.protectia Bunurilor Culturale In Caz de Conflict Armat

INTRODUCERE

Războaiele par a fi de neoprit; nu s-a inventat încă o lege mondială care să garanteze dreptul la pace. Însăși războaiele se încearcă a fi oprite prin alte războaie. Unele războaie se vor a fi mai îndreptățite decât altele, scopul lor considerându-se a fi mai moral sau mai uman.

Războaiele par să fie de neoprit. Nu mai încercăm să oprim războaiele, cel mult, încercăm să controlăm modul în care se desfășoară, mijloacele cu care se duc, țintele pe care le stabilesc. Nu putem opri războaiele, ele dăinuie din cele mai vechi timpuri și par să fie eterne. Înțelegând acest lucru, oamenii și-au propus realizarea unui sistem juridic prin care războaiele să se supună unor reguli, prin care războaiele să poată fi controlate în ceea ce privește anumite aspecte ale sale.

Umanitatea s-a devalizat singură în urma războaielor pe care, ea însăși le-a pornit. O cât de simplistă analiză asupra istoriei ar putea, fără echivoc, să ilustreze perpetua existență a războaielor, precum și a pierderilor suferite în timpul desfășurării lor. Războaiele nu au încetat niciodată, au evoluat odată cu oamenii și au continuat să producă pierderi materiale și umane.

Nu am reușit să oprim războaiele, dar am reușit, totuși, să creăm un sistem prin care să diminuăm pierderile și să asigurăm drepturi, să protejăm oameni, bunuri și locuri, chiar și în astfel de situații limită. S-a încercat evitarea răului superfluu.

Vorbim în cadrul acestei lucrări despre protecția bunurilor culturale în cazul unui conflict armat, geneza și evoluția acestui sistem de protecție.

Inițial, pe timpul conflictelor armate nimeni nu se putea gândi la necesitatea de a asigura protecție pentru un loc anume sau pentru o creație culturală. Până când, privind în urmă, s-a realizat faptul că pierderile erau enorme, dar, mai ales, aceste pierderi erau iremediabile. Oamenii au înțeles că nu pot lăsa ca războaiele să se desfășoare oricum, au înțeles că este necesar ca asupra lor să se manifeste o formă de control, iar acest control nu se putea materializa decât prin instituirea unui regim juridic.

Bunurile culturale, chintesență a spiritului uman, constituie o depășire a spațiului și a timpului. Existența lor vorbește despre timpuri și spații ancestrale sau despre orice timp și orice spațiu; ea vorbește despre oameni, despre epoci, despre obiceiuri, despre credințe. Bunurile culturale, oricare le-ar fi originea, vorbesc despre destinul umanității – nașterea și evoluția sa, despre diversitatea și, în același timp și în mod paradoxal, despre unitatea umanității. A lăsa evenimente precum conflictele, care, oricum nu fac cinste ființei umane, să distrugă aceste bunuri culturale, constituie o greșeală enormă, care, din fericire, a fost semnalată și, în mare parte, rezolvată.

Lucrarea de față vorbește tocmai despre aceste eforturi, făcute pentru prevenirea distrugerilor de bunuri culturale, pentru evitarea lor.

Pe de altă parte, lucrarea prezintă situații, conflicte în care bunurile culturale au fost distruse cu încălcarea reglementărilor Convențiilor existente în acest sens, precum și cazuri în care, bunurile culturale au fost distruse, statele în conflict nefiind Părți în cadrul acestor Convenții. De asemenea, se vorbește despre eforturile care se fac în vederea îmbunătățirii sistemului de protecție a bunurilor culturale, activitățile care au loc în acest sens și despre organizațiile implicate.

Pe lângă prezentarea cadrului legislativ, care reglementează protecția bunurilor culturale în cazul unui conflict armat, lucrarea urmărește să creeze și o perspectivă asupra importanței reale a bunurilor culturale în interiorul umanității, a însemnătății acestora.

Conflictele contemporane arată că distrugerile de bunuri culturale sunt, în multe cazuri, concepute ca acte deliberate, având ca scop ștergerea identității unui popor, conștiința sa colectivă, sensul său de apartenență, istoria sa, tradițiile sale, manifestările tangibile ale culturii și credinței sale. Din acest motiv, dreptul internațional arată o preocupare deosebită pentru elaborarea unui cadru juridic specific în acest sens. Este vorba despre bunuri care prezintă o puternică legătură cu popoarele și identitatea acestora; aceasta afectează, implicit, fiecare individ care se recunoaște în acea identitate. Ofensa adusă unuia din aceste bunuri este o jignire adusă ființei umane, alterând în același timp drepturile sale subiective. De aici reiese necesitatea ca bunurile culturale să fie înțelese ca valori și destinatare ale unei protecții aparte.

CAPITOLUL I

CLARIFICĂRI CONCEPTUALE

Considerații preliminare

O analiză asupra bunurilor culturale ne obligă, inevitabil, la o analiză, la o corelație a acestora cu ființa umană, creatorul lor. Omul și bunul cultural au evoluat împreună, istoria unuia implică istoria și celuilalt. Înțelegerea omului sau a bunului cultural nu se poate realiza independent unul de celălalt, ei constituind împreună părți ale aceluiași destin.

În decursul evoluției sale, omul a perseverat în a se defini pe sine. Definițiile, explicațiile au fost multe, variate, mai mult sau mai puțin complexe, dar au fost, cu siguranță, tot timpul, insuficiente. Filosofi, antropologi, biologi sau psihologi, cu toții au încercat o definiție.

Platon a spus că omul este „o ființă bipedă, fără pene și cu unghii late”; Aristotel considera omul „un animal social”, Pascal „o trestie cugetătoare”, Bergson definea omul ca „un creator de unelte”, Blaga vedea omul ca pe singura ființă capabilă să intre „în contact cu misterul și să aibă un destin creator”. Descrierile ar putea continua, dar raportându-ne la prezent, putem face observația că se preferă astăzi conceptul de om ca ființă simbolică, acesta fiind singurul capabil sa creeze simboluri și să lucreze cu ele. În acest context putem să înțelegem afirmația domnului profesor Cloșcă, potrivit căruia „un războinic nu are satisfacție mai mare decât aceea provocată de distrugerea simbolului adversarului”. Simbolurile umane sunt însăși ființa umană, în ele poți regăsi un individ, o națiune sau întreaga specie umană, poți regăsi un timp și un spațiu. Acestea sunt bunurile culturale, creațiile umane care reprezintă omul însuși.

Bunul cultural este mereu în pericol dacă se ține cont de dezvoltarea umanității și exprimarea identității individuale și etnice. Pe lângă amenințările majore, apă, foc, cutremure, acestea sunt amenințate de pericolele clasice precum furtul, exportul ilicit, actele de vandalism etc. Pe lângă acestea se adaugă și riscurile la care bunurile culturale se supun în cazul unui conflict armat: distrugerile, furtul. Aceste din urmă amenințări se încearcă a fi înlăturate prin mijloace diverse precum prevederile tratatelor internaționale sau cele ale legislației naționale. Prin urmare, protecția bunurilor culturale este o parte a dreptului internațional și a celui național, deopotrivă. Producerea culturii este o exprimare a vieții omenești, a întregii evoluții a umanității de-a lungul istoriei. Rezultatele sunt obiecte de artă, valori culturale, idei, descoperiri științifice. Ele duc la definirea sau descoperirea unei societăți sau a unui popor. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că scopul războaielor a fost distrugerea bunurilor culturale produse de fiecare popor sau aproprierea acestora. În acest sens, reprezentanții statului se străduiesc de mai mult de o sută de ani să elaboreze norme de protejare a bunurilor culturale împotriva furturilor și distrugerilor care au loc în timpul unui război.

Protecția bunurilor culturale prezintă mai multe aspecte, în funcție de mai multe criterii.

Un prim aspect ar fi acela al stării în care se află statul în care se găsesc bunurile culturale: de pace sau de război.

În timp de pace, bunurile culturale sunt protejate de legislația internă a fiecărui stat, dar și de dreptul internațional, statele încheind în acest sens acorduri bilaterale sau multilaterale.

În timp de conflict armat, bunurile culturale sunt protejate de următoarele instrumente juridice:

Convenția privitoare la legile și obiceiurile războiului terestru, (Convenția a IV-a, Haga, 18 octombrie 1907);

Convenția privitoarea la bombardarea prin forțe navale în timp de război (Convenția a IX-a, Haga, 18 octombrie 1907);

Regulile de la Haga, 1923;

Actul final al Conferinței pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954), care anexează următoarele tratate:

Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat;

Regulamentul de aplicare a Convenției pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat;

Protocolul I al Convenției de la Haga din 1954 privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat;

Al Doilea Protocol la Convenția de la Haga din 1954 cu privire la protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, din 26 mai 1999;

Rezoluțiile Conferinței interguvernamentale de la Haga pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat;

Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale (Protocolul I) – Geneva, 12 iunie 1977;

Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional (Protocolul II) – Geneva, 12 iunie 1977.

Un al doilea aspect ar fi acela din perspectiva creatorului, al locului unde se află bunurile culturale și al proprietarului acestora.

Perspectiva creatorului nu ar trebui să ridice nicio problemă, întrucât bunurile culturale sunt creație umană iar spiritul uman nu are rasă, culoare sau naționalitate. Cu toate acestea, realitatea demonstrează, nu de puține ori, că creatorul bunului cultural și, odată cu el, însuși bunul cultural creat de acesta, devin reprezentanți, simboluri, pentru o rasă, pentru o națiune, pentru o religie etc.

Locul în care se află bunurile culturale nu ar trebui să aibă, de asemenea, nicio relevanță. Aceasta deoarece acest loc poate fi determinat de întâmplare, conjunctură istorică, interes, resurse financiare, sau chiar de chestiuni ilegale, cum ar fi transferul ilicit, furtul, jaful, etc.

Dreptul de proprietate asupra unui bun cultural este un aspect mai complex al problemei, cu o serie de particularități. În principiu, posesia cuiva asupra unui bun cultural ar trebui să fie irelevantă, iar atributele dreptului de proprietate nu ar trebui să se poată manifesta în cazul bunurilor culturale ca în cazul celorlalte bunuri materiale.

Argumentăm această idee și prin menționarea prevederilor legii 182 din 20 octombrie 2000, care instituie un regim juridic distinct și unic pentru bunurile mobile, care fac parte din patrimoniul cultural național, indiferent de proprietarul acestora, prin reglementarea activităților specifice de evidență, expertizare, clasare, cercetare, depozitare, conservare, restaurare și punere în valoare a acestor bunuri.

Bunurile culturale aparțin, în cea mai mare parte, domeniului public, asigurându-se astfel posibilitatea ca oricine să poată avea acces la ele. Evident, aceste bunuri culturale se constituie, în multe cazuri, în elemente turistice importante și, prin urmare, în surse importante de venituri pentru statul care le deține.

Bunurile și serviciile culturale, fie că sunt sau nu bunuri publice, au o dimensiune socială, care le face să nu fie „la fel cu alte forme de mărfuri”. Ele contribuie în mod esențial la o clasă de produse ce ar putea fi denumite bunuri sociale, care au o caracteristică deosebită: valoarea lor crește cu cât numărul de persoane care le consumă este mai mare.

1.2. Noțiuni generale

Protecția bunurilor culturale este o îndatorire globală, națională și internațională. Și astăzi, conflictele armate constituie o mare amenințare pentru moștenirea culturală a umanității. Cu toate acestea, punctele cheie ale amenințării s-au schimbat. În prezent, aceste amenințări își au originea în modificările politice, sociale, juridice, climatice, reliinic nu are satisfacție mai mare decât aceea provocată de distrugerea simbolului adversarului”. Simbolurile umane sunt însăși ființa umană, în ele poți regăsi un individ, o națiune sau întreaga specie umană, poți regăsi un timp și un spațiu. Acestea sunt bunurile culturale, creațiile umane care reprezintă omul însuși.

Bunul cultural este mereu în pericol dacă se ține cont de dezvoltarea umanității și exprimarea identității individuale și etnice. Pe lângă amenințările majore, apă, foc, cutremure, acestea sunt amenințate de pericolele clasice precum furtul, exportul ilicit, actele de vandalism etc. Pe lângă acestea se adaugă și riscurile la care bunurile culturale se supun în cazul unui conflict armat: distrugerile, furtul. Aceste din urmă amenințări se încearcă a fi înlăturate prin mijloace diverse precum prevederile tratatelor internaționale sau cele ale legislației naționale. Prin urmare, protecția bunurilor culturale este o parte a dreptului internațional și a celui național, deopotrivă. Producerea culturii este o exprimare a vieții omenești, a întregii evoluții a umanității de-a lungul istoriei. Rezultatele sunt obiecte de artă, valori culturale, idei, descoperiri științifice. Ele duc la definirea sau descoperirea unei societăți sau a unui popor. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că scopul războaielor a fost distrugerea bunurilor culturale produse de fiecare popor sau aproprierea acestora. În acest sens, reprezentanții statului se străduiesc de mai mult de o sută de ani să elaboreze norme de protejare a bunurilor culturale împotriva furturilor și distrugerilor care au loc în timpul unui război.

Protecția bunurilor culturale prezintă mai multe aspecte, în funcție de mai multe criterii.

Un prim aspect ar fi acela al stării în care se află statul în care se găsesc bunurile culturale: de pace sau de război.

În timp de pace, bunurile culturale sunt protejate de legislația internă a fiecărui stat, dar și de dreptul internațional, statele încheind în acest sens acorduri bilaterale sau multilaterale.

În timp de conflict armat, bunurile culturale sunt protejate de următoarele instrumente juridice:

Convenția privitoare la legile și obiceiurile războiului terestru, (Convenția a IV-a, Haga, 18 octombrie 1907);

Convenția privitoarea la bombardarea prin forțe navale în timp de război (Convenția a IX-a, Haga, 18 octombrie 1907);

Regulile de la Haga, 1923;

Actul final al Conferinței pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (Haga, 14 mai 1954), care anexează următoarele tratate:

Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat;

Regulamentul de aplicare a Convenției pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat;

Protocolul I al Convenției de la Haga din 1954 privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat;

Al Doilea Protocol la Convenția de la Haga din 1954 cu privire la protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, din 26 mai 1999;

Rezoluțiile Conferinței interguvernamentale de la Haga pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat;

Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecția victimelor conflictelor armate internaționale (Protocolul I) – Geneva, 12 iunie 1977;

Protocolul adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, privind protecția victimelor conflictelor armate fără caracter internațional (Protocolul II) – Geneva, 12 iunie 1977.

Un al doilea aspect ar fi acela din perspectiva creatorului, al locului unde se află bunurile culturale și al proprietarului acestora.

Perspectiva creatorului nu ar trebui să ridice nicio problemă, întrucât bunurile culturale sunt creație umană iar spiritul uman nu are rasă, culoare sau naționalitate. Cu toate acestea, realitatea demonstrează, nu de puține ori, că creatorul bunului cultural și, odată cu el, însuși bunul cultural creat de acesta, devin reprezentanți, simboluri, pentru o rasă, pentru o națiune, pentru o religie etc.

Locul în care se află bunurile culturale nu ar trebui să aibă, de asemenea, nicio relevanță. Aceasta deoarece acest loc poate fi determinat de întâmplare, conjunctură istorică, interes, resurse financiare, sau chiar de chestiuni ilegale, cum ar fi transferul ilicit, furtul, jaful, etc.

Dreptul de proprietate asupra unui bun cultural este un aspect mai complex al problemei, cu o serie de particularități. În principiu, posesia cuiva asupra unui bun cultural ar trebui să fie irelevantă, iar atributele dreptului de proprietate nu ar trebui să se poată manifesta în cazul bunurilor culturale ca în cazul celorlalte bunuri materiale.

Argumentăm această idee și prin menționarea prevederilor legii 182 din 20 octombrie 2000, care instituie un regim juridic distinct și unic pentru bunurile mobile, care fac parte din patrimoniul cultural național, indiferent de proprietarul acestora, prin reglementarea activităților specifice de evidență, expertizare, clasare, cercetare, depozitare, conservare, restaurare și punere în valoare a acestor bunuri.

Bunurile culturale aparțin, în cea mai mare parte, domeniului public, asigurându-se astfel posibilitatea ca oricine să poată avea acces la ele. Evident, aceste bunuri culturale se constituie, în multe cazuri, în elemente turistice importante și, prin urmare, în surse importante de venituri pentru statul care le deține.

Bunurile și serviciile culturale, fie că sunt sau nu bunuri publice, au o dimensiune socială, care le face să nu fie „la fel cu alte forme de mărfuri”. Ele contribuie în mod esențial la o clasă de produse ce ar putea fi denumite bunuri sociale, care au o caracteristică deosebită: valoarea lor crește cu cât numărul de persoane care le consumă este mai mare.

1.2. Noțiuni generale

Protecția bunurilor culturale este o îndatorire globală, națională și internațională. Și astăzi, conflictele armate constituie o mare amenințare pentru moștenirea culturală a umanității. Cu toate acestea, punctele cheie ale amenințării s-au schimbat. În prezent, aceste amenințări își au originea în modificările politice, sociale, juridice, climatice, religioase, din activități criminale, din dorința de profit etc.

Omul, creator al bunurilor culturale, este, în același timp, și sursă de amenințare pentru acestea. Faptul poate părea paradoxal, dar, cu toate acestea, reprezintă un adevăr.

Există oameni care au înțelegerea deplină a faptului și actului cultural. Odată cu această înțelegere, lor le-a revenit și misiunea, extrem de amplă, complexă și dificilă (uneori chiar sisifică), de a-i conștientiza și de a-i informa pe toți aceia care au uitat sau nu au știut niciodată ce reprezintă cultura.

1.2.1. Conceptul de bun cultural și evoluția acestuia

Din punct de vedere juridic, definirea bunurilor culturale din art. 1 al Convenției de la Haga din 1954, diferă de definiții similare din alte tratate de drept internațional umanitar. Prevederile Convenției de la Haga din 1907 privind legile și politicile războiului terestru, precum și Protocolul I din 1977 adițional la Convențiile de la Geneva din 1949 funcționează, ambele, pe baza unor categorii de obiective protejate ca „bunuri culturale”; termenul este folosit, într-o oarecare măsură, în mod diferit de fiecare parte. În practică, aceste diferențe par să fie rezolvate prin determinarea tratatului aplicabil fiecărei situații de conflict armat.

În Enciclopedia Wikipedia cultura este definită ca „totalitatea lucrurilor produse de om. Aceasta cuprinde lucrurile fizice, uneltele, dar și modificările aduse naturii, precum și diferite forme de organizare socială în cadrul cărora omul trăiește”. În această explicație termenul de cultură este strâns legat de termenul de civilizație.

Antropologul american Clark Winsler, creatorul conceptului spațial important de „arii culturale”, a propus o schemă cuprinzând nouă categorii care formează baza culturii universale:

1. Cuvânt: limbaj, sistem de scriitură etc.

2. Elemente materiale: a) baza de nutriție și de alimentație caracteristice; b) adăpost; c) mijloace de transport și de călătorie; d) adăpost; e) unelte, tehnică etc.; f) arme; g) profesii și industrii;

3. Artă: sculptură, pictură, țesături, desen, muzică etc.

4. Mitologie și cunoștințe științifice;

5. Practici religioase: a) forme rituale; b) îngrijirea bolnavilor; c) tratamentul acordat morților;

6. Familia și sistemele sociale: a) formele de căsătorie; b) metodele de apreciere a relațiilor; c) succesiunea; d) controlul social; e) jocuri și întreceri sportive.

7. Proprietatea: a) personal reală; b) tipul de valori și de schimb; c) comerțul;

8. Conducerea: a) forma politică; b) procedee juridice și legale;

9. Războiul.

O altă perspectivă asupra dimensiunilor culturii integrează în interiorul acesteia următoarele componente: patrimoniu cultural, literatură, muzică și arte interpretative, arte vizuale, mijloace audio-vizuale. Fiecare element în parte poate îmbrăca mai multe forme sub care se prezintă și este consumat de către public. Astfel patrimoniul cultural este gestionat de către monumente, muzee, galerii de artă și antichități și arhive. Literatura poate fi accesibilă prin intermediul bibliotecilor, al variatelor publicații locale și al editurilor, precum și librării și distribuitori de carte. Muzica și artele interpretative sunt găzduite și interpretate de către teatre, trupe de dans, formații muzicale diverse. Creațiile de artă vizuală sunt făcute publice în expoziții de fotografie, expoziții de pictură și grafică, expoziții de sculptură, galerii de artă și muzee. Mijloacele audio-vizuale au, comparativ, o istorie mai scurtă dar pot fi produse și mediatizate în modalități diverse, precum stații de radio, posturi de televiziune, cinematografie și săli de cinema, producție audio-video. Mai nou și internetul este o mijloc de transmitere a creațiilor și valorilor culturale din cele mai diverse.

Conferința generală UNESCO „întărește termenul de cultură definind-o ca fiind totalitatea caracteristicilor spirituale, materiale, intelectuale și emoționale, care definesc o comunitate (societate), grup social, lucru care depășește arta și literatura și cuprinde diferite forme de viață, forme de conviețuire, tradiții….”.

O abordare complexă asupra culturii întâlnim în cadrul politicilor și strategiilor culturale, care se impune printr-o viziune nouă, pluralistă:

Cultura este un factor de dezvoltare socială și comunitară; în contextul dezvoltării durabile, cultura are multiple funcțiuni și implicații;

Cultura este un factor al calității vieții; orice evaluare a standardelor de calitate a vieții individului, a colectivității și a societăților trebuie să ia în considerare acest indicator;

Cultura trebuie privită ca mod de viață al individului și al societăților – un element prin care acestea se diferențiază;

Cultura este expresia identității (individuale, de grup, regionale, naționale etc.) și miză a diversității și diferenței, valori esențiale care trebuie asumate și susținute prin demersuri și programe pro-active;

Cultura contribuie la structurarea societății și a personalității umane;

Cultura are un rol important în realizarea integrării sociale și în respingerea oricărei forme de excluziune și marginalizare. Cultura este o forță de coeziune sociale.

Pactul Roerich, în conținutul său și prin însăși denumirea sa nu folosește termenul de „bun cultural”. Cu toate acestea, atunci când vorbește despre protecția monumentelor istorice, a muzeelor, a instituțiilor dedicate științelor, artelor, educației și culturii, putem considera că, prefigurează, practic, definiția termenului generic de „bun cultural”. Aceasta reiese și din faptul că, deși Pactul Roerich este un tratat cu caracter regional, el este asimilat, într-o oarecare măsură, de Convenția de la Haga din 1954.

Conform art. 1 din Convenția de la Haga, din 1954, bunul cultural capătă noi dimensiuni și noi valențe; el fiind definit astfel „….sunt considerate bunuri culturale, oricare ar fi originea sau proprietarul lor:

bunurile mobile sau imobile care prezintă o mare importanță pentru patrimoniul cultural al popoarelor, cum sunt monumentele de arhitectură, de artă istorice, religioase sau laice, terenurile arheologice, grupurile de construcții care, în ansamblu, prezintă un interes istoric sau artistic, opere de artă, manuscrise, cărțile și alte obiecte de interes artistic, istoric sau arheologic, precum și colecțiile științifice și colecțiile importante de cărți, arhive sau de reproduceri ale bunurilor definite mai sus;

edificiile a căror destinație principală și efectivă este de a conserva sau de a expune bunurile culturale mobile, definite la alineatul a), cum sunt muzeele, marile biblioteci, depozite de arhive, precum și adăposturile destinate să protejeze, în caz de conflict armat, bunurile culturale mobile definite la aliniatul a);

centrele în cuprinsul cărora se află un număr considerabil de bunuri culturale, așa cum sunt definite la aliniatele a) și b), denumite centre monumentale;”

Se poate observa că Convenția din 1954 protejează bunurile culturale după importanța lor pentru patrimoniul cultural al popoarelor, ea stabilind și categoriile de bunuri care urmează a fi protejate. Chiar și în această definiție există neajunsuri, din enumerarea bunurilor culturale lipsind locurile de cult sau siturile naturale. Pentru acestea din urmă UNESCCO, în 1972, adoptă o convenție specială, care elimină această lacună.

Deși UNESCO propune reconsiderarea definiției termenului de „bun cultural”, considerând-o învechită și foarte imprecisă, cel de al Doilea Protocol nu modifică această definiție. Ulterior, evenimentele au clarificat faptul că o încercare de a modifica definiția termenului de „bun cultural” riscă să submineze Convenția și să nu ducă la o revizuire a acesteia în termen util, sau poate chiar să oprească acest proces.

1.2.2. Crearea și evoluția sistemului internațional de protecție a bunurilor culturale în caz de conflict armat

Din cele mai vechi timpuri și în toate colțurile lumii, omul a creat opere de cultură. Toate aceste bunuri conțin un mesaj, care vorbește despre oameni, despre timp, despre spațiu, despre istorie etc.

Dat fiind faptul că mesajul acestor bunuri este deosebit de important pentru ființa umană, preocupările privind protecția bunurilor culturale în eventualitatea unor conflicte au existat, într-o măsură sau alta, în toate epocile istorice, începând din antichitate și continuând în zilele noastre.

În Antichitate distrugerea monumentelor, a orașelor reprezentau fapte încadrate în linia firescului. Primele tendințe de ocrotire a bunurilor culturale au apărut la greci și la romani, ei fiind cei care au construit primele muzee.

Evul Mediu nu a adus, nici el, o îmbunătățire a statutului bunurilor culturale. În această perioadă războiul era considerat „just”, spunându-se despre el că ar fi fost acceptat de Divinitatea Supremă. Singurele excepții se refereau la biserici și la monumentele și operele de artă cu condiția ca acestea să facă obiectul uzului religios.

Renașterea postula omul ca individualitate creatoare, gânditorii acelei epoci exercitând o influență puternică asupra concepției de război. În această perioadă s-au auzit voci care, considerând operele de artă ca acte de creație unice și irepetabile, au conferit acestora o poziție privilegiată în timp de război.

Cu toate acestea, între ideologia umanistă a renașterii și practica războaielor continuă să se manifeste o contradicție flagrantă. Analizând istoria războaielor din secolele al XIV –lea și al XVII –lea, se poate constata că „ sistemul de protecție umanitară, în general, și protecția bunurilor culturale, în special, nu s-a ameliorat în comparație cu epoca medievală. Arhive, biblioteci, colecții de artă și monumente arhitecturale de o incomensurabilă valoare artistică au fost integral jefuite sau distruse”

Secolul Luminii consacră în plan umanitar o doctrină care consacra un principiu de drept al ginților care nu admitea nici distrugerea, nici jefuirea bunurilor care nu au importanță pentru desfășurarea războiului.

Între mulți alții, Emeric Vattel este cel care s-a aplecat în mod special asupra problemei protejării bunurilor culturale, în cunoscuta sa lucrare „Dreptul ginților”. El arăta în lucrarea sa că „Orice persoană care devastează o țară, trebuie să cruțe edificiile care onorează umanitatea și care nu contribuie deloc la a face un inamic mai puternic…”

Cel care avea să eclipseze total dreptul natural, a fost ultimul mare clasic al Secolului Luminii, Georges-Frederic Martenes, după care, chiar între mijloacele pe care legea naturală nu le respinge ca străine scopului războiului, există unele reguli asupra cărora statele părți au convenit să le prescrie ca total inadmisibile, cu excepția represaliilor.

Această doctrină umanistă se regăsește și în tratatele de pace încheiate începând de la mijlocul secolului al XVII –lea. Aceste tratate conțin clauze care prevăd restituirea bunurilor confiscate particularilor. Clauzele referitoare la această problemă comportă diferențe de la tratat la tratat, dar, cu toate acestea, ele se constituie într-un element cvasiprezent.

Odată făcut acest pas, alte categorii de bunuri culturale urmează a intra într-o sferă a protecției.

Secolul al XIX –lea se înscrie în istorie ca perioadă în care a fost creată instituția protecției bunurilor culturale. Lărgirea cunoașterii a fost facilitată de noile științe care au luat naștere și care au condus la extinderea cooperării culturale internaționale organizate. În această perioadă, conceptul unui patrimoniu cultural național, bunurile din acest domeniu încep să fie inventariate, clasate și se creează administrații pentru conservarea lor. Iau ființa mari muzee naționale, de stat și particulare, princiare, ecleziastice etc. După oficiul din Florența înființat în 1738, la Londra, în 1753 își deschide porțile British Museum, iar la Paris Muzeul Louvre în 1791 etc. Între state se încheie acorduri culturale ce acoperă o gamă largă de activități, cum sunt: schimbul de publicații oficiale, efectuarea de excavații arheologice, echivalarea diplomelor de studii etc.

Pe acest fond se creează o conștiință a respectului și protecției bunurilor culturale și începe cristalizarea conceptului de patrimoniu cultural al popoarelor, care în 1954 va dobândi statut juridic.

Aceste realități au influențat, după cum era de așteptat, și sistemul de drept, care prin norme juridice, interne și internaționale încearcă protejarea patrimoniului cultural. Această protecție este urmărită atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.

Doctrina și jurisprudența acestui secol ne arată că toți marii autori din acel timp au identificat existența unor norme cutumiare referitoare la imunitatea proprietății private, la interzicerea jefuirii bunurilor culturale, a bombardării lor etc.

Divergențele de interpretări din interiorul normelor cutumiare și dificultățile în constatare au condus la necesitatea realizării unui proces de codificare care să fie capabil să asigure o protecție mai eficientă a bunurilor culturale. Acest proces a parcurs mai multe etape până acum și continuă să se transforme. Această transformare trebuie privită ca un fapt pozitiv, o șlefuire menită să adapteze reglementările la realitățile curente tocmai pentru o asigurare reală a protecției bunurilor culturale.

1.2.3. Principalele repere ale codificării protecției bunurilor culturale

Preocupări privind protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat au existat din toate timpurile, începând cu epoca antică, unde existau cutume de sorginte religioasă care interziceau distrugerea operelor dedicate divinității, continuând cu evul mediu unde s-au manifestat și impus o serie de măsuri în acest sens. Renașterea influențează și ea acest proces. Mai mare însă decât contribuția Renașterii a fost, se pare, aceea a Secolului luminilor (sec. al XVIII –lea). Doctrina consfințită de Montesquieu, John Locke, Jean Jack Rouseau, Emeric de Vattel, Georges Frederic de Martens, influențează opera de codificare. Spre exemplu, în cartea „Dreptul ginților”, Emeric de Vattel spune că „orice persoană care devastează o țară trebuie să cruțe edificiile care onorează umanitatea și care nu contribuie deloc la a face un inamic mai puternic – templele, mormintele, edificiile publice, toate operele respectabile prin frumusețea lor.” Această idee este regăsită în tratatele ulterioare care fac referire la protecția bunurilor culturale.

Momentul când aceste preocupări capătă o consistență reală corespunde cu momentul afirmării noilor principii de civilizație și umanism în conducerea ostilităților de la jumătatea secolului al XIX –lea. Ele au fost materializate mai întâi în „Instrucțiunile Armatelor Guvernamentale ale Statelor Unite în campanie”, pregătite de Francis Lieber și promulgate de președintele Lincoln prin Ordinul 100, la 24 aprilie 1863. Instrucțiunile cuprind patru articole – 24, 35, 36, 47- care făceau referire la protejarea bunurilor culturale. Aceste Instrucțiuni, deși aveau un caracter intern, au exercitat o puternică influență asupra dezvoltării dreptului războiului, prevederile lor referitoare la protecția bunurilor culturale regăsindu-se foarte rapid în regulamentele militare ulterioare ale multor state, dar și în textul tratatelor internaționale.

Un rol important în evoluția reglementării îl au „Declarația referitoare la legile și obiceiurile războiului” din 27 august 1874, adoptată la Bruxelles, Belgia, care stabilea că „bunurile destinate cultelor, carității și educației, artelor și științei, chiar dacă aparțin proprietății publice, vor fi tratate ca proprietate privată și respectate….în asedii și bombardamente trebuie să se ia toate măsurile necesare pentru a cruța, pe cât posibil , edificiile destinate artelor, științelor, scopurilor caritabile etc. cu condiția de a nu servi scopurilor militare” și „Manualul Oxford” (Legile și obiceiurile războiului terestru ) din 9 septembrie 1880, care, spre deosebire de Declarația de la Bruxelles, stabilește că vinovații vor trebui pedepsiți de legea penală.

La Conferințele de la Haga din 1899 și 1907, în regulamentul anexă la Conferința a II –a și respectiv a IV –a cu privire la legile și obiceiurile războiului terestru, au fost elaborate primele norme de drept pozitiv referitoare la protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat.

În cadrul acestor norme au fost prevăzute anumite elemente de noutate precum:

interzicerea categorică a jafului;

interzicerea distrugerii sau sechestrării proprietății inamice;

avertizarea autorităților înainte de a efectua un bombardament terestru și interzicerea bombardării cu forțele navale a porturilor, orașelor,satelor, locuințelor sau clădirilor care nu sunt apărate;

interdicția de a ataca sau bombarda, prin orice mijloc, orașele, satele, locuințele sau clădirile care nu sunt apărate;

interzicerea jefuirii unui oraș sau locuință, chiar luată cu asalt;

Datoria asediaților este de a marca aceste edificii sau locuri de adunare prin semne vizibile, speciale, notificate dinainte asediatorului.

Convenția a IX –a privind bombardarea cu forțe navale în timp de război reia în articolul 5 prevederile referitoare la protecția bunurilor culturale din articolul 27 al regulamentului la Convenția a IV –a: „în bombardarea cu forțele navale, comandantul trebuie să ia toate măsurile necesare spre a cruța, pe cât posibil, clădirile destinate cultelor, artelor, științelor și binefacerii, monumentele istorice, spitalele și locurile de adunare a bolnavilor și răniților, cu condiția ca ele să nu fie, în același timp, folosite în scop militar”.

În plus, acest articol stabilește modelul semnului de protecție al bunurilor culturale: un panou dreptunghiular, împărțit pe diagonală în două triunghiuri, negru cel de sus și alb cel de jos.

Toate aceste prevederi au fost, de fapt, încercări de soluționare a problemei privind protecția bunurilor culturale.

Lacunele existente în dreptul internațional umanitar în ceea ce privește bunurile culturale ies la suprafață la izbucnirea primului război mondial, în anul 1914. În timpul acestui război au fost distruse în mod deliberat monumente istorice de mare valoare, ca de exemplu Catedrala din Reims și centrele monumentale din Louvain, au fost jefuite colecții de artă. Unele state, pentru a-și apăra bunurile de riscurile războiului, și-au transferat tezaurele în alte state, de unde nu le-au mai fost restituite. Scuza găsită a fost aceea de „necesitate militară”.

Discrepanțele apărute între dispozițiile Convenției de la Haga din 1907 și evenimentele primului război mondial au condus la ideea îmbunătățirii și completării acestor norme. Astfel, la 19 februarie 1923, o comisie de juriști a finalizat o culegere de norme numite „Regulile de la Haga”; acestea conțin în articolele 25 și 26 norme referitoare la protecția bunurilor culturale și marchează pași importanți în evoluția codificării.

La 15 aprilie 1935 este încheiat, la Washington, „Tratatul privind protecția instituțiilor artistice și științifice și a monumentelor istorice” ( Pactul Roerich), care stabilește un sistem de protecție pentru timp de pace și un sistem de protecție pe durata conflictelor armate.

În timpul celui de al II –lea Război Mondial, „un adevărat campion al nerespectării dreptului”, au fost respectate doar regulile prevăzute în Regulamentul de la Haga din 1907, referitoare la orașele deschise. Nicio altă regulă nu a mai fost respectată, fie că unele state nu erau părți la convenții, fie din dispreț față de reglementările de până atunci.

Deși evenimentele din timpul războiului nu păreau să acorde vreo șansă reglementărilor instituite de dreptul internațional, procesul de codificare a continuat.

Astfel, la numai 3 ani de la terminarea războiului, Olanda propune unui comitet al UNESCO un proiect de Convenție, elaborat sub auspiciile Oficiului Internațional al Muzeelor.

Între 21 aprilie și 14 mai 1954, a fost convocată la Haga o Conferință interguvernamentală cu largă participare internațională, respectiv 56 de state participante, care s-a finalizat cu adoptarea Actului final al Conferinței pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat.

Dacă până la această Convenție era avut în vedere criteriul destinației, care aducea umbrela protecției în raport cu bunurile culturale, Convenția din 14 mai 1954 le protejează după criteriul importanței bunurilor pentru patrimoniul cultural al popoarelor.

Convenția instituie pentru toate bunurile culturale un sistem general de protecție, iar pentru o anumită categorie de bunuri culturale instituie un sistem special de protecție.

Reglementările acestei Convenții sunt mai cuprinzătoare și mai amănunțite decât ale tuturor tratatelor de până atunci. A fost înlăturată clauza de participare, protecția nu se mai limitează doar la situațiile de război clasic „între națiunile civilizate”, iar represaliile au fost în mod categoric interzise.

În urma Conferinței diplomatice asupra reafirmării și dezvoltării dreptului internațional umanitar (Geneva 1974 – 1977), în Protocoalele adiționale din 10 iunie 1977, au fost adoptate două articole (art. 53 din Protocolul I și art. 16 în Protocolul al II –lea ) cu referire la protecția internațională a bunurilor culturale și a lăcașelor de cult.

1.3. Conținutul și funcțiile protecției

Protecția bunurilor culturale a început prin asimilarea acestora bunurilor cu caracter civil proprietate privată. Cu timpul, reglementarea protecției se diferențiază atât datorită importanței lor cât și faptului ca acestea constituie în conflictele armate o țintă specială. Aceste două dimensiuni ale protecției sunt în continuare complementare și strâns corelate și nicidecum nu se exclud reciproc.

În temeiul art. 3 din Convenție, părțile aflate în conflict au obligația să pregătească, încă din timp de pace, ocrotirea bunurilor culturale situate pe propriul lor teritoriu împotriva posibilelor efecte ale unui conflict armat.

Potrivit art. 4 din Convenție, părțile în conflict se obligă să respecte bunurile culturale situate atât pe teritoriul lor propriu, cât și pe teritoriul altor țări, abținându-se de a folosi aceste bunuri sau dispozitivele lor de protecție ori a împrejurimilor lor imediate în scopuri care ar expune aceste bunuri distrugerii sau deteriorării, sau la orice alt act ostil îndreptat împotriva lor.

A. Reguli cu caracter de principiu

Principiul protecției

Bunurile culturale nu au nicio legătură cu raporturile dintre state care au determinat declanșarea războiului sau care au fost generate de război. Ele reprezintă concretizarea a ceea ce este pozitiv în spiritul uman. Astfel, toate acțiunile care au la bază aspectele negative ale ființei umane (violență, dușmănie, lăcomie, răzbunare, provocare etc.) nu trebuie să afecteze bunurile culturale.

Protecția bunurilor culturale include respectul și ocrotirea acestora.

Această obligație există pentru state în sensul de a-și proteja propriul patrimoniu cultural – încă din timp de pace, dar și după declanșarea ostilităților – dar și patrimoniul cultural al altora. În acest sens, art. 5 din Convenția din 14 mai 1954 prevede: „Înaltele Părți Contractante care ocupă total sau parțial teritoriul unei alte Înalte Părți Contractante, sunt obligate să sprijine, în măsura posibilului, eforturile autorităților naționale competente ale teritoriului ocupat, în scopul asigurării ocrotirii și conservării bunurilor culturale ale acestuia”.

Principiul discriminării.

Bunurile culturale sunt diferențiate după criteriul importanței lor iar protecția care li se acordă este, de asemenea, influențată de acest criteriu. Există, așadar, o ierarhie a acestor bunuri culturale, iar cele mai importante dintre ele, adică cele care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor sunt puse la adăpost de orice act de ostilitate. O astfel de discriminare este îndreptățită, ierarhia acestor bunuri existând și fiind acceptată de majoritatea oamenilor.

Principiile neutralității și inviolabilității.

Acțiunile personalului afectat protecției bunurilor culturale trebuie considerate asemănătoare celor ale personalului sanitar, religios sau al protecției civile care ajută ființa umană. Acțiunile lor nu trebuie considerate ca ingerințe în conflictul armat. Prin urmare, trebuie reținut că acest personal trebuie respectat și protejat, întreaga lor activitate vizând protecția bunurilor culturale.

Principiul reglementării deschise.

Acest principiu presupune că nimic nu împiedică statele să aducă un plus de reglementare acelor probleme care necesită acest lucru. Acest plus de reglementare, însă, nu poate însemna restrângerea protecției acordate de tratate.

În acest sens, art. 24 al Convenției din 14 mai 1954 prevede:

„1) Înaltele Părți Contractante pot încheia acorduri speciale în orice chestiune cu privire la care ele socotesc utilă o reglementare separată.

2) Nu va putea fi încheiat niciun acord special care să micșoreze protecția asigurată prin prezenta Convenție bunurilor culturale și personalului afectat acestora”.

Principiul normalității.

Acest principiu trebuie privit foarte diminuat atunci când este vorba despre bunurile culturale de o importanță cu totul deosebită. Nefiind permis niciun act de ostilitate îndreptat împotriva lor, măsurile preventive, de respect, ocrotire etc. trebuie să fie foarte ferme. În privința prevalării ființei umane în fața unuia dintre bunurile prevăzute la art. 53 din Convenție, părerile sunt împărțite. Nu face obiectul lucrării de față să decidă întâietatea unuia sau a altuia; probabil nici nu ar putea. Cu toate că ființa umană reprezintă valoarea supremă în interiorul umanității, rămâne o realitate de necontestat faptul că există foarte mulți oameni, capabili să renunțe la viata proprie pentru a ocroti de efectele războiului capodopere ca Marele Zid Chinezesc, Moscheea din Sevilla, Cupola Stâncii din Ierusalim etc.

Cu privire la acest principiu, mai trebuie adăugate i următoarele aspecte:

este interzisă utilizarea bunurilor culturale în sprijinul efortului militar, conform art. 8, lit. b din Convenția din 1954;

represaliile împotriva bunurilor culturale sunt interzise (art. 4, par. 4 din Convenție și art. 53, lit. c din Protocolul I);

fiecare din Înaltele Părți Contractante se obligă să împiedice exportul bunurilor culturale de pe un teritoriu ocupat de ea în caz de conflict armat (art. 1, par. I din Protocolul din 14 mai 1954);

bunurile culturale care au fost exportate contrar interdicției stabilite prin art.1 par. 1 din Protocol, vor fi predate autorităților competente ale teritoriului respectiv. Ele nu vor putea fi reținute sub nici un caz cu titlul de reparații de război (art. 1, par. 3 al Protocolului din 14 mai 1954);

Fiecare din Înaltele Părți Contractante se obligă să primească în custodie pe teritoriul său bunurile culturale importante, care provin direct sau indirect de pe un teritoriu ocupat (art. 1, par. 1, al Protocolului din 14 mai 1954);

Bunurile culturale provenite de pe teritoriul uneia dintre Înaltele Părți Contractante și care au fost depuse de ea pe teritoriul unei alte Înalte Părți Contractante în vederea protecției lor, la încheierea ostilităților vor fi restituite autorităților competente ale teritoriului de proveniență (art. 2 al Protocolului din 14 mai 1954);

Pentru a fi recunoscute, bunurile culturale trebuie semnalizate cu un semn distinctiv. Absența semnalizării nu scutește de obligația respectării și ocrotirii. S-ar putea invoca o asemenea scuză doar în cazul bunurilor de valoare mică, necunoscute. Chiar și în acest caz, protecția subzistă, deoarece bunurile culturale respective au fost recunoscute ca atare.

B. Protecția specială a bunurilor culturale.

Sediul materiei se regăsește în Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat (art. 8 – 11) și în Regulamentul de aplicare a Convenției (art. 11-16).

Bunurile aflate sub protecție specială beneficiază de imunitate de îndată ce au fost înscrise în Registrul internațional. Ele sunt, de asemenea, excluse de la orice utilizare a lor sau a împrejurimilor lor în scopuri militare.

C. Retragerea imunității acordate bunurilor aflate sub protecție specială.

Imunitatea acordată bunurilor culturale aflate sub protecție specială poate fi ridicată în două situații:

Violarea condițiilor impuse de Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, din 14 mai 1954;

Necesitatea militară de neînlăturat;

1.4. Categorii de bunuri culturale protejate

1.4.1. Categorii de bunuri culturale care fac obiectul dispozițiilor generale privind protecția

Bunurile culturale care fac obiectul dispozițiilor generale privind protecția sunt următoarele:

1. Conform Convențiilor de la Haga din 5-18 octombrie 1907 –

clădirile destinate cultelor, artelor, științelor și binefacerii, monumentele istorice;

bunurile stabilimentelor închinate cultelor, carității și instrucției, artelor și științelor, chiar aparținând statului (pe teritoriul ocupat de statul advers).

2. Conform Convenției de la Haga din 14 mai 1954 –

a) bunurile mobile sau imobile, care prezintă o mare importanță pentru patrimoniul cultural al popoarelor cum sunt:

monumentele de arhitectură, de artă sau istorice, religioase sau laice;

terenuri arheologice;

grupurile de construcții care, în ansamblu, prezintă un interes istoric sau artistic;

operele de artă;

manuscrisele, cărțile și alte obiecte de interes artistic, istoric sau arheologic;

colecțiile științifice și colecțiile importante de cărți sau reproduceri ale bunurilor definite mai sus.

edificiile a căror destinație principală și efectivă este de a conserva sau de a expune bunurile culturale mobile prevăzute la aliniatul a), cum sunt muzeele, marile biblioteci, depozitele de arhive, precum și adăposturile destinate să adăpostească, în caz de conflict armat, bunurile culturale mobile definite la aliniatul a);

centrele în cuprinsul cărora se află un număr considerabil de bunuri culturale, așa cum sunt ele definite la aliniatul a) și b), denumite „centre monumentale”;

3.Conform Protocoalelor de la Geneva din 10 iunie 1977 –

monumentele istorice, operele de artă și lăcașurile de cult care alcătuiesc patrimoniul cultural al popoarelor.

Pentru a înțelege exact domeniul bunurilor culturale trebuie să luăm toate aceste prevederi menționate mai sus, în mod cumulat, și nu independent unele de altele.

1.4.2. Categorii de bunuri culturale care fac obiectul protecției speciale

O categorie aparte de bunuri culturale sunt cele care beneficiază de protecție specială. Acestea sunt prevăzute în art. 8 din Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, din 14 mai 1954. De fapt, aceste bunuri fac parte, cu excepția adăposturilor destinate să ferească bunurile culturale mobile în caz de conflict armat, din categoria bunurilor care primesc protecția generală. S-a instituit un plus de protecție pentru o anumită categorii de bunuri, datorită importanței acestor bunuri, dar, mai ales, datorită expunerii lor la riscuri în caz de conflict armat. În aceste condiții, este lesne de înțeles că este mult mai ușor să protejezi o pictură, adăpostind-o într-un loc sigur, în comparație cu un muzeu, o biserică, un dom etc.

Aceste bunuri sunt:

un număr restrâns de adăposturi destinate să protejeze bunuri culturale mobile în caz de conflict armat;

centre monumentale de foarte mare importanță;

alte bunuri culturale imobile de foarte mare importanță.

Fiind vorba despre un număr restrâns de bunuri culturale, dar cu o valoare deosebită, pentru a putea fi circumscrisă aria lor, Convenția stabilește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste bunuri pentru a putea beneficia de o astfel de protecție. Condițiile sunt:

Să se găsească la o distanță suficientă de un mare centru industrial sau de orice alt obiectiv militar important, care constituie un punct vulnerabil, așa cum ar putea fi un aerodrom, o stație de radiodifuziune, un stabiliment care lucrează pentru apărarea națională, un port sau o cale ferată importantă, sau o mare cale de comunicație. Dacă un bun cultural este situat în apropierea unui obiectiv militar important, el va putea fi pus totuși sub protecție specială la cererea unei Înalte Părți Contractante, dacă această Parte își asumă obligația de a nu folosi obiectivul respectiv în caz de conflict armat. Dacă este vorba despre un port, de o stație de cale ferată sau de un aerodrom, va fi evitat orice trafic prin aceste obiective. Devierea traficului trebuie organizată încă din timp de pace;

Să nu fie folosite în scopuri militare;

Să fie înscris în „Registrul internațional al bunurilor culturale sub protecție specială”, ținut de Directorul general al UNESCO.

Înscrierea în „Registrul internațional al bunurilor culturale sub protecție specială” va fi comunicată Secretarului general al O.N.U. și părților aflate în conflict.

Bunurile culturale puse sub protecție specială trebuie să fie prevăzute cu semnul distinctiv al bunurilor culturale repetat de trei ori, la care se atașează autorizația dată și semnată de către autoritatea competentă a părții aflate în conflict.

În temeiul art. 53 din Protocolul Adițional I, lăcașurile de cult beneficiază și ele de protecție specială, fiind interzise pe timpul conflictului armat orice act de ostilitate îndreptat împotriva lor, precum și utilizarea acestora în sprijinul militar și supunerea lor represaliilor.

Astfel, în articolul 53 din Protocolul I, de la Geneva din anul 1977, se interzice categoric orice act de ostilitate contra bunurilor culturale care constituie patrimoniul cultural și spiritual al popoarelor, utilizarea bunurilor culturale în sprijinul eforturilor militare și de a face din bunurile culturale obiect al represaliilor; articolul 16 din Protocolul II interzice comiterea de acte de ostilitate îndreptate împotriva bunurilor culturale care constituie patrimoniu cultural sau spiritual al popoarelor și folosirea lor în sprijinul activităților militare.

CAPITOLUL II

REGIMUL ACTUAL DE PROTECȚIE A BUNURILOR CULTURALE ÎN SISTEMUL CONVENȚIILOR DE LA HAGA ȘI DE LA GENEVA

2.1. Considerații generale

Convenția de la Haga din 1954 pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat este principalul instrument internațional pentru protecția bunurilor culturale pe timpul conflictelor armate. Pe lângă aceasta, alte instrumente care tratează această problemă sunt cele două Protocoale de la Geneva din 1977, precum și cel de al doilea Protocol al Convenției de la Haga, din anul 1999.

În 1939, Olanda, a prezentat un proiect de Convenție, elaborat sub auspiciile Oficiului Internațional al Muzeelor. În anul 1948 acest proiect a fost prezentat unui subcomitet al UNESCO, care a fost supus în anul 1952 Conferinței generale și trimis apoi guvernelor, spre studiere. Între 21 aprilie și 14 mai a fost convocată o Conferință la Haga, la care au fost prezente 56 de state, printre care și România. În cadrul acestei Conferințe au fost adoptate:

Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat;

Regulamentul de aplicare a Convenției;

Protocolul I;

Rezoluțiile I, II, III;

Convenția a intrat în vigoare la data de 7 august 1956.

Spre deosebire de reglementările din 1907, care consideră bunurile culturale sub un dublu criteriu – al destinației și al naturii, Convenția din 1954 le protejează numai în raport cu un singur criteriu, și anume după importanța lor pentru patrimoniul cultural al popoarelor. Astfel, Convenția enumeră, în primul său articol, categoriile de bunuri care intră sub incidența protecției.

Convenția din 1954 instituie un sistem general de protecție, iar pentru o categorie foarte limitată, un sistem special de protecție.

Regulamentul de executare a Convenției prevede o măsură ce trebuie luată pe timp de pace și anume întocmirea unei liste internaționale de persoane capabile să îndeplinească funcția de comisar general pentru proprietatea culturală. Lista este însoțită de directorul general al UNESCO și cuprinde nume de persoane indicate de părțile contractante.

Protocolul cuprinde măsuri de evitare a transferului de bunuri culturale din teritoriul ocupat, iar pentru situațiile în care acest fapt s-a produs, sunt indicate măsurile pentru returnarea bunurilor și plata prejudiciilor.

Rezoluția I cere Națiunilor Unite să asigure aplicarea prevederilor Convenției de către forțele armate implicate în acțiuni militare întreprinse în aplicarea Cartei O.N.U.

Rezoluția II prevede constituirea de comitete naționale consultative în statele părți la convenție. Aceste comitete trebuie să fie constituite din personalități culturale.

Rezoluția III prevede organizarea sub egida O.N.U. a unei reuniuni de trecere în revistă a modului de aplicare prevederilor Convenției.

Caracterul incomplet și insuficienta claritate a unor formulări din Convenția din 1954, soluția nesatisfăcătoare dată protecției speciale, absența protecției bunurilor de cult și altele, au constituit motivele care au determinat statele participante la elaborarea Protocoalelor din 1977, să procedeze la o dezvoltare progresivă a acestei protecții.

Protocolul I din 1977 are meritul de a proteja bunurile civile în ansamblu, din care fac parte și bunurile culturale, de a interzice represaliile la adresa lor, de a prohibi atacurile fără discriminare și de a impune părților beligerante obligația de a lua, în atac și în apărare, măsurile adecvate pentru a asigura protecția și respectarea bunurilor civile și a lăcașurilor de cult, pentru a asigura o imunizare totală a bunurilor care constituie „patrimoniul cultural și spiritual al popoarelor”.

La 31 iunie 1999 Protocolul a fost ratificat de 152 de state, motiv pentru care acest protocol reprezintă expresia opiniei juridice a lumii contemporane, respectarea sa fiind astfel, imperativ universală.

Prin adoptarea acestui Protocol, părțile contractante au urmărit:

Să îmbunătățească protecția bunurilor culturale în situații de conflict armat, prin stabilirea unui sistem special de protecție pentru o anumită categorie de bunuri;

Să stabilească proceduri adecvate pentru aplicarea protecției bunurilor culturale;

Să completeze prevederile Convenției cu măsuri care să întărească implementarea lor;

Să asigure ca regulile care guvernează protecția bunurilor culturale să reflecte evoluțiile din cadrul dreptului internațional;

Problemele nereglementate prin prevederile Protocolului vor continua să fie guvernate de dreptul cutumiar.

2.1.1. Protecția bunurilor culturale – ocrotirea și respectul

Spre deosebire de reglementările Convenției din 1907, cea din 1954 stabilește un singur criteriu după care erau protejate bunurile culturale, și anume cel al importanței lor pentru patrimoniul cultural al popoarelor.

S-a afirmat că bunurile enumerate în Convenție este lacunară. Afirmația poate fi admisă ca adevărată, dacă raportăm protecția bunurilor culturale la criteriul instituit de Convenție: bunurile mobile sau imobile, care prezintă o mare importanță pentru patrimoniul cultural al popoarelor. Însăși acest ultim termen ridică o serie de probleme și controverse, întrucât este greu de a delimita cu certitudine ce anume reprezintă „o mare importanță”. Cu toate acestea, nu se poate afirma că Convenția lasă neprotejate bunurile destinate cultelor, binefacerii, carității și instrucției deoarece enumerarea cuprinsă în art.1, lit. a din Convenție nu este exhaustivă. Articolul menționat cuprinde expresia exemplificativă „cum sunt”, drept pentru care nu se pot pune probleme de interpretare în acest caz.

În art. 53 din Protocolul I și în art. 10 din Protocolul II, de la Geneva din 1977, sunt amintite cele trei categorii de bunuri care intră în sfera protecției speciale:

monumente istorice;

opere de artă;

bunuri de cult, numai dacă constituie „patrimoniu cultural sau spiritual al popoarelor”;

Această enumerare ridică o problemă în ceea ce privește formularea „patrimoniu cultural sau spiritual al popoarelor”, care poate fi sau nu mai complexă decât ceea ce presupune formularea stipulată în art.1 al Convenției din 1954 privitor la bunuri: „care prezintă o mare importanță pentru patrimoniul cultural al popoarelor”

Formal, se susține că redactorii acestor Protocoale, prin formula folosită, nu au intenționat să creeze o nouă categorie de bunuri protejate, ci doar să aducă completări la Convenție prin introducerea unor precizări în ceea ce privește definirea bunurilor culturale, introducând atât „criteriul destinației”, cât și criteriul naturii bunurilor protejate, făcând referire la termenul de „patrimoniu cultural și spiritual” al popoarelor, care se apropie foarte mult de formula prevăzută și în Convenția de la Haga.

În realitate, construcția juridică din art. 53, „monumentele istorice, operele de artă și locurile de cult care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor”, nu lasă nici un dubiu asupra faptului că redactorii Protocolului au dorit să facă o selecție foarte severă, protejând numai acele bunuri culturale, care îmbracă o importanță artistică sau religioasă pentru a putea constitui patrimoniul popoarelor. Este vorba aici de bunuri a căror importanță și valoare depășește frontierele unui stat și care prezintă un caracter unic, fiind intim atașate istoriei și culturii unui popor, exprimând însăși conștiința sa.

Precizând categoriile de bunuri protejate printr-o clauză selectivă foarte severă, Protocolul a acoperit totodată unele scăpări ale Convenției din 1954, stabilind o protecție specială.

Protecția bunurilor culturale are în vedere două elemente: ocrotirea și respectul. În sensul Convenției, prin ocrotire se înțelege obligația părților de „a face”, ceea ce presupune obligația părților de a lua măsurile necesare pentru protejarea bunurilor culturale. Faptul că un stat nu a luat măsurile de protecție necesare, nu dă dreptul altui stat de a-i distruge acestuia bunurile. Aici intervine cel de al doilea element al protecției, respectul, datorită căruia apare obligația de a respecta bunurile părții contractante.

Respectarea bunului unui stat incumbă obligația de „a nu face” ceva, obligație care se materializează în:

interzicerea utilizării acestor bunuri, a dispozitivelor lor de protecție și din imediata lor apropiere în scopuri care ar putea să le expună unor distrugeri sau deteriorări;

abținerea de la orice act de ostilitate față de ele;

interzicerea, prevenirea și, la nevoie, impunerea încetării oricărui act de vandalism;

interzicerea rechiziționării bunurilor culturale;

interzicerea represaliilor împotriva acestor bunuri

Aceste prevederi relevă faptul că bunurile cu bunurile culturale trebuie respectate atât pe timp de pace cât mai ales pe timp de război, atât de proprii cetățeni cât și de cetățenii altor țări.

Articolul 5 din Convenția din 1954 prevede obligația puterii de ocupație de a sprijini, pe cât posibil, autoritățile naționale ale teritoriului ocupat să asigure ocrotirea și conservarea bunurilor culturale aflate pe acest teritoriu. Reiese astfel, că autoritățile unui stat au obligația de a lua măsurile necesare protejării bunurilor culturale. În cazul în care, un stat se găsește în imposibilitatea adoptării măsurilor de urgență necesare, statul ocupant va lua astfel măsuri încât să conserve bunurile culturale al statului ocupat.

Paragraful 2 din art. 4 din Convenție, admite fără nici o altă precizare, o derogare de la obligația de respectare a bunurilor culturale aflate atât pe teritoriul propriu, cât și pe teritoriul altei părți contractante în caz de „necesitate militară” imperativă, iar această prevedere reprezintă punctul slab al sistemului de protecție. Termenul de necesitate militară nu este clar definit, el denumind o stare de fapt ce poate fi instituită numai de marii comandanți (de la divizie în sus), dacă aceștia consideră că sunt întrunite toate acele condiții prevăzute pentru astfel de situații.

Articolul 6 din Protocol, precizează care sunt motivele când se poate invoca scuza necesității militare imperative, și anume:

când acel bun a fost constituit în cadrul unui obiectiv militar;

când nu există alternativă posibilă în vederea obținerii unui avantaj militar, similar celui oferit prin dirijarea actului de ostilitate împotriva acelui obiectiv;

Măsurile prevăzute de Protocoale sunt mai severe decât cele ale documentelor anterioare. În baza lor, orice utilizare a bunurilor culturale puse sub protecție specială în scopuri militare, este interzisă. O altă măsură prevăzută, interzice orice act de ostilitate îndreptat împotriva acestor bunuri.

Prin urmare, avem două situații distincte, și anume:

Situația statului pe teritoriul căruia se găsesc bunurile culturale protejate. Acesta are obligația de a nu folosi aceste bunuri în scopuri militare, deoarece acest fapt ar transforma bunul respectiv într-un obiectiv militar, ceea ce ar conduce la pierderea imunității.

Situația statului inamic, care nu mai poate motiva distrugerea bunurilor culturale prin necesitatea militară. Potrivit Protocolului, statului inamic îi este interzis să comită orice act de ostilitate contra bunurilor, prin aceasta referindu-se chiar și la actele dirijate împotriva acestora care nu s-au soldat cu daune.

În baza Convenției de la Haga di 1954, orice bun cultural folosit în scopuri militare poate fi atacat, dar potrivit Protocolului, nu orice utilizare a bunurilor culturale în scopuri militare oferă automat adversarului dreptul de a le ataca. Pentru a putea fi atacate sau distruse ele trebuie „să aducă o contribuție efectivă acțiunii militare a adversarului”, iar distrugerea lor, totală sau parțială, capturarea sau neutralizarea lor să ofere în situația dată un avantaj militar real celui care atacă.

2.1.2. Acordarea protecției și imunitatea bunurilor culturale aflate sub protecție specială

O categorie aparte prevăzută în textul Convenției o constituie bunurile aflate sub protecție specială. Sistemul de protecție specială este prevăzut în articolele 8 – 11 din Convenția de la Haga din 1954, în articolele 11 – 17 din Regulamentul de aplicare a acestei Convenției, precum și în Protocoalele de La Geneva din 1977 și în Protocolul din 1999. Evident, fiecare dintre aceste instrumente juridice, urmăreau, la momentul creării lor, să instituie un sistem de protecție specială cât mai complex și cât mai apt de a face față noilor evenimente și realități.

În legătură cu această categorie, se face specificația expresă, din motive evidente, că numărul lor trebuie să fie limitat. Această categorie este reprezentată de:

Refugiile care adăpostesc bunurile culturale mobile;

Centrele mobile;

Bunuri imobile de mare importanță;

Pentru a putea beneficia de această protecție specială, aceste bunuri trebuie să îndeplinească o serie de condiții:

Să se găsească la o distanță suficient de mare de orice obiectiv militar important;

Să nu fie folosite în scopuri militare – pentru deplasări de personal sau de material, chiar și în tranzit; activități legate direct de operațiunile militare – cantonare a personalului militar sau de producție de materialele de război. Nu se consideră folosire în scopuri militare supravegherea de către paznici înarmați a bunurilor culturale și nici prezența lângă aceste bunuri a forțelor de poliție însărcinate să asigure ordinea publică;

Să fie înscrise în „Registrul internațional al bunurilor culturale sub protecție specială”

În această idee, art. 12 din Protocol dispune: „părțile în conflict vor asigura imunitatea bunurilor culturale aflate sub protecție specială, abținându-se de la a transforma astfel de bunuri în obiective ale unui atac prin utilizarea bunurilor și a vecinătăților lor imediate în scopuri militare”.

Articolul 7, care se referă la „Precauții în atac” dispune următoarele: „Fără a aduce prejudicii altor precauții cerute de dreptul internațional umanitar în timpul operațiunilor militare, fiecare Parte la conflict va proceda astfel”:

Va face tot posibilul să verifice dacă obiectivele ce vor fi atacate sunt sau nu bunuri culturale protejate;

Va lua toate precauțiile posibile la alegerea mijloacelor și metodelor de atac, în vederea evitării și, în toate situațiile, pentru a reduce deteriorarea incidentală a bunurilor culturale, conform art. 4 din Convenție;

Se va abține de la a decide lansarea unui atac care este de așteptat să cauzeze deteriorări incidentale ale bunurilor culturale protejate, care ar putea fi excesive în raport cu avantajul militar concret și direct anticipat;

Anularea sau suspendarea unui atac dacă devine vizibil că:

obiectivul este bun cultural protejat conform reglementărilor internaționale în vigoare;

atacul ar putea cauza daune incidentale bunurilor culturale protejate, care ar putea fi excesive în raport cu avantajul militar concret și direct anticipat.

De asemenea, părțile în conflict, conform art. 8 din Convenție, vor încerca, pe cât posibil, pe de o parte să mute bunurile culturale mobile din vecinătatea obiectivelor militare, iar pe de altă parte să evite amplasarea obiectivelor militare lângă bunurile culturale.

2.1.3. Retragerea imunității

După cum s-a arătat, obținerea imunității se face parcurgând o serie de etape, foarte bine definite.

Imunitatea acordată bunurilor aflate sub protecție specială se poate reține în următoarele situații:

Violarea condițiilor impuse de Convenția pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, din 14 mai 1954;

Necesitate militară de neînlăturat.

Violarea condițiilor impuse de Convenție.

Vorbim în acest caz, de fapt, despre utilizarea acestor bunuri sau a împrejurimilor lor în scopuri militare. Chiar și în această situație se va face, în prealabil, o somație de a se pune capăt acestei violări, într-un termen rezonabil.

Întrebuințarea în scopuri militare înseamnă:

Folosirea bunului pentru deplasări de personal sau material militar, chiar și în tranzit;

Atunci când în acel bun se desfășoară activități legate direct de operațiile militare;

Atunci când în acel bun se cantonează personal militar;

Atunci când în acel bun se desfășoară activități legate direct de producția de material de război;

Atunci când un bun cultural se află în apropierea unui obiectiv militar și a fost pus sub protecție specială cu condiția nefolosirii obiectivului militar respectiv, dar această condiție a încetat de a mai fi îndeplinită;

Nu se consideră întrebuințare în scopuri militare supravegherea unui bun cultural aflat sub protecție specială de către paznici înarmați, autorizați special în acest scop, sau prezența pe lângă acest bun a forțelor de poliție, însărcinate în mod normal să asigure ordinea publică.

Imunitatea se pierde, în condițiile prezentate mai sus, dar numai pe durata cât violările obligațiilor se mențin.

2. Necesitatea militara de neînlăturat.

A doua situație în care imunitatea poate fi retrasă, este aceea dictată de necesitatea militară de neînlăturat. Și în această situație, imunitatea poate fi retrasă numai pe durata cât această „necesitate militară de neînlăturat” se menține.

Această necesitate poate fi constatată numai de către șefii formațiunilor, de la nivelul comandanților de divizie (similare) inclusiv, în sus.

Hotărârea de retragere a imunității va fi notificată Părții adverse, dacă împrejurările o permit. Acest lucru se va realiza în timpul cel mai scurt, în scris, prin arătarea motivelor de către Comisarul general pentru protecția bunurilor culturale prevăzut de art. 1 și 4 din Regulamentul anexă la convenție.

O problemă deosebită o ridică bunurile menționate în art. 53, lit. a din Protocolul I. Pentru aceste bunuri se stipulează: „este interzis să se comită orice act de ostilitate îndreptate împotriva monumentelor istorice, operelor de artă sau lăcașurilor de cult care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor” – ceea ce înseamnă că retragerea imunității acestor bunuri pare a fi exclusă.

Articolul 85, par. 4, lit. d din Protocol oferă o altă soluție. Prin prisma acestui articol, bunurile prevăzute la art. 53 sunt asimilate bunurilor aflate sub protecție specială. O astfel de soluție rămâne discutabilă. Multe persoane îndreptățite să facă remarci în această privință sunt de părere că aceste bunuri ar fi trebuit puse sub o protecție absolută, întrucât condițiile retragerii imunității bunurilor culturale se pot îndeplini foarte ușor.

Trebuie observat că soluția de protejare a bunurilor culturale sub protecție specială prevăzută în Convenția din 1954, diferă de cea reținută de dreptul cutumiar. În conformitate cu acest drept, un bun cultural folosit în scopuri militare poate fi atacat, în timp ce, conform Convenției din 1954, obligația de respectare a acestui bun există chiar și când acesta este utilizat în astfel de scopuri.

Astfel, dacă bunurile aflate sub protecție specială, prin folosință, au devenit obiectiv militar, ele pot fi obiective ale unui atac numai dacă:

atacul este singurul mijloc posibil de a face să înceteze folosirea acelui bun;

au fost luate toate precauțiile posibile de alegere a mijloacelor și metodelor atacului, în vederea încetării unei astfel de utilizări și a evitării sau a limitării deteriorării bunurilor culturale;

în afara cazurilor în care împrejurările nu o permit, datorită cererilor de apărare imediată ( atacul este comandat la cel mai înalt nivel operațional de comandă; se emite un avertisment efectuat de către forțele opozante care să ceară încetarea folosirii bunurilor respective; este acordat un timp rezonabil forțelor opozante pentru a redresa situația).

2.1.4. Reglementări privind transporturile de bunuri culturale

Un transport de bunuri culturale poate fi pus, la cerere, sub protecție specială, cu condiția ca acesta să fie destinat exclusiv transferului de bunuri culturale și, în același timp, să urmeze procedura prevăzută de Capitolul III din Regulamentul anexă.

Cererea Înaltelor Părți Contractante va fi adresată Comisarului general pentru protecția bunurilor culturale și trebuie să conțină următoarele elemente:

motivele care au determinat această cerere;

numărul aproximativ al bunurilor culturale ce urmează a fi transferate;

importanța acestor bunuri;

locul unde se află;

locul în care se dorește a fi mutate;

mijloacele de transport destinate;

ruta de urmat;

data prevăzută pentru transport;

orice altă informație utilă.

Comisarul general analizează aceste cereri și dacă va considera transferul ca fiind justificat, va consulta delegații interesați ai Puterilor protectoare asupra modului de transport. După consultare, Comisarul va informa despre transport Părțile aflate în conflict. Transportul va fi însoțit de unul sau mai mulți inspectori, desemnați de Comisarul general, până la destinație.

În situațiile de urgență impuse de operațiunile de război, un stat parte la Convenție poate efectua transferul unor bunuri culturale, chiar dacă nu a urmat procedura menționată mai sus sau când cererea i-a fost respinsă, făcând în măsura posibilului, notificare părților adverse și aplicând pe mijloacele de transport semnul distinctiv al bunurilor culturale. Transporturile dirijate către alte state nu vor putea fi, în nici un caz, prevăzute cu semnul distinctiv dacă imunitatea nu i-a fost expres acordată.

Dacă transportul se face în străinătate se vor aplica și următoarele dispoziții:

Statul destinatar este depozitarul bunurilor culturale în cauză. Acest stat va îngriji aceste bunuri cel puțin la nivelul la care le îngrijește pe ale sale;

După încetarea conflictului armat, statul depozitar va înapoia aceste bunuri;

Înapoierea bunurilor se va face într-un termen de șase luni de la data când înapoierea a fost cerută;

Depunătorul și depozitarul nu pot dispune de bunurile culturale în discuție pe timpul transporturilor succesive și pe timpul aflării lor pe teritoriul unui alt stat;

Cererea de punere sub protecție specială va menționa că statul depozitar acceptă condițiile enumerate mai sus.

Convenția din 1954, conține, privitor la transporturile de bunuri culturale următoarele aspecte:

Bunurile culturale transportate sub protecție specială și cele transportate în caz de urgență, precum și mijloacele de transport afectate exclusiv acestor bunuri se bucură de imunitate de confiscare, captură și priză;

Protecția transportului în caz de urgență va fi asigurată împotriva unor acte ostile îndreptate contra lor numai în măsura posibilului;

Transporturile dirijate către alte state nu vor putea fi prevăzute, în nici un caz, cu semnul distinctiv, dacă imunitatea nu le-a fost expres acordată;

Transporturile sub protecție specială și transporturile de urgență se bucură de imunitate de confiscare, captură și de priză; de aceeași protecție beneficiază și mijloacele de transport afectate exclusiv transferului acestor bunuri. Dreptul de vizită și control subzistă.

2.1.5. Despre semnul distinctiv și folosirea acestuia

Convenția din 1954, a instituit prin articolele16 și 17 semnele de recunoaștere și de protecție a bunurilor culturale în caz de conflict.

Astfel, în art. 16 se precizează că:

„(1)Semnul distinctiv al Convenției constă dintr-un scut ascuțit în jos, împărțit în patru părți, cu liniile încrucișate oblic, în culorile albastru și alb (un scut format dintr-un careu albastru, unul din unghiuri formând vârful scutului, și dintr-un triunghi albastru deasupra careului, ambele delimitând un triunghi alb de fiecare parte)

(2) Semnul este folosit izolat sau repetat de trei ori în formație triunghiulară (un semn jos), în condițiile prevăzute la articolul 17”.

În art. 17 se arată că:

„ (1) Semnul distinctiv repetat de trei ori poate fi folosit numai pentru:

Bunuri culturale imobile sau aflate sub protecție specială;

Transporturile de bunuri culturale în condițiile prevăzute la art. 12 și 13;

Adăposturile improvizate, în condițiile prevăzute în Regulamentul de aplicare.

(2) Semnul distinctiv poate fi folosit izolat numai pentru:

A) bunurile culturale care nu se află sub protecție specială;

B) persoanele cărora li s-au încredințat funcții de control conform Regulamentului de aplicare;

C) personalul afectat protecției bunurilor culturale;

D) cărțile de identitate menționate în regulamentul de aplicare;

(3) În caz de conflict armat, este interzisă folosirea semnului distinctiv în alte cazuri decât cele menționate în paragrafele precedente ale acestui articol sau folosirea în orice scop a unui sistem asemănător semnului distinctiv.

(4) Semnul distinctiv nu poate fi aplicat pe un bun cultural imobil fără a i se atașa, în același timp, o autorizație, datată și semnată în modul cuvenit de către autoritatea competentă a Înaltei Părți Contractante”.

Plasarea emblemei pe un bun cultural, semnifică faptul că acesta este exclus din câmpul ostilităților, deținătorul neavând dreptul să-l utilizeze ca adăpost sau mijloc de a-și proteja forțele armate sau materialele de război, iar adversarul având obligația de a nu-l ataca.

2.2. Domeniul de aplicare a tratatelor cu privire la protecția bunurilor culturale pe timp de conflict armat

Convenția din 1954, este aplicabilă situațiilor de război declarat, oricăror alte conflicte armate internaționale, precum și cazurilor de ocupație parțială sau totală, chiar dacă procesul de ocupație militară s-a desfășurat fără a i se opune rezistență militară.

De asemenea, Convenția prevede câteva standarde minime ce vor fi aplicate de către părțile dintr-un conflict armat, care nu are caracter internațional. Convenția nu încearcă să definească „conflictul armat fără caracter internațional” și nici nu menționează dacă definițiile din alte tratate internaționale se aplică. Din acest motiv se naște o problemă privitor la respectarea tratatului de către actorii non-statali precum și o problemă de natură practică și juridică privitor la realizarea comunicării cu forțe neregulate.

Cel de al doilea Protocol al Convenției de la Haga, ca urmare a încercării de a ține pasul cu evoluția conceptului de conflict, susține: „aplicarea ca atare și în integralitate”, la situații conflictuale armate non-internaționale a prevederilor sale. De remarcat faptul că încercarea de a declara obligativitatea respectării prevederilor legilor internaționale și de actori care nu sunt subiecți ai legislației internaționale și nici nu sunt părți semnatare ale tratatelor, ignoră unele concepte de bază ale legilor internaționale.

Părțile non-statale implicate într-un conflict armat non-internațional nu sunt, doar prin simplul fapt al actelor de rebeliune și insurgență, subiecte ale dreptului internațional. Un caz interesant în acest sens îl constituie acordul special semnat de părțile angrenate în conflictul din Bosnia-Herțegovina, care nu face referire la Convenție, ci la art. 53 din Protocolul Adițional I.

Așadar, putem conchide că doar unele din regulile și principiile, care guvernează conflictele armate internaționale s-au aplicat conflictelor armate non-internaționale, iar aceasta nu s-a făcut printr-un transfer deplin și mecanic al acestor reguli către conflictele interne. Practica statală a demonstrat că pe lângă un set minim de reguli reflectând „considerații elementare asupra umanității”, aplicabile în condițiile prevederilor dreptului internațional uzual oricărui conflict armat, prevederile dreptului internațional umanitar care guvernează conflictele armate internaționale și, în particular, acele situații incluse în tratate legislative, au nevoie de angajamentele părților non-statale implicate într-un conflict armat de respectare a acestora.

Cel de al doilea Protocol, își întărește caracterul progresist prin adăugarea unor clauze de garanție tradiționale, cu accent pe suveranitatea națională și drepturile internaționale ale Statelor semnatare.

De asemenea, cel de al Doilea Protocol, nu definește termenul de „conflict armat”, el stipulează doar că situațiile de criză și tulburări interne, cum ar fi revoltele, actele de violență sporadică și alte acte similare nu intră în domeniul său de aplicare. De aceea, termenul de conflict armat trebuie preluat și înțeles în sensul căpătat în cutuma dreptului internațional.

O altă problemă care se ridică aici o constituie aplicabilitatea Convenției și a Protocoalelor în cadrul Misiunilor Multinaționale de Menținere a Păcii. Astfel, remarcăm că în afara posibilității unor angajamente juridice rezultate din diferite tratate, statele care contribuie cu forțe nu sunt implicate într-un conflict armat. Prin urmare, în aceste cazuri, Convenția și Protocoalele nu pot fi aplicate, sau, cel mult, pot fi aplicate prin analogie.

Al Doilea Protocol completează Convenția cu prevederi care îi justifică aplicabilitatea și pe timp de pace. Astfel de prevederi conțin măsuri preparatorii pentru protejarea bunurilor culturale împotriva efectelor previzibile ale unui conflict armat. Alte reglementări ale celui de al Doilea Protocol, cum ar fi art. 9 referitor la protejarea bunurilor culturale în teritoriile ocupate, pot fi aplicate de Forțele de Menținere a Păcii doar prin analogie.

2.2.1. Protecția bunurilor culturale in conflictele non-internaționale

Conflictele armate non-internaționale sau conflictele interne sunt manifestări ale violenței în interiorul unui stat, care au ajuns la un anumit grad de intensitate și un anumit echilibru între forțele armate ale Guvernului legal și cele ale forțelor rebele și care presupun existența unei autorități civile organizate. Această formă de conflict se desfășoară pe teritoriul unei Înalte Părți Contractante între forțele sale armate și armatele dizidente sau grupări înarmate organizate, care sub conducerea unui comandament responsabil, își exercită controlul asupra unei părți din teritoriu, într-o așa măsură încât să-și permită „să desfășoare operațiuni militare susținute și coordonate și să aplice prezentul Protocol” .

În art. 3, comun celor patru Convenții din 1949 se face referire la conflictul armat non-internațional, care, potrivit acestuia cuprinde: războaiele civile, războaiele religioase, războaiele pentru schimbarea regimului politic dintr-o țară, războaiele de secesiune, războaiele de eliberare națională împotriva dominației coloniale. Potrivit acestui articol se acordă o protecție specială persoanelor implicate în astfel de conflicte, persoanelor care nu participă direct la ostilități, persoanelor care au depus armele, celor scoase din luptă.

Despre conflictele armate non-internaționale se vorbește tot mai mult începând cu sfârșitul secolului al XX –lea, cu toate că încercări existaseră și înainte. „conflictele armate neinternaționale au îmbrăcat diverse forme de manifestare, de la războaie civile, la pretinse războaie umanitare, trecând prin conflicte interne internaționalizate, conflicte interne de stat, conflicte destructurate sau identitare, conflicte armate de secesiune”.

Cel de al Doilea Protocol al Convenției de la Haga, intrat în vigoare la 9 martie 2004, prevede în art. 22 , punctele 1 și 2 că:

1. „Acest Protocol se va aplica în situații de conflict armat fără caracter internațional, care s-ar ivi pe teritoriul uneia dintre Părți.

2. Acest Protocol nu se aplică situațiilor de tulburări și tensiuni interne, cum sunt revoltele, actele sporadice izolate de violență și alte acte de un caracter similar”. Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale cu privire la crimele de război în conflictele armate fără caracter internațional incriminează: „Lansarea de atacuri împotriva clădirilor consacrate religiei, învățământului, artei, științei sau acțiunii caritabile, monumentelor istorice….cu condiția ca aceste clădiri să nu fie folosite în scopuri militare.”

2.2.2. Conflictele armate destructurate și protecția bunurilor culturale

Un element de noutate apărut în sfera tipologiilor de conflicte este reprezentat de conflictele destructurate.

În perioada 2-5 septembrie 1996, la San Remo a avut loc o întrunire în cadrul căreia s-au dezbătut probleme actuale de drept internațional umanitar, privitor la conflictele armate destructurate și la urmările lor. Această cea de a douăzeci si una sesiune a purtat titlul „Conflictele armate cauzate de către dezintegrarea statelor: sfidarea umanitară.”

Cauzele care conduc la declanșarea unor astfel de conflicte pot fi diferite, unele pot fi de ordin etnic (Rwanda), altele pot avea caracter mixt – etnic și religios (Bosnia și Herțegovina).

Procesul de destructurare cunoaște mai multe etape:

Când Guvernul unui stat rămâne în funcție, dar exercită un control slab și ineficient;

Când statul există în mod formal, dar se descompune în mai multe forțe combatante adverse;

Când structurile statale se dizolvă și se instaurează o stare generală de haos.

Specialiștii susțin ideea potrivit căreia, fenomenul esențial pentru un război destructurat, îl reprezintă dezintegrarea „lanțului de comandament”, care nu mai permite nici un fel de autoritate sau de control.

O problemă care ia naștere din interiorul acestui tip de conflict destructurat este dacă și în ce măsură în interiorul lui pot fi aplicate norme de drept internațional umanitar. Dificultatea soluționării unei astfel de probleme rezultă din faptul că nu ne aflăm în prezența unui conflict între state, ci într-o situație deosebită, în care nu mai există o autoritate cu care organele internaționale să poată purta discuții.

Desfășurarea conflictelor și mutațiile produse în interiorul lor au condus la formarea unei a treia forme de generații de forțe armate, în urma forțelor de reprimare și a celor de menținere a păcii – Forțele de impunere a păcii.

Realizarea protecției bunurilor culturale în cadrul conflictelor armate destructurate este mai dificilă decât în cazul conflictelor armate internaționale sau non-internaționale. Arturo Mercheggiano vorbea despre pericolele la care sunt supuse bunurile culturale în cadrul acestor conflicte destructurate: „adesea, primele acte de terorism utilizate într-un război rasial sau religios înseamnă acțiuni violente și atacuri rasiste împotriva mormintelor din cimitire; într-adevăr, cimitirele au fost întotdeauna bunuri culturale cu o semnificație enormă, capabile să reunească o mare parte a istoriei popoarelor dispărute. Răul își urmează cursul până la război, până la genocid. Se alimentează ura oamenilor prin distrugerea bunurilor culturale, obiect al violenței în război, simbol și concretizare a inamicului de nimicit. Distrugerea unui bun cultural nu este absurdă decât în aparență; comandantul militar sau civilul criminal a ordona distrugerea lui nu numai din ură sau din răzbunare împotriva inamicului, ci și pentru că știe foarte bine că distrugerile unor bunuri culturale alimentează ura și voința de luptă a combatanților lui”.

Al II –lea Protocol al Convenției de la Haga, din 26 mai 1999, conține o serie de prevederi cu privire la protecția bunurilor culturale în cazul conflictelor armate, dar nu asigură protecția cuvenită acestora în cazul conflictelor destructurate. În art. 22, care se referă la conflictele armate neavând caracter internațional, se dispune astfel: Protocolul „ nu se aplică situațiilor de tulburări și tensiuni interne, cum sunt revoltele, actele sporadice izolate de violență și alte acte cu caracter similar”.

Lipsa prevederilor în ceea ce privește protecția bunurilor culturale în cadrul conflictelor armate destructurate rămâne o problemă dificilă, întrucât pentru aceste tipuri de conflicte nu există, încă prevederi concrete. Ne aflăm, astfel în fața unei situații în care organele internaționale, cum ar fi Consiliul de Securitate, nu pot aplica sancțiuni, întrucât grupurile de rebeli nu pot fi considerate ca fiind „părți la instrumentele internaționale”, deoarece ele nu întrunesc trăsăturile unui stat, iar pe de altă parte, este necesar ca ele să-și dea consimțământul.

În această situație, adoptarea unui nou Protocol, care să clarifice problema bunurilor culturale în cadrul conflictelor destructurate, pare a fi unica soluție . Aceste tipuri de conflicte au provocat distrugeri ale bunurilor culturale, în multe cazuri, cu mult mai grave decât distrugerile provocate de conflictele internaționale. Acest fapt se explică prin aceea că statele părți la conflictele internaționale, au încheiate documente internaționale care le obligă la respectarea bunurilor culturale ale altor state. Măsurile de protecție a bunurilor culturale au vizat, până acum, protecția împotriva distrugerilor provocate de alte state; realitățile actuale arată că, doar astfel de prevederi nu mai sunt suficiente.

CAPITOLUL III

RĂSPUNDERI CU PRIVIRE LA CONDUCEREA ȘI DESFĂȘURAREA OPERAȚIUNILOR MILITARE

3.1. Răspunderea internațională

Răspunderea juridică, indiferent de forma sub care se manifestă reprezintă obligația de a suporta consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare acestor reguli și care poartă întotdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea fapte.

Regimul juridic al bunurilor culturale a constituit de-a lungul timpului o preocupare tot mai acutizată a societății internaționale, pe măsură ce statele au devenit din ce în ce mai conștiente de necesitatea protejării producției universale de cultură și artă.

Statele Membre ale Convenției sunt obligate, în cadrul competențelor uzuale pe care le au, să ia toate măsurile necesare pentru a aduce în fața justiției și a pedepsi acele persoane, indiferent de naționalitate, care comit sau ordonă încălcarea Convenției.

În practică, totuși, respectarea acestei obligații este mai curând excepția decât regula. De regulă, la încheierea unui conflict armat prevalează alte priorități, iar dacă totuși crimele sunt pedepsite, atunci prevalează pedepsirea crimelor împotriva persoanelor sau reprezentanților legii. În timpul procesului de revizuire, aparatul de impunere a dispozițiilor Convenției a fost considerat ca fiind una din principalele deficiențe.

Capitolul 4, din Protocol este consacrat răspunderii penale și jurisdicției. Articolul 15 din acest capitol face referire la încălcările grave aduse acestui Protocol.

Astfel, comite o crimă de război persoana care săvârșește, în mod intenționat, unul din următoarele acte:

Transformă bunul cultural aflat sub protecție specială în obiectiv militar;

Utilizează bunul cultural pus sub protecție specială ca suport al unei acțiuni militare;

Distruge, total sau parțial, sau își însușește bunul cultural protejat de Convenție sau de Protocol;

Face din bunul cultural protejat de Convenție sau de Protocol obiect al atacului;

Fură, jefuiește sau deteriorează, ori comite acte de vandalism împotriva unui bun cultural protejat.

Pentru aplicarea acestor dispoziții Statele Părți s-au angajat să includă în legislația lor internă infracțiunile, precum și pedepsele corespunzătoare. De asemenea, ele vor crea și cadrul legislativ necesar stabilirii jurisdicției asupra infracțiunilor respective în următoarele situații:

Când o astfel de infracțiune este comisă pe teritoriul lor;

Când infractorul este cetățean al său;

Când infractorul se află pe teritoriul său.

Articolul 16, punctul 2 prevede după cum urmează: „cu privire la exercitarea jurisdicției și fără a aduce prejudicii art. 28 din Convenție:

Acest Protocol nu exclude tragerea la răspundere conform răspunderii penale individuale sau exercitarea jurisdicției conform dreptului intern și internațional aplicabil, și nici nu afectează exercitarea jurisdicției conform dreptului internațional cutumiar;

În afara cazurilor când un stat, care nu este Parte la prezentul Protocol acceptă și aplică prevederile acestuia în conformitate cu art. 3 paragraful 2, membrii forțelor armate și cetățenii unui stat, care nu sunt Parte la acest Protocol, în afara acelor cetățeni care servesc în forțele armate ale unui stat care este Parte la prezentul Protocol nu sunt ținuți de răspunderea individuală în temeiul acestui Protocol, acest Protocol neimpunând nici o obligație de a stabili jurisdicția asupra unor astfel de persoane sau să le extrădeze”.

Cel de Al Doilea Protocol completează Convenția prin stabilirea a trei categorii de crime și încălcări ale legii:

încălcări grave ale celui de al Doilea Protocol, care aduc după sine responsabilitatea penală a persoanelor vinovate, judecate sau extrădate;

alte încălcări grave care atrag responsabilitatea penală;

alte încălcări ale Convenției și ale Protocolului.

Astfel privind, devine evident faptul că doar membrii forțelor armate și cetățenii unui stat care este membru al celui de al Doilea Protocol, sau care a acceptat în vreun fel reglementările sale, răspund penal în mod individual, în baza acestui Protocol.

Încălcări grave ale Convenției sau ale Protocolului vor atrage responsabilitatea penală în cadrul legislativ intern. Statele Membre ale celui de al Doilea Protocol sunt obligate să adopte măsurile necesare pentru a stabili în ce categorie din cele menționate se încadrează actele ilegale și pedepsirea corespunzătoare a celor vinovați. Acesta nu exclude responsabilitatea penală individuală în fața instanțelor internaționale, cum este, de exemplu, Curtea Penală Internațională. Cea de a treia categorie de încălcări ale legii, „alte crime”, nu atrage în mod obligatoriu responsabilitatea penală. Din acest motiv, Statele Membre sunt obligate să adopte o serie de „măsuri legislative, administrative sau disciplinare, conform necesităților”, pentru ca aceste crime să poată fi prevenite.

Articolul 15 din cel de al Doilea Protocol conține o definiție a crimelor, care prezintă, însă, o oarecare ambiguitate în ceea ce privește domeniul său de aplicabilitate. De aceea, Statelor Membre, le revine sarcina, ca în situațiile în care stabilesc crime în jurisdicția națională, să creeze o legislație suficient de obiectivă și de strictă, pentru a fi în conformitate cu principiile dreptului penal.

Protocolul obligă Statele Părți să adopte măsurile necesare pentru a stabili infracțiunile conform legislațiilor interne, supunându-se, totodată, principiilor generale de drept și celor de drept internațional, inclusiv regulilor care extind răspunderea penală individuală la alte persoane decât cele care comit direct actul respectiv.

ONU, încă de la înființarea sa a militat pentru realizarea unei jurisdicții penale internaționale, iar acest fapt s-a materializat pe două căi: pe de o parte, consolidarea codificării crimelor internaționale prin adoptarea unui Cod universal, iar pe de altă parte, instituirea unei jurisdicții competente să judece aceste crime în plan universal, indiferent de autorul, locul și timpul săvârșirii lor, pe baza principiilor justiției general recunoscute și acceptate de comunitatea internațională.

Aceste două direcții, care s-au constituit în două mari proiecte, au fost îndelung tergiversate și au avut un traiect extrem de dificil. În cele din urmă ele s-au materializat într-un document unic, „Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale” un veritabil „cod penal și de procedură penală la scară mondială”.

Prin adoptarea Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale, a triumfat ideea că societatea internațională nu poate rămâne indiferentă la gravele atentate asupra valorilor deosebite pe care dreptul internațional le ocrotește, că autorii crimelor internaționale nu pot rămâne nepedepsiți.

Până 004, 94 de țări au ratificat statutul Tribunalului, printre care și România. În mod paradoxal sau nu, acest tratat nu a fost nici semnat, nici ratificat de țări importante precum Statele Unite, Rusia, China, Irak, Israel. De fapt, Statele Unite și Israelul au semnat inițial tratatul, dar au anunțat ulterior că își retrag semnătura.

Conform Curții Penale Internaționale s-a creat o categorie de crime pe baza căreia sunt pedepsite așa numitele „crime de război”, categorie care cuprinde, printre altele și „distrugerea și însușirea de bunuri, nejustificată de necesități militare și executată pe o scară largă, în mod ilicit…… lansarea de atacuri deliberate împotriva construcțiilor destinate uzului religios, educativ, artistic, științific sau caritabil, precum și împotriva monumentelor istorice și a spitalelor, atunci când acestea nu sunt obiective militare;”

Curtea Penală Internațională este competentă să judece și să pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea infracțiunilor amintite mai sus și cuprinse în categoria „crimelor de război”, dacă au împlinit vârsta de 18 ani. Calitatea oficială de șef de stat sau de guvern, de președinte de parlament, de demnitar sau funcționar public nu exonerează pe autorul faptei de răspundere penală în fața Curții și nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei.

Imunitățile sau regulile de procedură speciale care însoțesc calitatea oficială a unei persoane nu împiedică Curtea să își exercite competența față de persoana în cauză. Răspunderea penală a persoanelor fizice, este o răspundere individuală. Nu se admite răspunderea colectivă a acestora.

Articolul 31 intitulat „Cooperarea internațională” dispune că „în situații de încălcări grave ale celui de Al doilea Protocol de la Haga, Părțile vor acționa solidar, prin intermediul Comitetului sau individual, în cooperare cu UNESCO și Națiunile Unite și în conformitate cu Carta Națiunilor Unite”

Articolul 32 intitulat „Asistența internațională” prevede:

„ (1) O Parte poate solicita Comitetului asistență internațională pentru bunurile culturale aflate sub protecție specială, ca și asistență cu privire la respectarea, dezvoltarea sau implementarea legilor, prevederilor și măsurilor administrative la care face referire articolul 10.”

O importanță deosebită în protecția bunurilor culturale o reprezintă articolul 85, intitulat „Măsuri în situațiile de încălcare a prezentului Protocol”. El se referă atât la infracțiunile față de bunurile acoperite de protecția specială instituită prin art. 53, cât și la infracțiunile neacoperite de acest articol. Astfel, punctul 4, paragraf d) dispune: „Faptul de a dirija atacuri contra monumentelor istorice, operelor de artă sau lăcașurilor de cult clar recunoscute, care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor și cărora le este acordată o protecție specială pe baza unei înțelegeri speciale, de exemplu, în cadrul unei organizații internaționale competente, provocând distrugerea lor la scară mare, atunci când nu există nici o probă a violării de către Partea adversă a articolului54, aliniatul b) și când monumentele istorice, operele de artă și lăcașurile de cult în chestiune nu sunt situate în imediata apropiere a obiectivelor militare”, constituie infracțiuni grave la Protocol, adică crime de război. Este, de asemenea, considerată crimă de război și faptul de a lansa un atac fără discriminare, știind că acest atac va cauza daune excesive bunurilor civile în raport cu avantajul concret și direct așteptat. În interiorul „crimelor d război” se încadrează și folosirea fără drept a semnului protector al bunurilor culturale.

Prin urmare, conchidem că pentru ca un act îndreptat împotriva unor bunuri culturale să poată fi considerat crimă de război trebuie ca bunul să se bucure de protecție „specială”, în temeiul unui acord „special”. De asemenea, este necesar ca actul de violență să producă o distrugere „extinsă” a bunului în cauză, iar bunul respectiv nu trebuie să fi fost folosit în sprijinul efortului militar al adversarului. Alte condiții ar fi ca bunul să nu fi fost situat în imediata apropiere a obiectivelor militare, iar actul îndreptat împotriva lor să fi fost deliberat.

Combinarea tuturor acestor elemente duce la clarificarea actului de crimă de război, cu obligația statelor de a-i pedepsi pe autori, indiferent de locul comiterii sau de cetățenia autorului, pe baza universalității jurisdicției.

În Protocolul al II -lea de la Geneva, referitor la conflictele armate non-internaționale, nivelul de protecție se micșorează, lipsind o referire la instrumente diferite față de Convenția de la Haga din 1954 și nefiind descrisă foarte pe larg o interzicere a represaliilor. De asemenea, lipsește referirea la categoria infracțiunilor grave, la obligativitatea de a aplica sancțiuni penale și, în consecință, calificarea drept crime de război.

Este important de menționat că Protocoalele de la Geneva din 1977 reflectă dreptul consuetudinar în materie. În consecință, se aplică tuturor subiecților beligeranți, indiferent dacă au ratificat sau nu Protocoalele. Totuși, atât art. 53 din Protocolul I, cât și art. 16 din Protocolul II sunt aplicabile „fără prejudecăți” sau „sub rezerva” normelor Convenției de la Haga din 1954. De aceea, ele continuă să predomine asupra Statelor care fac parte din acestea.

3.2. Răspunderea comandanților

Un aspect important în cadrul răspunderii îl constituie răspunderea comandanților. Privitor la aceasta, trebuie remarcat un aspect important constituit de libertatea de decizie acordată comandanților, începând cu cei de nivel batalion.

Răspunderea de a stabili retragerea imunității bunurilor culturale revine comandanților de divizie și ai altor mari unități militare. Pentru asigurarea legalității retragerii imunității bunurilor culturale trebuie să existe o bună cooperare a comandanților militari cu autoritățile civile.

Comandantul superior, are îndatorirea de a stabili reguli aplicabile atât bunurilor aflate sub protecție generală, cât și celor aflate sub protecție specială. Comandanții competenți la nivel local vor lua măsurile necesare pentru aplicarea acestor prevederi, mai ales dacă se referă la bunuri cultuale aflate în pericol.

Această problemă este reglementată și de art. 6 din Protocolul II astfel:

„…….c) decizia de a invoca o necesitate militară imperativă poate fi luată doar de către un comandant al unei forțe de echivalentul unui batalion sau mai mare decât acesta, sau al unui post mai mic ca întindere, acolo unde circumstanțele nu permit altfel;

În cazul unui atac bazat pe o decizie luată în conformitate cu sub-paragraful a), se va da un avertisment efectiv ori de câte ori circumstanțele o permit”.

Conform Curții Penale Internaționale comandanții militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund penal în fața Curții și pentru crimele comise de către forțele plasate sub comanda și controlul lor efectiv.

Articolul 86 din Protocolul Adițional I prevede faptul că o încălcare a Convenției sau a Protocolului, care a fost comisă de un subordonat, nu îi exonerează pe superiorii săi de responsabilitatea lor penală sau disciplinară, după caz, dacă aceștia știau sau aveau informații, care le-ar fi permis să cunoască, în împrejurările respective că acel subordonat comitea sau urma să comită o astfel de încălcare și dacă nu a luat toate măsurile practice posibile pentru a împiedica sau pedepsi acea încălcare.

Dreptul de la Geneva a precizat în mod clar și foarte exact responsabilitatea penală a superiorilor ierarhici față de aceea a subordonaților, fie pentru situația în care a ordonat executarea unei crime de război, fie pentru situația în care nu a împiedicat comiterea unei astfel de crime.

Această prevedere a condus la recomandarea ideii ca regulamentele de disciplină militară să prevadă o procedură, care să permită subordonaților să-și exercite – fără ca aceasta să afecteze respectul disciplinei – dreptul și datoria de a nu se supune ordinelor a căror executare ar antrena în mod manifest o crimă de război.

3.3. Reguli de conduită ale executanților în teren

Militarii care participă în cadrul unui conflict armat au obligația de a asigura protecția bunurilor culturale, a personalului, a instituțiilor și a transporturilor aferente acestora.

Personalul va fi lăsat să-și îndeplinească atribuțiile ce le revin, instituțiile cu destinație culturală vor putea fi supuse inspecției, dar în rest ele vor fi lăsate neatinse. Bunurile culturale, marcate ca atare, vor fi protejate. Beligerantul are obligația de a evita producerea de distrugeri și de a nu-și prelungi ocupația mai mult decât impune natura misiunii.

În urma unui sondaj efectuat în armata austriacă, s-a ajuns la concluzia că toți soldații cunoșteau semnele distinctive ale bunurilor culturale protejate. De aceea, conchidem că, deși misiunea unui militar este clară, iar el are obligația de a o duce la îndeplinire, el trebuie să cunoască și normele de drept internațional umanitar și al conflictelor armate și să le respecte întocmai.

3.3.1 Reguli de conduită pe timpul ocupației

Pentru situația în care un teritoriu a fost ocupat, art. 5 din Convenția de la Haga prevede că puterea ocupantă trebuie să sprijine autoritățile naționale competente din teritoriul ocupat în acțiunea de apărare și conservare a obiectelor culturale situate pe teritoriul ocupat și avariate ca urmare a operațiunilor militare.

În cazul ocupării unui teritoriu de către forțele armate inamice, potrivit Convenției, responsabilitatea revine puterii ocupante.

Articolul 9 din Protocolul al II –lea al Convenției de la Haga, completează prevederile acesteia din urmă dispunând astfel:

„ 1) Fără a aduce prejudicii prevederilor art. 4 și 5 din Convenție, o Parte care ocupă în întregime sau parțial teritoriul altei Părți va interzice și va preveni în raport cu teritoriul ocupat:

a) orice export ilicit, altă mutare ori transfer al proprietății bunurilor culturale;

b) orice săpătură arheologică, în afara cazurilor în care aceasta este cerută strict de protejarea, păstrarea sau conservarea bunurilor culturale;

c) orice pagubă adusă bunurilor culturale sau schimbare a utilității acestora care au menirea de a anula sau distruge dovezi culturale, istorice sau științifice.

2) Orice săpătură arheologică, alterarea sau schimbarea utilității bunurilor culturale pe teritoriul ocupat se vor realiza, în afara cazurilor când circumstanțele nu o permit, în strânsă cooperare cu autoritățile naționale competente din teritoriul ocupat”.

3.3.2. Zonele din spatele frontului

După cum am menționat deja, în asigurarea protecției bunurilor culturale, un rol important îl are cooperarea dintre comandanți și autoritățile civile locale.

De aceea, comandanții trebuie să ofere autorităților informații precise cu privire la situația strategică și tactică. Autoritățile au nevoie de aceste date pentru a fi în măsură să realizeze o protecție reală a bunurilor culturale.

Cooperarea în „zona din spatele frontului” presupune luarea în comun a unor măsuri preventive. Aceste măsuri ar putea fi:

Trecerea în revistă a regulilor de conduită;

Verificarea mijloacelor de identificare;

Acordarea de sprijin militar pentru evacuarea obiectelor culturale transportabile;

Stabilirea modului de conduită reciprocă în caz de urgență.

Referitor la această problemă, cel de al Doilea Protocol, face în articolele 12, 13 și 14 precizări în măsură să clarifice situația bunurilor aflate sub protecție specială, precum și contextul în care această protecție poate fi pierdută.

Astfel, există obligații și răspunderi, pe de o parte, în seama celor implicați în conflict, iar, pe de altă parte, în seama autorităților locale. Fiecare dintre aceștia trebuie să aibă în vedere faptul că, indiferent ce alte misiuni mai au de realizat, ei trebuie să-și armonizeze activitatea, astfel încât acestea să nu afecteze, sub nicio formă, bunurile culturale.

Vorbind despre protecția bunurilor culturale în situații de conflict armat, spunem că scopul nu scuză mijloacele. Nu discutăm dacă scopul este argumentat sau nu, legitim sau nu, legal sau nu, dar spunem că indiferent care ar fi finalitatea unui conflict în curs, există aspecte, care, nici chiar pe timp de război, nu pot fi anulate sau minimalizate.

Din această perspectivă, trebuie înțelese regulile de conduită în „zonele din spatele frontului”. E o conduită care, în acest secol, ar trebui să fie înnăscută. Nu ar trebui să ne cramponăm de legi sau de lipsa acestora în acțiunea de a proteja bunurile culturale. Ele trebuie, pur și simplu, protejate, de toată lumea, indiferent în posesia cui s-ar afla și de relațiile în care suntem cu acel posesor.

3.4. Regimul sancționator al încălcării normelor de protecție a bunurilor culturale în plan internațional

Evoluția reglementărilor privind modul de ducere a războiului, este însoțită de apariția și dezvoltarea unor norme juridice specifice vizând stabilirea răspunderii internaționale a statelor pentru nerespectarea acestor norme, precum și sancționarea penală a persoanelor care săvârșesc încălcări grave ale convențiilor internaționale în materie.

Regimul bunurilor culturale este astăzi stabilit în cuprinsul „Convenției pentru protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat”, semnată la Haga în 1954, care este însoțită de un Regulament de executare și de un Protocol referitor la bunurile culturale din teritoriul ocupat ca urmare a unui conflict armat.

Convenția de la Haga din 1954, la fel ca majoritatea tratatelor internaționale, nu prevede un sistem de sancționare internațională a încălcării sale, ci doar obligația statelor ca în cadrul sistemului lor penal să ia măsurile necesare pentru pedepsirea persoanelor vinovate de asemenea încălcări.

Protocolul Adițional I al Convenției de la Geneva din 1949 menționează în cadrul crimelor de război și atacul îndreptat contra bunurilor culturale: „faptul de a îndrepta atacuri împotriva monumentelor istorice, operelor de artă sau a lăcașurilor de cult, clar recunoscute, care constituie patrimoniu spiritual sau cultural al popoarelor și cărora le este acordată o protecție specială în baza unei înțelegeri speciale, provocând astfel distrugerea lor la scară mare, atunci când nu există nicio dovadă de violare de către partea adversă și când monumentele istorice, operele de artă și lăcașurile de cult respective nu sunt situate în apropierea imediată a obiectivelor militare”.

Această prevedere reprezintă un element important în sistemul de protejare a bunurilor culturale în cadrul conflictului armat, iar caracterizarea unor asemenea fapte drept crime de război completează în mod pozitiv regimul de protecție stabilit cu reglementările sancționatorii necesare în caz de încălcare a acestuia.

Pentru a sistematiza, determina și defini conceptul de crimă de război trebuie să ne raportăm la următoarele instrumente juridice internaționale:

Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nuremberg, din 8 august 1945;

Convențiile de la Geneva din 12 august 1949;

Protocoalele Adiționale la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949;

Convenția de la Haga din 1954;

Protocolul Adițional I de la Geneva din 1977

Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru fosta Iugoslavia, 1993;

Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru Rwanda;

Statutul Curții Penale Internaționale, Roma 17 iulie 1998.

Toate aceste instrumente precizează sfera crimelor de război și consolidează răspunderea internațională pentru acestea, și, inclusiv, pentru ceea ce înseamnă încălcarea prevederilor privind protecția bunurilor culturale.

În Statutul Tribunalului Internațional Penal pentru fosta Iugoslavie sunt incriminate drept crime de război și „distrugerea sau deteriorarea deliberată a edificiilor consacrate cultelor, binefacerii și învățământului, artelor și științelor, monumentelor istorice, operelor de artă și operelor cu caracter științific”.

Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale enumeră printre crimele de război și „lansarea de atacuri deliberate împotriva clădirilor destinate religiei, învățământului artei, științei sau acțiunilor caritabile, monumentelor istorice….cu condiția ca aceste clădiri să nu fie utilizate în scopuri militare”.

Prin legislația lor națională, statele pot să lărgească sfera faptelor consacrate drept crime de război dincolo de cele prevăzute în mod expres prin convenții internaționale și să le sancționeze în mod corespunzător, fără ca prin aceasta asemenea fapte să dobândească, însă, caracter de crime internaționale.

Răspunderea statelor pentru încălcarea prevederilor privind protecția bunurilor culturale se încadrează în categoria răspunderii pentru încălcarea normelor de drept internațional umanitar. În astfel de cazuri putem vorbi despre răspundere politico-juridică și de răspundere materială a statelor.

Răspunderea politico-juridică este o formă a răspunderii internaționale a statelor care presupune suportarea de către statul autor a unor sancțiuni, care pot fi concretizate într-o gamă care variază de la simpla cerere de a pune capăt actului ilicit și până la sancțiuni dure, chiar cu folosirea forței armate, în cazul actelor de agresiune. Formele concrete ale răspunderii politice se prezintă în diverse forme: condamnarea și alte luări de poziții de dezaprobare; moțiuni și rezoluții care pot merge până la decizia de suspendare sau de excludere din organizație a statului autor; încetarea sau suspendarea totală sau parțială a tratatelor pentru încălcările lor substanțiale; întreruperea relațiilor economice și a comunicațiilor; ruperea relațiilor diplomatice; folosirea forței armate

Răspunderea materială a statelor este o formă a răspunderii internaționale prin care statul vinovat este obligat să repare daunele materiale provocate de el altui stat sub dublu aspect: plata despăgubirilor pentru daunele provocate și restabilirea drepturilor încălcate. Această formă de răspundere are un caracter compensatoriu. Statul răspunde material atât pentru acțiunile sale directe de încălcare a dreptului internațional, cât și pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, ori pentru prejudiciile cauzate de un resortisant al său.

3.5. Regimul sancționator al încălcării normelor de protecție a bunurilor culturale în plan național

Convențiile internaționale, cuprind, de regulă, în dispozițiile de aplicare, după cum am mai arătat și obligația statelor semnatare de a include în legislația penală proprie și de a sancționa faptele prin care se încalcă în mod grav prescripțiile și interdicțiile penale, prin aplicarea unor pedepse corespunzătoare făptuitorilor.

Fiecare Parte Contractantă va avea obligația să caute persoanele presupuse a fi comis, sau a fi ordonat să comită, una sau alta din infracțiunile grave și să le defere propriilor sale tribunale, indiferent de naționalitatea lor. Ea va putea, de asemenea, dacă preferă și după condițiile prevăzute de propria legislație, să le predea pentru judecare unei Părți Contractante interesate în urmărire, în măsura în care această Parte Contractantă a reținut împotriva persoanei respective acuzații suficiente.

Pornind de la obligația statelor părți la tratatele umanitare „de a respecta și de a face să fie respectat” dreptul umanitar, obligația de a lua măsuri legislative prin care toți cei care comit crime de război să poată fi sancționați reprezintă o verigă importantă în mecanismul complex care garantează comportamentele umane pe câmpul de luptă.

Odată cu aderarea unei țări la Convenția de la Haga, precum și la oricare alt document internațional, acestea au devenit parte a dreptului național. De aici vor rezulta răspunderi și obligații pentru acel stat. Problema cea mai gravă apare din faptul că nici chiar în urma unei astfel de ratificări, nu există certitudinea că aceste tratate vor fi puse în practică.

Prevederile dreptului internațional trebuie să-și găsească un corespondent în prevederile dreptului fiecărui stat pentru a putea fi puse în aplicare. În mod concret, acest lucru înseamnă că trebuie elaborate și adoptate legi, care să încorporeze în dreptul național conținutul acestor tratate. Protecția la nivel național trebuie să fie obiectul unor măsuri de adaptare a reglementărilor internaționale la necesitățile și realitățile concrete existente într-un stat. La acest nivel, statele pot transforma o simplă protecție generală într-o protecție specială. Deși acest lucru ar putea părea ca fiind un lucru destul de ușor, în realitate el s-a dovedit chiar foarte anevoios.

România, ca de altfel toate statele lumii, este parte la Convențiile umanitare din 1949. Art. 49 din Convenția I de la Geneva din 1949 stabilește: „Înaltele Părți Contractante se angajează să ia orice măsură legislativă necesară pentru stabilirea sancțiunilor penale menite să fie aplicate persoanelor care au comis sau au dat ordin să comită oricare dintre infracțiunile grave la prezenta Convenție…”. Majoritatea statelor accepta prioritatea tratatelor internaționale în raport cu legislația lor internă. Cu toate acestea, nu toate s-au conformat obligațiilor ce le reveneau în acest sens. Putem afirma că, în practica statelor întâlnim două tipuri de comportamente; unul formal, adică statele ratifică un tratat umanitar fără a-l pune efectiv în aplicare, și unul real, când aceste state se conformează obligațiilor asumate.

Necesitatea aplicării tratatelor internaționale prin realizarea unui cadru legislativ național adecvat este determinată de faptul că tratatele internaționale care stabilesc infracțiuni internaționale, ca regulă generală, nu conțin și sancțiunile corespunzătoare, cu unele excepții.

Unele state s-au conformat convențiilor umanitare, adoptând în plan național legi destinate să reprime crimele de război. Sunt state, precum Croația, Danemarca, Elveția, Etiopia, Finlanda, Norvegia, Spania, care au introdus în legislațiile lor penale toate crimele de război stabilite de dreptul umanitar, iar altele, precum Belgia, Canada, Islanda sau Olanda, care au adoptat legi speciale pentru reprimarea infracțiunilor grave. Un caz deosebit îl reprezintă Etiopia, care, deși a devenit parte la Convențiile de la Geneva de abia în 1969, a introdus în Codul Penal din 1957 toate infracțiunile grave la dreptul umanitar. Un alt caz deosebit îl constituie Croația, care a introdus crimele de război în Codul Penal adoptat în 1997, într-o manieră aproape completă și foarte detaliată. Belgia, un alt caz semnificativ în acest sens, a adoptat în 1993, o lege specială pentru incriminarea gravelor violări ale dreptului internațional umanitar, care acoperă inclusiv Protocolul Adițional II din 1977.

„În ultimii ani, unele state, în special vest-europene, au inclus deja prevederi în legile lor penale pentru pedepsirea infracțiunilor grave comise în conflictele armate fără caracter internațional, deși convențiile de la Geneva din 1949 și Protocoalele Adiționale din 1977, printr-o scăpare inițială, nu prevăd obligații de incriminare în acest tip de conflict. Putem considera că, în acest sens, Belgia, Canada, Danemarca, Finlanda, Norvegia, Olanda, Spania și Suedia au anticipat evoluțiile actuale și orientarea aproape unanimă spre recunoașterea de către dreptul internațional a răspunderii penale pentru gravele violări ale dreptului umanitar în conflictele interne.

Multe state, însă, nu au transpus decât limitativ în propria legislație penală obligațiile asumate prin tratatele umanitare, ceea ce pune sub semnul întrebării respectarea acestora. Este și cazul României”.

Noul Cod Penal român reglementează o serie de infracțiuni, care, în convențiile internaționale sunt încadrate printre crimele de război, precum și pedepsele corespunzătoare ce urmează a se aplica persoanelor care le săvârșesc.

Articolul 262 din Codul Penal, stipulează: „ (1)Distrugerea sub orice formă, fără necesitate militară, de monumente sau construcții, care au valoare artistică, istorică ori arheologică, de muzee, mari biblioteci, arhive de valoare istorică sau științifică, opere de artă, manuscrise, cărți e valoare, colecții științifice sau colecții importante de cărți, de arhive, ori de reproducere ale bunurilor de mai sus și, în general, a oricăror valori culturale ale popoarelor, se pedepsește cu detențiune severă de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează jefuirea sau însușirea sub orice formă, de pe teritoriile aflate sub ocupație militară, a vreuneia dintre valorile culturale arătate în prezentul articol.”

Prin identificări generoase, am putea spune că unele prevederi ale noii legi penale, ar viza și unele crime de război, fără ca ele să fie însă, identificate astfel. În ceea ce privește protecția bunurilor culturale, ca urmare a numeroaselor tratate și convenții internaționale la care România este parte, legea penală română se limitează, surprinzător, doar la acest articol enunțat mai sus.

Observăm în noul Cod Penal încercări mărunte de a prinde în câmpul său de aplicare și unele fapte ce pot fi incluse în categoria crimelor de război. Aceste încercări sunt departe, totuși, de a răspunde exigențelor tratatelor umanitare la care România este parte. Vorbind despre crime de război, în general, si incluzând, obligatoriu, în această categorie și „crimele” contra bunurilor culturale, putem afirma că România, prin noul Cod Penal și prin legislația sa penală, în ansamblu, nu rezolvă și nu lămurește această problemă. Raportându-ne la Statutul Curții Penale Internaționale, pe care România l-a semnat la 7 iulie 1999 și la ratificat la 11 aprilie 2002, sau la Protocolul Adițional I al Convenției de la Geneva din 1949, adoptat în 1977, și pe care România l-a ratificat în 1990, putem afirma, cu dezamăgire, că legea penală română nu răspunde obligațiilor pe care România și le-a asumat odată cu semnarea acestor tratate, precum și a altora.

România a devenit parte la Convenția de la Haga din 14 mai 1954, cu privire la protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat,încă din data de 21 martie 1957. Conform art. 34, „…la data intrării în vigoare a Convenției, fiecare din Statele Părți la Convenție va lua, în termen de șase luni, toate măsurile necesare pentru punerea în aplicare a Convenției. Pentru toate statele care depun instrumentele de ratificare sau aderă după data intrării în vigoare a Convenției, acest termen va fi, de asemenea, de șase luni, socotit din data depunerii instrumentului său de ratificare sau de aderare”. Din păcate, nu putem spune că legiuitorul român și-a îndeplinit această obligație.

„Sunt aproape patru decenii de când România nu a adus nimic nou în propria legislație penală cu privire la violările grave al dreptului umanitar – crimele de război – deși, între timp, statul român s-a angajat la mai toate obligațiile internaționale în această materie. Iată de ce considerăm că revizuirea legislației penale române cu privire la crimele de război trebuie să fie una imediată…”.

De la 1 ianuarie 2007, România este membru al Uniunii Europene, iar în acest context statul român și-a asumat, practic, o altă serie de obligații în ceea ce privește aplicarea tratatelor internaționale. În cadrul Uniunii Europene, Parlamentul acesteia a adoptat la 16 martie 2000 „Rezoluția asupra promovării Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949 și a dreptului internațional”. Pornind de la constatarea că tratatele umanitare sunt mai actuale ca oricând, Parlamentul European cere statelor membre ale UE să promoveze valorile protejate de Convențiile de la Geneva și de Protocoalele lor Adiționale, să dezvolte măsuri naționale de aplicare a dreptului internațional umanitar și să ratifice, cele care nu au făcut-o, convențiile umanitare, Convenția de la Otawa și Statutul Curții Penale Internaționale.

NATO a adoptat în Adunarea Parlamentară „Rezoluția privind respectarea și garantarea respectării dreptului internațional umanitar”. Astfel, NATO, atrage atenția asupra tratatelor umanitare și cere membrilor săi să dezvolte și să implementeze programe cuprinzătoare de educație în sprijinul dreptului internațional umanitar a întregului personal militar și de poliție implicat în operațiuni de război, de menținere și de apărare a păcii.

Iată, deci, că România, are obligația de a-și revizui legea penală în materie de crime de război, în general și, în speță, cea care vizează protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, pe de o parte, din cauza faptului că e semnatară a unor tratate internaționale, care reglementează în interiorul lor crimele de război, iar pe de altă parte, datorită faptului că este membru al UE și al NATO, iar acestea impun, la rândul lor, obligația ca statele membre să ia măsurile necesare în vederea aplicării dreptului internațional umanitar.

În România, protecția bunurilor culturale pe timp de pace este destul de bine realizată. Există legi și organisme care asigură această protecție. Prin aderarea României la convenții cum ar fi „Convenția Europeană de la La Valetta privind protecția patrimoniului arheologic”, „Convenția de la Granada privind protecția patrimoniului arhitectural al Europei”, „Convenția culturală europeană” și altele, urmată de adoptarea în plan național a unor legi care să asigure aplicarea acestor convenții, s-a reușit realizarea unui sistem destul de eficient pentru protecția a bunurilor culturale pe timp de pace.

CAPITOLUL IV (PRACTIC – APLICATIV)
   PROTECȚIA  BUNURILOR  CULTURALE  ÎN  CAZ  DE  CONFLICT  ARMAT – DEFICIENȚE ȘI  PERSPECTIVE

Convenția de la Haga din 1954 este un instrument juridic important, care determină înțelegerea între state și contribuie la păstrarea păcii internaționale. Cu toate acestea, prevederile Convenției nu-și vor putea atinge scopul dacă statele părți nu vor înțelege să le respecte în mod consecvent. De asemenea, informarea are un rol foarte important, ea oferind date cu privire la teorie, dar, mai ales, cu privire la practica lacunară din domeniu.

În anul 1993 UNESCO a desemnat în persoana profesorului Patrick Boylan, pe expertul în domeniul politicii culturale și al managementului cultural, care avea misiunea de a realiza un studiu cu privire la Convenția de la Haga din 1954 și la modul în care ea a fost aplicată de-a lungul timpului. În același an, 1993, acest studiu a fost deja publicat. El atestă că prevederile Convenției, inclusiv cele ale documentelor adiționale, sunt încă valabile.

Problema, așa cum arată profesorul Boylan, nu se află neapărat în textul Convenției, ci mai degrabă în aplicarea deficitară a acestuia. Ca urmare a acestei constatări, el propune o serie de măsuri menite să conducă la îmbunătățirea modului de aplicare a Convenției. Aceste măsuri nu vizează doar statele semnatare ci și UNESCO, Națiunile Unite, organizațiile neguvernamentale și nu în ultimul rând, vizează chiar și statele care nu au aderat la Convenție.

Un exemplu de elemente ce ar trebui modificate în interiorul Convenției este, în opinia profesorului Boylan, este al redefinirii termenului de „bun cultural”, deoarece,așa cum este prevăzut la momentul actual, el este „depășit și inexact”.

Alte propuneri făcute de același profesor Boylan sunt:

înlăturarea măsurii excepționale de „necesitate militară”;

adoptarea unei noi definiții a bunurilor culturale aflate sub protecție specială, astfel încât, în cadrul acestora să poată fi incluse și muzee importante, biblioteci sau arhive;

introducerea în textul Convenției a unor măsuri de protejare a monumentelor naturale.

În urma publicării acestui studiu, prin intermediul UNESCO, s-a constituit un grup de experți în domeniul juridic și militar, în scopul de a analiza atât Convenția cât și studiul asupra Convenției. Acest grup de experți s-a reunit de trei ori , iar la cea de a doua reuniune a sa, o parte a grupului a formulat primele măsuri scrise cu privire la modificarea textului Convenției. În acest fel a luat naștere, în 1994, „Documentul Lauswolt”.

În data de 13 noiembrie 1995, la inițiativa Directorului general al UNESCO, a avut loc Reuniunea Statelor Părți la Convenția de la Haga, întâlnire la care au participat reprezentanții a 69 de state semnatare. În urma acestei întâlniri a fost adoptată o Rezoluție, în care se prevedea o reuniune a experților guvernamentali, care să analizeze propunerile de îmbunătățire a Convenției. Reuniune a avut loc în data de 24-27 martie 1997, la Paris, la discuții, însă neparticipând decât reprezentanții a 20 de state, aleși după principiul întâmplării din rândul grupelor regionale. Restul statelor semnatare au putut participa numai în calitate de observatori. Discuțiile din cadrul reuniunii au condus la adoptarea „Documentului Lauswolt revizuit” având în vedere teme ca:

luarea de măsuri preventive pentru asigurarea protecției bunurilor culturale în caz de „necesitate militară”;

îmbunătățirea regimului de protecție specială a bunurilor culturale;

răspunderea statelor în caz de încălcare a prevederilor Convenției;

aplicabilitatea Convenției și în cazul conflictelor non-internaționale.

Cu toate acestea, documentul nu a constituit o îmbunătățire, el fiind presărat cu greșeli, mai ales de natură juridică. Astfel, prevederile cu privire la răspunderea statelor și răspunderea penală personală erau contrare prevederilor dreptului internațional.

Aspectul însă cel mai îngrijorător venea din faptul termenul de „necesitate militară” urma să fie eliminat din textul Convenției.

În aceste condiții se ridica, în mod întemeiat, întrebarea dacă situația bunurilor culturale se va îmbunătăți sau nu.

La momentul actual, majoritatea specialiștilor susțin că fundamentul protecției bunurilor culturale îl constituie tot Convenția de la Haga, bucurându-se de un loc primordial în rândul documentelor de la Haga.

Deși opinia generală susține faptul că sistemul de protecție oferit de Convenția de la Haga nu este satisfăcător și are nevoie de îmbunătățiri, momentan el rămâne de bază, întrezărindu-se, totuși, posibilitatea adoptării unui Protocol Adițional.

În urma discuțiilor s-a hotărât păstrarea termenului de „necesitate militară, stabilindu-se că această măsură constituie o piedică în calea distrugerii bunurilor culturale și nu o lacună care ar putea fi utilizată în acțiuni criminale împotriva acestora.

Deși au luat naștere o serie întreagă de prevederi cu privire la protecția bunurilor culturale, acestea continuă să fie distruse și jefuite, de multe ori ele fiind ținta preferată a atacurilor.

Devine, astfel, evident că păstrarea patrimoniului cultural al omenirii este o sarcină greu de realizat, toate prevederile în vigoare în acest domeniu nereușind să oprească actele criminale la adresa bunurilor culturale.

Lucrurile însă nu se sfârșesc astfel. Activitatea în acest domeniu este încă în transformare; există oameni și organizații care nu au încetat în a apăra aceste bunuri culturale și care fac eforturi deosebite pentru a crea un sistem de protecție cât mai eficient.

4.1  Modalități  de  eficientizare  a  implementării prevederilor    Convenției  de la Haga și a celor două Protocoale Adiționale

„Convenția pentru Protejarea Bunurilor Culturale în Situația unui Conflict Armat, semnată la Haga în 1954, este esența legislației dreptului internațional aplicabilă în situații de conflict armat. Recentele conflicte armate, în special cele din Cambodgia, Orientul Mijlociu și fosta Iugoslavie au scos clar la iveală problemele majore în implementarea Convenției”.

Un lucru necesar și foarte important în aplicarea Convenției este, în opinia lui Thomas Desch, acceptarea universală a acesteia, dobândirea unei mari recunoașteri, a unei acceptări și a unei aplicabilități într-un grad cât mai mare. O problemă în acest sens este ridicată de numărul de state, care semnează și ratifică Convenția și Protocoalele, în acest fel realizându-se responsabilizarea legală cu privire la protecția bunurilor culturale.

După intrarea în vigoare a Convenției, dreptul internațional a fost supus unei serii de transformări, care au constituit, ele însele, motiv pentru revizuirea acestei Convenții. Această evoluție a inclus adoptarea în 1977 a două Protocoale Adiționale Convenției de la Geneva din 1949, crearea în 1993 și în 1994 a tribunalelor ad-hoc pentru aducerea în fața justiției a celor vinovați, precum și adoptarea în 1998 a Statutului Tribunalului Internațional. Adoptarea noului Protocol al Convenției a fost urmarea evoluției dreptului internațional, dovedindu-se a fi un instrument util în eficientizarea sistemului de protecție a bunurilor culturale.

Problemele născute din interiorul Convenției s-au datorat unor probleme referitoare la definirea și înțelegerea termenului de „bun cultural”, a celui de „necesitate militară” sau de „protecție specială”, după cum și unor probleme legate de semnalizarea bunurilor culturale.

Vorbind despre implementarea Convenției, precum și a celor două Protocoale, trebuie să avem în vedere șase elemente prin care se realizează acest lucru, și anume:

Sistemul puterilor protectoare;

Asistența internațională;

Diseminarea informației;

Raportarea;

Cadrul instituțional specific;

Aducerea în fața justiției a persoanelor care încalcă legea.

1. Sistemul puterilor protectoare

Deși Convenția stabilește un sistem al Puterilor Protectoare, pe care îl pune în legătură cu un Comisar General pentru Bunuri Culturale, în practică, acest sistem s-a aplicat puțin sau chiar deloc.

Principala deficiență a celui de al Doilea Protocol rezidă în faptul că el se bazează pe sistemul Puterilor Protectoare, care, în practică s-a dovedit a fi ineficient. În cea mai mare parte a sa, cel de al Doilea Protocol reia prevederile Convenției, aducând în plus procedura de reconciliere în absența Puterilor Protectoare. Din enunțarea acestei proceduri „nu este clar dacă ea se aplică numai în cazul dezacordului în ceea ce privește numirea delegațiilor Puterilor Protectoare sau stipulează o procedură generală de aplanare a disputelor pentru orice dezacord între statele semnatare cu privire la aplicarea sau interpretarea celui de al Doilea Protocol. Deoarece Clauzele Finale ale celui de al Doilea Protocol nu conțin prevederi privind aplanarea disputelor, se pare că această prevedere era menită a servi drept clauză generală de aplanare a disputelor”. Din acest motiv, enunțarea sa îi limitează aplicabilitatea la situații de conflict armat clasic. O îmbunătățire reală în acest sens, s-ar referi la găsirea acelor metode, a acelor prevederi care să poată fi aplicate și în cadrul conflictelor destructurate.

2. Asistența internațională

Statele semnatare ale Convenției pot solicita asistență tehnică din partea UNESCO, atât în vederea organizării sistemului de protecție a bunurilor lor culturale, cât și pentru rezolvarea altor probleme care pot apărea în urma aplicării și ducerii la îndeplinire a dispozițiilor Convenției. De asemenea, la rândul ei, UNESCO, este autorizată să facă propuneri statelor semnatare. În realitate, însă intervenția organizației, realizată prin birourile Reprezentanților Speciali ai Directorului General, s-a dovedit a fi reușită doar în câteva situații.

Privitor la acordarea asistenței internaționale se găsesc prevederi și în cel de al Doilea Protocol. Acest Protocol autorizează statele semnatare să solicite din partea Comitetului pentru Protecția Bunurilor Culturale în Situații de Conflict Armat „asistență internațională pentru includerea bunurilor culturale în sistemul de protecție specială, precum și asistență cu privire la pregătirea, dezvoltarea sau implementarea în legislația internă a prevederilor administrative și a măsurilor de protecție a acestor bunuri”.

Asistența internațională se poate solicita atât pe timp de pace cât și pe timp de conflict.

Cel de al Doilea Protocol face referire și la statele implicate într-un conflict, care nu sunt semnatare ale celui de al Doilea Protocol, dar care acceptă și aplică unele din prevederile acestuia, invitându-le și pe acestea să solicite asistența internațională corespunzătoare din partea Comitetului.

Tocmai în ideea unei mai bune implementări a tratatelor în vigoare, Comitetul are îndatorirea de a adopta reglementări cu privire la depunerea de cereri pentru asistența internațională, precum și de a defini formele pe care această asistență le poate lua, iar în același timp, statele semnatare sunt „încurajate” să ofere asistență tehnică de orice fel, prin Comitet, acelor state sau altor Părți implicate în conflict, care solicită asistență internațională.

Tot în ideea unei eficientizări a implementării Convenției, UNESCO încurajează statele semnatare ca, atât în interiorul cât și în afara ei, să ofere asistență tehnică în cadru bilateral sau multilateral.

3. Diseminarea informației

Pentru a reuși o implementare cât mai bună a Convenției și a celor două Protocoale, este absolut necesar ca prevederile lor să fie cunoscute într-o cât mai mare măsură, la un nivel cât mai larg.

Astfel, statele semnatare ale Convenției au obligația de a disemina conținutul acesteia și de a-l include în programele de pregătire militară și, dacă este posibil, și în cele civile.

Această obligativitate a diseminării conținutului este prevăzută și de cel de al Doilea Protocol, care preia, privitor la ceastă problemă, textul Convenției și aducând în plus câteva detalii.

4. Raportarea

Statele semnatare ale Convenției de la Haga au obligația, ca cel puțin o dată la patru ani, să înainteze Directorului General al UNESCO informațiile privitoare la măsurile pregătite sau luate în considerare de organele administrative locale în vederea unei eficiente implementări a Convenției.

Practica a demonstrat că acest sistem de raportare periodică, deși constituie un mijloc valoros de comunicare a experienței dobândite pentru toate statele semnatare, nu a funcționat suficient de bine, datele arătând că „doar 20% dintre rapoartele care ar fi trebuit pregătite de către statele semnatare conform specificațiilor Convenției au fost remise”.

Folosind un limbaj foarte asemănător cu cel al Convenției, cel de al Doilea Protocol nu reușește să aducă mari îmbunătățiri în domeniul raportării. În el se prevede că statele semnatare au obligația de a traduce cel de-al Doilea Protocol în limbile oficiale din cadrul fiecărui stat semnatar, iar aceste traduceri să fie transmise Directorului General al UNESCO. Pe lângă acestea, statele semnatare au, de asemenea, și obligația de a transmite Comitetului, o dată la patru ani, un raport privind implementarea Protocolului. Acest raport va fi analizat de către Comitet și apoi inclus în Raportul Comitetului pregătit pentru Adunarea Statelor Membre.

5. Cadrul instituțional specific

Adunările Statelor Membre ale Convenției funcționează ca un forum de studiere a problemelor privind aplicarea Convenției, precum și pentru formularea de recomandări în legătură cu problemele vizate.

Cel de al Doilea Protocol aduce câteva elemente de noutate prin care se creează un nou cadru instituțional, acesta oferind statelor membre un mijloc de implicare mai profundă în protecția bunurilor culturale în situația unui conflict armat. Acest nou cadru include Adunări ale Statelor Membre, Comitetul pentru Protecția Bunurilor Culturale în Situația unui Conflict Armat, precum și Fondul pentru Protecția Bunurilor Culturale în Situația unui Conflict Armat.

6. Aducerea în fața justiției a persoanelor care încalcă legea;

Statele Membre ale Convenției au obligația ca în cadrul competențelor uzuale pe care le au, să ia toate măsurile necesare pentru a aduce în fața justiției și a pedepsi acele persoane, care comit sau ordonă încălcarea Convenției. Din nefericire, s-a văzut că mecanismul de impunere a Convenției este el însuși unul deficitar și prea puțin eficient.

Cel de al Doilea Protocol aduce câteva îmbunătățiri în ceea ce privește urmărirea penală, în sensul că el completează Convenția prin stabilirea a trei categorii de crime și încălcări ale legii. În lumina acestor prevederi, evidențiem faptul că, în baza celui de al Doilea Protocol nu vor fi trași la răspundere decât membrii forțelor armate și cetățenii statelor, care, fie sunt membre ale celui de al Doilea Protocol, fie au acceptat în vreun fel prevederile acestuia.

Din păcate, în ceea ce privește definiția crimelor, conținută de art. 15, remarcăm că aceasta este lipsită de precizie, mai ales în ceea ce privește domeniul de aplicabilitate a celui de al Doilea Protocol. Rămâne, astfel, în sarcina statelor membre ca atunci când stabilesc aceste crime în jurisdicția națională, să creeze o legislație strictă, care să fie în conformitate cu prevederile dreptului penal.

Cu toate neajunsurile pe care, spunem că le are cel de al Doilea Protocol, rămâne, totuși, un lucru cert, faptul că în ceea ce privește urmărirea penală, acest Protocol reprezintă una dintre marile realizări în ceea ce privește îmbunătățirea sistemului de implementare a Convenției.

Protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, se poate realiza într-un mod foarte eficient și prin menționarea acestora, în mod expres, în acordurile semnate la nivelul autorităților teritoriale transfrontaliere, având în vedere conexiunile culturale existente în zonele de frontieră, determinate de prezența minorităților naționale și a unor bunuri culturale pe teritoriul unei părți, care reflectă cultura celeilalte părți contractante. Aceste acorduri se pot dovedi foarte utile, deoarece colectivitățile și autoritățile teritoriale, pot merge până la cele mai mici amănunte în ceea ce privește identificarea, evidențierea și luarea măsurilor de protecție a bunurilor culturale, având posibilitatea să stabilească și alte categorii de bunuri supuse protecției, nu doar cele identificate și protejate la nivel central. În același timp, aceste acorduri pot avea un efect psihologic pozitiv asupra persoanelor din zonele respective, care cunoscând din timp de pace valoarea bunurilor culturale protejate, vor fi mai puțin dispuse la distrugerea acestora în caz de conflict armat transfrontalier, al celor două părți contractante.

În cadrul acestui gen de cooperări, se pot realiza:

Colaborarea între instituțiile muzeale ale celor două părți pentru identificarea bunurilor culturale, care să beneficieze de protecție;

Identificarea în comun a bunurilor de valoare de patrimoniu aflate pe teritoriul unei regiuni frontaliere, care reflectă cultura celeilalte regiuni frontaliere;

Asigurarea depozitării și protejării pe teritoriul unei autorități frontaliere a bunurilor culturale aparținând celeilalte părți contractante, în caz de operațiuni militare pe teritoriul părții respective, cu obligativitatea restituirii acestora la sfârșitul ostilităților;

Alte metode și mijloace de protecție pe timp de pace și de război, care să fie stabilite de către specialiști din domeniile juridic și al culturii aparținând celor două părți.

Funcționarea eficientă a sistemului internațional de protecție a bunurilor culturale, este nemijlocit legată de introducerea în dreptul intern a regulii competenței universale a tribunalelor naționale în materie, condiție de eliminare reală a imunității criminalilor de război; această regulă înseamnă, a integra în dreptul intern ce rezultă din dreptul internațional, cu alte cuvinte, recunoașterea puterii acestor tribunale de a judeca toate crimele de război fără restricții privitoare la locul comiterii sau la naționalitatea autorului.

O lume globalizată și strâns interdependentă nu poate exista fără valori de care să beneficieze toți. Principiile dreptului internațional umanitar constituie o parte a acestor valori comune. Curtea internațională de justiție a statuat că regulile fundamentale ale dreptului internațional umanitar constituie principii inviolabile ale dreptului internațional cutumiar, ceea ce înseamnă că aceste reguli sunt indispensabile comunității internaționale.

Cu toate acestea, dreptul internațional umanitar este, din păcate, adesea încălcat. Recentele conflicte și dezastrele pe care le-au provocat demonstrează reala poziție a dreptului conflictelor. Curente puternice ca naționalismul, rasismul și forme variate ale fundamentalismului acționează împotriva valorilor umanitare universale. Nu este cert dacă aceste curente au capacitatea de a conduce, în timp, la distrugerea și dispariția dreptului umanitar. Este cert, însă, că pentru a realiza recunoașterea principiilor fundamentale ale dreptului internațional umanitar, este nevoie de timp și de o hotărâre constantă, acerbă și cât mai larg răspândită.

4.1.1.  Activitatea  Ligii  internaționale  a societăților  naționale  pentru  protecția  bunurilor culturale

După cum reiese din însăși denumirea sa „Liga internațională a societăților naționale pentru protecția bunurilor culturale”, este formată din societăți naționale care au ca scop protejarea bunurilor culturale. La momentul actual, au aderat în cadrul Ligii, Societățile Naționale din Elveția, Austria, Germania, Italia, Spania, România, iar în calitate de observatori, reprezentanți din Franța și Portugalia, unde sunt în curs de constituire societăți similare.

Scopul Ligii rezultă din însuși statutul său de înființare: „Liga susține eforturile și activitățile societăților naționale de protecție a bunurilor culturale, bazate pe prevederile Convenției de la Haga din 14 mai 1954 și desfășurate în limitele prevederilor dreptului internațional referitoare la protecția bunurilor culturale; ea studiază modalitățile eficiente de păstrare și apărare a bunurilor culturale și oferă informații instanțelor interesate; asigură fluxul schimbului internațional de experiență realizat de referenți; se preocupă de realizarea unei coordonări a activităților desfășurate pentru protecția bunurilor culturale; are relații strânse cu organizațiile internaționale, care se preocupă de păstrarea culturii (UNESCO, etc.) și cu instanțele prevăzute în Convenția de la Haga; organizează simpozioane internaționale și sprijină instituțiile naționale de protecție a bunurilor culturale la diseminarea prevederilor în domeniu.

Activitatea Ligii nu va putea fi plasată sub autoritatea unor organizații internaționale precum ONU și NATO, sau unor guverne naționale, și nici nu se vor intersecta cu preocupările acestora. Societățile naționale rămân complet responsabile de adoptarea celor mai potrivite măsuri cu privire la aspecte ale dreptului umanitar, în tratamentul victimelor de război și protecția bunurilor culturale, aspecte generale incluse în dreptul umanitar. Aceasta nu însemnă că nu se urmărește o colaborare cu ele. În prezent se depun eforturi ca oficialii Ligii să poată fi integrați în viitor în pregătirea operațiunilor și misiunilor militare NATO, UNO, UEO. În același context, Liga negociază o relație cu UNESCO pentru a obține statutul de observator.

Pentru început este agreat statutul de „relații operaționale”. Acest statut ar avea următoarele avantaje:

Schimb de diverse documentații și documente;

Invitarea ca observator la congrese speciale și întâlniri ale UNESCO;

Invitarea la conferințele organizațiilor neguvernamentale;

O mai bună înțelegere în realizarea proiectelor de către societățile naționale ca urmare a sprijinului oferit de UNESCO.

Statutul de relații operaționale va fi pentru o perioadă de patru ani, în care activitatea Ligii va fi monitorizată, iar în final, Directorul General al UNESCO va decide modul in care vor continua și se vor dezvolta relațiile UNSCO cu Liga.

Fiecare președinte al unei societăți naționale este la curent cu situația din țara sa, și are propria sa atitudine privitor la această problemă. Prin urmare, din proprie inițiativă el va putea adopta măsurile adecvate pentru îmbunătățirea activităților ce decurg din statutul de funcționare. Dacă este necesar, el va acționa și în domeniul difuzării, va organiza cursuri de pregătire pentru Forțele Armate, va impune sancțiuni conform Codului Militar sau va adopta măsurile adecvate în spiritul Convenției de la Haga.

Așadar, în ceea ce privește Liga, conchidem că aceasta acționează în fiecare situație cu respectarea în totalitate a legislației naționale, specifice țărilor membre, precum și a celei internaționale, care reglementează activitatea de protecție a bunurilor culturale.

4.1.2.   Rolul  organizațiilor  internaționale  neguvernamentale

Remarcând faptul că anul 2001 a fost proclamat „Anul internațional al voluntarilor” de către Națiunile Unite, iar în cadrul Consiliului Europei, miniștrii responsabili de protecția moștenirii culturale au adoptat o „Declarație cu privire la rolul organizațiilor voluntare în domeniul moștenirii culturale”, putem reliefa importanța majoră ce se atribuie activității organizațiilor neguvernamentale.

La momentul actual, organizațiile neguvernamentale de profil de protecție a bunurilor culturale, încă nu sunt integrate suficient în procesul global al păcii și civilizației, din acest motiv nereușind, din păcate, să-și valorifice potențele reale.

„Aceste ONG-uri pot fi considerate mișcări pentru cetățeni, cultură și pace, cu o preocupare profundă pentru cultivarea noțiunii de politici interne globale. În acest sens, societățile și-au adus deja o importantă contribuție la întărirea rolului protejării monumentelor culturale în context internațional” . Această afirmație este susținută prin evenimente ca cel al includerii castelului și a parcului Schönburn din Viena pe lista Moștenirii Culturale Mondiale, ca urmare a demersurilor întreprinse de societatea austriacă.

Sociologul american Daniel Bell afirma că „statul național a devenit, pe de o parte, prea mic pentru a rezolva multe probleme moderne, iar pe de altă parte, este încă prea mare pentru a rezolva probleme cum ar fi identitatea și integritatea culturală”.

Pornind de la această afirmație, apreciem că ONG-urile joacă un rol important în dezvoltarea unei politici interne globale. În realizarea acestui scop aceste organizații trebuie să reușească integrarea cetățenilor obișnuiți în acest proces. Cu cât participarea cetățenilor din toate sferele de activitate și grupuri sociale este mai mare, cu atât mai eficient este acest proces de protecție. Protecția bunurilor culturale prezintă un aspect social – politic de care trebuie ținut cont în mod impetuos. Protecția bunurilor culturale nu trebuie privită ca fiind domeniul exclusiv al oficialităților, a oamenilor de știință sau a personalităților, ea trebuie să implice intervenția oamenilor obișnuiți.

ONG-urile care sunt membre în Ligă își desfășoară activitatea pe baza Convenției de la Haga din 1954.

În acest sens organizațiile neguvernamentale în discuție depun toate eforturile pentru informarea cetățenilor prin diferite activități, publicații și prezentări pentru diseminarea ideilor de protecție a bunurilor culturale către o audiență largă. Aceste organizații încearcă să dezvolte relații de colaborare cu instituții publice și organizații private și încearcă să creeze noi inițiative printre persoanele particulare. Au fost stabilite contacte la nivel inclusiv internațional inclusiv schimburi de informații și de experiență, precum și cooperarea bilaterală în derularea de proiecte de către diverse state.

O realitate de necontestat o reprezintă prezența continuă a unor conflicte în diferite colțuri ale lumii, iar în cadrul și ca urmare a acestora, pe lângă tragicele pierderi de vieți omenești, au fost distruse, jefuite sau deteriorate o serie întreagă de bunuri culturale.

În acest fel se explică existența, pe lângă instituțiile naționale, a unor organizații internaționale, care sunt foarte active în domeniul protecției bunurilor culturale și care, pentru realizarea acestei protecții dețin o serie de mijloace.

Luând în considerare aspectele legislative ale protecției bunurilor culturale, inclusiv convenții, tratate sau legi, precum și aspectele operaționale, cum ar fi organizațiile și instituțiile, se ridică problema categoriilor de activități care pot fi derulate de o societate națională privată, care are ca obiect de activitate protejarea și conservarea bunurilor culturale. Altfel spus, care sunt avantajele și dezavantajele unor ONG-uri care activează în acest domeniu?

O analiză comparativă a activității ONG-urilor cu cea a altor organizații internaționale cum ar fi UNESCO, Consiliul Europei, Uniunea Europeană, sau cu activitățile altor instituții naționale de profil, cum ar fi ministerele culturii, cele de interne, ale apărării, etc., atestă rezultate deosebit de pozitive în ceea ce privește activitatea ONG-urilor.

Astfel, din agenda ONG-urilor „transpare o eficiență ridicată datorită flexibilității crescute, birocrației mai reduse, comunicării interdisciplinare funcționale și eficiente și, nu în ultimul rând, o independență semnificativă”. După cum se știe, ONG-ul este prin însăși actul său constitutiv, o societate privată, fără implicări speciale de natură politică, religioasă sau ideologică, ea fiind angajată doar în urmărirea marilor tradiții spirituale și umanistice la o scară globală. În comparație cu alte organizații internaționale, ONG-urile au o microstructură inovatoare a unor organizații neguvernamentale cultural-politice. Această independență, creează pentru ONG-uri o mai mare libertate în derularea acțiunilor în comparație cu celelalte organizații mai mari.

Un alt mare avantaj al acestor organizații este dat de neutralitatea lor în caz de conflicte interstatale. În condițiile în care Națiunile Unite sunt tot mai implicate în dezamorsarea conflictelor internaționale, UNESCO, ca organizație a Națiunilor Unite a devenit în mod repetat ținta criticilor internaționale, iar din această pricină libertatea de acțiune i-a fost într-o oarecare măsură îngrădită.

ONG-urile sunt tot mai implicate în activitățile internaționale, iar dacă amintim de implicarea avută în Kosovo, importanța acestora devine un fapt evident.

Pentru stabilirea normalității într-o zonă, o primă cerință este o bază comună de discuții. În acest sens, dialogul între instituții și organizații internaționale este un element obligatoriu. Din nefericire, acest lucru nu se realizează de fiecare dată și nici la standardele optime.

Vorbind despre ONG-uri în domeniul protecției bunurilor culturale trebuie menționat și Comitetul Internațional Blue Shield, înființat în 1996, la Paris.

Misiunea Comitetului Internațional Blue Shield (ICBS), care a adoptat emblema Convenției de la Haga din 1954, este colectarea și diseminarea informației, precum și coordonarea acțiunilor în situații de urgență.

Obiectivele ICBS sunt următoarele:

Oferă consultanță pentru protecția bunurilor în pericol;

Încurajarea reacției internaționale la aceste pericole prin cooperarea dintre ICBS și organizații naționale;

Propune serviciile de expertiză în cazuri care se încadrează Convenției de la Haga din 1954;

Pregătește experții la nivelele naționale sau regionale în prevenirea, controlul și remedierea situațiilor de dezastre;

Consultarea și cooperarea cu alte organizații având aceleași interese și expertiză.

Rolul vital al activității ICBS a fost recunoscut în cel de al Doilea Protocol al Convenției de la Haga. Acesta conferă ICBS un rol nou, anume dreptul de a conferi consultanță Comitetului Inter – Guvernamental pentru Protejarea Bunurilor Culturale în situația unui conflict armat.

Deosebit de important este ca inițiativele internaționale să fie sprijinite și adoptate de către inițiativele locale. Comitete Blue Shield se formează într-un număr de țări, reunind diferite profesii, organe de conducere locale și naționale, servicii de intervenție în situații de urgență prin schimburi de experiență și informații, conștientizează la nivel național opinia publică cu privire la amenințările la adresa bunurilor culturale, promovează ratificarea și implementarea Convenției de la Haga de către Guvernele naționale.

4.2. Rolul  UNESCO  de  a  asigura  protecția  bunurilor culturale  în  situații  de  conflict

Capacitatea UNESCO de a asigura protecția bunurilor culturale în situația unui conflict armat se realizează în condițiile Convenției de la Haga pentru Protejarea Bunurilor Culturale în situația unui conflict armat din 1954 și, în particular, prin art. 23 din această Convenție referitor la asistența UNESCO și la funcționarea sistemului de Autorități Protectore și Comisarii Generali.

În situații de conflict între una sau mai multe părți semnatare ale Convenției, UNESCO este îndreptățit să intervină, în baza art. 23 din Convenție, care prevede că:

„1. Părțile Principale Contractante pot solicita asistență tehnică în organizarea sistemului de protejare a bunurilor lor culturale din partea Departamentului Educație, Cultură și Știință al Organizației Națiunilor Unite, sau pentru orice alt aspect care rezultă din aplicarea Convenției sau a Reglementărilor de executare. Organizația va oferi astfel de consultanță în limitele programelor sale și în conformitate cu resursele disponibile.

2. Organizația este autorizată să facă propuneri, din proprie inițiativă, cu privire la aceste aspecte către Părțile Principale Contractante”.

Această prevedere a Convenției face ca UNESCO să poată realiza o abordare mai flexibilă în problema acordării de asistență în conformitate cu natura conflictului, cu încadrarea temporală și teritorială a conflictului, precum și cu circumstanțele specifice ale acestuia.

O altă opțiune valabilă a Organizației este utilizarea sistemului Autorităților Protectoare, prezentat în art. 21 și 22 al Convenției, și dezvoltat în Regulamentele de Executare a Convenției și al Comisarilor – Generali, sistem prezentat de Capitolul VII al Convenției și al Regulamentelor.

Acest sistem al Autorităților Protectoare nu a fost, din păcate, la înălțimea așteptărilor, de el făcându-se uz într-o singură situație, în timpul conflictului din Orientul Mijlociu din 1967, iar de atunci nu a mai fost folosit. Explicația ineficienței acestui sistem ar putea fi dată, pe de o parte, de faptul că acest sistem a fost creat să ofere asistență în timpul războaielor clasice interstatale, acest profil ne mai având corespondent, iar pe de altă parte, din pricina faptului că acest sistem depinde de acordul părților implicate în conflict, acord care s-a dovedit foarte greu de realizat în practică. Acesta este și motivul pentru care, în conflictele recente, cum ar fi cel din Orientul Mijlociu, războiul Iran – Irak și cel din fosta Iugoslavie, Directorul general a preferat să facă apel la serviciile reprezentanților săi personali pentru a derula contacte diplomatice discrete între statele în cauză, cu scopul de a îmbunătăți protecția bunurilor culturale.

Comisarul general va aborda toate problemele ce îi sunt încredințate în legătură cu aplicarea Convenției, în conjuncție cu reprezentantul Părții căreia îi este acreditat și cu delegații Autorității Protectoare. Sarcinile acestuia includ derularea de investigații, întâlnirea cu reprezentanții părților implicate în conflict sau cu Autoritățile lor Protectoare, precum și alcătuirea de rapoarte privind implementarea Convenției. În cazul în care nu există o Autoritate Protectoare, Comisarul general poate îndeplini funcția acesteia.

Misiunea Organizației nu este ușoară nici în situația în care statele în conflict sunt semnatare ale Convenției, cu toate acestea, există situații și mai dificile, și anume acelea în care părțile în conflict, sau una dintre părți nu e semnatară a Convenției de la Haga. Pentru astfel de situații, Directorul general poate uza de mandatul său pentru protejarea bunurilor culturale ale umanității conform Constituției UNESCO. Acțiunile sale se pot materializa în apeluri publice, negocieri diplomatice, delegarea unor reprezentanți personali către zona de conflict pentru prevenirea distrugerii bunurilor culturale, sau dacă acest proces a avut deja loc, pentru oprirea repetării unor astfel de acte și pentru refacerea bunurilor culturale, dacă este posibil.

4.3. Sistemul educativ pentru protecția bunurilor culturale

Într-o lume aflată într-un proces de adânci transformări, nu lipsită de frământări și convulsiuni ce iau adesea forma unor conflicte armate deschise, cu caracter deosebit de distructiv, dreptul internațional aplicabil în perioada de conflict armat, menit a asigura protecția juridică a unor largi categorii de victime ale războiului – populația civilă, prizonierii, răniții, bolnavii, naufragiații – precum și a unor bunuri a căror atacare ar avea efecte deosebit de periculoase prin forțele distructive pe care le conțin, ar duce la înfometarea populației ori ar produce pierderi ireparabile pentru patrimoniul cultural al umanității, dobândește tot mai mult o poziție de prim rang în cadrul normelor de drept internațional, ca și valențe practice incontestabile.

Convențiile internaționale în materie prevăd, alături de regulile de protecție propriu-zise și o paletă largă de obligații, atât pentru instituțiile guvernamentale, cât și pentru fiecare cetățean, iar, legate de acestea, prevederi referitoare la cunoașterea și aplicarea normelor convenite pe plan internațional.

Evenimentele recente au dovedit că doar în baza reglementărilor, oricât de bine realizate ar fi, protecția bunurilor culturale nu se poate realiza, ea fiind ignorată în mod intenționat, uneori, unele bunuri culturale, fiind chiar sacrificate sau lăsate în voia sorții.

De aceea, putem spune că o protecție a bunurilor culturale eficientă apare numai în urma acceptării și conștientizării importanței protecției bunurilor culturale. Astfel se dezvoltă respectul pentru realizările culturale și diferitele sale forme de exprimare și nu în cele din urmă acțiunea de a le proteja. În acest sens, sunt căutate metode, din cele mai eficiente, care să conducă la popularizarea protecției bunurilor culturale și la sensibilizarea opiniei publice pentru apărarea bunurilor de valoare. Fără acceptarea de către societate a importanței protecției bunurilor culturale și fără implicarea unei mari părți a populației în protecția bunurilor culturale, îngreunează îndeplinirea îndatoririlor contractuale. Este important ca populația să fie conștientizată de importanța și de scopul acțiunilor care vizează protecția bunurilor culturale.

Credem că pentru realizarea acestor scopuri, cele mai potrivite căi ar fi cele realizate prin sistemul de educație. Din momentul în care unui copil i se poate vorbi despre cultură civică și despre Constituția țării sale, i se poate vorbi, în același timp, și despre valorile culturale, despre importanța și mesajul lor.

Este știut faptul că „școala” reprezintă cel mai complex, mai sofisticat și mai eficient sistem de manipulare. Dar în același timp, școala, este printre puținele căi de manipulare, care o face într-un sens pozitiv, constructiv. De aceea, credem că în interiorul ei se află cheia diseminării importanței bunurilor culturale și a interiorizării acestor valori.

Articolul 30 din Convenție, intitulat „Difuzarea” dispune astfel:

„1. Părțile se vor strădui prin mijloace adecvate, mai ales prin programe educaționale și informative să întărească încrederea și respectul față de bunurile culturale în rândul întregii populații.

2. Părțile vor difuza acest Protocol cât mai mult posibil atât în timp de pace cât și în timp de conflict armat.

3. Autoritățile militare și civile care în perioadele de conflict arma își asumă responsabilitățile cu privire la aplicarea prezentului Protocol, vor fi familiarizate cu textul acestuia. În acest scop Părțile vor întreprinde următoarele:

vor elabora îndrumări și instrucțiuni privind protecția bunurilor culturale și le vor încorpora în regulamentele lor militare;

vor dezvolta și implementa, în cooperare cu UNESCO și cu organizațiile competente, guvernamentale și neguvernamentale, programe de instruire în timp de pace și programe educaționale;

își vor comunica reciproc, cât mai curând posibil, prin intermediul Directorului general, legile și prevederile administrative și măsuri întreprinse conform sub-paragrafelor a) și b);

își vor comunica reciproc, cât mai curând posibil, prin intermediul Directorului general, legile și prevederile administrative pe care le-ar putea adopta pentru a putea asigura aplicarea prezentului protocol”

Difuzarea comportă, în primul rând, traducerea textelor normative în limbile naționale. Cere apoi includerea de directive și instrucțiuni în regulamentele militare și dezvoltarea de programe de formare a personalului, de pus în practică în acord cu UNESCO și alte organizații internaționale și neguvernamentale, informarea trebuind să fie extinsă și asupra normelor adoptate și asupra instrucțiunilor stabilite.

Esențiale sunt instruirea și formarea personalului specializat căruia să îi fie încredințată sarcina de a veghea asupra respectării bunurilor culturale și de a coopera cu autoritățile care, în vreme de pace, sunt menite să se ocupe de protecția acestor bunuri.

4.3.1. Învățământul militar

Sistemul învățământului militar cuprinde instituțiile militare de învățământ, structurile cu responsabilități de concepție și management al acestei activități, precum și relațiile dintre aceste componente.

Învățământul militar și instrucția se completează reciproc – în general, ceea ce se învață în școală, se exersează prin instrucție. Nu există o delimitare precisă între cele două componente de instruire – de cele mai multe ori, pe durata școlii se face și instrucție, după cum și în perioada de instrucție sunt prezente aspecte teoretice ale instruirii.

„Doctrina Instruirii Forțelor Armate” este prima lucrare de acest gen în armata noastră și are ca obiectiv principal crearea unei noi viziuni privind instruirea forțelor, astfel încât eficiența acestei activități și interoperabilitatea Armatei României cu armatele statelor membre NATO să crească semnificativ.

Elementele de fond și de noutate, care vor face posibilă îndeplinirea obiectivului asumat, sunt reprezentate de o serie de concepte moderne, de mare valoare, privind organizarea, conținutul și metodele de lucru în domeniul instruirii. Printre acestea, mai importante sunt abordarea instruirii ca proces unitar ce cuprinde învățământul militar, instrucția și practicarea atribuțiilor funcției, introducerea modelului rotirii forțelor în trei stări de bază (la instrucție, „gata de luptă”/în misiune, în refacere), schimbarea obiectivului învățământului militar de la însușirea cunoștințelor, la dezvoltarea capacității de gândire, introducerea obligativității „modelului absolventului” în învățământul militar, fundamentarea necesității standardizării instrucției, trecerea de la instrucția fără un obiectiv precis, la instrucția orientată strict pe pregătirea pentru misiune și, nu în ultimul rând, considerarea participării forțelor la operații reale, drept componentă esențială a instruirii.

Diseminarea conținutului Convenției de la Haga, dar nu numai, prin sistemul educațional și alte mijloace de difuzare a informației, a devenit, din momentul aderării la această Convenție, o obligație legală. Articolul 30 din Convenție stipulează clar faptul că lupta pentru protejarea bunurilor culturale se va face și prin programe educaționale și informative, menite să întărească încrederea și respectul față de bunurile culturale.

Prin semnarea Convenției de la Haga de către statul român, Ministerul Apărării are obligația să introducă studierea problematicii bunurilor culturale, în forme adecvate, în regulamentele militare, precum și în lecțiile de instruire de la toate nivelurile. Măsuri similare se impun a fi luate și de Ministerul Internelor și Reformei Administrative. De asemenea, Ministerul Învățământului și Cercetării trebuie să includă în programele de pregătire preșcolară, primară și secundară a unor informații referitoare la respectul față de bunurile culturale și măsurile de protecție a acestora.

În instituțiile militare de învățământ, poate mai mult decât în cele civile, este imperios necesar să se transmită elevilor și studenților cunoștințe de drept internațional umanitar. Din aceste instituții, dar nu numai, vor ieși oameni care vor participa la diverse forme de conflicte și care, trebuie să fie în măsură să gestioneze situațiile în cunoștință de cauză.

Observând necesitatea cunoașterii conținutului dreptului conflictelor, între 15 și 18 februarie 1999, trei delegați ai CICR au condus la Lima primul curs de drept al războiului, organizat de Comandantul unit al forțelor armate ale statului Peru. Cursul a reunit 36 de ofițeri superiori ai forțelor armate și ai poliției naționale din acea țară.

În principal, s-a urmărit sensibilizarea, pe de o parte a ofițerilor participanți privind necesitatea de a cunoaște această ramură a dreptului și, pe de altă parte, a autorităților competente de a forma, în forțele armate și de poliție peruane, a instructorilor de drept internațional umanitar.

Tot în ideea promovării și diseminării prevederilor dreptului internațional umanitar la începutul lunii decembrie 1998, 21 de profesori universitari, asistenți, oameni de știință din Kenya, Tanzania și din Sudul Sudanului au participat la un atelier de „formare pentru formatori” de drept internațional umanitar. Acest atelier a avut ca principale obiective promovarea difuzării cunoștințelor de drept internațional umanitar și analiza critică a metodelor de învățare folosite la cursul intitulat „Societatea și dreptul internațional umanitar”. Acest curs de bază obligatoriu s-a ținut la Facultatea de arte și științe – Egerton University, în semestrul al doilea al anului universitar 1999 – 2000.

Acest curs a fost încorporat într-un nou program de studii militare, recent elaborat de Departamentul Kenyan al Apărării și Egerton University, fiind destinat membrilor forțelor armate kenyene.

Conținutul învățământului militar este direct corelat cu cel al instrucției și, în general, cu cariera militară. El asigură, pas cu pas, instruirea personalului militar, proiectată în raport cu nevoile de performanță profesională, îndeplinirea atribuțiilor funcției și evoluția în carieră. În principal, academiile/școlile militare asigură formarea și instruirea pentru prima funcție, cursurile de carieră, instruirea pentru o funcție superioară în ierarhia militară, iar cursurile de nivel, pentru specializarea, la același nivel al ierarhiei militare, într-un anumit domeniu.

Un exemplu al preocupărilor instituțiilor militare de învățământ din România în acest sens, îl reprezintă studenții Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu“. Nu cu mult timp în urmă, în octombrie 2006, o echipă formată din studenți ai Academiei a participat la un concurs de Drept Internațional Umanitar organizat într-o altă țară balcanică, Macedonia. Organizat de Ministerul Apărării al Macedoniei alături de Comitetul Internațional al Crucii Roșii (CICR), concursul a reunit la start echipe din Albania, Bulgaria, Croația, Serbia și Muntenegru, Macedonia, România și Slovenia.

Scopul principal al competiției a fost acela de a evalua nivelul de cunoaștere al Dreptului Internațional Umanitar de către studenții instituțiilor militare din Europa de Sud – Est și de identificare a modalităților prin care Comitetul Internațional al Crucii Roșii va sprijini eforturile naționale pentru integrarea normelor de drept umanitar în instruirea forțelor și în operațiile militare în sprijinul păcii.

Este adevărat, din păcate, că în programa liceelor militare românești nu se regăsește încă nimic îl legătură cu dreptul internațional. Lucrurile stau, însă, cu totul altfel în instituțiile de învățământ superior, în cele care pregătesc maiștri militari și subofițeri, precum și în instituțiile de învățământ postuniversitare. În programa fiecăreia dintre acestea se regăsește, ca modul obligatoriu, discipline de drept internațional sau dreptul conflictelor armate. Cu toate acestea, o analiză atentă a programei, va releva faptul, că orele repartizate acestor materii sunt, din nefericire, prea puține pentru a putea realiza o înțelegere reală și cât mai completă a problematicii.

Cu toate aceste neajunsuri pe care le putem imputa sistemului militar de învățământ, admitem, totuși, că în ultimii zece ani, s-au produs reale progrese, iar acest fapt ne determină să fim optimiști.

În România, Comisia Națională a Muzeelor Istorice are atribuții în ceea ce privește avizarea programelor de pregătire a specialiștilor și planurile de învățământ și specializare în domeniul protejării monumentelor istorice. De asemenea, Societățile naționale pentru protecția bunurilor culturale sunt un instrument prețios, atât pentru promovarea unor norme adecvate în regulamentele interne, cât și pentru formarea personalului militar și a cetățenilor, care, în fond, sunt destinatarii unei îndatoriri istorice de a proteja și valorifica patrimoniul ce le-a fost încredințat spre păstrare.

4.3.2. Instruirea trupelor

Conflictele actuale sunt multidimensionale, sunt mult mai complexe și mult mai dinamice . Pe aceste dimensiuni, operațiile militare vor trebui să constituie un răspuns oportun și eficient la adresa amenințărilor și provocărilor ce pot afecta securitatea. Armata României trebuie să fie în măsură să participe la operații care să asigure securitatea României pe timp de pace, apărarea țării și a aliaților săi, promovarea stabilității regionale și globale. Pentru ca aceste operații să-și atingă scopul, cunoașterea dreptului internațional și, implicit și a celui umanitar, devine o necesitate de necontestat.

Introducerea studierii Convenției și a Regulamentului în programele de instrucție militară și, pe cât posibil civilă, în așa fel încât principiile acestora să poată fi cunoscute de întreaga populație și îndeosebi de forțele armate și de personalul afectat protecției bunurilor civile.

„Instruirea forțelor trebuie planificată riguros, coerent și realist, desfășurată cu competență și evaluată în raport cu obiectivele propuse. Concepția, organizarea, conținutul, desfășurarea și evaluarea acestui proces reprezintă pilonii principali pe care se sprijină și se asamblează întreaga arhitectură a instruirii forțelor”.

În ceea ce privește unitățile și detașamentele destinate misiunilor externe, acestea „se instruiesc în funcție de misiunea corespunzătoare teatrului de operații. Până la apariția Programelor de Instrucție pentru Misiuni, la elaborarea planurilor de instrucție se utilizează „Programul instrucției unităților și subunităților din Forțele Terestre destinate să îndeplinească misiuni sub egida ONU, NATO, OSCE, ediția 2003”.

În „Strategia de transformare a Armatei României”, printre multe alte obiective este inclus și cel al transformării învățământului militar. Aceasta este o urmare firească a noului context internațional în care România se regăsește și căruia trebuie să-i facă față.

Fie că vorbim de ofițeri, fie că vorbim de subofițeri sau de militari voluntari, aceștia, cu toții, trebuie să dețină cunoștințe de drept internațional, în speță drept internațional umanitar. Misiunile la care România este chemată să-și aducă aportul nu se pot realiza în lipsa acestor cunoștințe.

O eficientă protecție a bunurilor culturale implică la nivelul de instruire a trupelor o serie de exerciții și simulări care să cuprindă, printre altele și :

întocmirea de planuri de urgență și de intervenție: gândirea diferitelor scenarii care ar putea pune în pericol bunurile culturale, stabilirea de priorități, întocmirea de planuri adecvate, completarea reciprocă a măsurilor cu planurile, actualizarea periodică a acestor planuri;

documentarea: bunuri culturale descrise în poze, text sau audio – video, indici legate de locul în care se găsesc bunurile respective;

pregătirea de mijloace: planificarea de mijloace de intervenție, căi de intervenție, planificarea de încăperi de siguranță și protecție;

cursuri de instruire: pregătirea personalului de conducere, al celui științific și tehnic, a ajutoarelor și a trupelor de intervenție pentru protecția bunurilor culturale, informarea personalului legată de planurile de intervenție, exerciții pentru situații de urgență conform planurilor stabilite, evaluarea rezultatelor;

informarea: informarea și insuflarea respectului față de bunurile culturale la un nivel cât mai extins de populație;

planificarea și pregătirea de măsuri de siguranță pentru situații de criză;

exersarea planurilor;

pregătirea, întocmirea de prevederi juridice.

Comandantul este responsabil de asigurarea instruirii și pregătirii subordonaților pentru cunoașterea și respectarea normelor de drept internațional umanitar, în general, și pentru fiecare misiune în parte, în mod special.

Pentru instruirea soldaților, subofițerilor și comandanților de plutoane nu se cer cunoștințe juridice de specialitate. Cu cât însă, gradul, funcția și responsabilitatea este mai mare, cu atât cunoștințele trebuie să fie mai ample, mai complexe și mai certe. În acest caz se va cere asistență persoanelor specializate în domeniul juridic, care sunt în măsură să ofere asistența juridică necesară situației.

În situația concretă a conflictelor, fiecare persoană fizică, care face parte dintre beligeranți are un rol principal, atât în conducerea ostilităților, cât și în limitarea acestora în respectul normelor de drept internațional umanitar. O educație adecvată a personalului devine esențială. Furia distrugătoare și iconoclastă, care se manifestă în unele conflicte poate fi temperată numai printr-o muncă în profunzimea mentalităților și a conștiințelor.

4.4.  Despre  aplicarea    convențiilor  internaționale în  situații  de  conflict  armat

În urma unei analize simple privitoare la protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, putem spune că problema majoră nu o constituie lipsa prevederilor în domeniu, ci, mai degrabă, modul lor de implementare, aplicarea lor efectivă. Este adevărat că aceste prevederi sunt marcate de lipsuri, de ambiguități, de contradicții, dar cu toate acestea ele nu constituie adevărata problemă.

Așa cum am mai spus, protecția bunurilor culturale nu se poate realiza doar prin teama de lege. Norma, singură, nu poate constitui decât într-o oarecare măsură o protecție pentru bunurile culturale.

În pofida existenței atâtor prevederi, cu caracter internațional și național, bunurile culturale continuă să fie distruse și jefuite, de multe ori fiind ținte preferate ale atacurilor.

O adevărată protecție a bunurilor culturale se poate realiza numai prin conștientizarea omenirii de adevărata simbolistică și valoare a acestora. Oamenii trebuie să înțeleagă exact ce anume vor să distrugă atunci când se decid să o facă.

4.4.1.  Evenimentele  din  Croația

„Dacă existența omului este pusă în pericol în timpul desfășurării unui conflict armat, tot așa și bunurile culturale se află în pericol. Dacă în timpul unui conflict trebuie avute în vedere drepturile omului, în special dreptul la viață, trebuie luate în considerare și prevederile legale, care reglementează protecția bunurilor culturale. Drepturile omului și prevederile legale care reglementează protecția bunurilor culturale se află în strânsă corelație: nu sunt respectate drepturile omului, nu sunt respectate nici aceste prevederi privind protecția bunurilor culturale. Cu toate prevederile existente și deși există obligația de a le respecta, realitatea este alta. Realitatea este crudă și inumană având în vedere faptul că în timpul desfășurării războaielor nu se pune mare preț pe viața oamenilor. Întrebarea este: dacă nu este prețuită viața, atunci cum să fie protejate obiectele culturale?”.

Evenimentele din timpul războiului interetnic din Croația vorbesc de la sine.

Datele care urmează a fi relatate, sunt preluate din buletinele din anul 1993, când războiul în Croația încă nu luase sfârșit.

Documentele arată că până la 21 septembrie 1992, 854 de comunități au fost supuse agresiunii armate. Din acestea, 297 erau comunități istorice sau părți istorice din anumite comunități, care se aflau sub protecție. Pe lângă orașe și sate au fost distruse și cimitire și 10 localități arheologice. În cadrul comunităților istorice au fost avariate sau distruse 725 de opere unice.

Din cele 725 de opere unice distruse, 398 au fost clasificate, și anume 104 de importanță națională, 109 de importanță regională și 185 de importanță locală. Din totalul bunurilor culturale înregistrate, 90 au fost distruse, 60 au fost avariate, 164 au fost grav avariate, iar 199 au fost ușor avariate.

Ținta atacurilor au fost, cu precădere, obiectele sacre, ele fiind avariate sau distruse. Registrul de bunuri culturale al Republicii Croația ținea evidența a 992 de bunuri sacre, dintre care, 908 romano – catolice, 80 ortodoxe, 3 greco – catolice și 1 evanghelic. În timpul războiului au fost avariate 476 de biserici și mănăstiri din care: 75 distruse, 151 grav avariate, 70 ușor avariate.

Bisericile romane din regiunea Dalmatinska Zagora au fost adesea ținta atacurilor. Aceste biserici au fost construite în secolele al VIII –lea și al IX –lea, în perioada făuririi și apariției primului stat croat. Ele evidențiau însăși capacitatea creativă a acestui popor și reprezintă de fapt istoria și cultura croată. Multe din aceste biserici, care au fost doar avariate în timpul războiului, mai târziu au fost distruse în întregime, fiind dinamitate.

Nici orașele arheologice nu au fost cruțate de război.

În multe regiuni localitățile nu au avut de suferit doar de pe urma bombelor și proiectilelor, ci și de pe urma tancurilor, care au devastat totul în calea lor, fără niciun discernământ.

Războiul nu a respectat nici măcar liniștea morților, fiind distruse o mulțime de cimitire. Din cele de 121 de cimitire protejate, 11 au fost grav avariate, printre acestea aflându-se și cel mai frumos, cimitirul Sf. Anna din Sibenik, și multe cimitire evreiești din Cernik și Dubrovnika.

Printre centrele istorice distruse în întregime a fost și cel al orașului Vukovar. Grav avariate au fost și cele din orașele Dubrovnik, Mali Ston, Vinkovici, Karlovak etc.

Cel mai grav avariată a fost regiunea din jurul orașului Dubrovnik. În această regiune, războiul s-a dezlănțuit în mod neașteptat la 1 octombrie 1991. După ce aproximativ jumătate din teritoriu a fost ocupat, au început atacurile asupra centrelor culturale. Cel mai dur atac s-a desfășurat pe 6 decembrie 1991. Orașul a fost sub atac din zori, până noaptea târziu, cu toate mijloacele, de pe sol, din aer și de pe mare. Zona veche a orașului a trebuit să suporte pagubele produse de 2000 de proiectile și de rafale de bombe, care au provocat incendii grave.

Orașul Dubrovnik a fost înscris pe lista moștenirilor culturale internaționale în anul 1979. În același an orașul a fost zguduit de un puternic cutremur, distrugerile fiind numeroase. După catastrofă, însă, s-a trecut la reclădirea orașului, iar aceasta a presupus o serie întreagă de sacrificii. Până în anul 1989 fuseseră reclădite 40 din cele mai importante construcții ale vechiului oraș și din împrejurimi.

În timpul atacului din 6 decembrie 1991, din cele 824 de obiecte inventariate ca bunuri culturale, 471 au fost distruse; de asemenea, au fost distruse biserici, cimitire și case cu arhitecturi unice.

Atacurile au fost reluate la sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie, cu toate încercările și tratativele duse pentru încheierea păcii. În timpul acestor atacuri au fost distruse bunurile naturale și culturale ale regiunii, bunuri care se aflau sub protecție.

Și alte orașe au avut de suferit de pe urma atacurilor armate. Orașul Split a fost atacat de marina iugoslavă, fiind astfel distrus Palatul lui Dioclețian.

Orașul Vukovar este considerat ca fiind „cea mai gravă rană a Croației”, întrucât atacurile la care a fost supus pot fi calificate infracțiuni asupra orașului și genocid. După așa numita „curățare” a orașului, adică după ce toți locuitorii care nu erau sârbi, au fost închiși în pivnițe și catacombe, toate bunurile culturale au fost adunate în scopul de a fi duse în Serbia. Reacțiile, evident, nu au întârziat să apară.

La acțiunea de salvare au participat specialiști din Beograd și Novi Sad. În noiembrie 1991, Ministrul Culturii al Republicii Croația a trimis un protest la Beograd și Novi Sad, cerând informații exacte cu privire la modalitățile de returnare a comorilor. Din păcate, acesta nu a primit răspunsul solicitat niciodată.

Televiziunea sârbă a afirmat tot timpul că nu este vorba de furt, bunurile culturale fiind duse în Castelul Eltz, pentru a fi în siguranță, ele urmând să fie returnate, cu ajutorul UNESCO și ICOM, după ce muzeul din Vukovar va fi redeschis. Este vorba de 35000 de obiecte. Arhiva de stat din Zagreb a făcut copii după toate caietele de inventar ale muzeului și a înregistrat pe casete video toate expozițiile muzeului și ale galeriilor. Potrivit art. 4, 5 și 19 ale Convenției de la Haga din 1954, aceste fapte sunt calificate drept „furt de bunuri aparținând moștenirii culturale” a poporului croat.

Orașul Zagreb nu a fost, nici el, cruțat de atacurile iugoslave. Pe 7 octombrie 1991 a avut loc primul atac asupra capitalei. S-a spus că scopul acestui atac ar fi fost de fapt un atentat împotriva președintelui croat. Realitatea însă ne face să credem altceva. În acel atac s-au executat bombardamente, în urma cărora din 152 de case, 72 au fost grav avariate. Armata iugoslavă a negat tot timpul că ar fi fost implicată în aceste bombardamente.

În aceste condiții, singura șansă de a putea asigura protecția bunurilor culturale a fost de a le duce pe acestea în locuri sigure.

Constatările făcute în baza evenimentelor atestă, din păcate, că distrugerea bunurilor culturale din Croația, în mare măsură, s-a făcut intenționat. Este de necontestat acum că cele mai multe din atacurile formațiunilor paramilitare sârbe și muntenegrene, precum și cele ale armatei fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia efectuate pe teritoriul Republicii Croația, au avut ca țintă distrugerea bunurilor culturale: „Ipoteza că distrugerile au fost provocate întâmplător trebuie înlăturată având în vedere numărul de bunuri distruse și gradul de avariere a acestora. De asemenea, imaginea orașelor distruse dovedește că centrele culturale au fost ținta atacurilor, alături de obiectivele strategice și militare. Bunurile culturale au fost sistematic distruse, atacurile asupra lor fiind planificate și bine gândite. Astfel, vom ajunge la concluzia că bunurile culturale au fost egalate cu obiectivele militare.”

Republica Socialistă Federativă Iugoslavă era semnatar a mai multor documente internaționale, care reglementau protecția bunurilor culturale în cadrul conflictelor armate. În primul rând, ea era semnatară a Convenției de la Haga și, cu toate acestea, ea a încălcat flagrant normele prevăzute de aceasta.

După izbucnirea războiului, Republica Croația și-a luat toate măsurile necesare pentru protejarea bunurilor culturale. Aceste măsuri au fost îndreptate în două direcții:

Protejarea bunurilor culturale împotriva avarierilor și distrugerilor posibile în timpul desfășurării atacurilor armate;

Atenționarea adversarului și informarea opiniei publice cu privire la încălcarea normelor de drept prevăzute de Convențiile internaționale.

După stabilirea acestor activități s-a trecut la realizarea unui amplu program de protejare a bunurilor culturale. Din nefericire, și aceste prevederi au fost încălcate. În situația dată, în august 1991, ministrul culturii al Republicii Croația a informat instituțiile internaționale, începând cu UNESCO, cu privire la aceste încălcări.

Situația politică din regiune a făcut ca intervenția organizațiilor internaționale să fie una ineficientă și mult încetinită. Autoritățile din Croația și-au dat seama că pentru a-și proteja bunurile culturale era nevoie, ca ele însele, să ia toate măsurile ce le stăteau în putere.

Începând cu 06.07.1992, Croația este semnatară a Convenției de la Haga din 1954 și a Protocolului Adițional I, iar din 08.02.2006 și a celui de al Doilea Protocol Adițional. Distrugerile de bunuri culturale care au avut loc pe acest teritoriu au determinat luarea acestei măsuri. S-a înțeles că protecția acestor bunuri este o activitate complexă și dificilă, care cere o bună cooperare între cadrul juridic internațional și cel național.

O problemă fundamentală rămâne, însă, ca o dată semnate, aceste tratate să fie și respectate, de ambele părți în conflict.

4.4.2.  Evenimentele  din  Kosovo

Holm Sundhaussen, în finalul unui studiu aprofundat asupra conflictului din Kosovo concluziona „că apartenența acestei provincii la Serbia se bazează nu pe dreptul autodeterminării, ci pe dreptul pietrelor și al monumentelor”. Prin acest drept al pietrelor și monumentelor trebuie înțeles, „dreptul istoric” al sârbilor asupra acestui teritoriu, în Evul Mediu Kosovo fiind parte a Regatului Sârb, și aici fiind locul în care se află monumente istorice importante ale istoriei, culturii și religiei lor. Acesta era argumentul suprem al sârbilor în cucerirea provinciei Kosovo pe timpul războaielor balcanice din 1912 – 1913, iar acest argument a înviat din nou în ultimul război kosovar, care a dus la represiunea populației albaneze. Sundhaussen a avertizat, însă, că a face uz de acest concept în rezolvarea conflictelor din zonă, ar însemna o modificare completă a jumătate din harta Europei.

Activitățile din domeniul protecției și păstrării moștenirii culturale în Kosovo au coincis cu etape importante din emanciparea politică a albanezilor după cel de al Doilea Război Mondial. Distrugerea acesteia a fost concomitentă cu dezvoltarea naționalismului sârb și reîntoarcerea la programul „Marea Serbie”.

Activitățile privitoare la protecția bunurilor culturale și la însăși bunurile culturale din Kosovo trebuie înțelese din prisma istoriei și a evenimentelor politice și sociale ce au avut loc în acest teritoriu.

În perioada 1945 – 1966, Belgradul a impus în Kosovo o politică de represiune masivă și de intimidare a populației albaneze. În această perioadă au fost inițial create instituții speciale pentru studiul și protejarea moștenirii culturale. Cu toate acestea, s-au făcut puține lucruri pentru păstrarea și protejarea acesteia, mai ales datorită considerațiilor de ordin ideologic. Mai mult decât atât, în această perioadă unele bunuri culturale islamice au fost înlocuite pentru construcția unor noi cartiere de locuit.

În perioada 1966 – 1981 s-au produs modificări fundamentale în istoria modernă a provinciei Kosovo: i-a fost acordată autonomia, populația albaneză a preluat controlul în domeniul politic, economic, social și cultural. Acum s-au luat măsuri și s-au întreprins multe acțiuni pentru promovarea identității și culturii lor naționale. Printre aceste măsuri s-au regăsit și cele ce vizau protecția bunurilor culturale. În acest sens s-a constituit o generație nouă de experți în domeniu, fapt ce a condus la inițierea unor proiecte pe termen lung, menite a păstra, studia și colecta bunurile culturale.

Între 1981 și 1990 în Kosovo, regimul de represiune s-a reinstaurat, iar după moartea lui Tito procesul de integrare a albanezilor în societatea iugoslavă a încetat. În 1981, albanezii au început să solicite statutul de Republică pentru Kosovo, fapt ce a condus la demonstrații sângeroase în provincie. Acum a început un proces de eliminare a tuturor albanezilor din instituțiile în care munceau sau pe care le administrau.

Între 1990 și 1998 în Kosovo se practica deja o „politică de Apartheid”. Ca și în toate celelalte instituții, experții albanezi în domeniul protejării și conservării bunurilor culturale au fost eliminați. Documente de valoare culturală au fost furate de la Departamentul pentru Protecția monumentelor Culturale din orașul Prizren, contribuind și aceasta la distrugerile bunurilor culturale. Casa Memorială a fost devastată și transformată într-un adăpost pentru refugiații sârbi din Croația; Biblioteca Națională Universitară a fost transformată într-o școală ortodoxă sârbă.

O ultimă etapă a politicii Belgradului în Kosovo a constituit-o războiul: martie 1998 – iunie 1999. A fost un război în care politica epurării etnice a șocat o lume întreagă: gropi comune, crime în masă și expulzarea cetățenilor albanezi.

Trebuie remarcat că distrugerea bunurilor culturale din timpul războiului a fost considerată o încălcare directă a legilor internaționale.

În ceea ce privește crimele comise împotriva bunurilor culturale, ele nu pot fi redate încă în mod exhaustiv, de aceea, în continuare, vom menționa doar câteva exemple:

centrele islamice din orașele Prizren, Gjakova, Peja și Vushtrri au fost, unele total distruse, iar altele grav avariate;

aproximativ 500 de „kulla”, construite în secolele al VIII –lea și al IX -lea au fost distruse;

două dintre cele mai importante clădiri istorice din istoria albanezilor din secolul al IX –lea au fost distruse: Casa Memorială a Ligii Albanezilor din Prizren și Casa lui Haxhi Zeka;

multe clădiri religioase au fost distruse în timpul războiului; aproximativ 200 de moschei, unele dintre ele datând din secolul al XVI-lea, au fost complet distruse;

două dintre cele mai importante instituții pentru studiul și protejarea monumentelor istorice au fost jefuite. În 1998, la Belgrad a fost trimisă o delegație a Muzeului din Kosovo, sub autoritate sârbă, pentru organizarea unei expoziții. Au fost expuse acolo monumente datând din preistoric până în Evul Mediu. Ele nu s-au mai întors niciodată. În 1999, întreaga documentație privind bunurile culturale din Institutul pentru Protecția Monumentelor a fost trimisă la Belgrad.

În timpul bombardamentelor NATO împotriva regimului Miloșevici, autoritățile iugoslave au acuzat țările din Alianța NATO de distrugerea și avarierea multor monumente și clădiri istorice. „Era același tip de propagandă, care încerca să convingă opinia publică mondială că populația din Kosovo a fost forțată să părăsească zona datorită acestei campanii, și nu datorită purificării etnice”.Martori oculari au declarat că forțele iugoslave au fost responsabile pentru distrugerea bunurilor culturale. Alte relatări, scrise după război de experți internaționali, aveau același conținut: nu există nici o dovadă că monumentele și clădirile istorice au avut de suferit în timpul războiului din partea soldaților UCK sau datorită bombelor NATO.

Imediat după terminarea războiului, protejarea moștenirii culturale sârbe a suferit o schimbare radicală. Acest fapt a condus la atacuri asupra bisericilor sârbe în unele state, majoritatea bisericilor și cele mai importante reușind, din fericire, să fie protejate de Forțele de Menținere a Păcii (KFOR).

Încercând o concluzie la toate cele relatate, putem spune că protejarea bunurilor culturale în Kosovo a fost din start o chestiune extrem de politizată. Deși erau create instituții pentru protecția monumentelor, acestea au fost închise datorită politicii Belgradului. Pe timpul ducerii războiului bunurile culturale ale provinciei Kosovo au fost distruse sistematic și pe scară largă, acest proces reprezentând o parte din procesul de epurare etnică, care avea drept scop „curățarea” memoriei istorice a kosovarilor și a provinciei. Acest proces de distrugere a fost considerat o gravă încălcare a legilor internaționale și a fost denumit „crimă împotriva bunurilor culturale”.

4.4.3. Evenimentele din Afganistan

Un popor trăiește prin istoria sa. Odată dispărute simbolurile ce amintesc de tradiția și cultura sa, oamenii se golesc, treptat, de identitate. Afganii nu sunt o excepție de la această realitate: atunci când talibanii au aruncat in aer statuile lui Buda, vechi de secole, o parte din sufletul națiunii afgane a dispărut, la fel ca și zâmbetul enigmatic al sculpturilor. Acum, specialiștii încearcă tot felul de soluții, de la cele științifice la cele mai trăsnite, pentru a reconstrui statuile din mormanul de nisip rămas in urma lor și, o dată cu ele, ceva din spiritul afganilor.

În valea Bamiyan din Afganistan, în urmă cu 1.800 de ani, două statui reprezentându-l pe Buda în picioare au fost sculptate în rocă sedimentară, la peste 2.700 de metri altitudine. Acestea măsurau 53 si 35 de metri înălțime, iar cea mai mare dintre ele a fost, până la distrugere, una dintre cele mai monumentale reprezentări ale lui Buda stând în picioare din lume. Regiunea Bamiyan, aflată la 200 de kilometri de capitala Kabul, a fost unul din cele mai importante centre budiste din lume, începând cu secolul al II-lea și până la pătrunderea islamismului în această regiune, în secolul al IX-lea. Veacuri întregi, Bamiyan a reprezentant centrul faimosului Drum al Mătăsii, oferind adăpost caravanelor care legau imperiile occidentale de China. Pe Drumul Mătăsii erau transportate, după cum sugerează și numele, mătase din China, dar și sticlărie delicată de Alexandria, statui de bronz de la Roma, fildeș din India.

Evident, multe culturi se întâlneau la Bamiyan, contopindu-se cu cea băștinașă. Împăratul Kanișka a ordonat sculptarea statuilor cam prin secolul al II-lea după Hristos. Unii descendenți ai artiștilor greci care l-au însoțit pe Alexandru cel Mare în Afganistan au preluat uriașa sarcină, care s-a încheiat abia două secole mai târziu. În final, au fost ridicate două statui uriașe ale lui Buda, la mai mult de jumătate de kilometru distanță, în centru fiind plasată o a treia, cu mult mai mică, înfățișându-l pe Buda așezat. Cea mai mare dintre statui se numea Vairocana sau Buda „Lumina care strălucește în tot universul”. Ambii giganți au fost tăiați în stâncile nisipoase si au fost acoperiți cu un amestec de noroi și paie, pentru ca expresia feței, a mâinilor și faldurile robei sa poată fi modelate. Coloșii au fost apoi pictați, mâinile și chipurile, în auriu, robele, in roșu și albastru, și au fost decorați cu ornamente strălucitoare. Cu mult înainte de distrugerea lor, atât ornamentele, cât și învelișul de noroi si paie au fost șterse de trecerea timpului sau de iconoclaștii epocilor apuse. Pe lângă cei doi Buda au fost ridicate mănăstiri, adevărate comori culturale și ele, dar acestea au fost abandonate în secolul al IX-lea, o data ce islamul a înlocuit budismul in Afganistan.

Marți, 27 februarie 2001, liderul suprem al talibanilor afgani, considerând că încă nu a făcut totul pentru a crea un stat pur islamic în Orientul Mijlociu, a dat un ordin scelerat, care nu lasă loc de interpretări: „Toate statuile din țară vor fi distruse, fiindcă ele au fost folosite ca idoli de necredincioși. Statuile sunt respectate și acum și ar putea redeveni, în viitor, obiecte de idolatrie”.

În ordinul acestuia există, oarecum, un adevăr – statuile sunt respectate. Acest respect vine, însă, din înțelegerea că opera culturală și artistică nu aparține unui singur popor, ci întregii umanități.

La 3 martie 2001 șeful talibanilor a declarat: „păstrarea acestor statui ar contrazice islamul … pe când distrugerea lor este o cerință a legii musulmane”.

La 3 martie 2001, talibanii au decis să dărâme statuile, pe care le-au considerat o ofensă adusă islamului. Au folosit obuze zile la rând, fără succes: coloșii s-au fisurat, dar nu s-au dat bătuți. În cele din urmă, exasperați ca o “piatră“, după cum au numit statuile, le stătea în cale, au făcut găuri până în inima celor două sculpturi, unde au introdus dinamita, și le-au pulverizat în mii de bucăți. Călătorul care se aventurează azi în zonă nu mai vede decât cavitățile în care erau așezați cei doi Buda gigantici și, la picioarele lor, o grămadă uriașă de nisip și moloz. Pare greu de crezut că Buda ar mai putea privi încă o dată Bamiyanul. Cu toate acestea, după căderea, în 2001, a regimului taliban, tot mai mulți specialiști sau novici, fascinați de povestea tragică a coloșilor, pun la cale reconstrucția lor.

La 9 martie 2001, un responsabil al opoziției afgane a anunțat că talibanii au distrus complet cele două statui gigantice, dinamitându-le și trăgând cu tunuri în ele.

Deși există o serie întreagă de Convenții menite tocmai să asigure protecția bunurilor culturale, Afganistanul nu este semnatară a nici uneia, din acest motiv, în fața acestei tragedii umanitare nu a putut fi invocată nici o reglementare în domeniu. Cu toate acestea, trebuie remarcat ceea ce profesorul dr. Cloșcă spunea: „nu e nevoie de nicio lege pentru a-ți da seama ca nu ai voie să ucizi femei și copii…”

Este imposibil ca această „crimă culturală” să fi venit dintr-o necunoaștere a ceea ce însemnau aceste statui. Din contră, o înțelegere profundă a determinat acest atac, un atac care a vizat anihilarea unei istorii, a unei identități. Ceea ce însă nu au putut înțelege acești criminali a fost faptul că actul lor a devalizat întreaga umanitate de o valoare de neînlocuit. Orice reconstrucție care s-ar putea aduce acestor statui nu va reuși să pună în loc ceea ce s-a distrus. Aceste statui au fost materializarea unui alt timp, unei anumite istorii, unei anumite gândiri, pe care, din păcate, oricât ne-am strădui nu o mai putem retrăi sau rescrie.

Afganistanul, nici atunci, și nici acum, nu a semnat Convenția de la Haga și niciunul dintre cele două Protocoale Adiționale. Vorbind de o țară care deține bunuri culturale, inevitabil, apare nedumerirea în ceea ce privește refuzul de a apela la instrumente juridice care să le asigure protecția. În lipsa unor reglementări juridice, care să îndreptățească anumite acțiuni de prevenire sau de sancționare, protecția bunurilor culturale este greu de realizat. Situația Afganistanului constituie o dovadă în acest sens.

După distrugerea statuilor religioase budiste în Afganistan, dincolo de graniță, în Pakistan, hindușii și creștinii se tem că vor urma statuile lor. Vorbind pentru agenția misionară de știri Fides, Pr. Emmanuel Yousaf, capul Comisiei “Pace și Justiție” a Conferinței Episcopilor Catolici din Pakistan, s-a arătat îngrijorat pentru „statuile din biserici, temple și muzee”. Peter Jakob, secretarul comisiei, a spus: „Tristul incident creează un precedent pentru fanatici ca ei să desfășoare campanii similare și în țara noastră”. El a subliniat nevoia de toleranță religioasă și speră că guvernul din Pakistan va lua poziție față de această problemă și va condamna violența talibanilor.

Distrugerea tezaurelor religioase budiste a provocat spaimă în lumea musulmană, amplificând dezbaterea dintre grupările conservatoare și progresiste. Anwar Ahmad, un comentator de la cotidianul pakistanez “The News”, scrie: „Această acțiune a talibanilor periclitează majoritățile musulmane din alte țări. Ce se va întâmpla dacă budiștii japonezi, thailandezi, cambodgieni din Sri Lanka vor începe să distrugă moscheile?”

Teologii musulmani din Egipt și Iran au condamnat în mod public distrugerile deliberate ale străvechilor statui ale lui Buda.

Reacții există. Sunt oameni care înțeleg gravitatea situației și pierderea enormă care s-a produs. Sunt oameni care înțeleg că existența unui precedent sporește probabilitatea unor alte incidente de acest gen. Există, din fericire, oameni care se luptă să facă cunoscut întregii umanități că neînțelegerile și animozitățile, ura dintre oameni, oricare ar fi originea ei, nu trebuie să se manifeste prin acte de violență îndreptate împotriva culturii, împotriva întruchipării chintesenței umane, a laturii sale nobile.

4.4.4. Evenimentele din Irak

Irakul se află pe teritoriul vechii Mesopotamii, locul de naștere a unor culturi timpurii, ca și cele ale babilonienilor, și asirienilor.

În 1915, trupe britanice au cucerit Irakul și au stabilit aici mandatul Ligii Națiunilor, lucru care a încheiat independența în 1932. Partidul Ba'ath, un partid socialist a primit controlul țării în 1968, și a impus o stăpânire strictă, mai ales după ascensiunea la putere a lui Saddam Hussein (1979). În anii 1980, Irakul a fost implicat într-un război lung cu vecinul Iran.

Ocuparea Kuweitului de către Irak în 1990, și atacurile repetate ale trupelor internaționale, au izolat Irakul la nivel mondial până în primăvara lui 2003, când Statele Unite și Regatul Unit au invadat Irakul și au îndepărtat Partidul Ba'ath Party de la putere, continuând să dețină și acum controlul țării.

Motivele ducerii acestor ostilități nu fac obiectul lucrării de față, cu toate acestea, oricare ar fi fost aceste motive, pierderile care s-au produs în timpul acestor conflicte nu-și pot găsi nicio justificare. „În procesul de invadare s-au produs multe pierderi civile. Printre imaginile cele mai difuzate s-a aflat fetița purtată în brațe de bunicul său cu picioarele distruse, însă au existat multe cazuri similare, care nu au fost atât de popularizate. Bombardamentele au fost fără discriminare și așa-numitele "bombe inteligente" au demonstrat că presupusa capacitate de a lovi doar obiectivele militare lipsea”.

Multe gospodării civile și câteva spitale au fost afectate de incendii. Câteva ambulanțe cu răniți civili au fost lovite de proiectile ale forțelor americane. În plus, muzee și edificii considerate a aparține Patrimoniului Istoric al Umanității au fost afectate de explozii și prădate de trupele nord-americane în mijlocul haosului și în timpul asediului și mai târziu cucerirea Bagdadului. În timpul preluării controlului intrărilor în orașe, trupele americane au ucis zeci de cetățeni irakieni neînarmați în închisorile special create pentru irakieni.

Trupele britanice, însărcinate cu controlul sudului țării, nu au avut remușcări când au intrat în gospodăriile civile irakiene cu câini antrenați, violând tradițiile țării și umilind locuitorii acelei regiuni, în special locuitorii Basorei.

Polemicile sunt foarte mari și complexe pe seama conflictelor din Irak, a motivației reale a acestora, a implicaților și a vinovaților. Ceea ce este cert, însă, sunt consecințele acestor ostilități. Pierderile sunt mult prea mari ca să poată avea o explicație justificativă: „În 1995 FAO observa ca populația a fost adusă într-o stare precară printr-o combinație a hiperinflației și a prăbușirii veniturilor casnice. În consecință, numărul cerșetorilor și a copiilor străzii a crescut enorm. În 1996, un raport UNICEF arată că în rândul copiilor cu vârsta sub 5 ani, au loc 4500 de „morți în exces” în fiecare lună. Imediat în anul următor, UNICEF calculează numărul morților la mai mult de 1,2 milioane, incluzând 750.000 de copii sub 5 ani, din cauza lipsei hranei și a medicamentelor. 32% din copiii sub 5 ani, aprox 950.000 de copii suferă de malnutriție cronică – o creștere de 72% din 1991. 23% sunt subponderali – de două ori mai mult decât în țările învecinate Turcia și Iordania”.

Efectele cumulate ale pierderii coeziunii psihico-sociale a populației irakiene sunt creșterea delincvenței, a cerșetoriei si a prostituției, a anxietății în legătură cu viitorul și a lipsei de motivare, creșterea sentimentului de izolare, adus de lipsa contactelor cu lumea exterioară, sărăcirea culturală și științifică, etc.

Irakul este considerat a fi leagănul civilizației, este o țară bogată în valori culturale, care acoperă întreaga perioadă, de la apariția civilizației până în zilele noastre. Acesta este motivul pentru care oamenii de știință și-au unit vocile într-un avertisment, de la momentul încheierii celui de al doilea Război din Golf. Ei și-au exprimat îngrijorarea pentru această unică moștenire, și au considerat că este pusă, în mod grav, în pericol. În timpul războiului și după încheierea acestuia un val continuu de știri veneau să anunțe despre distrugerile masive ale bunurilor culturale din Irak, despre zone arheologice distruse și despre muzee făcute una cu pământul.

Astăzi, nu mai constituie un secret faptul că acțiunile militare din acea perioadă au dus la distrugeri, directe și indirecte, a unor valori culturale inestimabile. Distrugeri directe sunt, de exemplu, cele aproximativ 400 de găuri provocate în zidul de sud al ziguratului din Ur de o bombă. Distrugerile indirecte pot fi reprezentate de monumentul Lamassatu din Nimurd, fisurat. În plus, activitățile de așezare a taberelor militare s-au efectuat pe un sit arheologic, iar, și mai grav, este faptul că există dovezi care incriminează pe anumiți soldați americani de jefuirea unor situri arheologice, în căutare de antichități.

Informațiile despre distrugerile grave care s-au produs în Irak au determinat efectuarea unei documentări temeinice. Pe de o parte, această documentare a fost solicitată de autoritățile irakiene, iar pe de altă parte, solicitarea a venit din partea UNESCO. Din nefericire și în mod inexplicabil, această documentare temeinică și sistematică nu s-a realizat nici până astăzi.

Gravitatea jafului efectuat a fost evaluată prin analizarea pieței antichităților. Un an după război, un rezultat intermediar devastator a putut fi publicat. Arheologii au calculat pierderile primului val de jafuri de după încheierea celui de al doilea Război din Golf ca fiind între 3000 și 5000 de obiecte ușoare. Ele fuseseră furate din diverse muzee regionale din întreaga țară și vândute pe piața americană și pe cea europeană. Rapoarte cu privire la acest comerț ilegal au fost întocmite de persoane abilitate și foarte experimentate.

Cu toate greutățile aferente unei astfel de activități, s-au realizat, totuși o serie de rapoarte cu privire la pagubele produse în rândul bunurilor culturale în Irak, pe timpul conflictului.

Aceste date arată că infrastructura muzeală a Irakului a fost complet devastată. În timpul ultimelor săptămâni înainte de război, cele mai valoroase piese ale muzeului din Bagdad au fost împachetate și evacuate, întrucât acest muzeu se află foarte aproape de centrul de telecomunicații a Bagdadului, care constituie o țintă strategică de mare prioritate. Această măsură s-a dovedit mai târziu a fi foarte bine gândită.

Conform calculelor irakiene, aproximativ 150 000 de piese au fost evacuate la sfârșitul anului 1990 și începutul anului 1991. Multe piese au fost mutate în depozite ale muzeelor regionale. Din păcate, aceste muzee au fost prădate în timpul perioadei de instabilitate politică ce a urmat curând după război. Din cele 13 muzee regionale, 11 au suferit astfel de devastări, unele fiind chiar complet distruse și incendiate.

Ur este un sit arheologic, unde distrugerile provocate de război sunt evidente. Doar printr-o coincidență fericită acest zigurat a reușit să rămână în picioare după cel de al doilea Război din Golf. Cinci cratere provocate de bombe pot fi zărite în zona din jurul turnului. Alte 400 de găuri pot fi observate în zidul din parte de sud. Explicația acestei devastări se află în faptul că Ur nu este doar un loc arheologic și un monument istoric de primă mărime, ci și o bază militară irakiană. În data de 24 ianuarie 1991 aviația americană a atacat avioane militare irakiene parcate aproape de turnul ziguratului. Astfel, sanctuarul antic Ur, a devenit o țintă a atacurilor militare americane doar fiindcă fusese transformat într-o bază militară irakiană cu mult timp înainte de război. Acest fapt demonstrează, dacă mai era necesar, importanța protecției preventive a moștenirii culturale.

Asaltul terestru efectuat de trupele aliate în partea de sud a Irakului a periclitat, în mod foarte serios, moștenirea culturală a acestuia. Astfel, zona din jurul orașului Ur a devenit o dublă scenă de război. În apropierea vestitului sit, care era deja afectat de pe urma bombardamentelor anterioare, trupele aliate și-au constituit tabăra, de fiecare dată, pe un teren arheologic. Considerațiile militar-strategice au avut întâietate, iar reglementările privind protecția bunurilor culturale nu au fost respectate. Prin activitățile de excavare, care au loc în mod normal la instalarea unei tabere militare, straturi arheologice valoroase au fost parțial distruse, iar cercetarea lor compromisă.

Orașele Nimrud și Ninive au avut și ele de suferit în timpul acestor ostilități. Sculpturile Lamassatu, din Nimrud, care constituie capodopere universale, au suferit distrugeri masive, datorita vibrațiilor provocate de bombardamentele efectuate asupra institutului agricol din același oraș. Ninive este cel mai vestit dintre toate orașele neo-asiriene, valoarea sa cultural istorică fiind incontestabilă la nivelul întregii umanități. Deși acest oraș u a fost direct afectat de ostilitățile militare, acest oraș a fost puternic afectat. Mult mai grav este faptul că din pricina condițiilor economice precare, prioritățile acestui stat au fost altele, și din acest motiv lucrările de restaurare au fost neglijate în toată perioada de după război.

Jaful din timpul și după încetarea războiului, condițiile economice precare, sărăcia, lipsa unei educații adecvate, ineficienta implicare a organizațiilor internaționale, toate acestea au produs și încă continuă să producă pierderi în rândul bunurilor culturale pe teritoriul Irakului.

Arheologul Ridhar Muhammad, indignat de pierderea atâtor vestigii de neprețuit, declară unui ziarist străin: „Istoria proprie este cea care conferă unei națiuni identitatea, valoarea și civilizația. Dacă vestigiile trecutului unei țări sunt jefuite, cum au fost ale noastre, istoria acelei țări se oprește.

Cine avea datoria să protejeze patrimoniul cultural irakian după prăbușirea regimului Saddam?

Reglementările internaționale obligă puterea de ocupație să colaboreze cu autoritățile locale pentru a ocroti bunurile culturale. Dar, în acest caz, Statele Unite au declarat că ele nu sunt putere de ocupație, deoarece scopul intervenției lor armate era eliberarea Irakului de regimul Saddam și nu ocuparea lui. Pe de altă parte, autoritatea administrativă a statului era complet dezagregată, în țară instalându-se un haos total.

Statele Unite au acționat „post factum” la actele de vandalism asupra bunurilor culturale, declarând că vor trimite specialiști ai CIA pentru a participa la recuperarea bunurilor jefuite. De asemenea, UNESCO a făcut apel la casele de licitație și la potențialii cumpărători pentru a refuza achiziționarea bunurilor culturale jefuite.

În cazul Irakului, s-a constatat că distrugerea patrimoniului cultural nu este rezultatul operațiunilor de război – bombardamente, atacuri, etc. – și nici opera unor forțe de ocupație, ci acțiunea criminală a propriilor cetățeni, care au jefuit, în primul rând, în scop de îmbogățire, dar și ca o reacție față de regimul represiv al lui Saddam Hussein.

Ca și cum timpul, intemperiile, calamitățile, accidentele, conflicte etc. nu ar fi constituit inamici suficienți pentru bunul cultural, observăm, astfel, apariția unui nou tip de inamic – cetățeanul însuși al unui stat.

Vorbind de bunuri culturale, în speță de distrugerea lor, a cunoaște vinovatul contează doar ca o măsură de prevenire a altor evenimente similare cu același autor. Odată distrus, bunul cultural nu mai poate fi reconstituit, oricât de profesioniști ar fi restauratorii. Un bun reconstituit nu mai este arhetipul, originalul, ci, cel mult, o copie, mai mult sau mai puțin fidelă. Ca atare, eforturile ar trebui concentrate și direcționate în prevenirea distrugerilor, nu în căutarea ulterioară și pedepsirea vinovaților.

4.4.5. Evenimentele din Azerbaidjan

Provincia Nagorno – Karabakh, populată de armeni în procent de 80%, și parte istorică a Armeniei, a fost anexată Azerbaidjanului în 1921 de către Stalin. În 1988 Mișcarea Tuturor Armenilor a atacat Azerbaidjanul, cerând retrocedarea provinciei. În acest conflict au murit 30.000 de oameni, alte mii fiind lăsate fără locuințe. Încetarea focului a fost stabilită abia în 1994. În 1997, provincia a obținut autonomia, dar situația este încă nefinalizată la nivelul politicii internaționale.

Una dintre consecințele grave ale agresiunii Armeniei contra Republicii Azerbaidjan, pe lângă epurarea etnică și ocuparea unui procent de 20% din teritoriu, a fost confiscarea și distrugerea monumentelor Azerbaidjanului, a moștenirii sale cultural naționale.

În ciuda apelurilor repetate pe ca organizațiile internaționale le-au efectuat, Armenia nu a luat, încă, măsurile necesare pentru a asigura securitatea monumentelor istorice și culturale ale Azerbaidjanului, rămase în teritoriul ocupat.

Ca rezultat al acțiunilor militare, muzeul istoric și de știința Kelbadjar, și colecția sa unică de monede antice, articole din argint și aur, pietre rare și scumpe, covoare și alte articole artizanale de mare valoare, Muzeele de istorie Shusha și Karabakh, unicul Muzeu de Pâine – Agdarn, cel de al doilea muzeu din lume – Muzeul Monumentelor din Piatră din Zangelan și multe altele, au fost prădate și distruse.

Ocupația a cauzat distrugerea totală a unor monumente unice ce datau din Epoca de Bronz. Republica Azerbaidjan este profund alarmată de transformările produse în Peștera Azykh; acest monument prețios, care atestă una dintre cele mai vechi civilizații umane a fost transformată într-un depozit de muniție. Soarta Templului Rotund albanez și a Mausoleului Khojaly, ce datează din secolul al XIV –lea, este incertă. Pe lângă toate acestea, 500 000 de monumente arhitecturale și istorice, mai mult de 100 de situri arheologice, 22 de muzee, 4 galerii de artă, 927 de biblioteci, 85 de școli muzicale, 4 teatre se află sub ocupația terorismului azerbaidjan. 4, 6 milioane de cărți și manuscrise de o valoare inestimabilă au fost arse.

Armenii au reușit să recupereze 40 000 de artefacte și exponate culturale din cele 22 de muzee care au fost jefuite.

Monumentele religioase, nu au avut nici ele o soartă mai bună, dublul minaret din secolul al XVIII –lea Govhar – Aga fiind serios devastat ca urmare a ostilităților purtate în zonă. Aceeași soartă au avuto și alte moschei din regiunile ocupate ele fiind distruse și arse din temelii. Ca o sfidare a prevederilor Convenției de la Haga, multe moschei au fost transformate în depozite de materiale și magazii.

Conform rapoartelor efectuate, numeroase monumente istorice ș culturale, piese de artă, care au fost mutate din teritoriul azerbaidjan ocupat de forțele armate armene, au fost puse în vânzare la licitații sau în magazine din Europa și America, în contradicție totală cu prevederile Convenției de la Haga.

În acest proces, atributele culturale ale acestor bunuri au fost schimbate și, astfel, ele și-au pierdut identitatea națională și originea geografică.

Agenția pentru Protecția Dreptului de Autor din Azerbaidjan a semnalat numeroase cazuri în care lucrări de artă și literatură azerbaidjene au fost însușite de armeni.

Azerbaidjanul are o moștenire culturală foarte variată și foarte bogată, care dăinuie încă din antichitate.

Contribuția poporului azerbaidjan la moștenirea culturală universală este una de mari proporții. Mai mult de 3,5 milioane de articole istorice și culturale, monumente arhitecturale, lucrări literare și de artă, artefacte arheologice ce aparțin azi întregii umanități își au creatorul din rândul azerbaidjenilor.

Republica Azerbaidjan este Parte Contractantă a Convenției de la Haga din 1954. textul Convenției și al Regulamentelor de Executare a fost tradus în limba azerbaidjană și a circulat în rândul personalului militar, dar și în rândul populației.

Constituția Republicii Azerbaidjan și legile specifice conțin prevederi pentru ocrotirea moștenirii culturale și a valorilor de cult.

O nouă listă a bunurilor culturale mobile și imobile a fost creată în concordanță cu cererile și prevederile Convenției de la Haga.

Azerbaidjanul a semnat atât Convenția de la Haga, cât și cele două Protocoale Adiționale, dar, din nefericire, acest fapt pare a nu fi suficient pentru a asigura protecția bunurilor culturale. În încercarea de a asigura o protecție reală bunurilor culturale, trebuie analizată, pe lângă poziția statului agresat, și poziția statului agresor în ceea ce privește atitudinea față de bunurile culturale. Măsurile de protecție, venite dintr-o singură direcție, au șanse mult mai reduse de reușită.

Pierderile din această țară sunt enorme, iar din acest motiv tot mai multe voci încep să susțină cauza bunurilor culturale și protejării acestora. Instrumentele juridice singure, nu mai sunt capabile să ofere protecția necesară bunului cultural în situația unui conflict armat, dar nu numai. Astfel, apare necesitatea absolută a realizării unui sistem educațional bine închegat, care, alături de cadrul juridic, evident, obligatoriu, să creeze premisele unei protecții reale pentru bunurile culturale. Războaiele par a fi imposibil de oprit, din acest motiv trebuie găsite metode de prevenire a distrugerii bunurilor culturale: „Cu tărie crezând că moștenirea culturală creată de-a lungul secolelor nu aparține unei singure națiuni sau țări, ci aparține întregii umanități, Republica Azerbaidjan, face un apel la întreaga comunitate umană pentru realizarea pașilor necesari prevenirii distrugerilor și deturnărilor bunurilor culturale azerbaidjene”.

4.5.  Necesitatea  evoluției  sistemului  internațional  de  protecție  a  bunurilor  culturale  în  caz  de  conflict  armat

Realitatea ne arată că, pe de o parte, nu toate statele sunt membre ale Convenției de la Haga, iar, pe de altă parte, că fiecare dintre statele care sunt membre se află pe trepte diferite în ceea ce privește gradul de implementare a prevederilor acestei Convenții.

Cel de al Doilea Protocol al Convenției de la Haga, a fost creat pentru a completa insuficiențele documentului inițial, care devenise ineficient pentru o serie de realități nou apărute.

Cu toate că și acestui al Doilea Protocol i se poate reproșa existența unor neajunsuri, el constituie, totuși, un progres semnificativ în ceea ce privește protecția bunurilor culturale. Din acest motiv, intrarea în vigoare la 9 martie 2004 a celui de al Doilea Protocol al Convenției de la Haga din 1954, constituie o mare realizare. Adoptat în 1999, ca o necesitate obiectivă, venită să răspundă noilor realități, el a fost inutilizabil timp de cinci ani, nereușind, în tot acest răstimp, să fie ratificat de minim 20 de state. Recentele conflicte au demonstrat că actualul cadru ce reglementează protecția bunurilor culturale are o serie întreagă de neajunsuri, în special în ceea ce privește conflictele armate destructurate. Identificând această problemă, soluția pentru rezolvarea ei, cel puțin la nivel de conceptual, este evidentă.

Războaiele etnice și religioase prezintă, sub acest aspect, o serie largă de probleme. În astfel de conflicte, de prea multe ori bunurile culturale sunt văzute ca proprietate „etnică” sau „religioasă”, ce aparțin unor grupuri foarte clar delimitate. Din acest motiv, deseori, bunurile culturale devin ținte preferate ale unor atacuri deliberate, chiar în pofida tuturor eforturilor internaționale care se fac pentru a proteja aceste valori.

Am semnalat, pe parcursul lucrării, situații în care prevederile Convențiilor sunt încălcate, deliberat sau nu. Acest lucru se întâmplă, fie din cauză că aceste prevederi nu sunt suficient de bine cunoscute, fie pentru că ele nu prezintă importanță, fiind sfidate efectiv. Se evidențiază, astfel, necesitatea unor metode mai bune de implementare a convențiilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, necesitatea unei educații a oamenilor de pretutindeni, care să-i sesizeze pe aceștia de rolul acestor prevederi și de însemnătatea bunurilor culturale.

Astăzi, conflictele sunt o realitate, după cum o realitate sunt și distrugerile de bunuri culturale. Acestea sunt fapte concrete, neîndoielnice. Constatând acest lucru trebuie identificată cauza și se ridică, astfel, întrebarea: De ce se distrug bunurile culturale?

Un prim răspuns ar fi acela că reglementările juridice nu sunt suficient de complexe, de bine create și consolidate încât să ofere o protecție reală. În această situație, este de la sine înțeles că acest cadru juridic trebuie să evolueze, să se dezvolte, astfel încât să poată fi viabil pentru noile situații cu care ne confruntăm și care nu au fost surprinse la momentul creării Convenției de la Haga din 1954 și chiar a celor două Protocoale Adiționale. Sunt constatate tot felul de situații pentru care actualele reglementări nu oferă sprijin sau soluții, situații în care nu avem ce aplica.

O altă problemă, cel puțin la fel de gravă, o constituie, nu atât conținutul reglementărilor legale, ci, mai ales, metodele și gradul efectiv de implementare. Evenimente concrete demonstrează cum bunuri culturale sunt distruse, efectiv, cu încălcarea directă și flagrantă a prevederilor legale. Astfel, ne confruntăm și cu situații în care, deși bunurile sunt puse la adăpost prin instrumente juridice, ele sunt, totuși, distruse.

Astfel, se conturează un nou răspuns pentru întrebarea privind cauza distrugerii de bunuri culturale. Acest răspuns se referă la educația oamenilor, de la cei care decid și conduc, până la cei care execută și sunt conduși, în ceea ce privește bunurile culturale. Este necesară o educație adecvată prin care să se obțină o înțelegere corectă a ceea ce înseamnă valoarea reală a bunului cultural în interiorul umanității. Această înțelegere condiționează nivelul importanței pe care-l acordăm bunului cultural, după cum, această importanță, la rândul său, condiționează nivelul protecției pe care-l vom asigura efectiv. Dacă nu există o înțelegere corectă a ceea ce reprezintă o valoare culturală, oamenii nu pot înțelege nici necesitatea protejării și respectării acesteia: „ trebuie să restaurăm termenul de cultură în drepturile sale……cultura nu este numai spectacol de seară, ședința de televizor, muzeul din week-end, lectura din timpul liber….cultura este locul în care se fabrică valorile, se elaborează preferințele, se stabilește ierarhia”. Dacă s-ar realiza această înțelegere, măsurile legale ar putea lipsi întru totul, iar protejarea bunurilor culturale ar fi resimțită ca o nevoie a fiecăruia, o datorie internă, o măsură morală.

Diversificarea conflictelor armate, cu caracterul lor tot mai distrugător, a afectat, în egală măsură, populațiile civile, bunurile cu caracter civil, inclusiv bunurile culturale. În conflictele armate destructurate, s-a urmărit distrugerea ființei naționale a unui stat și a unor grupuri etnice. Ele nu vor fi ocolite nici de atacuri teroriste. De aceea, lupta pentru protecția și salvgardarea bunurilor culturale se înscrie în lupta pentru eradicarea conflictelor armate și a terorismului.

CONCLUZII

Urmărind evoluția sistemului de protecție a bunurilor culturale în cazul unui conflict armat, putem conchide că, pierderi de bunuri culturale pe timpul conflictelor armate au existat și continuă să existe, chiar în pofida existenței unui sistem juridic care reglementează protecția acestora.

Deși nu se poate vorbi de o anihilare completă a distrugerilor de bunuri culturale pe timpul conflictelor armate, astăzi, se poate afirma, totuși, că avem dreptul să fim optimiști, preocupările în această direcție fiind tot mai vaste, tot mai complexe și tot mai evidente.

În pofida existenței unui cadru juridic care reglementează, cu mici neajunsuri, protecția bunurilor culturale în caz de conflict armat, evenimentele curente ne demonstrează că a lăsa această protecție strict în baza reglementărilor legale nu este de ajuns. Realizarea regimului juridic de protecție a bunurilor culturale în cazul unui conflict armat este doar primul pas pentru salvgardarea acestor bunuri. Următoarea etapă, care se dovedește a fi cel puțin la fel de importantă ca cea anterioară, se materializează prin însăși conștientizarea indivizilor de această necesitate a protecției bunurilor culturale.

Regimul juridic actual de protecție a bunurilor culturale în caz de conflict armat, deși complex și destul de bine realizat, ar putea primi, pe alocuri, câteva îmbunătățiri sau modificări, tocmai în vederea unei mai mari eficientizări. În acest sens, încercăm, în finalul acestei lucrări, să expunem câteva concluzii:

Este necesar ca implementarea actualului regim juridic care vizează protecția bunurilor culturale în cazul unui conflict armat să cunoască o extindere cât mai largă, în cadrul tuturor statelor, iar în interiorul acestor state, la nivelul tuturor categoriilor sociale.

Ținând cont de faptul că prevederile internaționale nu sunt în măsură să protejeze, în mod real, bunurile culturale din interiorul statelor aflate în situația unui conflict destructurat, apare, în mod evident, necesitatea eliminării acestei lacune din actualul regim juridic. Acest lucru se poate realiza doar printr-o înțelegere obiectivă a realităților actuale și codificarea lor în reglementări juridice, atât la nivel internațional, cât și la nivel național.

Pentru sporirea eficienței Convențiilor internaționale, fiecare stat trebuie să-și creeze un sistem propriu, un sistem național de protecție a bunurilor culturale. Existența unui sistem național de protecție a bunurilor culturale este, fără îndoială, absolut necesar. El pliază prevederile internaționale, le îmbunătățește și le transformă după necesitățile specifice acelei țări.

Pe lângă prevederile legale în ceea ce privește protecția bunurilor culturale, deosebit de important se arată a fi o educație adecvată în acest sens. Deși pare paradoxal să vorbim în cadrul unui sistem educațional, de orice natură, despre însăși protecția culturii, acest lucru se dovedește a fi realmente necesar, lipsa unei educații în acest sens aflându-se printre cauzele care au condus la pierderi de bunuri culturale.

Nu în ultimul rând, textele reglementărilor juridice trebuie să urmărească eliminarea din conținutul lor a tuturor formulărilor lacunare sau vagi.

Este necesar ca oamenii de pretutindeni să vadă în bunul cultural un liant între civilizații, între epoci, între culturi, între spații; să vadă în bunul cultural geneza și evoluția ființei umane, însăși identitatea acesteia.

Bunul cultural este esența ființei umane, partea sa creatoare, latura sa nobilă, iar din acest motiv, distrugerea de bunuri culturale nu poate fi motivată sub nicio formă, ea nu poate avea explicație și nu poate găsi înțelegere.

Ne găsim, din nefericire, în situația de a proteja bunurile culturale de însăși atacurile oamenilor asupra acestora. Așa se naște o problemă în plus în ceea ce privește protecția bunurilor culturale. O bună înțelegere și o reală interiorizare a ceea ce presupune valoarea unui bun cultural ar face ca protecția bunurilor culturale să se poată realiza, chiar și în lipsa unui regim juridic. Din contră, lipsa înțelegerii rolului bunurilor culturale în interiorul umanității face ca regimul juridic aplicabil să devină ineficient sau insuficient și ca aceste pierderi să se perpetueze.

De asemenea, se poate vorbi astăzi și de o înțelegere parțială a valorii bunului cultural, iar realitatea confirmă că o astfel de înțelegere poate fi chiar mai periculoasă decât o neștiință sau ignoranță totală. Înțelegerea semnificației și importanței profunde a simbolului interiorizat pe care îl poartă în sine un bun cultural pentru o anumită categorie de oameni, face ca aceste elemente ale culturii să devină, prin atacurile direcționate asupra lor, o formă a răzvrătirii sau a răzbunării unei alte categorii de oameni. Evident, o înțelegere reală a ceea ce înseamnă acele bunuri culturale ar fi anulat posibilitatea unor astfel de acțiuni.

De la începutul celui de al III –lea mileniu, această problematică a bunurilor culturale a devenit tot mai frecvent și mai pregnant adusă în atenția oamenilor. Oameni și organizații diverse depun eforturi asidue și perseverente pentru a disemina în conștiința colectivă înțelegerea a ceea ce reprezintă bunul cultural.

Împărtășim speranța că eforturile acestor oameni, susținute de reglementările internaționale, precum și de cele naționale, împreună cu un sistem educațional adecvat în acest sens poate face, de acum înainte, ca protecția bunurilor culturale să se realizeze în mod real și mult mai eficient.

Anexa 1

STATELE PĂRȚI LA

CONVENȚIA DE LA HAGA (14 MAI 1954), PRIMUL ȘI CEL DE AL DOILEA PROTOCOLPENTRU PROTECȚIA BUNURILOR CULTURALE

ÎN CAZUL UNUI CONFLICT ARMAT

La 9 mai 2007

ANEXA 2

STATELE PĂRȚI LA

CONVENȚIILE I – IV DE LA GENEVA, 12 AUGUST 1949 ȘI CELE DOUĂ PROTOCOALE ADIȚIONALE DIN 8 IUNIE 1977

La 9 mai 2007

ANEXA 3

SEMNE DISTINCTIVE

EMBLEMA PENTRU PROTECȚIA

BUNURILOR CULTURALE (HAGA, 14 MAI 1954)

EMBLEMA PENTRU PROTECȚIA SPECIALĂ

A BUNURILOR CULTURALE

(HAGA, 14 MAI 1954)

Bibliografie selectivă – surse interne și externe

BÂRSAN, Ioan – Semne și semnale distinctive utilizate în dreptul internațional umanitar, Sibiu, 1996;

CLOȘCĂ, Ionel; SUCEAVĂ, Ion – Tratat de drept internațional umanitar, Editura V.I.S., București, 2000;

CLOȘCĂ, Ionel; SUCEAVĂ, Ion – Drept internațional al conflictelor armate, Documente, Casa de editură și presă „Șansa”, București, 1993;

CLOȘCĂ, Ionel; SUCEAVĂ, Ion – Tratat de dreptul Internațional umanitar, ARDU, București, 2000;

CLOȘCĂ, Ionel – Conflicte și combatanți, în Revista Română de drept umanitar, Anul VIII, Nr. 1-2 (31-32), 2000;

CREȚU, Vasile – Dreptul Umanitar în conflictele armate, Revista română de drept internațional, Anul I, Nr. 2, 1993;

CREȚU, Vasile – Drept internațional penal, Editura Societății Tempus România, București, 1996;

DIACONU, Dan – Curtea Penală Internațională. Istorie și realitate, Editura All Beck, 1999;

GRIGORE, Carmen – Convenția de la Haga pentru protecția bunurilor culturale în anul XL, Revista Română de Drept Umanitar, Nr. 2 (4), Anul II, 1994;

GRIGORE, Carmen – România și protecția bunurilor culturale, Revista Română de Drept Umanitar, Nr. 3 (5), Anul II, 1994;

MANTALE, Mioara – Bunurile culturale – o jumătate de secol sub protecție internațională, Revista Română de Drept Umanitar, Anul XII, Nr. 3 (50), 2004;

MIHĂILĂ, Marian – Protecția bunurilor culturale în dreptul internațional public, Editura Lumina Lex, București, 2003;

MIHĂILĂ, Marian – Protecția bunurilor culturale în dreptul internațional, Editura Paco, București, 1995;

MIHĂILĂ, Marian – Dreptul Internațional Umanitar, Editura București, 2003;

MIHĂILĂ, Marian – STAN Dan, SUCIU Carmen, Seminarul Internațional organizat de Liga Internațională pentru Protecția Bunurilor Culturale și Societatea Română pentru Protecția Bunurilor Culturale, Iugoslavia – un ultim semnal de alarmă pentru salvarea bunurilor culturale cu valoare internațională, nr. 1, Editura V.I.S. PRINT, București, 2000;

MUNTEANU, Miruna – Talibanii sfidează civilizația afgană, în cotidianul Timpul, Nr. 56, Reșița, 2000;

PETRACHE, Ion Adrian – Genocid cultural în Irak, Revista Română de Drept Internațional, Anul XI, Nr.2 (45), 2003;

SCĂUNAȘ, Stelian – Răspunderea internațională pentru violarea dreptului umanitar, Editura All Beck, București, 2002;

SCĂUNAȘ, Stelian – Drept Internațional Umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2000;

SCĂUNAȘ, Stelian – Studii de Drept Internațional Public, Editura Burg, Sibiu, 2006;

STAN, Dan – Protecția bunurilor culturale în contextul aplicării Convenției – Cadru Europeană, privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților sau autorităților teritoriale, în cadrul Seminarului Internațional organizat de Liga internațională pentru protecția bunurilor culturale, Editura V.I.S. Print, București, 2000;

SUCIU, Carmen – Limite ale Protocolului al Doilea la Convenția de la Haga din mai 1954, studiu prezentat la cel de-al doilea Simpozion Internațional al S.R.P.B.C., Băile Herculane, 1999;

BOYLAN, Patrik – Revizuirea Convenției pentru Protecția Bunurilor Culturale în Situația unui Conflict Armat, UNESCO, Paris, 1993;

CICR News, Geneve, nr8/24 februarie 1999, publicată în Revista Română de Drept Internațional,, anul VII, nr. 1, (25), 1999;

CICR News, Genev, nr. 51/23, decembrie, 1998, publicat în Revista Română de Drept Internațional,, Anul VII, nr. 1, (25), 1999;

DESCH, Thomas – Convenția pentru Protecția Bunurilor Culturale în Situația unui Conflict Armat și Revizuirea acesteia, Drept Umanitar Internațional, 1998;

FORSYTHE, David – Making the Geneva Conventions relevant after the Cold War, International review of the Red Cross, vol. 81, no. 834, 1999;

GROTUS, Hugo – De jure ac pacis, Editura Științifică, 1968;

GERVEN, Guy – Investigarea și urmărirea violărilor dreptului conflictelor armate, în Revista Română de Drept Umanitar, Anul V, Nr.3 (17), 1997;

GLOCKNER, Dietmar – Concepția de protecție a bunurilor culturale a Societății germane pentru protecția bunurilor culturale, Caiet de drept internațional, nr. (8) 3, Anul III, 2005;

HAJIYEV, Hikmet – Seizure and destruction of Azerbaijani cultural heritage in the territories occupied by Armenian forces, Publication Series of the National Defense Academy, Viena, 2002;

MARCHEGGIANO, Arturo – Protecția bunurilor culturale în conflictele neinternaționale care comportă dezintegrarea statelor, în Revista română de drept umanitar, Anul IV, 1996, nr. 4 (14);

Medicii pentru Drepturile Omului – Crime de război în Kosovo: Evaluare bazată pe relatările populației cu privire la încălcările drepturilor omului împotriva albanezilor din Kosovo, Boston, 2002;

ODENDAHL, Kerstin – Protecția bunurilor culturale în dreptul internațional – literă moartă sau protecție eficientă, Caiet de drept internațional, Nr. 12, Anul IV, 2006;

PEJIC, Svetlana – Oare cât mai trebuie pentru a fi de ajuns?, studiu prezentat la primul Simpozion Internațional al S.R.P.B.C., Băile Herculane, 1999;

PIETRO, Veri – La condizioni dei beni culturali nei conflitti armate dale antichita alla vigilia delle seconde guerra mondiale, în vol. La protezione internazionale dei beni culturali, Fondazione Europea Drăgan, 1984;

SCHINDLER, Dietrich – Mari probleme umanitare și dezbaterile oamenilor de știință, Editura V.I.S. Print, 2006;

SLADEK, Gerhard – Posible Role for Private Actors in the Protection of Cultural Property, prezentat la Simpozionul Internațional de la Bregenz, Austria sub egida NATO/PfP, A Chalenge in Peace Support Operation, 2001;

SUNDAHAUSSEN, Holm – Kosovo: Eine Konfliktgeschichte, Editura Klagenfurt, Wien, 2000.