Proprietatea Publica Si Regimul Juridic al Acesteia In Romania

Drept

Proprietatea Publica Si Regimul Juridic al Acesteia In Romania

Byadmin ianuarie 1, 2024

Proprietatea publică și regimul juridic al acesteia în România

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

SFERA PROPRIETĂȚII PUBLICE POTRIVIT LEGISLAȚIEI ÎN VIGOARE ÎN

ROMÂNIA

1.1. Delimitarea sferei proprietății publice potrivit Constituției României

1.2. Delimitarea sferei proprietății publice potrivit legii 213/1998 privind dreptul de

proprietate publică și regimul juridic al acesteia

1.3. Sfera proprietății publice potrivit Codului civil

CAPITOLUL 2

ASPECTE GENERALE PRIVIND PROPRIETATEA PUBLICĂ

2.1. Considerații generale

2.2. Titularii dreptului de proprietate publică

2.3. Obiectul dreptului de proprietate

2.4. Conținutul, limitele și caracterele dreptului de proprietate publică

2.5. Exercitarea dreptului de proprietate publică

CAPITOLUL 3

MODURILE DE DOBÂNDIRE ȘI DE ÎNCETARE A PROPRIETĂȚII PUBLICE

3.1. Modalități de dobândire a proprietății publice

3.2. Încetarea proprietății publice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

LISTĂ DE ABREVIERI

art. articol

alin. alineat

DL Decret Lege

Ed. Editura

H.G. Hotarare de Guvern

Jud. județ

lit. literă

M. Of. Monitorul Oficial

nr. număr

op.cit. operă citată

O.U.G Ordonanța de Urgență a Guvernului

p. pagină

Trib. Tribunal

Vol. volum

Introducere

Capitolul III

Sfera proprietății publice potrivit legislației în

vigoare în România

Secțiunea 1

Delimitarea sferei proprietății publice potrivit Constituției României din 2003

Potrivit art.136 alin.(3) din Constituție, republicată, fac obiectul exclusiv al proprietății publice, următoarele categorii de bunuri:

– bogățiile de interes public ale subsolului;

– spațiul aerian;

– apele cu potențial energetic, valorificabil, de interes național;

– plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental;

– alte bunuri stabilite prin legea organică.

În forma inițială, Constituția, la fostul art. 135 alin.4, enumera ca bunuri exclusive ale proprietății publice:

– bogățiile de orice natură ale subsolului;

– căile de comunicații;

– spațiul aerian;

– apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public;

– plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental;

– alte bunuri stabilite prin lege organică.

Deci, comparând cele două texte constituționale prezentate mai sus, rezultă că, prin Legea de revizuire a Constituției, a fost restrânsă sfera bunurilor care fac obiectul exclusiv al proprietății private și, pe de altă parte, au fost reformulate unele categorii de bunuri.

Astfel, din textul inițial au fost eliminate căile de comunicație, considerându-se că unele căi de comunicație ar putea fi obiect al proprietății private.

De asemenea, formularea inițială „bogățiile de orice natură ale subsolului" a fost înlocuită cu sintagma „bogățiile de interes public ale subsolului", tocmai pentru a se pune în evidență că nu natura bunurilor este criteriul primordial al domenialității, ci criteriul interesului public, care determină un regim juridic special, în scopul păstrării și transmiterii unor astfel de bunuri generațiilor următoare.

Secțiunea a 2-a

Delimitarea sferei proprietății publice potrivit legii 213/1998 privind dreptul de proprietate publică și regimul juridic al acesteia

Potrivit art.3 alin.(l) din Legea nr.213/1998, domeniul public este alcătuit, în afară de bunurile prevăzute la art.136 alin.(3) din Constituție, republicată, din bunurile enumerate în anexa acestei legi, după cum urmează:

I. Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri:

bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ;

spațiul aerian;

apele de suprafață, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare;

pădurile și terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată;

terenurile care au aparținut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obținute prin lucrări de îndiguiri, de desecări și de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor și stațiunilor de cercetări științifice și ale unităților de învățământ agricol și silvic, destinate cercetării și producerii de semințe și de material săditor din categoriile biologice și de animale de rasă;

parcurile naționale;

rezervațiile naturale și monumentele naturii;

patrimoniul natural al Rezervației Biosferei „Delta Dunării";

resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, împreună cu platoul continental;

infrastructura căilor ferate, inclusiv tunetele și lucrările de artă;

tunelele și casetele de metrou, precum și instalațiile aferente acestuia;

drumurile naționale – autostrăzi, drumuri expres, drumuri naționale europene, principale, secundare;

canalele navigabile, cuvetele canalului, construcțiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările și consolidările de maluri și de taluzuri, zonele de siguranță de pe malurile canalului, drumurile de acces și teritoriile pe care sunt realizate acestea;

rețelele de transport al energiei electrice;

spectre de frecvență și rețelele de transport și de distribuție de telecomunicații;

canalele magistrale și rețelele de distribuție pentru irigații, cu prizele aferente;

conductele de transport al țițeiului, al produselor petroliere și al gazelor naturale;

lacurile de acumulare și barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic național, sau cele cu tranșe pentru atenuarea undelor de viitură;

digurile de apărare împotriva inundațiilor;

lucrările de regularizare a cursurilor de ape;

cantoanele hidrotehnice, stațiile hidrologice, meteorologice și de calitate a apelor;

porturile maritime și fluviale, civile și militare – terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri și alte construcții hidrotehnice pentru acostarea navelor și pentru alte activități din navigația civilă, bazine, acvatorii și șenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri și pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităților de navigație;

terenurile destinate exclusiv instrucției militare;

pichetele de grăniceri și fortificațiile de apărare a țării;

pistele de decolare, aterizare, căile de rulare și platformele pentru îmbarcare-debarcare situate pe acestea și terenurile pe care sunt amplasate;

statuile și monumentele declarate de interes public național;

ansamblurile și siturile istorice și arheologice;

muzeele, colecțiile de artă declarate de interes public național;

terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea: Parlamentul, Președinția, Guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituțiile publice subordonate acestora; instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea; unități ale Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului Internelor și Reformei Administrației, ale serviciilor publice de informații, precum și cele ale Direcției generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și prefecturile, cu excepția celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora.

II. Domeniul public județean este alcătuit din următoarele bunuri:

drumurile județene;

terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul județean și aparatul propriu al acestuia, precum și instituțiile publice de interes județean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale județene și alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public național sau local;

rețelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum și stațiile de tratare cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente acestora;

terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitar de stat: grădinițe, școli generale primare și gimnaziale, licee, grupuri școlare, seminarii teologice, școli profesionale și școli postliceale;

terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ special de stat.

III. Domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri:

drumurile comunale, vicinale și străzile;

piețele publice, comerciale, târgurile, oboarele și parcurile publice, precum și zonele de agrement;

lacurile și plajele care nu sunt declarate de interes public național sau județean;

rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente;

terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul local și primăria, precum și instituțiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile și altele asemenea;

locuințele sociale;

statuile și monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public național;

bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public național;

terenurile cu destinație forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului și dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;

cimitirele orășenești și comunale;

terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitar de stat: grădinițe, școli generale primare și gimnaziale, licee, grupuri școlare, seminarii teologice, școli profesionale și școli postliceale.

Secțiunea a 3-a

Sfera proprietății publice potrivit Codului civil și altor legi

Codul civil are dispoziții referitoare la terenurile care aparțin domeniului public, sunt „dependințe ale domeniului public".

Astfel, potrivit art.476, „drumurile mari, drumurile mici și ulițele care sunt în sarcina statului, fluviile și râurile navigabile sau plutitoare, țărmurile, adăugirile către mal și locurile de unde s-a retras apa mării, porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele și îndeobște toate părțile din pământul României, care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate ca dependințe ale domeniului public".

Art.477 dispune că „averile vacante și fără stăpâni, precum și ale persoanelor care mor fără moștenitori, sau ale căror moșteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public".

De asemenea, art.478 alin.(l) prevede că „porțile, zidurile, șanțurile, întăriturile piețelor de război și ale fortărețelor fac și ele parte din domeniul public".

Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, la art.5 alin.(l) enumera categoriile de terenuri care intră în domeniul public, prevăzând că „aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al marii teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pen sunt ale domeniului public".

De asemenea, art.478 alin.(l) prevede că „porțile, zidurile, șanțurile, întăriturile piețelor de război și ale fortărețelor fac și ele parte din domeniul public".

Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, la art.5 alin.(l) enumera categoriile de terenuri care intră în domeniul public, prevăzând că „aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al marii teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public".

Aceeași lege, la art.35 alin.(2), prevede că „terenurile proprietate de stat administrate de institutele și stațiunile de cercetări științifice, agricole și silvice, destinate cercetării și producerii de semințe și material săditor din categorii biologice superioare și a animalelor de rasă, precum și din administrarea Institutului pentru Testarea și înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultură și a centrelor sale teritoriale aparțin domeniului public și rămân în administrarea acestora".

De asemenea, la alin.(3) din același articol se precizează că dispozițiile alin. (2) se aplică și terenurilor proprietate de stat folosite, la data acestei legi, de unitățile de învățământ cu profil agricol sau silvic și care trec în administrarea acestora.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr.105/2001 privind frontiera de stat a României, referindu-se la regimul juridic al frontierei de stat, prevede la art.7 alin.(l) că, atât culoarul de frontieră, cât și fâșia de protecție a frontierei de stat fac parte din domeniul public al statului și se administrează de autoritățile administrației publice locale, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Astfel, în baza H.G. nr.445/2002, art.6 alin.(2), culoarul de frontieră și fâșia de protecție a frontierei de stat, proprietate publică a statului, au fost trecute din administrarea Ministerului Administrației și Internelor în administrarea consiliilor locale pe bază de protocoale.

Legea învățământului nr.84/1995, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.354/2004, referindu-se la baza materială a învățământului de stat, are reglementări de natură domenială privind activul patrimonial al instituțiilor și unităților de învățământ.

Astfel, potrivit art.166 alin.(3), „baza materială aferentă procesului de instruire și de educație și realizată din fondurile statului sau din fondul instituțiilor și întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989, se reintegrează, fără plată, în patrimoniul Ministerului Educației și Cercetării, al instituțiilor și unităților de învățământ și de cercetare științifică universitară și, după caz, în domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului București, al consiliilor județene și al Consiliului General al municipiului București, cu excepția bunurilor care au intrat în proprietatea agenților economici privați".

La alin.(4') al aceluiași articol, se prevede că „terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuni verși tar de stat – grădinițe, școli generale, primare și gimnaziale, licee, seminarii teologice, grupuri școlare, școli de arte și meserii și școli postliceale – fac parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv al sectoarelor municipiului București, și sunt în administrarea consiliilor locale ale comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv ale sectoarelor municipiului București în a căror rază teritorială își desfășoară activitatea, prin delegare către consiliile de administrație ale unităților de învățământ".

De asemenea, la alin.(42) al articolului respectiv, se precizează că „terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ special de stat fac parte din domeniul public județean, respectiv al municipiului București, și sunt în administrarea consiliului județean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București în a căror rază teritorială își desfășoară activitatea, prin delegare către consiliile de administrație ale unităților de învățământ respective".

La alin.(44) al articolului menționat, se prevede că „terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea inspectoratele școlare, casele corpului didactic, palatele și cluburile copiilor și elevilor, cluburile sportive școlare, centrele și cabinetele de asistență psiho-pedagogică, centrele logopedice, cabinetele școlare, precum și alte unități din subordinea Ministerului Educației și Cercetării, ale căror cheltuieli curente și de capital se finanțează de la bugetul de stat, fac parte din domeniul public al statului și sunt administrate de Ministerul Educației și Cercetării, prin inspectoratele școlare județene și prin delegare către consiliile de administrație ale acestor unități".

De mentionat că actele normative prezentate mai sus, ca temei al apartenenței unor bunuri la domeniul public, sunt într-o enumerare exemplificativă.

CAPITOLUL 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND PROPRIETATEA PUBLICA

1.1. Considerații generale

Nu există societate umană fără proprietate. Instinct sau cucerire a omului, rând pe rând fantasmă și stimulent pentru unii, factor de opresiune pentru alții, proprietatea a dezlănțuit pasiuni, a împărțit gândirea, a ațâțat cupiditatea, a întărâtat ura, a provocat revoluții. In Codul nostru civil, la fel ca și în Codul civil francez, aproape toate articolele gravitează în jurul proprietății; dreptul de proprietate este, așa cum vom vedea, matricea drepturilor subiective moderne.

Noua reglementare definește dreptul de proprietate prin conținutul său, adică prin atributele conferite de dreptul de proprietate: posesia, folosința și dispoziția. Astfel, în noua reglementare, se consfințește dreptul real al titularului de a poseda, de a folosi și de a dispune (jus posidendi, jus utendi, jus fruendi și jus abutendi) de bunul său, proprietate privată, atribute ce pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor legale.

Constituția României, la art. 136 alin. 1, consacră proprietatea, instituție fundamentală, ca fiind publică sau privată.

Alineatul 2 din reglementarea constituțională desemnează pe cei doi titulari ai proprietății publice, și anume: statul și unitățile administrativ-teritoriale; se precizează că această formă a proprietății este garantată și ocrotită de lege, așa cum la art. 44 alin. 2, se consfințește că proprietatea privată este garantată și ocrotită, în mod egal, de lege, indiferent de titular.

Art. 136 alin. 3 enumeră principalele categorii de bunuri care sunt obiectul exclusiv al proprietății publice: „Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică…”, iar la alin. 4 se consacră exercitarea dreptului de proprietate publică de către fiecare dintre cei doi titular.

Reglementările constituționale, cu caracter general, privind dreptul de proprietate publică, au fost dezvoltate în cadrul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Cadrul legal constituțional și cel stabilit prin Legea nr. 213/1998 sunt completate și de dispozițiile Codului civil prin art. 475, art. 476, art. 478, art. 479, art. 1844, Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 18/1991 a fondului funciar (art. 121-124), Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, O.U.G. nr. 34 din 28 iunie 2006, privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică.

În noul Cod civil, proprietatea publică este reglementată pentru prima dată separat într-un titlu – VI (Cartea a III-a). În art. 858, este definit dreptul de proprietate publică prin desemnarea celor doi titulari: statul și unitățile administrativ-teritoriale cărora le aparțin, cu acest titlu, bunurile care, prin natura lor sau pri declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fi fost dobândite prin unul din modurile prevăzute de lege. Prin această definiție sunt precizate și criteriile pentru determinarea bunurilor care fac parte din domeniul public: uzul și interesul public.

Prin această dispoziție pozitivă a dreptului de proprietate publică se renunță la definiția negativă din Codul civil („Bunurile care nu sunt ale nimănui (…)” – art. 475 alin. 2 C.civ și art. 476 privind bunurile „care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate ca dependințe ale domeniului public”).

Reglementarea dreptului de proprietate publică din noul Cod civil se situează, de fapt, în limitele impuse de Constituție și de Legea nr. 213/1998, iar regimul juridic al acesteia, cu privire la subiectele, obiectul, conținutul și caracterele acestui drept sunt preluate din Legea nr. 213/1998.

Astfel, art. 859 N.C.civ., precizând obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică, preia integral textul art. 136 alin.3 din Constituție, iar alin. 2 al acestui articol menționează că celelalte bunuri (în afara celor menționate la alin. 1) ce aparțin statului sau unităților administrativ teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora.

Precizarea, nu era necesară deoarece o a treia posibilitate nu există. Noul Cod civil delimitează, în art. 860, domeniul public național, județean și local, delimitare ce se face potrivit legii, menționând la alin. 3 că bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice a statului sau a unităților administrative teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale sau invers, decât ca urmare a modificării legii organice. În celelalte cazuri această operațiune juridică se poate face în condițiile legii.

In general, a fi proprietar înseamnă a deține ceva în mod exclusiv, a avea libertatea de a folosi un bun și de a-i da utilizarea dictată de nevoi potrivit naturii lui intime. Există o legătură intimă între dreptul de proprietate și verbul „a avea". Acest verb auxiliar are mai multe sensuri, dar în primul rând sensul de „a stăpâni, a poseda, a deține”. „A avea" are însă o utilizare diversă, bunăoară: a avea o casă, a nu avea bani, a avea un drept, a avea o vârstă, a avea o migrenă, a avea un câine, a avea un prieten etc. Dar semnificația sa este mult mai largă decât „a poseda" sau „a deține", chiar dacă dicționarul le consideră sinonime. Este de observat că acest verb presupune de regulă o relație între două elemente, din care primul este subiectul, iar al doilea obiectul lui „a avea". Or, în cadrul analizei noastre ne interesează cazul în care acest al doilea element este un „bun", când vom putea vorbi despre dreptul de proprietate sau despre un alt drept real.

In dreptul roman, expresia dominium (stăpânire, proprietate) se referea nu numai la proprietatea propriu-zisă (dominium proprietatis), dar și la alte drepturi reale, cum ar fi, de pildă, proprietatea unui drept de uzufruct (dominium uzufructus).

Mai târziu, în secolul al XIV-lea, Bartolus, care admitea proprietatea uzufructuarului, a uzuarului sau a titularului unei servituti, avea să spună: „Oricine are un drept este numit proprietarul dreptului său". De asemenea, Pothier – care a influențat mult redactarea Codului civil francez – în tratatul său admite proprietatea unei servituti, a unei succesiuni, chiar a unei creanțe; el merge mai departe, spunând că un lucru incorporai poate fi revendicat și uzucapat tot așa ca și un bun corporal. Proprietas se impune în dreptul romano-bizantin, sugerând ideea unei apartenențe personale, cu excluderea de la lucru (bun) a celorlalți.

Uneori, și legiuirile moderne întrebuințează cuvântul proprietate în același înțeles, căci se vorbește despre proprietate mobiliară și imobiliară, de proprietatea unui uzufruct; de proprietatea unei creanțe sau de proprietatea numelui, de proprietatea inventatorului asupra invenției sale, de proprietatea artistului asupra operei sale, de proprietatea literară, industrială sau comercială, adică de proprietatea incorporată. în parte, aceste formule nu acoperă natura și caracterele dreptului de proprietate. H. Capitant spunea că extensiunea aceasta trebuie privită numai ca o simplă metaforă. în sfârșit, se vorbește despre proprietate rezolubilă, anulabilă, inalienabilă, aparentă etc.

Intr-un înțeles restrâns, termenul de proprietate desemnează proprietatea asupra bunurilor corporale, mobile sau imobile.

Dar cuvântul „proprietate" evocă adesea însuși lucrul pe care proprietarul și l-a apropriat și care de fapt constituie obiectul dreptului de proprietate; aceasta este întrebuințarea sa vulgară (de exemplu, această casă este proprietatea mea) pe care însă o întâlnim și în unele texte ale codului civil.

In Constituție și în Codul civil, termenii de „proprietate" și cel de „drept de proprietate" sunt sinonimi. în sfârșit, termenul de „proprietate" este folosit și în înțelesul de categorie economică.

Deoarece proprietatea este un concept complex, ea reclamă nu numai o analiză juridică, ci și una istorică, filozofică, sociologică, economică și teologică.

Bunurile care fac parte exclusiv din domeniul public sunt cele prevăzute în art. 136 alin. (3) din Constituție pentru domeniul public al statului și bunurile prevăzute ca aparținând acestuia sau unităților administrativ-teritoriale prin legi organice. In măsura în care anumite bunuri nu fac parte în mod exclusiv din domeniul public, acestea pot face parte și din domeniul privat care poate avea ca titular statul sau unitățile administrativ-teritoriale.

Față de cele arătate, pentru a califica un bun exclusiv proprietate publică – atunci când nu există o dispoziție specială care să-l fi calificat astfel -, se va apela la criteriul general în materie, și anume ca acel bun să fie prin natura lui de uz sau de utilitate publică (art. 3 din Legea nr. 213/1998), adică la criteriul destinației bunurilor.

In legătură cu criteriile de determinare a bunurilor care formează obiectul proprietății publice, jurisdicția constituțională a decis că fac obiectul exclusiv al acestei proprietăți bunurile enumerate expres în art. 135 alin. (4) din Constituție [actualul art. 136 alin. (3)] sau cele stabilite de alte legi. Aceste „alte legi” – arată în continuare Curtea Constituțională – utilizează două metode de determinare a bunurilor care fac parte exclusiv din proprietatea publică, și anume: enumerarea unor asemenea bunuri sau criteriul destinației acestor bunuri.

Din categoria bunurilor de uz public fac parte acele bunuri care prin natura lor sunt de folosință generală, adică: piețe, poduri, parcuri publice etc., iar din cea a bunurilor de interes public acele bunuri care prin natura lor sunt destinate pentru a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public, cum sunt: căile ferate, rețelele de distribuire a energiei electrice, clădirile instituțiilor publice etc.

Desigur, bunurile analizate trebuie să fi intrat în proprietatea statului cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data dobândirii lor, excepție făcând numai bunurile care, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituție, fac de proprietate și al domeniului privat și chiar al proprietății private a oricărui titular.

Bunurile care fac parte exclusiv din domeniul public sunt cele prevăzute în art. 136 alin. (3) din Constituție pentru domeniul public al statului și bunurile prevăzute ca aparținând acestuia sau unităților administrativ-teritoriale prin legi organice. In măsura în care anumite bunuri nu fac parte în mod exclusiv din domeniul public, acestea pot face parte și din domeniul privat care poate avea ca titular statul sau unitățile administrativ-teritoriale.

Aceste bunuri sunt: „Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențialul energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică". Este de reținut că, în urma revizuirii Constituției, potrivit art. 136 alin. (3), numai bogățiile de interes public ale subsolului constituie obiectul exclusiv al proprietății publice. Tot așa, numai apele cu potențial energetic valorificabil de interes național sunt exclusiv proprietate publică.

De altă parte, se observă că printre bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice nu mai sunt enumerate căile de comunicație. Rezultă că orice bogății ale subsolului care nu sunt de interes public, precum și apele cu potențial energetic valorificabil, de interes local, pot face obiectul proprietății private; la fel, căile de comunicații, dacă prin legi organice nu se dispune altfel. Dar este iarăși de menționat că aceste bunuri sunt cuprinse în anexa Legii nr. 213/1998 sau în alte legi speciale.

Totodată, din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale fac parte și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă ele au intrat în proprietatea statului pe baza unui titlu valabil cu respectarea Constituției, a legilor și a tratatelor internaționale la care România era parte care erau în vigoare la data respectivă (art. 6 din Legea nr. 213/1998). Per a contrario, nu pot face parte din domeniul public bunurile preluate fără titlu și cele preluate în fapt; constatarea valabilității titlului este de competența instanțelor de judecată. încă o dată, simpla existență a unui bun în fondul statului sau al unei unități administrativ-teritoriale nu înseamnă, în mod automat, că acel bun aparține statului.

In sfârșit, trebuie reținut că bunurile regiilor autonome și ale societăților comerciale nu constituie proprietate publică, ci proprietate privată, chiar dacă statul deține majoritatea capitalului social.

O precizare importantă: legiuitorul întrebuințează adesea noțiunea de fond, de exemplu, fond forestier național, fond piscicol, fond cinegetic, fond arhivistic etc. Am fi tentați să credem că bunurile care compun aceste fonduri fac parte în mod obligatoriu din domeniul public. In realitate nu este așa, ele putând fi în proprietate publică sau privată, după criteriile amintite. Unele bunuri sunt constituite în fonduri pentru a fi supuse unui regim juridic unitar privind păstrarea, conservarea și administrarea lor, indiferent de titularul dreptului de proprietate. Impunerea unor obligații prin lege nu este de natură a schimba forma dreptului de proprietate.

1.2. Titularii dreptului de proprietate publică

Titularii dreptului de proprietate publică sunt:

a) Statul Român, asupra bunurilor din domeniul public de interes național;

b) unitățile administrativ teritoriale (comuna, orașul, municipiul și județul), asupra bunurilor din domeniul public de interes local și județean;

Se cuvine să menționăm că statul și unitățile administrative-teritoriale sunt și titulari ai dreptului de proprietate privată asupra bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale. Acest drept are, desigur, regimul de proprietate privată, același pentru toate persoanele fizice sau persoanele juridice de drept public sau cu caracter privat.

Statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt singurele subiecte care își pot apropria bunurile din domeniul public care aparțin acestuia prin destinația lor „de uz și de interes public”, precum și bunurile din domeniul privat cu regim juridic de drept comun apte de a participa la circuitul civil și comercial al unei economii axate pe piața liberă.

1.3. Conținutul, limitele și caracterele dreptului de proprietate publică

Doctrina a considerat, după intrarea în vigoare a Constituției din anul 1991, că exercițiul prerogativelor dreptului de proprietate publică, adică posesia, folosința și dispoziția, îmbracă o formă specifică, și anume exercitarea lor în regim de drept public.

Această concepție se regăsește, de altfel, în art. 2 din Legea nr. 213/1998 care prevede: „Statul și unitățile administrative teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele și în condițiile legii”.

După cum vom preciza, în cele ce urmează, posesia și folosința nu se exercită, neapărat, în mod direct de către titularul dreptului de proprietate publică, în special în situația bunurilor de uz public.

Cât privește limitele exercitării dreptului de proprietate publică, art. 862 N.C.civ. conține o nouă dispoziție ce nu se regăsește în Legea nr. 213/1998, și care precizează că exercitarea dreptului de proprietate publică se face în limitele prevăzute de noul Cod civil și de lege, fiind susceptibilă, astfel, de orice limite pentru respectarea dreptului de proprietate privată, compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile.

Așadar cele două forme de proprietate, privată și publică, care îmbracă regimuri juridice diferite, dreptul de proprietate publică fiind, de fapt, o excepție de la dreptul comun, sunt în mod egal garantate și ocrotite de lege. Așadar, dreptul de proprietate publică nu este reglementat „preferențial” față de dreptul de proprietate privată.

Aceste prevederi au caracter de noutate față de reglementările anterioare (Legea nr. 213/1998); textul este astfel corelat cu dispozițiile art. 53 din Constituție referitor la restrângerea exercitării unor drepturi sau al unor libertăți, desigur, numai prin lege și numai dacă se impune „…pentru apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor…”.

Conform reglementării noului Cod civil, limitele exercitării dreptului de proprietate publică au în vedere, situația în care limitările sunt compatibile cu uzul și folosul public căruia îi sunt destinate bunurile respective.

Un astfel de exemplu ar fi servitutea de trecere în favoarea unui imobil proprietate privată pe un imobil proprietate publică, care este de uz și de interes public (art. 13 din Legea nr. 213/1998).

In reglementarea noului Cod civil nu mai există servitutea de trecere ca servitute legală, fiind vorba, astfel, de un drept de trecere, o limită legală a dreptului de proprietate publică (art. 621 N.C.civ.).

În cazul unei incompatibilități, aceasta se constată printrun acord între titularul proprietății publice și persoana interesată sau, în caz de divergență, pe cale judecătorească, situație în care persoana interesată are dreptul la o justă și promptă despăgubire.

Acest calificativ „promptă” nu are niciun fel de înțeles în plan juridic, va trebui să se găsească o soluție deoarece „prompt” nu presupune un termen.

Acestea caractere ale proprietății publice sunt în număr de trei: el este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil.

Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Acest caracter este înscris în art. 136 alin. (4) din Constituție, care stabilește că bunurile care fac obiectul proprietății publice sunt inalienabile.

Insă și alte legi stabilesc caracterele juridice ale proprietății publice. Astfel, Legea fondului funciar, în art. 5 alin. (2), dispune: „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile"; Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul ei juridic, în art. 11 alin. (1), stabilește: „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile"; de asemenea, art. 120 alin. (2) din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, republicată, statuează: „Bunurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile". Aceste principii au fost reiterate și în Codul silvic care, în art. 34, stabilește: „Terenurile forestiere proprietate publică a statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia"; această prevedere vine să sublinieze, o dată în plus, necesitatea asigurării integrității fondului forestier. De altă parte, art. 1844 C. civ. prevede: „Nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”. De asemenea, o prevedere importantă o constituie art. 32 din Legea nr. 182/2000, potrivit căreia bunurile culturale mobile clasate, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Așadar, înseamnă că aceste bunuri nu pot fi înstrăinate prin acte juridice nici în mod voluntar, nici prin expropriere; ele sunt scoase din circuitul civil. Mai mult decât atât, cu unele excepții, dreptul de proprietate publică nu poate fi dezmembrat prin constituirea drepturilor reale derivate: uz, uzufruct, abitație, servitute și superficie; așadar, noțiunea de inalienabilitate include și interdicția de a înstrăina unele prerogative ale dreptului de proprietate publică.

De asemenea, bunurile respective nu pot fi gajate sau ipotecate. Actele juridice încheiate cu nesocotirea caracterului inalienabil sunt lovite de nulitate absolută. Se consideră totuși că domeniul public poate fi afectat de servituti prin fapta omului.

De altfel, art. 13 din Legea nr. 213/1998 statuează că servitutile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate; legea nu distinge după modurile de constituire a servitutilor.

De altfel, cum s-a remarcat, această soluție a fost anticipată de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care în art. 28 alin. (2) prevede că „servitutile stabilite prin fapta omului se sting în măsura în care devin incompatibile cu situația naturală și juridică a obiectului urmărit prin expropriere". Așadar, dacă servitutea este compatibilă cu uzul sau interesul public al imobilelor afectate, se vor putea constitui atât servituți naturale sau legale, cât și convenționale.

Servituțile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public se mențin dacă sunt compatibile cu uzul sau interesul public al bunului; va fi, desigur, o chestiune de probațiune dacă menținerea ori constituirea acestor servituți afectează sau nu uzul sau interesul public. Desigur, bunurile proprietate publică pot fi date, în condițiile legii, în administrare sau pot fi concesionate sau închiriate; aceasta însă nu constituie înstrăinare. însă, dacă un bun a fost trecut din domeniul public în domeniul privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale, el va putea fi, în condițiile legii, înstrăinat.

In unele situații, precum cea prevăzută în art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, legiuitorul a stabilit: „în situația în care imobilul retrocedat prin decizia Comisiei speciale de retrocedare se află în domeniul public al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale, acesta urmează a fi scos din domeniul public, potrivit dispozițiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia (cu modificările și completările ulterioare) în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei Comisiei speciale de retrocedare". Tot astfel, este posibilă reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor terenuri care au destinație forestieră, în condițiile art. 45 din Legea nr. 18/1991 și art. 24 din Legea 1/2000, chiar dacă terenurile cu vegetație forestieră constituie obiectul proprietății publice a statului. Această operațiune presupune că terenurile respective vor fi scoase din domeniul public și trecute în proprietatea privată a statului și apoi reconstituite. Astfel, potrivit art. 24 alin. (5) din Legea nr. 1/2000, „autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură va lua măsuri ca fiecare ocol silvic să delimiteze perimetrele cu terenuri ce rămân în proprietatea statului, de terenurile care fac obiectul reconstituirii dreptului de proprietate privată”.

De altă parte însă, în jurisprudență, constant, s-a reținut că nu vor putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate terenurile agricole proprietate publică după procedura reglementată de Legea nr. 18/1991, modificată și republicata.

In doctrină s-a mai reținut, pe drept cuvânt, că înstrăinările prin schimb ale terenurilor proprietate publică interzise prin art. 12 alin. (3) din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor își vor păstra această interdicție, chiar dacă prin Legea nr. 247/2005 legea menționată a fost abrogată; aceasta, deoarece schimbul, având regimul unei duble vânzări, echivalează cu actele translative de proprietate.

Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil. In adevăr, el este imprescriptibil extinctiv și achizitiv; extinctiv, pentru că acțiunea în revendicare poate fi introdusă oricând, dreptul la acțiune în sens material nu se stinge; achizitiv, deoarece bunurile aflate în proprietate publică nu pot fi dobândite de nici o persoană prin uzucapiune în cazul imobilelor sau prin posesia de buna-credință în cazul mobilelor. In acest sens, art. C. civ. dispune: „Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care din natura lor proprie sau printr-o declarație a legii nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”. De altfel, regula imprescriptibilității este consacrată și de Legea nr. 18/1991 și, de asemenea, de Legea nr. 213/1998. Imprescriptibilitatea este de fapt o consecință a inalienabilității dreptului de proprietate publică.

Dreptul de proprietate publică este insesizabil. Aceasta înseamnă că bunurile ce formează obiectul acestui drept nu pot fi urmărite de către creditorii proprietarului sau ai persoanelor care le posedă pe temeiul dreptului real de administrare ori cu orice alt titlu (concesiune sau închiriere).

Acest caracter este o consecință firească a caracterului inalienabil al dreptului de proprietate publică, deoarece, dacă el nu ar opera, s-ar ocoli regula inalienabilității, în adevăr, dacă această categorie de bunuri ar fi supusă executării silite, atunci s-ar ajunge la vânzarea lor silită și deci înstrăinarea lor. Dar, așa cum am arătat, statul este întotdeauna prezumat ca solvabil și de aceea nu se aplică asupra bunurilor sale regimul comun privind urmărirea silită.

Legea fondului funciar prevede expres că terenurile din domeniul public sunt insesizabile; de altă parte, Legea nr. 273/1998 [art. 11 alin. (1) lit. b)] prevede de asemenea că bunurile din domeniul public nu pot fi supuse executării silite si asupra lor nu se pot constitui garanții reale.

O precizare importantă: nu trebuie să se creadă că aceste caractere ale dreptului de proprietate publică îl fac să se bucure de o protecție specială față de dreptul de proprietate privată; și unul și altul sunt ocrotite și garantate prin lege în mod egal [art. 44 alin. (2) și art. 136 alin. (2) din Constituție].

Obiectul dreptului de proprietate publica îl pot alcătui și bunurile mobile cu condiția ca aceste bunuri să fie destinate a servi folosinței publica, adică prin funcția lor să, fie indispensabile serviciului și utilității publice, pe de o parte, iar pe de altă parte, să se supună. regimului juridic previzut de lege pentru aceste bunuri. Intră in această categorie, tablourile dintr-un muzeu, cărțile unei biblioteci publice, documente de arhivă puse la dispoziția publicului etc.

În funcție de intinderea utilității și interesului public, un bun ce alcătuiește obiectul dreptului de proprietate publica poate fi clasificat ca fiind bun „de interes national, caz în care proprietatea asupra sa, in regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz in care proprietatea, de asemenea, în regim de drept public, azine comunelor, orașelor, muncipiilor sau județelor" se precizează in art. 4 alin. 2 din Legea fondului funciar. Pentru delimitarea bunurilor de interes national de cele de interes local și județean a fast adoptată Hotărârea Guvernului nr. 113/1992 in care in funcție de uzul și interesul pe care îl prezintă aceste bunuri au fost enumerate bunurile de interes national și cele de interes local. In legătură cu obiectul dreptului de proprietate publică se impune o precizare de ordin terminologic. Astfel, deși Constituția utilizează termenul de proprietate publică, in unele legi speciale se folose ate expresia de „domeniul public".

Dreptul de proprietate publica se deosebește de dreptul de proprietate privată și sub aspectul caracterelor juridice proprii pe care le prezintă, caractere ce-i conturează un regim juridic propriu și distinct față de dreptul de proprietate private Intr-adevăr, potrivit art. 135 alin. 5 din Constitute, „Bunurile proprietate de publica sunt inalienabile". In dezvoltarea prevederilor constiționale, in art. 74 alin. 1 din Legea nr. 69/1991 cu privire la administrația publica locală se prevede că „bunurile ce fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile”.

Legea fondului funciar, în art. 5 alin. 2 prevede că terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă legea nu dispune altfel.

Bunurile ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică fiind scoase din circuitul civil, inseamnă că ele nu pot fi instrăinate prin transmiterea dreptului de proprietate sau constituirea de drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Cu toate acestea, potrivit dispozițiilor art. 135 alin. 5 din Constituție, bunurile ce fac obiectul proprietății publice, in condițiile legii, pot fi date in administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori inchiriate.

In completarea acestor prevederi constituționale, Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, in art. 76 alin. 1 dă dreptul consiliilor locale și județene să hotărască cu privire la concesionarea, închirierea și gestiunea bunurilor ce fac obiectul dreptului de proprietate publică.

Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil, neputand fi opuse proprietarului nici prescripția achizitivă și nici, după caz, posesia de bunk-creding. Aceasta însă că dreptul de proprietate asupra bunurilor ce fac obiectul dreptului de proprietate publică nu poate fi dobindit de nici o alth persoană prin prescripția achizitivă, in cazul bunurilor imobile sau proc posesia de bună-credință, in cazul bunurilor mobile.

În legătură cu aceasta in art. 1844 C.civ. se prevede că. „Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate private, ci sunt scoase afară din comeg".

Pentru terenuri, in alin. 2 al art. 5 din Legea fondului funciar se prevede in mod expres că dreptul de proprietate publica ce are ca obiect terenuri „este imprescriptibil". Așa cum s-a mai aratat, o prevedere similară cuprinde și art. 74 alin. 1 din Legea nr. 215/2001 care face precizarea că dreptul de proprietate publica este imprescriptibil.

Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil și sub aspectul prescripției extinctive, titularii acestui drept putand exercita oricand acțiunea in revendicare pentru apărarea dreptului lor.

Dreptul de proprietate publica este, de asemenea, și insesizabil în sensul ca bunurile ce alcătuiesc obiectul acestui drept nu pot fi urmarite de către creditori pe cale de executare silită.

Dacă aceste bunuri ar putea fi urmărite de entre creditori s-ar crea posibilitatea ca în mod indirect să se poata dobandi și un drept de proprietate asupra lor, ceea ce ar contraveni caracterului inalienabil al acestui drept.

Datoriile statului și cele ale unitaților administrativ-teritoriale se platesc și se 1ichidează prin aplicarea unor norme financiare speciale, acestora fiindu-le inaplicabile prevederile legale de drept comun referitoare la urmarirea silită.

Caracterul insesizabil al dreptului de proprietate publică rezulta in mod indirect și din dispozițiile art. 41 alin. 1 ale Constituției in care se prevede „creanțele asupra statului sunt garantate". In temeiul acestor prevederi, creditorii statului și ai unitaților administrativ-teritoriale, pot urmari pentru satisfacerea creanțelor lor exigibile numai mijloacele bănești pe calea inscrierii lor la buget.

Organizarea exercitării dreptului de proprietate publica este realizată practic, in condițiile legii, pentru bunurile de interes public national de către guvem, ministere și alte organe centrale de stat, iar pentru cele de interes public local de între consiliile locale și județene. In activitatea lor de administrare generală a acestor bunuri, aceste organe, delși au personalitate juridică nu acționează ca subiecte de drept civil, ci in calitatea lor de organe centrale sau locale ale puterii executive.

În conformitate cu prevederile art. 13 alin. 5 din Constituție, bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publica pot fi date in administrarea regiilor autonome ori a instituțiilor publice. Asupra acestor bunuri ele dobindesc „un drept de gospodărire, exploatare și gestionare, sintagmă prin care sunt desemnate atribuțiile și imputernicirile acordate organelor de conducere ale regiilor autonome și instituțiilor de stat privind păstrarea, apărarea și punerea in valoare a acestor bunuri”.

De asemenea, unele bunuri ce fac obiectul proprietății publice pot fi concesionate sau închiriate, in condițiile legii, unor terțe persoane.