Protectia Constitutionala a Drepturilor Si Libertatilor
CUPRINS:
CAPITOLUL I
Analiza de doctrină privind noțiunea și natura juridică a drepturilor și libertăților fundamentale
1. Constituționalismul și drepturile omului…………………………..……1
2. Teorii privind natura juridică a drepturilor fundamentale 7
3. Consacrarea și protecția drepturilor omului 9
CAPITOLUL II
Protecția constituțională a drepturilor și libertăților ca instituție juridică
1. Necesitatea garantării drepturilor și libertăților fundamentale 12
2. Analiza de doctrină privind sistemele de garanții aplicabile drepturilor și libertăților omului 13
2.1. Garanții privind normele constituționale.Dreptul comparat…….13
2.2. Garanții instituționale……………………………..……………14
3. Protecția internă și internațională a drepturilor omului………..………19 – Sisteme internaționale de protecție a drepturilor omului –O.N.U. Sisteme regionale –O.S.C.E………….……………………………………………25
CAPITOLUL III
Reglementările Națiunilor Unite cu privire la încălcările grave ale drepturilor omului
1. Reguli de protecție a persoanelor supuse detenției sau întemnițării……38
Considerații generale……………………………………………….38
Reguli privind administrarea generală a instituțiilor penitenciare………………….……………………………….…….39
Reguli aplicabile unor categorii speciale…………………..………..43
Principiile de etică medicală aplicabilă persoanelor din domeniul sănătății…………………………………………………………….…46
Abolirea măsurilor arbitrare de arestate sau detenție…………….….48
2. Protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante …………………………….……………..…….…50
Considerații preliminarii ……………………………………….….….51
Problema torturii și a altor pedepse sau tratamente crude sau degradante în dezbaterile de la O.N.U…………………………………….…..….52
2.3. Documente adoptate de O.N.U……………………..………..….…..53
3. Protecția drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu moartea………..58
3.1. Considerații preliminare …………………………..…………….…58
3.2 Abolirea pedepsei cu moartea- deziderat al guvernelor actuale ……..60 BIBLIOGRAFIE …………………………………………………….……62
CAPITOLUL I
Analiza de doctrină privind noțiunea și natura juridică a drepturilor și libertăților fundamentale
1. Constituționalismul și drepturile omului
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului sunt nu numai o realitate, ci și finalitatea întregii activități umane. Drepturile și libertățile omului, cu multiplele lor ramificații și implicații teoretice, dar mai ales practice, reprezintă un domeniu important în preocupările fiecărui stat, precum și în ale comunității umane internaționale.
Definirea drepturilor fundamentale ale cetățenilor (a libertăților cetățenești sau a libertăților publice, cum mai sunt deseori numite) a preocupat și preocupă intens literatura juridică. Asemenea preocupări au fost și sunt numeroase, pentru că drepturile si libertățile cetățenești au o importanță aparte și s-au impus în viața oamenilor și a societății.
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanță facultăți ale subiectelor raportului juridic de a acționa într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția și sprijinul statului în realizarea pretențiilor legitime.1
Drepturile fundamentale sunt drepturi esențiale pentru cetățeni. Caracterizarea drepturilor fundamentale ca fiind drepturi esențiale pentru cetățean poate fi semnalată încă din primele lucrări marcante în acest domeniu. Ea apare clar exprimată de JJ. Rousseau în celebrul ,,Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității între oameni". În acest discurs, JJ. Rousseau sublinia că depturile omului sunt daruri esențiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel.2
Deseori drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constituție și care sunt determinante pentru statutul juridic al cetățeanului.
Datorită importanței lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale. Înscrierea în Constituție este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esențiale pentru cetățeni. Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esențiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă și o ocrotire juridică aparte. Înscrise în Constituție, li se recunoaște caracterul de drepturi fundamentale și li se stabilesc garanții pentru ocrotirea și exercitarea lor.
Putem defini drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție si garantate prin Constituție și legi.3
Sub aspect internațional, drepturile omului sunt definite ca fiind drepturi subiective individuale, esențiale pentru existența, demnitatea, libertatea, egalitatea, fericirea și libera dezvoltare a ființei umane, consacrate și garantate prin normele dreptului internațional public.
Vom observa că se folosesc frecvent termenii ,,drept" sau ,,libertate". Astfel, Constituția utilizează termenul ,,drept" atunci când consacră dreptul la viață (art. 22), dreptul la apărare (art.24), dreptul la informație (art. 31) etc. În schimb, Constituția folosește termenul ,,libertate" atunci când reglementează libertatea conștiinței (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30), libertatea întrunirilor (art. 36) etc. Terminologia constituțională, deși astfel nuanțată, desemnează o singură categorie juridică, și anume dreptul fundamental. Astfel văzute lucrurile, vom observa că, juridicește, dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept. Nu există deosebiri de natură juridică, suntem deci în prezența unei singure noțiuni juridice. Nuanțarea terminologică are cel puțin două explicații. O explicație este de ordin istoric. La început, în catalogul drepturilor umane au apărut libertățile, ca exigențe ale omului în opoziție cu autoritățile publice, iar aceste libertăți nu presupuneau din partea celorlalți decât o atitudine generală de abținere. Evoluția libertăților, în contextul mai larg al evoluției politice și sociale, a avut ca rezultat cristalizarea conceptului de drept al omului, concept cu un conținut și semnificații juridice complexe. Mai ales în raport cu autoritățile statale, drepturile omului au implicat și obligații corelative, măcar de apărare. În timp, aceste libertăți au trebuit nu numai proclamate, ci și promovate și mai ales protejate, garantate. Putem deci constata că astăzi, între drept și libertate există o sinonimie din punct de vedere juridic. Cea de-a doua explicație ține de expresivitatea și frumusețea limbajului juridic, care valorifică însă și sensul inițial și, desigur, tradiția.
Necesitatea clasificării, a unei ordini în gruparea și enumerarea drepturilor fundamentale, a apărut numai după ce aceste drepturi au fost proclamate prin declarații de drepturi și, mai ales, prin constituții. În literatura de specialitate s-au realizat multe clasificări, formulate în epoci diferite, având ca suport concepții si legislații diferite.
Cea mai autorizată clasificare, pentru vremea sa, se consideră cea dată de Pellegrino Rossi, în timpul când în Franța se fonda învățământul dreptului constituțional. Astfel, el distingea trei categorii de drepturi:
-private;
-publice;
-politice.
O altă clasificare, des întâlnită, este cea care prezintă drepturile fundamentale sub două grupe: egalitatea civilă și libertatea individuală.
Paul Negulescu împărțea libertățile publice în două categorii, și anume: în libertăți primordiale sau primare și libertăți secundare sau complementare.
Caracteristic pentru literatura juridică dinaintea celui de-al doilea război mondial este faptul că în clasificarea drepturilor nu se cuprindeau nici drepturile social-economice și, cu unele excepții, nici drepturile politice, căci, plecând de la faptul că Declarația Franceză a Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 nu vorbea nimic despre ,,drepturile politice", se pare că în concepția autorilor acesteia, nu erau socotite drepturi, ci modalități de exercitare a unei funcții. Între timp s-au impus noi aspecte privind clasificarea drepturilor cetățenești.
Astfel, unii autori le clasifică în drepturi individuale și drepturi colective. În categoria drepturilor colective sunt incluse: dreptul popoarelor la autodeterminare, dreptul la liberarea de sub jugul colonial, dreptul de asociere în sindicate, egalitatea națională, egalitatea între sexe etc., adică unele drepturi care prin sensul si posibilitatea de exercitare rezidă în apartenența la un grup social. În grupa drepturilor individuale sunt incluse dreptul de proprietate, libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea constiinței.
Explicații interesante cu privire la drepturile individuale și colective dă Theodor C. Van Boven, care pleacă de la constatarea în sensul căreia, în fapt, Declarația Universală a Drepturilor Omului a plasat individul și personalitatea sa la un nivel superior sferei naționale si Internaționale. La baza acestui fapt a stat ideea esențială că fiecare ființă umană trebuie să poată beneficia de șanse depline și egale pentru a-și dezvolta personalitatea, respectând drepturile altuia și pe ale colectivității în ansamblu. Pe parcurs, preocupările au mers spre drepturile colective, care sunt prin excelență drepturi ale minorităților și au ca obiect apărarea și dezvoltarea caracteristicilor lor și dreptul popoarelor la autodeterminare, altfel spus, dreptul de a-și determina liber statutul lor politic și de a urma liber dezvoltarea lor economică, socială si culturală.5
Alți autori clasifică drepturile după cum sunt dobândite de la naștere ori drepturi care pot fi exercitate de la o anumita varstă (dreptul la vot, dreptul la încheierea unei casătorii) sau după cum sunt drepturi absolute (opozabile erga omnes) sau drepturi relative (opozabile, de exemplu, numai statului).
Tudor Drăganu, plecând de la constatarea că o clasificare trebuie realizată ,,prin aplicarea unui criteriu care să fie în același timp unitar și substanțial", iar un asemenea criteriu este scopul urmărit, consideră că pot fi identificate următoarele grupe de drepturi: drepturi care au ca obiect ocrotirea persoanei umane și a vieții ei private față de orice ingerință ilegală din afară; drepturi care au ca obiect exclusiv asigurarea dezvoltării materiale sau culturale a cetățeanului; drepturi care au ca obiect exclusiv asigurarea participării cetățeanului la conducerea statului; drepturi care pot fi exercitate de cetățeni, la alegerea lor, atât în vederea asigurării dezvoltării lor materiale sau culturale, cât și în scopul participării la conducerea de stat.
Ion Deleanu propune și un alt criteriu de clasificare, pornind de la triada structurii ființei umane: ființa bio-psiho-socială. Ar exista astfel:
a) drepturi și libertăți care ocrotesc ființa umană ca valoare în sine, ca entitate bio-psihică;
b) drepturi care ocrotesc ființa umană ca ,,persoană", ca relație socială sau ca ,,moleculă socială".6
constituționale. În această categorie includem: dreptul de petiționare, dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică.7
2. Teorii privind natura juridică a drepturilor fundamentale
În literatura juridică se arată că drepturile fundamentale ale cetățenilor nu se deosebesc de alte drepturi subiective, nici prin natura lor, și nici prin obiectul lor. Aceste drepturi își justifică pe deplin existența ca o categorie distinctă de celelalte drepturi prin importanța economică, socială și politică pe care o au.
În legătură cu natura juridică a drepturilor fundamentale există mai multe teorii. Cea mai răspândită teorie a fost și este încă teoria drepturilor naturale (Locke, Wolff, Blackstone, J.J.Rousseau ). În această teorie se consideră că libertățile publice ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetățeanul le dobândește în nei casătorii) sau după cum sunt drepturi absolute (opozabile erga omnes) sau drepturi relative (opozabile, de exemplu, numai statului).
Tudor Drăganu, plecând de la constatarea că o clasificare trebuie realizată ,,prin aplicarea unui criteriu care să fie în același timp unitar și substanțial", iar un asemenea criteriu este scopul urmărit, consideră că pot fi identificate următoarele grupe de drepturi: drepturi care au ca obiect ocrotirea persoanei umane și a vieții ei private față de orice ingerință ilegală din afară; drepturi care au ca obiect exclusiv asigurarea dezvoltării materiale sau culturale a cetățeanului; drepturi care au ca obiect exclusiv asigurarea participării cetățeanului la conducerea statului; drepturi care pot fi exercitate de cetățeni, la alegerea lor, atât în vederea asigurării dezvoltării lor materiale sau culturale, cât și în scopul participării la conducerea de stat.
Ion Deleanu propune și un alt criteriu de clasificare, pornind de la triada structurii ființei umane: ființa bio-psiho-socială. Ar exista astfel:
a) drepturi și libertăți care ocrotesc ființa umană ca valoare în sine, ca entitate bio-psihică;
b) drepturi care ocrotesc ființa umană ca ,,persoană", ca relație socială sau ca ,,moleculă socială".6
constituționale. În această categorie includem: dreptul de petiționare, dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică.7
2. Teorii privind natura juridică a drepturilor fundamentale
În literatura juridică se arată că drepturile fundamentale ale cetățenilor nu se deosebesc de alte drepturi subiective, nici prin natura lor, și nici prin obiectul lor. Aceste drepturi își justifică pe deplin existența ca o categorie distinctă de celelalte drepturi prin importanța economică, socială și politică pe care o au.
În legătură cu natura juridică a drepturilor fundamentale există mai multe teorii. Cea mai răspândită teorie a fost și este încă teoria drepturilor naturale (Locke, Wolff, Blackstone, J.J.Rousseau ). În această teorie se consideră că libertățile publice ar avea o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului, deoarece cetățeanul le dobândește în calitatea de om, sunt opozabile statului și nu sunt stabilite deci prin legi, contracte etc. Blackstone, calificând drepturile fundamentale ca absolute, le deosebea de alte drepturi care erau creațiunea societății, deoarece ele derivau din legile naturii și erau anterioare acestora din urmă.
O altă teorie a fost teoria individualistă (F. Bastiat, A. Esmein, H. Chenan, H.J. Laski). Astfel, A. Esmein fundamentează această diferențiere găsind că sursa oricărui drept este în individ, pentru că acesta singur este o ființă reală, liberă și responsabilă. El denumește drepturile fundamentale libertăți necesare, cele mai necesare dintre toate.
În teoria drepturilor reflexe nu se face deosebire de natura juridică între drepturile individuale și celelalte drepturi subiective, toate fiind considerate o creație a dreptului obiectiv. Totuși, Jellinek face o distincție pornind de la diferența dintre noțiunea de putere juridică și cea de posibilitate juridică. Astfel, drepturile obișnuite ar conține în ele atât o posibilitate juridică, cât și o putere juridică, în timp ce drepturile publice ar fi puteri de voință create exclusiv de lege, care nu presupun și o activitate naturală garantată de lege.
Prezintă interes și alte teorii. Astfel, dacă J. Renauld arată că drepturile fundamentale ar desemna trăsăturile esențiale ale statutului juridic al ființei umane, Phillip Braud arată că libertățile publice pot fi considerate ca obligații în sarcina statului, ca limitări aduse competenței sale, care lasă să subziste o sferă de autonomie individuală.
Ca o trăsătură generală a multor teorii în privința naturii juridice a drepturilor omului este aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile fundamentale și celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective.
Deși se pleacă de la o bază comună, și anume categoria drepturilor subiective, concluziile diferă.
Astfel, drepturile și libertățile fundamentale sunt considerate de unii autori elemente ale capacității de folosință a cetățenilor. Această susținere nu poate fi primită, pentru că în dreptul constituțional, capacitatea juridică nu se divide în capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.
Într-o opinie, plecându-se de la teza că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective și că aceste drepturi și obligații nu pot exista decât în cadrul unui raport juridic concret, se consideră că acest raport juridic concret este cetățenia ca raport juridic între persoana fizică, membru al societății date și stat, în calitate de reprezentant juridic al societății, iar drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor constituie tocmai conținutul acestui raport juridic, drepturile cetățeanului fiind obligații pentru stat, iar îndatoririle cetățeanului fiind drepturi ale statului.
Bineînțeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil de argumentat că împreună cu îndatoririle ar forma conținutul raportului juridic de cetățenie, pentru simplul motiv că cetățenia nu este un raport juridic.
Putem reține că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective și, împreună cu celelalte drepturi subiective și cu îndatoririle corelative, ele formează statutul juridic al cetățeanului.
3. Consacrarea și protecția drepturilor omului
Declarația Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaționale privitoare la drepturile omului, alte documente juridice internaționale admit existența unor limitări, a unor restrângeri în legătură cu exercițiul drepturilor și libertăților umane. Legitimitatea unor astfel de reguli stă chiar în conceptul de libertate. De altfel, chiar Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului (Franța, 1789) arată prin art. 4 că: ,,Libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia. De asemenea, exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât cele care asigură celorlalți membri ai societății să se bucure de aceleași drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege".
De asemenea, din cele două pacte internaționale rezultă, pentru legislațiile interne, posibilitatea limitării sau restrângerii exercițiului unor drepturi și libertăți. În pacte, asemenea prevederi nu sunt grupate într-un text unic. Ele se regăsesc formulate la anumite drepturi și libertăți, în funcție de conținutul acestora. Din examinarea acestor prevederi rezultă că limitările și restricțiile sunt posibile dacă: sunt expres prevăzute de lege; sunt necesare într-o societate democratică pentru a proteja securitatea națională, ordinea publică, sănătatea sau morala publică, drepturile și libertățile celorlalți etc.; sunt proporționale cu cauza care le-a determinat.
De asemenea, din pacte rezultă că limitările trebuie să fie exclusiv în vederea favorizării binelui general într-o societate democratică și că anumite restricții legale pot fi impuse pentru membrii forțelor armate și poliției. În fine, pactele internaționale stabilesc că exercițiul drepturilor și libertăților comportă obligații și responsabilități speciale.9
Articolul 4/2 al Pactului Internațional privind drepturile civile și politice, ca și articolul 12/3 al Convenției Europene și articolul 27 al Convenției Americane enunță un număr de drepturi care trebuie să fie respectate în orice împrejurare, chiar în caz de pericol pentru existența națiunii, de situație de urgență: dreptul la viață; dreptul de a nu fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante; dreptul de a nu fi adus în stare de sclavaj sau servitute; libertatea de gândire, religie sau conștiință; interzicerea discriminării numai pe motiv de rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială. Sunt norme care protejează valorile inalienabile ale persoanei umane; statele nu pot deroga de la ele nici în situații excepționale.
Constatăm că alte drepturi și libertăți pot face obiectul restricțiilor și limitărilor, prin lege și pentru rațiuni bine determinate (dreptul de a-și părăsi țara și de a reveni, dreptul de a-și manifesta religia sau credința, libertatea de expresie, de reuniune, de asociere).
Pentru realizarea unor drepturi este necesară crearea unui ansamblu de condiții materiale, politice și sociale care nu sunt reunite în toate țările în aceeași măsură.
Întrucât beneficiarii normelor privind drepturile și libertățile omului sunt persoanele, aplicarea acestor norme nu este subordonată principiului reciprocității. Obiectivul urmărit este acela de a atinge cel mai înalt grad de aplicare posibil, în fiecare din statele părți, și nu de a reduce drepturile omului la nivelul minim de aplicare, dacă unul sau altul din state se situează la un asemenea nivel redus. De aceea, un stat nu poate să invoce restricții sau limitări aplicate în alte state, pentru a restrânge sau limita drepturile și libertățile acordate persoanelor aflate pe teritoriul sau sub jurisdicția sa.
Cele două pacte privind drepturile omului cuprind ca prevedere comună clauza potrivit căreia faptul că aceste pacte nu prevăd sau nu recunosc un drept fundamental nu poate fi invocat drept pretext pentru a adopta restricții sau derogări de la asemenea drepturi acordate prin lege, alte convenții sau cutume.10
Constituția României, receptând aceste reglementări internaționale, folosește un procedeu simplu și eficient, și anume, exprimarea tuturor acestora într-un unic articol. Astfel, art. 49 permite restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți cetățenesti, dar numai ca excepție și, desigur, numai condiționat. Potrivit textului menționat, restrângerea se poate înfăptui numai prin lege. Chiar legea poate face acest lucru numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii publice, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea unei calamități naturale ori a unui sinistru deosebit de grav. Altfel spus, Constituția limitează chiar legea de restrângere doar la anumite situații clar definite și de o incontestabilă importanță. Aceste situații nominalizate de art. 49 implică apărarea unor valori sociale și umane care, prin rolul lor, pot legitima măsuri de natura celor menționate. În fine, art. 49 impune încă alte două condiții, care, desigur, sunt cumulative, și anume, ca restrângerea să fie proporțională cu situația care a determinat-o și să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății.
1I.Muraru,S. Tanăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, 2001, pag. 159
2 J. J. Rousseau, Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni, Editura Stiințifică, 1958, citat de I.Muraru, S.Tănăsescu în lucrarea Drept constituțional și instituții politice.
3I. Muraru, S. Tănăsescu, op.cit.
4 C. L. Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului, Editura All Beck, 2001.
5 Theodor C.Van Boven, ,,Les criteres des distinctions des droits de l'homme”, citat de I. Muraru, S. Tănăsescu în lucrarea ,,Drept constituțional și instituții politice”.
6I. Diaconu, ,,Drepturile omului în dreptul internațional contemporan”, Editura Lumina Lex, 2001, pag. 51
7I. Muraru, S. Tanasescu, op. Cit
8 A. Esmein, ,,Elements de droit constitutionnel francais et compare”, Paris, citat de I. Muraru, S. Tănăsescu în lucrarea ,,Drept constituțional și instituții politice”.
9I. Muraru, S. Tanasescu, op. cit., pag. 198-199
10I.Diaconu, op. cit., pag. 53-57
CAPITOLUL II
Protecția constituțională a drepturilor și libertăților ca instituție juridică
1. Necesitatea garantării drepturilor și libertăților fundamentale
Privitor la drepturile omului, marea problemă rămâne cea a garanțiilor
Acestea dau eficiență reglementărilor juridice, permit cetățeanului să beneficieze și să exercite efectiv, concret drepturile și libertățile ce sunt proclamate. Problema complexă, mult mai complicată în practică decât în teorie, garantarea exercitării libertăților publice poate fi examinată sub diferite aspecte. Desigur, există garanții exterioare Constituției, care au un mare rol. Acestea sunt garanții care trebuie să se regăsească în starea socială, în gradul de cultură și civilizație. Ele depășesc oarecum cadrul puterii Constituției. Mai mult, sunt o serie de garanții care se regăsesc cu adevărat numai în colaborarea statelor (libera circulație, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la un mediu natural sănătos).
Jean Morange, examinând garanțiile libertăților publice, după ce precizează că cele mai multe sunt naționale, iar altele sunt internaționale, nominalizează următoarele: garanții naționale (garanții jurisdicționale-judecătorul constituțional, jurisdicțiile ordinare, independența judecătorilor, garanții nejurisdicționale – ombudsmanul, petițiile, controlul parlamentar, opinia publică), garanții supranaționale (Consiliul Europei, Uniunea Europeană).12
2. Analiza de doctrină privind sistemele de garanții aplicabile drepturilor și libertăților omului
2.1. Garanții prevăzute în normele constituționale. Dreptul comparat.
Cât privește garanțiile interioare Constituției, ele pot fi regăsite în chiar prevederile constituționale care sunt clare și precise cât privește conținutul drepturilor și libertăților.
Prima dintre garanțiile respectării drepturilor și libertăților cetățenești este însăși înscrierea lor în legea fundamentală. Prin aceasta, drepturile și libertățile cetățenești capătă forța juridică a unei dispoziții constituționale.
Garantarea drepturilor și libertăților publice se poate asigura, totodată, prin controlul constitutionalității legilor. Într-o asemenea situație, dispoziția legală referitoare la un anumit drept fundamental, apreciată ca fiind neconstituțională de către autoritatea publică competentă, nu se aplică. Nu contează dacă controlul de constituționalitate al unei anumite legi se exercită de un organ politic înainte de promulgarea acesteia sau de instanța judecătorească pe calea judecării unei excepții de constituționalitate ridicată de una dintre părți în cadrul unui proces.
O formă de garantare a drepturilor cetățenești, cu o sferă din ce în ce mai largă de atribuții, este controlul parlamentar exercitat de Parlament prin comisiile sale specializate în domeniul drepturilor omului. Aceste comisii nu se limitează însă la controlul parlamentar, prilej care le-ar permite constatarea unei violări a drepturilor omului. Comisiile parlamentare pot dezbate proiecte de lege sau propuneri legislative referitoare la exercitarea drepturilor omului, contribuind astfel la perfecționarea cadrului juridic de exercitare a drepturilor cetățenești.
O asemenea activitate este chiar mai eficientă și cu rezultate mai substanțiale decât controlul parlamentar.
O garanție consistentă este accesul liber la justiție, o justiție realizată de către judecători independenți și inamovibili. Privitor la valorificarea drepturilor și libertăților trebuie menționat și art. 48, potrivit căruia ,,persoana vătămată într-un drept al său de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățita să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei". Totodată, o semnificație aparte pentru garantarea drepturilor cetățenilor o are art. 49 din Constituție, care reglementează restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți. Este interesant de menționat că restrângerea se poate realiza numai prin lege, numai în situațiile nominalizate prin art. 48, că trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o și că nu se poate atinge existența dreptului sau a libertății.
O garanție eficientă a exercițiului drepturilor cetățenesti este și Curtea Constituțională, organizată prin art. 140-145 din Constituție.
Desigur, nu poate fi uitat, dintre garanțiile constituționale ale drepturilor și libertăților, Avocatul Poporului, reglementat prin art. 55-57 din Constituție. Chiar Constituția spune că Avocatul Poporului este numit ,,pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenești".
Instituția Avocatului Poporului este autoritatea publică care are drept scop apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor în raporturile acestora cu autoritățile publice.13
2.2 Garanții instituționale
În ultimele decenii, tot mai multe țări au introdus în sistemul juridic național o instituție receptată din practica parlamentară suedeză, care are ca rol soluționarea plângerilor ce i se adresează de către cetățenii care pretind că drepturile lor au fost încălcate de funcționari sau autorități ale administrației publice. Este vorba de instituția ,,Ombudsmanului".
Inițial, instituția ombudsmanului s-a format în Suedia, în anul 1809. Anterior însă, în această țară există următoarea practică: Parlamentul (Riksdag ) să numească un împuternicit al său, investit cu prerogativa de a cerceta și soluționa plângerile persoanelor vătămate în drepturile lor prin abuzuri ale administrației regale.
În limba suedeză ,,ombud" înseamnă mandat, procură, împuternicire. Prin raportare, ombudsman desemnează instituția investită de Riksdag printr-un mandat de reprezentare să examineze plângerile ce i se adresează de către cei care pretind că le-au fost încălcate drepturile garantate de Constituție. Ombudsmanul poate fi definit ca autoritatea numită de parlament și răspunzător față de acesta, căruia i se conferă prin Constituție sau printr-o lege specială dreptul de a soluționa plângerile ce i se adresează de către cetățenii care pretind că organele executive le-au încălcat sau nesocotit drepturile recunoscute la nivel constituțional.
Inițial, a fost numit un singur ombudsman, dar în prezent, Riksdagul numește patru ombudsmani.
Instituția a fost apoi receptată de Finlanda (1919), Danemarca (1953), Norvegia (1952). În prezent, instituția ombudsmanului este consacrată în peste 50 de state: Marea Britanie, Franța, Spania, Ungaria, Portugalia, Olanda, Italia, Polonia, Austria, România ș.a. Practic, instituția ombudsmanului a căpătat în prezent caracter universal, fiind întâlnită pe toate continentele, indiferent dacă este consacrată la nivel național ori regional, sau dacă are atribuții generale sau specializate pe domenii.
Denumirea instituției ombudsmanului diferă de la țară la țară: Mediateur de la Republique (Franța), Defensor del Pueblo (Spania), Provedor de Justica (Portugalia), Divan El Mazalem (Egipt), Difensore Civoco (Italia), Parliamentary Commissioner for Administration (Marea Britanie), Avocatul Poporului (România) etc.
În doctrina și practica constituțională recentă este constant subliniată importanța instituției Ombudsmanului pentru garantarea și, îndeosebi, pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenești.
Ombudsmanul este numit de Parlament pentru un mandat a cărui durată diferă de la stat la stat. De obicei, mandatul ombudsmanului este de patru ani.
Parlamentul deține totodată dreptul de a-l revoca pe ombudsman înainte de expirarea mandatului, dacă acesta s-ar face vinovat de încălcarea constituției sau a legilor, ori ar avea o conduită reprobabilă. În principiu, ombudsmanul își desfășoară activitatea la nivel național. Aceasta nu este însă o regulă. De pildă, în Statele Unite nu a fost înființată o asemenea instituție la nivel federal. În schimb, există un număr foarte mare de ombudsmani la nivelul unor state federale, al unor municipalități sau chiar în instituții sau companii. De asemenea, există ombudsmani având o jurisdicție materială specializată (exemplu: la viața universitară, asistența socială).
De asemenea, nimic nu împiedica Guvernul să instituie un organism guvernamental având ca atribuție să analizeze și să soluționeze plângerile împotriva Cabinetului sau împotriva unor departamente sau agenții executive și să aplaneze astfel conflictele între cetățean și administrația publică centrală și locală.
În principiu, puterea ombudsmanului se reduce la dreptul de a face recomandări autorităților publice vinovate de încălcarea drepturilor unor persoane, de a controla activitatea organelor administrației publice, cărora le revin atribuții în domeniul drepturilor omului, de a inspecta instituții de deținere (penitenciare, instituții-școli de reeducare, centre de internare a minorilor), spitale, școli etc. În unele sisteme constituționale însă, ombudsmanul are dreptul de a acționa în justiție, în condițiile prevăzute de lege, funcționarii care s-au făcut vinovați de încălcarea drepturilor unei persoane. Dreptul de acțiune judiciară se bazează în acest caz pe învestirea, prin Constituție, a ombudsmanului, cu atribuția de a veghea la respectarea legilor în domeniul drepturilor omului. Dreptul la acțiune judiciară este recunoscut ombudsmanului în Suedia, Finlanda și Danemarca.
În exercitarea atribuțiilor sale, ombudsmanul nu se substituie altor organisme cărora le sunt conferite atribuții privind apărarea drepturilor omului.
În ceea ce privește statutul său și raporturile cu alte autorități publice, trebuie menționat ca ombudsmanul este independent față de toate celelalte autorități publice, inclusiv față de Parlament, care îl numește și îl poate revoca înainte de expirarea mandatului său. De altfel, nu este permisă nici o ingerință în activitatea ombudsmanului, nici chiar din partea Parlamentului. Deși este independent față de toate celelalte autorități publice, ombudsmanul prezintă însă anual un raport Parlamentului privind cazurile pe care le-a investigat, soluțiile date etc. De asemenea, în raportul anual pot fi făcute recomandări Parlamentului și Guvernului privind perfecționarea legislației în materie sau a activității unor departamente sau alte autorități guvernamentale ori ale administrației publice care interesează drepturile omului.
Pentru a-și exercita în condiții corespunzătoare activitatea, ombudsmanul are nevoie de concursul celorlalte autorități publice.
Constituția sau, după caz, legile de organizare și funcționare a instituției ombudsmanului prevăd în acest sens, obligația autorităților publice de a pune la dispoziția ombudsmanului toate datele, informațiile și documentele de care acesta ar avea nevoie pentru a-și exercita atribuțiile. Ombudsmanul își exercită atribuțiile la plângerea persoanelor ale căror drepturi au fost vătămate sau din oficiu, când are informații, date privind încălcarea unor drepturi cetățenești sau când constată el însuși asemenea încălcări.
Cererile care se adresează ombudsmanului trebuie făcute în scris și semnate. În principiu, anonimele nu se iau în considerare, ceea ce nu împiedică însă ca o plângere anonimă să fie motivul sesizării din oficiu al ombudsmanului și punctul de declanșare al unei expertize de rutină.
Activitatea ombudsmanului este, în principiu, publică, ceea ce nu împiedica persoanele lezate să solicite ombudsmanului caracterul confidential al plângerii.
Actele emise de ombudsman pot fi decizii, cereri, recomandări, citații etc. Actele emise de ombudsman în exercitarea atribuțiilor sale sunt acte de autoritate.14
Garantarea internațională a drepturilor omului se realizează nu numai prin organe internaționale nejudiciare, ci, în primul rând, prin tribunale internaționale specializate în materia drepturilor omului. Acestea au ca obiect protejarea drepturilor omului și sancționarea statelor care au încălcat aceste drepturi.
În prezent, există două asemenea tribunale: Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Interamericană a Drepturilor Omului.15
3. Protecția internă și internațională a drepturilor omului
În ansamblul complex de realități, probleme și deziderate ce preocupă omenirea, drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale ființei umane ocupă un loc important.
Includerea drepturilor și libertăților cetățenești printre problemele majore este rezultatul firesc nu numai al importanței lor deosebite, ci și al strânsei lor interdependențe cu problemele cardinale ale omenirii.
Preocupările pentru promovarea și ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenești au depășit în timp limitele și granițele tradiționale, ca o consecință firească a cursului istoric în care omenirea s-a angajat îndeosebi după cel de-al doilea război mondial, în străduința de a pune capăt exploatării și violenței, rasismului și discriminării naționale, inegalității dintre oameni. În contextul general al evoluției statului și dreptului, proprietății, educației, culturii și științei și instituția libertăților cetățenești a cunoscut un dinamism aparte. Aceasta nu înseamnă că nu mai sunt multe lucruri de înfăptuit în acest domeniu, deși se considera că astăzi națiunile par a fi mai apropiate decât oricând, iar omenirea dispune de resurse enorme pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale tuturor.
Evoluția acestei instituții este o permanență, ea implică eforturi continue ale oamenilor, dar și ale statelor, în tendința generală spre mai bine. Pentru că în lumea contemporană continuă să subziste pericole pentru libertățile cetățenești, precum: foamea, impactul anumitor activități asupra mediului înconjurător, terorismul, legislația retroactivă, tendința de a ,,criminaliza" opoziția prin aducerea dezacordului politic sub incidența legii penale, utilizarea formelor de
detenție fără judecată, răpirile sau asasinatele, tortura și tratamentul umilitor și degradant etc.
În timpul care a trecut de la crearea Organizației Națiunilor Unite și, desigur, de la adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului (decembrie 1948), instituția drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale a cunoscut o dinamică aparte, plină de semnificații.
Pe plan mondial, preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de reală valoare, între care trebuie menționate îndeosebi: Declarația Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948), Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare din Europa (Helsinki, 1975), Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris (1990).
De asemenea, s-au adoptat și sunt în vigoare o multitudine de alte convenții, declarații, principii, protocoale prin care se realizează reglementări în anumite domenii sau pentru anumite categorii de oameni (femei, copii, ostateci, refugiați și prizonieri). Un pas înainte în ocrotirea drepturilor omului l-a constituit adoptarea unor convenții regionale, precum Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului din anul 1950, Convenția Interamericană din anul 1969, Carta Africană din 1981.
Aceste convenții au pus în valoare o serie de proceduri și mecanisme juridice prin care se asigură promovarea și protecția drepturilor omului.
Ca atare, evoluția instituției s-a exprimat prin existența a două mari categorii de reglementări, și anume, reglementări interne și reglementări internaționale. În mod firesc, marea problemă teoretică și practică a fost și este tocmai corelația dintre reglementările internaționale și cele interne. S-a pus și se pune deci problema de a ști cum trebuie abordată această corelație și, desigur, ce consecințe, îndeosebi juridice, rezultă dintr-o asemenea abordare.
Aceasta impune un scurt examen al celor mai interesante puncte de vedere exprimate deja în literatura de specialitate. Astfel, se arată că pactele, convențiile, declarative și alte asemenea acte adoptate pe plan internațional pun în valoare realitatea în sensul căreia aplicarea convențiilor relative la drepturile omului trebuie făcută ținând seama de necesitatea permanentă a armonizării cerințelor cooperării internaționale în acest domeniu cu principiul suveranității statelor, deoarece procedurile care ar nesocoti acest raport ar duce la un amestec în afacerile lor interne. De aceea, aceste instrumente internaționale au ca principal mijloc pentru executarea lor asumarea de către statele-părți ale obligației de a lua măsuri legislative și de altă natură pentru asigurarea realizării drepturilor prevăzute în ele.
Constatându-se că tendința majorității statelor, tendința conformă principiilor stabilite de Carta Organizației Națiunilor Unite, este formularea acestor drepturi și libertăți pe calea unor convenții internaționale, urmând ca realizarea lor să aibă loc prin reglementări de drept intern, se conchide că se merge deci, pe ideea realizării și garantării drepturilor omului prin măsuri legislative interne.
Chiar Convenția Europeană a Drepturilor Omului era și este considerată a nu urmări să se substituie sistemelor naționale de control în domeniul drepturilor omului, ci de a furniza o garanție internațională suplimentară. Se arată astfel că, în termenii angajamentelor consimțite, drepturile și libertățile definite în Convenție sunt mai întâi și mai ales garanții pentru legislația și practicile naționale și puterile publice ale tuturor statelor contractante care au obligația de a asigura indivizilor, ținând de jurisdicția lor, posesiunea efectivă a acestor drepturi și libertăți. Mecanismul internațional de control nu intervine deci decât în cazul eșecului garanției naționale. Discutându-se corelația dintre reglementările internaționale și cele interne în domeniul drepturilor omului se motivează pe larg teza în sensul căreia nu au nimic comun cu colaborarea internațională încercările de a atribui exclusiv individului calitatea de subiect internațional, de a acredita ideea că el are acum aptitudinea și capacitatea de a se adresa mai întâi și direct organelor internaționale pentru anumite drepturi sau revendicări.
Precum se arată în literatura juridică, asemenea preocupări au un caracter limitat și derogator.
Corelația dintre reglementările internaționale și cele interne poate ridica și unele aspecte mai deosebite. Astfel, se considera că probleme serioase se pot ridica în caz de conflict între criteriile naționale de protecție a drepturilor fundamentale și cele ale Comunității vest-europene, în particular, când criteriul național merge mai departe decât este recunoscut prin dreptul comunitar. În aceste situații există o tensiune datorată dorinței unei protecții optimale a drepturilor fundamentale ale cetățeanului și dorința uniformizării dreptului comunitar. Această problemă s-a ridicat în special în contextul dreptului constituțional italian și german.
Deosebit de interesantă este și o altă constatare, în sensul căreia sistemul jurisdicțional internațional a cunoscut o influență crescândă prin ,,pătrunderea" sa directă în dreptul statelor, dar la fel și prin exemplele și efectele sale.
Se subliniază astfel forța morală a reglementărilor internaționale, faptul că ele se pot impune dacă prin conținutul lor apără valorile umane.
Sintetizând, putem constata că dominantă în ansamblul preocupărilor teoretice, legislative și practice privitoare la drepturile omului este ideea în sensul căreia proclamarea și garantarea efectivă a acestora revine reglementărilor juridice interne. Aceste drepturi sunt deci efective în măsura în care, prin legislațiile interne, sunt declarate ca drepturi fundamentale ale cetățenilor și garantate în exercițiul lor, în cadrul raporturilor concrete dintre cetățeni și stat.
Această idee dă dimensiunile reale ale direcțiilor în care trebuie să se acționeze și, implicit, ale mijloacelor, formelor și soluțiilor ce pot fi formulate și folosite. Această idee dominantă este astăzi o realitate, considerându-se că drepturile omului nu au nici un sens decât dacă sunt înscrise în sistemul constituțional, legislativ și judiciar al fiecărui stat.
Corelația reglementărilor interne cu cele internaționale, sporirea (îndeosebi după adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, decembrie 1948) a preocupărilor și reglementărilor intemaționale nu schimbă și nu diminuează rolul major al legislației interne în proclamarea și garantarea drepturilor cetățenesti, în promovarea și încurajarea drepturilor omului în general. Aceasta pentru că statele și națiunile sunt și ramân cadrul firesc în care se pot realiza libertățile publice. În acest sens, sunt formulate prevederile din Carta O.N.U., din Declarația Universală a Drepturilor Omului, din cele două pacte privitoare la drepturile omului, din Actul final de la Helsinki etc. Acest sens dă expresie recunoașterii suveranității statelor, calității lor de membri egali ai comunității internaționale, fiind reflectarea faptului că drepturile și libertățile cetaățenești pot fi reale, efective, numai în măsura în care prin constituțiile statelor sunt proclamate și garantate. Aceasta le dă în ultimă instanță conținut și eficiență. Dar și acest lucru este la fel de important, încurajarea și promovarea drepturilor omului implică o permanentă perfecționare a reglementărilor juridice interne în acord cu reglementările internaționale în acest domeniu. Aceasta motivează și prevederile Constituției României, care reglementează corelația dintre aceste reglementări într-o viziune nouă, modernă și eficientă.
Constituția României, prin art. 20 stabilește un principiu de incontestabilă actualitate și care exprimă într-o viziune modernă corelația dintre dreptul internațional și dreptul intern, cu aplicația sa specifică în domeniul drepturilor constituționale.
Prima regulă ce rezultă din art. 20 al Constituției este în sensul interpretării și aplicării dispozițiilor privind drepturile și libertățile cetățenești în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte. Este nominalizată Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, iar în ceea ce privește celelalte documente internaționale, se vorbește de pacte și tratate, deși, într-o viziune largă, stiințifică, pactele sunt tratate. Explicația acestui limbaj al art. 20 din Constituție stă în atașamentul pe care România îl proclamă explicit mai întâi față de Declarația Universală a Drepturilor Omului, acest document de început și de referință în domeniu, care a marcat începutul unei ere noi în proclamarea și protecția drepturilor omului. În ideea de a se marca atașamentul și respectul față de cele două pacte, și anume Pactul Internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul relativ la drepturile civile și politice (adoptate și deschise semnării, ratificării și adeziunii la 16 decembrie 1966, ratificate de România în 1974 și intrate în vigoare la 3 ianuarie 1976 și respectiv 23 martie 1976), în textul art. 20 s-a menționat și cuvântul ,,pactele".
Cea de-a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaționale, desigur celor cuprinse în tratatele ratificate de România, în situația în care s-ar ivi anumite nepotriviri, conflicte, neconcordanțe între ele și reglementările interne. Trebuie menționat că această prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este aplicabilă altor domenii.
Soluția constituțională dată de art. 20 exprimă nu numai atașamentul față de reglementările internaționale, ci și marea receptivitate față de dinamica lor posibilă și previzibilă. În domeniul drepturilor omului sunt încă multe lucruri de înfăptuit care presupun colaborarea între state și care se vor realiza prin tratatele internaționale.
Deschiderea României spre Europa și spre comunitatea internațională este astfel constituțional garantată prin art. 20. Această soluție este o soluție modernă, ea se regăsește în Constituția Franței (art. 54, 55), Spaniei (art. 10, 11, 93, 96), care permite atribuirea de competențe constituționale unor organizații sau instituții internaționale, Germaniei (art. 24, 25 150), desigur în formulări specifice și nuanțate.
– Sisteme internaționale de protecție a drepturilor omului- O.N.U., Sisteme regionale, O.S.C.E.
Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.) este principala Organizație Internațională interguvernamentală cu caracter universal. Tratatul constitutiv al acestei Organizații Internaționale este Carta Națiunilor Unite, care a fost semnată la 26 iunie 1945 și a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945.
Sistemul consacrat în cadrul Națiunilor Unite pentru protecția drepturilor omului se conturează că un sistem cu vocație de universalitate tot mai mult acceptat, chiar dacă unele state manifestă reticente motivate de diversitatea culturală.
Dacă ideile promovate prin actul constitutiv al Națiunilor Unite – Carta O.N.U.- au fost formulate într-o manieră generală și expeditivă, adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului în 1948 și a principalelor tratate care au pus-o în aplicare și care alcătuiesc astăzi nucleul dreptului internațional al drepturilor omului – Carta Internațională a Drepturilor Omului – , precum și actele constitutive ale unor instituții specializate ale Organizației Națiunilor Unite au declanșat un proces exploziv în evoluția mecanismelor juridice de protecție a ființei umane, atât în plan universal, cât și în plan regional. Se poate afirma că omul reprezintă astăzi, în planul realității juridice internaționale, valoarea supremă care ar trebui ocrotită și tot mai mult afirmată.
Carta Organizației Națiunilor unite a fost semnată la San Francisco, la 26 iunie 1945 și a intrat în vigoare la 24 octombrie, în același an. A fost aprobată ca un tratat multilateral de către cele 50 de state fondatoare ale O.N.U., hotărâte să-și reafirme ,,credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaților și a femeilor, precum și a națiunilor mari și mici." 16
Chiar dacă inițial s-a dorit ca în Carta O.N.U. să fie incluse reglementări mai detaliate ale drepturilor omului, interesul politic al momentului respectiv a făcut ca doar o mică parte din acestea să fie preluate în Cartă, datorită și problemelor cu care unele puteri se confruntau atunci în domeniul drepturilor omului: segregația rasială în S.U.A., gulagul sovietic, imperiile coloniale etc.
Încă din preambulul Cartei, statele părți (,,Noi, popoarele Națiunilor Unite… ") se declară hotărâte, între altele, să apere generațiile viitoare de flagelul războiului care, în timpul unei vieți de om, a creat umanității suferințe de nespus, să proclame din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbatului și a femeii, ca și a națiunilor – mari și mici, să favorizeze progresul social, instaurarea unor condiții mai bune de viață într-o libertate mai mare și, în acest scop, să practice toleranța, să își asocieze eforturile pentru a realiza în consecință aceste proiecte.
Între scopurile O.N.U., articolul 1, paragraful 3 din Cartă indică realizarea cooperării internaționale pentru rezolvarea problemelor internaționale de ordin economic, social, intelectual sau umanitar, dezvoltând și încurajând respectul drepturilor omului și al libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Într-o formulare aproape identică se stabilește și una din competențele Adunării Generale a O.N.U. în cadrul inițierii unor studii sau formulării de recomandări membrilor organizației.
Realizarea acestui scop al O.N.U. se face în principal prin activitatea de consacrare și prin aceea de garantare a drepturilor omului, activitatea de consacrare a drepturilor omului incluzând atât elaborarea de tratate internaționale, cât și adoptarea de acte interne cu valoare de recomandare. Structurile instituționale care desfășoară aceste activități sunt de două tipuri: organele interne ale O.N.U. și organele convenționale.
Organele interne ale O.N.U. având competențe în domeniul drepturilor omului:
-din punct de vedere al specializării în materia drepturilor omului distingem organe care, în cadrul rolului lor, au și competențe în materia drepturilor omului, fără ca acestea să fie exclusive și organe specializate în materia drepturilor omului;
-sub aspectul poziției. în sistem există organe principale și organe subsidiare; -din punct de vedere al temeiului normativ al creării lor, organele interne ale O.N.U. se clasifică în : organe create prin Carta O.N.U. și organe create prin acte interne ale altor organe interne ale O.N.U.
Organele interne ale O.N.U. care, în cadrul rolului lor, au și competențe în materia drepturilor omului, fără ca acestea să fie exclusive, sunt organele principale, și anume: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul.
În realizarea acestui scop, toți membrii Națiunilor Unite se obligă să întreprindă acțiuni în comun și separat, în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite.
De asemenea, stabilind funcțiile și puterile Consiliului Economic și Social, Carta arată că acesta poate să facă sau să inițieze studii și rapoarte privind problemele internaționale în domeniile economic, social, cultural,educativ, sanitar și în alte domenii conexe și poate să facă recomandări în privința oricăror asemenea probleme Adunării Generale, membrilor Națiunilor Unite și instituțiilor specializate interesate. Consiliul Economic și Social poate face recomandări în scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, inclusiv să pregătească proiecte de tratate în acest domeniu și să convoace conferințe internaționale.
Deși regimul internațional al tutelei asupra teritoriilor care nu se autoguvernează a rămas fără obiect, este important de menționat că actul constitutiv al O.N.U. stabilește că unul din obiectivele fundamentale ale sistemului de tutelă pe acela de a încuraja respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limba sau religie și de a dezvolta sentimentul de independență a popoarelor lumii. Concluzionând, putem afirma că dispozițiile Cartei O. N. U. cu privire la drepturile omului sunt laconice, dar, pentru momentul adoptării ei, ele capătă o semnificație deosebit de importantă. Această primă deschidere va favoriza perfecționarea ulterioară a sistemului drepturilor omului al Organizației Națiunilor Unite, începând cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului în anul 1948.
În ceea ce privește competența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta acoperă toate problemele privind interpretarea și aplicarea Convenției și a protocoalelor sale, astfel:
-orice stat poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenției și a protocoalelor sale de către un alt stat parte;
-Curtea poate da avize consultative, la cererea Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei asupra problemelor juridice privind interpretarea Convenției și a protocoalelor.
Orice petiție adresată Curții Europene a Drepturilor Omului trebuie să fie formulată în scris și semnată de petiționar sau de reprezentantul său.
Consiliul Europei nu este singura organizație europeană care are printre marile sale preocupări promovarea și protecția drepturilor omului.
Uniunea Europeană acoperă în prezent o arie mult mai largă de preocupări decât cea a comunității inițiale, inclusiv în domeniul drepturilor omului.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa a fost la origine o formă de cooperare instituționalizată nepermanentă – Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa – convocată în urma tratativelor de consolidare a securității și a dezvoltării europene, începută în anul 1972 între statele europene.
Procesul de transformare a C. S .C. E. într-o organizație internațională -O.S.C.E. s-a declanșat la reuniunea de la Paris, în 1990, când s-a adoptat Carta de la Paris pentru o nouă Europă, pornind de la schimbările majore care au avut loc în Europa prin dispariția lagărului comunist și nevoia de instaurare a democrației în toate statele europene, la baza căreia să se așeze respectarea ființei umane și a statului de drept.
Actul final al C.S.C.E., adoptat la Helsinki, în 1995, este un act complex, alcătuit din mai multe documente, în două dintre acestea fiind cuprinse și aspecte referitoare la drepturile omului.
Ca și celelalte instrumente internaționale de protecție a drepturilor omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului reflectă, în întreaga ei economie, interdependența dintre pacea și securitatea internațională și respectul drepturilor omului. Conform preambulului său, libertățile fundamentale constituie ,,înseși bazele justiției și păcii în lume".17
Convenții asemănătoare celei europene au fost elaborate și în alte zone geografice ale lumii. Astfel, la 22 noiembrie 1969, a fost semnată la San Jose (Costa Rica) ,,Convenția americană privind drepturile omului" (intrată în vigoare la 18 iulie 1978), care reglementează drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale recunoscute în cadrul Organizației Statelor Americane. De asemenea, în iunie 1981, la Nairobi (Kenya), a fost adoptată ,,Carta Africană a drepturilor omului și popoarelor", ratificată de către majoritatea absolută a statelor membre ale Organizației Unității Africane.
În spiritul aceleiași preocupări a organizațiilor internaționale, de a crea cadrul și condițiile internaționale propice salvgardării drepturilor omului, pe plan european, în cadrul procesului Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa au fost adoptate acte care, deși nu sunt tratate internaționale, neavând deci caracter juridic, au reglementat în mod amplu problematica drepturilor omului. Dintre acestea pot fi enumerate cele mai importante, și anume: Actul final de la Helsinki din 1975, Documentul de la Viena din 1986, Carta de la Paris din 1990 și Declarația de la Copenhaga din 1992.
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat până în prezent mai mult de șaizeci de declarații sau convenții în domeniul drepturilor omului, România ratificând majoritatea acestora. Ele se referă, printre altele, la genocid, discriminare rasială, apartheid, refugiați, sclavie, căsătorie, copii, tineri, tortură etc. Aceste documente au determinat adoptarea unor dispoziții corespunzătoare în dreptul național al statelor părți la aceste convenții.
Dintre aceste documente amintim: Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generala a O.N.U. la 9 decembrie 1948, Convenția Internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid, adoptată de Adunarea Generala a O.N.U. la 30 noiembrie 1973, Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității, adoptată de Adunarea Generala a O.N.U. la 26 noiembrie 1968, Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată la 10 decembrie 1984, Convenția privind drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generala a O.N.U. în decembrie 1990.
nI. Muraru, ,,Protecția constituțională a libertăților de opinie”, Editura Lumina Lex, 2001, pag 21-24.
12 J. Morange, ,,Droit de l'homme et libertes publiques”, Paris, 1995, citat de I. Muraru în lucrarea ,,Protecția constituțională a libertăților de opinie”,
131.Muraru,op. citata,
14 C. Ionescu, ‚,Drept constitutional si institutii politice’’ ,vol. II, editura Lumina Lex, 2001 pag. 185-189
15C. L. Popescu, ,,Protecția internațională a drepturilor omului”, Editura Juridica, pag. 14
16 S.Scaunas,Dreptul international al drepturilor omului,Editura All Beck,Bucuresti,2003.
17 O.Predescu,Conventia Europeana a Drepturilor Omului,Eciitura Lumina Lex,1998,pag. 18-19
CAPITOLUL III
REGLEMENTĂRILE NAȚIUNILOR UNITE CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCĂRILE GRAVE ALE DREPTURILOR OMULUI
III.1. Reguli de protecție a persoanelor supuse detenției sau întemnițării
Considerații generale
Primul act internațional prin care se acordă o atenție deosebită garantării și protecției drepturilor omului în domeniile justiției și administrației este semnat în 1955 la Geneva, la primul Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea criminalității și tratamentul deținuților, denumit „Ansamblu de reguli pentru tratamentul deținuților”.
Datorită marii varietăți a condițiilor juridice, sociale , economice și geografice, regulile stabilite nu pot fi aplicate în orice loc și în orice timp. Aceste reguli se referă la domenii în care ideea este în evoluție constantă, de aceea se admit și excepții de la regulă.
Pentru a completa Ansamblul de Reguli, Consiliul economic și social, în anul 1977, a hotărât aplicarea Secțiunii E ( regula 95 ) “referitoare la persoana arestată sau încarcerată fără a fi inculpată1”. Acest document este alcătuit din două părți. Prima parte tratează reguli privind administrarea generală a instituțiilor penitenciare și este aplicabilă tuturor categoriilor de deținuți. A doua parte conține reguli aplicabile unor categorii speciale de deținuți.
Deținuții, cu toate că au săvârșit o anumită infracțiune în urma căreia au această calitate, au totuși anumite drepturi minimale care trebuie să le fie respectate. Personalul care-și desfășoară activitatea într-un penitenciar nu pot abuza de această funcție pentru a aduce unele nedreptăți deținuților. Regimul de funcționare a personalului încadrat în penitenciare este strict delimitat pentru a se putea urmări abaterile pe care le înfăptuiesc prin încălcarea drepturilor deținuților , putând fi astfel trași la răspundere pentru faptele lor și tratați conform dispozițiilor legale.
Reguli privind administrarea generală a instituțiilor penitenciare
Principiul fundamental care trebuie să guverneze aplicarea Regulilor este acela al imparțialității, potrivit căruia se interzice orice fel de tratament discriminatoriu fondat pe prejudecăți sau deosebiri de rasă, sex, culoare. Limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie , origine națională sau socială, avere, naștere sau orice altă situație. Aceste Reguli sunt enunțate mai jos; în funcție de diferitele tipuri de administrare penitenciară avem :
Înregistrarea deținuților în instituții penitenciare ori la cazarea acestora.
În toate locurile unde sunt deținute persoane trebuie să se țină un Registru la zi și să aibă o cotă indicând pentru fiecare deținut identitatea sa, motivele detenției și autoritatea care a hotărât-o, ziua și ora primirii și ieșirii. În instituțiile penitenciare , deținuții vor fi plasați pe secțiuni și categorii ținând cont de sex, vârstă, antecedente, motivele detenției și exigențele tratamentului lor.
Reguli referitoare la locurile de detenție
Sunt enunțate în așa fel încât să asigure un tratament uman decent. Se cere ca celulele sau camerele destinate izolării nocturne să nu fi ocupate decât de un singur deținut; când se recurge la dormitoare, acestea trebuie să fie ocupate de deținuți selecționați cu grijă și considerați apți pentru a locui în aceste condiții. Noaptea ei trebuie supravegheați în permanență.
Localurile de detenție trebuie să corespundă exigențelor de igienă, ținându – se cont de climat mai ales în ceea ce privește cubajul de aer, suprafața minimă, iluminat, încălzire și ventilație.
Reguli privitoare la igiena personală, veșminte și lenjerie de pat, alimentație, etc
Trebuie să se ceară deținuților curățenie personală, punându – le la dispoziție apă și articole de toaletă, precum și facilități pentru buna întreținere a părului și bărbii. Veșmintele nu trebuie să fie degradante sau umilitoare, să fie curate și menținute în stare bună.
Administrația penitenciarelor este datoare să asigure fiecărui deținut, la ore uzuale, o alimentație de bună calitate, bine pregătită și servită, având o valoare nutritivă suficientă pentru menținerea sănătății și forței sale; fiecare deținut trebuie să aibă posibilitatea să-și procure apa potabilă când are nevoie. Deținuții care nu desfășoară o muncă în aer liber trebuie să aibă, dacă timpul le permite, cel puțin o oră pe zi pentru exercițiu fizic.
Reguli privind serviciile medicale
Fiecare instituție penitenciară trebuie să dispună de :
un serviciu psihiatric pentru diagnostic și tratamentul cazurilor de anomalie mentală
o clinică prevăzută cu materiale, utilaje și produse farmaceutice pentru îngrijirea deținuților bolnavi; pentru bolnavii care au nevoie de îngrijiri speciale să se prevadă transferul spre instituții penitenciare specializate sau spre spitale civile
un stomatolog
instituții specializate pentru tratamentul femeilor însărcinate. Pentru copii născuți în penitenciare actul de naștere nu trebuie să facă mențiunea despre aceasta
creșe, dotate cu personal calificat pentru îngrijirea nou- născuților
Medicii care deservesc instituțiile penitenciare au datoria:
– de a examina pe fiecare deținut cât mai curând posibil după internarea lor și ulterior de câte ori este nevoie
să supravegheze sănătatea fizică și mentală a deținuților
să prezinte doctorului un raport de fiecare dată când apreciază că sănătatea fizică sau mentală a unui deținut a fost sau va fi afectată prin prelungirea printr-o modificare oarecare a detenției
să facă inspecții cu regularitate și să sfătuiască pe directorul penitenciarului în ceea ce privește : cantitatea, calitatea pregătirea și distribuirea alimentelor, igiena și curățenia instituției penitenciare și a deținutului, instalațiile sanitare, încălzirea, iluminatul și ventilația instituției, calitatea și curățenia veșmintelor și a lenjeriei de pat a deținuților, respectarea regulilor privind educația fizică și sportivă
Reguli privitoare la disciplină și pedepse
În instituțiile penitenciare, disciplina vi fi ținută cu fermitate, însă fără a aduce restricții suplimentare când nu sunt necesare, pentru menținerea securității și a unei vieți comunitare bine organizate. Se interzice încredințarea de puteri disciplinare deținuților, însă se admite ca unii dintre aceștia să primească anumite responsabilități de ordin social, educativ sau sportiv
Reguli privind informarea și dreptul de plângere al deținutului
Fiecare deținut are dreptul să primească , în momentul internării, informații scrise cu privire la regimul deținuților de categoria sa și la regulile disciplinare ale penitenciarului.
Orice deținut are dreptul de a prezenta în fiecare zi lucrătoare cereri sau plângeri directorului instituției penitenciare ori funcționarului care îl reprezintă.
Contactul deținutului cu lumea exterioară
Una din principalele reguli de bază se referă la dreptul deținuților de a fi autorizați să comunice, sub supraveghere necesară, cu familia lor și cu prietenii lor de încredere, la intervale regulate, atât prin corespondență cât și prin primirea de vizite.
Reguli aplicabile unor categorii speciale
Aceste reguli sunt tratate de a doua parte a documentului și sunt aplicabile: deținuților condamnați, deținuților alienați și anormali mintal, persoanelor arestate sau aflate în detenție preventivă, deținuților pentru datorii și persoanelor arestate fără a fi inculpate.
Regulile se aplică acestor categorii astfel:
deținuții condamnați constituie cea mai numeroasă categorie de deținuți, lor li se aplică următoarele principii directoare:
tratamentul lor trebuie să aibă ca scop să creeze în ei voința și amplitudinile care le va permite, după eliberare să trăiască în respectul legii, să le dezvolte sentimentul responsabilității. Pentru aceasta trebuie să se recurgă la asistenți religioasă, la instruirea, orientarea și formarea profesională, la metode de asistență socială individuală, la sfaturi referitoare la utilizarea forței de muncă, la dezvoltarea fizică și la educația cu caracter moral
clasificarea și individualizarea trebuie să urmărească despărțirea deținuților care din cauza trecutului lor criminal sau dispoziției primejdioase ar exercita o influență nocivă asupra altor codeținuți, repartizarea lor în grupe pentru a facilita tratamentul în vederea readaptării sociale
munca penitenciară nu trebuie să aibă caracter de pedeapsă corporală. Toți deținuții condamnați sunt supuși la obligația de a munci, în raport cu aptitudinea lor fizică și mintală stabilită de medic. Deținuților trebuie să li se asigure o muncă productivă suficientă care trebuie să le ocupă timpul în perioada unei zile normale de lucru. Munca deținuților să fie remunerată în mod echitabil, din care o parte să fie utilizată pentru procurarea obiectelor de uz personal, iar o altă parte să fie trimisă familiei
Deținuții alienați sau anormali mintal. Ca regulă generală ei nu trebuie ținuți în penitenciar, ci trebuie transferați cât mai curând posibil în instituții specializate, plasate sub o conducere medicală.
Persoane arestate sau în detenție preventivă
Individul arestat sau încarcerat pe motivul unei infracțiuni la legea penală și care să găsește deținut fie localurile poliției sau într-o casă de arest, însă nu a fost judecat, este considerat “arestat preventiv”. El beneficiază de prezumția de nevinovăție și trebuie tratat ca atare. Pe timpul arestului vor beneficia de un tratament special guvernat de următoarele reguli:
arestații preventiv vor fi separați de deținuții condamnați, pentru a evita evenimente nedorite
tinerii arestați preventiv trebuie să fie separați de adulți, pentru a se reuși reintergrarea lor în societate
arestații preventiv trebuie, pe cât posibil, să fie cazați în camere separate
dacă doresc, se pot hrăni pe cheltuiala lor procurându-și hrana din exterior
trebuie să fie autorizați să-și poarte veșmintele personale dacă sunt curate și decente
dacă poartă uniforma penitenciarului aceasta poate fi diferită de cea a condamnaților
poate să li se dea posibilitatea să lucreze, însă nu pot fi obligați să o facă
trebuie să fie autorizați să-și procure , pe cheltuiala lor sau a terților, cărți, ziare, materialul necesar de scris, precum și alte mijloace pentru ocuparea timpului liber , în limitele compatibile cu interesul administrației și al justiției și cu securitatea sau ordinea instituției
trebuie să poată să își informeze familia asupra detenției
trebuie să fie autorizat să ceară desemnarea unui avocat din oficiu, în cazul în care această asistență este prevăzută, și să primească vizita avocatului in vederea apărării
Condamnații pentru datorii și la închisoare civilă
Deținuții condamnați la întemnițare pentru datorii sau alte forme de întemnițare pronunțată prin decizie judiciară, ca urmare a unei proceduri nepenale, nu trebuie să fie supuși la restricții suplimentare, nici să fie tratați cu mai multă severitate dacă nu este necesar. Tratamentul lor nu trebuie să fie mai puțin favorabil decât cel al preveniților
Persoanele arestate sau încarcerate fără să fi fost inculpate
Aceste persoane se bucură de protecția garantată de prima parte a documentului și Secțiunea C (persoane arestate sau în detenție preventivă ).
Principiile de etică medicală aplicabilă persoanelor din domeniul sănătății
Principala problemă care a stat la baza edictării principiilor de etică medicală aplicabile persoanelor din domeniul sănătății care activează în instituțiile penitenciare , a fost aceea că personalul medical prezent instituții de dedă , nu de puține ori, la activități care nu sunt compatibile cu etica medicală. De asemenea, în cadrul acestor instituții anumite activități importante sunt afectate de persoane care nu au nici o diplomă și nici pregătirea de medici.
În acest sens, Adunarea Generală a O.N.U. a invitat Organizația Mondială a Sănătății ca, pornind de la diversele declarații referitoare la etica medicală adoptate de Asociația Medicală Mondială2 să redacteze, în colaborare cu alte instituții competente, inclusiv UNESCO „un proiect de text de principii de etică medicală care ar putea să se aplice la protecția persoanelor supuse oricărei forme de detenție sau de întemnițare…”3.
În 1976, la al 5-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, Organizația Mondială a Sănătății a depus un document intitulat “Aspecte sanitare ale relelor tratamente inutil aplicate prizonierilor și deținuților”, în baza căreia Adunarea Generală a O.N.U. a invitat Organizația Mondială a Sănătății “să elaboreze un proiect de Cod de etică medicală aplicabil protecției persoanelor supuse oricăror forme de detenție sau întemnițare contra torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”4.
În baza proiectului prezentat de Organizația Mondială a Sănătății, Adunarea Generală adoptă, la 18 decembrie 1982 documentul intitulat “Principii de etică medicală referitor la rolul personalului sanitar „îndeosebi medici, în protecția arestaților și a deținuților împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.”.
Acest document cuprinde un număr de 6 principii care instituie anumite reguli pe care membrii asistenței medicale din penitenciare trebuie să le respecte întocmai. Aceste reguli sunt:
medicii însărcinați cu acordarea de îngrijiri medicale închișilor sau deținuților sunt obligați să asigure protecția sănătății lor fizice și psihice și, în caz de boală, să le acorde un tratament de aceeași calitate și corespunzător acelorași norme ca cel de care beneficiază persoanele aflate în libertate.
se consideră delicte fapte prin care membrii personalului din domeniul sănătății de dedau “ activ sau pasiv , la acte prin care se fac coautori , complici sau instigatori la tortură sau la alte tratamente crude, inumane sau degradante, sau care constituie o tentativă de a le săvârși”
constituie o violare a eticii medicale faptul prin care personalul de îngrijire a sănătății întreține cu deținuții relații de ordin profesional care nu au drept obiectiv exclusiv evaluarea, protejarea sau ameliorarea sănătății lor fizice sau psihice
tot o încălcare a eticii medicale o constituie faptul prin care membrii personalului de îngrijire a sănătății , îndeosebi medicii, participă, într-un fel sau altul la încordarea dintre cei închiși sau deținuți
nu se pot deroga de la aceste principii, nici chiar din rațiuni de ordine publică.
Aceste principii au fost enunțate pentru a proteja anumite drepturi fundamentale deținute de persoanele închise și pentru a se păstra o ordine și un echilibru în instituțiile penitenciare.
Abolirea măsurilor arbitrare de arestate sau detenție
Articolul 9 din Declarația universală a drepturilor omului , din 10 decembrie 1948, consacră principiul conform căruia „nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitar”, acesta fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului.
Acest subiect este dezvoltat în articolul 9 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice . Articolul stipulează mai multe drepturi ale persoanelor în ceea ce privește securitatea persoanei sale, modul arbitrar de arestare sau detenție, privarea de libertate, motivele arestării, scurtarea perioadei între momentul arestării și momentul judecării cauzei pentru care este acuzat, despăgubirea primită în cazul unei arestări sau detenții ilegale.
Problematica referitoare la abolirea măsurilor arbitrare de arestare sau detenție preventivă a fost dezbătută de Comisia Națiunilor Unite pentru drepturile omului, de Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii și protecția minorităților , precum și în Comisia a III-a a Adunării Generale a O.N.U. cu privire la problemele sociale, umanitare și culturale.
Au fost elaborate studii și proiecte de documentare tratând diferite aspecte ale drepturilor persoanelor de a nu fi arestate sau reținute în mod arbitrar. Astfel, la cererea Comisiei drepturilor omului5, un Comitet alcătuit din reprezentanți a patru state a elaborat un proiect de principii asupra dreptului în virtutea căruia nimeni nu poate fi , în mod arbitrar, arestat sau deținut.
Articolele 10 și 26 din acest proiect urmăresc să reducă la minimum riscurile relelor tratamente sau presiuni aplicate din partea poliției prin limitarea perioadei în care persoana arestată poate rămâne sub pază la poliție. În termeni mult mai amplii, articolul 27 prevede că tratamentul aplicat persoanei arestate sau deținute, fie că se găsește sub paza poliției sau a autorităților penitenciare, nu va fi mai puți favorabil decât cel prescris de Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților6 .
Națiunile Unite s-au ocupat și de protecția drepturilor omului a anumitor categorii de deținuți. Aici sunt incluse protecția persoanelor deținute sau întemnițate datorită luptei lor împotriva colonialismului, a ocupației străine, pentru autodeterminare, independență și eliminarea politicii de apartheid. În foarte multe cazuri, Adunarea Generală, organele și organismelor de profil au cerut statelor ca, persoanelor menționate să li se respecte drepturile și libertățile fundamentale, să li se asigure o judecată echitabile a cauzei lor de către un Tribunal competent, independent și imparțial și să fie puse în libertate fie printr – un act de clemență, fie sub forma eliberării condiționate, fie prin orice altă procedură.
De asemenea, o altă procedură care încalcă drepturile omului a stat în atenția Adunării Generale, și anume fenomenul „disparițiilor involuntare sau forțate ale persoanelor și necesitatea eliminării acestei practici”, această procedură fiind denumita “detenție nerecunoscută”. S-a apreciat că această formă de detenție reprezintă un act inadmisibil rezultat al unor flageluri precum violența, sabotajul sau terorismul intern7.
Abolirea măsurilor arbitrare de arestare sau de detenție constituie încă o problemă de rezolvat pentru sistemul O.N.U., fiind o încălcare gravă a drepturilor omului.
III.2. Protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor tratamente crude, inumane sau degradante
2.1.Considerații preliminarii
Datorită importanței pe care o prezintă demnitatea și integritatea fizică și mentală, orice persoană are dreptul de a nu fi torturată sau supusă unor tratamente crude, inumane sau degradante și ea trebuie să fie respectată față de orice ființă umană, în toate împrejurările în timp de pace, în perioadă de conflict armat, în situații de tulburări și tensiuni interne, etc.
Acest drept a fost enunțat pentru prima oară în articolul 5 al Declarației universale a drepturilor omului, din 16 decembrie 1966, și dezvoltat în articolul 7 din Pactul internațional referitor la drepturile civile sau politice, din 16 decembrie 1966, unde s-a introdus paragraful 2 :”în special este interzis ca o persoană să fie supusă , fără consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice”.
Principalele documente care legiferează în special protecția persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, se regăsesc și în Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, din 9 decembrie 19488, și Convenția internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid , din 30 septembrie 19739, Convenția suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor analoage sclaviei din 7 septembrie 1956, Declarația asupra drepturilor femeilor și copiilor în perioada excepțională și de conflict armat, proclamată de Adunarea Generală O.N.U. la 14 decembrie 1974.
Problema torturii și a altor pedepse sau tratamente crude sau degradante în dezbaterile de la O.N.U.
Problema torturii a început să constituie obiect de preocupare a Națiunilor Unite din 1973, când Subcomisia de luptă conta măsurilor discriminatorii și protecția minorităților a cerut Comisiei drepturilor omului să autorizeze, să înscrie pe ordinea de zi “Chestiunea drepturilor omului în cazul persoanelor supuse oricărei forme de detenție sau închisoare”.
Adunarea Generală a O.N.U. a respins orice fel de tortură și alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante și a invitat stăruitor toate guvernele să adere la instrumente internaționale ce conțin dispoziții relative la interzicerea unor astfel de practici10.
După ce a examinat problema torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, în relații cu detenția și întemnițarea , Adunarea Generală a adoptat Rezoluția 3218/XXIV din 6 noiembrie 1974, prin care declară convinsă că “din cauza creșterii numărului de rapoarte alarmante referitoare la actele de tortură, sunt necesare noi eforturi de a proteja, în toate împrejurările, dreptul fundamental al omului în virtutea căruia „nimeni nu poate fi supus la tortură sau la alte pedepse crude, inumane sau degradante”.
Cel de al 5-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delicvenților, ținut la Toronto, la 10 septembrie 1975, a dat Rezoluția 4/XXVIII prin care roagă statele membre să furnizeze Secretariatului General:
informații privind măsurile legislative, administrative și judiciare, inclusiv recursurile și sancțiunile, vizând și împiedicarea ca persoanele ce îin de jurisdicția lor să nu fie supuse torturii
observațiile și comentariile lor privind articolele 24 și 27 ale Proiectului de principii asupra dreptului în virtutea căruia nimeni nu poate fi în mod arbitrar arestat și nici deținut.
Secretarul General examinează informațiile furnizate și, pe baza anumitor criterii, elaborează împreună cu Subcomisia Comisiei drepturilor omului indicații care privesc anumite probleme, cum ar fi rolul de care îl are poliția secretă, rolul organizațiilor paramilitare, situația familiei și a rudelor persoanei arestate sau deținute, ineficacitatea unui control judicios asupra practicilor urmate cu ocazia arestării sau detenției, detenția pe o perioadă nedeterminată a unui grup de persoană care nu au făcut obiectul unei condamnări și împotriva cărora nici o probă oficială nu a fost reținută.
2.3. Documente adoptate de O.N.U.
Documentele adoptate de O.N.U. în ceea ce privește protecția persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, sunt rezultatul unor proiecte existente, propuse și al unor îndelungi dezbateri. Principalele documente sunt:
Declarația asupra protecției tuturor persoanelor împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante este alcătuită dintr-u ansamblu de 12 articole.
Articolul 1 definește termenul tortură “ca fiind orice act prin care o durere sau o suferință acută , fizică sau mentală, este aplicată în mod deliberat unei persoane prin agenți ai autorității publice sau la instigarea lor, mai ales cu scopul de a obține de la ea sau de la un terț informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care l-a comis sau este bănuită că l-a comis, sau de a o intimida ori de a intimida alte persoane. Tortura constituie o formă agravată și deliberată a pedepselor crude, inumane sau degradante”.
În articolele 4 și 5 se enunță principii și se recunosc drepturi ale victimelor, astfel:
orice act de tortură sau orice alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, este un ultraj adus demnității umane și trebuie condamnat ca o renegare a scopurilor Cartei O.N.U. și o violare a drepturilor omului11
nici un stat nu poate autoriza sau tolera tortura sau celelalte acte similare
interdicția practicării acestor acte trebuie inclusă în regulamentele și instrucțiunile emise în privința obligațiilor și atribuțiilor personalului însărcinat cu aplicarea legilor și a altor funcționari publici care au responsabilitatea persoanelor private de libertate12
actele de tortură, prin participarea, complicitatea sau incitarea la tortură și tentativa, să fie considerate de fiecare stat, delicte în legislația sa penală13
se recunoaște victimelor unor astfel de acte dreptul de a prezenta plângeri către autoritățile competente ale statului respectiv, care va proceda la un examen imparțial al cauzei lor14
se dispune ca în cazul în care există motive rezonabile să se creadă că s-au comis acte de tortură sau similare și nu s-a depus o plângere oficială , autoritățile să procedeze la o ancheta imparțială15
se prevede instituirea unei proceduri penale împotriva autorului sau autorilor prezumați dacă ancheta stabilește că un act de tortură a fost comis16
se afirmă dreptul la reparații și indemnizații pentru victime17
Articolul 12 stipulează că dacă o declarație a fost făcută „ca urmare a torturii sau a altor pedepse și tratamente crude, inumane sau degradante, această declarație nu poate fi invocată ca probă în cursul urmăririlor, oricare ar fi acestea, nici împotriva unei alte persoane”.
Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente cu cruzime inumane sau degradante , adoptată la 10 decembrie 1984 de Adunarea Generală , prin Rezoluția 39/46
Convenția definește cu mai multă rigoare termenul de “tortură” și detaliază angajamentele asumate de statele părți de a preveni și reprima practicile respective. Potrivit conveției prin tortură se înțelege “orice act prin care se provoacă unei persoane , cu intenție, o durere sau suferința puternice, de natură fizică sau pshică, în special cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri , de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o altă persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis , de a o intimida sau de a face presiuni asupra unei terțe persoane, pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau suferință sunt provocate de către un agent al autorității publice sau orice altă persoană care acționează cu titlu oficial”.
Convenția cuprinde un preambul și 33 de articole în care se prezintă obligațiile ce le revin părților semnatare. Astfel, statele părți își asumă următoarele angajamente:
de a lua măsuri legislative, administrative și alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea unor acte de tortură pe teritoriul lor18
de a nu expulza, respinge nici extrăda o persoană către alt stat, când există motive serioase să se creadă că acolo această persoană riscă să fie supusă la tortură
de a veghea ca toate actele de tortură să constituie infracțiuni din punctul de vedere al Codului penal
de a reține persoana bănuită de a fi săvârși un act de tortură și a proceda imediat la o anchetă preliminară și, unde este nevoie, să declanșeze procedura penală
de a introduce cunoștințe și informații despre interdicția torturii în programele de formare a personalului civil sau militar însărcinat cu aplicarea legilor, a personalului medical, a agenților autorităților publice și asupra prevederilor privind paza și tratamentul persoanelor supuse oricărei alte forme de arest, deținere sau înschisoare pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa și de a aexercita o supraveghere sistematică asupra regulilor, instrucțiunilor, metodelor și practicilor privind interogatoriul și asupra procedurilor privind paza și tratamentul persoanelor supuse oricărei forme de arest, deținere sau închisoare
de a lua măsuri ca orice persoană care pretinde că a fost supusă torturii pe teritoriul aflat sub jurisdicția sa să aibă dreptul de a prezenta o plângere în fața autorităților competente, și de a garanta, în sistemul lor juridic, victimei unui act de tortură dreptul de a obține reparație și de a fi despăgubit în mod echitabil și adecvat
de a interzice și alte acte care constituie pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante care nu sunt acte de tortură.
În afară de îndatoririle pe care le au statele părți, Convenția mai prevede și crearea unui Comitet împotriva torturii, care să urmărească punerea în aplicare a normelor instituite prin Convenție, și care să fie alcătuit din “10 experți de înaltă moralitate și care posedă o competență recunoscută în domeniul drepturilor omului”. Ei sunt aleși de statele părți în funcție de repartizarea geografică echitabilă19.
Pe de altă parte, Convenția prevede un sistem de rapoarte periodice, examinarea rapoarteloe prezentate de state, precum și a petițiilor individuale.
3. Protecția drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu moartea
3.1. Considerații preliminare
Pedeapsa cu moartea constituie o problemă estrem de gravă, pe care o regăsim și în zilele noastre în unele țări ale lumii. Această încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale omului tinde sș fie înlocuită cu pedepse pe durata vieții, dar cu toate că responsabilii O.N.U. au dezbătut această problemă , sugerându- se abolirea ei, în unele țări ale lumii ea este încă aplicată.
Pentru a face anumite progrese pe calea abolirii pedepsei cu moartea, Consiliul Economic și Social a adoptat documentul intitulat “Garanții pentru protecția drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu moartea 20, care stabilește câteva reguli referitoare la condițiile în care pedeaspa cu moartea va fi aplicată și la executarea acesteia.
Acest document este valabil pentru acele țări în care pedeapsa capitală nu a fost abolită, regulile sale fiind inspirate de ideea că pe plan mondial există o tendință de abolire a pedepsei cu moartea , ca formă de manifestare a respectului pentru demnitatea umană.
Mai întâi în document apare precizarea că o astfel de pedeapsă nu poate fi impusă decât pentru crimele cele mai grave, adică acelor ” crime săvârșite cu intenție și care au consecințe fatale sau alte consecințe extrem de grave”.
În document se stipuleză faptul că persoanele în vârstă de sub 18 ani în momentul comiterii crimei , nu vor fi condamnate la moarte; sentința de condamnare la moarte nu va fi executată în cazul femeii însărcinate, al unei mame cu copil mic sau al alienaților mintal. Pedeapsa nu poate fi impusă decât pentru o crimă pentru care pedeapsa cu moartea era prevăzută în momentul când ea a fost comisă “ținându- se seama că dacă , după comiterea crimei , legea prevede pentru aceeași faptă o pedeapsă mai puțin gravă, infractorul va beneficia de această dispoziție”.
Pedeaspa capitală nu poate fi executată decât în virtutea unei judecăți definitive pronunțate de un tribunal competent, în baza unei proceduri juridice care oferă toate garanțiile posibile pentru a asigura un proces echitabil. Orice persoană condamnată la moarte are dreptul de a face apel la o instanță juridică superioară, apelul fiind obligatoriu. Persoana condamnată la moarte are dreptul de a cere grațierea sau de a face o petiție de comutare a pedepsei, aceastea fiind posibile în toate cazurile de condamnare la moarte.
Deasemenea, pedeapsa capitală nu poate fi executată în perioada procedurii de apel sau a oricărei proceduri de recurs sau a unei cereri de grațiere ori comutare a pedepsei. În cazul nefericit al aplicării pedepsei capitale, ea trebuie executată în așa fel încât să cauzeze un minim de suferință posibilă.
Abolirea pedepsei cu moartea- deziderat al guvernelor actuale
În anul 2004 încă există țări care au ca măsură extremă de pedepsire a celor care comit crime deosebit de grave , pedeapsa capitală. Cu toate că această pedeapsă are niște rațiuni bine calculate, se urmărește să fie abolită, deoarece, din punct de vedere al drepturilor omului, pedeapsa cu moartea constituie o încălcare foarte gravă.
Multe organisme internaționale din sistemul O.N.U. care au ca obiect de activitate implementarea drepturilor omului și protejarea acestora, au pus în dezbatere, de nenumărate ori, problema abolirii pedepsei cu moartea, considerându- se că aceasta constituie o încălcare fragrantă a drepturilor omului, sugerându-se înlocuirea acestei pedepse cu privarea de anumite drepturi pe viață.
Un rol hotărâtor în parcurgerea etapelor spre abolirea pedepsei cu moartea l-a avut Consiliul Europei, care a fost fondat cu scopul de a realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea și realizarea idealurilorși principiilor care sunt moștenirea lor comună și pentru facilitarea progresului lor economic și social (România este membră cu drepturi depline din 1993 ).
Astfel, Consiliul Europei, considerând că nivelul de dezvoltare la care s-a ajuns impune o mai mare protecție acordată cetățenilor a hotărât abolirea pedepsei cu moartea. Acest fapt s-a concretizat prin Protocolul 6 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea21. Primul articol al acestui Protocol stipulează: “Pedeaspa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă și nici executat”. În celelalte articole se arată excepțiile de la această regulă, acestea fiind reprezentate, în special de perioada de conflict armat, când, un stat poate include în legislația sa pedeapsa cu moartea pentru cazurile de genocid. Această pedeapsă va opera doar pe perioada specială a conflictului, iar înainte de intrarea în vigoare a acestei norme în legislația statului respectiv, trebuie înștiințat Secretarul General al Consiliului Europei. De asemenea, persoana care primește această pedeapsă trebuie să aibă parte de un proces echitabil și trebuie să beneficieze de toate drepturile de care beneficiază persoanele arestate sau deținute.
Abolirea pedepsei cu moartea constituie o temă abordată frecvent la nivel înalt, atât la nivel de guverne cât și la nivel de organisme internaționale care au caobiect de activitate protecția drepturilor omului.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1 .loan Muraru, Simina Tanasescu,-,,Drept constituțional și instituții politice",
Editura Lumina Lex, 2001;
2.Cristian Ionescu,-,,Drept constituțional și instituții politice", vol. I, Editura
Lumina Lex, 2000;
3.loan Muraru,-,,Protecția constituțională a libertăților de opinie", Editura
Lumina Lex, 2001;
4.Corneliu Liviu Popescu,-,,Protecția internațională a drepturilor omului",
Editura Juridică, 2001;
5.Ion Diaconu,-,,Drepturile omului în dreptul internațional contemporan",
Editura Lumina Lex, 2001 ;
6.Marius Andreescu și colaboratorii,-,,Drept constituțional și instituții politice-
note de curs", vol. 2, Editura Universității din Pitești, 2001 ;
7.Raluca Miga-Besteliu,-Drept internațional public.Introducere în dreptul
internațional public", Editura All Beck;
8.Bianca Selejan-Gutan,-,,Sistemul jurisdicțional European de protecție a
drepturilor omului", Editura Universității Lucian Blaga din Sibiu, 2003;
9.Victor Duculescu,-,,Protecția juridică a drepturilor omului-mijloace interne și
internaționale", Editura Lumina Lex, 1998;
lO.Stelian Scaunas,-,,Dreptul internațional al drepturilor omului", Editura All
Beck, București, 2003;
1 l.Ovidiu Predescu,-,,Convenția Europeană a Drepturilor Omului", Editura
Lumina Lex, 1998;
Constituția României, Titlul II;
Colecția de Legi si Decrete IV/1974.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Protectia Constitutionala a Drepturilor Si Libertatilor (ID: 125593)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.