Proprietatea Perspectiva Socio Economica

1.2. Proprietatea – perspectiva socio-economica

Nevoile umane reprezintă cerințe ale indivizilor materializate în dorința de a avea acces și de a folosi bunuri materiale și servicii, conform necesităților fiziologice, psihologice, sociale și spirituale ale ființei umane. Psihologul Abraham Maslow a schematizat nevoile umane, ierarhizându-le sub forma unei piramide. Deși toate nevoile sunt instinctive, nu toate sunt la fel de puternice. Astfel, nevoile cele mai puternice, cele fiziologice (foame, sete, respirație, sex ș.a.) au fost așezate la baza piramidei, peste acestea așezând, succesiv, nevoia de securitate (fizică personală, a familiei, a proprietății ș.a.), nevoia de apartenență (la familie, la o comunitate), nevoia de recunoașterere socială (autorespectul, respectul celorlalți) și nevoia de autorealizare (creativitate, spontaneitate, perfecționare). Toate aceste trebuințe au o latură subiectivă, proprie fiecărui individ, dar și o latură obiectivă, care ține de specificul tipului de societate în care trăiește individul. Caracteristicile nevoilor umane sunt: limitarea lor ca volum și nelimitarea ca număr; sunt complementare, concurente și substituibile (Dobrescu E., 2007, pg.7-8).

Caracterul instinctiv al trebuințelor umane poate fi motivul pentru care oamenii au început să-și apropie obiectele din natură și, mai târziu, cele produse. Proprietatea asupra unor bunuri – care, în esență, poate fi considerată posibilitatea de folosință excusivă a unui bun – pune beneficiarul într-o poziție de superioritate în raport cu ceilalți indivizi din persectiva satisfacerii nevoilor umane. Dorința de apropiere a unor bunuri se realizează prin actul de conștientizare a nevoilor umane. Interesul pentru obținerea bunurilor (sau serviciilor), este determinat de satisfacerea unor nevoi umane. Această paradigmă este susținută de sociologul Dimitrie Gusti, care susține că activitatea economică reprezintă „manifestarea societății în vederea satisfacerii nevoilor materiale ale membrilor care o compun… Activitatea economică începe de la trebuință. Orice lucru în stare să satisfacă o trebuință se numește bun economic. Acesta are ca atare o valoare economică. Activitatea pentru crearea de bunuri economice se cheamă producție (Gusti D. și Herseni T., 1992, pg. 175)

Așa cum nevoile umane au cunoscut o continuă evoluție, același lucru s-a întâmplat și cu interesele economice. Ele s-au transformat permanent, de la faza primară, impusă de contactul nemijlocit al omului cu natura, la forme tot mai complexe și evoluate, cum sunt cele din zilele noastre sau cele presupuse pentru viitor. Dobândirea de către oameni a conștiinței intereselor lor face din interesele economice un motiv (uneori și un scop) și un impuls al acțiunii în vederea realizării respectivelor interese. Ele se manifestă ca interese: personale, colective, departamentale, publice, naționale, globale și/sau, interesele de grup social (studenți, profesori, fermieri, antreprenori, pensionari,).

Legătura dintre proprietate și interese economice este biunivocă, proprietatea ca bază a acțiunilor umane, generează și susține apariția, manifestarea și realizarea (satisfacerea) intereselor economice, acestea odată satisfăcute, întăresc și consolidează proprietatea atât din punct de vedere economic, cât și jurdic. Nu întâmplător există clasificarea intereselor economice după forma de proprietate (interese private și interese publice) reprezintă o reflectare a interdependenței dintre proprietate și interese economice.

Interesele reprezintă, în ansamblul lor, o universalitate complexă și, nu de puține ori, contradictorie – unele interese sunt opuse altora. De pildă, interesele gospodăriilor casnice (familiilor) se concentrează asupra majorării bugetelor individuale a proprietății și satisfacerii mai ample a nevoilor în limita veniturilor acumulate. Totodată, interesele întreprinderilor comerciale sunt îndreptate spre majorarea volumului de producție, consolidarea poziției pe piață, maximizarea profitului.

De asemenea, realizarea intereselor de îmbogățire personală, prin tăinuirea veniturilor și eschivarea de la plata impozitelor, prin practicarea comerțului de contrabandă etc., acțiuni ce fraudează interesele naționale, o altă fațadă a raportului interese – proprietate. Din aceste considerente, este de dorit ca fiecare societate să ajungă la un compromis, care ar reprezenta echilibrul dintre interesele personale a diferitelor grupuri și pături sociale și reflectarea lui adecvată în politica social-economică a statului, din care nu lipsește politica privind proprietatea.

De-a lungul timpului, proprietatea a dat naștere unor puternice controverse, teorii, concepții, idei politice, economice, filozofice, religioase, juridice, grupate în două mari orientări – prima formată din cei ce militau pentru comunitatea de bunuri sau proprietatea colectivă și a doua formată din susținătorii dreptului de proprietate privat. (Pop L.,1996, pg. 29.)

În ceea ce privește ideiile economice, cu atât mai mult în cazul doctrinelor, acestea au fost generate de interese legate de obiecte și forme ale proprietății. Interesul poate fi al unui individ, comunitate, grup social, națiuni sau, de ce nu, un interes mondoeconomic. Cunoașterea poziției facțiunii sociale din direcția din care vine o abordare economică este de importanță pentru relevarea relațiilor sociale rezultante cu privire la proprietate.

Independența relativă a teoriei față de realitatea economică, obligă la un anumit relativism în raportarea valorilor teoretice ale doctrinei la realitatea practicii economice. Această propoziție se sprijină, înainte de toate, pe specificul relației subiectiv – obiectiv în economie. Teoria și doctrina nu pot fi decât o reflectare a unei realități subiective, iar uneori chiar imaginate. Dar, odată constituite, ele nu mai joacă un rol pasiv ci – precum profeția autorealizatoare din psihologie – contribuie la conturarea unei imagini apropiate de cea proiectată. Totodată, nu este exclus ca aceleași realități să inspire doctrine diferite, însă practica nu poate accepta decât o singură realitate în curgrea secvențială a timpului (Lupan M., 2009, pg.6).

● Primele manifestări ale economiei ca știință pot fi asociate cu apariția curentului de gândire mercantilist în secolele XVI-XVII, care a influențat viața economică, sub aspect teoretic și practic, până la mijlocul sec. al-XVIII-lea în zonele în care astăzi se află Italia, Spania, Franța, Germania și Marea Britanie. Mercantilismul a apărut și s-a dezvoltat ca urmare a extinderii economiei de schimb, a comerțului. Este epoca marilor expediții și a marilor descoperiri, aurul fiind cel mai căutat bun. Rutele comerciale se extind fără precedent. Din extremul Orient se aduc în Europa Occidentală ceai, mirodenii, mătăsuri. În sens nvers, circulă fier, arme, țesături. Concepția mercantilistă asupra bogăției, atât din perspectivă individuală, cât și statală, își găsește esența în cantitatea de monedă (bani) existentă la momentul dat. Sporirea bogăției, sub această formă, a acumulării de metal prețios, devine preocuparea centrală a indivizilor și a statelor aflate în formare. Cu toate că acest curent de gândire economică manifestă un empirism accentuat, ideile și preceptele emise au vizat găsirea unor soluții menite să ducă la sporirea puterii statului – prin apropierea de bunuri precum bani și aur – și la consolidarea pozițiilor burgheziei comerciale în ascensiune, ca parte a societății ce nu deținea terenuri, însă prin forța averilor dorea să acceadă la influența politică. Prin trecerea la economia de schimb (datorită volumului și valorilor vehiculate), proprietatea este eliberată dintre limitele valorii de întrebuințare și translatată în universul valorii de schimb. Banii, deși considerați „avuție artificială” – în contapondere cu „avuțuia naturală” (pământul, milele, apa) –, încep să fie considerți factor de producție. Această importantă mutație va permite sporirea avuției, a bogăției și multiplicarea posibilităților de acaparare a ei. Comerțul de mărfuri și acumularea de bani devine în epocă cea mai profitabilă sferă a economiei.

Spre sfârșitul perioadei, ideile epocii mercantiliste s-au particularizat pe zone geografice, în concordanță cu politicile economice adoptate și soluțiile preferate pentru creșterea avuției. Astfel, putem vorbi despre trei căi de înavuțire: îmbogățirea prin comerț; îmbogățirea prin industrie; îmbogățirea prin monedă.

Îmbogățirea prin comerț – mercantilismul comercialist – a fost practicată preponderent în Marea Britanie, Țările de Jos și mai puțin în Spania Portugalia și Franța. Sursele de bogăție erau în sfera comerțului și navigației efectuate sub reglementări protecționiste și de favorizarea a expansiunii. Spre exemplu, prin Actele de Navigație ale lui Oliver Cromwell (1651) o navă străină nu putea aduce în Marea Britanie decât mărfuri produse în țara proprietarului navei. În acest mod, se asigura protecția marinei comerciale engleze în detrimentul celor olandeză, spaniolă, portugheză și franceză. Importul și exportul din porturile englezești se putea realiza – aproape exclusiv – prin intermediul navelor construite în docurile porturilor englezești, care aparțineau armatorilor englezi și pe care serveau echipaje și ofițeri autohtoni. Acest tip de economie a favorizat comercianții, iar averile acestora au prosperat.

Mercantilismul englez a fost teoretizat de autorii Thomas Mun (1571-1641), Josias Child (1639-1690) și William Petty (1623-1687). Director al Companiei Indiilor de Est, Thomas Mun și-a formulat concepția mercantilistă preponderent prin intermediul a două lucrări: „Considerații asupra comerțului Angliei cu Indiile Orientale” (1609) și „Tezaurul Angliei în comerțul exterior” (apărută post mortem, în 1664). În scrierile sale apare distincția netă între bani, bogăție și metale prețioase, autorul considerând banii – în virtutea concepțiilor despre proprietate ale vremii – drept mijloc de procurare a avuției, bogăției și nu bogăție ca atare (Hinton R.W.C., 1955).

Îmbogățirea prin industrie – mercantilismul industrialist –, a fost aplicat preponderent în Franța și considera că industria este principalul mijloc prin care se pot obține bani pentru a fi cumpărate metale și pietre prețioase, deci, sporirea proprietății, a averii. Conceptualizat în lucrările lui Jean Bodin (1530-1596), Antoine de Montchretien (1575-1621) și Jean-Baptiste Colbert (1619-1683) a avut drept obiectiv principal acumularea de metale prețioase prin practicarea unei politici protecționiste de dezvoltare industrială, în baza reglementărilor statului.

Jean Bodin a promovat dezvoltarea agriculturii, industriei și comerțului. Antoine de Montchrétien, în lucrarea „Traité de l’économie politique” (1615) aprofundează ideea valorificării bogățiilor naturale ale țării prin munca indigenilor și cu ajutorul statului, a cărui independență – decizie economică, militară – trebuie să fie asigurată. Face distincția dintre monedă, bani și metale/pietre prețioase, pe de o parte, și bogăție, pe de altă parte, subliniind că banii și metalele prețioase, chiar și abundente, creează doar premisa îmbogățirii, dar nu neapărat o și realizează, context în care sunt necesare manufacturi care să ofere comerțului mărfurile necesare schimbului (aducătoar de metale prețioase). Personalitate economică complexă, Jean Baptiste Colbert – ministru de finanțe (Contrôleur général des finances) la curtea regelui Ludovic al XIV-lea – apreciază industria și comerțul, oarecum în detrimentul agriculturii, drept principalele izvoare de bogăție și putere pentru Franța. Pentru a întări breslele și spori numărul manufacturilor a emis peste 150 de edicte cu privire la activitatea acestora. De a semenea, a redus taxele vamale pentru a promova comerțul și industria franceză și a descurajat importurile, care erau percepute ca pierderi de resurse. A creat fabrici și a susținut afacerile țesătoriilor din zona Lyon, care, de atunci, au devenit renumite pentru frumoasele tapiserii și țesăturile fine. A încurajat venirea în Franța și susținut activitatea artizanilor și artiștilor din toată Europa: sticlari din Murano (Italia), constructori de nave din Olanda, fierari din Suedia. A reușit să construiasă o industrie performantă, care producea marfă de calitate, ușor de vândut oriunde în lume. Pentru a ușura comerțul, îmbunătățește infrastructurile și stabilește legături comercile noi, ocupându-se o perioadă de activitatea maritimă a Franței. J.B. Colbert reorganizează comerțul intern prin desființarea vămilor interne (între provincii) și unificarea sistemului de măsuri și greutăți. (Alain C, 2006). Deși resursa „natură” rămâne importantă pentru acumulare de bogăție, această perioadă a demonstrat că o politică adecvată de promovare a ramurilor economice aducătoare de valoare adăugată ridicată poate contribui semnificativ la creșterea avuției.

Îmbogățirea prin monedă – mercantilismul fiduciar – s-a manifesta mai cu seamă în Spania, Portugalia și Franța. Spania și Portugalia au urmărit conservarea și creșterea acumulărilor de metale și pietre prețioase provenite din noile teritorii cucerite. De asmenea, au interzis scoaterea din țară a acestora. În Franța primei jumătăți a sec al XVIII-lea a fost experimentat modelul bancherului de origine scoțiană John Law (1671-1729), a cărui idee centrală este că schimbul reprezintă sursa abundenței, potențata prin circulația rapidă a acestora între agenți economici. În lucrarea sa „Treatise on Money and Commerce”, apărută în anul 1706, elaborează o teorie subiectivă a valorii banilor atribuind ofertei monetare un efect multiplicator și propune o formulare a legilor cererii și ofertei. Teoria este aplicată când devine Director general de finanțe în Franța anului 1720. A promovat banii ca mijloc de schimb și nu ca bogăție intrinsecă. A introdus utilizarea biletelor de bancă în Franța, o bancă centrală garantând pentru valoarea respectivă.

Rezultatele aplicării ideilor curentului mercantilist mercantilist și a politicilor economice de această factură s-au dovedit progresiste dar limitate. Principalul neajuns l-a constituit decliunul accentuat al sectorului agricol, sacrificat în mod deliberat în favoarea dezvoltării industriale. Ca urmare a politicilor vamale excesiv protecționiste, circulația produselor agricole este împiedicată. Regulamentele și spiritul de castă promovat în rândul breslelor generează condiții neconcurențiale (stabilitatea prețurilor și a salariilor) ceea ce va duce la compromiterea trendului dezvoltării industriale. Practica a demonstrat că economia devenea tot mai săracă chiar dacă se acumula tot mai mult numerar din exportul produselor. Considerarea banilor (metalelor prețioase corespondente) ca avuție s-a dovedit o greșală, fundal pe care apare, în planul teoretic al ideilor, gândirea economică fiziocrată.

● Fiziocratismul sau „știința ordinii naturale”, reprezintă, în primul rând, o reacție a proprietarilor de pământ la politicile de etatizare, industrializare și protecționiste exagerate practicate de mercantiliștii francezi. De asemenea, nu este de neglijat nici decalajul pe care agricultura franceză îl înregistra, la jumătatea sec al XVIII-lea, față de cea din Marea Britanie, unde organizarea și mijloacele de muncă erau mai performante.

Dintre susținătorii acestei doctrine se remarcă: Francois Quesnay (1694-1774); Victor Riqueti (1715-1789); Mercier de la Riviere; Dupont de Nemours (1739-1817); Vincent de Gournay (1712-1759); Anne Robert Jacques Turgot (1727-1781).

Contrar credințelor mercantiliste, fiziocrații considerau agricultura ca fiind singura activitate economică în care se realizează „produs net”, celelalte fiind „sterile”. În acest sens, lucrarea „Tabloul economic” (1758-1759), scrisă de cel considerat exponentul principal al curentului, François Quesnay, este sugestivă, autorul propunând ca circulația bunurilor și repartiția veniturilor să se realizeze între trei clase sociale, denumite și împărțite astfel: clasa producătoare (a fermierilor); clasa proprietarilor și clasa sterilă (stipendiată). Acest „tablou” se bazează pe o concepție de interdependență a elementelor componente. Pentru ca sistemul economic să funcționeze, trebuie ca vânzarea produselor să permită reconsiderarea capitalurilor și garantarea dreptului de proprietate asupra bogățiilor. Unitatea de bază a economiei este „ferma capitalistă”, care beneficiază de o deplină libertate de acțiune, în scopul creării „produsului net”. Lucrarea reprezintă prima încercare de a da o reprezentare cantitativă mecanismelor economice (Suta-Sălăjan S., 1994, pg. 68-75).

Susținătorii fiziocratismului susțineau existența unor legi naturale și a unei ordini naturale, care nu trebuie încălcate ci respectate. Ordinea naturală nu este impusă de voința oamenilor ci există în mod natural și spontan. Este ordinea providențiala creată de Dumnezeu pentru fericirea oamenilor. Tot ce pot face oamenii este să încerce să o cunoască și să i se supună. Dar cunoașterea nu este accesibila oricui ci doar spiritelor înalte, de aceea ceilalți trebuie sa accepte „valorile alese” și să se conformeze. Totuși, pentru fiziocrați ordinea naturală dorită nu presupune sec „întoarcerea la natură, la sălbăticie” – teză vehiculată și în literatura franceză a timpului de Voltaire, Denis Diderot ș.a. Din contră, „ordinea naturală înseamnă proprietate, siguranță, libertate – iată întreaga ordine socială”, cum arată Mercier de la Riviére în lucrarea sa, „L'ordre naturel et essentiel des sociétés politiques”(1767), considerată un adevărat cod al doctrinei fiziocrate. De asemenea înseamnă diversitate, A.R.J. Turgot susținând că „oricine uită că sunt state politice separate unele de altele și constituite în mod divers, nu va trata niciodată bine o problemă de economie politică”. Astfel raționalitatea, reprezintă o caracteristică a ordinii naturale promovate de fiziocrați (Suta-Sălăjan S., 1994, pg. 75-90).

În principiu, în toate dezvoltările lor, fiziocrații, în opoziție față de predeceorii lor mercantiliștii, au respins tendințele etatiste și au promovat garantarea proprietății și libertatea economică. Concentrându-se pe studiul microeconomiei, au arătat că din complementaritatea intereselor individuale poate rezulta armonia generală a intereselor dintre clasele sociale, conform principiului „laissez-faire”, principiu care avea să marchezie liberalismul economic.

● Liberalismul constituie una dintre cele mai complete și marcante doctrine ale societății moderne și contemporane, care a sintetizat – în forma sa clasică – ansamblul aspirațiilor și revendicărilor înnoitoare din societatea europeană de la jumătatea sec.al XVIII-lea. În primele sale manifestari, liberalismul a vizat domeniul politic fiind sinonim cu înlăturarea absolutismului, impunerea principiului separării puterilor în stat, a statului de drept, a reprezentativității și a drepturilor și libertății cetățenilor. Totodată, Avântul luat de manufacturi, mașinismul și revoluția industrială din Marea Britanie, dezvoltarea comerțului și interdependențele create de acesta sunt tot atâtea evoluții care au generat un potențial productiv fără precedent și, în mod necesar, un nou tip de societate.

Concepția liberală asupra naturii umane nu este una împărtășită de toți doctrinarii liberali. Totuși, un concept pe care îl asumă toți este acela privind unicitatea ființei umane, atât în raport cu alte specii, cât și cu celelalte ființe umane. Individul este singura realitate, consideră liberalii, toate celelalte concepte reducându-se la acesta. Conform dreptului natural, individul este propriul său stăpân, stăpân al propriului corp și propriei voințe, fiind prin aceasta proprietar. Acesta este sursa ideii că proprietatea este naturală, în această accepțiune, orice individ având o proprietate, pe aceea a propriului corp. În acest context, individul nu este dator cu nimic societății, bunurile pe care o persoană le produce fiind extensii ale corpului și deci proprietăți ale acesteia (Țăranu A., 2005, pg.13).

În planul reprezentat de relațiile economice, liberalismul își propunea înlăturarea relațiilor de producție feudale, înlăturarea oricărei constrângeri economice, diminuarea rolului statului în viața economică și eliminarea restricțiilor pentru schimburile comerciale. În general, proprietatea este justificată prin ideea de muncă, prin faptul că omul care valorifică materia primă din natură, în mod firesc are dreptul asupra produsului muncii sale, acesta nefiind altceva decât un plus de valoare pe care materia primă a câștigat-o prin munca sa exclusivă.

Exponenții liberalismului economic sunt Adam Smith (1723-1790), Jean Baptiste Say (1767-1832), David Ricardo (1772-1823), Robert Thomas Malthus (1766-1834) și John Stuart Mill (1806-1873), constituiți în școala clasică de gândire economică.

Adam Smith, considerat „părintele economiei moderne”, pleacă în realizarea modelului său economic de la controversele politico-juridice înspirate de ascensiunea liberalismului în politică, folosind preponderent baza teoretică pusă la dispoziție de lucrările filozofului John Loke (1632-1704) și ale economistului filozof David Hume (1711-1776). În lucrarea lui D. Hume „Eseu asupra contractului primitiv” (1748), regăsim teoria vieții sociale ale cărei interacțiuni între indivizi se bazează pe interese și nevoi. Identificăm aici, pentru întâia dată, înlocuirea politicii cu economia, funcționarea acesteia reprezentând premisa bunei funcționări a societății: "nevoia și interesul societății sunt cele mai importante legături care ne apropie de guvernământ și de aceea ele sunt legături sacre". Pe de altă parte, în "Tratat asupra naturii umane"(1739), D. Hume arată că simpatia este elementul ce unește egoismul individual cu interesul societății. Având drept premisă conceptul de simpatie al lui D. Hume, A. Smith o validează prin apologia frugalității în lucrarea „Teoria sentimentelor morale”(1759) – cel avut poate mânca hrană mai bună și mai rară, dar nu poate mânca o cantitate semnificativ mai mare decât săracul, ceea ce generează un echilibru în societate, la fel ca și în natură. Astfel, frugalitatea devine un instrument important de moderare a pasiunilor și de reglare a vieții sociale. Acest exemplu simplist a generat teoria lui A. Smith, prin care, natural, sunt egalizate interesele și nevoile: "o mână invizibilă pare să forțeze (pe bogați) să contribuie la aceeași distribuție a lucrurilor necesare vieții ca și când pământul ar fi împărțit în suprafețe egale fiecărui locuitor al său; și astfel, fără să știe, fără să fi avut măcar intenția bogatul servește interesului social și la multiplicarea speciei umane. […] Toate rangurile din societate sunt la același nivel slujind bunei stări a corpului și serenității sufletului" (Smith A., 2006, pg.165).

Vedem, astfel, că teoria economică a lui A. Smith se naște la confluența dintre filozofie (latura morală, cea care s-a dezvoltat ca sociologie) și politică. Economia reprezintă pentru autor o metodă de influențare a socialului, de rezolvare a problemelor acestuia și nu scopul demersului său filozofic. Este ilustrativ, în acest sens, conceptul de „piață”, care, pentru A. Smith nu rezolvă probleme economice, ci două probleme sociale importante ale timpului: motivul războiului/păcii și fundamentul obligației în plan social. Piața este văzută de A. Smith ca locul în care, în mod natural oferta echilibrează cererea și invers. Acest proces natural este gestionat de o "mână invizibilă", cel mai probabil, cea a interesului, care, supunându-se legilor naturale, nu este accesibilă nici statului, nici voinței oamenilor. Astfel, pentru ca piața să producă bunăstare și echilibru este suficient ca să fie lăsată absolut liberă. Nimeni, și cu atât mai puțin statul nu trebuie să se implice în viața economică – în deformarea caracteristicilor piețelor –, mai cu seamă că statul este cel mai prost adminstrator al economiei, "căci el nu cheltuie bani pe care i-a câștigat prin munca proprie ci pe aceia pe care i-a luat de la alții, prin taxe și impozite" (Ross I.S., 1995, pg.154).

Principiul central al gândirii lui A. Smith este cel al interesului propriu, manifestat însă într-un cadru reglementat, același pentru toți participanții. În societatea civilizată oamenii sunt relativ indiferenți unul față de altul. Dar chiar și aici există reguli care guvernează asupra deciziei fiecărui individ: „omul poate alerga cât de mult după avuție, onoruri……și își poate încorda fiecare mușchi și folosi fiecare nerv în lupta cu concurenții. Dar dacă calcă în picioare indulgența spectatorului (adică simpatia) se epuizează complet. Nu se poate admite violarea regulilor jocului” (Smith A., 2006, pg.75).

În “Avuția națiunilor: Cercetare asupra naturii și cauzelor ei” (1776), lucrare suprnumită și “biblia liberalismului clasic”, A. Smith a reușit să sintetizeze cele mai importante cunoștințe acumulate până la el în domeniul economic. A fundamentat cconceptele de „liberă concurență” și „liber-schimb”, bazându-se atât pe studierea comportamentului uman, cât și pe studiul comparativ al diferitelor sisteme contemporane de organizare a economiei. Conținutul lucrării constă în definirea noțiunii „avuție a națiunilor” și analiza amănunțită a forțelor de producție ce concură la crearea și sporirea ei.

Jean Baptiste Say (1767-1832) a dezvoltat și sistematizat gândirea liberală a lui A. Smith în lucrările: „Tratat de economie politică”(1803) și „Curs complet de economie politică practică” (1828-1829). Prezintă economia politică ca reprezentând știința care studiază producția, repartiția, circulația și consumul avuției, atunci când sunt utilizați corespunzător cei trei factori de producție – natura, capitalul și munca –, precum și pe baza raporturilor cerere-ofertă stabilite pe piață. Totodată, a văzut în proprietate un principiu al vieții și progresului (Luțescu G., 1947, pg. 252). În ceea ce privește echilibrul piețelor, J.B. Say se distanțează de A. Smith – și teoria sa cu privire la „mâna invizibilă” – și formulează „teoria debușeelor”, care în esență afirmă că schimbul real în piață se face între mărfuri, banii fiind doar un mijloc. Din acestă perspectivă, interesul fiecărui stat care produce mult este ca și celelalte state să producă asemenea, astfel încât schimburile de mărfuri să se poată produce și evita crizele de supraproducție. Un alt aspect în care se distanțează de A. Smith este aprecierea ca sursă a avuției a oricărui tip de muncă și nu numai a aceleia prestate în agricultură.

David Ricardo (1772-1823) este perceput ca un important continutor al operei lui A. Smith și, totodată, deschizător de drumuri în cel puțin patru direcții: teoria rentei funciare; teoria valorii; teoria rentei funciare; teoria repartiției; teoria costurilor comparative și avantajelor relative în schimburile dintre țări. În lucrarea „Despre principiile economiei politice și ale impunerii” (1817) sunt prezentate reperele gândirii ricardiene, autorul analizând mai ales modalitățile de distribuție a valorii nou create prin activitatea economică.

David Ricardo aprofundează teoria valorii bazate pe muncă, separând conceptele de valoare și bogăție. Delimitându-le clar, Ricardo afirmă că: „valoarea se deosebește esențialmente de bogăție, fiindcă valoarea nu depinde de abundență, ci de greutatea sau ușurința cu care se produc bunurile. Munca unui milion de oameni în fabrici va produce întotdeauna aceeași valoare, dar nu va produce întotdeauna aceeași bogăție” (Dumitru «Mitiță» G., 1939, pg.10). Spre deosebire de A. Smith, care asocia „valoarea” și „munca” doar pentru stadiile precapitaliste, „primitive” ale societății, D. Ricardo susține că legătura este valabilă și pentru economia „avansată”, capitalistă.

Robert Thomas Malthus (1776 – 1834), continua și el dezvoltarea ideilor formulate de A. Smith în „Avuția Națiunilor”, concentrându-și efortul asupra studiului efectelor reciproce ale demografiei și economiei. Principalele sale lucrări sunt „Eseu asupra principiului populației” (1798) și „Principii de economie politică” (1820), aceasta din urmă fiind precedată de numeroase studii privitoarea la legea grâului, a rentei și a sărăciei. În eseul publicat în 1798, atribuie creșterii și dezvoltării economice o viziune pesimistă, considerând că, în lipsa intervenției pentru stoparea sporului demografic natural, populația va crește într-un ritm superior creșterii avuției, ceea ce va genera o stare acută de sărăcie (Coșea M., 2011, pg.323).

John Stuart Mill (1806-1873), considerat ultimul classic al științei economice, realizează o veritabilă sinteză a gândirii economice, pe care o augmentează cu propriile contribuții în lucrarea sa de referință „Principii de economie politică” (1848). Sunt evidențiate aici, din perspectiva staticii și dinamicii economice, ale evoluției societății spre o stare staționară, o serie de probleme ale perioadei respective: influența progreselor industriei și ale populației asupra valorilor și prețurilor; viitorul probabil al celor trei forme ale veniturilor (salariul, profitul și renta) și ale claselor ce le obțin (muncitori, capitaliști și proprietarii de pământ), cu accent special asupra viitorului clasei muncitoare ș.a. J.S. Mill consideră că factorii principali ai valorificării eficiente a resurselor materiale și umane sunt libera inițiativă a întreprinzătorilor capitaliști, a actorilor microeconomici și piața concurențială (Mark Blaug M., 1992, pg.254).

Din gândirea clasică s-au desprins două direcții majore ale gândirii economice, perspectiva asupra proprietății divizându-se și ea între tipul de societate în care proprietatea este preponderent publică și cel în care este mai ales privată.

● Prima este cea prefigurată de Karl Marx (1811-1883) – filosof, economist și om politic german – în lucrarea „Capitalul”, unde se continuă și dezvoltă teoria valorii-muncă, se analizează rolul și formele capitalului și profitului și ale reproducției capitalului social. K. Marx și-a fundamentat teoria pe contradicțiile sociale specifice capitalismului, mai ales din perspectiva condițiilor extrem de grele pe care le îndurau muncitorii în fabrici.

Teoria marxistă susține iminența accelerării crizelor de supraproducție ale capitalismului și posibila rezolvare a problemei prin adoptarea principiilor socialismului. Supraproducția duce la creșterea șomajului și a numărului de falimente, situație ce ar avea drept consecință erodarea continuă a capitalismului care, în acest mod, este condamnat să dispară în favoarea socialismului. În socialism exploatarea muncitorilor este eliminată prin înlocuirea proprietății private cu „proprietatea întregului popor” (proprietate de tip colectiv).

O altă direcție a teoriei marxiste este fundamentată pe conceptul de „exploatarea a muncii”. K Marx afirmă că exploatarea muncii angajatului, muncitorului, este o premisă dar și o consecință a mecanismului de creare și repartizare a valorii. Reluând teza economiei clasice, consideră că valoarea bunurilor și serviciilor este o rezultantă exclusivă a consumului de muncă necesar producerii lor, ajungând astfel la concluzia că însăși capitalul nu este nimic altceva decât „muncă materializată”. Contribuția lui K. Marx la această teorie este includerea „muncii” în categoria mărfurilor. Mai mult, el consideră că numai munca – în calitatea ei de „marfa specială” – are capacitatea de a crea valoare suplimentară, deoarece valoarea salariului muncitorului este întotdeauna inferioară valorii create de acesta în cadrul procesului de producție. Diferența dintre valoarea nou creată și valoarea forței de muncă – plusvaloarea –.este însușită în mod gratuit de către capitalist, reprezentând profitul acestuia. Acestea sunt, din perspectiva proprietății, cele mai importante orientări date de teoria marxistă. Ambele, au drept consecință depersonalizarea proprietății în încercarea de a egaliza rolul indivivizilor în societate.

Analiza realizată de către K. Marx în „Capitalul” reprezintă un moment important în evoluția gândirii economice deoarece, deși pleacă de la tezele școlii clasice (concepția valoare-muncă, analiză la nivel macroeconomic și utilizarea criteriului claselor sociale) realizează o abordare nouă și total diferită a fenomenelor și proceselor economice. Meritele teoretice și metodologice ale analizei lui K. Marx au fost compromise de faptul că aceasta a fost transformată de către partidele comuniste în ideologie a luptei de clasă. Din teorie economică, analiza lui K. Marx a devenit o doctrină a totalitarismului comunist – marxismul –, care a adus grave prejudicii dezvoltării și libertății a sute de milioane de oameni în perioada 1917-1990. (Coșea M., 2011, pg.323-326)

Marxismul a cunoscut o dezvoltare importantă în secolul XX. Interpretări și operaționlizări ale gândirii economice marxiste au fost elaborate de către „militanți revoluționari”. Puternic ideologizată, doctrina lor economică devine concretă, indicând pașii care trebuiau făcuți pentru a transforma societatea, pierzându-se total caracterul filozofic dat de K. Marx operei sale. Obiectivul militanților marxiști nu era căutarea adevărului ci puterea politică.

Principalul exeget al marxismului este Vladimir Ilici Lenin (1870-1924). Climatul social și economic în care viețuiește Lenin este oarecum modificat față de cel contemporan cu K. Marx. Apar monopolurile ca actori de prim plan ai scenei economice mondiale. Forma capitalismului liberei concurențe se diminuează și capitalismul monopolist este în ascensiune, stare pe care V.I. Lenin o denumește imperialism. Pornind de la această modificare a contextului, propune o dezvoltare a tezelor filozofiei marxiste, respectiv teoria imperialismului și a crizei generale a capitalismului. V.I. Lenin dezvoltă și teoria exploatării oamenilor muncii în imperialism, exploatare ce nu mai e realizată numai de către exploatatorii capitaliști din propria țară ci și de către cei străini, aceștia din urmă căpătând și o denumire – burghezia imperialistă – care îi va plasa între dușmanii clasei muncitoare. Doctrina lui V.I.Lenin a devenit ideologia sistemului sovietic (practicat în Uniunea Sovietelor Sovietice Socialiste și, parțial, în state din Estul Europei), iar absurditățile sistemului teoretic nu au mai rămas puncte de interes doar pentru mediul academic, ci au afectat miliarde de oameni (Lupan M., 2009, pg.56).

Eduard Bernstein (1850-1932) s-a remarcat prin aceea că, deși marxist, a criticat o parte dintre concluziile filozofului german în cartea sa „Socialismul evoluționist”(1898). Criticându-l pe K. Marx, E. Berstein negă ideea colapsului iminent al capitalismului și susține că burghezia nu era în întregime parazitară. Tot el opinează că socialismul este rezultatul final al liberalismului și consecință a revoluției (Lupan M., 2009, pg.55).

Rosa Luxemburg (1871-1919) a fost o militantă revoluționară germană, unul dintre liderii Partidului Social Democratic German. Deși a militat constant pentru eliminarea capitalismului, se opune doctrinei lui V.I. Lenin, nefiind de acord cu compoziția claselor revoluționare propusă de acesta. De asemenea îl critică după reușita revoluției din Rusia, prezicând permanentizarea dictaturii sale asupra proletariatului. Se opune și lui E. Berstein, care avea o viziune ceva mai moderată asupra schimbării sociale necesare implementării ideilor marxiste (Lupan M., 2009, pg.55).

Marxismul a fost promovat de către intelectualii socialiști și în România. Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) – membru marcant al Partidului Social Democrat Român – publică în „Revista Socială” mai multe articole, printre acestea fiind și „Ce vor socialiștii români” și „K.Marx și economiștii noștri” (1884). Ulterior, publică lucrarea sa de referință „Neoiobăgia”(1910), în care se referă la problemele agriculturii românești, generate de introducerea relațiilor capitaliste de producție și marcată de subdezvoltare. Opera lui C. Dobrogeanu-Gherea contribuie la răspândirea ideilor economice marxiste în România. Fără a recurge la soluția facilă a dogmatismului, C. Dobrogeanu-Gherea analizează în mod original problemele economiei românești, propune soluții de înnoire a acesteia. Gândirea sa este influențată de cea marxistă, dar cu accente novatoare față de aceasta. În perioada interbelică apare Partidul Comunist Român, ca promotor al ideilor marxiste, însă ideile economice devin simple lozinci în spatele cărora se ascunde dorința de putere putere politică și economică. (Lupan M., 2009, pg.56).

● Cea de a doua direcție desprinsă din curentul clasic al gândirii economice este reprezentată de curentul neoclasic în economie (sau marginalist), contribuții semnificative aducându-și, în faza de început, William Stanley Jevons (1835 – 1882), cu lucrarea „Teoria economiei politice”(1871), Carl Menger (1840-1921) cu „Principiile economiei”(1871) și „Cercetări asupra metodei și științei sociale mai ales în economia politică”(1883) și Leon Walras (1834 – 1910), cu „Elemente de teorie economică pură sau teoria bogăției sociale” (1874-1877). Cei trei au încercat o revigorare a liberalismului prin despărțirea problemelor economice de aprecierile morale și ideologiile politice. Totodată, dacă liberalii clasici considerau că orice marfă are două proprietăți economice, „utilitatea” și „valoarea”, liberalii neoclasici își concentrează atenția numai asupra utilității bunurilor economice, considerând că noțiunea de valoare este vagă și inutilă analizei. Reprezentantii școlii neoclasice sunt adversari ai teoriei „valorii-muncă” și adepți ai teoriei „valorii-utilitate”. Folosind un aparat matematic evoluat școala neoclasică pune un accent deosebit pe conceptele de utilitate marginală, productivitate marginală, cost marginal și venit marginal. Pe această bază ideatică s-au format trei școli de gândire: școala marginalistă engleză; școala austriacă, psihologistă (sau școala de la Viena; școala elvețiană de la Lausanne (cunoscută prin dezvoltarea teoriei echilibrului general – static și dinamic).

Școala marginalistă engleză – promovată de W.S. Jevons – nu își propune să urmărească creșterea avuției, precum A.Smith, ci „calculul hedonistic” al senzațiilor de satisfacție. Postulează că știința economică nu poate fi decât o știință matematică, deoarece se ocupă de cantități. Prezența instrumentarului matematic în teoria economică se datora faptului că, folosind utilitățile marginale, se intenționa să fie măsurate sau cuantificate toate senzațiile „omului economic”

Școala austriacă, psihologistă – fondată de Karl Menger – a elaborat teoria valorii marginale. Principiul utilității marginale pleacă de la observația că pentru un individ, pe măsură ce consumă un bun, satisfacția produsă de creșterea consumului scade, putând căpăta chiar valori negative. Aprecierea utilității finale depinde de subiectivismul individului. Mărimea utilității marginale constă în raportul direct proportional cu intensitatea nevoii, respectiv cu raritatea bunului. Subiectivismul sau psihologismul constă în aceea că aprecierea utilității finale a bunului se face în funcție de măsura în care el satisface trebuințele de moment ale consumatorului. Nu interesează deci să se cunoască valoarea în sine a bunului respectiv, ci a unei părți a acestuia, corespunzătoare cu nevoia imediată a individului.

Școala elvețiană de la Laussane este reprezentată de Leon Walras (1834-1910), care dezvoltă, în lucrarea „Elemente de teorie economică pură sau teoria bogăției sociale” un model unificat al echilibrului general ce include teoriile schimbului, producției, formării capitalului și a banilor. Modelul utilizează principiul maximizării utilității în toate sectoarele de activitate. (Coșea M., 2011, pg.328) L. Urmărind realizarea unui mediu concurențial ideal, propune naționalizarea pământului și desființarea impozitelor. Teoria echilibrului general cunoaște o dezvoltare și prin contribuția lui Vilfredo Pareto (1848-1923) care extinde condițiile matematice ale modelului lui Walras. V. Pareto ajunge la concuzia că în condițiile existenței unui echilibru general, corelațiile sunt funcționale pe baza principiul interdependenței, ceea ce face ca orice îmbunătățire a situației pe piață a unui agent economic nu este posibilă fără înrăutățirea situației altui agent economic.

V. Pareto a elaborat Teoria ordinală a utilității. În concepția sa, pentru a reprezenta diferitele preferințe ale consumatorilor nu e necesar să se măsoare utilitatea în mod numeric, ci trebuie să se ordoneze preferințele acestora. Pareto propune înlocuirea noțiunii de utilitate (care se referea la folosul ce rezultă dintr-un bun economic pentru individ) cu cea de ofelimitate (care indică dorința și plăcerea individului decurgând din acel bun) și cu ajutorul curbelor de indiferență, preluate de la statisticianu F. Edgeworth (1845 – 1926), încearcă să descopere combinațiile posibile la fel de avantajoase de a procura și consuma două bunuri complementare.

Avantajul creat de ideile lui V. Pareto este relevat de o știință emancipată nu numai în fața moralei, ci și a politicii. Noua „imagine” a științei economice arăta o economie politică pur deductivă și non-ideologică, unde legile economice naturale întrețin ordinea. Conștient de dimensiunea încrengăturilor economiei, V.Pareto imaginează economia ca un ansamblu mecanic ce funcționează numai în condițiile existenței suportului instituțional necesar. Societatea omenească ne apare ca un imens agregat de molecule, care face servicii, consumă produse și economisește; de centre sau de glande unde economiile se transformă în capitaluri, iar produsele unele într-altele (Gélédan A., 1988, pg. 160).

Sfârșitul secolului IXX și începutul sec XX consacră ideiile liberalismului neoclasic în țările occidentale, ca explicație firească a mecanismului de funcționare a economiei de piață.

O încercare de conciliere și sistematizare a celor trei curente neoclasice, dar și a unor idei din epocile precedente ale gândirii economice, a încercat să realizeze economistul englez Alfred Marshall (1842-1924). Cartea sa, „Principiile economiei” (1890), apărută în mai multe ediții, succesiv îmbunătățite. Străbătând „Principiile” sesizăm ideea fundamentală, adică ideea teoriei generale a echilibrului cererii și ofertei (Blaug M., 1992, pg. 430). A. Marshall susține că la determinarea prețurilor trebuie ținut seama atât de cerere (respectiv de aprecierile subiective), cât și de ofertă (respective de costurile de producție, determinabile în mod obiectiv). În funcție de orizontul de timp uneori se află pe primul plan elementul subiectiv, alteori cel obiectiv, dar întotdeauna ele acționează împreună. Pe termen scurt, factorul determinant al prețurilor este cererea (implicit aprecierile subiective), iar pe termen lung oferta (respectiv costurile de producție). În acest context, A. Marshall a optat pentru utilizarea metodei empirice în analiza economiei, aceasta fiind aprciată ca servind obiectivelor științei economice. Fixarea unui cadru teoretic unificator cerea o viziune adecvată asupra realității, iar legile economice trebuiau înțelese ca tendințe care arătau numai „ceea ce este” (viziunea pozitivă), fără a arăta și „ceea ce ar trebui să fie” (viziunea normativă), deci fără condiții de natură etică (Gélédan A., 1988, pg.115).

În jurul personalității lui A. Marshall s-a format o adevărată școală neoclasică, Școala de la Cambridge, care a extins aria de investigare a economiei de piață. Depășind complexul mecanic, dar nu și tentația evoluționistă, A. Marshall a creat un produs științific care s-a impus repede pe piața ideilor și care a dominat modul de gândire economic până la John Maynard Keynes.

● John Maynard Keynes (1883 – 1946), autorul lucrării „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor și a banilor” (1936) – lucrare scrisă în perioada în care omenirea s-a confruntat cu efectele grave ale crizei economice din 1929-1933 – reformulează teoria economică în baza următoarelor direcții: analiza economică are un caracter preponderent macro-economic, operând îndeosebi cu mărimi agregate ca: venitul național, oferta globală, cererea globală, nivelul ocupării forței de muncă, echilibrul la scara economiei nationale; ocuparea forței de muncă, are un rol central; în situația de depresiune (criză), în condițiile subocupării forței de muncă este necesară intervenția statului, care trebuie să încurajeze consumul și investitiile, în vederea creșterii cererii și a gradului de ocupare a fortei de muncă .

J.M. Keynese este un creator de școală de gândire economică prin aportul pe care 1-a adus în următoarele domenii: reformularea teoriei monetare contemporane, cu accent pe diferența dintre economia monetară și economia de tip barter; crearea unui model de echilibru general al economiei care, prin empirismul său, este aplicabil politicilor economice; explicarea faptului că economia capitalistă concurențială nu poate menține în mod automat ocuparea deplină a forței de muncă; regândirea și reformularea rolului statului în economia modernă (Coșea M., 2011, pg.328)

Realizarea echilibrului economic este explicată pe baza principiului multiplicatorului (influența pozitivă a investițiilor asupra venitului) și a acceleratorului (influența pozitivă a consumului asupra investițiilor viitoare). Rezolvarea dezechilibrelor necesită inclusiv intervenția statului, dar prin pârghii economice și instrumente economice – (credit, dobânzi, politica fiscală, monetară, bugetară etc.) pentru a influența atât consumul gospodăriilor, cât și investițiile întreprinzatorilor (Popescu D., 2000, pg.81).

În perioada de după cel de-al doilea război mondial, analiza keynesiană a venitului național a fost unanim acceptată de către economiști și politicieni. Opinia potrivit căreia cererea agregată este cea care determină nivelul de activitate economică a dus la convingerea că, pentru a controla nivelul activității economice și a obține ocuparea deplină a forței de muncă, este suficient a crește nivelul cheltuielilor consumatorilor, domeniu în care guvernul, statul în general, poate exercita o influență deosebită (Popescu D., 2000, pg.58).

În perioada postbelică, economiștii, care au adoptat ideile lui J.M. Keynes s-au grupat în curentul de la Cambridge, grupare care a susținut diminuarea rolului creditului și dobânzii, și utilizare altor instrumente de interventie a statului în economie: investițiile de stat, împrumuturile de stat, controlul prețurilor și salariilor, legea bugetară ș.a. În consecință, ei propun măsuri de impulsionare a veniturilor pentru favorizarea consumului și o politică bugetară favorabilă relansării efortului investițional.

● Studiile privind evoluția gândirii economice în secolul XX relevă existența a două direcții importante de cercetare: o direcție caracterizată prin reluarea și continuarea analizei realizată de către marile școli de gândire economică și o altă direcție caracterizată prin încercarea de a găsi o cale proprie, originală de analiză. Literatura economică numește prima direcție „ortodoxă” iar cea de a doua direcție „heterodoxă”.

Din primul grup se disting „Teoria dezechilibrelor” – susținută de Edmond Malinvaud (1923-2015), în lucrarea „Theory of Unemployment Reconsidered” (1977) –, „Teoria monetaristă” – promovată de Friedrich. Hayek (1899-1992) și Milton. Friedman (1912-2006) –, „Teoria selecției publice” – propusă de Arthur Betz Laffer (n.1940) și James McGill Buchanan (1919-2013) – și „Modelul creșterii echlibrate pe termen lung” – realizat de către Robert Solow (n.1923). În perioada de după cel de-al doilea Război Mondial, o formă de adaptare a keynesismului la condițiile acelei perioade o reprezintă „sinteza neoclasica" sau teoria despre „economia mixtă”, formulată îndeosebi de Paul A. Samuelson (1915-2009), în viziunea căruia economiile dezvoltate contemporane se bazează pe îmbinarea mecanismului pieței cu diferite forme de intervenție statală, precum și pe armonizarea macroeconomiei cu microeconomia (Coșea M., 2011, pg.333). „Teoria reglementării” – apărută în deceniul șapte al secolului XX, care continuă principiile școlii keynesiene, având însă și legături cu școala marxistă. Reprezentanții proeminenți ai acestei orientări sunt francezii Michel Aglietta (n.1938) și Robert Boyer (n.1943). Tipul de reglementare al economiei constituie obiectul de analiză al acestei teorii. Se consideră că secolul XIX s-a caracterizat prin tipul de reglementare concurențial, în condițiile în care principiile de bază ale concurenței erau prezente pe piață. Inexistența presiunilor sindicale și slaba intervenție a statului în economie permiteau menținerea unui sistem flexibil de prețuri și salarii ceea ce a condus la o relativă stare de stabilitate și o manifestare limitată a crizelor. La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, reglementarea concurențială nu mai este însă efectivă, iar recesiunea din 1929-1933 impune un nou tip de gestiune a raporturilor dintre muncă și capital, în contextul creșterii rolului statului în economie. Teoria reglementării consideră că, din acel moment, concurența nu mai poate reglementa economia, fiind înlocuită de monopoluri. Astfel, din deceniul patru al secolului XX, reglementarea economiei este din ce în ce mai mult realizată în afara relațiilor de piață, prin intervenția statului și acțiunile monopolurilor. Reprezentanții teoriei |reglementării considera că după 1970 (moment marcat de prima criză a petrolului) nici reglementarea monopolistă nu mai este eficientă, iar statul și-a pierdut rolul de „garant al interesului general”. În esență, ei explică recesiune mondială din perioada 2008-2010 prin „criza modului de reglementare monopolist bazat pe principiile fordiste ale producției și consumului de masă”. Ei propun trecerea la un mod de reglementare care ar consta în adoptarea unui nou tip de raport salarial, fondat pe colaborarea dintre angajați și angajatori și instituționalizarea unui mod de reglementare la nivel mondial care să controleze și să limiteze lupta concurențială pe piața internațională (Coșea M., 2011, pg.332)

Principalul reprezentant al heterodoxismului este considerat Joseph Schumpeter (1883-1950). Lucrarea sa „Business Cycles” (1939) promovează teoria conform căreia „inovația” este singura justificare a profitului, iar progresul tehnic explică așa-numitul proces al „distrugerii creatoare”. J. Schumpeter vede progresul tehnic într-o perspectivă evolutivă, arătând că atunci când progresul tehnic ajunge la maturitate sau stagnează, creșterea economică scade ca intensitate și ritm. O altă direcție importantă a evoluției gândirii heterodoxe o reprezintă „teoria instituționalismului” promovată de către John Kenneth Galbraith (1908-2006). Această teorie încearcă o încadrare a principiilor și normelor economice într-un complex de „instituții” prin care înțelege: reguli, comportamente, tradiții, convenții și cutume care determină tipul acțiunii economice a individului, grupurilor sociale și a întreprinderilor. Pe baza acestor afirmații, J.K. Galbraith introduce în gândirea economică conceptul de „filiera inversă” prin care înțelege procesul de creare și impunere, prin ofertă, de către monopolurile producătoare a unui anumit tip de cerere atât la nivelul consumului individual, cât și al consumului public (Coșea M., 2011, pg.333).

Efect sau cauză a victoriei sistemului capitalist asupra celui socialist, globalizarea reprezintă un proces care a suscitat și continuă să suscite un mare interes. A devenit, însă, evident faptul că globalizarea constituie destinul implacabil spre care se îndreaptă omenirea, toți fiind afectați într-o măsură mai mare sau mai mică de desfășurarea sa ireversibilă (Cornescu V., 2004, cap.XIV).

O teorie, un sistem economic, reprezintă, în ultimă instanță, o metodă distinctivă de a încerca găsirea de răspunsuri la întrebările economice fundamentale. Sistemele de acest fel sunt din ce ăn ce mai complexe. „Ele includ producători de orice fel – cu proprietate publică sau privată, ca și cei cu proprietate autohtonă sau străină. Ele includ consumatori de orice fel – tineri și bătrâni, bogați și șomeri. Ele includ, legi (cum ar fi cele referitoare la drepturile de proprietate), reguli, regulamente, taxe, subvenții și orice alte pârghii utilizate de guvern pentru a influența ce se produce, cum se produce, cine și cât primește. Ele sunt, de asemenea, influențate de obiceiurile de orice tip posibil și de întreaga gamă de mentalităti și valori contemporane. Atunci când privim în detaliu orice economie reală, vom descoperi cum comportamentul socio-economic este rezultatul unui amestec. În realitate orice economie este o economie mixtă”.

Deși problema proprietății este adesea tratată numai sau prioritar din perspectivă juridică ea are, înainte de toate, un conținut economic și social. Unul dintre aspectele majore îl constituie ceea ce economiștii numesc „realizarea economică a proprietății”, care se concretizează în procesul de valorificare a obiectului proprietății, în concordanță cu interesele economice ale proprietarului și în conservarea și dezvoltarea averii. Procesul repartiției asigură recompensarea factorilor de producție, iar prin schimb se realizează satisfacerea trebuințelor pe bază de echivalență, prin transferul bunurilor contra bani cu respectarea drepturilor de proprietate. Realizarea economică a proprietății stă și la baza menținerii și consolidării autonomiei, independenței funcționale precum și a drepturilor sociale în societate (Crețoiu G., 2007, pg. 84).

Înțelegând avuția ca o materializare a proprietății, putem concluziona că epocile gândirii economice au avut în centrul preocupărilor acest aspect, perspectiva fiind diferită: crearea avuției la Adam Smith, repartiția avuției la David Ricardo și creșterea avuției la John Maynard Keynes