau de la consumatori produsele la care organele abilitate sau specialiștii proprii au constatat neîndeplinirea caracteristicilor prescrise, declarate sau care ar putea afecta sănătatea, viața sau securitatea consumatorilor [27, p. 59-61].
Aceste obligații se incumbă producătorilor, agenților economici, deoarece aceștia sunt animați de dorința de a spori profiturile în detrimentul consumatorilor, scop pentru care, deseori apelează la cele mai variate tehnici de vînzare, la practici abuzive în domeniul concurenței, la publicitatea înșelătoare. Nu putem nega faptul că consumatorul este partea slabă în raporturile juridice existente, iar diversificarea bunurilor și serviciilor pe o piață în continuă expansiune pot duce la noi provăcări în adresa sănătății și securității acestora. Consumatorul în zilele de azi a devenit o unealtă pentru producători, în scopul obținerii profiturilor [31, p. 57-59]. Pe de altă parte, consumatorul este principalul destinatar al celei mai mari părți din volumul de produse și servicii utilizate de societate.
Cererea consumatorilor determină oferta producătorilor (prestatorilor) care, pentru a supravețui pe piață, trebuie să-și adapteze permanent performanțele și prețurile produselor (serviciilor) oferite la exigențele consumatorilor. Deci, consumatorul are un rol principal în stimularea concurenței, contribuind la îmbunătățirea funcționării pieței prin alegerile pe care le face, alegeri raționale bazate pe informațiile de care dispun. Consumatorul stipulează pe acei producători (prestatori) care reușesc să se apropie cel mai mult de nevoile lui de consum. Pe măsură ce o țară cunoaște o dezvoltare economică mai accentuată, rolul consumatorului devine din ce în ce mai complex.
Pe de altă parte, considerăm că pentru a veni în întîmpinarea consumatorilor, agenții economici pentru produsele și serviciile furnizate sunt obligați prin lege să remedieze deficiențele apărute în cadrul termenului de garanție la produsele de larg consum, inclusiv ale celor de folosință îndelungată, (deficiențe neimputabile consumatorilor). Producătorii sau prestatorii de servicii sunt răspunzători pentru viciile ascunse ale produselor sau serviciilor, care nu permit folosirea lor de către consumator potrivit scopului pentru care acestea au fost realizate și/ sau achiziționate, sau care pot afecta viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor.
Prin „garanție” se înțelege orice angajament luat de un vînzător sau de un producător față de consumator, de a restitui prețul primit sau de a înlocui, de a repara sau a remedia în orice formă deficiențele, fără a solicita costuri suplimentare, în cazul în care bunul nu corespunde condițiilor enunțate în declarația de garanție sau în publicitatea aferentă [33, p. 9-11]. Conform art.10 al Legii privind protecția consumatorilor [5], consumatorul este în drept să pretindă vînzătorului, prestatorului remedierea sau înlocuirea gratuită ori restituirea contravalorii, serviciilor, precum și despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficiențelor constatate în cadrul termenului de garanție sau termenului de valabilitate, cu condiția respectării de către consumator a instrucțiunilor de utilizare, de instalare și a regulilor de păstrare în documentul de însoțire. Dacă vînzătorul, prestatorul refuză să satisfacă reclamația consumatorului, aceștia sunt obligați să dovedească vina consumatorului în ceea ce privește deficiențele apărute la produsul vîndut, serviciul prestat, prin expertiza tehnică efectuată de un expert competent în domeniu, abilitat în conformitate cu legislația, într-un termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data înaintării pretenției de către consumator. În caz contrar, ei sunt obligați să îndeplinească cerințele consumatorului, prevăzute de art.13 alin.(1) din Legea privind protecția consumatorilor [5]. În cazul unor vicii ascunse, apărute după expirarea termenului de garanție, termenul de 14 zile sau termenul stabilit prin contract curge de la data finalizării expertizei tehnice efectuate de o terță parte competentă în domeniu, abilitată conform legislației. Reieșind din faptul că expertiza enunțată se efectuează în afara cadrului procesual civil, această expertiză are natura juridică a unei expertize extrajudiciare.
Art.13 al Legii nominalizate prevede remedierea, înlocuirea, restituirea contravalorii produsului/ serviciului necorespunzător și reducerea prețului în cadrul termenului de garanție sau termenul de valabilitate. Prin termen de valabilitate- se înțelege o perioadă de timp, stabilită de către agentul economic care fabrică un produs perisabil sau un produs care, în scurt timp, poate deveni periculos pentru sănătatea consumatorilor și în cadrul căreia produsul trebuie să-și păstreze caracteristicile specifice, cu condiția respectării regulilor de transport, manipulare, depozitare, păstrare, utilizare și consum. Pentru produsele alimentare și medicamente, termenul de valabilitate este data- limită de consum.
Remedierea deficiențelor care au fost depistate la produsul achiziționat, trebuie să fie înlăturate fără întîrzieri de către producător (vînzător) sau de către o organizație care îndeplinește funcțiile de producător (vînzător) în baza contractului încheiat cu acesta. În acest sens, opinăm că în cazul în care se depistează un defect de fabricație sau de funcționare, cumpărătorul în conformitate cu clauzele din contractul de vînzare- cumpărare are tot dreptul legal de a pretinde remedierea, înlocuirea sau returnarea banilor de către agentul economic, în cazul nostru vînzătorul. Dreptul consumatorului de a pretinde remedierea gratuită a deficiențelor, înlocuirea ori restituirea contravalorii produsului, serviciului este reglementat de Legea privind protecția consumatorilor, art.13. În cazul în care a fost cauzat un prejudiciu consumatorului în urma utilizării unui produs defectuos, fie că acesta este cumpărătorul sau o terță persoană, dreptul de a pretinde repararea prejudiciului este prevăzut de art. 15 alin.(1) al Legii nr.13.03.2003. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de produse cu defecte sau cum Legea respectivă îl numește „necorespunzător” este prevăzută de dispozițiile Codului Civil la Secțiunea „Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase”.
Din prevederile art.15 alin.(2) al Legii privind protecția consumatorului, putem trage concluzia că din dispoziția art. 15 alin.(2) reiese o normă generală „prejudiciul se repară de către vînzător, prestator…” și una specială „…și în cazul în care livrarea produsului, prestarea serviciului se fac în mod gratuit sau la un preț redus ori dacă produsul a fost comercializat ca piese de schimb sau distribuit sub o altă formă”.
Art.1425 alin.(1) Cod Civil [2] prevede că „producătorul răspunde pentru prejudiciul cauzat de un produs defectuos”, iar potrivit art. 1426 alin.(4) în cazul în care producătorul nu poate fi stabilit „orice persoană care a livrat produsul poate fi considerat producător, dacă în termen de o lună din momentul în care a luat cunoștință de pretențiile ce decurg din viciile produsului, nu indică producătorul ori persoana care i-a livrat produsul .” Totodată, conform art. 7 lit. d) și art.8 lit.i) obligația de a răspunde pentru prejudiciul cauzat de produsul necorespunzător pe toată durata de funcționare sau a termenului de valabilitate stabilite, cu condiția respectării de către consumator a regulilor de transport, depozitare, păstrare, utilizare și consum, revine atît producătorului, cît și vînzătorului.
Deci, vînzătorul poate repara un prejudiciu cauzat de un produs defectuos (necorespunzător), după care are dreptul la acțiunea în regres împotriva producătorului, (în temeiul art. 1415 CC [2]) totodată, menționăm că vînzătorul nu poate răspunde pentru defectul de design (concepție), de fabricare sau de funcționare. Răspunderea vînzătorului poate fi angajată în cazul în care producătorul demonstrează că a pus în circulație un produs fără defect, iar defectul se datorează unei depozitări necorespunzătoare, în condiții păstrării neadecvate a produsului în magazin sau depozit
În general, domeniul produselor alimentare este unul sensibil atît pentru țările dezvoltate, cît și pentru țările cu o economie în tranziție. În categoria produselor alimentare intră tot ce ne asigură hrana, în măsura acoperirii nevoilor noastre. W. Kollah [după 38, p. 119-120], cercetător german care s-a remarcat prin efectuarea unor studii aprofundate privind igiena alimentară, arată că excepțiile făcînd maladiile provocate de accidente generate de micro-organisme extrem de virulente, bolile cunoscute își au originea, direct sau indirect, în substanțele dăunătoare pe care le consumăm. În acest scop, sub egida Organizației Mondiale a Sănătății a fost adoptat Codex Alimentarius, recunoscut ca punct de referință pentru realizarea disputelor referitoare la securitatea alimentară a consumatorilor. Codex Alimentarius este o colecție de standarde alimentare adoptate la nivel internațional care au ca scop declarat protecția sănătății consumatorilor și asigurarea practicilor corecte în comerțul alimentar. Menționăm că RM este membră a acestei organizații- Codex Alimentarius, constituită în 1962.
Cu referire la acest subiect există și o serie de reglementări specifice pentru produse alimentare, produse cosmetice etc. Printre care enumerăm: Legea privind produsele alimentare nr.78 din 18.03.2004 [8], Legea cu privire la medicamente nr 1409 din 17.12.1997 [6], Legea cu privire la regimul produselor și substanțelor nocive [9], Hotărîre cu privire la aprobarea Regurilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție nr.1465 din 08.12.2003, Hotărîre despre aprobarea Normelor privind etichetarea produselor alimentare și Normelor privind etihetarea produselor chimice de menaj nr.996 din 20.08.2003 etc. Reglementările în domeniu au drept obiectiv de a stabili un mecanism funcțional de apărare a consumatorilor, de a crește nivelul calitativ al produselor și serviciilor, și de ce nu în ultimul rînd, de a ridica nivelul de trai al populației.
Standardizarea constituie un element important în acțiunea de stabilire a unor reguli în scopul realizării ordinii într-un domeniu dat. Aplicațiile standardizării se referă la unitățile de măsură, terminologie și simbolizare, produse și procese (definirea și alegerea catacteristicilor produselor, metode de încercare și măsurare), securitatea persoanelor și bunurilor. Principala preocupare a standardizării este indisolubil legată de promovarea progresului tehnic, de ridicarea permanentă a parametrilor tehnici și calitativi ale produselor și a gradului lor de competitivitate. Standardizarea se bazează pe rezultatele sigure, obținute de știință și tehnică, cît și de experiență, ceea ce reprezintă activitatea de elaborare și implementare a unor documente de referință- numite standarte [35, p. 200].
Important este și rolul componentei Asigurarea calității (Conformității), care încheie segmentul funcțional al componentelor infrastructurii calității și furnizează dovezi, precum că un produs este conform cerințelor stipulate în standardul sau documentul pertinent. Certificarea, inspecția și declarația de conformitate sînt elementele principale ale acestei trei componente.
Primele două se efectuează de către o terță parte, de un organism de certificare sau de inspecție, acreditate și/sau desemnate de către o autoritate de stat. În calitate de probe se folosesc rezultatele încercărilor de laborator și/sau ale identificării produsului (în cazul certificării sistemului de management al calității, decizia se i-a în baza auditului sistemului).
Declarația de conformitate se face de către furnizorul produsului pe propria răspundere, în baza unor dovezi exhaustive și veridice. În lipsa unor reguli adecvate economiei de piață referitor la responsabilitatea producătorului de produsul livrat, certificarea este pocedura dominantă pe piața noastră internă. În consecință, pe parcusul anilor s-a cristalizat opinia că, după certificarea produsului, răspunderea trece în întregime pe seama organismului care a efectuat certificarea, ceea ce nu corespunde realității, fiindcă organismul de certificare evaluează o dată în an produsul și/sau procesul de producție și nu poate controla respectarea în permanență a procesului tehnologic, nu poate răspunde de calitatea materiei prime utilizate în procesul de fabricație, precum și de respectarea regimului de păstrare și transportare a produsului.
1.3. Sistemul de protecție al consumatorilor la nivelul Uniunii Europene
La nivel european, mijlocul de afirmare a politicii de protecție a consumatorului îl constituie directivele. Aceste norme sunt urmarea declarației de voință a statelor membre cuprinsă în art.153 introdus în textul tratatului asupra Uniunii Europene de Tratatul de la Amsterdam, text menținut prin Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene [22, p. 104].
Dreptul comun în materie de securitate a produselor este Directiva 85/3747 CEE din 25 iulie 1985 a Consiliului Europei privind răspunderea pentru produsele defectuoase [35, p. 212]. Această directivă a fost completată de altele peste 200 de directive „verticale" privind asigurarea securității relativ la diferite produse determinate (cum ar fi Directivele 75/319/GEE și 81/851/CEE privind produsele farmaceutice sau Directiva 89/662/CEE privind produsele de origine animală). Dată fiind varietatea în creștere a produselor de pe piață, a apărut necesitatea emiterii unei reglementări care să acopere ipoteza prejudiciilor cauzate de produse neavute în vedere de directivele verticale. Acest pas a fost realizat prin adoptarea Directivei 92/59/CEE din 29 iunie 1992, relativa la securitatea generală a produselor, menită să se aplice acelor produse care nu au făcut obiectul unor reglementări comunitare specifice. Această directivă nu a adus atingere reglementării cuprinse în Directiva 85/374/CEE (conform art.13) si nu s-a aplicat decât în regim complementar unor produse pentru care existau deja reglementări speciale (conform art.1) [25, p. 125-127].
Ca urmare a modificărilor survenite în Tratatul de instituire a Uniunii Europene, în special a articolelor 152 și 153, a apărut necesitatea unei actualizări a dispozițiilor din Directiva 92/59/CEE. Această actualizare s-a realizat însă prin intermediul unei noi directive, 2001/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 decembrie 2001 relativă la securitatea generală a produselor, care va abroga Directiva 92/59/CEE la data de 15 ianuarie 2004 (art.22 și 23), menținându-se în vigoare dispozițiile Directivei 85/374/CEE (conform art.17). Această nouă directivă, reglementare de mare anvergură în cadrul politicii de protecție a consumatorilor, trebuie transpusă în legislația națională a Statelor membre până la data de 15 ianuarie 2004 (conform art. 21 alin.1). Credem că, datorită conținutului reglementărilor menționate, conținut care se regăsește într-o anumită măsură și în legislația noastră, este necesară o prezentare sumară a acestor reglementări, ținându-se seama de succesiunea lor în timp.
Directiva 85/374/CEE a Consiliului Europei relativă la răspunderea pentru produsele defectuoase. Condițiile pentru angajarea răspunderii pentru produsele defectuoase sunt prejudiciul, fapta ilicită (care de fapt constă în defectul produsului) și raportul de cauzalitate între defectul produsului și prejudiciu. Necesitatea întrunirii acestor elemente rezultă din redactarea art.4 conform căruia sarcina probei celor 3 condiții revine victimei. De asemenea, din reglementare rezultă că răspunderea instituită este independentă de ideea de culpă, fiind o răspundere obiectivă [17, p. 74-76].
În concepția directivei (reluată apoi de legislația tuturor statelor membre) un produs este defectuos dacă nu conferă securitatea la care se poate aștepta în mod legitim (art.6 alin.1), ținându-se seama de toate circumstanțele și mai ales de prezentarea produsului, folosirea acestuia și de momentul punerii lui în circulație.
Domeniul de aplicare al directivei este dublu restrâns, atât cu-privire la produse, cât și cu privire la persoana responsabilă. În privința categoriilor de produse, ea se aplică numai la bunuri mobile (corporale sau incorporale) sau imobile prin destinație (care rămân mobile prin natura lor), neaplicându-se deci serviciilor și persoanelor (cu excepția substanțelor de origine umană, cum ar fi sângele). În categoria bunurilor menționate, art.2 include și energia electrică. Inițial directiva prevedea (prin același art.2) că nu se aplică materiilor prime agricole si produselor de vânătoare în stare originară (pentru care existau și la acea dată reglementări specifice). În scopul recâștigării încrederii consumatorilor și asigurării unei protecții mai bune a acestora relativ la produsele agricole, prin art.1 din Directiva 1999/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului s-a modificat art.2 menționat mai sus, în sensul înlăturării oricărei excepții privind produsele agricole sau de vânătoare. Așadar, în prezent, directiva analizată se aplică si acestor produse.
În privința persoanei care răspunde, reglementarea se va aplica, în principal, producătorului (care este orice fabricant al produsului finit, producătorul unei materii prime sau a unei părți componente a produsului și persoana care se prezintă consumatorilor ca și producător) și importatorilor (art.3 alin.1 și 2). Numai în cazul în care aceștia nu vor putea fi determinați, se va putea angaja răspunderea furnizorului (distribuitorului), care va fi considerat producător dacă nu va indica în termen rezonabil producătorul sau importatorul dacă producătorul nu are sediul într-un stat membru (art.3 alin.3).
Art.7 prevede 6 cazuri de exonerare de răspundere a producătorului, între care: dovada faptului că nu acesta a pus în circulație produsul sau că defectul produsului nu exista cu ocazia punerii în circulație, riscul de dezvoltare etc. [32, p. 60-62].
Termenul de prescripție a acțiunii în despăgubiri este de 3 ani de la data când victima a luat (sau ar fi trebuit) cunoștință de prejudiciu, defectul produsului și persoana responsabilă cu condiția de a nu fi trecut 10 ani de la punerea în circulație a produsului, în acest caz persoana responsabilă fiind exonerată de răspundere (art.11). În sfârșit, mai trebuie menționat că, așa cum se deduce din dispozițiile art.13, este indiferentă calificarea răspunderii ca fiind delictuală sau contractuală.
Directiva 92/59/CEE a Consiliului Europei relativă la securitatea generală a produselor. Reglementarea este remarcabilă prin încercarea de definire a unor termeni specifici răspunderii, cum ar fi: produs, produs sigur, produs defectuos, produs periculos (art.2), prin statornicirea unei obligații de securitate alături de o serie de alte obligații complementare ale producătorilor (art.3 alin.1-2) și distribuitorilor (art.3 alin.3), prin reglementarea obligațiilor și puterilor statelor membre în cadrul politicii de securitate (art.5 și 6) și prin reglementarea unor proceduri comunitare speciale menite să asigure măsurile de piață care trebuie luate în privința unor produse defectuoase (ca restrângerea circulației unor produse, retragerea de pe piață sau interzicerea lor înainte de a intra în circulație) și instituirea unui organism cu atribuții speciale, comitetul de urgență, cu atribuții speciale în politica de protecție (art.7-9 respectiv art.10 și 11). Întrucât toate aspectele cuprinse în această directivă au fost reluate și dezvoltate de Directiva 2001/95/CEE, ele vor fi prezentate în cadrul secțiunii care prezintă această reglementare.
Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului European din 3 decembrie 2001 relativă la securitatea generală a produselor. Directiva, după cum rezultă chiar din considerentele sale (art.1 și 9), dar și din art.1 și art.2 lit.a, nu se aplică decât produselor, fiind excluse serviciile. De asemenea, directiva nu este incidență pentru produsele în privința cărora există reglementări specifice, cu excepția unor categorii de riscuri și ale unor obligații de securitate neacoperite de reglementarea specială (art.2 par.2 lit.a și b) și pentru care totuși se va aplica noua directivă [28, p. 11-13].
În accepțiunea directivei, prin „produs" se înțelege orice bun (inclusiv cel din cadrul unei prestări de servicii) care este destinat consumatorilor sau susceptibil de a fi utilizat de consumatori în condiții de previzibilitate rezonabilă, chiar dacă nu le este destinat și care este furnizat sau pus la dispoziție în cadrul unei activități comerciale, cu titlu oneros sau gratuit, indiferent dacă este nou, de ocazie sau recondiționat, fiind excluse produsele vândute ca antichități sau care necesită reparații prealabil folosirii lor, cu condiția ca furnizorul să informeze dobânditorul despre aceste aspecte (art.2 lit. a).
„Produs sigur" este orice produs care, în condiții normale de utilizare (sau rezonabil previzibile), inclusiv de durată și, dacă este cazul, de punere în funcțiune, de instalare sau întreținere, nu prezintă nici un risc sau prezintă riscuri reduse la un nivel scăzut, compatibile cu utilizarea produsului și considerate ca acceptabile. De aceea, în completarea definiției de mai sus, directiva prevede câteva criterii de care trebuie să se țină seama în determinarea caracterului sigur al produsului. Pentru completarea definiției produsului sigur trebuie să se țină seama și de art.3 alin.2 din Directivă, conform căruia un produs este considerat sigur dacă, în lipsa unei reglementări comunitare specifice privind securitatea acelui produs, el corespunde prescripțiilor cuprinse în legislația națională, care trebuie să fie conforme cerințelor art.28 și art.30 din Tratat. „Produsul periculos" este acel produs care nu corespunde definiției amintite privind produsele sigure (art.2 lit.c). Directiva definește și noțiunea de „risc grav" ca: orice risc grav, inclusiv cel al cărui efect nu este imediat și care necesită intervenția imediată a. autorității publice (art.2 lit.c) [29, p. 122].
Persoanele chemate să răspundă sunt, în principal, producătorii și, în subsidiar, distribuitorii. Noțiunea de producător cuprinde: fabricantul produsului (dacă este stabilit în Uniunea Europeană), orice persoană care se prezintă ca fabricant al produsului (de exemplu, aplicând pe produs numele său sau marca sa), reprezentantul fabricantului (dacă fabricantul nu este stabilit în Uniunea Europeană), importatorul produsului (dacă nici fabricantul, nici reprezentantul său nu sunt stabiliți în Uniunea Europeană), alți comercianți profesioniști din circuitul de comercializare al produsului (în măsura în care activitățile lor pot influența caracteristicile de securitate ale unui produs). Spre deosebire de această ultimă categorie, „distribuitorul" este orice profesionist din circuitul de comercializare a produsului a cărui activitate nu influențează caracteristicile de securitate ale produsului (art.2 lit. e și f).
Directiva reglementează o serie de obligații în sarcina producătorilor (și secundar și în sarcina distribuitorilor), toate fiind menite să asigure securitatea consumatorului. În acest sens credem că trebuie enumerate: Obligația generală de securitate (cap.II din directivă). Sensul acestei obligații este acela că „producătorii sunt ținuți să nu introducă pe piață decât produse sigure" (art.2 alin.1); Obligația de informare a consumatorilor. Conform art.5 alin.1, producătorul are îndatorirea de a furniza consumatorului informații utile menite să-i permită acestuia să evalueze riscurile unui produs pe timpul duratei normale de utilizare sau rezonabil previzibile (în cazul în care acestea nu sunt imediat perceptibile fără un avertisment adecvat); Obligația producătorului de a lua măsuri menite să asigure o autoinformare a acestuia în legătură cu riscurile produselor introduse pe piață, precum și să-i permită efectuarea unor acțiuni concertate de intervenție în vederea: retragerii de pe piață a produsului, atenționării adecvate a consumatorului sau întoarcerii produsului (art.5 alin.1); Obligația de a informa autoritățile competente atunci când cunosc existența unui risc incompatibil cu obligația generală de securitate (art.5 alin.3);
Ultima obligație revine în egală măsură și distribuitorilor. Aceștia, spre deosebire de producători au o serie de obligații mai puțin severe. Astfel, art.5 alin.2 prevede că distribuitorii sunt ținuți să acționeze în mod diligent pentru respectarea obligației de securitate, adică nefurnizând consumatorilor produse despre care au cunoștință (sau ar trebui să aibă cunoștință) că nu satisfac exigențele conformității cu obligația de securitate și să informeze consumatorii cu privire la potențialele riscuri.
Capitolele IV, V și VI din Directivă prevăd obligațiile statelor membre raportate la obligația generală de securitate, procedurile comunitare în cazul intervenției și cu referire la raporturile dintre statele membre și Comisia Europeană, precum și cu privire la procedurile comitetului de pe lângă Comisie.
La data de 15 ianuarie 2004 (de altfel data limită pentru transpunerea în legislațiile naționale a noii directive) Directiva 92/59/CEE va fi abrogată. Conform art.22, referințele din textele comunitare care privesc textul vechii directive vor fi considerate ca referințe la prezenta directivă ținându-se seama de un tabel de corespondențe între textele celor două reglementări, cuprins în anexa IV a noii directive. Noua directivă a intrat în vigoare la data de 15 ianuarie 2002, data publicării în Jurnalul Oficial (art.23).
2. PROTECȚIA CONSUMATORULUI ÎN REPUBLICA MOLDOVA PRIN PRISMA INFLUENȚEI NORMELOR COMUNITARE
2.1. Corelarea legislației Republicii Moldova privind protecția consumatorului cu prevederile comunitare în domeniu
La momentul actual, protecția sănătății, precum și a consumatorului sunt domenii importante pentru legislația UE, aspect reflectat și în politicile comunitare. Aceste domenii fac parte din serviciul public european. Serviciul public european este o noțiune juridică ce se referă la un ansamblu de atribuții ale funcționarilor publici din țările membre ale UE. În conformitate cu standardele europene, funcționarul public se află la dispoziția cetățeanului european pentru a-i asigura servicii de calitate în toate domeniile. Această atribuție este și cea mai relevantă obligație de serviciu.
Prin urmare, acest aspect se reflectă și în domeniul sănătății și al protecției consumatorului. Progresul procesului de integrare europeană, atât pe linie economică, cât și pe linie socială, a determinat și cerința, tot mai evidentă de a avea o politică comună de protecție a consumatorilor. După summitul de la Paris din 1972 al șefilor de stat și de guvern din țările comunitare, care a solicitat acțiuni în acest domeniu, Comisia Europeană a prezentat, în 1975, primul program de acțiune privind politica de protecție a consumatorilor, care a fost adoptat în același an de Consiliul de Miniștri [18, p. 147]. Astfel, „Programul preliminar al CEE pentru protecția consumatorilor și politica de informare” s-a focalizat pe protecția a 5 drepturi de bază ale consumatorilor: dreptul la protecția sănătății; dreptul la protecția intereselor economice ale consumatorilor; dreptul la informare și la educație; dreptul la despăgubiri; dreptul la reprezentarea consumatorilor la nivel comunitar și național.
Acquis-ul comunitar în domeniul protecției consumatorului este extrem de vast. El cuprinde nu doar reguli referitoare la etichetarea produselor comercializate pe ansamblul teritoriului Uniunii Europene, dar și reguli privitoare la instituțiile și procedurile de care consumatorul european dispune pentru a putea beneficia în mod concret și eficient de drepturile sale [25, p. 126-128]. Consumatorul trebuie să poată avea acces la informația care i-ar permite să ia o decizie conformă cu dorințele sale reale vis-a-vis de un produs sau serviciu existent pe piața europeană.
Informațiile oferite trebuie să îi permită să nu facă confuzie cu alte produse sau servicii similare existente pe piață, fără însă ca acestea să limiteze în vreun fel libera competiție existentă în cadrul UE între producători și cei care comercializează respectivele bunuri și servicii, adică vânzătorii și prestatorii. Pe plan european, protecția consumatorului este reglementată în Tratatul Constitutiv al UE într-un Titlu distinct, al XIV-lea. Articolul 153 (ex., art.129 A) din Tratatul de la Maastricht precizează contribuția Comunității la protecția sănătății și a intereselor economice ale consumatorilor, la promovarea dreptului lor la informație, la educație și la apărarea intereselor proprii, nedefinind totuși expres definită noțiunea de consumator [31, p. 57-58].
În Convenția de la Bruxelles din 1968 cu privire la competența jurisdicțională în materie civilă și comercială, consumator este acea persoană care încheie un contract fără legătură cu activitatea sa profesională (art.13). Aceeași linie urmărește și Convenția de la Roma din 1980 cu privire la legea aplicabilă obligațiilor contractuale (art.5 alin.(1)) [19, p. 14-16].
În directive – principalele acte normative comunitare prin care se realizează protecția consumatorilor – termenul de consumator este utilizat, dar nu întotdeauna definit [26, p. 222]: Directiva 84/450/CEE cu privire la apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative a statelor membre în materia publicității înșălătoare este destinată și protecției consumatorilor, dar noțiunea de consumator nu este definită; Directiva 85/374/CEE cu privire la apropierea dispozițiilor legislative, regulamentare și administrative ale statelor membre în materia răspunderii pentru produsele defectuoase impune o răspundere obiectivă a producătorilor, care funcționează și față de consumatorii prejudiciați, dar nici aici termenul nu este definit; Directiva 85/577/CEE cu privire la protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara sediilor comerciale definește consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce încheie tranzacții (în sensul Directivei) într-un scop străin activității sale profesionale; Directiva 87/102/CEE cu privire la creditul pentru consum consideră consumator orice persoană fizică care, pentru încheierea tranzacțiilor ce intră în domeniul de aplicare al Directivei, acționează într-un scop putând fi considerat străin activității sale comerciale sau profesionale; Directiva 93/13/CEE cu privire la clauzele abuzive din contractele încheiate de consumatori privește consumatorul ca orice persoană fizică ce acționează în scopuri ce nu intră în sfera activității sale profesionale.
Deci, concepția comunitară a consumatorului se circumscrie definiției subiective. Consumator poate fi numai persoana fizică ce încheie anumite tranzacții fără legătură cu activitatea profesională, astfel încât atât în legislația Republicii Moldova, cât și în legislația statelor europene, consumatorul este partea slabă din contractele de consum sau victima produselor defectuoase (nocive), a serviciilor necorespunzătoare utilizate sau consumate, atunci când acestea au fost dobândite într-un scop privat, fără legătură cu activitatea profesională a consumatorului. În acest scop, Comunitatea ia măsuri în cadrul realizării pieței interne și măsuri care susțin și completează politica statelor membre. Astfel, toate persoanele fizice și juridice implicate în lanțul comercial european, trebuie să se conformeze standardelor de calitate și etichetare ale UE în vederea promovării mecanismului de protecție a consumatorilor.
Astfel, rolul și, mai ales, realizările Comunității Europene în apărarea drepturilor și asigurarea protecției consumatorilor se pot structura în trei domenii principale: Introducerea unui minim de reguli, de principii directoare, de norme cu caracter obligatoriu, atât pentru fiecare stat membru, cât și pentru celelalte state europene, în condițiile în care acestea din urmă ar dori să se integreze în Piața Europeană Unică, principii ce se constituie într-un însemnat suport în stabilirea obiectivelor specifice protecției consumatorilor; Crearea la nivelul Uniunii Europene a unui cadru instituțional adecvat protecției consumatorilor, a unor organisme cu atribuții în acest important domeniu și, în felul acesta, crearea premiselor ca în fiecare stat în parte să funcționeze organisme guvernamentale sau neguvernamentale pentru protecția consumatorilor; Continua preocupare pentru amortizarea legislației și a cadrului instituțional în domeniul protecției consumatorilor, preocupare ce se regăsește atât în activitatea de ansamblu a organismelor Uniunii Europene, cât și a flecare țări în parte.
În vreme ce consumerismul internațional trece printr-o nouă etapă, care îi oferă mai multe drepturi, libertăți, dar și responsabilități de o mai mare anvergură, consumatorului din Republica Moldova îi revine o misiune cu mult mai grea: aceea de a trece într-o perioadă scurtă de timp, în ritm alert, prin etapa consumeristă a vechiului concept, pentru ca mai apoi să se poată integra, fără dificultăți, în mișcarea mondială de profil, aducându-și aportul la eforturile comune de stimulare a dezvoltării durabile ale națiunilor [38, p. 119-120].
Dispune el însă, consumerismul, la ora actuală de pârghiile necesare pentru a face acest „salt” în timp? Având drept premisă schimbările benefice care au loc în mediul autohton, atenția care se acordă de către stat implementării unor programe cu caracter protectiv și implicarea din ce în ce mai intensă a organizațiilor nonguvernamentale în acțiuni profilactice și reparatorii, putem afirma cu certitudine că da.
Prin urmare, protecția consumatorilor este o politică de stat relativ recentă, mai ales în Republica Moldova, care a apărut ca răspuns la situația în care se găsește consumatorul în fața unei abundente de bunuri și servicii pe o piață în continuă expansiune, care, în afară de avantajele pe care i le oferă, îi creează și multiple dificultăți. Consumatorul nu mai este cumpărătorul de altădată, care achiziționa bunuri de pe o piață de mici dimensiuni sau fabricate în serie, dar el s-a transformat într-un element ai consumului de masă, făcând obiectul campaniilor publicitare și al presiunilor exercitate de grupuri de producători și distribuitori, care controlează și determină funcționarea pieței. Consumatorul nu mai joacă rolul de echilibru în raporturile de consum. El a devenit o unealtă de care producătorii (distribuitorii, transportatorii, comercianții etc.) se folosesc pentru a obține profituri cât mai ridicate pentru un produs sau un serviciu necorespunzător.
Pe de altă parte, necesitatea derulării cu rapiditate a schimburilor comerciale a impus standardizarea contractelor, apariția contractelor-tip, astfel încât principiile tradiționale aplicabile contractului, adică autonomia de voință și egalitatea părților contractuale nu își mai găsesc locul în noua eră a societății de consum. Consumatorul nu mai negociază încheierea contractului și, dacă ar putea-o face, el nu are competența juridică și tehnică necesară, nu deține informațiile utile înțelegerii factorilor susceptibili a-i ghida alegerea. El nu are decât o alternativă: să fie de acord sau nu cu contractul pe care profesionalul i-l propune [23, p. 321-323].
Starea de „neputință” în care se găsește consumatorul în relația lui cu agentul economic, imposibilitatea financiară și juridică de a se confrunta cu acesta de pe poziție de egalitate impun protecția părții slabe, a consumatorului, prin elaborarea unei legislații speciale ce ar reglementa mecanismul de protecție a consumatorilor în ansamblu.
Deci, vorbind despre strategia Europeană a Republicii Moldova privind procesul de armonizare a legislației naționale cu acquis-ul comunitar în domeniul protecției consumatorului, vom porni de la faptul că la momentul actual, doctrina comunitară și cea națională subliniază necesitatea armonizării legislației, punînd accentul pe cerința integrării ordinii juridice comunitare în cele naționale. Noul tip de drept, cel comunitar, nu înseamnă dispariția ordinilor juridice naționale, ci adaptarea lor la o formă de cooperare modernă, eficientă economic, în cadrul unui sistem economic și politico-juridic integrat, în care își găsesc expresia ideile, gîndirea și acțiunea, tradițiile și particularitățile existente în statele candidate, viitoare state membre.
Dreptul comunitar – ca expresie a raportului dintre unitatea și diversitatea reglementărilor juridice ale Continentului – evoluează în sensul consolidării normelor unitare în domeniile examinate, fără a subaprecia normele care se mențin la nivel național sau chiar și la nivel local. Dreptul comunitar nu respinge, ci încurajează autonomia locală, în toate domeniile recunoscînd dreptul suveran al statelor membre de a participa la adoptarea deciziilor care țin de problemele Uniunii.
Strategia Europeană a Republicii Moldova a fost elaborată în conformitate cu Decretul Președintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin nr. 957-III din 13.XI.2002 privind instituirea Comisiei naționale pentru integrare european. Același obiectiv, de elaborare a Strategiei europene a fost formulat și în Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 351 din 02 aprilie 2004 privind rezultatele activității economiei naționale, executarea bugetului în anul 2003 și sarcinile autorităților administrației publice pentru anul 2004.
Concepția constituie un mesaj politic și o confirmare a opțiunii europene a Republicii Moldova și va servi drept călăuză în activitatea de realizare a obiectivului integrării europene, activitate în care vor fi implicate atît autoritățile centrale și locale, cît și instituțiile societății civile. Concepția integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană a fost aprobată la 16 septembrie 2003 și transmisă Uniunii Europene.
Strategia Europeană a Republicii Moldova este un document intern cu privire la realizarea Concepției integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană, care are drept scop pregătirea țării pentru aderare în viitorul apropiat. Această strategie se bazează pe faptul că integrarea Republicii Moldova reprezintă un interes național fundamental, precum și pe cunoașterea și acceptarea principiilor fundamentale ale uniunii, respectiv: principiul statului de drept și al respectării legii, cu stabilirea unui sistem legislativ uniform și asigurarea protecției drepturilor în baza reglementărilor comunitare; principiul respectării dreptruilor și libertăților fundamentale ale omului; principiul statului social; principiul pluralismului cultural; principiul subsidiarității [12].
La elaborarea structurii Strategiei Europene a Republicii Moldova, s-a ținut cont de experiența țărilor membre sau a celor care se află în stadii diferite de aderare , inclusiv a României și Bulgariei din imediata vecinătate. De asemenea, s-a luat în considerare faptul că structura și elementele de bază ale oricărei strategii de preaderare sunt definite în general de reglementările UE care se referă la procesul de extindere. Strategia desfășurată de preaderare este adoptată de Comisia Europeană pentru fiecare țară candidată, după semnarea și intrarea în vigoare a acordului de asociere Republica Moldova, care încă nu are un acord de asociere semnat cu UE, are dreptul să elaboreze unilateral Strategia, iar la elaborarea ei s-a ținut cont de următoarele momente.
I. Elaborarea strategiei, a fost efectuată în baza analizei profunde și obiective a evoluției relațiilor Republicii Moldova cu UE.
II. Structura strategiei, a pornit de la criteriile, cărora trebuie să le corespundă țara candidată la integrarea in UE. Aceste criterii, cunoscute ca criteriile de , sunt:
1. Criteriul politic,
2. Criteriul economic,
3. Capacitatea de asumare a obligatiunilor de stat-membru al UE,
4. Reforma administrației publice.
După lansarea consultărilor asupra Planului de Acțiuni, structura Strategiei Europene a fost modificată astfel ca să fie coordonată cu cea a planului. De asemenea s-a ținut cont de faptul, că Planul de Acțiuni formulează, obiectivele cooperării dintre Republica Moldova și UE, precum și enumără acțiunile ce trebuiesc intreprinse pentru indeplinirea acestui scop. Perioada de implementare a Planului este de 3 (trei) ani, ceea ce înseamnă că după expirarea aceasteia va fi nevoie de un nou acord și un nou plan de acțiuni sau o nouă strategie.
Indiferent de poziția ulterioară a UE, față de Republica Moldova, acest nou document va trebui să se bazeze pe analiza situației în toate domeniile de cooperare. Acest rol îl are Strategia Europeană, care pe măsura implementării Planului de Acțiuni va fi revizuită periodic, ceea ce va permite ca Strategia să fie utilizată și ca instrument de monitorizare a implementării prevederilor planului.
Strategia Europeană a Republicii Moldova include pentru fiecare domeniu de activitate următoarele elemente de bază:
analiza cadrului legislativ al Republicii Moldova;
analiza cadrului instituțional;
formularea problemelor existente;
formularea priorităților pe termen scurt și mediu.
Structura aceasta este caracteristică și pentru strategiile de asociere ale fostelor și actualelor țări candidate pentru aderare structurii sale, Strategia Europeană a Republicii Moldova permite nu numai să fie formulate sarcinile și obiectivele de activitate, dar reprezintă și documentul de bază de la care poate fi pornită elaborarea Planului național de armonizare legislativă, dat fiind faptul că fiecare paragraf conține o informație despre cadrul legislativ in domeniul respectiv. De asemenea, Strategia permite să se tragă concluziile necesare cu privire la modificarea cadrului instituțional, necesar pentru integrarea Republicii Moldova în UE [12].
Aderarea Republicii Moldova este un proces de lungă durată. Pe parcursul acestei perioade vor avea loc schimbări atit în situația internațională, cît și cea internă, iar, din acest motiv, Strategia Europeană va necesita revizuiri și adaptări permanente la zi, cu reformularea obiectivelor pe termen scurt și mediu.
Armonizarea legislației naționale cu acquis-ul comunitar a fost inițiată în Republica Moldova în anul 1999, prin implementarea Acordului de Parteneriat și Cooperare (APC) dintre CE și Statele sale Membre, pe de o parte, și Republica Moldova, pe de altă parte. Armonizarea legislației în cadrul acestui proiect se limitează la proiectele de acte legislative noi ce urmau a fi elaborate.
Proiectul a creat un mecanism intern de armonizare a legislației care constă din: un sistem de monitorizare a proiectelor de acte legislative; un sistem de verificare a proiectelor de acte legislative; un sistem de avizare a proiectelor de acte legislative.
Abilitatea autorităților de , de a transpune și aplica acquis-ul comunitar este o condiție de aderare , așa cum este consfințit în Tratatul UE, reiterat și explicat de Consiliul UE de din 1993. Unul dintre prevederile aquis-ului comunitar, la care Republica Moldova atrage o atenție deosebită, este domeniul protecției consumatorului.
Axându-ne pe legislația Republicii Moldova din domeniul respectiv, protecția consumatorului înseamnă: proiecția împotriva riscurilor susceptibile de a afecta viața, sănătatea, ereditatea și securitatea consumatorilor; protecția împotriva riscurilor care ar putea aduce atingere intereselor economice ale consumatorilor; asigurarea reparării prejudiciilor suferite de consumatori; informarea și educarea consumatorilor; organizarea și reprezentarea consumatorilor în scopul apărării intereselor lor.
Ca țară ce promovează politica protecției consumatorilor, în fiecare an în Republica Moldova, la 15 martie, se sărbătorește, ca peste tot în lume, „Ziua Consumatorului”. Diverse instituții organizează seminare, conferințe, mese rotunde, cu tematici care vizează domeniul. Apar legi și acte normative noi. Totodată, s-au fortificat legăturile de conlucrare între organele puterii de stat și societatea civilă.
La ora actuală, în Republica Moldova sunt în vigoare multiple legi și acte normative cu aplicabilitate deplină sau parțială în sfera protecției consumatorului. Fiecare domeniu cu care vine în contact cetățeanul Republicii Moldova, în calitatea sa de consumator, are o serie de reglementări care apără drepturile și diversele interese ale acestuia. Fie că este vorba despre sănătate, comercializarea produselor și serviciilor sau repararea prejudiciilor, se poate afirma cu certitudine că există un cadru juridic funcțional și adecvat multitudinii de probleme specifice mediului autohton. Totodată, se fac demersurile necesare pentru racordarea legislației naționale la cea a Uniunii Europene. Direcțiile procesului de armonizare juridică sunt: calitatea produselor, siguranța consumatorului, etichetarea, reglementarea activității de protecție a consumatorului în sfera comerțului și alimentației publice.
Începând cu 1 octombrie 2003 a intrat în vigoare noua Lege privind protecția consumatorilor din Republica Moldova. Superioritatea netă a actualei legi față de cea din 1993, atât din punctul de vedere al conținutului, cât și al transpunerii lui în practică, a dinamizat activitatea în domeniu și a mărit coeficientul de încredere a consumatorilor în sistem. Racordarea articolului 5 (privind drepturile fundamentale) la „Principiile directoare privind protecția consumatorilor” ale ONU reprezintă un prim pas spre ajustarea legislației naționale la legislația internațională de profil. De asemenea, în noua lege, pe lângă Codul Contravențional în redacție nouă, apar sancțiuni pentru încălcări pe care cea veche nu le pedepsea (fabricarea și comercializarea produselor falsificate și periculoase pentru viață și sănătate, comercializarea produselor cu termen de valabilitate expirat etc.). Totodată, s-au clarificat termenii de bază, excluzându-se o serie de ambiguități ce puteau da naștere la echivocuri din punct de vedere juridic.
Legea privind protecția consumatorului, nr.105-XV din 13.03.2003, cu modificările ulterioare, precizează principalele drepturi ale consumatorilor: protecția împotriva riscurilor produselor și serviciilor care prejudiciază viața, sănătatea sau securitatea persoanelor, informarea completă, educarea în calitate de consumatori cu privire la caracteristicile produselor și serviciilor, accesul nelimitat la piețe, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de calitatea necorespunzătoare a produselor sau serviciilor, interzicerea comercializării produselor falsificate sau contrafăcute în dauna consumatorilor [5].
În mod corelativ, obligațiile agenților economici sunt următoarele: comercializarea doar a produselor și serviciilor certificate conform legii, oprirea livrărilor și/sau retragerea de pe piață a produselor la care s-a constatat neîndeplinirea caracteristicilor calitative prescrise, asigurarea condițiilor igienico-sanitare în producerea, transportul și desfacerea produselor.
Protecția economică a consumatorilor este un aspect esențial al respectării drepturilor acestora, sens în care Legea prevede că agenții economici sunt obligați să se abțină de la practicile comerciale abuzive, să redacteze clar și precis clauzele contractuale, mai ales în ceea ce privește prețul, garanțiile și calitatea produselor și a serviciilor și să acorde despăgubiri pentru daunele cauzate de produse sau servicii care nu corespund clauzelor contractuale. Imposibilitatea folosirii produselor sau a serviciilor impune restituirea contravaloriilor sau înlocuirea acestora, atunci când ea nu este imputabilă consumatorului.
După cum am precizat anterior, acquis-ul comunitar în domeniu este extrem de vast. Fără îndoială, protecția consumatorului are ca punct de plecare consumatorul. Totuși, dacă analizăm această problemă din punctul de vedere al aplicabilității, se impun două delimitări: protecția privită ca drepturi ale consumatorului în sine și protecția privită ca obligații ale producătorului, vânzătorului și prestatorului în ceea ce privește realizarea drepturilor. În plus, de multe ori, consumatorul este un beneficiar care „recepționează” consecințele activităților proiectate de prestator. Pentru el, multe din aceste activități au un caracter invizibil sau mai puțin vizibil. De exemplu, consumatorul va aprecia cel puțin la un nivel elementar calitatea apei dintr-o piscină, dar pentru prestator aceasta se traduce printr-o serie de caracteristici concrete: pH-ul, conținutul de clor, numărul de bacterii etc.
Din punctul de vedere al consumatorului, protecția ar putea fi împărțită în funcție de fazele consumului: protecția în faza de alegere a produsului, protecția în faza de cumpărare a produsului și protecția în faza de consum propriu-zis [18, p. 76].
În fiecare din aceste faze, protecția consumatorului trebuie să facă referire la componentele de bază ale produsului: denumirea și marca producătorului, denumirea importatorului, adresa acestora (numărul de telefon, după caz), despre masa/volumul, lungimea, aria, principalele caracteristici calitative, compoziția, aditivii folosiți, eventualele riscuri, despre modul de utilizare, de manipulare, de depozitare, de conservare sau de păstrare, despre contraindicații, precum și despre valoarea energetică și nutritivă a produselor alimentare preambalate; neindicarea țării producătoare, a termenului de garanție, duratei de funcționare, termenului de valabilitate și a datei fabricării, în conformitate cu reglementările tehnice și standardele naționale în vigoare.
Astfel, implementarea acquis-ului comunitar în Republica Moldova presupune atât adoptarea de acte normative care să alinieze reglementările legislației noastre la standardele existente în EU, cât și punerea în aplicare a respectivelor reglementări. Negocierile în vederea aderării vizează atât aproximarea legislativă, cât și evaluarea capacității administrative și instituționale de aplicare a legislației adoptate și armonizate. Legea privind protecția consumatorului subliniază că libertatea de a alege este un drept esențial al consumatorului.
În concluzie menționăm că protecția consumatorului rămâne în continuare o problemă delicată pentru toate țările, inclusiv pentru Republica Moldova, chiar dacă Uniunea Europeană face mari eforturi de a reglementa toate domeniile și a acoperi eventualele „goluri” legislative, astfel încât motivul pentru care consumatorul ocupă locul central într-un studiu de drept internațional privat este dobândirea de către acesta a unei vocații internaționale, ceea ce denotă că dezvoltarea tehnologică i-a permis accesul pe piața internațională. Astfel, libera circulație a persoanelor dintr-un stat în altul, dezvoltarea turismului mondial, a pieței internaționale a muncii au determinat contactul consumatorului cu diferite sisteme de drept, l-au transformat în subiect al raporturilor de drept internațional privat.
2.2. Mecanismul instituțional național de protecție a consumatorului
În vreme ce consumerismul internațional trece printr-o nouă etapă, care îi oferă consumatorului mai multe drepturi, libertăți, dar și responsabilități de o mai mare anvergură, consumatorului din Republica Moldova îi revine o misiune cu mult mai grea, deoarece într-o perioadă scurtă de timp urmează să se integreze în mișcarea consumeristă europeană.
În Republica Moldova, Ministerul Economiei, ca organ public central specializat, are rolul de a coordona și realiza strategia și politica Guvernului în domeniul protecției consumatorilor, acționând pentru prevenirea și combaterea practicilor care dăunează vieții, sănătății, securității sau intereselor economice ale consumatorilor și evaluează efectele pe piață ale sistemelor de supraveghere a produselor și serviciilor destinate acestora [13]. Așadar, la momentul actual Republica Moldova dispune deja atât de un cadru juridic, cât și de un cadru instituțional care stau la straja protecției drepturilor consumatorilor.
În acest scop, la data de 13.03.2003 a fost adoptată Legea privind protecția consumatorilor, în redacție nouă. Prin această lege sunt stabilite drepturile fundamentale ale consumatorilor. Astfel, fiecare consumator are dreptul la [30, p. 42-44]: protecția drepturilor sale de către stat în calitatea sa de consumator; protecția împotriva riscului de a achiziționa un produs, un serviciu care ar putea să-i afecteze viața, sănătatea, ereditatea sau securitatea ori să-i prejudicieze drepturile și interesele legitime în calitatea sa de consumator; remedierea sau înlocuirea gratuită, restituirea contravalorii produsului, serviciului ori la reducerea corespunzătoare a prețului, la repararea prejudiciului, inclusiv moral, cauzat de produsul, serviciul necorespunzător; informații complete, corecte și precise privind produsele achiziționate și serviciile prestate; instruirea în domeniul drepturilor sale ca consumator etc.
Întru asigurarea acestor drepturi, prin lege se interzice: producerea, depozitarea, plasarea pe piață a produselor falsificate sau care, utilizate în condiții normale, pot pune în pericol viața, sănătatea, ereditatea, securitatea sau averea consumatorilor; producerea, depozitarea, plasarea pe piață a produselor în lipsa certificatelor de conformitate sau a declarațiilor de conformitate (după caz), sau a altor documente conform legislației, cu termenul de valabilitate expirat sau care nu corespund cerințelor de calitate stipulate în documentele normative respective.
Pe lângă această lege sunt în vigoare și alte multiple legi și acte normative cu aplicabilitate deplină sau parțială în sfera protecției consumatorului. Fiecare domeniu cu care vine în contact cetățeanul Republicii Moldova, în calitatea sa de consumator, are o serie de reglementări care apără drepturile și diversele interese ale acestuia. Fie că este vorba despre sănătate, comercializarea produselor și serviciilor sau repararea prejudiciilor, se poate afirma cu certitudine că există un cadru juridic funcțional și adecvat multitudinii de probleme specifice mediului autohton. Concomitent se întreprind măsuri pentru racordarea legislației naționale la cea a Uniunii Europene. Direcțiile principale ale procesului de armonizare juridică sunt: calitatea produselor, siguranța consumatorului, etichetarea, reglementarea activității de protecție a consumatorului în sfera comerțului și alimentației publice.
În scopul stabilirii direcțiilor prioritare în domeniul protecției consumatorilor, creării unui sistem de tip european capabil să asigure creșterea gradului de protecție a drepturilor consumatorilor, cu implicarea activă a societății civile în soluționarea problemelor consumatorilor, Guvernul Republicii Moldova, prin Hotărârea nr.5 din 14 ianuarie 2008, adoptă Strategia națională pentru protecția consumatorilor [12].
În continuare, este cazul de a menționa că aceasta este un ansamblu de reglementări și acțiuni menite să asigure cadrul necesar accesului neîngrădit al consumatorilor la produse și servicii calitative, la informare corectă cu privire la caracteristicile esențiale ale acestora, apărându-i împotriva practicilor abuzive și oferindu-le posibilitatea de a participa la fundamentarea deciziilor ce le vizează, în mod direct, interesele materiale.
Ministerul Economiei, prin intermediul Agenția pentru Protecția Consumatorilor, oferă explicații consumatorilor despre modalitatea de testare a unui produs sau de depunere a unei reclamații prin publicarea diferitelor broșuri sau pliante. De asemenea, acestui organism îi revine sarcina educării consumatorilor pentru ridicarea bonului de cumpărare (de casă), fără de care nu se poate susține ulterior o reclamație, studierea marcării produselor expuse spre comercializare, revendicarea drepturilor pecuniare în cazul produselor, serviciilor necorespunzătoare, pentru înaintarea unei acțiuni judiciare pentru recuperarea prejudiciilor materiale și morale și altele [14].
Drept puncte de reper în cadrul oferirii consultațiilor servesc următoarele subiecte de interes pentru consumatori: actele legislative și normative în vigoare prin care este asigurată protecția drepturilor consumatorilor; necesitatea constituirii unor raporturi civilizate, bazate pe corectitudine și receptivitate, între agentul economic și consumator; modalitatea depunerii petițiilor direct la agentul economic producător, importator, vânzător sau prestator de servicii; înaintarea petițiilor autorităților administrației publice abilitate cu competențe de protecție a drepturilor consumatorilor; termen de garanție, termen de valabilitate, durată de funcționare, declarație de conformitate, plasare pe piață, clauză abuzivă, produs falsificat etc.
În conformitate cu prevederile art.13 alin.(2) al Legii privind protecția consumatorilor [5], în cazul în care consumatorul a depistat deficiențe la produsul procurat sau serviciul comandat, este important să cunoască că "remedierea gratuită a deficiențelor apărute la produs sau serviciu, înlocuirea gratuită sau restituirea contravalorii produsului sau serviciului necorespunzător în cadrul termenului de garanție sau termenului de valabilitate, deficiențe care nu sunt imputabile consumatorului, se face necondiționat de către vânzător, prestator într-un termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data înaintării reclamației de consumator sau în termenul stabilit prin contract".
Vânzătorul, prestatorul poate să refuze satisfacerea reclamației consumatorului doar în cazul în care va dovedi vina consumatorului, în baza rezultatelor expertizei tehnice efectuate de o terță parte abilitată în domeniu conform legislației (lista organelor abilitate pentru efectuarea expertizei tehnice în baza reclamaților consumatorilor este stabilită prin Hotărârea Guvernului cu privire la regulile de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție, nr.1465 din 08.12.2003 [11]). În conformitate cu prevederile legislației, consumatorul este în drept să participe la efectuarea expertizei nemijlocit sau prin reprezentantul său.
De menționat că consumatorul poate să beneficieze de drepturile expuse mai sus pe durata termenului de garanție sau pe durata de funcționare a produsului în cazul constatării viciilor ascunse la produsul respectiv. La depistarea deficiențelor la produsele procurate sau serviciile comandate, consumatorul, pentru a beneficia de drepturile sale, trebuie să acționeze corect, și anume: inițial, reclamațiile referitor la produsele sau serviciile necorespunzătoare se depun vânzătorului sau prestatorului (în formă scrisă) pentru remedierea, înlocuirea gratuită sau obținerea contravalorii lor în perioada de garanție a acestora sau a termenului de valabilitate. Odată cu depunerea reclamației, consumatorul prezintă copia bonului de casă sau oricare alt document care confirmă efectuarea cumpărăturii respective cu indicarea revendicării respective (repararea sau înlocuirea gratuită, restituirea contravalorii sau reducerea prețului, rezilierea contractului de vânzare-cumpărare sau de prestare a serviciilor).
În cazul în care consumatorul nu este de acord cu rezultatul examinării reclamației de către vânzător sau i s-a refuzat satisfacerea ei, fie nu a primit nici un răspuns în scris în decurs de 14 zile calendaristice, el este în drept să se adreseze Inspectoratului Principal de Stat pentru Supravegherea Pieței, Metrologie și Protecție a Consumatorilor sau, conform procedurii civile, în instanța de judecată.
Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr.1141 din 04.06.2006 este reglementat modul de gestionare a Registrului de reclamații [10]. În conformitate cu Legea privind protecția consumatorilor, Guvernul a decis ca unitățile de comerț și prestări servicii să înregistreze reclamațiile consumatorilor în Registrul de reclamații (numerotat, cusut și sigilat), iar autoritățile publice locale să exercite controlul asupra respectării corectitudinii ținerii acestuia în unitățile din teritoriu.
În unitățile de comerț, de prestări servicii Registrul de reclamații urmează a fi ținut la fiecare etaj și în locurile unde se achită plata pentru cumpărături. De asemenea, în pavilioane și gherete acest Registru urmează să fie ținut la loc vizibil și accesibil. Administratorul unității este obligat ca, în termen de două zile, să examineze reclamațiile și să întreprindă măsurile necesare pentru lichidarea lor. De asemenea, va scrie pe versoul reclamației o notă despre măsurile luate și, în termen de cinci zile, va informa reclamantul despre acest lucru. În cazul depunerii de către consumator a reclamației cu privire la neconformitățile produselor, termenul și modul de soluționare sunt prevăzute de Legea privind protecția consumatorilor (14 zile calendaristice de la data depunerii reclamației).
În cazul în care pentru întreprinderea măsurilor de lichidare a neajunsurilor sunt necesare mai mult de 5 zile, conducătorul unității stabilește termenul necesar, dar nu mai mare de 14 zile și va face în Registru nota respectivă.
Printre cele mai importante petiții soluționate de către Agenția pentru Protecția Consumatorilor ne-au atras atenția reclamațiile cu privire la calitatea produselor. În petiția nr.01-p din 12.01.2009, consumatorul „X” a procurat o conservă de hering de la unul din supermarketurile capitalei, aceasta s-a dovedit a fi necalitativă și neconformă așteptărilor consumatorului, din acest considerent cumpărătorul nu a consumat-o. Totuși, consumatorul s-a adresat Inspectoratului Principal de Stat pentru Supravegherea Pieței, Metrologie și Protecție a Consumatorilor cu o solicitare de a verifica respectivul lot de produse. În urma sesizării, organul abilitat a efectuat controlul de stat asupra respectării de către agenții economici a condițiilor impuse pentru comercializarea produselor din hering. În scopul verificării conformității, un produs din lotul respectiv a fost plasat în laboratorul de încercări al Institutului Național de Standardizare și Metrologie. Conform raportului de încercări, procesul tehnic de fabricare a peștelui și condițiile de păstrare supuse controlului se respectau, în acest caz pretenția înaintată de către consumator nu a fost satisfăcută.
De remarcat este faptul că atunci cînd organul abilitat efectuează un control de stat, de exemplu la un magazin ce comercializează materiale de construcții, pe lîngă controlul calității produselor se verifică dacă magazinul dispune de autorizație pentru amplasare și funcționare cu drept de comercializare a materialelor de construcție; se controlează dacă agentul economic deține registrul de reclamații obligatoriu în conformitate cu prevederile Hotărîrii Guvernului nr.1141 din 04.10.2006 [10]; dacă materialele de construcții dispun de certificate de conformitate, dacă conține informația destinată consumatorilor în limba de stat, cît și modul cu privire la utilizarea produsului și datele privind importatorul (după caz). În cazul încălcărilor depistate în privința agentului economic sunt eliberate prescripții de interzicere a lotului de produse și de remediere a încălcărilor. De asemenea, sunt emise decizii de sancționare conform art.28 al Legii privind protecția consumatorilor, iar în privința persoanelor fizice responsabile se întocmește un proces-verbal cu privire la contravențiile administrative în conformitate cu prevederile Codului Contravențiilor administrative.
De menționat este faptul că după intrarea în vigoare a noul Cod contravențional [4], Agenția pentru protecțiaConsumatorilor nu poate aplica amenzi, organul menționat în conformitate cu Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 936 din 09.12.2011, expediază procesele-verbale către organele competente pentru aplicarea amenzii. În cazul produselor alimentare, organul abilitat pentru supravegherea pieței atunci cînd inițiază controlul de stat efectuează cumpărătura de control, pentru a depista dacă agentul economic înșeală la cîntar sau calcul, dacă se eliberează bonul de casă în conformitate cu art.8 lit f) al Legii privind protecția consumatorului. Sunt controlate și condițiile de păstrare a produselor alimentare, starea sanitară a sălii unde se comercializează produsele, precum și existența informațiilor necesare pentru consumatori.
Petiția cu nr.70-p din 06.02.2009 ne-a atras atenția din următorul considerent. Într-un unul din magazinele din capitală a fost procurată o conservă de carne de vită. La cumpărarea conservei bonul de casă nu a fost eliberat consumatorului. După consumul conservei procurate a fost cauzat un prejudiciu sănătății, și anume persoana în cauză s-a otrăvit. La examinarea petiției înaintată de către consumator, acesta din urmă a solicitat organului abilitat efectuarea unui control și restituirea contravalorii de 20 de lei și 40 de bani. În urma efectuării controlului de stat la magazinul „X”, la data de 3 martie 2009, consumatoarea a confirmat că administrația magazinului „X” a restituit contravaloarea produsului alimentar procurat în valoare de 20 lei și 40 bani. De menționat, este faptul că persoana vizată nici nu a înaintat pretenții agentului economic cu privire la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de un produs defectuos, mai ales că consumul acelui produs defectuos i-a cauzat un prejudiciul grav (otrăvire), consumatoarea s-a mulțumit cu restituirea contravalorii produsului în sumă de 20 lei și 40 bani. De aici, putem trage concluzia că cetățenii RM nu sunt informați și nu pot să-și protejeze interesele și drepturile sale [23, p. 322-323].
Acest lucru se întîmplă din cauza că pentru recuperarea prejudiciului cauzat, acesta se repară, în temeiul art.15 al Legii privind protecția consumatorilor [5], în mărimea stabilită de instanța de judecată, iar pentru aceasta consumatorul trebuie să facă dovada pejudiciului. Ținînd cont de dificultățile întîmpinate de către consumatori pentru a-și valorifica drepturile sale prin intermediul instanțelor judicătorești, putem afirma că aceștia renunță la dreptul său de a-și recupera pagubele. Această problemă, în opinia autoarei este gravă, deoarece nu există un mecanism care ar funcționa și care ar permite ca cetățenii RM să fie mai protejați.
Decizia de remediere a deficiențelor, înlocuirea gratuită sau restituirea contravalorii produselor/serviciilor necorespunzătoare se înmînează agentului economic personal prin semnătură și cu aplicarea ștampilei. În cazul refuzului aplicării semnăturii, decizia se expediază prin poștă cu aviz recomandat la adresa juridică a agentului economic în termen de 5 zile după luarea ei. Decizia rămîne definitivă după expirarea a 15 zile de la data primirii ei de către agentul economic. Informația privind executarea benevolă a deciziei (confirmată prin semnătura consumatorului) se prezintă în mod obligatoriu la Inspectorat, dar nu mai tîrziu de 15 zile de la rămânerea definitivă a deciziei de remediere gratuită a deficiențelor, înlocuire gratuită sau restituire a contravalorii produselor/serviciilor necorespunzătoare.
În cazul în care agentul economic nu a executat benevol măsurile înaintate în termen de 15 zile de la rămînerea definitivă a deciziei de remediere gratuită a deficiențelor, înlocuirea gratuită sau restituirea contravalorii produselor/ serviciilor necorespunzătoare, Agenția pentru protecțiaConsumatorilor își rezervă dreptul de a transmite materialele în instanța de judecată în vederea pronunțării unei decizii de executare silită în perceperea taxei de stat din contul agentului economic.
La studierea petițiilor înainate de către cetățenii RM s-a constat următoarele: cazurile între consumatori și agenții economici au fost soluționate diferit, și anume, cel mai des pe cale amiabilă între părți; de asemenea au fost retrase petițiile din examinare prin recipisă; s-au aplicat decizii de remediere; s-au aplicat procese verbale cu concedierea persoanei responsabile; s-au efectuat raporturi de încercare și încercări de laborator, totodată, au existat și cazuri cînd obiectul petiției nu s-a adeverit.
Pe lîngă funcțiile de bază ale Agenției pentru protecția Consumatorilor de a realiza politica statului în domeniul protecției consumatorului nu putem nega rolul asociațiilor de protecție a consumatorilor, care își desfășoară activitatea sa în vederea protejării drepturilor consumatorilor, informare și educare, apărarea și reprezentarea intereselor acestora în autoritățile publice și instanțele de judecată, promovarea politicilor și intereselor economice ale acestora.
În continuare, articolul 23 al Legii privind protecția consumatorilor precizează și alte instituții de stat abilitate cu funcții de protecție a consumatorilor [5], respectiv: în domeniul protecției vieții și sănătății consumatorilor – Ministerul Sănătății; în domeniul transportului interurban și internațional – Ministerul Transporturilor și Infrastructurii Drumurilor; în domeniul construcțiilor – Ministerul Construcțiilor și Dezvoltării Teritoriului; în domeniul turismului – Agenția Turismului; în domeniul energeticii – Agenția Națională pentru Reglementare în Energetică; în domeniul telecomunicațiilor – Agenția Națională pentru Reglementare în Comunicații Electronice și Tehnologia Informației; în domeniul asigurărilor – organul de stat abilitat cu funcții de supraveghere a asigurărilor; în domeniul serviciilor bancare – Banca Națională.
Conform prevederilor art.24 al legii menționate [5], autoritățile administrației publice locale de asemenea sunt abilitate cu funcții de protecție a consumatorilor, îndeosebi ce ține de reclamațiile consumatorilor referitor la: – transportul local; – serviciile comunale; – activități pentru care, conform legislației, acordă autorizații și licențe.
Un loc aparte în mișcarea consumeristă o au și organizațiile obștești pentru protecția consumatorilor. Este un fapt îmbucurător că, la ora actuală, reprezentanții societății civile se implică din ce în ce mai mult în apărarea drepturilor consumatorilor. Majoritatea din aceste organizații au ca principale obiective acordarea de consultanță și asistență juridică consumatorilor prejudiciați, mai ales în problematica serviciilor comunale.
2.3. Răspunderea juridică pentru încălcările în domeniul protecției consumatorului în Republica Moldova și Uniunea Europeană
Conform art. 192, alin. 1 din Codul civil în vigoare, Republica Moldova și unitățile ei administrativ-teritoriale participă la raporturile reglementate de legislația civilă pe principiul egalității participanților la aceste raporturi – persoane fizice și juridice, iar art. 1 alin. 1 al Codului civil în vigoare stabilește că legislația civilă este întemeiată pe recunoașterea egalității participanților la raporturile reglementate de ea, inviolabilității proprietății, libertății contractuale, inadmisibilității imixtiunii în afacerile private, necesității de realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată și de apărare judiciară a lor.
Din prevederile art.192 alin.1 și art.1 alin.1 din Codul civil în vigoare, rezultă că nu se poate vorbi de o constrîngere de stat, ci numai despre o constrîngere în fața legii. Răspunderea civilă reprezintă una din modalitățile răspunderii juridice în cadrul sistemului de drept, coexistînd alături de celelalte modalități ale răspunderii, dispunînd astfel de trăsăturile sale specifice. După cum se afirmă în literatura de specialitate [39, p. 133], răspunderea civilă are următoarele trăsături:
caracter patrimonial și compensatoriu;
aplicarea sancțiunii în folosul titularului dreptului lezat;
aplicabilitatea ei numai la cererea titularului dreptului lezat.
În literatura juridică au fost date mai multe definiții răspunderii civile. Răspunderea civilă este o măsură de influență aplicată persoanei vinovate pentru încălcarea legii sau o sancțiune specifică ce constă în privarea persoanei care a încălcat legea civilă, drepturile și interesele persoanei de patrimoniu fără acordarea compensației [40, p. 380], ori reacția negativă a statului față de delictul civil, reacție care are drept consecință privarea persoanei vinovate de anumite drepturi civile sau satbilirea unor noi obligații patrimoniale.
În continuare vom menționa că problema de bază a dreptului civil a fost și rămîne cea a temeiurilor răspunderii, care fac parte din conținutul faptei ilicite civile [37, p. 45]. Conținutul faptei ilicite este constituit din fapta juridică care generează un raport juridic între vinovat și persoana vătămată, creînd anumite revendicări ale persoanei vătămate și răspunderi ale contravenientului de a repara prejudiciul cauzat prin fapta ilicită. Temeiul apariției obligației, ca urmare a prejudiciului cauzat (obligației delictuale), îl constituie totalitatea faptelor care configurează conținutul faptei ilicite. Pînă în prezent, în știința dreptului, nu s-a format o opinie unică despre conținutul faptei ilicite. Majoritatea autorilor consideră că structura conținutului faptei ilicite este compusă din patru elemente: acțiunea ilicită (inacțiunea), prejudiciul cauzat, raportul de cauzalitate și vinovăția.
De menționat că toate elementele precitate ale conținutului faptei ilicite reprezintă, de asemenea, condițiile apariției răspunderii juridice civile. Cele patru elemente structurale ale faptei ilicite constituie regula generală a răspunderii juridice civile.
Totodată, în unele cazuri, pentru apariția răspunderii nu e necesară existența a patru elemente ale conținutului faptei ilicite. În prezent, este larg răspîndită răspunderea fără vinovăție (de exemplu, răspunderea persoanei care realizează activitatea de antreprenor pentru neexecutarea obligațiilor sale). Această dispoziție este cuprinsă în art.603 alin.(1) din Codul civil în vigoare. Răspunderea civilă poate interveni și în cazul lipsei prejudiciului, de exemplu, plata penalității. În acest context, unii cercetători susțin ideea că, în dreptul civil, există conținuturi „ trunchiate” ale faptei ilicite. În această situație, debitorul poate fi tras la răspundere în cazul cînd există un singur element – caracterul ilicit. În concluzie, ilicitatea reprezintă elementul necesar și partea integrantă a conținutului infracțiunii civile, fapt confirmat de legislație. Totodată, legalitatea acțiunii săvîrșite exclude răspunderea pentru rezultatul ei [16, p. 28-30].
Avînd în vedere cele expuse, menționăm că legislatorul acordă o mai mare importanță elementului ilicității, în comparație cu celelalte elemente componente. Тархов В. afirmă că caracterul ilicit este temeiul juridic al răspunderii [după 15, p. 191]. Caracterul ilicit este elementul obligatoriu al conținutului faptei ilicite. Astfel, Рабец А.М. susține că, independent de vinovăție, răspunderea poate interveni doar în cazul săvîrșirii unor fapte ilicite. Dacă acestea nu există, atunci nu este nici vinovăție, deoarece din conținutul delictului rămîne numai prejudiciul cauzat [după 39, p. 244].
În cazul răspunderii juridice pentru încălcările în domeniul protecției consumatorului, vom menționa că pentru a fi aplicată răspunderea pentru produse defectuoase consumatorul pentru a-și recupera prejudiciile va intenta o acțiune împotriva agentului economic (producător, vînzător, depozitar, transportator, alt executant). Instanțele judecătorești judecând pricinile la cererile consumatorilor către agenții economici vor aplica
Legea privind protecția consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, în măsura în care aceasta nu contravine Codului Civil. Totodată, în Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a RM „cu privire la practica aplicării legislației despre protecția consumatorilor la judecarea cauzelor civile” nr.7 din 09.10.2006 se face referire la normele comunitare și la angajamentele de implementare a aquis-ului comunitar și la recomandarea de a fi interpretate unele noțiuni sau prevederi prin prisma Directivei 85/374/CEE din 25.07.1985 privind răspunderea pentru produse defectuoase, precum și prin alte Directive „verticale” privind asigurarea securității [21, p. 134].
Judecînd pricinile privind protecția drepturilor consumatorilor în caz de procurare a produselor de calitate necorespunzătoare, urmează să se țină cont de următoarele:
a) că asemenea cerințe pot fi înaintate de consumatorii care dispun de chitanțe pentru produse, bonuri de casă sau de plată, precum și de alte documente în scris, iar în privința produselor pentru care sunt stabilite termene de garanție- de pașapoarte tehnice sau de documente care le înlocuiesc. Totodată, menționăm că întrucît în sistemul comerțului cu amănuntul încheierea contractului de vînzare-cumpărare, de regulă, coincide cu executarea lui, în conformitate cu art.209 alin.(2) CC, asupra lui nu se extind cerințele privind forma scrisă obligatorie.
b) produsul de calitate necorespunzătoare se consideră produsul ce nu corespunde documentului normativ indicat de către producător sau vînzător, precum și cel vîndut după expirarea termenului de valabilitate sau care este falsificat.
c) soluționînd chestiunea cu privire la substituirea produsului (inclusiv a celui de import), în cazul în care lipsește produsul analogic în perioada judecării pricinii, în dependență de revendicările consumatorului, instanța îl poate obliga pe vînzător să livreze un asemenea produs cînd va primi sau, la dorința consumatorului, să-i ofere un alt produs din același sortiment, cu recalcularea respectivă a prețului;
d) cerințele consumatorului privind protecția drepturilor sale nu vor putea fi satisfăcute dacă agentul economic va dovedi că defectele produsului au apărut în urma nerespectării de către consumator a regulilor de utilizare sau păstrare a lui, adică din vina consumatorului.
Reieșind din coexistența răspunderii contractuale și răspunderii delictuale în cadrul regimului juridic al răspunderii pentru prejudiciile cauzate consumatorului, dar și din obligațiile producătorului și ale vînzătorului prevăzute la art.7 lit.a), respectiv, art.8 lit.a) din Legea nr.105/13.03.2003, în calitate de pîrît în acțiunile respective va figura, cu prioritate, întreprinzătorul (vînzătorul) cu care a contractat în mod direct consumatorul, deoarece vînzătorul este obligat să se asigure că produsele oferite spre comercializare corespund cerințelor prescrise sau declarate.
Răspunderea vînzătorului față del consumator nu îl exonerează pe producător de răspundere în relația sa cu vînzătorul. În cazul în care vînzătorul nu a respectat obligația prevăzută de art.8 lit.a) din legea enunțată, dar nici producătorul nu a respectat obligația prevăzută de art.7 lit.a) din aceeași lege, primul va răspunde față de consumator, dar, după despăgubirea reală a consumatorului, va dispune de posibilitatea înaintării unei acțiuni în regres împotriva producătorului. Răspunderea între vînzător și producător va fi guvernată de normele răspunderii contractuale (rezultate, de exemplu, din contractul de furnizare), nefiind incidente normele protecției drepturilor consumatorului [24, p. 75-76].
Cît privește cererile privind protecția drepturilor consumatorilor acestea trebuie să corespundă formei și cuprinsului cererii de chemare în judecată, conform dispozițiilor art.166 CPC, în special, e necesar să fie indicate următoarele date: ce drept al consumatorului a fost încălcat, cînd și cum s-a manifestat această încălcare; modul de protecție pe care trebuie să-l aplice instanța de judecată; suma cerinței înaintate, cu calculele și temeiurile respective, dovezile care confirmă fiecare cerință. La cerere trebuie anexate documentele necesare, care determină caracterul relațiilor dintre părți, drepturile și obligațiile lor (contractul, cecul, bonul de casă, marca fabricării, marca comercială, eticheta, alte documente).
Primind cererea de chemare în judecată, este necesar de a se lua în considerație faptul că, potrivit legislației în vigoare (art.85 CPC [3]), consumatorii nu sînt scutiți de achitarea taxei de stat pentru acțiunile privind încălcarea drepturilor lor. În acest sens, pentru a facilita consumatorii propunem ca plata taxei de stat să fie achitată de către agentul economic, în toate cazurile susceptibile. În aceelași context, opinăm că statul prin pîrghiile juridice trebuie să asigure o protecție mai sporită a consumatorilor, deziderat enunțat în actele normative, dar spre regret nu și în practică.
În cazul UE, răspunderea juridică civilă se aplică uniform în statele membre ale Uniunii Europene, grație reglementării comune instituite de Directiva europeană 85/374/CEE, care revoluționează răspunderea civilă delictuală în Europa. Totodată, prin crearea unui standard uniform al răspunderii pentru produse defectuoase, Directiva nu înlocuiește, ci completează sistemele naționale de răspundere civilă. Acest paradox rezultă din aplicarea răspunderii, și anume, în dreptul victimei de a alege calea juridică pentru a obține repararea prejudiciului în cazul în care acesta a fost cauzat de un produs defectuos, în temeiul răspunderii juridice civile delictuale sau contractuale. Paradoxul apare în situația că această opțiune a victimei de a face alegerea între cele două acțiuni contrazice “scopul” declarat în preambulul Directivei cu privire la armonizarea legislațiilor naționale.
Orice Directivă comportă din punct de vedere al efectelor două elemente juridice: pe de o parte modelul legislativ care face obiectul unei obligații comunitare și al cărui conținut este același pentru toate statele membre, altfel spus o „constantă juridică”, iar pe de altă parte un element variabil care se referă la punerea în practică a Directivei cu sistemul legislativ, reglementar și administrativ al fiecărui stat în parte [20, p. 171].
Nerespectarea de către statele membre ale Uniunii Europene a dreptului comunitar, printre care se numără și lipsa transpunerii în termenul stabilit sau transpunerea incorectă a Directivei, este sancționată de instituțiile europene printr-o procedură particulară numită acțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor comunitare. În conformitate cu art.226 al Tratatului CE în cazul în care Comisia consideră că un stat membru nu și-a îndeplinit una din obligațiile care îi incumbă, în virtutea articolului nominalizat, Comisia emite un aviz motivat cu privire la acest lucru, după ce a somat statul în cauză. Dacă statul nu se conformează avizului într-un termen determinat de Comisie, Comisia Europeană poate sesiza Curtea de Justiție.
Întrucît Directiva în cauză urmărește să asigure o protecție cît mai completă a consumatorilor cu privire la produsele defectuoase, fără însă a compromite capacitatea de inovație și de cercetare în domeniul industrial, considerăm important bilanțul aplicării acesteia.
În virtutea art.21 al Directivei, Comisia este obligată să prezinte odată la 5 ani un raport cu privire la aplicarea dispozițiilor acesteia și eventualele propuneri de îmbunătățire. Aceasta cerință demonstrează că răspunderea pentru produse constituie în viziunea legiuitorului european o problemă importantă și în același timp recunoaște insuficientele tentativei de armonizare și necesitatea desăvârșirii ei. Primul raport a fost prezentat de Comisie după 15 ani abia la 13 decembrie 1995 (COM (95) 617) fiind bazat pe un studiu de impact realizat în 1994. Cartea Verde a Comisiei Europene din 28 iulie 1999 cu privire la răspunderea civilă pentru produse defectuoase, prezintă, după raportul Comisiei din 1995 o primă evaluare de ansamblu asupra aplicării Directivei în spațiul juridic comunitar. Cartea verde, care este un document de politici, a precedat și pregătit al doilea raport al Comisiei referitor la acest subiect controversat.
ÎNCHEIERE
Consumatorul în zilele de azi a devenit o unealtă pentru producători, în scopul obținerii profiturilor. Pe de altă parte, consumatorul este principalul destinatar al celei mai mari părți din volumul de produse și servicii utilizate de societate. Cererea consumatorilor determină oferta producătorilor (prestatorilor) care, pentru a supravețui pe piață, trebuie să-și adapteze permanent performanțele și prețurile produselor (serviciilor) oferite la exigențele consumatorilor. Consumatorul are un rol principal în stimularea concurenței, contribuind la îmbunătățirea funcționării pieței prin alegerile pe care le face, alegeri raționale bazate pe informațiile de care dispun.
Necesitatea îmbunătățirii sistemului actual de protecție a consumatorilor rezultă din considerentul că din ce în ce mai mult consumatorii interacționează imperceptibil cu interesele comercianților (producătorilor) tentați să-și maximizeze profiturile. Deseori, toți noi suntem victime defectelor produselor, iar atunci cînd dorim să ne căutăm drepturile ne izbim de un lanț de greutăți, cum sunt cheltuială de bani și de timp. Deși, corect ar fi că în pofida tuturor greutăților trebuie să acționăm în judecată în primul rînd pentru a ne recupera pierderea sau repararea prejudiciului fie material sau moral, în al doilea rînd pentru a împiedica producătorii și comercianții să persevereze în procedeele lor reprobabile. În acest sens, suntem de opinia că pentru soluționarea unor astfel de probleme, statul trebuie să intervină în sprijinul cetățenilor săi prin adoptarea unor legi protecționiste și nu în ultimul rînd prin înființarea organelor care să supravegheze activitatea comercianților pe piață și să soluționeze eficient plîngerile consumatorilor nu numai la nivel central, dar și la nivel local.
Protecția consumatorului rămâne în continuare o problemă delicată pentru toate țările, inclusiv pentru Republica Moldova, chiar dacă Uniunea Europeană face mari eforturi de a reglementa toate domeniile și a acoperi eventualele „goluri” legislative, astfel încât motivul pentru care consumatorul ocupă locul central într-un studiu de drept internațional privat este dobândirea de către acesta a unei vocații internaționale, ceea ce denotă că dezvoltarea tehnologică i-a permis accesul pe piața internațională. Astfel, libera circulație a persoanelor dintr-un stat în altul, dezvoltarea turismului mondial, a pieței internaționale a muncii au determinat contactul consumatorului cu diferite sisteme de drept, l-au transformat în subiect al raporturilor de drept internațional privat.
Ultimii ani au demonstrat evoluția uimitoare la nivel european și la nivel național a dreptului protecției consumatorului. Pe plan european, preocupările pentru acest nou domeniu sunt remarcabile, chiar dacă, dată fiind complexitatea obiectului reglementării, li se reproșează lipsa de coerență și chiar anumite contradicții. În Republica Moldova, același interes s-a evidențiat prin transpunerea în legislația națională a numeroase directive europene referitoare la protecția consumatorului.
La ora actuală, în Republica Moldova sunt în vigoare multiple legi și acte normative cu aplicabilitate deplină sau parțială în sfera protecției consumatorului. Fiecare domeniu cu care vine în contact cetățeanul Republicii Moldova, în calitatea sa de consumator, are o serie de reglementări care apără drepturile și diversele interese ale acestuia. Fie că este vorba despre sănătate, comercializarea produselor și serviciilor sau repararea prejudiciilor, se poate afirma cu certitudine că există un cadru juridic funcțional și adecvat multitudinii de probleme specifice mediului autohton. Totodată, se fac demersurile necesare pentru racordarea legislației naționale la cea a Uniunii Europene. Direcțiile procesului de armonizare juridică sunt: calitatea produselor, siguranța consumatorului, etichetarea, reglementarea activității de protecție a consumatorului în sfera comerțului și alimentației publice.
Prin urmare, protecția consumatorilor este o politică de stat relativ recentă, mai ales în Republica Moldova, care a apărut ca răspuns la situația în care se găsește consumatorul în fața unei abundente de bunuri și servicii pe o piață în continuă expansiune, care, în afară de avantajele pe care i le oferă, îi creează și multiple dificultăți. Consumatorul nu mai este cumpărătorul de altădată, care achiziționa bunuri de pe o piață de mici dimensiuni sau fabricate în serie, dar el s-a transformat într-un element ai consumului de masă, făcând obiectul campaniilor publicitare și al presiunilor exercitate de grupuri de producători și distribuitori, care controlează și determină funcționarea pieței. Consumatorul nu mai joacă rolul de echilibru în raporturile de consum. El a devenit o unealtă de care producătorii (distribuitorii, transportatorii, comercianții etc.) se folosesc pentru a obține profituri cât mai ridicate pentru un produs sau un serviciu necorespunzător.
Normele cuprinse în articolele 1425-1431 ale Codului civil reglementează repararea prejudiciului cauzat vieții, sănătății și integrității corporale a consumatorului, precum și bunurile acestuia, altele decît produsul defectuos însăși. Aceste obligații își păstrează caracterul extracontractual, chiar dacă, adesea, partea vătămată și cel chemat să răspundă sînt în raporturi conractuale de consum. Iată de ce este necesar de a delimita clar drepturile și obligațiile, care apar în baza contractului încheiat, de cele, ce se vor exercita în afara contractului.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang =1&id=311496
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.07.2002. http://lex.justice.md/index.php ?action=view &view=doc&lang=1&id=325085
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Codul contravențional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24.10.2008. În. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-6/15 din 16.01.2009. http://lex.justice.md/md/330333/
Legea Republicii Moldova nr. 105-XV din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 176-181/513 din 21.10.2011. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=546986A0:88685EC5
Legea Republicii Moldova nr. 1409-XIII din 17.12.97 cu privire la medicamente. În: În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 52-53/368 din 11.06.1998. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311586
Legea Republicii Moldova nr. 422-XVI din 22.12.2006 privind securitatea generală a produselor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 36-38/145 din 16.03.2007. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=321895
Legea Republicii Moldova nr. 78-XV din 18.03.2004 privind produsele alimentare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 83-87/431 din 28.05.2004. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313238
Legea Republicii Moldova nr. 1236-XIII din 03.07.1997 cu privire la regimul produselor și substanțelor nocive. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 67-68/557 din 16.10.1997. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311560
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1141 din 04.10.2006 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de gestionare a Registrului de reclamații. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 161/1233 din 06.10.2006. http://lex.justice.md/view doc.php?action=view&view=doc&id=317663&lang=1
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1465 din 08.12.2003 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 248-253/1530 din 19.12.2003. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=DB8215DA:0560E66A
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 5 din 14.01.2008 cu privire la aprobarea Strategiei Naționale în domeniul protecției consumatorilor pentru perioada 2008-2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 14-15/76 din 22.01.2008. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=326683
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 690 din 13.11.2009 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei, structurii și efectivului-limită ale aparatului central al acestuia. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 166-168/768 din 20.11.2009. http://lex.justice.md/md/332739/
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 936 din 09.12.2011 privind crearea Agenției pentru Protecția Consumatorilor și aprobarea Regulamentului, structurii și efectivului-limită ale acesteia. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.222-226/1022 din 16.12.2011. http://lex.justice.md/md/341418/
Monografii, articole de specialitate
Carbonnier J. Droit civil. La famille. L’enfant. Le couple. Presse universitaire de France. Paris: 20-eme edition refondue, 1999. 689 p.
Chiriac A., Brumă S. Evoluția istorică a răspunderii subsidiare în legislația europeană (analiza succintă). În: Revista națională de drept, Chișinău, nr. 8, 2006, p. 27-32.
Corsiuc O. Condițiile răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri și cauzele de exonerare. În: Revista Studii de Drept Românesc, 2007, nr. 1-2, p. 73- 78.
Fairgrieve D. Product liability in comparative perspective. Cambridge: University Press, 2005. 363 p.
Gaudemet-Tallon H. Les conventions de Bruxelles et de Lugano, Competence internaționale, reconnaissance et execution des jugements en Europe. În: L.G.D.J., Paris, 1996, p. 12-24.
Geddes A. Product and service liability in the EEC: the new strict liability regime. Oxford: Sweet and Maxwell, 1992. 109 p.
Jeloschek Ch. Examination and notification duties in consumer sales law: how far should we go in protecting the consumer. Munchen: Sellier, European Law Publishers, 2006. 234 p.
Jozon M. Răspunderea producătorilor și a comercianților pentru prejudiciile provocate de produse defectuoase în Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii. Teză de dr. în economie. București, 2003. 204 p
Kirmici C. Cadrul juridic privind condițiile de producere și comercializare a biocombustibililor lichizi. Capitolul 12. În: Energie din Biomasă: Tehnologii și mijloace tehnice. Chișinău, Bons Offices, 2009, p. 320-336.
Kirmici C. The Concept of the Design Defect. În: Revista Națională de Drept, nr. 3, p. 74-76.
Kirmici C. Analiza comparativă a prevederilor naționale în domeniul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase. În: Analele Universității Ovidius: Seria Drept și Științe Administrative, nr. 1, 2009, p. 125-128.
Macovei I. Instituții în dreptul comerțului internațional. Iași: Junimea, 1987. 689 p.
Mazilu D. Armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii. În: Revista de Drept Comercial Român 2008, nr. 7-8, p. 58-70.
Obligațiile producătorilor referitor la securitatea produselor. În: Ghid juridic pentru societățile comerciale, 2004, nr. 7. p. 10- 13.
Pasa B. The harmonization of civil and commercial law in Europe. Budapest: Central European University Press, 2005. 567 p.
Plotnic O. Mecanismul de protecție a consumatorilor în Republica Moldova: aspecte de drept comparat. În: Revista Națională de Drept, 2010, nr. 11, p. 42-52.
Plotnic O. Protecția consumatorului în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene. În: Revista Națională de Drept, 2010, nr. 7-8, p. 56-66.
Popa F. Obligația de securitate – mijloc de protecție a consumatorului. În: Dreptul, 2003, nr. 3, p. 59-66.
Toader C. Noi reglementări europene în materia contractelor: Directiva asupra anumitor aspecte ale vînzării și ale garanției bunurilor destinate consumului. În: Revista Curierul judiciar, 2004, nr. 11-12, p. 1-16.
Ungureanu T. Drept internațional privat. Protecția consumatorilor și răspunderea pentru produse nocive. București: All Beck, 1999. 134 p.
Vasile D. Impactul standartdizării și certificării produselor asupra protecției consumatorilor. Teză de dr. în economie. București, 1998. 317 p.
Алексеева С. Гражданское право в вопросах и ответах. Учебное пособие. Москва: Проспект, 2009. 368 с.
Иоффе О. С. Развитие цивилистической мысли в СССР. Ч 2. Ленинградский государственный университет им. А. А. Жданова. Ленинград: Л.Г.У., 1978. 458 c.
Kирмичи C. Отвественность за вред, причиненный товаром потребителю в европейском праве и в международном частном праве. В: Материалы VII Международной научной конференции, посвященной 87-летию образования Белорусского государственного университета. Минск, 30 октября 2008 г, c. 119-120.
Самощенко И. С., Фарукшин М.Х. Ответственность по советскому законодательству. Москва: Юридическая литература, 1971. 521 c.
Сарухов А. Я. Юридический энциклопедический словарь. Москва: Советская энциклопедия, 1984. 680 c.
Culegeri de documente, practică judiciară
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr. 7 din 09.10.2006 cu privire la practica aplicării legislației despre protecția consumatorilor la judecarea cauzelor civile. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2007, nr. 3, p. 4-11.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang =1&id=311496
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86/661 din 22.07.2002. http://lex.justice.md/index.php ?action=view &view=doc&lang=1&id=325085
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 111-115/451 din 12.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=286229
Codul contravențional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24.10.2008. În. Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 3-6/15 din 16.01.2009. http://lex.justice.md/md/330333/
Legea Republicii Moldova nr. 105-XV din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 176-181/513 din 21.10.2011. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=546986A0:88685EC5
Legea Republicii Moldova nr. 1409-XIII din 17.12.97 cu privire la medicamente. În: În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 52-53/368 din 11.06.1998. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311586
Legea Republicii Moldova nr. 422-XVI din 22.12.2006 privind securitatea generală a produselor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 36-38/145 din 16.03.2007. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=321895
Legea Republicii Moldova nr. 78-XV din 18.03.2004 privind produsele alimentare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 83-87/431 din 28.05.2004. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313238
Legea Republicii Moldova nr. 1236-XIII din 03.07.1997 cu privire la regimul produselor și substanțelor nocive. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 67-68/557 din 16.10.1997. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311560
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1141 din 04.10.2006 pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de gestionare a Registrului de reclamații. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 161/1233 din 06.10.2006. http://lex.justice.md/view doc.php?action=view&view=doc&id=317663&lang=1
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1465 din 08.12.2003 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 248-253/1530 din 19.12.2003. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=DB8215DA:0560E66A
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 5 din 14.01.2008 cu privire la aprobarea Strategiei Naționale în domeniul protecției consumatorilor pentru perioada 2008-2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 14-15/76 din 22.01.2008. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=326683
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 690 din 13.11.2009 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei, structurii și efectivului-limită ale aparatului central al acestuia. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 166-168/768 din 20.11.2009. http://lex.justice.md/md/332739/
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 936 din 09.12.2011 privind crearea Agenției pentru Protecția Consumatorilor și aprobarea Regulamentului, structurii și efectivului-limită ale acesteia. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.222-226/1022 din 16.12.2011. http://lex.justice.md/md/341418/
Monografii, articole de specialitate
Carbonnier J. Droit civil. La famille. L’enfant. Le couple. Presse universitaire de France. Paris: 20-eme edition refondue, 1999. 689 p.
Chiriac A., Brumă S. Evoluția istorică a răspunderii subsidiare în legislația europeană (analiza succintă). În: Revista națională de drept, Chișinău, nr. 8, 2006, p. 27-32.
Corsiuc O. Condițiile răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri și cauzele de exonerare. În: Revista Studii de Drept Românesc, 2007, nr. 1-2, p. 73- 78.
Fairgrieve D. Product liability in comparative perspective. Cambridge: University Press, 2005. 363 p.
Gaudemet-Tallon H. Les conventions de Bruxelles et de Lugano, Competence internaționale, reconnaissance et execution des jugements en Europe. În: L.G.D.J., Paris, 1996, p. 12-24.
Geddes A. Product and service liability in the EEC: the new strict liability regime. Oxford: Sweet and Maxwell, 1992. 109 p.
Jeloschek Ch. Examination and notification duties in consumer sales law: how far should we go in protecting the consumer. Munchen: Sellier, European Law Publishers, 2006. 234 p.
Jozon M. Răspunderea producătorilor și a comercianților pentru prejudiciile provocate de produse defectuoase în Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii. Teză de dr. în economie. București, 2003. 204 p
Kirmici C. Cadrul juridic privind condițiile de producere și comercializare a biocombustibililor lichizi. Capitolul 12. În: Energie din Biomasă: Tehnologii și mijloace tehnice. Chișinău, Bons Offices, 2009, p. 320-336.
Kirmici C. The Concept of the Design Defect. În: Revista Națională de Drept, nr. 3, p. 74-76.
Kirmici C. Analiza comparativă a prevederilor naționale în domeniul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase. În: Analele Universității Ovidius: Seria Drept și Științe Administrative, nr. 1, 2009, p. 125-128.
Macovei I. Instituții în dreptul comerțului internațional. Iași: Junimea, 1987. 689 p.
Mazilu D. Armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii. În: Revista de Drept Comercial Român 2008, nr. 7-8, p. 58-70.
Obligațiile producătorilor referitor la securitatea produselor. În: Ghid juridic pentru societățile comerciale, 2004, nr. 7. p. 10- 13.
Pasa B. The harmonization of civil and commercial law in Europe. Budapest: Central European University Press, 2005. 567 p.
Plotnic O. Mecanismul de protecție a consumatorilor în Republica Moldova: aspecte de drept comparat. În: Revista Națională de Drept, 2010, nr. 11, p. 42-52.
Plotnic O. Protecția consumatorului în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene. În: Revista Națională de Drept, 2010, nr. 7-8, p. 56-66.
Popa F. Obligația de securitate – mijloc de protecție a consumatorului. În: Dreptul, 2003, nr. 3, p. 59-66.
Toader C. Noi reglementări europene în materia contractelor: Directiva asupra anumitor aspecte ale vînzării și ale garanției bunurilor destinate consumului. În: Revista Curierul judiciar, 2004, nr. 11-12, p. 1-16.
Ungureanu T. Drept internațional privat. Protecția consumatorilor și răspunderea pentru produse nocive. București: All Beck, 1999. 134 p.
Vasile D. Impactul standartdizării și certificării produselor asupra protecției consumatorilor. Teză de dr. în economie. București, 1998. 317 p.
Алексеева С. Гражданское право в вопросах и ответах. Учебное пособие. Москва: Проспект, 2009. 368 с.
Иоффе О. С. Развитие цивилистической мысли в СССР. Ч 2. Ленинградский государственный университет им. А. А. Жданова. Ленинград: Л.Г.У., 1978. 458 c.
Kирмичи C. Отвественность за вред, причиненный товаром потребителю в европейском праве и в международном частном праве. В: Материалы VII Международной научной конференции, посвященной 87-летию образования Белорусского государственного университета. Минск, 30 октября 2008 г, c. 119-120.
Самощенко И. С., Фарукшин М.Х. Ответственность по советскому законодательству. Москва: Юридическая литература, 1971. 521 c.
Сарухов А. Я. Юридический энциклопедический словарь. Москва: Советская энциклопедия, 1984. 680 c.
Culegeri de documente, practică judiciară
Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr. 7 din 09.10.2006 cu privire la practica aplicării legislației despre protecția consumatorilor la judecarea cauzelor civile. În: Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2007, nr. 3, p. 4-11
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Consumatorilor In Republica Moldova Prin Prisma Reglementarilor Europene (ID: 145539)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.