Proprietatea Intelectuala

În istoria și evoluția societății umane, omul a inventat, a creat, a dezvoltat, la început pentru uzul său individual, apoi pentru cel al colectivității din care făcea parte. În trecut creația era considerată un bun comun ce intra imediat în beneficiul public, aparținea tuturor și nu exista o formă de protejare a acesteia, oricine putea folosi o inovație recentă, putea copia și imita după bunul plac.

Societatea a parcurs etape succesive de dezvoltare influențate de gândirea omului și mediul înconjurător, de modul de organizare a unei colectivități, de stratificarea socială și de relațiile de comerț stabilite. Totodată s-a dezvoltat și simțul artistic care a îmbrăcat diverse forme de manifestare și de reprezentare.

Expresia proprietate intelectuală are în vedere creația spiritului uman, tot ceea ce imaginația și inteligența omului au creat de-a lungul timpului: opere artistice, opere literare, operele de arhitectură, operele fotografice etc. Toate aceste forme de manifestare sunt produsul intelectual al cuiva care își revendică proprietatea asupra lor, iar orice definire și evoluție conceptuală a proprietății intelectuale nu poate fi realizată fără apelarea la formele de protecție oferite de domeniul juridic.

Pentru fiecare dintre noi simțul proprietății asupra unui simplu obiect ne creează o stare de liniște, cumpărându-l devenim proprietarul său, îl putem utiliza după bunul plac, chiar îl putem împrumuta, fără a ne pierde dreptul de proprietate asupra lui. Ni se pare inadmisibil ca cineva să ne ia acel obiect și să îl utilizeze fără permisiunea noastră, chiar dacă îl va înapoia mai târziu în stare bună. În ceea ce privește proprietatea intelectuală, noțiunea de proprietate este la fel de evidentă, astfel s-a născut ideea că o creație este proprietatea autorului său și în consecință trebuie să fie protejată.

Proprietatea intelectuală reprezintă un domeniu delicat și complicat în sine, aflat la granița dintre creativitate, identitate culturală, politică socială, aspecte economice, tradiții culturale și dezvoltare tehnologică. Pentru a analiza originea și evoluția proprietății intelectuale este necesară o distincție fundamentală în ceea ce privește terminologia utilizată, și anume împărțirea în două mari categorii:

-proprietate intelectuală industrială are în vedere protejarea rezultatelor creației care pot fi valorificate prin produse și procese noi, inovative. Proprietatea industrială acoperă invențiile, desenele și modelele industriale (design industrial), mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu, denumirile de origine sau indicațiile geografice, numele comercial, firma și emblema. Cel mai elocvent exemplu de proprietate industrială este brevetul care acordă utilizarea și aplicarea exclusivă a unei idei de către un inventator pentru o perioadă determinată de timp. Legislațiile existente nu definesc noțiunea de invenție, totuși multe țări definesc invențiile drept soluții noi la probleme de natură tehnică, care pot fi mai vechi sau mai noi, obținute prin intervenția omului;

– copyrightul protejează operele de creație precum operele literare (romane, poezie, ziare și articole științifice), opere muzicale, opere artistice (pictură, sculptură și fotografie), opere de arhitectură și alte categorii.

Originea proprietății intelectuale

Deși conceptul de proprietate intelectuală apare în secolele XVII-XVIII, odată cu dezvoltarea industrială și necesitatea protejării produselor noi, acesta are origini străvechi. Vom prezenta în paralel câteva date relevante atât pentru copyright, cât și pentru proprietatea industrială, întrucât contextul istoric a determinat o evoluție în paralel a celor două concepte pe fondul unor evenimente istorice, economice și sociale de anvergură pentru fiecare epocă în parte.

Plasseraud și Savignon plasează originea noțiunii de proprietate intelectuală în Antichitate, citându-l pe istoricul grec Phylarchos, care amintește că în colonia greacă Sybaris din Italia de Sud, locuitorii erau renumiți pentru gastronomia locală: „Dacă unul dintre bucătari ajunge să creeze un fel de mâncare de o calitate excepțională, asemenea era privilegiul acordat încât nimeni altcineva decât el însuși nu avea dreptul de a utiliza această rețetă înainte de a trece un an de zile, cu excepția propriului inventator, pentru ca acesta să o poată folosi în beneficiul propriu și de a-l încuraja pe ceilalți să realizeze alte invenții printr-o competiție activă”.

Menționată și de către scriitorul grec Athenaios de Naucratis în „Banchetul înțelepților”, o lucrare din secolul III după Christos, povestirea lui Phylarchos face o descriere a unei forme de protecție a invențiilor foarte apropriată, prin mecanismul și intențiile sale, de brevetele moderne: un monopol de exploatare pentru un an de zile acordat inventatorului, ca un stimulent economic cu scopul de a promova o „artă utilă”. Nu există o altă mențiune asupra acestui obicei local, iar Lapointe susține că nimeni nu a mai aplicat acest sistem în lumea antică și că probabil a dispărut odată cu distrugerea orașului de către crotoniți, în secolul al VI-la înainte de Christos. Putem afirma că acest moment marchează instituirea dispozitivului juridic de divulgare a unei invenții specific structurii actuale a dreptului de proprietate intelectuală.

În evoluția istorică a omenirii, Evul Mediu este caracterizat drept o perioadă mai puțin fecundă pe plan tehnologic și fără preocupări de protejare a invențiilor, în schimb remarcăm importanța măsurilor instituite în vederea reglementării comerțului și industriei, precum monopolurile acordate prin intermediul privilegiilor (legi private, privatae leges), prin care beneficiarii acestora se situau în afara ariei de influență a legilor comune și puteau să comercializeze anumite mărfuri sau să realizeze anumite activități. În această perioadă, negustorii și meșteșugarii s-au constituit în bresle de meserii pentru a-și asigura calitatea produselor lor, pe care le identificau prin intermediul unui sigiliu al breslei din care făceau parte. Acest sigiliu poate fi considerat drept strămoșul mărcilor de astăzi ce permite identificarea unui produs care va fi valorificat ulterior. Dar în acea epocă breslele nu erau deschise către inovația tehnică, pe care o considerau o formă de concurență neloială, iar inspectorii meșteșugarilor vegheau la menținerea tradițiilor și a conservatorismului.

Astfel de privilegii nu se mai regăsesc înainte de secolele XIV și XV în Europa, perioadă în care suveranul acorda privilegii inventatorilor sau celor care doreau să-și plaseze produsele sub protecția lex privata, care nu se supunea legii comune. Regele autoriza aceste privilegii sub forma de litterae patentes, scrisori deschise pe care aplica un sigiliu regal. Macleod semnalează o serie de „scrisori de protecție” acordate meșteșugarilor străini în Anglia regelui Eduard al III-lea (1312-1377).

Considerăm că acesta este momentul în care a fost creat și legitimat dispozitivul juridic de inventariere a cunoștințelor tehnice noi, utilizate de către puterea locală drept stimulent pentru importul lor din străinătate și difuzarea lor locală, adică echivalentul transferului tehnologic de astăzi.

Pamela Long menționează că în 1421 artistului italian Filippo Brunelleschi i se acordă pentru prima dată un brevet de exploatare a invenției sale din domeniul manipulării mărfurilor destinate transportului fluvial de mare tonaj, prin care îi sunt recunoscute drepturi exclusive pentru o perioadă de trei ani. Astfel, se cuvine să analizăm puțin această etapă: rolul ingeniozității individuale în invenție, până atunci ascunsă în colectivitatea de tip medieval, începe să fie recunoscută în societățile occidentale în Renaștere. Disputele privind prioritatea față de noile invenții devin din ce în ce mai frecvente, iar inventatorul se va afirma tocmai prin aceste litigii și va fi recunoscut de către societate prin fructul ingeniozității sale care se va dovedi utilă mai departe publicului.

Invențiile vor începe a fi protejate prin garantarea de drepturi exclusive ale autorilor asupra creației în 1474 când Republica de la Veneția promulgă legea Parte veneziana: autoritățile decid structurarea sistemului de patente care specifica faptul că invențiile noi, după ce au fost puse în aplicare, trebuie să fie comunicate autorităților pentru a obține o protecție legală împotriva unor eventuale contrafaceri. Plasseraud și Savignon consideră astfel că Legea venețiană asupra brevetelor de invenție constituie actul de naștere a proprietății industriale ce se bazează pe patru justificări: încurajarea activității de a inventa, o compensație pentru cheltuielile suportate de către inventator, un drept al inventatorului asupra creației sale și utilitatea socială a invenției. Unul dintre beneficiarii de marcă ai acestui sistem a fost Galileo Galilei care obținea mai târziu, în 1594, un brevet destinat unui sistem de irigații.

În Anglia recursul frecvent la patents a impus crearea unei legislații care să evite abuzurile, mai ales către sfârșitul perioadei elisabetane (1558-1603), când curtenii și clienții acestora și-au acordat privilegii pentru motive pur fiscale. Aceste abuzuri au avut un impact deosebit asupra industriei și comerțului, încât au determinat adoptarea English Statute of Monopolies (1623), care abolea monopolurile ce se multiplicaseră și impunea în schimb restricții privind utilizarea de patentes. Monopolul era limitat astfel la 14 ani, adică perioadă echivalentă formării unui ucenic în epocă și se restrângea conform principiului „true and first inventor”. În opinia Christinei Macleod, Statutul Monopolurilor din 1623 nu și-a dovedit eficacitatea și anumite corporații i-au exploatat lipsurile, iar sistemul de patents a rămas apanajul grupurilor de interese private pe tot parcursul secolului al XVII-lea.

Primele protecții acordate proprietății intelectuale

Tripticul tipar-operă-beneficiu are o semnificație deosebit de utilă pentru studiul nostru pentru a înțelege modul în care relația dintre creație și protecție s-a născut și a evoluat de-a lungul timpului.

Un adevărat sistem de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală s-a realizat la scară largă la mijlocul secolului al XV-lea, odată cu revoluția tiparului. În 1437, Gutenberg inventa procedeul tipografic de tipărire care a permis accelerarea multiplicării operelor și a marcat debutul unei difuzări mai largi a operelor, implicit câștiguri pentru tipograf, librar și autor. Pentru acesta din urmă devine important ca numele lor să apară pe fiecare exemplar. La început avantajul financiar revenea tipografului, care putea reproduce operele fără a plăti ceva autorului. Se difuzează opere care la început erau texte vechi, juridice sau religioase, fără un autor menționat.

În Anglia prima presă de tipărit începe să funcționeze în 1476. Primul privilegiu regal acordat pentru comerțul cu cartea a fost crearea titlului de Tipograf al Regelui acordat în 1504 lui William Facques, care îi permitea acestuia să dețină drepturi exclusive pentru tipărirea actelor oficiale regale. Până la 1557, coroana britanică reorganizează corporațiile sau ghildele pentru tipografi și editori, cunoscute sub denumirea de Stationers’ Company, cărora le acordă un monopol virtual de tipărire și editare, atât pentru Londra cât și pentru alte regiuni. În fața controversele religioase din 1559, regina Elisabeta I emite un ordin împotriva publicării oricărui tip de text care nu fusese în prealabil avizat de cenzorii numiți de coroană. În consecință, corporațiile și ghildele avizate erau obligate să păstreze un registru al cărților cu licență, coroana având dreptul de a extinde sau anula o licență sau să o limiteze pentru un timp considerat potrivit. Protecția deriva nu din proprietatea asupra  ideilor, ci dintr-un ,,privilegiu”, oferit numai prin ,,bunăvoință” regală.

Pentru a nu descuraja creația literară, și alte monarhii europene au instaurat sistemul privilegiilor (Italia în 1495, Franța în 1507) care a durat un timp destul de îndelungat și a produs un clivaj între tipografii regali și cei provinciali. Sistemul de privilegii acorda suveranului libertatea totală de a acorda unei singure persoane drepturi de exploatare, iar editorii puteau trata cărțile ca fiind proprietatea lor.

Secolul al XVIII-lea a debutat printr-o transformare dramatică în viața culturală din Europa prin apariția clasei de mijloc preocupată de lectură și o adevărată explozie a comerțului de carte. Anglia secolului XVIII aflată sub influența filozofului John Locke a lansat noțiunea de individualism, iar sub aspect politic sistemul parlamentar a înlocuit monarhia absolută. Aceste schimbări au avut impact asupra librarilor și tipografilor care au început să ceară o formă de protecție a dreptului de autor, prin invocarea unei teorii a proprietății intelectuale. Alfabetizarea și gustul pentru citit și-au pus amprenta asupra sistemului de publicare a cărții, astfel oferta editorială s-a extins. Scriitori deja consacrați, precum Daniel Defoe sau Denis Diderot, încep să ceară remunerații mai mari pentru operele lor, își vând drepturile doar pentru o singură ediție și simt astfel gustul pentru proprietate pe care o pot transmite prin intermediul unui contract. În fața unor cereri prea mari ale pieții, începe practicarea pirateriei în scopul obținerii unui profit rapid.

În acest context, parlamentul englez adoptă în data de 10 aprilie 1710 Statutul Reginei Anne, prima lege asupra dreptului de autor în sensul modern al termenului, ce recunoștea pentru prima dată existența unui drept individual al autorilor asupra operelor (vezi Anexa 1). Legea instituia obligativitatea înregistrării lucrărilor publicate la Oficiul Papetăriilor, proteja titularul împotriva copierii neautorizate și asigura o protecție pentru o perioadă de 28 de ani de la data primei publicări. Statutul care ,,încuraja oamenii […] să compună și să scrie cărți utile” poate fi considerat piatra de hotar în domeniul protecției dreptului de autor, model de referință pentru reglementările în dreptul comun. Prin acest statut s-au introdus două noi concepte: autorul a fost confirmat ca deținător de copyright, precum și principiul unui termen determinat de protecție pentru lucrările publicate. De asemenea, actul legislativ făcea referiri la sistemul depozitului legal, întrucât prevedea ca nouă copii ale unei cărți să fie trimise cu titlul de depozit în anumite biblioteci de pe teritoriul britanic. Viitoarele acte legislative referitoare la copyright au introdus protecția și pentru alte categorii de lucrări, iar termenul de protecție a fost și el extins.

Etape noi importante în evoluția dreptului de autor s-au produs în Franța la sfârșitul secolului al XVIII-lea: în 1777 Consiliul regal instituie obligația către tipografi de a avea aprobarea autorului unei opere sau a moștenitorilor acestuia pentru a putea publica o lucrare. Decretele Adunării Naționale din 1791 și 1793 au instituționalizat conceptul de proprietate literară, plecând de la ideile revoluționare ale epocii: “cea mai sacră, cea mai personală dintre toate proprietățile este opera ca fruct al gândirii unui scriitor […] pe toată durata vieții și câțiva ani după moartea lor nimeni să nu poată dispune fără consimțământul lor de produsul creat. Totodată apar noțiunea de domeniu public și principiile fundamentale ale dreptului de autor modern. După modelul francez au urmat alte țări care din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au adoptat legi naționale asupra dreptului de autor. Legislația franceză a drepturilor de autor, la rândul său construită pe Actul Revoluționar din 1793 a avut o mare influență pe continentul european, asupra Convenției de la Berna, mai ales asupra drepturilor morale care au în vedere latura estetică a unei creații.

Constituția Statelor Unite ale Americii din 1787 și Legea federală din 1790 (Copyright Act) acordau autorilor prerogative inspirate din copyrightul britanic, iar o serie de țări din Europa precum Norvegia, Danemarca (1741), Spania (1762) au adoptat măsuri de sprijin pentru autori, în sensul controlului publicării operelor scrise.

Din analiza celor două sisteme de protecție a proprietății intelectuale din Franța și Anglia prezentate în lucrare concluzionăm că dreptul de autor, respectiv copyrightul, sunt justificate de următoarele repere:

-dreptul natural este un drept obligatoriu pentru societatea umană și conferit prin legea naturală, astfel autorii trebuie să primească o recompensă pentru fructul muncii lor și să devină stăpânii propriilor creații intelectuale;

-argumentul cultural promovează ideea că artiștii și scriitorii servesc interesul publicului, iar  beneficiile dobândite încurajează creația;

-argumentul economic vizează protejarea unei investiții și prevenirea competiției neloiale în raport cu analiza dintre cheltuielile implicate și beneficiile obținute.

Aceste trei tipuri de argumente diferă de la o țară la alta, în funcție de stadiul de dezvoltare, politicile culturale și educaționale, strategiile pe termen mediu și lung ce susțin societatea per ansamblu.

Un aspect extrem de relevant îndeosebi pentru o țară precum România este acest argument economic. O economie aflată în dezvoltare depinde în mare măsură de achiziționarea tehnologiei de ultimă generație. Protejarea excesivă a proprietății intelectuale sau prețul prohibitiv de achiziție a informației constituie piedici în calea accesului la aceste tehnologii.

1.3 Copyright

1.3.1 Concepte și evoluții

Dintr-o perspectivă estetică, legile referitoare la copyright rezervă câteva interpretări aparte: termeni specifici domeniului estetic, precum originalitate, operă, autor sau reproducere sunt în fapt esența protecției intelectuale literare, dar sunt termeni care nu sunt interpretați în sensul lor uzual. Termeni precum reproducere și originalitate sunt utilizați în context estetic, dar și legal. Schimbarea semnificației între reproducere, copie, imitație a avut loc în secolul al XIX-lea, într-o perioadă în care imitația era considerată un termen legal stipulat de prevederile din 1862 incluse în Fine Arts Copyright Act.

O schimbare remarcabilă în definirea conceptuală a proprietății intelectuale literare s-a produs cu adevărat în secolul al XIX-lea.

David Saunders atribuie diferențele dintre utilizările de tip estetic, legal sau uzual caracterului impenetrabil al sistemului legal, unde conceptele legale au o existență independentă de lumea reală, iar înțelesul lor este greu de perceput de către vorbitorul curent. Peter Jaszi observa că „noțiunea de authorship/paternitate literară continuă să fie în mod strategic desfășurată pentru extinderea protecției copyrightului către noile tendințe ale subiectului în cauză […], iar în dezvoltarea copyrightului, paternitatea a fost adesea invocată pentru a justifica însușirea legală a unor eforturi creative sau nu prea“.

Contradicțiile legate de copyright își au rădăcinile în legile romane care considerau că actul scrierii, chiar cu litere aurite, devine parte componentă a hârtiei sau a pergamentului, adică acolo unde au fost prinse sau contopite. Astfel se considera că dacă un poet scrie un poem sau o istorie pe hârtia care aparține altcuiva, un judecător va decide că cel care deține suportul material este proprietarul și nu poetul. Revendicarea cărții sau a hârtiei pe care a fost scrisă și neplata cheltuielilor de scriere va constitui un motiv pentru poet de acuzare de înșelăciune. În consecință, acesta dobândea posesia hârtiei sau a pergamentului în spiritul bunei credințe.

Ne întoarcem la termenul de reproducere care implică asocieri diferite în limbile engleză și franceză și nu are aceeași semnificație în legislațiile franceze și engleze. Termenul de copyright constituie în sine o problemă, se referă la o tradiție specific anglo-americană. Deși legislația de copyright este construită pe aceleași principii fundamentale în toate țările, există divergențe semnificative între codurile naționale.

Expresia drept de autor a apărut relativ târziu, primul care a utilizat această sintagmă în scopul înlocuirii termenului de „proprietate“ a fost A. C. Renouard în lucrarea sa Traité des droits d’auteurs, dans la littérature, les sciences et les beaux-arts. După a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atât noțiunea de drept de autor cât și cea de proprietate literară și artistică au fost utilizate concomitent, ceea ce ne determină să afirmăm că această dublă utilizare are la bază dezbaterea de fond între filosofia și natura reală a drepturilor aflate în joc, precum și relația autorului intelectual cu opera creată.

1.3.2 Tipuri de drepturi de autor

Dreptul de autor este un subiect complex care are în vedere o serie de aspecte specifice cadrului juridic și reglementează atât recunoașterea drepturilor autorilor, cât și limitele care stabilesc utilizatorilor produsele protejate de acest drept. Delimitările sunt relaționate în mod direct cu structurile economice, politice și sociale ale fiecărei țări în parte. Astfel, în sens juridic, dreptul de autor desemnează drepturile conferite autorilor unei tipologii variate de opere indiferent de genul, meritul sau destinația lor. Aceste opere trebuie să fie o realizare personală sau originală. Anumite țări au cerințe specifice legate de o creație, și anume ca aceasta să fie materializată și să existe o dovadă tangibilă a operei, spre exemplu scrisă pe o hârtie, pictată pe o pânză sau înregistrată. O coregrafie este protejată unic dacă mișcările sunt filmate sau scrise în noțiuni scenice, dar opera nu este neapărat nevoie să fie înregistrată pentru recunoașterea drepturilor de autor care se nasc odată cu actul său de creație.

Un autor este în general persoana fizică responsabilă de creația unei opere, iar dacă mai multe persoane au contribuit la crearea ei, atunci vorbim de coautori. Sunt și alte categorii de autori care sunt luați în calcul: autorii operelor publicate sub pseudonim sau opere anonime și autori de opere create la cererea unei terțe persoane, spre exemplu o societate de editare.

Conform Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice din 9 septembrie 1886, asupra căreia vom insista în capitolul dedicat legislației, dreptul de autor protejează modul în care ideile sunt exprimate și are în vedere două categorii de drepturi: drepturi morale și drepturi patrimoniale.

Dreptul moral reprezintă legătura personală care există între autor și opera sa. De aceea, numai autorul are capacitatea de a face o operă publică (dreptul de divulgare), de a permite sau nu copierea sau trunchierea unei opere care ar putea să producă atingere onoarei sau integrității sale (dreptul de respect asupra operei sale). De asemenea, există și dreptul de a face cunoscută sau nu paternitatea asupra unei opere, adică poate semna cu numele său, poate inventa un alt nume sau poate rămâne anonim.

Dreptul moral are caracter perpetuu, nu se prescrie și este inalienabil. Prin acest drept se exercită paternitatea asupra unei opere și respectul la integritate, nu se atribuie în mod eronat opere unui autor care nu le-a creat și un autor nu își însușește opere care nu îi aparțin. În plus, autorul deține aceste drepturi pentru ca o operă să nu fie modificată în mod radical prin adăugiri, ștergeri sau alte schimbări fără știința sa.

Drepturile morale nu generează în principiu nici un beneficiu economic și includ:

-dreptul de paternitate este dreptul de a reclama sau disimula paternitatea unei opere: se referă la recunoașterea calității de autor a unei opere, precum decizia asupra numelui sub care opera va fi cunoscută de către public;

-dreptul de divulgare (dezvăluire), de a decide dacă, în ce mod și când opera este adusă la cunoștința publicului; astfel, o operă poate fi publicată, comunicată, adusă la cunoștința publicului, transmisă etc: prin publicare opera capătă mai multe copii pentru public, adică sunt puse în circulație mai multe copii pentru prima dată. Punerea la dispoziție includea până nu demult canalul tradițional, respectiv cel de tipărire, dar evoluțiile tehnologice din ultimele decenii, care au impus mediul electronic, au generat automat forme noi de publicare a unei opere. În plus, nicio persoană nu se poate substitui autorului sau titularului de drepturi asupra modului de exercitare a acestui drept: un text inedit din arhiva personală a autorului nu poate fi expus, publicat fără acordul acestuia/acestora.

-dreptul la respect, pentru a asigura integritatea morală și fizică a operei: nicio terță persoană nu poate aduce prejudicii asupra reputației unui autor prin intervenția neautorizată asupra textului unei lucrări sau prin retușarea unei fotografii; autorul unei opere poate cere ca în procesul normal de exploatare a unei opere să fie menționate numele său și al operei. Numele unui autor nu poate fi modificat nici dacă drepturile patrimoniale au fost cedate.

Drepturile patrimoniale reglementează exploatarea operei și protejează interesele economice ale autorului sau ale titularului de drepturi. În acest sens este interzisă reproducerea în orice mod și prin orice mijloace a unei opere fără acordul creatorului său. Autorul este cel care autorizează/permite sau nu comunicarea publică a unei opere printr-un procedeu specific (lucrare tipărită, spectacol, film, radiodifuziune etc) și are puteri depline în ceea ce privește adaptarea, traducerea și distribuția operei sale. Față de drepturile morale, aceste drepturi sau o parte din ele pot fi cedate, procedeu care poartă denumirea de transfer de drepturi. Astfel, autorul unei opere poate decide în mod liber transferul drepturilor sale patrimoniale în favoarea unei remunerații/beneficiu sau gratuit, poate alege să nu cedeze decât o parte a acestor drepturi, spre exemplu prin vânzarea drepturilor sale de traducere a unei opere literare unui intermediar pentru ca opera sa să poată fi citită în altă limbă.

Durata protecției drepturilor de autor variază în funcție de legea în vigoare din fiecare țară în parte, de cel care a creat opera și de genul de operă în sine. Opera este protejată pe toată durata vieții autorului și apoi 70 de ani după moartea sa, poate ajunge până la 90 de ani în anumite țări, deși Convenția de la Berna menționează durata de protecție de 50 de ani. După moartea autorului, drepturile sale sunt transferate moștenitorilor săi. Dacă sunt mai mulți autori, sfârșitul drepturilor de autor este calculat în raport cu moartea ultimului coautor supraviețuitor. În situația în care autorul este anonim sau a utilizat un pseudonim, fără ca nimeni să cunoască cine este, durata drepturilor de autor se calculează plecând de la momentul publicării operei. Regimul este identic dacă autorul unei opere este o corporație sau o instituție. După ce perioada de protecție ajunge la sfârșit, opera intră în domeniul public, adică oricine o poate reproduce în mod liber, dar o persoană nu se poate intitula autorul unei opere al cărei creator este mort, întrucât dreptul moral al unui autor este nelimitat și nu dispare după moartea acestuia.

Drepturile patrimoniale includ dreptul de reproducere (fixarea unei opere prin toate procedeele care permit comunicarea către public), dreptul de distribuire și import a operei (acordă autorilor un drept exclusiv de a autoriza distribuirea către public a unei opere prin vânzare sau orice alt mijloc), dreptul de comunicare publică a unei opere ( prin orice mijloace, accesibilă din orice loc și în orice moment de către public), dreptul de închiriere a operei (este un drept exclusiv comercial), dreptul de împrumut, dreptul de adaptare (prin care o operă poate fi supusă procesului de transformare pentru realizarea de opere derivate: traducere, aranjament sau un alt procedeu), alte drepturi care nu fac obiectul studiului nostru și nu sunt supuse unei relaționări cu biblioteca ( retransmitere prin cablu, distribuire prin cablu).

Drepturile patrimoniale pot fi cesionate și pot face obiectul unui contract, dar sunt limitate în timp, neputând fi exercitate după intrarea unei opere în domeniul public, unde oricine o poate exploata în mod liber, fără a solicita permisiunea cuiva, fără a plăti o remunerație, dar cu respectarea drepturilor morale

Drepturile conexe sunt direct legate de drepturile de autor, nu au în vedere persoana care a creat opera, ci toate celelalte persoane care îndeplinesc rolul de intermediari între creator și public. După modelul drepturilor de autor, drepturile conexe asigură protecția din ziua efectivă la care a avut loc difuzarea, înregistrarea sau prestația operei. Categoriile de intermediari care beneficiază de drepturi conexe sunt următoarele:

-producătorii de înregistrări sonore pentru înregistrările lor pe casetă, CD, DVD, blu-ray sau orice alt suport de fixare;

-organismele de radiodifuziune pentru difuzările lor prin canale de televiziune, stații radio sau orice altă modalitate de transmisie;

-artiștii interpreți sau executanți pentru prestația lor, spre exemplu actori, cântăreți, muzicieni.

Copyrightul constituie în fapt un pachet complex de drepturi, care pot fi vândute sau închiriate unor persoane diferite, uneori pentru o perioadă limitată de timp, pot fi transferate, cesionate de către autorul unei opere.

1.3.3 Operele protejate

O operă este eligibilă pentru protecție dacă este originală, rezultat al unei activități de creație, și a îmbrăcat o formă. Calitatea, noutatea, meritul sau valoarea artistică a unei opere nu reprezintă criteriile pertinente de determinare a originalității, iar criticarea conținutului, stilului și mesajului său de către public nu o privează de aplicarea drepturilor de autor.

Drepturile de proprietate intelectuală se instituie odată cu creația, în cazul proprietății industriale fiind necesară înregistrarea pentru a beneficia de drepturi ulterioare. Absența formalităților de înregistrare este prevăzută de cele mai multe convenții internaționale, iar înregistrarea voluntară a unei opere de către un administrator național poate servi ca probă de primă existență necesară în cazul unor diferende judiciare.

Problema fixării unei opere pe un suport material în vederea protecției nu este uniformă, astfel în țările anglo-saxone este necesară fixarea pe o formă materială (scrisă pe hârtie, înregistrată casetă, CD, DVD, stocată pe un disc sau calculator), iar în cazul altor țări nu este cerută această condiție. Instrumentele internaționale de protecție autorizează ambele posibilități și nu obligă o țară să adopte o singură măsură de protecție.

Condiția de originalitate a unei opere este greu de stabilit, întrucât nu există norme universal valabile și o operă considerată originală într-o țară, nu este obligatoriu ca altă țară să o considere la fel. În țările anglo-saxone, tribunalul este cel abilitat să ceară unui autor să demonstreze un anumit grad de competență, de lucru și de judecată pentru ca opera sa să fie considerată originală: este așa-numita teorie a sudorii frunții, care se referă la eforturile utilizate în muncă și, implicit valoarea creației rezultate.

Originalitatea a fost definită prin jurisprudență, întrucât legea nu dă o definiție a acestui concept ci doar exemple ilustrative: cărți, muzică, fotografii etc.

Subiectivismul a fost luat în calcul ca și criteriu de originalitate relativă, iar în acest caz putem considera că o creație este originală dacă este rezultatul unor alegeri arbitrare ale autorului său. În cazul unei fotografii, avem în vedere unghiul, lumina, crearea unui fond, punerea în scenă, deci vorbim de un efort creativ, în consecință fotografia întrunește condițiile de a fi protejată. De altfel fotografia este opera cel mai greu de dovedit că este originală, poate fi considerată adesea o simplă reproducere a unei opere de artă cu caracter pur informativ.

În ceea ce privește înregistrările bibliografice realizate de către biblioteci, au existat întrebări și neclarități din punct de vedere legal dacă acestea sunt originale. Aceste înregistrări sunt o înșiruire de date prezentate după reguli de catalogare AACR2 (Anglo-American Cataloguing Rules, Second Edition) sau alte standarde, iar în teorie cine utilizează aceste coduri trebuie să le reproducă exact. Cu toate acestea se consideră că pentru a crea astfel de înregistrări este nevoie de un efort intelectual pentru a aplica niște reguli. Bibliografiile elaborate de biblioteci, în calitatea lor de lucrări secundare de informare și documentare, sunt protejate precum o compilație și nu pot fi copiate mai mult decât o parte substanțială permisă în cazul oricărei lucrări literare sau științifice.

Sunt două confuzii atunci când se vorbește despre acordarea protecției unei opere: înregistrarea operei pentru copyright și depozitarea obligatorie a operei protejate. Titularul unei opere protejate nu trebuie să înregistreze copyrightul sau să utilizeze simbolul de copyright © pentru a beneficia de protecție. Acest lucru este adesea confundat de persoanele care utilizează Internetul și presupun că dacă nu este nicio mențiune referitoare la copyright, atunci o operă este în domeniul public. Înregistrarea copyrightului este practicată doar în Statele Unite ale Americii pentru lucrările apărute pe teritoriul lor, în vederea reclamării ulterioare a drepturilor de proprietate în caz de litigiu. Autorii unei opere au obligația să depoziteze operele la Copyright Office care operează în beneficiul Library of Congress, în două copii pentru cele publicate în Statele Unite, fiind o cerință obligatorie la maxim trei luni de la data de publicare. Chiar dacă opera nu este înregistrată, depozitarea este obligatorie, Library of Congress le oprește pentru colecții sau le oferă pentru schimb/ transfer către alte biblioteci.

Legislația britanică menționează faptul că o operă artistică, literară, muzicală sau dramatică primește protecție dacă este originală, în ultimă instanță tribunalul este cel care decide dacă o operă este originală sau nu. În sens larg, două elemente asigură condiția de originalitate în Marea Britanie: în primul rând o operă nu trebuie să fie copiată, iar în al doilea rând, un autor trebuie să fi depus mai multă muncă, îndemânare și efort în activitatea de creație. La acestea se adaugă fixarea pe un suport, naționalitatea autorului sau locul primei publicări a unei opere.

Tradiția americană definește acordarea protecției pentru “lucrările originale ale unei persoane care are calitatea de autor, fixată în orice formă tangibilă de expresie”, indiferent dacă ne referim la o operă literară, o pictură, muzică, fotografie. Legislația americană nu definește noțiunea de lucrare originală și nu solicită unicitate, noutate sau probe de merit artistic. În schimb, țările europene susțin că procesul de creație și doar efortul laborios nu sunt suficiente pentru ca o operă să beneficieze de protecție.

Formalizarea unei opere reprezintă a doua condiție de acordare a protecției. Tot ceea ce este tipărit, scris, înregistrat într-o formă beneficiază de protecție.

Cele mai multe țări anglo-americane consideră că o operă este protejată dacă este fixată pe un suport tangibil. Fixarea într-o formă poate însemna scris pe hârtie, stocat într-un calculator, înregistrat pe un disc sau un film. O interpretare în direct care nu este înregistrată sau filmată nu poate beneficia de copyright.

Simplele idei sau fapte nu pot fi protejate: orarul de mers al trenului, o informație care poate fi publicată de oricine într-o broșură.

Titlul unei cărți sau al unui articol nu pot fi protejate, deoarece reprezintă un anunț, o declarație a unui autor, dar dacă sunt înregistrate ca marcă, atunci beneficiază de protecția proprietății industriale. În schimb aranjamentul tipografic al edițiilor publicate ale unor lucrări literare, dramatice sau muzicale, modul în care cuvintele și imaginile sunt aranjate în formatul de pagină, caracterul de literă beneficiază de copyright. O ediție din 2010 a operei Othello de Shakespeare, operă aflată în domeniul public (autorul a decedat în 1616) este protejată de copyright întrucât aranjamentul tipografic este unul nou. Astfel, protecția pentru această ediție va dura până în 2035. Trebuie menționat faptul că protecția pentru aranjamentul tipografic a fost introdusă după invenția litografierii la începutul secolul al XX-lea. Acest procedeu a permis tipărirea la scară comercială pe baza imaginilor fotografice ale unei ediții publicate. La vremea respectivă, o parte din editori reproduceau lucrări literare clasice ieșite din copyright, în timp ce alți editori au copiat cu ușurință lucrări pentru a vinde exemplarele rezultate în concurență cu editorul original. Având în vedere legislația existentă atunci, editorul nu a avut nici un drept de recurs împotriva concurentului care îi copiase aranjamentul tipografic.

Forma tangibilă a unei opere poate include orice este scris pe hârtie, salvat pe un disc (pagini web, grafică pe web, mesaje electronice sau programe de calculator) sau salvat pe un echipament audio sau video.

Aducerea la cunoștința publicului reprezintă cea de-a treia condiție de instituire a protecției unei opere. Un exemplu în acest sens este al scriitorului american Mark Twain care deși a murit în 1910, drepturile sale patrimoniale încă există. The Mark Twain Papers & Project de la Biblioteca Bancroft a Universității California Berkeley a colecționat de-a lungul anilor corespondența scriitorului american, pe care a editat-o și publicat-o în mai multe volume. În anul 2001, cu permisiunea Fundației Mark Twain care deține copyrightul operelor, Mark Twain Papers & Project a oferit spre vânzare o ediție microfilmată a tuturor scrisorilor pe care le deținea în colecții și care nu au fost niciodată aduse la cunoștința publică. Cu toate că nu a existat o dovadă că volumele să fi fost vândute, doar faptul în sine că au fost oferite spre vânzare a dus la extinderea copyrightului scrisorilor până în 2048, adică 140 de ani după moartea lui Twain.

În opinia noastră termenul cel mai corect utilizat în context biblioteconomic este cel de copyright, deoarece termenul de drept de autor este comun vocabularului juridic prin excelență, iar în cazul structurilor infodocumentare și al instituțiilor cu rol de prezervare a patrimoniului cultural și științific atingem relația de exploatare, de valorificare, care se încadrează drepturilor patrimoniale. În studiul nostru propunem termenul de copyright atunci când este abordat în contextul misiunii, funcțiilor și strategiilor bibliotecilor, arhivelor relaționate cu patrimoniul deținut.

Drepturile morale și patrimoniale de autor se află în relație directă cu bibliotecile, în special drepturile patrimoniale, care privesc exploatarea economică a unei opere aflate în colecțiile bibliotecii.

II. Instrumente legale de protecție a proprietății intelectuale

Copyrightul este un subiect dificil din punct de vedere moral, întrucât tradițiile și normele diferă de la o țară la alta, în funcție de interpretări, priorități, de modul de percepție a principiilor și valorilor proprietății intelectuale, a creației. Numeroase țări au politici și legi diverse față de copyright, iar tradițiile s-au stabilit în funcție de preocupările și nivelul de susținere pentru fiecare tipologie în parte: materiale tipărite, opere vizuale, opere cinematografice etc.

Tradiția europeană, în consecință și cea juridică, se bazează pe noțiunea drepturilor morale (droit d’auteur), mai mult pe persoana creatorului decât pe operă, ceea ce permite autorilor dreptul să-și protejeze integritatea sau să revendice paternitatea unei opere.

Tradiția juridică anglo-americană se bazează pe aspectele economice ale unei creații, astfel copyrightul poate fi lăsat spre moștenire sau transferat, dând posibilitatea acumulării unor beneficii de ordin material. Legislația anglo-americană a permis o protecție moderată pentru drepturile morale, astfel operele autorilor pot fi distorsionate fără ca aceștia să se poată opune. Argumentul unei astfel de abordări are la bază percepția conform căreia creația și inovația trebuie să producă forme noi de manifestare în beneficiul societății ca întreg.

Argumentele în favoarea existenței unui copyright într-o societate dezvoltată au fost analizate de către Gasaway și Wiant :

-recunoașterea unui autor în procesul de producere a unei opere de creație constituie un principiu al dreptului natural, în consecință trebuie să beneficieze de o recompensă economică, nu doar una morală;

-producerea unei opere are costuri, cineva va investi timp și resurse financiare care vor aduce alte resurse financiare, return on investment; în mod tradițional a existat o relație simbiotică între editori (cei care reprezintă interesele autorului unei opere) și biblioteci, datorită costurilor de tipărire, editorii s-au bazat pe vânzările către biblioteci pentru a amortiza costurile de producție sau pentru a obține un profit;

-operele de creație sunt bunurile culturale ce aparțin țării unde au fost create, iar aceste țări sunt îndreptățite să instituie legi privind dreptul de împrumut public ca o adăugire la copyright;

-motivarea socială pentru a justifica existența copyrightului promovează o diseminare vastă a operelor pentru a dezvolta conexiuni între diferitele straturi sociale și în scopul progresului unei societăți.

Drepturile de protecție intelectuală din mediul tradițional trebuie să fie transferabile în mediul digital, dar problematica devine mult mai complexă și greu gestionabilă de către biblioteci: cadrul legal în majoritatea țărilor, inclusiv tratatele și convențiile internaționale, a fost creat pentru mediul tradițional, al tangibilului, unde posibilitățile de control asupra drepturilor patrimoniale de reproducere și reprezentare sunt limitate.

Tehnologia facilitează accesul la informație, dar permite în egală măsură piratarea și încălcarea drepturilor de autor. În plus, bibliotecile sunt structurile considerate ca fiind cele mai vulnerabile în mediul digital, intermedierea informațională este supusă unor riscuri greu de gestionat: documentul digital sub forma unui fișier poate fi descărcat și multiplicat cu ușurință de un utilizator neavizat fără a obține permisiunea autorului.

Trecerea drepturilor de autor din mediul tradițional în cel digital aduce în atenție faptul că sunt mai mult decât necesare norme și standarde legate de copyright.

Fiecare țară dispune de propriul sistem de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală, iar la nivel internațional există o serie de instrumente de protecție care specifică un minim de standarde și norme pentru copyright:

-un copyright global include statele care au aderat la un instrument internațional de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală; la nivel european se dorește o armonizare legislativă pentru conținutul creat de un cetățean al unui stat și care este partajat dincolo de limitele teritoriale;

-existența unei limite de acordare a protecției, de regulă de 70 de ani după moartea autorului;

-categoriile de opere protejate;

-drepturile care fac obiectul protecției, morale și patrimoniale.

Distingem două categorii de instrumente legislative structurate după criteriul istoric al apariției lor și după aria de aplicare:

-internaționale: convențiile, tratatele, directivele europene;

-naționale: de regulă legi ale drepturilor de autor și drepturi conexe.

Toate aceste instrumente asigură reciprocitatea și armonizarea protecției proprietății intelectuale. Acordurile internaționale sunt necesare pentru piața globală a produselor informaționale, pentru cercetările științifice, pentru aplicarea conceptelor de utilizare legitimă a operelor protejate, împrumutul public de lucrări derulat în biblioteci sau orice alte alternative de securizare și echilibrare a intereselor diferitelor grupuri de interes.

Nu există un copyright internațional, universal valabil, ci mai degrabă un sistem creat de convenții și tratate, care stabilește norme pentru protecție și care sunt implementate prin cadrul juridic specific fiecărei țări. Tratatele internaționale interconectează națiunile ca să poată stabili un standard minimal de protecție, să poată asigura protecție operelor în mod reciproc prin intermediul propriilor legi și să constituie temeiul prin care protecția urmează a fi extinsă.

2.1 Instrumente internaționale

Regimul modern al dreptului de autor și al drepturilor conexe este structurat în jurul acordurilor internaționale, întrucât majoritatea țărilor care au adoptat legi naționale privind protecția operelor au înțeles importanța depășirii cadrului național și au încheiat acorduri bilaterale, mai ales între țările europene.

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tot mai multe țări au demarat procesul de instituire a unui cadru juridic menit să asigure protejarea proprietății intelectuale, deoarece caracterul teritorial al drepturilor de protecție existente până la acea dată s-a dovedit inadaptabil în fața unei creșteri rapide a schimburilor comerciale, care a adus în prim plan problema armonizării internaționale a protecției prin cele două convenții de la Paris din 1883 și cea de la Berna 1886, ca primi pași spre mondializare. Nevoia de unificare se explică prin asigurarea unei protecții pentru creația literară, artistică și industrială în egală măsură, printr-un ansamblu de drepturi relative dreptului de autor și drepturilor comune, ceea ce asigură caracterul universal al proprietății intelectuale. Astfel orice tip de creație circulă în mod liber și este exploatată, dar în același timp trebuie protejată pentru a nu intra în mecanismul dăunător al contrafacerii. Aceste două concepte diferite, universalismul și nevoia de protecție, explică de ce s-a făcut simțită nevoia creării de instituții internaționale, cu viziune globală, destinate tratării unitare a proprietății intelectuale.

Putem preciza fără echivoc că cel mai mare impact asupra evoluției cunoașterii umane a fost generat de progresul tehnologic care a deschis perspective fără precedent în toate formele de comunicare, în producerea, înregistrarea și transmiterea cunoașterii umane, implicit în dezvoltarea industriilor creative și exploatarea operelor adiacente. În același timp a crescut posibilitatea utilizării nepermise a operelor protejate, ceea ce a determinat ca normele și instrumentele naționale și internaționale care guvernează proprietatea intelectuală să fie constant revizuite pentru a face față noilor provocări și oportunități.

Legislația aferentă drepturilor de autor are în vedere nu doar stabilirea unor drepturi individuale în beneficiul autorilor, are în vedere în mod egal cerințele utilizatorilor și ale societății în ansamblu, în ceea ce privește accesul la cunoaștere și la informație. Pentru a asigura un echilibru corect între interesele aflate în proces competitiv, protecția dreptului de autor face obiectul unui anumit număr de excepții și limitări. Interacțiunea între drepturile exclusive și excepțiile și limitările aferente acestor drepturi constituie cadrul juridic necesar dezvoltării creativității și comunicării.

Din punct de vedere economic, acordarea unui drept exclusiv garantează faptul că autorul va beneficia de o retribuție pentru exploatarea operei sale pentru o anumită perioadă de timp, pentru a stimula procesul de creație. Conform dreptului natural, fiecare persoană are un drept de proprietate asupra rezultatului muncii sale, principiu care se aplică în egală măsură și creațiilor intelectuale.

Instrumentele internaționale nu constituie o sursă de drept direct aplicabilă pentru părțile private, un tratat internațional impune mai degrabă statelor membre obligativitatea adaptării dispozițiilor în legislațiile lor interne. În domeniul drepturilor de autor convențiile stabilesc un anume nivel de protecție în statele contractante în baza principiului tratamentului național și garantarea unor norme minimale. Astfel, operele care aparțin unui stat membru sunt protejate în celelalte state membre în aceeași măsură în care statele respective protejează operele care au ca origine propriul lor teritoriu (principiul reciprocității).

În legislația internațională privind copyrightului, anul 1998 este considerat un punct de cotitură. În Statele Unite un amendament nou la legea privind drepturile de proprietate intelectuală a redus domeniul public, fapt ce a provocat o serie de bariere pentru proiectele de constituire a bibliotecilor digitale . Acest amendament a fost aprobat de Congresul American în defavoarea circulației libere a informației pe Internet. Suntem de părere că s-a instituit o contradicție flagrantă: factorii decidenți vorbesc de importanța erei informaționale, dar în același timp înăspresc reglementările referitoare la diseminarea informației.

Durata copyrightului american care era de 30 de ani în 1909 se modifică în mod considerabil în anul 1998, fapt care afectează iremediabil un sfert din producția de documente și informații a secolului al XX-lea. Doar o carte publicată în Statele Unite înainte de 1923 poate fi acum considerată ca aparținând domeniului public.

Aceeași tendință s-a manifestat și în țările Uniunii Europene, la presiunea editorilor de conținut sub pretextul „armonizării” legislațiilor naționale și pentru a răspunde fenomenului globalizării.

2.1.1 Convenții

Convențiile internaționale și majoritatea legilor naționale menționează că dreptul de autor se aplică operelor literare, științifice sau artistice.

Convenția de la Paris pentru protejarea proprietății industriale (Paris Convention for the Protection of Industrial Property) constituie primul acord internațional al brevetelor de invenție și unul dintre pilonii sistemului internațional al proprietății intelectuale, și anume celei industriale în sensul larg al termenului, concepută pentru a proteja creațiile intelectuale produse într-o țară să fie protejate în alte state prin titluri de proprietate industrială. Semnată la data de 20 martie 1883 de către 11 state, în prezent Convenția numără 174 părți contractante, și a fost revizuită de mai multe ori, la Bruxelles în 1900, la Washington în 1911, Haga în 1925, Londra 1934, Lisabona în 1958, Stockholm în 1967 și modificată în 1979.

Un alt moment marcant pentru proprietatea industrială a fost la data de 14 aprilie 1891, când a fost creat Acordul de la Madrid destinat să administreze înregistrarea internațională a mărcilor, oferind titularului unei mărci posibilitatea de a o proteja în mai multe țări prin depunerea ei la oficiul național sau regional. Înregistrarea internațională a mărcilor poartă și numele de sistemul Madrid și comportă două tratate: Aranjamentul de la Madrid și Protocolul de la Madrid care stipulează condițiile de funcționare a acordului. Protocolul a fost încheiat în 1989 în scopul includerii de elemente noi destinate îndepărtării obstacolelor care împiedicau anumite țări să adere la acord, sistemul devenind mai suplu și compatibil cu legislația fiecărei țări în parte.

Primul acord multilateral asupra protecției dreptului de autor a fost semnat la Berna în 9 septembrie 1886 la inițiativa Asociației literare și artistice internaționale, tratat cunoscut drept Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice (Berne Convention for the Protection of Literary and Artistic Works).

Dezvoltarea industriei cărții și a tehnicilor de reproducere au accelerat crearea unui sistem de protecție a proprietății intelectuale. Semnată la început de câteva state, Convenția de la Berna numără în prezent 166 părți contractante. Obiectivul acestei convenții este axat pe ajutorarea resortisanților statelor membre în obținerea protecției internaționale a dreptului lor de a exercita controlul utilizării propriilor opere originale și de a percepe o remunerație în acest sens. Textul Convenției de la Berna se regăsește în Anexa 2.

Articolul 2 al Convenției de la Berna specifică faptul că termenii opere literare și artistice se referă la toate producțiile domeniului literar, științific și artistic, indiferent de modul sau forma de expresie. Se disting următoarele categorii de opere:

-opere literare: romane, nuvele, scenarii, poeme, piese de teatru, povestiri istorice, biografii, articole din jurnale, magazine, lucrări de referință (enciclopedii, dicționare);

-opere artistice: sculpturi, opere de teatru, picturi, desene, gravuri, fotografii, lucrări de arhitectură (planuri și machete);

-opere muzicale: cântece populare, simfonii, partitura unei opere cu melodia și cuvintele sale;

-opere coreografice: balet, pantomimă;

-opere cinematografice și multimedia, filme, jocuri video, programe TV, desene animate;

-creații publicitare;

-opere care au conținut digital: programe de calculator, softuri, baze de date.

Deși convenția a fost încheiată la Berna, Elveția nu dispunea la acel moment de texte legale pentru proprietatea intelectuală precum alte țări avansate. Primul text privind dreptul de autor apărea în țara cantoanelor abia în 1883, pentru ca apoi să fie chiar ea inițiatoarea celor mai importante documente.

Convenția de la Berna, administrată în prezent de Organizația Mondială a Proprietății Internaționale (OMPI), a inclus pentru prima dată în sistemul dreptului internațional principiul comun caracteristic protecției: exercitarea dreptului de autor nu este subordonat niciunei formalități.

Considerat primul și cel mai important acord internațional în domeniul copyrightului, Convenția se bazează pe două principii fundamentale: statele semnatare se obligă să se asigure că în legislațiile naționale autorii se bucură de cel puțin același nivel de protecție precum cel din Convenție (principiul protecției minime), iar autorii străini să fie tratați pe teritoriul unui alt stat membru la fel precum cetățenii acelui stat (principiul asimilării). Textul original al Convenției nu avea cum să prevadă protecția operelor din mediul digital, deși s-au făcut multiple revizuiri până în 1979.

Noțiunile de protecție a lucrărilor literare și artistice și de reproducere au fost introduse tot prin Convenție: acordarea dreptul de copiere (reproducere) se realizează cu permisiunea autorilor lucrărilor respective, indiferent de modul și forma în care s-a făcut reproducerea, dar sunt permise și excepții. Actul de reproducere a beneficiat de un amendament al articolului 9 în 1971, în care s-a definit în raport cu mediul audio-vizual. Astfel reproducerea se poate efectua în mod tradițional (hârtie, fotografie) sau prin intermediul tehnologiei digitale (casetă, disc compact).

Convenția recomandă ca Statele semnatare să includă în legislațiile naționale următoarele aspecte:

-să stabilească dacă protecția drepturilor este subordonată modului de fixare a materialului;

-să stabilească durata de protecție a drepturilor autorului/creatorului;

-să prevadă excepțiile în anumite cazuri (precum scopul educațional: ilustrarea în actul didactic sau în cercetarea științifică sau scurtele pasaje pentru presă, atât timp cât sursa este indicată);

-să permită înlocuirea drepturilor exclusive printr-o recompensă echitabilă, în anumite cazuri.

Singurele excepții obligatorii din Convenție se referă la știrile zilei sau faptele diverse, care au caracterul de simple informații de presă (art. 2, al. 8), precum și citatele extrase dintr-o operă făcută deja cunoscută publicului în mod legal, cu condiția ca ele să fie conforme bunelor uzanțe și în măsură justificată de scopul urmărit, inclusiv citatele din articole din jurnale și culegeri periodice, sub formă de revistă a presei (art. 10, al. 1). Aceste excepții obligatorii au contribuit la facilitarea comunicării informației în societate, susținerea activităților de învățare, dobândirea competențelor și susținerea economiei bazată pe cunoaștere.

Prin revizuirea adusă în anul 1971, Convenția a introdus dispoziții specifice care permit licențele obligatorii în țările în curs de dezvoltare, pentru a facilita transferul de cunoaștere.

Durata sau termenele operelor protejate de dreptul de autor a fost extinsă de mai multe ori după primele inițiative legislative internaționale marcante și care au fost deja prezentate în acest studiu. Reglementarea juridică internațională, prevăzută în Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice (1886), stabilește reguli naționale pentru protecția drepturilor de autor: pe durata de viață a autorului plus 70 de ani după moartea acestuia. Durata este reglementată, de asemenea, în cel mai recent document emis în anul 1995: Aspecte ale Drepturilor de Proprietate Intelectuală legate de Comerț (Trade Related Aspects on Intellectual Property Rights – T.R.I.P.S).

Acordul TRIPS, semnat la Marrakech în data de 15 aprilie 1994, face parte din obligațiile juridice ale Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) și leagă protecția proprietății intelectuale de mediul comercial, în ceea ce privește utilizarea proceselor de reglementare a diferendelor OMC ce pot impune sancțiuni comerciale membrilor care încalcă acordul. TRIPS impune membrilor OMC să respecte dispozițiile de fond ale Convenției de la Berna, făcând excepție obligațiile drepturilor morale. A extins protecția programelor de calculator și compilațiile de date și a introdus dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice închirierea comercială a programelor de calculator și a operelor cinematografice.

În privința drepturilor conexe, TRIPS a introdus dreptul exclusiv de închiriere în favoarea artiștilor interpreți sau executanți și a producătorilor de fonograme în anumite condiții, precum și limita de exercitare de 50 de ani pentru titularii de drepturi. În mod aparte, TRIPS a extins aplicarea testului în trei etape instituit de Convenția de la Berna pentru toate drepturile patrimoniale.

România a aderat la Convenția de la Berna, în forma sa revizuită prin Actul de la Berlin din 13 noiembrie 1908 (care specifica durata protecției pe toată durata vieții autorului și încă 50 de ani după moartea acestuia), la 24 martie 1926 prin Legea nr. 152/1926, care a intrat în vigoare la 01 ianuarie 1927.

Prin analiza prevederilor Convenției, constatăm că obiectivele principale au fost următoarele:

-dezvoltarea unei legislații comune favorabile tuturor autorilor din țările civilizate prin definirea unui standard minimal: toate țările semnatare trebuie să protejeze cărțile, lucrările coregrafice, sculptura și arhitectura și să specifice durata de protecție a drepturilor;

-eliminarea practicilor de discriminare a autorilor locali față de cei străini: fiecare semnatar trebuie să asigure protecție pentru operele autorilor străini la același nivel cu proprii autori;

-eliminarea înregistrării și depozitării unei opere, ca o condiție obligatorie de protecție;

-promovarea unei legislații uniforme.

Considerăm că se impune o nouă revizuire a Convenției de la Berna pentru a răspunde mai bine evoluției mediului digital și a determina forme noi de protecție a drepturilor de autor, dar și de a permite bibliotecilor să constituie patrimoniul cultural și să ofere acces la cunoaștere.

Convenția internațională de la Roma pentru protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune (Rome Convention for the Protection of Performers, Producers of Phonograms and Broadcasting Organizations), încheiată la Roma la 26 octombrie 1961 prevede o versiune limitată a tratamentului național, care se aplică doar unor anumite drepturi specificate. Prin Convenție se acordă producătorilor de fonograme și organismelor de radiodifuzare drepturi exclusive asupra reproducerii, distribuirii și comunicării către public pe modelul drepturilor de autor.

În Convenție sunt incluse și excepții, precum utilizarea privată sau reportajele de actualități, pe modelul scurtelor citate instituit de Convenția de la Berna.

România a aderat la Convenția de la Roma privind protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune prin Legea nr.76/1998.

2.1.2 Tratate

Instituirea tratatelor Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale reprezintă un pas important în evoluția instrumentelor internaționale de protecție a drepturilor de autor.

La data de 20 decembrie 1996 au fost încheiate la Geneva, două tratate internaționale supranumite și „tratatele internet” : Tratatul OMPI privind dreptul de autor (WIPO Copyright Treaty – WCT) și Tratatul OMPI privind interpretările, execuțiile și fonogramele (WIPO Performances and Phonograms Treaty – WPPT), care au intrat în vigoare la data de 06 februarie 2002, respectiv la data de 20 mai 2002.

Tratatele se referă la efectele noilor tehnologii asupra drepturilor de autor, ambele conținând prevederi importante privind limitările și excepțiile din mediul electronic. În preambulul acestor documente se menționează necesitatea menținerii unui echilibru între drepturile creatorilor și interesul publicului larg, din perspectiva rolului educațional pe care îl au anumite structuri și instituții, al susținerii cercetării și asigurării accesului la documente și la informații.

Tratatul OMPI privind dreptul de autor obligă statele membre să se conformeze dispozițiilor Convenției de la Berna, în plus extinde protecția către programele de calculator și bazele de date. Tratatul introduce un drept nou, și anume dreptul de a aduce la cunoștința publicului prin transmiterea interactivă de opere la cerere, spre exemplu prin intermediul Internetului.

Tratatul OMPI privind interpretările, execuțiile și fonogramele reia elementele Convenției de la Roma enunțând normele minime de protecție a artiștilor interpreți sau executanți și a producătorilor de fonograme. Introduce îmbunătățiri semnificative în favoarea artiștilor care dobândesc drepturi patrimoniale exclusive în locul posibilității de a împiedica utilizările neautorizate și li se acordă dreptul de atribuire și dreptul de integritate. Este pentru prima dată când sunt recunoscute într-un acord internațional drepturile morale pentru această categorie de beneficiari.

Stabilirea unei poziții comune privind dreptul de reproducere a fost cea mai problematică, pentru că în tratat nu sunt prevăzute reglementări asupra dreptului de reproducere sub forma unei înregistrări temporare a unei lucrări (spre exemplu în memoria RAM a unui calculator) și nici nu se fac referiri la noțiunea de publicare electronică sau mediu digital. Aceste probleme au fost prezentate într-o declarație comună a părților și anume Agreed Statements Concerning the WIPO Copyright Treaty, care specifică faptul că drepturile de reproducere și limitările acordate prin art. 10 al Tratatului sunt aplicabile în mediul digital, în special cu referire la utilizarea operelor în format electronic.

Prin confirmarea administrării limitelor și excepțiilor existente la legislația drepturilor de autor și pentru că se aplică și la mediul nou, țările membre OMPI resping părerea conform căreia „mediul digital este un mediu diferit”.

Ultimul instrument internațional relevant pentru biblioteci este Tratatul de la Marakesh pentru facilitarea accesului la operele publicate al nevăzătorilor, al persoanelor cu dizabilități de vedere și cu alte dizabilități de vedere/citire (Marrakesh Treaty to Facilitate Access to Published Works for Persons Who Are Blind, Visually Impaired or Otherwise Print Disabled).

În perioada 17-28 iunie 2013 OMPI a convocat la Marrakech, în Regatul Maroc, Conferința Diplomatică în vederea adoptării unui Tratat Internațional privind facilitarea accesului persoanelor cu dizabilități de vedere și a persoanelor cu dizabilități de citire la operele publicate.

Scopul acestui tratat este de a ajuta la soluționarea așa-numitei „foame de carte” (book famine) în cazul persoanelor cu deficiențe de vedere și a persoanelor cu dificultăți de a consulta un text tipărit. Din datele Uniunii Mondiale a Nevăzătorilor (World Blind Union – WBU), există un număr de aproximativ 285 milioane de persoane afectate de lipsa totală sau parțială a vederii la nivel global, însă, doar 5% din cărțile tipărite sunt accesibile acestora .

Tratatul impune părților semnatare, în cadrul limitărilor și excepțiilor dreptului de autor, adoptarea de prevederi la nivel național care permit reproducerea, distribuirea și punerea la dispoziție a operelor publicate în formate accesibile. Este prevăzut schimbul transfrontalier al operelor în formate accesibile (Braille, caractere mari sau versiuni audio digitizate) între organizațiile persoanelor cu dizabilități de vedere/citire, acestea fiind limitate la anumite cazuri, care nu contravin principiilor drepturilor de autor. În plus această prevedere evită duplicarea eforturilor mai multor țări de a accesibiliza conținutul pentru nevăzători, iar cei care dețin colecții mari de cărți accesibilizate le pot oferi altor țări care nu dețin astfel de documente.

Conform termenilor tratatului, numai entitățile autorizate, precum organizațiile de nevăzători, pot trimite cărți în format accesibil. Tratatul permite importul de cărți în format accesibilizat de către alte entități autorizate sau direct de persoanele cu deficiențe de vedere. Rolul unei entități autorizate este considerat unul decisiv, poate fi vorba de o agenție guvernamentală sau non-profit care realizează copii accesibilizate ale unei opere și limitează distribuirea copiilor către persoanele cu dizabilități bona fide. Sunt incluse și entități care asigură servicii către persoanele cu dizabilități prin intermediul fondurilor publice, adică bibliotecile.

Articolul 2 (a) menționează tipul de opere literare și artistice care pot fi transformate/distribuite în termenii tratatului: cărți, publicații periodice, partituri, care au fost publicate sau aduse la cunoștința publicului, cu excepția filmelor.

Tratatul nu permite schimbarea conținutului unei opere, se admite o transpunere într-un format accesibil, descurajând reproducerea sau distribuirea de copii neautorizate.

Alineatul următor al articolului 2 definește termenul de copie în format accesibil. Definiția este destul de largă, nu limitează formatul sau tehnica utilizată pentru accesibilizarea unei cărți, permite orice tip de format care va oferi acces la o operă „la fel de practic și confortabil precum o persoană fără deficiențe de vedere”.

Articolul 3 definește beneficiarii tratatului, orice persoană cu orice tip de dizabilitate care interferează cu citirea efectivă a unui document tipărit, persoane cu deficiențe de vedere, cu dificultăți de accesare a textului scris sau care au o dizabilitate fizică ce îi împiedică să țină o carte în mână, să răsfoiască paginile.

Conform Tratatului de la Marrakech, statele semnatare vor trebui să introducă excepții de la drepturile de autor și să asigure mijloace pentru schimbul publicațiilor în format special peste granițe. De asemenea, statele vor trebui să introducă în mod obligatoriu o excepție de la drepturile de autor care va permite organizațiilor de nevăzători să producă, distribuie și să pună la dispoziție exemplare în format accesibil persoanelor cu deficiențe de vedere, fără autorizare din partea titularului (vezi Anexa 8).

Un instrument internațional legal (sub orice formă) privind limitările și excepțiile pentru biblioteci și arhive se află pe agenda OMPI de mai bine de un an de zile, dar fără a se ajunge la o poziție comună a tuturor statelor membre.

Bibliotecile, asociațiile și arhivele doresc un tratat internațional pentru ca statele membre să poată stabili un set de limite și excepții minime în beneficiul bibliotecilor, arhivelor și utilizatorilor lor, în legislația fiecărei țări în parte. În prezent, bibliotecile operează sub previziuni ce diferă de la o țară la alta și care adesea nu îndeplinesc cerințele bibliotecilor, mai ales în mediul digital.

2.1.3 Directive europene

Către sfârșitul anilor ‘80 Comisia Europeană începe să se intereseze de legislația privind copyrightul. Odată cu introducerea noilor tehnologiilor, companiile și industriile de creație s-au confruntat cu probleme noi de copyright.

Conform Tratatului Comunității Economice Europene, este de datoria Comisiei să inițieze proiecte legislative pentru armonizarea cadrului legal al Statelor Membre. Copyright-ul și drepturile conexe au intrat în atenția Comisiei prin rezoluții ale Parlamentului European emise în 1974, precum și în diverse comunicări ale Comisiei.

Primele măsuri concrete au fost anunțate prin documentele Green Paper on Television Without Frontiers (1984) și White Paper Completing the Internal Market (1985), documente care au fost mai degrabă selective, tratând doar anumite probleme ale domeniului proprietății intelectuale.

În 1988 se elaborează Green Paper on copyright and the challenge of technology copyright issues requiring immediate action, document prin care Comisia ridica pentru prima dată problema litigiilor legate de copyright și schița propuneri legislative pentru copierea materialelor audio-video în mediul privat, drepturile de distribuție și protecția legală pentru bazele de date și programele de calculator. Ca supliment la această carte verde pentru copyright, Comisia publică documentul Books and Reading: a cultural challenge to Europe, prin care își anunță intenția de a emite o propunere pentru reprografiere.

Aceste măsuri ale Comisiei au fost extrem de relevante pentru biblioteci, în special pentru cele care își dezvoltaseră produse și servicii către utilizatori. Pe baza acestor documente de poziție, Comisia a adoptat în decembrie 1990 Proposal for a Council Directive on rental right, lending right, and on certain rights related to copyright, care nu și-a propus să armonizeze aspecte ale legislației în domeniul copyright-ului, precum problemele de proprietate a drepturilor, definiția autorilor și a artiștilor sau originalitatea operei, ci s-a axat pe dreptul de împrumut public.

În primele documente „Green Paper” elaborate de Comisia Europeană, drepturile de închiriere nu erau tratate unitar, ci erau descrise în termeni legali ca un element în cadrul drepturilor de distribuire și de primă publicare. În termeni economici, aceste drepturi sunt considerate o modalitate nouă de exploatare a unor anumite categorii de documente protejate, iar exemplu citat de Comisie a fost închirierea de casete video și CD la acea vreme, în condițiile în care cadrul legal varia pentru fiecare Stat Membru.

Viziunea Comisiei a fost aceea că aceste drepturi de închiriere ar trebui mai bine structurate, astfel încât să devină drepturile exclusive (de autorizare sau de interzicere a închirierii), la fel de importante precum un drept de remunerare, pentru a asigura deținătorilor de drepturi posibilitatea de a alege timpul, locul și piața de exploatare a produselor lor.

Este interesant de observat că membrii Comisiei nu au luat în calcul oportunitatea unei armonizări sau a introducerii unui drept general al autorului de a controla distribuția comercială a propriei. Mai mult decât atât, Comisia nu a considerat necesară includerea împrumutului non-comercial în eforturile sale de armonizare.

În anul 1992, Comisia Europeană a adoptat Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (Council Directive 92/100/EEC of 19 November 1992 on rental right and lending right and on certain rights related to copyright in the field of intellectual property), care este în prezent singura reglementare supranațională privind dreptul de împrumut (document disponibil în Anexa 3). Directiva stabilește cadrul legal specific dreptului de autor pentru recunoașterea de către Statele Membre a dreptului de împrumut pentru autori și alți titulari de drepturi. Acest act normativ reprezintă o modalitate efectivă și eficientă de retribuire a scriitorilor, traducătorilor pentru împrumutul cărților în bibliotecile publice, dar și a altor categorii de furnizori de conținut intelectual (compozitori, fotografi, interpreți, etc.).

Versiunea codificată a acestei Directive a fost emisă în 2006 sub denumirea Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale Directive 2006/115/EC of the European Parliament and of the Council of 12 December 2006 on rental right and lending right and on certain rights related to copyright in the field of intellectual property (codified version). Comisia a decis revizuirea acestei directive datorită armonizării parțiale în Statele Membre, anumite țări nemodificându-și legislația în vederea implementării sistemului de drept de împrumut public și datorită schimbărilor de ordin tehnologic survenite de la prima Directivă referitoare la împrumutul public.

Baza legală a Directivei 2006/115/CE este Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, articolele ce definesc libera circulație a bunurilor, persoanelor și serviciilor, mecanismele de funcționare a pieței interne, legislația comunitară. În viziunea Comisiei, autorii creativi și artiștii interpreți acționează ca persoane ce desfășoară activități independente, care sunt de obicei sub forma de servicii, iar legislația Statelor Membre în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală și drepturi conexe pentru persoanele care activează astfel trebuie să fie armonizată pentru a asigura o piață internă.

Ideea conform căreia un autor ar trebui să fie recompensat pentru utilizările multiple ale cărților sale protejate de copyright și aflate în biblioteci – dreptul de împrumut public – are o istorie relativ recentă, mai ales dacă ne raportăm la istoricul altor forme de protecție a proprietății intelectuale.

Istoria sa reprezintă în primul rând bătălia autorilor de a obține acceptul unei idei din ce în ce mai convingătoare, și anume aceea că împrumutul unei lucrări protejate de drepturile de autor care se află în biblioteci constituie o utilizare pentru care autorul are dreptul de a fi recompensat. În al doilea rând, vorbim despre istoria eforturilor de a materializa această idee aparent simplă într-o formă care să satisfacă cerințele practice ale unei lumi complexe a cărților și politicilor în care s-a născut.

Încă din anul 1959, Sir Alan Herbert enunța termenul drept de împrumut public (după analogia cu dreptul de interpretare publică), sintagmă ce se va bucura de respect în lumea vorbitorilor de engleză. Termenul de compensație din partea bibliotecilor era preferabil în țările scandinave, unde printre autori plățile erau cunoscute drept plata autorului sau banii proveniți de la bibliotecă. În alte părți se răspândise termenul de drept de împrumut în biblioteci, de asemenea redevențele de bibliotecă sau dreptul de împrumut al autorilor.

O scurtă privire aspra literaturii de specialitate relevă faptul că dezbaterea în jurul acestui drept s-a dovedit plină de încărcătură emoțională și uneori chiar susceptibilă, în principal datorită unei probleme de ordin moral: este recunoașterea acestui drept prin care autorii revendică ceva în numele lor o chestiune de simplă justiție? Sau este ceva mai puțin decât atât, o născocire sau mai degrabă o încercare onestă de a face o justificare morală, adică de a îmbunătăți beneficiul economic destul de precar al autorilor? Nuvelistul John Fowles evidenția un principiu de bază atunci când a afirmat:

„În mod cert, esențialul, este de a accepta principiul…Cred că pentru dramaturgi dreptul de împrumut public este dorit atât din punct de vedere financiar, cât și psihologic…Acordarea unui drept e acest tip, inadecvat dacă ar fi să încep prin a-l explica pentru început, precum și faptul că atât publicul cât și guvernul recunosc această nedreptate – nu numai față de noi, dar și față de contribuția enormă pe care arta noastră a adus-o societății pe întreg parcursul istoriei moderne – va avea o valoare simbolică și în egală măsură financiară. Dorim o dovadă a asigurării la nivel național, puțină simpatie, dar și o plată adecvată.”

De cealaltă parte, bibliotecarii, percepuți adesea drept adversari ai acestui drept, au considerat că este mai mult decât „un pumn de dolari” pentru autori. Asociația Bibliotecilor din Canada a fost una dintre entuziastele susținătoare în 1976 ale unei rezoluții care accepta și recunoștea dificultățile economice ale scriitorilor și chiar făcea apel la guvern ca să dezvolte un sistem de premii financiare consistente, dar în același timp refuza ideea unui drept de împrumut public: „Asociația Bibliotecilor din Canada face aceste recomandări în vederea recunoașterii contribuției culturale a scriitorilor canadieni și nu în recunoașterea unui drept legal de recompensă pentru uzul prin intermediul bibliotecilor, spre exemplu un drept de închiriere publică”. La acea dată foarte puține legislații naționale care permiteau compensații pentru autori conțineau vreun fel de mențiune a vreunui astfel de drept.

Opoziția bibliotecarilor și a altora față de această idee, bazată pe sarcinile administrative și financiare pe care acest drept le implică asupra bibliotecilor, își are originea într-o altă idee aparent aflată în conflict: ideea bibliotecii cu acces liber sau ceea ce bibliotecarii americani numeau dreptul public al bibliotecii, legat de dreptul oricărui individ de a cumpăra cărți și de a le circula liber printre membrii grupului din care fac parte, drept recunoscut ca atare de toate regulamentele de bibliotecă sau alte acte asemănătoare.

Poate un alt argument care trebuie luat în discuție atunci când ne referim la recompensa creației este cel al valorii culturale care în timp devine valoare de schimb. Nu există cultură fără schimburi culturale, nu există o vitalitate culturală fără o valorificare a culturii, iar toată utilitatea culturii se țese și se formează în jurul schimburilor culturale. Iar când vorbim despre „schimb”, nu ne referim la accepțiunea tehnică strictă, împrumutată de la Adam Smith, ci la ansamblul dinamic al raporturilor pe care cultura le întreține cu lumea din care se înfiripă și căreia îi aduce drept recompensă instrumente de inteligibilitate și de acțiune.

Din punct de vedere conceptual, dreptul de împrumut public are în vedere, pe de o parte, dreptul patrimonial distinct și exclusiv al autorului sau al titularului de drepturi de a autoriza sau de a interzice împrumutul operei sale, după ce aceasta a fost distribuită publicului, sub forma autorizației directe sau realizată prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, și, pe de altă parte, dreptul la remunerație, datorat titularului de drepturi pentru împrumutul public al operei sale. Noțiunea de „împrumut” înseamnă punerea la dispoziție a unei opere spre utilizare,  realizată cu respectarea următoarelor condiții care trebuie să fie cumulative: cu autorizarea autorului, pentru un timp limitat, fără un avantaj economic sau comercial direct ori indirect și prin intermediul unei instituții care permite accesul publicului în acest scop.

Există autori care sunt de părere că o modificare a condițiilor de exercitare a drepturilor de autor, precum crearea unui sistem de gestiune colectivă obligatorie, contravine Convenției de la Berna, dar și păreri conform cărora este util.

Armonizarea dreptului de împrumut și de închiriere se referă doar la distribuirea copiei fizice. Datorită faptului că drepturile de închiriere și de împrumut constituie bariere la mișcarea liberă a bunurilor, Statele Membre pot să nu extindă unilateral drepturile altor părți interesate. Diferența dintre închiriere și împrumut este aceea că ultimul se realizează prin intermediul unei baze non-profit de către instituțiile accesibile publicului, precum biblioteci publice, arhive, biblioteci școlare, biblioteci de cercetare. Ca și dreptul de închiriere, dreptul de împrumut nu se extinde la lucrări de artă aplicată, construcții, baze de date protejate de dreptul sui generis.

Articolul 5 al Directivei permite Statelor Membre o remunerație echitabilă pentru împrumutul public efectuat de către biblioteci care nu necesită autorizarea autorului și nu poate face obiectul vreunei renunțări din partea autorilor și a deținătorilor drepturilor conexe. Mai degrabă decât a asigura un drept exclusiv de autorizare, Statele Membre pot opta pentru un sistem de remunerare pentru împrumutul public și de a excepta anumite instituții de la plată. Hotărârea Curții Europene de Justiție din data de 16 octombrie 2003, Cazul C-433/02, I-12191 (Comission versus Belgium) menționa: „dacă circumstanțele ce predomină în Statele Membre în cauză nu permit o distincție validă între diferitele tipuri de instituții publice, obligația de a plăti o compensație în chestiune trebuie să fie impusă tuturor acestor categorii de instituții publice”. Cu alte cuvinte, fiecare Stat Membru poate deroga de la plata dreptului de împrumut public, dar argumentarea trebuie să fie în concordanță cu principiile comunitare europene și să nu creeze aplicări incorecte ale prevederilor comune tuturor Statelor.

Tot prin Art. 5 din Directivă se permite Statelor Membre să deroge de la dreptul exclusiv privind împrumutul public cu condiția plății cel puțin a unei remunerații echitabile către autori și alți titulari de drepturi. Mai mult decât atât, Statele pot stabilii cuantumul remunerației, pot excepta anumite categorii de instituții (nu toate instituțiile) de la plata remunerației și de asemenea, pot acorda prioritate obiectivelor culturale naționale în stabilirea sistemului de împrumut public.

Modul de calcul al plăților diferă de la o țară la alta, dar cele mai importante sisteme se bazează pe cât de des o lucrare este împrumutată (plată per împrumut) sau plata în funcție de numărul de exemplare deținute de biblioteci. Anumite sisteme de împrumut public asigură granturi pentru scriitori în vederea călătoriilor și altor proiecte, în anumite cazuri fonduri de pensii.

Dreptul de împrumut public funcționează ca o schemă națională finanțată la nivel central, ce simplifică procesul de încorporare a recunoașterii drepturilor de proprietate intelectuală în sistemul bibliotecilor publice de împrumut și asigură plata din fonduri guvernamentale. În acest sens sunt cunoscute câteva țări care sunt adevărate modele de bune practici și chiar au politici eficiente care să sprijine dreptul de împrumut public: țările nordice, Franța, Marea Britanie.

Sistemele naționale de gestionare a acestui drept conex se împart în două categorii:

-țări în care PLR este văzut ca parte integrantă a legislației de copyright, într-o oarecare măsură legate de disponibilitatea sau uzul unei opere într-o bibliotecă;

-țări unde plățile PLR sunt parte a suportului statului pentru cultură și cu scopul de a se asigura promovarea scriitorilor naționali.

Un sistem PLR este funcțional într-o țară dacă există o legislație aferentă, o organizație care administrează aceste drepturi, fonduri guvernamentale alocate și un angajament de plată la o anumită perioadă de timp. Un total de 14 țări au legislație specifică, dar nu îndeplinesc criteriile menționate, deci nu pot fi privite ca sisteme. 43 de țări au un sistem de drept de împrumut public sau legislație dedicată, împărțite în 5 continente: Europa, Africa (Malawi, Mauritius, Ethiopia), Asia (Armenia, Kazakhstan), Australia (Australia și Noua Zeelandă), America (Canada).

Recentele progrese ale sistemelor PLR europene merită subliniate pe de o parte ca bune practici, pe de altă parte ca o evoluție firească și o certitudine a importanței acestui drept. Astfel, în Olanda au avut loc discuții între autoritățile care gestionează PLR și biblioteci asupra situațiilor în care o reînnoire a împrumutului unei cărți de către un utilizator poate fi considerată un al doilea împrumut și în consecință o a doua remunerație către autor. În Slovenia sunt discuții asupra extinderii către împrumutul cărților din bibliotecile publice și în Marea Britanie către cartea electronică. De altfel, multe țări în care sistemul este funcțional, se confruntă cu provocarea mediului digital și a formatului electronic, includerea unui nou grup de deținători de drepturi în contextul creării noilor produse digitale.

La capitolul probleme în implementarea PLR și a Directivei, în continuare sunt menționate Polonia (nicio soluție clară de la propunerea din 2004 de a asigura fondurile pe baza taxelor percepute utilizatorilor, considerată nepopulară), Portugalia (lipsa unui sistem și declanșarea procedurii de infringement de către Comisia Europeană), România (până în prezent toate bibliotecile sunt exceptate de la plata dreptului de împrumut), Cipru (Ministerul Culturii caută soluții pentru propuneri de dezvoltare a sistemului), Bulgaria și Malta (nu au intenția de a aplica prevederile directivei).

Comisia Europeană a demarat acțiunile legale împotriva Belgiei și Spaniei, având drept consecință implementarea de către aceste două țări a sistemului PLR. Au urmat Irlanda și Italia. Recent, Comisia a anunțat că nu se are în vedere niciun plan de acțiune pentru asigurarea implementării corecte a directivei, ceea ce presupune că singurele organizații care vor asigura continuitatea vor fi asociațiile naționale de scriitori, susținute de European Writers Council și IFRRO (International Federation of Reproduction Rights Organisations).

Dreptul de împrumut public a dus la o serie de discuții pro și contra în rândul scriitorilor, cei care în final beneficiază de acest drept. Astfel, în 2008 autorii francezi au publicat un apel prin care cereau ca împrumutul gratuit al operelor lor să fie interzis. În schimb, autori spanioli, italieni și portughezi, câțiva celebrii precum Dario Fo și José Saramago, au protestat împotriva directivei și au numit dreptul de împrumut public o „barbarie”.

Contestat sau dimpotrivă susținut cu ardoare în politicile culturale naționale, dreptul de împrumut public rămâne în continuare o certitudine, cel puțin pentru statele care au economii puternice, strategii culturale. Dreptul de împrumut public va trebui luat în considerare de toți cei implicați în „lanțul cărții”, ca o componentă principală în cadrul politicilor culturale la nivel național, printr-o conștientizare activă și benefică asupra rolului de susținere a valorilor culturale, de stimulare a tinerelor talente scriitoricești, dar și de recunoaștere a ceea ce s-a scris până în prezent, în fapt moștenirea culturală scrisă de mâine.

Gasaway și Wiant susțin trei teorii în favoarea existenței dreptului de împrumut public: copyrightul, recunoașterea culturală și securitatea socială, iar fiecare țară care adoptă acest tip de drept trebuie să analizeze dacă o schemă PLR îndeplinește scopul pentru care a fost creată. Cei doi autori notează: „nu există nicio dovadă că vreun scriitor a produs vreodată o operă pentru că țara în care trăiește are o schemă PLR. Nu există nicio dovadă asupra meritului PLR, și anume dacă acest sistem a reușit să încurajeze și să protejeze literatura națională a unei țări”.

Pe lângă avantajele acestui drept există și o serie de păreri contrare: în primul rând este legat de accesul liber în tradiția bibliotecilor publice, dacă se plătesc taxe, atunci cel mai probabil acestea sunt mult mai bine plătite de către bibliotecă sau guvern, nu de către utilizatori. Mai mult decât atât, modalitatea de determinare a compensației financiare va avantaja cei mai populari autori, și nu cercetătorii sau mediul universitar.

Dacă PLR a fost conceput în scopul ajutorării tuturor autorilor, constatăm că remunerează de fapt doar câțiva autori și în mod disproporțional. Dar cu toate acestea este necesar și IFLA consideră că ar trebui separat de copyright.

Astfel, autorii vor fi recompensați din punct de vedere economic, dincolo de prima vânzare, astfel încât aceștia să își permită să se întrețină de pe urma scrierilor lor. Statele Membre pot opta pentru un sistem de remunerare pentru împrumutul public și de a excepta anumite instituții de la plată.

Curtea Europeană de Justiție a hotărât „dacă circumstanțele ce predomină în Statele Membre în cauză nu permit o distincție validă între diferitele tipuri de instituții publice, obligația de a plăti remunerarea în chestiune trebuie să fie impusă tuturor acestor categorii de instituții publice”. Cu alte cuvinte, fiecare Stat Membru poate deroga de la plata dreptului de împrumut public, dar argumentarea trebuie să fie în concordanță cu principiile comunitare europene și să nu creeze aplicări incorecte ale prevederilor comune tuturor Statelor.

Tot prin Art. 5 din Directivă se permite Statelor Membre să deroge de la dreptul exclusiv privind împrumutul public cu condiția plății cel puțin a unei remunerații echitabile către autori și alți titulari de drepturi. Mai mult decât atât, Statele pot stabili cuantumul remunerației, pot excepta anumite categorii de instituții (nu toate instituțiile) de la plata remunerației și de asemenea, pot acorda prioritate obiectivelor culturale naționale în stabilirea sistemului de împrumut public.

Deducem faptul că fiecare stat poate considera dreptul de împrumut ca drept exclusiv sau ca drept de remunerație.

Dacă autorii pierd sau nu venituri consistente în procesul de împrumut prin intermediul bibliotecilor este o problemă ce poate fi dezbătută intens, întrucât editorii au argumentat faptul că cititorii cărților din bibliotecă pot fi și buni cumpărători de cărți, iar situația autorilor s-ar putea să nu fie atât de dificilă precum a fost înfățișată.

Pentru a implementa o schemă de PLR, autoritățile guvernamentale stabilesc fondurile necesare pentru remunerația autorilor și alte fonduri pentru împrumutul operelor lor. Stabilirea acestor retribuții se face după trei metode: numărul împrumuturilor, dimensiunea colecției și numărul de titluri achiziționate. Utilizatorii nu plătesc taxe direct către aceste fonduri.

Din punctul de vedere al implementării dreptului de împrumut public, Directiva privind dreptul de închiriere și de împrumut nu este armonizată la nivelul statelor membre, astfel că în unele țări (Belgia, Estonia, Lituania) dreptul de împrumut se bazează pe tradiția dreptului de autor, stabilindu-se prin lege o remunerație suplimentară în beneficiul autorilor operelor împrumutate sau cumpărate de către biblioteci.

În alte țări (Danemarca, Finlanda, Germania, Italia, Letonia, Marea Britanie, Norvegia, Slovenia, Suedia) legea recunoaște și consimte legitimitatea unui avantaj al autorilor cu titlul de „împrumut” și instaurează un sistem social (de sprijinire) a creației, în principal a celei literare, iar în alte țări se supune unui concept mixt în care remunerația vărsată direct titularilor de drepturi (autorilor) se împletește cu o prelevare destinată acțiunii sociale (Franța).

Controversele legate de dreptul de împrumut ne indică faptul că în toate situațiile constatate în statele comunitare s-a încercat limitarea pe cât posibil a obiectivelor acestuia în cazul instituțiilor publice.

În trei cazuri conduse de Curtea Europeană de Justiție împotriva Irlandei, Portugaliei și Spaniei, s-a argumentat cu succes că aceste țări nu au implementat corect Directiva prin excluderea efectivă a tuturor (sau a unui număr prea mare) de biblioteci publice, arhive, instituții academice și de învățământ de la plata remunerației pentru împrumut. În cazul împotriva Italiei, Comisia a argumentat faptul că această țară a limitat obligativitatea remunerării, printr-o lege care permite ca toate bibliotecile să fie exceptate de la plată în măsura în care împrumutul nu face obiectul niciunei autorizări după cel puțin 18 luni de la primul act de distribuire.

Dincolo de argumentele legale, financiare și dimensiunea economică pe care o implică, dreptul de împrumut public are o contribuție deosebită la cel puțin trei obiective de importanță majoră:

-promovarea la scară internațională a scriitorilor naționali, prin încurajarea schimbului de date prin schemele dreptului de împrumut public constituite în fiecare țară în parte;

-prin administrarea eficientă și efectivă a schemei se mărește accesul la o cultură cât mai bogată și mai variată, și implicit susține multiculturalismul și multilingvismul;

-dezvoltarea și susținerea tinerelor talente literare în fiecare țară, astfel încât și țările mici își pot promova literatura mai bine la scară internațională.

Bibliotecile sunt o verigă importantă în lanțul cărții, ele joacă un rol esențial în funcționarea sistemului PLR, prin alimentarea permanentă a unei baze de date cu titluri și autori, statistici de împrumut, orice alte date relevante în analiza gradului de consultare a unui document. Aceste informații cuprinse în bazele de date ce constituie sistemul PLR sunt benefice atât pentru retribuirea corectă a autorilor și a celorlalți actori implicați în producția intelectuală a cărților, dar și pentru biblioteci care pot avea o radiografie completă la nivel național a cerințelor și tendințelor de împrumut al cărții, în același timp un instrument util pentru managementul colecțiilor.

Bibliotecile publice, împreună cu editori și distribuitori de carte, dezvoltatori de politici culturale, academicieni, jurnaliști, precum și scriitori, fac parte dintr-o bază de date extrem de utilă pentru funcționarea sistemului PLR. În ceea ce privește bibliotecile publice, acestea pot fi promovate într-o mai bună măsură în schema împrumutului public, dar doar cele care susțin în mod activ înregistrarea autorilor, încurajează noii scriitori, scriitorii locali și regionali. Se vorbește mult despre reciprocitate, în sensul că unii autori renunță la unele drepturi de împrumut în favoarea unei mai bune promovări din partea bibliotecilor și a internaționalizării.

Țările mici, Lituania, Letonia, Estonia și Croația, sunt extrem de entuziaste de acest drept de remunerație deoarece astfel îți pot promova mai bine cultura națională. Un exemplu aparte îl constituie Estonia unde bibliotecarii sunt plătiți pentru furnizarea de date și statistici pentru sistemul PLR și pentru activitățile de diseminare.

În România principalul aspect problematic în aplicarea acestui drept îl constituie obținerea fondurilor necesare implementării sistemului, de aceea este necesară adoptarea unei strategii comune de acțiune între toți factorii implicați în acest demers.

Prin excepție, remunerația echitabilă nu se datorează în cazul în care împrumutul este efectuat prin bibliotecile instituțiilor de învățământ și prin bibliotecile publice cu acces gratuit. Rezultă astfel că prevederile Directivei au fost transpuse incorect în cadrul legislației naționale din România, deoarece sunt exceptate de la plata remunerației echitabile bibliotecile din toate instituțiile de învățământ și toate bibliotecile publice cu acces gratuit. Din acest motiv sistemul dreptului de împrumut public nu a fost pus în practică, iar, în prezent, în România nu există o metodologie în vigoare care să aibă ca obiect împrumutul public, prin urmare organismele de gestiune colectivă nu au colectat remunerații având ca sursă acest drept, iar titularii de drepturi nu au beneficiat de remunerațiile cuvenite.

În anul 2010, a fost lansat în dezbatere publică un proiect de propunere legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare.

Din analiza acestei propuneri legislative coroborată cu actele normative interne aflate în vigoare și cu Directiva 92/100/CCE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe de autor în domeniul proprietății intelectuale, precum și de situațiile întâmpinate prin aplicarea acestor acte normative de referință, Biblioteca Națională a României, bibliotecă cu funcție metodologică în Sistemul Național de Bibliotecii, a constatat existența anumitor deficiențe și neconcordanțe ale textului care ar îngreuna derularea în mod corespunzător a activității instituțiilor de tip bibliotecă implicate în asigurarea accesului la informare și educare.

Biblioteca Națională a României a participat la numeroase conferințe și dezbateri legate de împrumutul public: seminarul organizat la București, în perioada 19-21 septembrie 2008, Seminarul dedicat Seminar Proprietate intelectuala, Workshopul dedicat drepturilor de autor organizat cu ocazia zilelor Bibliotecii Naționale a României în data de 11 decembrie 2008, Seminarul național dedicat limitelor și excepțiilor în domeniul dreptului de autor organizat la Mangalia în perioada 17-18 septembrie 2009, Conferința internațională a dreptului de împrumut public organizată la Dublin între 26-28 septembrie 2013.

La încheierea studiului de cercetare, Oficiul Român pentru Drepturi de Autor propusese ca în Legea bibliotecilor nr. 334/2002, fondurile destinate remunerației echitabile pentru împrumutul public să se nominalizeze distinct în bugetul bibliotecilor, încercând astfel să responsabilizeze în mod bibliotecile în gestionarea împrumutului public.

Reamintim faptul că un sistem PLR este funcțional într-o țară dacă există o legislație aferentă, o organizație care administrează PLR, fonduri guvernamentale alocate și un angajament de plată la o anumită perioadă de timp. Conform datelor existente pe site-ul http://www.plrinternational.com., rețeaua internațională a dreptului de împrumut public coordonată de Oficiul PLR din Marea Britanie:

1-Legislația aferentă dreptului de împrumut public este de regulă cea a copyrightului, cu două excepții, Danemarca care a avut între 1942-1992 doar legea bibliotecilor dedicată PLR, iar după 1992 a optat pentru o lege specifică, distinctă; Groenlanda care dispune de prevederi referitoare la PLR în legea bibliotecilor. Țările membre UE au incluse aceste prevederi doar în legislația de copyright.

Având în vedere cele menționate mai sus și respectând bunele practici la nivel internațional, în special în țări unde PLR funcționează de ani buni și cu rezultate notabile (Finlanda, Germania, Franța, Estonia, Lituania), considerăm că Legea bibliotecilor nr. 334/2002 nu poate include astfel de prevederi și este mult mai util ca Legea 8/1996 să cuprindă prevederi clare referitoare la implementarea sistemului național de PLR.

2- Remunerația echitabilă pentru împrumutul public este gestionată de regulă de organismele de gestiune colectivă (Austria, Germania, Franța) sau asociații ale scriitorilor, traducătorilor (Croația, Estonia, Suedia).

Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (versiune codificată a Directivei 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992) menționează la art. 5:

(3) Gestionarea dreptului de a obține o remunerație echitabilă poate fi încredințată unor organisme de gestiune colectivă reprezentând autori sau artiști interpreți sau executanți.

În acest sens, considerăm că bibliotecile nu pot gestiona fondurile alocate pentru dreptul de împrumut public, întrucât nu au atribuții în acest sens și nu se pot substitui unui organism de gestiune colectivă, care are capacitatea și infrastructura necesară de reprezentare a intereselor titularilor de drepturi.

Bibliotecile din România care dispun de sisteme integrate de bibliotecă și module operaționale de circulație a publicațiilor care fac obiectul împrumutului vor avea doar obligația de a transmite aceste statistici către organismele de gestiune colectivă, pentru a contribui la implementarea unui sistem PLR cât mai eficient și echitabil.

În România principalul aspect problematic în aplicarea acestui drept îl constituie obținerea fondurilor necesare implementării sistemului, de aceea este necesară adoptarea adoptarea unei strategii comune de acțiune între toți factorii implicați în acest demers. În acest sens este necesară stabilirea categoriilor de beneficiari ai PLR autori, traducători, ilustratori sau alte categorii, iar din perspectiva bibliotecilor se impune, cel puțin într-o primă fază de implementare a unui sistem PLR eficient, o derogare de la dreptul exclusiv de împrumut public, conform art. 6 din Directiva 2006/115/CE:

(3) Statele membre pot excepta anumite categorii de unități de la plata remunerației menționate la alineatele (1) și (2).

Recentele progrese ale sistemelor PLR europene merită subliniate pe de o parte ca bune practici, pe de altă parte ca o evoluție firească și o certitudine a importanței acestui drept. Astfel, în Olanda au avut loc discuții între autoritățile care gestionează PLR și biblioteci asupra situațiilor în care o reînnoire a împrumutului unei cărți de către un utilizator poate fi considerată un al doilea împrumut și în consecință o a doua remunerație către autor. În Slovenia sunt discuții asupra extinderii PLR pentru împrumutul cărților din bibliotecile publice și extinderea PLR către împrumutul de carte electronică în Marea Britanie. De altfel, multe țări în care sistemul PLR este funcțional, se confruntă cu provocarea mediului digital și a formatului electronic, includerea unui nou grup de deținători de drepturi în contextul creării noilor produse digitale.

În contextul creșterii conținutului digital accesibil combinat cu stagnarea sau o ușoară descreștere a vânzărilor și împrumuturilor de carte în format analog, modalitatea de stabilire a compensațiilor și a schemelor de PLR va fi în mod cert afectată. De asemenea, proiectele masive de digitizare începute în multe țări, care deja au epuizat domeniul public și documentele care nu aveau probleme de copyright, orientându-se către operele protejate de copyright, presupun încheierea de acorduri ce stabilesc remunerații către deținătorii de drepturi de reproducere în baza unor plăți anuale per pagină digitizată.

Toate inițiativele care permit accesul online la o lucrare, permanent sau temporar, incluzând împrumutul în format digital, vor modifica schemele PLR și vor propune noi modele de business: accesul gratuit într-o bază de date cu vizualizarea unui număr limitat de pagini și accesul plătit la conținut complet. Accesul utilizatorilor unei biblioteci se face prin website-ul bibliotecii care are rolul unui portal către serverul unde se află conținutul unei lucrări gestionate de o editură sau librărie online. Editorul asigură de obicei fișiere în format pdf, iar biblioteca nu păstrează fișierele și permite accesul pe bază de identificare IP (adrese Internet Protocol).

Dreptul de împrumut public în mediul digital poate opta pentru modelul australian aprobat deja de asociațiile profesionale și care sugerează un mecanism de licență colectivă obligatoriu și evident introducerea de noi excepții în legislația națională.

Există și păreri care sunt în favoarea unui drept de împrumut digital care să includă și împrumutul online. Deși anumite lucrări/opere sunt disponibile pentru împrumut sau acces temporar, majoritatea sunt disponibile în format tradițional. Astfel este necesar un mecanism care să permită celor care nu pot cumpăra o lucrare să o poată consulta online pentru o perioadă de timp.

Plata compensatorie către deținătorii de drepturi de copyright ar putea fi realizată prin schema PLR. Principalul contraargument este acela că împrumutul în mediul tradițional nu este parte componentă a modelului economic al industriei editoriale, în timp ce în mediul digital acesta se regăsește.

Introducerea unei scheme digitale PLR bazată pe excepții față de drepturile exclusive va fi în contradicție cu exploatarea normală a unei opere. Vânzările de conținut digital va crește exponențial, în consecință numărul cazurilor de încălcare a drepturilor de autor la conținutul în format digital. Împrumutul este văzut drept un risc de încălcare a copyrightului în mediul digital. De asemenea, conținutul disponibil online pentru utilizatori fără vreo plată și apariția mai multor actori în lanțul comercial de distribuție, pune serioase probleme gestionării dreptului de împrumut public.

În analiza realizată pentru studiul nostru, constatăm faptul că Uniunea Europeană a emis în 14 ani un număr de 7 directive, cea mai importantă pentru biblioteci fiind fără îndoială Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2001/29/CE din 22 mai 2001 de armonizare a anumitor aspecte privind dreptul de autor și drepturile conexe în societatea informațională, cunoscută drept Directiva Societății Informaționale sau Directiva InfoSoc (Directive 2001/29/EC of the European Parliament and of the Council of 22 May 2001 on the harmonisation of certain aspects of copyright and related rights in the information society).

Prima versiune a Directivei InfoSoc a apărut în 1997, un an mai târziu a fost supusă dezbaterii, propunându-se peste 300 de amendamente. Conținutul Directivei nu era echilibrat, cele mai multe beneficii erau în favoarea deținătorilor de copyright, iar dacă ar fi fost adoptată în forma de atunci niciun drept existent de copiere nu ar mai fi fost posibil. Ca rezultat al multor consultări și acțiuni de lobby din partea organizațiilor ce reprezentau interesele consumatorilor, deopotrivă EBLIDA și LIBER, Parlamentul European a aprobat versiunea corectă, care era departe de a fi perfectă.

Obiectivul Directivei a fost necesitatea creării unui cadru legal general și flexibil la nivel comunitar pentru a susține dezvoltarea societății informaționale în Europa.

În preambulul Rezoluției Parlamentului asupra societății informaționale din 13 martie 1997, se menționează că modelul european al societății informaționale trebuie condus printr-o serie de preocupări democratice, sociale, culturale și educaționale și nu trebuie să fie dominat de interese economice și tehnologice.

La punctul 31 din preambulul Directivei se menționează: „trebuie păstrat un echilibru just între drepturile și interesele diverselor categorii de titulari de drepturi, precum și între acestea și drepturile și interesele utilizatorilor de obiecte protejate. Excepțiile existente și limitările de drepturi stabilite de statele membre trebuie reanalizate prin prisma noului mediu electronic. Diferențele existente între excepțiile și limitările privind anumite acte restricționate au efecte negative directe asupra funcționării pieței interne în domeniul dreptului de autor și a drepturilor conexe. Asemenea diferențe ar putea deveni mai accentuate odată cu dezvoltarea exploatării în străinătate a operelor și a activităților transfrontaliere. Pentru a asigura buna funcționare a pieței interne, astfel de excepții și limitări trebuie definite într-un mod mai armonizat. Gradul de armonizare a acestor excepții depinde de impactul lor asupra bunei funcționări a pieței interne”.

De la începutul discuțiilor pe marginea Directivei, bibliotecarii au subliniat faptul că prevederile sunt restrictive în privința dreptului de reproducere a operelor, existând astfel riscuri în privința implementării excepțiilor și limitărilor din art. 5.

Organizațiile și asociațiile internaționale care susțin interesele bibliotecilor au desfășurat intense activități de lobby pentru a include prevederi favorabile bibliotecilor și altor structuri info-documentare. Rezistența unor grupuri de interese a fost atât de puternică încât doar două țări, Danemarca și Grecia, au implementat directiva în termenul specificat, și anume la sfârșitul anului 2002. Semnificativ a fost exemplul Marii Britanii care a reprogramat implementarea de mai multe ori, datorită opoziției din partea organizațiilor ce reprezintă interesele consumatorilor, inclusiv biblioteci și arhive, față de modul de implementare .

Directiva InfoSoc susține procesul de creație ca fundament pentru dinamizarea sectorului industriilor culturale, asigură protejarea operelor pentru dezvoltarea economică și culturală a comunității, confirmă principiul dreptului absolut al autorului de a controla total difuzarea operei sale. Prin derogări succesive se admite faptul că bibliotecile publice pot organiza împrumutul gratuit al lucrărilor conform obiectivelor de promovare culturală din instituțiile respective.

De asemenea, Directiva menționează obligativitatea Statelor Membre de a prevedea în legislațiile interne posibilitatea de a realiza reproduceri ale documentelor, precum și posibilitatea suplimentară de a autoriza bibliotecile publice să realizeze acte de reproducere fără obținerea unui avantaj economic.

Titularii de drepturi dețin puterea exclusivă de a decide dacă acordă sau interzic o anumită utilizarea a unei opere. Această „utilizare” se extinde către orice copie ce include „dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice direct sau indirect, temporar sau permanent, reproducerea prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte” și către comunicarea prin mijloace audio-vizuale pe care legislatorul european le definește „orice comunicare către public a lucrărilor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a lucrărilor lor, astfel încât membrii publicului să le poată accesa din orice loc și în orice moment ales de ei”.

Legislativul european a stabilit o listă exhaustivă, dar totodată închisă și rigidă, de excepții pentru copierea și comunicarea unei opere protejate în scopuri educaționale, științifice, simplele știri și fapte cotidiene, citări, copii private. În mod suplimentar, schemele de licență au fost introduse în anii următori ca o compensare pentru noile tipuri de utilizări permise prin intermediul tehnologiilor care nu pot fi controlate (realizarea de copii prin utilizarea de copiatoare).

Cu toate acestea, utilizatorul nu este lăsat liber pe deplin. Condiții stricte sunt atașate fiecărei excepții precum menționarea sursei, limitarea în ceea ce privește lungimea copiei, excluderea unor anumite lucrări. Sistemele de compensare financiară sunt de regulă atașate la excepții sub forma unor taxe de copyright (taxe pe CD blank sau anumite echipamente) sau sume fixe (taxe legate de permisul de intrare într-o bibliotecă publică).

În afara excepției obligatorii referitoare la „acțiunile de reproducere temporară menționate în art. 2, care sunt trecătoare sau accidentale [și] sunt parte integrantă și esențială a unui proces tehnologic”, fiecare stat membru poate alege în mod autonom ce excepții doresc să implementeze în legislația curentă națională.

Considerăm pe deplin corectă temerea bibliotecarilor față de această Directivă, întrucât fiecare țară a implementat diferit prevederile, iar mult discutata armonizare nu a produs deloc efectele scontate. (vezi Anexa 5).

Lista de excepții propusă de Directivă a luat în considerare diferitele tradiții juridice din statele membre și, în paralel, a urmărit asigurarea funcționării Pieții interne din Europa. Sistemele diferite de copyright nu permit scheme de compensare echitabile, fotografierea documentelor se face fie gratuit (copierea unei părți limitate dintr-o lucrare), fie prin licențe în caz de copiere într-o cantitate mai mare. Copierea privată analogă este diferită de cea digitală care are un impact economic mai mare.

Utilizatorii unei biblioteci își pot realiza singuri copiile prin utilizarea propriilor echipamente de fotocopiere, dar biblioteca își asumă responsabilitatea în descurajarea copierii extinse sau ilegale. Bibliotecarii pot realiza fotocopii pentru utilizatori numai pentru anumite categorii de documente, cele mai uzuale fiind cărțile și articolele din publicațiile periodice, și cu anumite limite.

Regimul european de copyright este considerat supra-protectiv și a fost adaptat astfel încât să răspundă noilor provocări tehnologice pe care creatorii de opere le înfruntă. Prin garantarea unor drepturi statutare de proprietate, creatorii de opere intelectuale pot percepe recompense pentru utilizarea lucrărilor lor.

În încercarea lor de a-și păstra caracterul privat, grupurile de interes din jurul industriei creative au făcut lobby intens pentru a căpăta protecție suplimentară și remunerații echitabile pentru formele noi de (re)distribuire. Ca rezultat, legiuitorii au adaptat legislația care a condus la o extindere de proporții în termeni de conținut, durata drepturilor patrimoniale ale creatorilor (reproducere, comunicarea către public, distribuție, revânzare).

În ciuda eforturilor de armonizare legislativă, continuă să existe disparități în legislația fiecărui stat membru, spre exemplu cele privitoare la începutul paternității unei opere, validitatea acordurilor de licență, protecția acordată drepturilor morale (divulgare, paternitate, integritate, și altele).

Un alt aspect care trebuie luat în considerare în cazul armonizării legislative europene se referă la noțiunile diferite de droit d’auteur și copyright, dar și terminologiile proprii fiecărui stat membru. Elocvent în acest sens este faptul că în anumite legi distribuirea copiilor tangibile este parte a unui drept mai extins de comunicare către public, iar în altele este inclus în dreptul de reproducere sau separat.

Dreptul de autor este perceput ca unul din componentele dreptului la informare și implicit un compromis social. Sistemele de drept de autor și de copyright sunt două sisteme juridice care au același obiectiv, și anume un echilibru între interesele personale (recompensa creației) și interesul general (progresul cunoașterii). Sunt țări care acceptă noțiunea de drept de autor, unde accentul este pus pe protejarea personalității acestuia, dreptul moral având o importanță deosebită. În țările de copyright, accentul este pus pe protejarea operei, independent de autorul său, iar drepturile patrimoniale sunt cele care predomină.

Comisia recunoaște următoarele doctrine și principii cu privire la copyright:

-doctrina de primă vânzare (first sale doctrine): titularul copyrightului nu mai are dreptul la recompense economice odată cu prima vânzare a bunului său;

-principiul epuizării: titularul unei opere protejate care intră în circuitul comercial nu are dreptul de a împiedica importul acesteia;

-principiul teritorialității: drepturile de proprietate intelectuală se limitează la frontierele naționale, iar deținătorul drepturilor asupra unei opere își poate exercita drepturile numai în interiorul țării în care a creat opera;

-principiul proporționalității: o măsura națională care protejează un drept de proprietate internațional va fi declarată invalidă dacă există un alt mijloc mai puțin restrictiv de a atinge scopul inițial al măsurii pe piața comunitară.

Cu excepția Directivei privind societatea informațională, cele mai multe directive au fost structurate, astfel încât să armonizeze numai aspectele distincte ale copyright-ului și ale drepturilor conexe, fără a trata în detaliu toate aceste drepturi. Fiecare directivă a avut propriul istoric legislativ, a fost adoptată în ani diferiți, a dus la inevitabile soluții inconsistente și fragmentare, cu amendamente și actualizări generate de evoluția firească a mediului social, politic și economic la nivel european.

În evoluția Directivelor europene, trecerea timpului a fost de asemenea un factor important și definitoriu. Directiva Consiliului 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale) a fost concepută într-un context al suportului analogic, închirierea/împrumutul electronic fiind doar un scenariu futuristic.

Directiva 2001/29/EC a dus la o extindere masivă a drepturilor economice ale creatorilor. În contextul actual dominat de tehnologiile digitale, orice tip de încărcare sau o descărcare online, orice modificare, traducere sau altă re-utilizare a unei opere protejate presupune autorizarea prealabilă a titularului de drepturi.

Dezvoltarea industriei muzicale, importanța programelor de calculator în sectorul industrial, importanța Acordului TRIPS pentru piața comunitară au determinat Comisia Europeană să propună Directive specifice care să armonizeze cadrul legal al Statelor Membre. Aceste Directive nu fac obiectul cercetării noastre.

2.2 Instrumente naționale

Fiecare țară dispune de legi specifice, care reglementează drepturile de autor, în conformitate cu tratatele, convențiile, directivele sau alte instrumente internaționale pe care le-au ratificat în timp.

Pentru cercetarea noastră, Franța și Statele Unite ale Americii reprezintă un model în felul în care au gestionat creația umană în raport cu bibliotecile.

2.2.1 Legislație franceză

Franța dispune Codul proprietății intelectuale (Code de la propriété intellectuelle – CPI), instituit prin Legea nr. 92-597 din data de 1 iulie 1992, care regrupează toată legislația mai veche din domeniul proprietății intelectuale și este permanent actualizat de Parlament. În document sunt foarte bine evidențiate excepțiile aplicabile drepturilor patrimoniale: reprezentarea în scop privat, copiile private, citarea, statutul discursurilor oficiale și politice, parodierea etc.

Bibliotecile franceze au intrat în atenția CPI în anul 1995, odată cu instituirea Legii din 3 ianuarie 1995 referitoare la gestiunea colectivă a drepturilor de reproducere prin reprografie, urmată de două decrete din anii 1995 și 1997, considerate ca piatră de fundament pentru Centre Français d’ exploitation du droit de Copie (CFC), și Legea din 18 iunie 2003 referitoare la dreptul de împrumut al cărților (La loi française no 2003-517 du 18 juin 2003 relative à la rémunération au titre du prêt en bibliothèque).

Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe în societatea informațională, așa-numita Lege DADVSI (Droits d’auteur et droits voisins dans la société de l’information), a transpus în jurisprudența franceză Directiva Europeană 2001/29/CE.

Este important de menționat faptul că Franța a ales să elaboreze o lege nouă pentru Directivele europene, evitând astfel o suprapunere cu tradiția legislativă din domeniu.

Legea DADVSI și art. 122-5 din Codul proprietății intelectuale rețin excepțiile de reproducere în favoarea bibliotecilor pentru accesul persoanelor cu dizabilități la informație, excepțiile de reproducere și reprezentare în scop de cercetare și în scop de prezervare:

-pentru accesul persoanelor cu handicap se menționează „reproducerea și reprezentarea de către persoane fizice sau instituții deschise publicului, precum biblioteci, arhive, centre de documentare și spații culturale multimedia, în vederea consultării strict personale pentru persoane cu una sau mai multe dizabilități motorii, fizice, senzoriale, mentale, cognitive sau psihice […]. Această reprezentare este asigurată de către instituțiile menționate mai sus în scop non-comercial și în măsura solicitării persoanelor vizate care trebuie să facă proba activității lor profesionale efective” ;

-pentru conservare se specifică „reproducerea unei opere și reprezentarea sa realizată în scop de conservare sau pentru prezervare, în scop de cercetare sau studiu privat de persoane fizice, în localurile instituțiilor și pe terminalele destinate bibliotecilor cu acces liber, muzee sau servicii de arhivă, cu mențiunea că acestea nu obțin niciun beneficiu economic”.

Legislația franceză în domeniul copyrightului a fost actualizată în data de 28 octombrie 2009 prin Legea Hadopi (Haute Autorité pour la diffusion des œuvres et la protection des droits sur internet) sau Legea Creație și Internet. Legea și-a propus să promoveze distribuirea și protejarea operelor de creație prin intermediul Internetului, dar este considerat un proiect controversat și destul de contestat de către clasa politică franceză.

Sistemul legislativ francez dedicat problemelor de copyright este completat de un Protocol de acord tranzitoriu care se renegociază anual între ministerele de resort (educație, tineret, învățământ, cercetare) cu titularii drepturilor de autor pentru utilizarea cărților, muzicii tipărite, a publicațiilor periodice, operelor de artă vizuală în scopul susținerii activităților de studiu, cercetare.

Deși acest acord are în vedere doar operele editate pe suport hârtie, are specificații foarte clare privitoare la excepțiile pedagogice:

-definește extrasul aplicabil în cazul manualelor școlare, patru pagini consecutive, limita de 5% a paginației unei opere, pentru o clasă pe an;

-permite digitizarea unei opere ca reprezentare digitală prin intermediul unui videoproiector sau alt echipament similar;

-precizează condițiile generale și specifice de utilizare a unei opere în scop de cercetare.

2.2.2 Legislație americană

Copyright-ul în Statele Unite ale Americii se bazează pe un echilibru de interese. Autorii și creatorii au anumite drepturi exclusive pentru a primi un stimulent necesar creării unei lucrări intelectuale, dar aceste drepturi sunt limitate în diferite moduri pentru a promova știința și artele, în spiritul Constituției Americane.

Copyright Act of 1976 prevede ca autorii să poată face transferul drepturilor către editori pentru ca operele lor să fie disponibile pe piață. Există trei categorii de beneficiari ai copyrightului:

-creatorii care au drepturi legale prin Constituție și prin Copyright Act of 1976;

-editorii care au drepturi legale provenite prin transfer;

-utilizatorii (sau instituții precum bibliotecile sau școlile) care au drepturi legale prin limite și excepții.

În practică, drepturile creatorilor sunt aproape întotdeauna transferate, iar interacțiunile dintre creatori și editori sau dintre editori și utilizatori sunt guvernate de contracte. În jurisdicție, dreptul contractual prevalează în fața legii dreptului de autor.

Actul legislativ din Statele Unite ale Americii asigură sprijin în vederea egalizării nivelului tehnologic, informațional și comunicațional, prin pârghii de negociere între cele trei grupuri menționate mai sus. Dacă drepturile deținătorilor (de cele mai multe ori editorii) sunt prea puternice sau nelimitate, autorii și creatorii pot primi foarte puțin pentru eforturile lor, iar accesul public poate fi redus prin monopolul de preț sau alte practici de tip monopol, care încalcă deja faimosul Prim Amendament din Constituție, care protejează dreptul de a vorbi și publica în mod liber și neîngrădit, dreptul de a citi și de a auzi. Suntem de părere că prezența acestor drepturi în Constituție rezultă din scopul său de susținere a cunoașterii și creativității.

O altă parte semnificativă din echilibrul sau câștigul copyrightului american a fost acela că în schimbul unor drepturi limitate de exploatare a unei opere nou create va duce la intrarea acesteia în domeniul public, îmbogățind astfel capitalul intelectual al societății.

Pentru a implementa Tratatele WIPO din 1996, Statele Unite au emis doi ani mai târziu Digital Millennium Copyright Act (DMCA), în scopul stabilirii unei legislații adaptate erei digitale. Printre dispozițiile din text, menționăm posibilitatea de a interzice în mod explicit tehnologiile utilizate pentru a proteja documentele aflate sub copyright.

DMCA interzice neutralizarea mijloacelor de protecție împotriva copierii, dar și distribuția sau furnizarea de procedee ce permit neutralizarea. Cu toate aceste impedimente, noutatea DMCA în domeniul copyrightului este exonerarea de răspundere directă sau indirectă a furnizorilor de servicii de internet și a altor intermediari, preluată mai apoi și de Uniunea Europeană.

DMCA nu este o nouă lege a copyrightului, ci o anexă la legea revizuită a copyrigtului american Copyright Revision Act din 1976 care încearcă să soluționeze problematica mediului digital. Eludarea echipamentelor antifurt dintr-un soft este considerată o crimă. Astfel, este ilegal pentru un bibliotecar să încerce și să eludeze parola folosită pentru protecția unui document electronic, dar este legal pentru membrul unei universități să realizeze o cercetare despre cum să evite echipamentele de protejare a copyrightului. DMCA mai acordă și o excepție pentru biblioteci și alte tipuri de instituții educaționale: în anumite condiții, acestea pot să eludeze softurile și echipamentele de protecție.

2.2.3 Legislație română

În domeniul dreptului de proprietate intelectuală, România a transpus integral, prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, prevederile Directivei nr. 91/250/CEE privind protecția juridică a programelor de calculator, ale Directivei nr. 93/83/CEE referitoare la coordonarea anumitor reguli ale dreptului de autor și drepturilor conexe de autor, aplicabile radiodifuzării prin satelit și retransmisiei prin cablu și ale Directivei nr. 93/98/CEE referitoare la armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor și a unor drepturi conexe drepturilor de autor.

Au fost transpuse parțial dispozițiile următoarelor instrumente comunitare: Directiva nr.92/100/CEE referitoare la dreptul de închiriere și împrumut și la anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale și Directiva 96/9/CEE a Parlamentului și Consiliului privind protecția juridică a bazelor de date.

O precondiție a aderării României în spațiul comunitar a fost modificarea legii referitoare la copyright în concordanță cu directivele europene prin trei acte majore:

-Legea nr. 285/2004 publicată în Monitorul Oficial nr. 587 din 30 iunie 2004 prin care s-au adus completări asupra definirii conceptuale, au fost incluse și alte categorii de opere care beneficiază de protecție (spre exemplu, operele de artă grafică sau plastică), s-au specificat drepturile patrimoniale etc.

-Ordonanța de urgență nr. 123/2005 publicată în Monitorul Oficial nr.843 din 19 septembrie 2005. Cele mai importante modificări au fost:

La alineatul (3) al articolului 144:

"(3) Remunerația echitabilă prevăzută la alin. (2) nu se datorează, în cazul în care împrumutul este realizat prin bibliotecile instituțiilor de învățământ cu acces gratuit."

Astfel, remunerația echitabilă pentru împrumutul public nu este aplicată, de facto, în România. Dreptul la remunerație echitabilă pentru împrumutul public a fost reglementat prin Legea nr. 285/2004 într-o manieră inaplicabilă, excluzând în fapt toate bibliotecile din România de la plata remunerației. În fapt, România a aplicat prevederile Articolului 5 din Directiva InfoSoc:

"(1)Statele membre pot deroga de la dreptul exclusiv pentru împrumutul public prevăzut la articolul 1, cu condiția ca cel puțin autorii să obțină o remunerație în temeiul acestui împrumut. Statele membre au libertatea de a determina această remunerație, luând în considerare obiectivele lor de promovare culturală."

România poate implementa un sistem coerent al dreptului de împrumut public, întrucât deține organisme de gestiune colectivă și poate să decidă ca doar bibliotecile informatizate să ofere statistici privind autorii cei mai citiți în biblioteci, în vederea calculării redevențelor aferente.

Modalitatea de calcul pe care o recomandăm este cea raportată la numărul de împrumuturi efectuate de o bibliotecă informatizată pe parcursul unui an. Pentru un sistem PLR funcțional și eficient, având în vedere nivelul de dezvoltare economică al României și politicile culturale existente, nu susținem modalitatea de calcul bazată exclusiv pe titlurile deținute în colecții. Criteriul de eligibilitate recomandat este cel al lucrărilor literare de ficțiune publicate, se exclud bibliografiile, dicționarele, lucrările de non/ficțiune, lucrări de cercetare sau academice.

Rămâne problema resurselor financiare ce trebuie alocate pentru redevențe, iar acest lucru nu este de competența bibliotecilor, ci a ministerelor de resort și, de ce nu, a scriitorilor care vor trebui să își susțină mult mai constructiv demersul de retribuire a eforturilor muncii lor de creație. Scriitorii vor trebui să exercite mai multe presiuni asupra autorităților statului pentru ceea ce considerăm a fi un drept și nu un dar pentru creația lor intelectuală.

La articolul 144, după alineatul (4) s-a introdus un nou alineat, alineatul (5), cu următorul cuprins:

"(5) Dreptul de împrumut nu se epuizează odată cu prima vânzare sau cu primul transfer de drept de proprietate asupra originalului ori copiilor unei opere pe piață, efectuat de titularul de drepturi sau cu consimțământul acestuia."

-Legea nr. 329/2006 pentru aprobarea OUG nr. 123/2005

Ținând seama de observațiile Comisiei Europene, modificările propuse prin prezentul proiect de lege au avut ca obiect, în principal:

-limitarea excepției de la plata drepturilor de autor numai la bibliotecile aparținând instituțiilor de învățământ preuniversitar;

-eliminarea limitelor de orice fel în negocierile libere dintre utilizatori și titularii de drepturi;

-clarificarea unor prevederi referitoare la sancționarea încălcărilor legii în desfășurarea unor activități ilegale la scară comercială;

-facilitarea utilizării operelor literare în cadrul manualelor școlare, prin introducerea sistemului gestiunii colective extinse pentru autorizarea utilizării acestora în schimbul unei remunerații.

Legea nr.8/1996 permite utilizarea unei opere fără permisiunea autorului prin intermediul următoarelor limitări și excepții (articolele 33, 34, 35):

-reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranță publică;

-reproducerea, radiodifuzarea, transmiterea sau comunicarea către public;

-reproducerea pentru informare și cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituțiilor publice culturale sau științifice, care funcționează fără scop lucrativ;

-reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecția permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;

-reproducerea pentru utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;

Dreptul de a cita opere în scopuri critice sau relatarea unor evenimente (știri), precum și dreptul de reproducere a unei opere în scop de parodiere reprezintă un caz aparte în contextul limitelor recunoscute de legislația copyrightului de protejare a libertății de expresie a utilizatorilor și de promovare a fluxului liber de informații. Dreptul de citare este singura excepție obligatorie prevăzută de Convenția de la Berna, care permite citarea din lucrările deja publicate cu condiția ca acest lucru să fie compatibil cu practicile corecte și în măsura justificată de anumite scopuri speciale. Convenția nu conține nicio indicație specială privind lungimea citării, dar anumite legislații naționale stipulează clar acest lucru. De asemenea, ca regulă, numele autorului și sursa lucrării citate trebuie să fie indicate în citare sau reproducere într-un mod adecvat.

În ceea ce privește protecția acordată operelor autorilor străini, art. 147 menționează:

„Persoanele fizice sau juridice străine, titulare ale drepturilor de autor sau ale drepturilor conexe, beneficiază de protecția prevăzută prin convențiile, tratatele și acordurile internaționale la care România este parte, iar în lipsa acestora beneficiază de un tratament egal cu cel al cetățenilor români, cu condiția ca aceștia să beneficieze, la rândul lor, de tratament similar în statele respective."

Anexa 4 din acest studiu cuprinde un extras din Legea 8/1996 cu pasajele relevante pentru bibliotecile din România.

Legea dreptului de autor din România este marcată de lipsa unei metodologii pentru reglementarea utilizărilor în scop de citare sau comentariu (citarea să se facă din opere aduse la cunoștința publică de autor), noțiunea de scurte extrase (un termen generos care nu poate fi pe deplin determinat), sistemul de remunerație pentru fragmentele de operă utilizate. Numeroase edituri (menționăm Corint care editează manuale) au avut procese în instanță cu moștenitorii unor scriitori care nu mai doreau ca operele acestora să figureze în manuale.

Deși este o lege foarte generoasă sau, în alți termeni, oferă un nivel de protecție destul de ridicat drepturilor de autor și drepturilor conexe, prin recunoașterea un set foarte mare de drepturi exclusive, legiuitorul român nu a neglijat nici dreptul colectiv de acces la informație.

Suntem de părere că legea română a drepturilor de autor este una preponderent morală, care prevede toate tipurile de excepții, dar care nu precizează cu exactitate în cazul unor anumite reproduceri cantitatea de operă ce poate fi utilizată, lăsând acest lucru la aprecierea instituțiilor care gestionează colecții de documente și asigură accesul la documente. Singurul lucru bine precizat este acela că toate reproducerile în scop de informare de scurte extrase să aibă loc în cadrul bibliotecilor și, în plus, cu respectarea condițiilor precizate de testul în 3 trepte. Rămâne ca fiecare bibliotecă să precizeze foarte clar cât înseamnă scurte citate!

Un model în acest sens îl reprezintă Regulamentul privind accesul utilizatorilor la colecțiile și serviciile Bibliotecii Naționale a României, precum și Regulamentul utilizatorilor la Colecții Speciale și la filiala Batthyaneum (vezi Anexa 9 și Anexa 10). Ambele documente sunt elaborate în concordanță cu prevederile legale referitoare la protecția patrimoniului cultural național, la drepturile de autor și drepturile conexe.

Din perspectiva legii românești a dreptului de autor, serviciile oferite de biblioteci suferă încă din cauza faptului că procesele de digitizare nu sunt posibile la scară largă. Prin digitizare colecțiile pot fi păstrate pentru viitor evitându-se deteriorări pentru cele mai consultate documente în format tipărit. Documentele care nu există încă în format digital nu prejudiciază exploatarea normală a unei opere, dar obținerea unei autorizații presupune timp și uneori este chiar imposibilă obținerea acestora: editorii nu răspund la timp sau refuză să răspundă, uneori nu pot fi localizați, pretind drepturi exagerate sau refuză să își dea acordul.

Noile Directivele europene ar trebui să armonizeze legislațiile naționale pentru o piață internă eficientă. Teritorialitatea copyrightului a constituit un obstacol major în procesul armonizării.

III.Biblioteca și funcția legală a informației în societatea de astăzi

Organizarea cunoașterii umane și implicit crearea unei structuri adecvate care să reflecte tot ceea ce s-a produs de către mintea umană – bibliotheca universalis – a preocupat generații întregi și a parcurs toate etapele cronologice ale evoluției formelor de comunicare.

De secole întregi, bibliotecile sunt recunoscute pentru misiunea și rolul lor de organizare și diseminare a cunoașterii, evoluția lor fiind strâns legată de suportul de scris și de comunicare, dar și de progresul educației și culturii, de istoria instituțiilor și a societăților. Constituite cu mult înaintea invenției tiparului și într-o epocă în care manuscrisele erau singurele surse de cunoaștere, bibliotecile încep să se dezvolte în Europa medievală odată cu traducerea lucrărilor din bibliotecile publice înființate în secolul al IX-lea.

Față de alte structuri culturale, industriale sau comerciale, bibliotecile se disting prin misiunile lor educative, culturale, patrimoniale, prin interacțiunea cu o categorie variată de utilizatori, prin obligativitatea de a permite accesul nelimitat și neîngrădit la colecții, de a structura produse culturale relevante.

O scurtă privire asupra istoriei relevă faptul că aproape simultan cu apariția tiparului în China și inventarea literelor mobile în Germania, produse acum mai bine de 500 de ani, modul de transfer al informației s-a schimbat pentru totdeauna. În prealabil, a predominat tradiția orală până la dezvoltarea manuscriselor individuale și a altor forme scrise de comunicare (scrisori, jurnale, cronici, documente administrative), realizate cel mai adesea de către călugări. Deși tipărirea pe hârtie și tehnologia electronică au evoluat la un nivel ridicat, în multe părți din lume transferul informațional s-a realizat exclusiv prin tradiția orală.

De la invenția tiparului, a fost dezvoltat și implementat în timp un complicat proces de diseminare a informației bazate pe hârtie, un mediu de stocare pentru cărțile și publicațiile periodice existente în biblioteci. În subsidiar, principalul mijloc de accesare a colecțiilor bibliotecii era catalogul, o altă invenție tot pe hârtie. Cei care doreau să aibă acces la text veneau la bibliotecă, de unde fie utilizau un document în incinta clădirii, fie îl împrumutau acasă, atunci când era permis. Doar o singură persoană avea acces la informația cuprinsă într-un document singular, exceptând atunci când biblioteca deținea mai multe copii ale aceluiași document. Dacă un document nu era deținut de către o bibliotecă, atunci funcționa împrumutul interbibliotecar, un proces uneori de lungă durată pentru că depindea de serviciile de curierat tradiționale. De asemenea, modalitatea bibliotecilor de a depista care bibliotecă deținea un anumit document era destul de greoaie, deoarece nu exista acces automatizat la colecțiile deținute de biblioteci.

La sfârșitul anilor '80, reputatul specialist american Robert D. Stueart menționa faptul că bibliotecile traversează o perioadă a resurselor în expansiune, a resurselor puse din ce în ce mai rapid la dispoziția utilizatorilor prin intermediul unui concept vast numit tehnologie. A urmat o perioadă de criză în care aceste resurse și-au atins limita, în timp ce solicitările asupra lor au continuat să escaladeze, susținând de fapt o opinie mai veche exprimată de Alvin Toffler :

„Mulți dintre noi au o vagă senzație că lucrurile se mișcă mai repede. Medicii, la fel ca și cadrele de conducere se plâng că nu pot ține pasul cu ultimele noutăți din domeniul lor. Aproape că nu există consfătuire sau conferință în ziua de azi la care să nu se pomenească, ca un fel de ritual, despre <<sfidarea schimbării>>. Mulți se simt neliniștiți – îi obsedează ideea că schimbarea a scăpat de sub control”:

Modalitatea de gândire s-a schimbat radical în timp și spațiu, iar din punct de vedere antropologic, britanicul Jack Goody menționa în 1977 în The Domestication of the Savage Mind cu referire la apariția noilor modalități de comunicare în societate, faptul că o cultură care își transmite valorile prin viu grai nu are greutatea unei culturi care utilizează scrisul. În prezent, funcționarea gândirii umane este direct legată de o nouă schemă de transmitere a cunoașterii, și anume lumea digitală, iar cultura pe care o producem și o transmitem este una profund vizuală și în continuă extindere.

Din punct de vedere conceptul, biblioteca se conturează a fi cel de-al treilea loc, un model american ce a pătruns recent în instituții europene din Marea Britanie, Olanda și Europa de Nord.

Prin anul 1980, în studiile unui sociolog american apăruse o formulă care a stârnit uimire, dar și acord senin deopotrivă. Astfel, Ray Oldenburg a încercat o ordonare a spațiilor prin care ființa umană trece de-a lungul unui destin: dacă mediul familial forma „primul loc”, iar universul profesional „al doilea loc”, interpretarea sa, ca a unuia ce se dedicase studiului relațiilor interumane făcuse loc și celui de „al treilea loc.” În acest ultim caz era vorba de spații de întâlnire, de socializare, din trecut și din prezent, cu atât mai necesare cu cât lumea părea a evolua după mecanisme tot mai individualiste. Sociologul a fost destul de generos cu acest spațiu și a inclus în această categorie vechile piețe italiene, cafenele, puburi, parcuri etc.

Nu atât tipologia propusă a părut neașteptată, cât mai ales felul în care ulterior alții au încercat să deschidă tot mai larg porțile celui de-al treilea loc. Căci dacă primele două spații nu păreau a necesita prea multe clarificări semantice, în schimb „al treilea loc” era încă un soi de spațiu al nimănui în care se găsea suficient loc și pentru alte adăugiri.

Sociologii și bibliotecarii din mediul anglo-saxon au vorbit deschis despre biblioteci ca despre un al treilea loc. Dincolo de un atașament indestructibil față de propria meserie putem vedea în această indicație și expresia felului în care bibliotecile ultimelor decenii s-au îndepărtat de vechiul model, în care erau subjugate unui arhetip unic de servicii.

3.1 Funcțiile bibliotecii în context contemporan

Franklin D. Roosevelt menționa în anul 1942 faptul că „Bibliotecile sunt implicate în mod direct și imediat în conflictul contemporan care împarte lumea, din două motive; în primul rând, pentru că ele sunt esențiale pentru funcționarea unei societăți democratice; în al doilea rând, pentru că acest conflict atinge integritatea procesului de învățare, libertatea de gândire și chiar supraviețuirea culturii, iar bibliotecile sunt marile simboluri ale libertății de gândire.

Bibliotecile sunt cei mai mari achizitori de informație în format analog și digital, totodată sunt singurele structuri care asigură accesul echitabil și legitim la cunoașterea conținută în aceste lucrări. Astfel, ele îndeplinesc pe lângă funcția patrimonială și educativă, două mari funcții: socială și de informare, prin care individul devine capabil să participe la economie, să producă și să furnizeze capital informațional.

Biblioteca este parte integrantă a sistemului informațional și instituție de importanță strategică prin participarea constructivă la înfăptuirea și dezvoltarea unei societăți democratice, la realizarea unui nivel satisfăcător de educație și, de asemenea, la asigurarea accesului liber și nelimitat la cunoaștere, gândire, cultură și informație.

În cadrul instituțiilor de informare, bibliotecile au fost în mod tradițional concepute drept instituții care încearcă să satisfacă cerințele utilizatorilor. Pornind de la această premiză, au fost proiectate obiective, scopuri, produse și servicii de informare și documentare care, pentru a fi eficiente, trebuie să se adapteze nevoilor de informație ale utilizatorilor, în scopul folosirii capacităților creative, artistice și intelectuale, nu numai pentru propriul beneficiu, ci și în beneficiul comunității în care trăiesc și își desfășoară activitatea.

Conform Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) „libertatea, prosperitatea și dezvoltarea societății în general și a cetățenilor în particular reprezintă valori umane fundamentale care pot fi dobândite numai în condițiile în care cetățenii bine informați își vor putea exercita drepturile democratice, putând în felul acesta să joace un rol activ în societatea din care fac parte. Participarea constructivă și consolidarea democrației depind de o bază educațională solidă și de un acces liber și nelimitat la cunoaștere, la gândire, cultură și la informație”. Este evidențiat de asemenea rolul bibliotecilor de mediator al cunoașterii, resursă de bază a educației și formării permanente, a deciziilor autonome și a progresului cultural al fiecărui individ în parte, dar și al grupurilor sociale. În plus, UNESCO subliniază faptul că toți utilizatorii unei biblioteci vor trebui să aibă acces în mod egal la toate resursele pe care respectiva bibliotecă le face disponibile, inclusiv serviciile virtuale.

Funcția de informare a unei biblioteci constă în organizarea și asigurarea accesului neîngrădit la informație, precum și în intermedierea informației între diverșii actanți ai comunității prin realizarea de instrumente specifice de regăsire a acesteia. De asemenea, se oferă acces la informații și servicii comunitare, facilitând utilizatorilor cunoașterea instrumentelor informatice și utilizarea acestora.

Prin funcția educativă exercitată de către o structură info-documentară se concretizează o serie de programe de educație, programe de promovare a lecturii și a învățământului informal, organizarea de centre de studii și de centre de învățare formală și informală, în rândul populației de toate vârstele, indiferent de statutul social și de gradul de pregătire intelectuală, precum și în asigurarea infrastructurii și a personalului instruit în programele de învățare directă.

Organizațiile care sunt finanțate din bani publici depun eforturi pentru a atinge o serie de obiective în favoarea societății, în acest sens bibliotecile și structurile infodocumentare sunt create pentru a răspunde cerințelor de informare, formare, educare.

Funcția socială vizează implicarea bibliotecilor în viața comunității și se regăsește în mai multe direcții de acțiune: integrarea tuturor categoriilor sociale și combaterea politicilor de excludere socială; formarea identității comunitare și dezvoltarea conștiinței cetățenești; angrenarea în dezvoltarea culturală, socială și locală a tuturor categoriilor de cetățeni, indiferent de statutul lor etnic și social; asigurarea unei conexiuni permanente între autoritățile locale și cetățeni; informarea cetățenilor privind drepturile și îndatoririle lor civice; creșterea standardului de viață și exercitarea drepturilor democratice ale cetățenilor; asigurarea egalității accesului și a capacității de utilizare a informației prin cunoașterea instrumentelor informatice și a modului de utilizare a acestora.

În calitatea sa de instituție implicată în schimbările sociale și educaționale ale unei societăți, poate biblioteca să militeze pentru cauze sociale sau politice și în același timp să-și mențină și să-și consolideze imaginea de furnizor de puncte de vedere reprezentând toate fațetele problemelor?

Implicarea bibliotecilor în cauzele politice și sociale este cel mai bine exemplificată de pozițiile IFLA și ALA față de cele mai importante evenimente globale petrecute în secolul trecut, cele două războaie mondiale, libertățile civile, motivația fiind aceea că orice conflict duce la reducerea cheltuielilor alocate educației, serviciile bibliotecilor sunt afectate, cu efect asupra calității vieții și a democrației, a valorilor societății.

Biblioteca trebuie să dezvolte toate tipurile de servicii, acțiuni, de animații culturale, alte forme de interacțiune pentru a răspunde cerințelor tuturor categoriilor de public, favorizând astfel liantul social și toleranța față de diverse grupuri (etnice, religioase etc.), elemente indispensabile inserției culturale, economice și sociale valabile pentru toți cetățenii.

În mediul economic și social dificil existent în prezent, biblioteca menține un rol activ și creează cadrul necesar stimulării cerințelor unor grupuri sociale care de obicei nu frecventează biblioteca (exemplu șomerii), populația cu un statut precar, categoriile defavorizate, imigranții, salariați aflați în proces de reconversie profesională, persoanele cu dizabilități. Pentru toate aceste categorii biblioteca poate dezvolta servicii adecvate, poate atrage resurse financiare destinate realizării de proiecte dedicate, își poate redefini politica de comunicare a documentelor, poate dispune de spații specifice care să integreze categoriile defavorizate. Biblioteca trebuie să facă parte din politicile sociale guvernamentale care au ca scop dezvoltări durabile, prin centre de informare și documentare, să susțină învățarea pe tot parcursul vieții. Spiritul de toleranță, spațiul familiar, confortul oferit de către bibliotecă au constituit cerințe obligatorii pentru proiectele noilor construcții pentru a pune capăt imaginii de templu cultural rezervat doar celor inițiați.

Prin definiție, un serviciu public înseamnă lupta împotriva inegalităților, servicii destinate celor care beneficiază de bunurile comune, politici culturale destinate tuturor, acces egal al populației la cunoaștere.

Contextul actual aparține societății de consum descrise de Jean Baudrillard, o societate a mass media și a exploziei cerințelor pentru loisir: creșterea generală a nivelului de formare, adăugată dezvoltării sectorului economic bazat pe servicii. În perioada 1970-1990, numărul bibliotecilor a crescut în mod constant, aceste structuri reprezentând instituțiile culturale cele mai frecventate.

Pierre Bourdieu, cel mai important sociolog francez al secolului XX, a demonstrat că practicile culturale sunt legate de o serie de aspecte sociale și culturale. Astfel, inegalitățile constatate în repartizarea capitalului cultural, economic sau social interacționează în vederea formării unui habitus, matrice a alegerilor agenților sociali modelați de rolul pe care îl îndeplinesc în spațiul social.

În cadrul proiectului comun european, prin intermediul obiectivelor Strategiei de la Lisabona ce vizează realizarea Uniunii Europene până în anul 2010 drept cea mai competitivă și mai dinamică economie a cunoașterii, bibliotecile publice sunt considerate vitale prin tradițiile lor de informare și diseminare a informației. În anumite țări frecventarea lor reprezintă mai mult de jumătate din populație, fapt care întărește rolul central în materie de formare pe tot parcursul vieții. De altfel, într-un raport al Comisiei Parlamentului European de cultură, tineret, educație și media legătura dintre lectura publică și formarea continuă prin intermediul bibliotecilor și dezvoltarea economică în societatea post-industrială este mai mult decât evidentă: „Bibliotecile pot avea un impact asupra propriilor colectivități (…) care se extinde asupra aspectelor economice. (…) Ele pot susține eforturile persoanelor aflate în șomaj și care doresc să dobândească cunoștințe noi și să caute oportunități, un alt punct de convergență între formarea pe tot parcursul vieții și biblioteci”. Formarea continuă (sau permanentă) a fost redenumită formare pe tot parcursul vieții, fiind legată de mutațiile economiei europene și o provocare majoră pentru toate categoriile sociale

La nivel global, numărul studenților a crescut masiv conform UNESCO, de la 28,6 milioane în 1970 la 152,5 milioane în 2007, creșterea acestei perioade fiind de 51,7 milioane, iar numărul studenților dublându-se la fiecare 15 ani. În majoritatea țărilor, universitățile concentrează învățământul superior și de cercetare, în paralel cu dezvoltarea de biblioteci universitare care trebuie să propună colecții patrimoniale relevante și resurse în formate multiple rezultate ale unor consorții. Colecțiile patrimoniale sunt digitizate și licențele naționale necesare achiziției de resurse electronice sunt printre cele mai importante atuuri ale unei biblioteci implicate în procesele de cercetare, un model nou de structură ce ia în calcul dezvoltarea documentului electronic, evoluția comportamentului studenților născuți în lumea digitală și introducerea pe scară largă a tehnologiilor de informare și comunicare adecvate mediului universitar. Astfel, s-au creat condițiile pentru dezvoltarea de learning centers (centre de studiu) în Statele Unite, Marea Britanie, Olanda, Elveția: spații care îmbină cu succes funcțiile de lectură, studiu și învățare și favorizează medierea, lucrul în echipă, dobândirea de cunoștințe prin stagii individualizate și stăpânirea resurselor și serviciilor documentare. Biblioteca devine un learning center prin asimilarea de funcții noi: servicii destinate exploatării noilor tehnologii, echipamente multimedia, producția audio-video, servicii de intermediere, noi forme de dezvoltare personală.

Resursele documentare pe care o bibliotecă le constituie și resursele pedagogice produse de instituția de învățământ sunt corelate cu ajutorul bibliotecarilor specializați. În plus, cercetătorii se documentează din ce în ce mai mult la distanță și frecventează mai puțin sălile de lectură ale unei biblioteci, însă spațiul de intermediere aparține bibliotecarului. Legătura dintre informație și cercetare se finalizează prin arhivarea datelor științifice cu ajutorul unui serviciu informatic, realizabilă cu ajutorul unui data librarian, care are ca misiune constituirea de platforme de arhivare și acces.

Ca organizator  al cunoașterii, biblioteca contribuie la susținerea învățării prin intermediul serviciilor și produselor pe care le oferă, acesta fiind unul dintre rolurile sale esențiale, iar orice utilizator care folosește colecțiile și serviciile bibliotecii este o persoană sau o instituție care dorește să învețe, să-și aprofundeze cunoștințele, să se perfecționeze.

Unul din obiectivele prioritare ale bibliotecilor ar trebui să fie asigurarea accesului integrat la informație prin implementarea, la nivel național, a unor platforme care să permită partajarea resurselor, lucrul în rețea și dezvoltarea de noi servicii, în concordanță cu noile tendințe și bune practici în domeniu.

Conservarea și valorificarea patrimoniului documentar sunt în general funcții deținute de bibliotecile naționale, a căror misiune definită prin lege variază de la o țară la alta, dar au în vedere în general colecționarea prin intermediul depozitului legal a publicațiilor apărute într-o țară, semnalarea și prezervarea lor. Prezența unei colecții naționale în format tipărit și, mai nou, de ce în ce mai mult în format electronic, asigură bibliotecii naționale rolul de centru bibliografic național, dar și responsabilități legate de serviciile de referințe, de conservare și de împrumut. Bibliotecile naționale ale țărilor nordice, Marea Britanie și, deloc de neglijat, România, sunt centre naționale metodologice pentru rețelele de biblioteci.

O primă formă de valorificare a colecțiilor unei biblioteci sunt produsele de tipul bibliografii la cerere, bibliografiile specializate sau pe o anumită tematică, repertoriile bibliografice, cataloagele de acces la colecții, publicațiile ce conțin de regula articole rezultate din cercetarea colecțiilor. La acestea se adaugă serviciile de referințe, serviciile de acces la colecții, serviciile de acces la Internet.

Bibliotecile naționale își valorifică documentele patrimoniale deținute prin servicii aplicabile unor biblioteci publice, dar oferă și produse specifice de tipul bibliografia națională, catalogarea înainte de publicare, cataloage colective etc. La acestea se adaugă expozițiile, lucrările de cercetare și, din ce în ce mai mult, proiecte de digitizare și accesibilizare a documentelor de patrimoniu.

Tehnologia digitală deschide noi perspective, acum când World Wide Web-ul găzduiește milioane de pagini, iar Internetul a devenit un loc de desfacere, de cercetare, de expresie, publicare și comunicare a informației. Bibliotecile și arhivele sunt sursele principale de furnizare a informației primare, dar și locurile unde utilizatorul contemporan se întâlnește cu noile tehnologii.

Dezvoltarea rapidă a bibliotecii digitale ca instituție se datorează acumulării de materiale digitale, rezultate din micile sau marile proiecte de digitizare. Se remarcă o evoluție a produselor în format digital – fie că sunt create în mod automat digital, fie că sunt convertite din format tradițional, dar și o stabilizare a conceptului de biblioteca digitală, dorindu-se ca acest fenomen să se extindă la nivel global.

Dată fiind natura resurselor bibliotecii, în biblioteca digitală pot fi adunate colecții variate cu scopul de a fi reunite la un loc, de a fi diseminate și de a conserva informația într-un limbaj comun în beneficiul utilizatorului. Prin digitizarea colecțiilor sale, biblioteca face un salt din era documentului tipărit, o perioada în care acestea au suferit din lipsa resurselor financiare pentru achiziționarea cărților și periodicelor necesare dezvoltării/sprijinirii educației, cercetării, industriei, comerțului, guvernării sau activităților de timp liber.

Bibliotecile publice vor trebui să facă față publicului din ce în ce mai exigent, să ofere servicii complexe, să fie susținute de politici adecvate de acces la cunoaștere, să propună proiecte care să distribuie corect bunurile publice în societate. De asemenea, o altă provocare pentru bibliotecile publice va fi susținerea tuturor activităților educaționale, prin dezvoltarea conceptelor de învățare continuă și învățare la distanță.

3.2 Influența tehnologică în evoluția bibliotecii

Într-o perioadă foarte scurtă de timp bibliotecile au experimentat patru faze de dezvoltare, determinate de schimbările de natură tehnologică:

-biblioteca de hârtie, în care operațiunile tehnice interne și documentele deținute erau bazate exclusiv pe hârtie;

-biblioteca automatizată, unde multe dintre operațiunile interne au început să fie realizate prin intermediul tehnologiei, în timp ce colecțiile deținute erau bazate tot pe hârtie;

-biblioteca electronică, unde atât operațiunile cât și documentele deținute erau disponibile într-o formă electronică;

-biblioteca virtuală, unde orice poate fi accesat dacă deținem abilități și competențe specifice, tehnologia devine disponibilă și indispensabilă, accesul este limitat doar de către imaginația noastră pentru a crea servicii și sisteme.

Suntem de părere că toate aceste transformări determină o evoluție a bibliotecilor din postura de colecții închise către puncte de acces către cunoașterea lumii. Prin tehnologie și cooperare zidurile bibliotecii se extind, resursele din interiorul său sunt acum disponibile în afara zidurilor, în timp ce resursele existente în afara bibliotecii sunt disponibile în interiorul său.

În climatul actual excedat de date, solicitantul de informații se află în fața unor situații de risc generatoare de utilizatori bogați în date, dar săraci în informații. Simplul fapt că există tot mai multe date nu înseamnă că acestea pot fi utilizate fără asistența celor care știu cum să determine/delimiteze parametri unei căutări pentru acel bit informațional corect care să răspundă unui anume subiect.

Rolul bibliotecarului constă în asigurarea suportului necesar procesului de acces la cunoaștere, o provocare care înseamnă aplicarea abilităților organizaționale la lumea electronică care ar putea fi întâmplătoare și lipsită de mecanisme de control și instrumente de regăsire, precum portaluri, interfețe, metadate, sisteme de căutare și regăsire, instrumente de navigare în rețele, tehnici ce pot fi dezvoltate cu succes de către bibliotecari. Iar provocarea majoră nu mai este doar accesul, ci mai degrabă selectivitatea, făcând apel la bibliotecari să-și dezvolte rapid capacitatea de intermediere.

În prezent, bibliotecarii pot fi caracterizați drept intermediari, pentru că identifică cerințele reale ale utilizatorilor; mediatori, deoarece asigură strategii de căutare eficiente; educatori, pentru că sunt familiarizați cu literatura și informația în multiplele ei formate; intermediari ai informației, întrucât asigură servicii și legături între cei care caută informația și informația în sine. Bibliotecarii devin avocați ai informației și au rolul de intermediere, pentru că adaugă valoare informației disponibile utilizatorului. În calitate de specialiști ai informării, bibliotecarii negociază procesul de căutare și regăsire a informației pertinente, ajută la separarea a ceea ce este important, se concentrează pe cerința reală și nu pe o cerință percepută neclar.

Ritmul rapid de schimbare, creșterea constantă a volumului de cunoaștere înregistrată în format print și electronic, dezvoltarea tehnologiilor informaționale, cooperarea internațională, introducerea modelelor de comunicare, accesul în ritm alert la informație presupun partajarea resurselor fizice și informaționale.

În ultimele decenii, bibliotecile au înfruntat provocări legate, pe de o parte de achiziționarea, procesarea și stocarea informației, iar pe de altă parte, de accesarea și diseminarea unor resurse informaționale în formate multiple, de la manuscrise la CD, DVD și carte electronică. Cele mai multe resurse se află între aceste extreme, cu precădere în format tradițional: profilul tipărit pe hârtie nu este de natură să se modifice în primul rând pentru că mediul tradițional a modelat capacitatea societății de a înțelege cunoașterea și toți termenii de referință sunt adânc înrădăcinați în mediul tipărit și mai puțin în resursele intelectuale în sine.

O privire de ansamblu asupra serviciilor informaționale oferite de biblioteca din zilele noastre scoate în evidență o schimbare de paradigmă (model, tipar) pentru trei elemente:

-resurse: de la un efort intens de prezervare a colecțiilor într-un singur mediu, tipărit, la furnizarea informației în formate multiple, printr-o bibliotecă virtuală;

-servicii: de la funcția de custode și depozitar, unde documentele erau cumpărate just in case (s-ar putea să fie nevoie de ele), la o abordare de tip supermarket (magazin cu autoservire) cu accent pe acces și livrare just in time, în timp real și util;

-concentrarea pe utilizator: de la atitudinea de așteptare a unui posibil utilizator, la promovarea unor legături tehnologice și tradiționale către utilizatori reali sau potențiali.

Am menționat deja că în mediul tradițional orientat spre tipar, bibliotecile au existat de-a lungul multor generații într-o lume în care accesul însemna proprietate, iar informația în general și cea științifică în particular era utilizabilă doar dacă era adunată în colecții auto-suficiente numite biblioteci. Ceea ce biblioteca oferea utilizatorilor săi se baza în principal pe achiziția de resurse care s-au dovedit în timp insuficiente. Tehnologiile noi au permis o atitudine eficientă sau servicii de tipul informație la cerere, a căror aplicare a separat noțiunea de proprietatea de noțiunea de acces, iar în unele cazuri separarea obiectului material de conținutul său intelectual. Schimbarea de paradigmă în cazul bibliotecilor s-a produs prin pierderea proprietății în favoarea accesului.

Pe măsură ce societatea a evoluat de la modelul formal de comunicare bazat pe hârtie către un flux informațional interactiv, tehnologia a eliminat treptat barierele geografice și de timp într-un cadru global. Capacitatea de comunicare instantă a creat o piață informațională care nu se limitează la o singură bibliotecă, o singură comunitate, un sistem național sau o rețea continentală. Acest scenariu provocator aduce după sine oportunități noi, o comunitate nouă care are acces la resurse electronice vaste care erau limitate în forma lor fizică. În ciuda unor păreri eronate conform cărora Internetul este gratuit, cineva trebuie să suporte costurile aferente, iar o parte din resursele disponibile în rețele au costuri specifice și nu există o formulă magică de a obține resurse financiare necesare.

Ca important segment în procesul de mediere informațională, bibliotecile s-au adaptat destul de repede la noile inițiative legate de managementul informației, schimbarea de la depozit la supermarket, de la rolul pasiv de păstrător al cărții la unul activ de furnizor de informație a adus în centrul atenției serviciile specializate pe care bibliotecile le oferă. Aceste categorii de servicii sunt rezultatul identificării cerințelor și soluțiilor de comunicare, mai degrabă decât doar simpla concentrare pe procese de achiziție și împrumut de cărți și alte materiale tipărite. Problema acum nu se mai raportează la câte volume deține o bibliotecă, ci modul efectiv prin care o bibliotecă poate asigura necesarul informațional dintr-o varietate de surse prin intermediul noilor tehnologii. Și nu degeaba inițiativa Google de a scana în masă colecții de cărți printr-un proiect comun cu biblioteci mari din Marea Britanie și SUA a pus pe jar mediul biblioteconomic pentru că s-a creat un nou instrument informațional benefic pentru utilizatori.

În prezent, bibliotecarii sunt fideli unui concept dominant al informației: crearea, organizarea, accesul și utilizarea acesteia. Tehnologia este un fir obișnuit care ajută la transformarea rapidă a teoriilor și principiilor în sisteme și servicii cu relevanță pentru publicul actual.

Dincolo de un entuziasm față de tehnologie, trebuie menționat faptul că documentele tradiționale și cele electronice vor coexista multă vreme, deoarece colecțiile în format tradițional nu vor fi niciodată eliminate, ele sunt patrimoniul cultural scris și atestă evoluția gândirii și cunoașterii umane.

3.3 Mediul financiar și economic

Bibliotecile există din Antichitate, s-au adaptat de-a lungul secolelor pe baza unui principiu simplu: reunirea unor documente pe care le organizează și le conservă, pentru a le pune în final la dispoziția unei comunități.

În calitatea lor de intermediari ai informației, bibliotecarii au început să se confrunte cu probleme legate de tehnologie și economie, două forțe care în fapt se contrazic: pe măsură ce tehnologia se extinde și provoacă o serie de schimbări prin invențiile ce sunt anunțate zilnic de industria tehnologică, capacitatea financiară și fizică a bibliotecilor de achiziționare și menținere a acestor resurse scade cel mai adesea sau rămâne stabilă.

Dincolo de explozia tehnologică ce a determinat schimbări asupra bibliotecilor în modul de exploatare, s-a instalat o perioadă de inflație în cazul costurilor resurselor pe care acestea trebuie să le achiziționeze, așa-numitul „sindrom rat-hole” (gaură de șobolan): sume mari de bani sunt investite în biblioteci și cu ce finalitate?

Anul 2008 a fost marcat de un fenomen global de recesiune cu impact asupra mediului social și economic, ce a atras după sine evoluții negative pentru majoritatea instituțiilor publice. Pe măsură ce presiunea economică a crescut, alternative precum frecventarea bibliotecilor au devenit o constantă. Bibliotecile s-au aflat în fața unei situații confuze: produsele și serviciile oferite de aceste structuri sunt tot mai căutate, dar fondurile alocate scad de la an la an.

Din punct de vedere istoric, avem în față comparația cu Marea criză economică, urmare a supraproducției din perioada anilor 1929-1933, atunci când bibliotecile americane, sprijinite de asociațiile de profil protestat față de situația economică de la acea vreme. „Nu așteptați să preia alții inițiativa/conducerea” au fost cuvintele dintr-o scrisoare adresată membrilor asociațiilor profesionale ale bibliotecarilor de către Harry Miller Lydenberg, directorul Bibliotecii Publice din New York, Carl H. Milam, cunoscut membru al American Library Association (Asociația Bibliotecarilor Americani – ALA) și Michael F. Gallagher, președinte ALA, cu privire la formarea de consilii ale cetățenilor:

(1) Pentru a promova interesul în problemele guvernamentale locale și de stat astfel încât actualele cerințe de reducere a cheltuielilor publice pe scară largă să producă îmbunătățiri reale și permanente în cadrul organizației guvernamentale, în sistemul de impozitare, precum și în serviciile prestate de agenții publice și semi-publice.

(2) Pentru a încuraja organizarea unor consilii cetățenești locale și de stat, care să aibă în vedere problemele legate de menținerea serviciilor comunitare esențiale în fața nevoii de reducere a cheltuielilor publice.

Consiliilor cetățenești li s-a cerut să întreprindă anumite acțiuni specifice pentru a promova economia constructivă și buna guvernare, inclusiv abordarea cheltuielilor, abordarea eficienței serviciilor, proiectarea viitoarelor probleme de finanțare prin gândirea potențialelor schimbări în cotizații sau taxe de proprietate și căutare unor informații relevante de la instituții și experți pentru a testa serviciile oferite.

Una dintre modalitățile prin care ALA a realizat acest lucru a fost adoptarea a două declarații; una privind „Reducerea cheltuielilor publice”, iar cealaltă privind „Creșterea cererii pentru servicii de bibliotecă”.

Scopul acestor documente a fost de a contracara declarațiile generalizatoare ale grupurilor care susțineau tăierea finanțărilor de la guvern, indiferent de serviciile oferite. Mesajul declarațiilor a fost acela că da, guvernul ar trebui să fie responsabil cu cheltuielile publice și să lucreze pentru a diminua risipa de bani, dar nu în detrimentul serviciilor utile din punct de vedere social și, cu siguranță, nu înainte de controlarea cheltuielile inutile.

Această inițiativă constituie un model de strategie a bibliotecilor în încercarea de a menține serviciile publice oferite de către biblioteci într-o perioadă tulbure. Situația actuală de criză economică constituie o nouă provocare adresată bibliotecii, iar abordarea din trecut ne poate ajuta să oferim soluții concrete și să putem face față din nou cu succes.

Se constată acum o creștere importantă a frecvenței utilizării serviciilor de bibliotecă, accesul la Internet prin intermediul rețelelor wireless ale bibliotecilor, accesarea rețelelor de socializare, argumente care îndreptățesc percepția asupra bibliotecii drept un mod de recreere, de accesare a documentelor care nu se pot cumpăra în mod individual. La acestea se adaugă și factorul tehnologic, bibliotecile oferă echipamente de acces noi, ce atrag categorii de public precum tineri și adolescenți aflați în căutarea unui loc de muncă sau preocupați de e-learning.

Recesiunea economică a provocat creșterea utilizării resurselor bibliotecii și în același timp a impus restricții bugetare. Experiența din trecut referitoare la decalajele economice ar trebui să ajute bibliotecile în formularea de răspunsuri adecvate, să facă mai mult lobby pentru activitățile pe care le realizează și serviciile pe care le oferă, să coopereze cu alte instituții ce oferă servicii sociale.

3.4 Piața editorială

În ultimele două decenii, conținutul digital a reprezentat o parte importantă în activitatea bibliotecilor, în special în ceea ce privește colecțiile pe care acestea le constituie, organizează și valorifică. Acest conținut a fost reprezentat în principal de baze de date cuprinzând publicații periodice, la care s-au adăugat treptat monografii tehnice și specializate. Începând cu anul 2010 s-au produs modificări substanțiale asupra pieței consumatorilor prin apariția de noi echipamente de comunicare și prin posibilitatea cumpărării de către consumatorul obișnuit a conținutului electronic. Aceste tendințe au produs un impact major asupra bibliotecilor publice care s-au văzut în ipostaza de a redefini produsele și serviciile oferite utilizatorilor: descărcarea de conținut electronic prin intermediul bibliotecii, regăsirea informației într-un mediu nou, hibrid și apariția unui produs nou, cartea electronică. Astfel au apărut o serie de probleme de ordin tehnic, legal și strategic datorită invaziei de conținut electronic descărcabil în colecțiile deținute de biblioteci. Aceste schimbări au generat preocupări, confuzii și frustrări din partea bibliotecilor, care sunt nevoite să formuleze politici noi în relație cu utilizatorii, autorii și piața editorială digitală.

Tranziția recentă de la mediul analog la cel digital a produs fără îndoială a reconfigurare a industriei producției de carte și publicații periodice, atât în Statele Unite cât și în Europa.

European Economic and Social Committee  (Comitetul Economic și Social Economic), organ al Uniunii Europene înființat în 1957, cu rol consultativ pe lângă principalele instituții europene (Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European) și cu misiunea de a asigura „o punte” între instituțiile UE și „societatea civilă organizată”, menționa într-un raport publicat în 2011: „în calitate de cea mai mare industrie culturală din Europa, piața editorială de carte este un jucător crucial în dezvoltarea economică, socială, politică, etică, educațională și științifică a Europei. Literatura europeană este una din moștenirile artistice cheie ale Europei, piatra de temelie a dezvoltării culturale a continentului, ce înglobează diversitatea lingvistică, regională, minoritară a fiecărei țări membre. Industria cărții are responsabilitatea de a contribui la înțelegerea dintre diferitele culturi”.

Industria cărții din diverse țări primește anual fonduri guvernamentale pentru producerea și distribuirea culturii scrise, iar bibliotecile sunt văzute ca părți componente ale ecosistemului lecturii din perspectiva contribuției acestor instituții față de societatea ca întreg. Constatăm apariția unui nou ecosistem al lecturii care se dezvoltă dincolo de mediul tradițional reprezentat de carte, către un peisaj nou, complex, dominat de fragmentarea informației ce favorizează o lectură de tip orizontal, dar care nu limitează complexitatea de tip vertical. Acest mediu nou existent pe web constituie suportul necesar dezvoltării competențelor informaționale, al producerii de conținut multimedia, metadate, legături și conexiuni inter-informaționale. Pe lângă problemele de conservare și acces la conținut, bibliotecile își consolidează rolul de intermediere și de învățare/stăpânire a competențelor informaționale, propunând modele de lectură partajată, producere de conținut, pentru ceea ce Roncaglia denumește un ecosistem al dreptului la lectură și scris.

Pe măsură ce piața editorială se confruntă cu transformări majore, bibliotecile descoperă că utilizatorii doresc din ce în e mai mult să acceseze conținut digital, să citească autorul preferat în formatul digital, să descopere formule noi de lecturare în spațiul virtual. Un public nou înseamnă o abordare nouă și politici documentare adaptate noului context: este mai mult decât necesar să păstrăm libertatea de alegere și posibilitatea de a ajusta dimensiunea ofertei în funcție de tipul de bibliotecă, de gradul și tipul de utilizare.

În tipologia documentară actuală, cartea rămâne principalul mijloc de fixare și comunicare a cunoașterii umane, de educare și formare, dar și de petrecere a timpului liber. Progresele realizate de-a lungul vremurilor în calitatea prezentării și procesul de tipărire, implicarea unui adevărat conglomerat de interese comerciale în jurul documentului de tip carte, au constituit factorii esențiali în păstrarea cărții ca adevărat simbol al umanității. Momentul actual pe care îl trăiește cartea este puternic influențat de tehnologie, iar modelul care guvernează piața editorială este complet diferit, practic o metamorfoză a creației cu un nume pe măsură: cartea electronică sau e-book-ul.

În tradiția orală exemplificată poate cel mai pregnant în Fahrenheit 451, romanul lui Ray Bradbury din 1954, care descrie o lume distopică unde cărțile sunt interzise, iar textele lor au fost prezervate în memoria celor care le iubesc, tipăritura poate exista fără o formă fizică. Era electronică pe care o trăim acum ne va întoarce către lumea fără forme fizice, constituită doar din texte fără suport, care capătă viață pe ecranul unui dispozitiv electronic. Istoria cărții de la vechiul codex la modernul ecran este supusă fără echivoc revoluției digitale actuale, totodată a unei percepții diferite față de document și conținut, a unei schimbări profunde de practici, a unei temeri mai mult sau mai puțin justificate față de două opțiuni: analog și digital, tipar și dispozitiv electronic.

Expresia document digital trimite mai puțin la producția originală de informație într-un mediu informatic în rețea, ci mai degrabă la ideea de dematerializare a unui suport fizic care conservă principalele caracteristici informaționale. Cartea electronică își face loc în practicile curente, în viața cititorului obișnuit, iar lanțul din spate de producători, editori și distribuitori mizează pe dezvoltarea sa rapidă, pe conținut și dispozitivul asociat care permite accesul.

Editorii încearcă să dezvolte modele de business viabile pentru fiecare segment de piață, atât pentru cartea în format tipărit cât și pentru cea electronică. Din perspectiva digitală a activității de editare de carte constatăm că nu există un consens pe piața curentă, iar situațiile curente sunt supuse controlului guvernamental prin investigarea modelelor de cost și a practicilor anticoncurențiale. Preocupările furnizorilor sunt legate de găsirea unor soluții care să asigure sustenabilitatea financiară a pieței destinate produselor electronice, în contextul pirateriei online și a încălcării drepturilor de autor.

Piața editorială destinată mediului tehnico-științific este caracterizată prin existența utilizatorilor specifici (cu cerințe specifice), a unui control strict al drepturilor asupra conținutului oferit și a unor protocoluri stabilite privind utilizarea conținutului, accesul exclusiv prin conexiunea la Internet.

În schimb, piața editorială comercială operează prin modele de business extrem de diversificate:

-segmentul principal este reprezentat de vânzarea cu amănuntul fie prin librării sau distribuitori online;

-drepturile de distribuție pentru o publicație tipărită sau digitală au caracter regional;

-cererea de carte electronică este direct proporțională cu creșterea vânzărilor de dispozitive destinate lecturii digitale;

-piratarea titlurilor celor mai vândute reprezintă o preocupare datorită similarităților cu industria muzicală;

-distribuția cărții în format digital este vizibil influențată de accesul controlat doar de un număr limitat de platforme disponibile care nu sunt compatibile și nu permit circulația documentelor în cadrul bibliotecilor;

-percepția asupra bibliotecilor este legată de o amenințare asupra intereselor economice ale editorilor și autorilor, care limitează vânzările de titluri către biblioteci;

-există o reticență din partea editorilor în a vinde carte electronică bibliotecilor, din considerente de încălcare a copyrightului;

– piețe dominate de conținut în limba engleză în defavoarea altor limbi de circulație restrânsă, spre exemplu daneza, norvegiana sau suedeza, având în vedere faptul că aceste țări au o economie digitală extrem de performată.

Biblioteca are o piață editorială complexă dominată nu numai de editori, ci și de alte categorii de intermediari de tipul vendori sau agregatori, pentru care trebuie să semneze contracte, să obțină licențe, să negocieze condiții de acces, să obțină permisiunea de utilizare. Chiar dacă există concurență, biblioteca nu se află încă în postura de jucător, nu poate dicta condițiile comerciale, dar faptul că piața de carte a luat în considerare biblioteca este un semn pozitiv.

O altă caracteristică a pieții editoriale este sistarea tipăririi multor publicații periodice, de tipul generalist informațional, științific, determinat de impactul financiar asupra vânzărilor. Dar sunt cazuri în care în decurs de doi-trei ani, reviste de prestigiu au oscilat între print și digital, fapt care a determinat bibliotecile să-și regândească politicile de conservare, în special pentru bibliotecile cu funcții patrimoniale. Exemplul cel mai elocvent, revista Neewsweek care își încetase apariția în format tipărit la sfârșitul anului 2012, după pierderi de 70 de milioane de dolari, dar care recent a revenit pe print într-o nouă prezentare.

Problema existenței presei curente a devenit una acută începând cu anul 2011, efect al crizei economice. Audiența online a crescut semnificativ, iar circulația presei tipărite a scăzut dramatic, și mult mai grav au scăzut veniturile. Conform unui studiu de piață, în 2011 veniturile obținute în mediul digital au surclasat de 10 ori veniturile provenite din publicitatea tipărită, iar în perioada 2000-2011, industria presei tipărite a avut venituri scăzute cu 43%. Modificarea interesului cititorilor este principalul motiv al acestei scăderi dramatice, întrucât presa curentă, în format tipărit sau digital, constituie sursa primară de informare a populației asupra evenimentelor sociale, politice și economice.

Anul 2011 a marcat apariția unui model economic nou relaționat cu accesul la informație. Marile cotidiene își schimbă politicile de acces la conținut, astfel New York Times adoptă un sistem de abonament pentru acces la articolele sale, iar Revue.org, platforma franceză de difuzarea a publicațiilor științifice în acces liber, propune un acces numit freemium deschis tuturor, model finanțat în special de instituții și biblioteci.

Documentul electronic vândut prin platformele concurente deschide o sursă nouă de venituri pentru autori și editori și pune în pericol modelele de acces deschis la conținut, așa cum era garantat de către biblioteci.

3.5 Preocupări etice și juridice

Menționăm că programul IFLA Universal Availability of Publications Core Activity (Accesibilitatea universală a publicațiilor) a avut în vedere doar publicațiile tipărite și bibliotecile fizice. Epoca digitală este diferită în termeni de oportunități și provocări, dar biblioteca va reprezenta cu siguranță un segment important în rețelele globale de diseminare a informației și un membru activ al sistemului de comerț al informației.

Principiul vechi de serviciu gratuit oferit de către biblioteci începe să fie înlocuit de o atitudine de antreprenoriat în lanțul comercial al informației. Contextul electronic modifică radical funcțiile și rolurile bibliotecii ca instituție și al bibliotecarului ca profesie. Bibliotecile intră în circuitul comercial, își suplimentează sursele de venituri prin identificarea de modalități noi de atragere a fondurilor fără a prejudicia accesul liber la informații.

Din cele expuse până acum, constatăm că bibliotecile sunt dominate de o dihotomie a resurselor disponibile: unele sunt deținute și se află în proprietatea instituțiilor, în timp ce altele sunt doar accesate, « închiriate » pentru o anumită perioadă de timp. Posesia documentelor va avea câștig de cauză în fața accesului în scenariul în care biblioteca alege să servească doar ca arhivă, când este mai sustenabil să cumpere documente, iar accesul este constant sau dificil în termeni de tehnologie și timp. Accesul va avea câștig de cauză într-un scenariu complex, multiplu: accesul va fi mai puțin costisitor decât achiziția, procesarea și depozitarea informației; când accesul este la timp și simplu; când unica modalitate de a cumpăra informația este prin intermediul accesului sau împrumutul interbibliotecar; și când accesul îmbunătățește modalitatea de regăsire a informației.

Carla Hesse citată de Markoff menționa faptul că acceptăm și credem în ceea ce citim în ziare, reviste și cărți deoarece acestea sunt scrise, cercetate și editate conform unor standarde universal acceptate. Internetul este caracterizat de lipsa unei structurări, permite publicarea anonimă și forțează responsabilitatea de a organiza schimbul de informație de la scriitor la cititor.

Schimbările produse în modul de comunicare a informației au determinat stări conflictuale între bibliotecari și editorii în termeni de copiere necontrolată, posesie, precizie, lipsa standardizării, receptarea din partea utilizatorilor. Se naște întrebarea conform căreia informația este gratuită și accesibilă tuturor? Editorii și autorii care creează, bibliotecarii în calitate de intermediari, factorii de decizie politică și instanțele de judecată recunosc rolul mai mult decât necesar al copyrightului în încurajarea creativității și publicarea informației corecte.

Copyrightul are o influență majoră asupra activităților desfășurate de către biblioteci (stocarea, protecția, comunicarea informațiilor și documentelor), modelează tipurile de servicii oferite utilizatorilor și condițiile prin care o bibliotecă poate oferi acces la documentele protejate. Folosirea tehnologiilor digitale în procesul de înregistrare, comunicare, stocare, arhivare și transfer de opere a declanșat o schimbare profundă a metodelor și scopului exploatării acestora.

Există niveluri de dezvoltare diferite între țări sau regiuni datorită unor interpretări diferite de ordin social, politic, cultural și regional, a principiilor și priorităților etice, care au la bază istorii și tradiții diverse ce vor influența agendele acțiunilor politice, sociale, legislative. Tradiția franceză a drepturilor morale ale autorilor este bazată pe importanța autorului care are controlul absolut asupra lucrărilor/operelor sale, în timp ce în tradiția anglo-americană aspectul economic primează asupra operei și include drepturile și interesele autorilor. Majoritatea țărilor se află în stadii diferite de dezvoltare, iar acest lucru complică implementarea unui sistem universal de norme.

Creșterea și dezvoltarea noilor tehnologii informaționale și comunicaționale au produs schimbări majore asupra valorilor etico-legale tradiționale, dar în egală măsură au creat noi perspective:

-preocupările tradiționale referitoare la respectarea confidențialității utilizatorilor, a documentelor pe care aceștia le împrumută există demult, însă dezvoltarea rapidă a tehnologiilor moderne a agravat aceste probleme, de vreme ce accesul pe cale electronică produce o serie de vulnerabilități asupra celor care gestionează datele;

-diseminarea prin intermediul rețelelor naționale și internaționale a condus la apariția unor probleme noi în producerea, colectarea, diseminarea și utilizarea informației și documentului; pe lângă investiția tehnologică necesară accesului și prezervării documentelor și informației, există o serie de constrângeri morale specifice fiecărei țări, legate de tradițiile și prevederile legale, dacă acestea există sau nu, sunt compatibile sa nu cu alte sisteme existente la nivel internațional;

-încercarea de armonizare a legislației de protejare a proprietății intelectuale și a mecanismelor eficiente de realizare a acesteia: politici de împrumut public, concepte și doctrine de utilizare corectă și justă a unei opere, prevederi legate de reproducerea/copierea limitată pentru anumite scopuri, precum educația, cercetarea, motivele culturale. În plus, noțiunea de acces public liber la informație diferă de la o bibliotecă la alta, conform misiunii, funcțiilor și statutului său.

Smith Montague afirmă că într-o organizație pot exista mai multe nivele de etică, în funcție de context și nivelul de funcționalitate existent, care corespund ierarhiei cerințelor umane: etica ideală, etica practică de lucru, etica de presiune, etica subversivă, etica de supraviețuire . Practicile care nu sunt stricte din punct de vedere etic pot fi spre exemplu cele legate de copierea unui soft pentru utilizare privată, împrumutul de cărți între prieteni și rude. Acest model organizațional ne ajută să înțelegem țările în curs de dezvoltare, unde există probleme culturale, de telecomunicații, chiar dacă un bibliotecar cunoaște regulile internaționale de protecție a proprietății intelectuale, dar va acționa în concordanță cu mediul unde se află.

Biblioteca are responsabilități față de utilizatori, iar o relație directă se construiește în timp util și poate îmbrăca diferite modele: modelul tip agenție, modelul contractual, modelul paternal și cel fiduciar (bazat pe încredere), ultimul fiind recunoscut drept cel mai eficace, în care expertiza profesionistului este recunoscută pentru că acesta are obligații față de utilizatorul care are responsabilitatea finală pentru a decide.

În relația cu patrimoniul documentar administrat de către instituțiile culturale, una dintre cele mai dificile chestiuni juridice și etice este cea legată de proprietatea intelectuală, deoarece multe legi și acorduri naționale sau internaționale nu sunt uniforme, compatibile și nu se adresează tuturor formelor de media, stocare, multiplicare și transmitere a documentelor, în special celor electronice. Gurnsey susține că cea mai mare preocupare pentru biblioteci este dacă legile create pentru o industrie exclusiv în format analog poate fi în mod real aplicată societății multimedia pe care am creat-o .

Suntem de părere că ne aflăm în fața unei probleme de ordin etic, datorită preocupării bibliotecarului pentru accesul liber la document, la cultură, pentru îndeplinirea rolurilor sociale, economice, politice și educaționale ale informației, în contrapartidă cu o serie de constrângeri legale produse de interesele autorilor și editorilor. Legislația privitoare la copyright acordă beneficii prea mari creatorilor și producătorilor, descurajând diseminarea și utilizarea cunoașterii, în special a ceea ce considerăm a fi un bun public.

Din cele mai vechi timpuri bibliotecile s-au aflat față în față cu aplicarea dreptului de autor: proiectele de valorificare a colecțiilor, expoziții, lecturi, conferințe, servicii către utilizatori (fotocopii). Cu toate acestea, misiunea principală a bibliotecilor de a asigura condițiile necesare consultării cărților într-o sală de lectură era o operațiune care nu prea era legată de drepturile de autor. Dezvoltarea noilor tehnologii a adus schimbări semnificative în maniera în care bibliotecile trebuie să-și conceapă rolul, fapt care a determinat consecințe asupra relației dintre autori și editori.

Reproducerea operelor se realizează prin mecanisme digitale, atât în scop de conservare, cât și în scop de comunicare, iar opera digitizată poate fi ușor diseminată în mediul online, uneori fără a putea fi controlată. Circulația informației în mediul virtual modifică în mod direct așteptările utilizatorilor, astfel bibliotecile sunt obligate să fie prezente în rețele. Acest context modifică funcționarea tradițională a bibliotecii și creează fundamentul unor funcții noi.

Elaborarea unor documente cadru care să reglementeze accesul la cunoaștere și tehnologie, formularea unor principii și norme metodologice care să reflecte interesele comunității bibliotecilor și în egală măsură a utilizatorilor pot contribui în mod decisiv la crearea unui echilibru între titularii de drepturi și beneficiarii finali, utilizatorii de drepturi.

3.5.1 Informația în societatea contemporană

Biblioteca poate fi utilizată în mod sistematic ca instrument de bază pentru accesul cetățenilor la informația despre societate, care ulterior vor participa la activitățile democratice. Informația publică de nivel local, regional, național și comunitar poate fi accesată prin intermediul bibliotecii care este parte a politicilor educaționale, culturale, regionale.

Informația îndeplinește un rol esențial în dezvoltarea politică, economică, socială și tehnologică a lumii moderne și, astfel, devine o forță motrice importantă în toate aceste componente de dezvoltare societală.

Din punct de vedere juridic, informația nu are o definiție clară, chiar dacă în corpul legislativ întâlnim adesea acest termen. Informațiile pot fi nominative în domeniul informatic, legale în cadrul societăților și agenților economici, privilegiate în cazul domeniului bursier. Informația poate fi asociată și categoriilor de persoane: informații obligatorii pentru consumatori, informații legate de domeniul politic, electoral, etc.

Conceptul de informație este definit de către Pierre Catala ca „un mesaj oarecare formulat pentru a fi comunicat“. Din punct de vedere juridic, informația poate fi analizată în funcție de elementele disociative care o compun și nu prin dimensiunea sa documentară.

Bibliotecarii concep informația drept materia primă a activităților lor, iar forma finală se regăsește în produsele și serviciile oferite categoriilor de utilizatori fixați.

Modelele de colaborare pentru realizarea produselor informaționale care să fie distribuite în mod gratuit încep să se afirme de câțiva ani buni. Apariția enciclopediilor online gratuite (de tipul wikipedia), licențele legale, resursele educaționale gratuite aduc o altă abordare: pe lângă gratuitate, principala problemă constă în partajare, colaborare, construirea de cunoștințe comune, ceea ce a constituit dintotdeauna apanajul meseriei de bibliotecar. Și atunci apare întrebarea logică și legitimă dacă mai putem garanta accesul universal la informație, la cultură, la cunoaștere, respectând în egală măsură dreptul de autor?

După pionieratul Internetului, vorbim deja de integrarea într-o economie a cunoașterii, de stabilirea unor modele capabile să finanțeze creația și de meserii care gravitează în jurul editării, producerii, difuzării, conservării și comunicării informației. Universul de acum aparține informației fluide și reproductibile la infinit, unde producția suporturilor culturale se află în plină expansiune.

Informația este deopotrivă liberă și costisitoare, este liberă deoarece un document postat pe Internet este foarte ieftin și ușor de descărcat, copiat, distribuit, recombinat și transferat; dar informația este scumpă datorită valorii sale pentru destinatar. Acest lucru duce la o continuă dezbatere asupra prețului informației, a copyrightului, asupra eticii copierii ocazionale și a distribuției, iar noile tehnologii nu fac decât să ascută bătălia de a defini ce este legal și etic. Accesul facil și cu caracter global la informații asigurat prin intermediul Internetului au dus la ideea conform căreia resursele sunt un bun comun și, în consecință, ar trebui să fie disponibile tuturor în mod gratuit.

Industria informațională s-a dezvoltat cu precădere în intervalul 1980-2000, iar în prezent valoarea informației nu mai este legată doar de modalitatea de acces, nu mai este caracterizată prin raritate, ci se dezvoltă pluridimensional: conținut bogat, sinteza și gestionarea cunoașterii, privirea critică asupra surselor, interfețe de consultare instantă, dinamism informațional (informația în mișcare), utilizatori personalizați, proiecte colective integratoare, competențe informaționale.

O societate democratică este funcțională atunci când informația circulă liber, este disponibilă în mod gratuit, și este responsabilitatea primară și unică a bibliotecii de a asigura acces deschis și nerestricționat la această informație. Informația disponibilă și accesibilă creează instrumentele necesare dezvoltării fiecărui individ, care ulterior va participa la viața socială și la procesele politice ale unei țări. O componentă majoră a acestei responsabilități este aceea de a se asigura că informația nu este limitată datorită formatului în care se află, carte, video, disc compact sau site Internet, ea se pliază pe un suport care rezultă din evoluția tehnologică globală explicată deja în studiul nostru .

Din păcate, bibliotecile se confruntă adesea și trebuie să facă față piedicilor existente în fața accesului liber la documentele din bibliotecă, adesea ridicate de către cei care cred că un acces nelimitat la informații și idei pot prejudicia individul sau societatea, uneori ambele. Aceste piedici care influențează politicile și serviciile bibliotecilor sunt grupate în jurul unor probleme legate de dreptul de a accesa documentele și colecțiile bibliotecii, conservarea documentelor în format print și digital, confidențialitatea înregistrărilor utilizatorilor, accesul la informații de tip sensibil (spre exemplu cele din sfera politică).

Internetul este cea mai importantă inovație tehnologică a secolului XX, rivalul culturii tipărite datorită schimbărilor pe care le-a adus comunicării, comerțului și informației în sine. Prin accesul la world wide web, bibliotecile pot asigura utilizatorilor lor resurse informaționale de neimaginat cu câteva decenii în urmă. Dar abundența informațională existentă pe Internet și facilitatea de a fi accesată are și partea negativă, prin conținutul informațional neadecvat. Bibliotecile se pot proteja prin politici de utilizare a Internetului care să protejeze efectiv dreptul de acces la informație și realizează cursuri de cultura informației.

Limitarea accesului la informația neadecvată nu este suficientă, sunt necesare cursuri de evaluare a informației și de analiză critică a informației primite, iar aici intervine rolul bibliotecarului care trebuie să ghideze și să consilieze în special publicul tânăr cum să identifice și să utilizeze cel mai bun conținut pentru cerințele lor informaționale.

3.5.2 Politici de copyright

Aflată la conjunctura dintre acces la colecții și protejarea drepturilor de proprietate intelectuală, biblioteca nu mai este o structură pasivă, ea a devenit o sursă de cunoaștere care se manifestă prin produse și servicii de calitate adresat unor categorii diferite de utilizatori. Poziția de intermediere este una fragilă în termeni de legislație, iar în acest sens susținem necesitatea elaborării unei politici de copyright ca instrument esențial pentru managementul de risc asociat, cu obiectivele următoare:

– conformitate – coerență în gestionarea copierii materialelor supuse drepturilor de autor de către personalul și utilizatorii bibliotecii pentru a evita activitățile care încalcă legea, respectarea legii drepturilor de autor din țara dumneavoastră și a licențelor aplicabile resurselor electronice din bibliotecă;

– îndrumare – instrucțiuni clare pentru bibliotecarii și utilizatorii care beneficiază de servicii și resurse relaționate cu drepturile de proprietate intelectuală;

– educație multiplă – cursuri de inițiere aplicate bibliotecarilor și utilizatorilor despre copyright, despre ce au dreptul și ce nu au dreptul atunci când utilizează resursele și serviciile unei biblioteci.

În general politicile bine definite sunt revizuite și actualizate periodic, reflectă mediul în care o structură activează, vizează schimbările de natură legislativă și au adresabilitate instituțională. Politica va răspunde cerințelor bibliotecarilor și ale utilizatorilor față de serviciile oferite: servicii de copiere/reproducere realizate doar de către utilizatori (fotocopiere, tipărire, descărcare conținut electronic), servicii de copiere/reproducere realizate de către personalul bibliotecii, împrumut interbibliotecar, activități de digitizare, anumite utilizări ale unor opere sensibile de tipul operelor orfane sau operelor ieșite din tiraj.

Politica de copyright are în vedere riscurile asociate și posibile prin viitoare procese ce pot fi intentate bibliotecii de către organismele de reproducere reprografică, asociațiile de editori. O politică de copyright include următoarele aspecte:

-scopul și obiectivele instituționale;

-declarația de principii asupra rolului și misiunii bibliotecii, accesul la cunoaștere și resursele de studiu și cercetare;

-cadrul legislativ național: limitele și excepțiile permise de lege;

-reguli pentru utilizatori în limitele legislative permise: reproducerea documentelor în scop de cercetare și educațional, copiile accesibilizate pentru persoanele cu dizabilități, utilizarea echipamentelor permise, formatul agreat, proceduri interne ale bibliotecarilor, permisiune de utilizare a unui document protejat de copyright, documente aflate în acces deschis.

Nu trebuie neglijată includerea unei mențiuni care să specifice faptul că o astfel de politică nu constituie un contract juridic, ci un document care reglementează intermedierea colecțiilor unei biblioteci.

3.6 Dezvoltare instituțională și cooperare

O serie de organisme și asociații internaționale caută să conceapă, să formuleze și să dezvolte politici eficiente, să proiecteze și să construiască strategii orientate către protejarea operelor intelectuale, pentru a da un impuls creșterii economice tuturor țărilor din lume, pentru a susține accesul la cunoaștere și recunoașterea creației. Într-un raport elaborat de Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare CNUCED se menționează faptul că ,,regulile ce guvernează drepturile de proprietate intelectuală trebuie adaptate în mod selectiv pentru a menaja țările cele mai sărace. În caz contrar acestea riscă să nu poată atinge nivelul de dezvoltare tehnologică necesară creșterii economice și reducerii sărăciei”.

De-a lungul istoriei, proprietatea intelectuală în general, drepturile de autor cu precădere, au fost prezente în legislațiile fiecărei țări, dar odată cu apariția și introducerea tehnologiilor informației și comunicării și intrarea în era societății informaționale, aceste noțiuni au suferit schimbări majore, cu implicații asupra societății umane. Chiar dacă au fost aduse în discuție numai parțial, tratarea drepturilor de autor în mediul digital a generat incertitudini noi și variate în privința aspectelor juridice, a intereselor creatorilor, a societății, a publicului larg, a legiuitorilor și a instituțiilor care administrează patrimoniu cultural și științific. Toate aceste aspecte au intrat în atenția OMPI și a diverselor instituții și asociații internaționale IFLA, LIBER, EBLIDA, ALA, datorită cerinței de a concilia interesele creatorilor și utilizatorilor unei opere.

Ne propunem în continuare să prezentăm cele mai importante structuri care s-au preocupat și continuă să relaționeze cu proprietatea intelectuală. Fiecare structură în parte este analizată de la apariția ei, cadrul istoric care a permis constituirea sa, momentul de intersectare cu proprietatea intelectuală și cele mai importante aspecte legate de studiul nostru.

3.6.1 Organizația mondială pentru proprietate intelectuală (OMPI/WIPO)

Cea mai importantă organizație pentru studiul nostru, OMPI a fost formal constituită prin Convenția de creare a Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale  (Convention Establishing the World Intellectual Property Organization), care a fost semnată la Stockholm în data de 14 iulie 1967 și confirmată la 28 septembrie 1979. Conform articolului 3 al acestei Convenții, OMPI caută ,,să promoveze protecția proprietății intelectuale în toată lumea”, iar motto-ul organizației care este prezent și pe site-ul său web este ,,încurajarea creativității și inovației”.

Originile OMPI merg către anul 1873, o perioadă benefică pentru creația umană, materializată prin apariția unor opere artistice, literare și arhitecturale de excepție: Johannes Brahms compunea Simfonia a III-a, Robert Louis Stevenson scria Insula comorii, iar în America se finaliza construcția Podului Brooklyn. Tot în 1873 avea loc la Viena Expoziția Internațională a Invențiilor, unde o serie de invitați străini au refuzat să participe de teamă ca ideile lor să nu fie furate și exploatate comercial în alte state. Este momentul în care se impune formalizarea unei protecții internaționale prin legislație specifică domeniul drepturilor de autor în scopul utilizării și protecției operelor rezultate din creația intelectuală care contribuie la lărgirea frontierelor științei și tehnologiei și la îmbogățirea lumii literare și a artelor.

În 1883 este adoptată Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale, primul tratat major creat pentru a ajuta creatorii dintr-o țară să obțină protecție în alte țări pentru creațiile lor intelectuale specificate în Articolul 1 astfel: ,,Protecția proprietății industriale are ca obiect brevetele de invenție, modelele de utilitate, desenele și modelele industriale, mărcile de fabrică sau de comerț, mărcile de serviciu, numele comercial și indicațiile de proveniență sau denumirile de origine, precum și combaterea concurenței neloiale”. Convenția de la Paris a intrat în vigoare în anul 1884 cu 14 state membre care au pus bazele unui Birou Internațional pentru îndeplinirea sarcinilor administrative și organizarea de întruniri ale membrilor săi.

În 1886 dreptul de autor intră în vigoare odată cu adoptarea Convenției de la Berna pentru protejarea operelor literare și artistice, al cărui obiectiv era de a ajuta resortisanții din statele membre să obțină protecție internațională pentru dreptul lor de a controla utilizarea operelor de creație și de a primi o recompensă pentru utilizarea acestora. Conform articolului 2 al Convenției, protecția se aplica pentru toate lucrările din domeniul literar, științific și artistic, oricare ar fi modul sau forma de exprimare, precum: cărțile, broșurile și alte scrieri; conferințele, alocuțiunile, predicile și alte opere de aceeași natură; operele dramatice sau dramatico-muzicale; operele coregrafice și pantomimele; compozițiile muzicale cu sau fără cuvinte; operele cinematografice, cărora le sunt asimilate operele exprimate printr-un procedeu analog cinematografiei; operele de desen, de pictură, de arhitectură, de sculptură, de gravură, de litografie; operele fotografice, cărora le sunt asimilate operele exprimate printr-un procedeu analog fotografiei; operele de artă aplicată; ilustrațiile, hărțile geografice; planurile, crochiurile și operele plastice referitoare la geografie, la topografie, la arhitectură sau la științe.

Ca și Convenția precedentă, Convenția de la Berna dispunea de un Birou Internațional cu atribuții administrative.

În 1893 cele două birouri s-au unit pentru a forma o organizație internațională numită Biroul Internațional pentru Protecția Proprietății Intelectuale, cunoscut prin acronimul francez BIRPI, care s-a mutat în 1960 de la Berna la Geneva pentru a fi alături de Națiunile Unite și alte organizații internaționale care se aflau deja acolo. Înainte de primul Război mondial, Berna se bucura de un prestigiu internațional aparte, întrucât adăpostea birourile principalelor uniuni administrative ale secolului al XIX-lea: Uniunea Poștală Universală (UPU), Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (ITU), Oficiul Central al Transporturilor Internaționale pe Căile Ferate (OCTI).

Prin conferința diplomatică organizată la Stockholm din 1967, BIRPI se transformă în Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, iar toate tratatele multilaterale existente până la acea dată au fost revizuite, puterea de autoritate fiind transferată către OMPI pentru a avea un statut echivalent cu celelalte organizații interguvernamentale și să devină astfel o agenție specializată din cadrul sistemului de organizații al Națiunilor Unite, cu mandat specific de a se ocupa de probleme legate de proprietatea intelectuală pentru statele membre ONU. Între OMPI și Națiunile Unite există un acord care recunoaște rolul primei organizații de responsabilitate pentru a lua măsuri adecvate în acord cu instrumentele, tratele și acordurile pe care le guvernează, de a promova activități intelectuale creative, de a facilita transferul de tehnologie legat de proprietate industrială pentru dezvoltarea țărilor pentru a accelera dezvoltarea economică, socială și culturală.

OMPI a fost creat inițial ca un secretariat cu rol administrativ pentru tratatele încheiate între State, funcție pe care o menține până în prezent, dat activitățile sale s-au diversificat, iar proiecția organizației la nivel internațional a devenit impresionantă .

Tratatele internaționale facilitează o procedură unică aplicabilă unui produs purtător de drepturi de proprietate, validă pentru toate statele partenere în tratate. Scopul unui tratat (ce poate fi încheiat și sub formă de acord sau protocol) este de a intensifica procedurile de aplicare și de reducere a costurilor pentru obținerea de protecție simultană în mai multe țări. Odată recunoscut într-o țară, documentul emis sub egida OMPI este valabil pentru toate statele membre.

Rațiunea unei organizații interguvernamentale dedicate proprietății intelectuale este motivată de limitarea teritorială a acestor drepturi, ce pot fi exercitate numai în cadrul jurisdicției unei țări, iar principiul de bază este acela că produsul minții umane, inclusiv ideile inventive, trebuie să fie cunoscute într-o lume de națiuni interdependente. Standardizarea și recunoașterea mutuală a drepturilor și obligațiilor între popoare constituie un pas important în armonizare. Tratatele multilaterale care au fost adoptate în numeroasele domenii legate de proprietatea intelectuală permit protecție unitară, reguli, instrucțiuni și practici comune.

Mai multe state care participă la un tratat constituie o uniune, iar numele documentului emis de către organizație a fost luat de obicei după locul unde a fost adoptat pentru prima dată. Din punct de vedere al ariei de competență, tratatele pot fi împărțite în trei grupuri distincte:

-tratate care stabilesc protecția internațională, ca sursă de protecție legală agreată între țări la nivel internațional. Exemple elocvente: proprietatea industrială guvernată de Convenția de la Paris, Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor, Aranjamentul de la Lisabona privind protecția indicațiilor locului de origine a produselor și înregistrarea lor internațională, Convenția de la Berna, Convenția de la Roma privind protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune;

-tratate care fluidizează protecția internațională: Tratatul de Cooperare in domeniul Brevetelor, Aranjamentul de la Haga privind depozitul internațional de desene si modele industriale;

-tratate care stabilesc sistemele de clasificare și proceduri aferente: Acordul de la Nisa privind privind clasificarea internațională a bunurilor și serviciilor în scopul înregistrării mărcilor.

În 1996 OMPI își sporește atribuțiile și devine o verigă extrem de importantă în drepturile de proprietate intelectuală, în special privind reglementările de comerț mondial prin acordul de cooperare cu Organizația Mondială a Comerțului.

Principalele obiective ale OMPI vizează:

-armonizarea legislativă și proceduri naționale în relație cu proprietatea intelectuală;

-asigurarea de servicii pentru solicitările internaționale de drepturi de proprietate internațională;

-promovarea schimbului de informații în materie de proprietate intelectuală;

-asistență tehnico-juridică statelor care solicită acest lucru;

-soluționarea controverselor legate de proprietate intelectuală în sectorul privat;

-utilizarea tehnologiilor informaționale ca instrumente pentru depozitarea, accesul și utilizarea informației din domeniul proprietății intelectuale.

Organizația se autofinanțează, bugetul său fiind constituit din taxele percepute pe înregistrarea brevetelor, mărcilor, desenelor și operelor, doar 6% din buget este acoperit de statele membre. Fără a livra brevete, OMPI pune la dispoziția inventatorilor și industriilor, contra plată, facilitatea depozitării cererilor de brevete care permit, printr-o singură cerere într-o singură limbă, acoperirea simultană a 141 țări. Acesta reprezintă principiul Tratatului de cooperare în materie de brevete (Patent Cooperation Treaty – PCT), un tratat multilateral semnat în 1970 la Washington și care a intrat în vigoare în 1978, ce permite prin intermediul unei cereri internaționale unice să se breveteze o invenție în toate țările care fac parte din tratat.

Misiunea OMPI este de a promova prin intermediul cooperării internaționale crearea, diseminarea, utilizarea și protecția lucrărilor produse de mintea umană pentru progresul său, de a contribui la un echilibru între stimularea creației la nivel mondial prin protejarea eficientă a intereselor morale și materiale ale creatorilor, dar și asigurarea unui acces la beneficiile sociale, economice și culturale.

Din parcurgerea agendei de lucru anuale și a strategiei pe termen mediu aferentă perioadei 2010-2015, constatăm că organizația este implicată activ mai ales în susținerea țărilor în curs de dezvoltare, a cărei creativitate trebuie să fie exploatată în mod adecvat pentru a beneficia pe deplin de creația cetățenilor lor, dar și a celor din alte țări, de asemenea OMPI are rol metodologic pentru legislațiile naționale, de asistență metodologică, de stabilire a structurilor administrative și a instituțiilor destinate acestui domeniu. În ultimii ani, OMPI s-a concentrat pe asigurarea de asistență pentru țări mai puțin dezvoltate, țări cu economii aflate în tranziție din Asia centrală sau Europa de sud-est.

Progresele științifice și tehnologice (cel mai important factor din ultimii 20 de ani este considerat a fi expansiunea Internetului) impun o dublă abordare: identificarea și promovarea unor soluții cu impact internațional la problemele de ordin administrativ și legal asupra noțiunilor și practicilor tradiționale legate de proprietatea intelectuală.

Statele membre OMPI elaborează orientarea strategică și aprobă activitățile organizației, astfel delegații acestora se regăsesc în cadrul adunărilor generale, în comitete și grupuri de lucru. Peste 250 de organizații non-guvernamentale și interguvernamentale sunt acreditate și au statut de observatori la reuniunile organizate periodic.

Cea mai importantă și constantă activitate a OMPI pentru promovarea protecției proprietății intelectuale constă în dezvoltarea de norme internaționale a căror aplicare, prin intermediul tratatelor, stabilește legi și convenții la nivel internațional, precum și standarde, norme comune de protecție, statelor aderente care le vor pune ulterior în aplicare la nivelul jurisdicțiilor lor.

Cooperarea dintre OMPI, asociațiile și federațiile din domeniul biblioteconomic este foarte strânsă, materializată prin elaborarea unor documente utile domeniului: Ghidul OMPI pentru determinarea contribuției economice a industriei relaționate cu dreptul de autor (Guide on Surveying the Economic Contribution of the Copyright-Based Industries), Acordul asupra cesionării drepturilor artiștilor interpreți sau executanți către producători (Agreement on Transfer of Rights Paves Way to Treaty on Performers’ Rights), Dezvoltările în materie de gestionare a drepturilor în mediul digital (Current Developments in the Field of Digital Rights Management) și Studiul OMPI asupra limitelor și excepțiilor dreptului de autor și drepturilor conexe în mediul digital (WIPO Study on Limitations and Exceptions of Copyright and Related Rights in the Digital Environment).

Convențiile de la Paris și Berna reprezintă temelia sistemului de tratate ulterioare ale OMPI, dezvoltate prin consultarea asociațiilor internaționale ale bibliotecilor și bibliotecarilor pentru domeniul de aplicare a sistemului de protecție a drepturilor, în contextul evoluțiilor tehnologice și a sferele noi de interes. Un exemplu de cooperare sunt tratatele despre dreptul de autor și interpretarea/executarea fonogramelor, cu reguli de bază ce adaptează protecția internațională a drepturilor de autor din perspectiva mediului virtual.

Explozia tehnologiilor digitale a generat în anul 1999 elaborarea proiectului WIPONet, o rețea globală cu informații despre proprietatea intelectuală, ce asigură interrelaționarea statelor membre ale organizației și schimbul de date, în special pentru țările în curs de dezvoltare și țările cu economie în tranziție. După anul 2005 proiectul s-a transformat în platforma actuală www.wipo.int, practic o bază de date cu acces la toată documentația și informațiile utile domeniului.

În domeniul dreptului de autor și a drepturilor conexe, OMPI administrează următoarele convenții și tratate:

În anul 2005 OMPI a publicat un Ghid privind licențele de copyright și drepturi conexe (Guide on the Licensing of Copyright and Related Rights), elaborat de un grup de experți din domenii diferite, cu scopul de a asigura informații cu privire la practicile de acordare a licențelor pentru lucrările protejate și prin implicarea sectoarelor de editare de carte, muzică, soft și audiovizual.

Totodată, OMPI a organizat seminarii regionale dedicate softurilor și proprietății intelectuale în momentul în care bazele de date au luat amploare în viața de zi cu zi, cu participarea reprezentanților guvernelor, industriei de soft și a altor comunități interesate din diferite regiuni ale lumii, cu obiectivul de a demonstra că softurile sunt instrumente puternice pentru dezvoltarea economică. Fiecare reuniune s-a concentrat pe interesele diferite ale publicului, precum dezastrul sistemelor de management din Asia sau educația publică din America Latină. Ce mai recent seminar a avut loc la Kigali, între 3-4 iunie 2010 și s-a numit WIPO-African Regional Seminar on Intellectual Property, Software, and E-Health: Trends, Issues, Prospects.

În vederea soluționării problemelor de copyright, OMPI a creat un Comitet permanent pentru copyright și drepturi conexe (Standing Committee on Copyright and Related Rights – SCCR) care se reunește din 1998 de două ori pe an și se ocupă de elaborarea de norme și standarde cu caracter internațional pentru drepturile de autor și drepturi conexe: limite și excepții, protecția organizațiilor de transmitere. La aceste reuniuni participă de regulă și organizații care gestionează problemele bibliotecilor și arhivelor, precum IFLA, Canadian Library Association, Electronic Information For Libraries (eIFL), International Council on Archives (ICA), Library Copyright Alliance (LCA).

Cea de-a 23-a reuniune a SCCR s-a desfășurat la Geneva între 21 noiembrie – 2 decembrie 2011 și a dezbătut Proposal on Limitations and Exceptions for Libraries And Archives (Propunerea de Tratat asupra excepțiilor și limitărilor pentru biblioteci și arhive): document suport propus de IFLA, ICA (Consiliul Internațional al Arhivelor), eIFL (Informația Electronică pentru Biblioteci) și INNOVARTE, o organizație nonguvernamentală din Chile dedicată bibliotecilor.

Propunerea de tratat din partea instituțiilor mai sus menționate a avut ca temei un studiu realizat în 2008 de către OMPI, conform căruia bibliotecile și arhivele lucrează sub un adevărat ,,mozaic” de prevederi și dispoziții ce diferă ca scop și efect de la o țară la alta: 21 de țări din lume nu au nicio excepție specifică de copyright pentru biblioteci și arhive, iar alte 27 de țări au doar excepții generale. Astfel, prevederile nu pot fi în acord cu provocările legale într-un mediu digital global, iar sistemele naționale și internaționale privind excepțiile și limitele de copyright pentru biblioteci și arhive aflate în vigoare nu au mai fost actualizate pentru mediul digital, în special pentru asigurarea arhivelor digitale și a mediului educativ virtual. Pentru soluționarea acestor probleme, este necesar un sistem nou care să permită bibliotecilor și arhivelor să asigure utilizatorilor servicii tradiționale, dar și noi, în acord cu schimbările tehnologice, inclusiv partajarea de resurse dincolo de granițele naționale.

IFLA, ICA, eIFL și INNOVARTE au propus o serie de limitări și excepții aplicabile doar utilizării non-comerciale, dar și câteva limitări și excepții care sunt supuse unor condiții suplimentare precum standardul internațional al bunelor practici. Propunerea de tratat se dorește a crea excepții limitate pentru drepturile exclusive ale autorilor protejați de copyright care să permită:

-prezervarea materialelor pentru posteritate, dar cu o flexibilitate pentru a asigura accesul la lucrările culturale în formate aflate sub protecție;

-susținerea educației, cercetării și studiului privat;

-realizarea sau primirea de copii ale lucrărilor achiziționate în mod legal de către biblioteci sau arhive în scop personal sau privat;

-furnizarea de copii ale lucrărilor pentru cererile unor utilizatori individuali;

-asigurarea sau împrumutul de conținut achiziționat în mod legal în scop non-comercial;

-susținerea persoanelor cu dizabilități pentru a-și exercita dreptul de acces la conținut;

-eludarea măsurilor de protecție tehnologică care pot restricționa copierea unei lucrări protejate de copyright;

-limitarea riscului bibliotecilor și arhivelor în managementul operelor orfane.

Propunerea de tratat este in spiritul Convenției de la Berna, articolul 10, care prevede ca țările să adopte în legile naționale flexibilitate față standardele de practică echitabilă, de a crea limite și excepții noi în anumite condiții sau cerințe specifice, să mențină prevederi naționale deja existente față de sistemul de compensație, dreptul de împrumut public, utilizare corectă.

Concluzia reuniunii a fost de a continua discuțiile legate de prezervare, dreptul de reproducere și furnizare de copii, depozit legal, împrumutul interbibliotecar, importul paralel, utilizările transfrontaliere, lucrările orfane, lucrările cu tiraj epuizat, responsabilitățile bibliotecilor și arhivelor față de copyright, măsurile de ordin tehnologic destinate protecției, dreptul de a traduce lucrări, care vor constitui un document intitulat Provisional Working Document containing comments on and textual suggestions towards an appropriate international legal instrument (in whatever form) on exceptions and limitations for Libraries and Archives (Document de lucru provizoriu ce conține comentarii și sugestii față de un instrument de lucru, în orice formă, asupra excepțiilor și limitărilor pentru biblioteci și arhive).

La reuniunea SCCR de la Geneva din noiembrie 2012, Comitetul a decis să ia în considerare o formă finală a documentului de lucru care să devină un model legal, recomandare, tratat sau sub o altă formă legală, să rețină toate comentariile formulate în special de țările africane și în Argentina, Brazilia și Ecuador.

Reprezentanți ai bibliotecilor și arhivelor din Europa, America Latină, Africa, Australia, Statele Unite ale Americii, Canada și Marea Britanie au luat parte la cea de-a 27-a reuniune SCCR, în perioada 28 aprilie – 2 mai 2014, în vederea elaborării unui tratat internațional dedicat bibliotecilor și arhivelor, și care să constituie un sprijin efectiv pentru misiunea acestor structuri de prezervare a moștenirii culturale, de asigurare a accesului la document și informație de oricine și de oriunde. Întrunirea a reprezentat cel mai mare dezastru pentru WIPO și reprezentanții bibliotecilor și arhivelor, datorită poziției Uniunii Europene care a încercat să blocheze orice discuție referitoare la legislația drepturilor de autor, în defavoarea bibliotecilor. Organizațiile de biblioteci și arhive prezente la reuniune și-au exprimat dezacordul față de atitudinea deloc conciliantă a Uniunii Europene, acuzată că de fapt nu dorește să sprijine bibliotecile sub nicio formă.

3.6.2 Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO)

La începutul secolului al XX-lea a apărut ideea înființării unei organizații mondiale care să aibă un rol activ în istoria culturală a umanității. Astfel, în contextul Primului Război Mondial, Adunarea Ligii Națiunilor cu sediul la Geneva a solicitat crearea unei comisii speciale cu misiunea de a analiza formele de cooperare intelectuală la nivel internațional.

În 1922 se constituie Comisia Internațională de Cooperare Intelectuală (uneori numită Comitetul de Cooperare Intelectuală a Societății Națiunilor) condusă de filosoful francez Henri Bergson, iar în 1925 ia ființă la Geneva Biroul Internațional al Educației condus de renumitul psihopedagog Jean Piaget.

La data de 16 noiembrie 1945 se semnează actul de înființare a UNESCO de către 37 de țări, obiectivul principal fiind menținerea păcii și securității în lume prin derularea de programe dedicate educației, științei și culturii, prin promovarea colaborării între națiuni prin educație, știință, cultură și comunicare, pentru a garanta respectul universal al dreptății, drepturile umane și libertățile fundamentale pe care Carta Națiunilor Unite le recunoaște tuturor țărilor fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.

În spiritul Cartei, UNESCO îndeplinește o serie de funcții care se dezvoltă pe baza multiculturalismului și a ideilor multiple ca legătură între civilizații prin valori, cunoștințe, simț estetic, imaginație, iar în acest context cartea este considerată fundamentul cunoașterii, creativității, inteligenței și culturii. Asociat acestui concept, dreptul de autor este văzut drept sprijinul și salvarea morală și patrimonială a operelor, ca produs intelectual al creatorului și oferă cadrul juridic adecvat care va proteja această bogăție.

Activitatea UNESCO în relație cu creativitatea și dreptul de autor constă în susținerea conservării, progresului și diseminării cunoașterii, conservarea și protejarea patrimoniului universal al cărților, operelor de artă și recomandă națiunilor interesate acordurile convențiilor internaționale pentru acest scop.

UNESCO nu are rol de legiuitor, doar propune guvernelor și altor interesați de contextul drepturilor de autor cum să promoveze creația, asigurând protejarea autorilor, artiștilor și interpreților și promovarea unor reguli de utilizare corectă a operelor de creație.

Acțiunile UNESCO în direcția protejării proprietății intelectuale vizează:

-asistență juridică și tehnică pentru statele membre în domeniul protejării și administrării colective a drepturilor autorilor și artiștilor interpreți ;

-formare de specialiști în domeniul dreptului de autor;

-sprijin în studiul dreptului de autor în universități și crearea Catedrelor și rețelelor UNESCO/UNITWIN (University Twinning and Networking Programme) înființate în 1992 în scopul sprijinirii activităților de cercetare prin transferul de cunoaștere ;

-administrarea și promovarea convențiilor internaționale individual sau împreună cu OMPI, organizarea de reuniuni ale comitetelor interguvernamentale ale Convenției Universale a Drepturilor de autor și Convenției Internaționale privind protecția artiștilor, interpreților sau executanților, producătorilor de fonograme și organismelor de radiodifuziune (Convenția de la Roma), precum și aplicarea recomandărilor aprobate de Conferința generală a UNESCO;

-lupta împotriva pirateriei prin proiectul Global Alliance for Cultural Diversity (Alianța Globală pentru Diversitate Culturală), prin care UNESCO și-a propus să crească gradul de conștientizare față de aria legilor dedicate copyright-ului, să construiască proiecte relevante în acest scop, să informeze, formeze și să cerceteze mai bine domeniul. Față de revoluția digitală care a influențat major problema copyrightului, UNESCO dorește să contribuie la dezbaterile internaționale pe acest subiect, cu precădere să atragă atenția asupra păstrării unui echilibru just între interesele autorilor și interesul publicului general de a avea acces la cunoaștere și informație.

Alături de Convenția de la Berna, Convenția universală a dreptului de autor (UCC) a fost considerată unul dintre principalele instrumente de protejare adoptat la Geneva în 1952 și modificat la Paris în 1971. A fost dezvoltată de către UNESCO ca o alternativă la Convenția de la Berna pentru statele care nu erau de acord cu o serie de prevederi, dar în același timp doreau să participe într-o formă de protecție multilaterală. Părțile contractante erau îndeosebi țările în curs de dezvoltare (și Uniunea Sovietică) care considerau că forma de protecție asigurată de Convenția de la Berna erau doar în beneficiul țărilor dezvoltate occidentale care exportau opere protejate de copyright. Conform acestei convenții, protecția era de tip național (încălcările drepturile de autor sunt judecate conform legislației statului membru) și era extinsă asupra cetățenilor unui stat membru sau care au publicat pentru prima dată într-un stat membru. Drepturile minimale erau diferite față de Convenția de la Berna, acestea fiind doar drepturi de reproducere, interpretare publică și transmitere prin cablu, durata minimă de protecție pe parcursul vieții autorului și doar 25 de ani după moartea acestuia.

Prin intermediul Convenției Universale a Dreptului de autor (Universal Copyright Convention – UCC), articolul 11, s-a constituit Comitetul Interguvernamental al Dreptului de autor care dezbate o dată la patru ani toate evoluțiile din domeniu. Tematica din 2005 și 2010 a avut în vedere transformările informaționale produse la nivel global, fractura digitală, dezvoltarea unui domeniu public puternic. Cele 18 state membre ale comitetului sunt Algeria, Austria, Brazilia, Camerun, Republica Cehă, Croația, Cuba, Grecia, Guatemala, India, Israel, Japonia, Maroc, Peru, Portugalia, Federația Rusă, Ucraina, Statele Unite ale Americii, iar activitățile comitetului sunt legate de:

-informarea corectă și conștientizarea problemelor de copyright prin intermediul publicației cu apariție trimestrială Bulletin du droit d’auteur, care apare din 1967, în toate cele șase limbi oficiale, engleză, franceză, spaniolă, iar din 2001 chineză, rusă și arabă, în prezent fiind disponibil gratuit online. Tot aici menționăm și instrumentele web complementare dezvoltate de către UNESCO : World Observatory on the Status of the Artist, World Anti-Piracy Observatory, prin colecția electronică de documente referitoare la legislațiile altor țări în materie de copyright, Collection of National Copyright Laws lansată în 2003;

-studii și cercetări materializate prin elaborarea unor documente de referință: studiul UNESCO din 2002 privind excepțiile și limitele protecției dreptului de autor pentru cercetare științifică, educație și cultură – Nature and scope of limitations and exceptions to copyright and neighbouring rights with regard to general interest missions for the transmission of knowledge: prospects for their adaptation to the digital environment, ghidul 10 Music Contracts publicat în 2010 cu modele de contracte cadru pentru sectorul muzical și informații despre drepturile artiștilor și exemple de practici profesionale, ediția electronică tot în 2010 a ghidului The ABC of Copyright. UNESCO a elaborat și două instrumente de învățare în toate cele șase limbi oficiale: Manual on Copyright and Neighbouring Rights, din 2004 New Topics in the field of Copyright and Related Rights;

-activități legate de consolidarea și managementul drepturilor de autor: Proiectul pilot Anti-Piracy Training for Trainers (APTT) lansat în 2004 pentru Europa de Sud-Est, în cadrul Global Alliance for Cultural Diversity susținut de guvernul Spaniei. Proiectul a fost extins ulterior în diferite sub-regiuni din Africa prin seminarii organizate în 2006, 2007 și 2008. Acest proiect s-a dezvoltat ulterior într-o platformă web UNESCO World Anti-Piracy Observatory creată pentru a asigura informații complete și actualizate despre politicile anti-piraterie și alte categorii de măsuri implementate de Statele membre UNESCO;

-activități metodologice, unde prioritate a fost acordată Convenției UNESCO privind Protecția și Promovarea Diversității Expresiilor Culturale din 2005, prin care se recunoaște importanța drepturilor de proprietate intelectuală pentru creație. Convenția dispune de principii directoare operaționale care se referă la legislația dreptului de autor ca instrument de politică de susținere a creației, producției, diseminării și accesului la activități culturale, bunuri și servicii.

Simbolul binecunoscut de © a fost introdus prin intermediul acestei Convenții în scopul de avea la îndemână o formă impusă simplă a mențiunii dreptului de autor: acest simbol, însoțit de numele titularului dreptului de autor și anul primei publicări, care este prezent pe toate exemplarele unei opere protejate, au rolul de a garanta protecția în toate țările semnatare ale Convenției, inclusiv cele care subordonează protecția îndeplinirii formalităților.

La inițiativa UNESCO s-a instituit începând cu 23 aprilie 1995 Ziua Mondială a Cărții și Dreptului de Autor. 23 aprilie reprezintă o dată simbolică pentru lumea literară, întrucât în această zi în anul 1616 au murit Cervantes, Shakespeare și Inca Garcilaso de la Vega, dar și ziua nașterii sau morții unor alți autori proeminenți precum Maurice Druon, Haldor K. Laxness, Vladimir Nabokov, Josep Pla, Manuel Mejía Vallejo.

Această sărbătoare mai degrabă juridică a fost creată în vederea sensibilizării publicului asupra la modului în care drepturile de autor au impact asupra vieții, dar și pentru a celebra ingeniozitatea și contribuția creatorilor la dezvoltarea și înnoirea societății umane.

Începând cu anul 2001, a 26 – a zi a lunii aprilie a fost stabilită de către Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale ca fiind Ziua Mondială a Proprietății Intelectuale, iar evenimentele prilejuite de această manifestație se află sub egida unui mesaj particular, diferit de la o ediție la alta.

În septembrie 2012 UNESCO a organizat la Vancouver, Canada, conferința internațională The Memory of the World in the Digital age: Digitization and Preservation unde s-au discutat probleme legate de prezervarea și accesul pe termen lung la patrimoniul documentar digital. La reuniune a participat și IFLA prin Comitetul său dedicat problemelor de copyright. La finalul conferinței UNESCO a proclamat Declarația de la Vancouver asupra digitizării și prezervării care include câteva recomandări principale:

-implementarea unei strategii digitale de ordin conceptual și practic pentru managementul prezervării informației înregistrate în toate formele sale în mediul digital;

-crearea unor practici și a unui cadru de prezervare digitală;

-crearea unui cadru legal internațional pentru excepții și limitări de aplicare a copyrightului cu scopul de a asigura prezervarea și accesul patrimoniului cultural în format digital;

-intensificarea colaborării cu asociațiile profesionale internaționale și alte organisme internaționale pentru a dezvolta o curriculă universitară pentru prezervarea digitală, implementarea de programe de studiu pentru managementul și prezervarea informației digitale, standardizarea practicilor de digitizare prin stabilirea de registre de formate;

-elaborarea de strategii pentru o guvernare deschisă și open data care corespund cerinței de a crea și menține înregistrări digitale corecte în sectorul public;

-cooperarea cu sectorul privat pentru dezvoltarea de produse care facilitează reținerea și prezervarea pe termen lung a informației înregistrate în format digital.

3.6.3 Federația Internațională a Asociațiilor de Bibliotecari și Biblioteci (IFLA)

Fondată în anul 1927, Federația Internațională a Asociațiilor de Bibliotecari și Biblioteci (International Federation of Library Associations -IFLA) are ca misiune susținerea bibliotecilor în asigurarea unor servicii și produse adecvate, a informației de calitate, conștientizarea globală asupra valorii și importanței acestora în sectorul privat și public. Este considerată o adevărată portavoce a profesiei de bibliotecar.

IFLA susține că drepturile de proprietate intelectuală sunt garant al accesului universal la informații și documente prin două aspecte importante: promovarea unei legislații naționale pentru depozitul legal (prezervarea memoriei culturale, a patrimoniului intelectual al unei națiuni) și protecția dreptului bibliotecilor de a realiza copii ale documentelor publicate.

Unul din marile programe ale IFLA, Universal Availability of Publications (Accesul Universal la Informații – UAP), funcțional între anii 1973-2003, a asigurat suportul practic pentru cei implicați în împrumutul internațional prin colectarea și diseminarea informațiilor despre practicile la nivel internațional. Programul a fost intens exploatat odată cu apariția resurselor electronice care au determinat abordări noi, atât conceptuale cât și procedurale.

În 1996 IFLA a organizat Conferința Generală de la Beijing, unde s-a adoptat documentul IFLA Position paper on copyright in the electronic environment, considerat o adevărată declarație de principii, ce abordează rolul bibliotecii față de documentul electronic și pune problema flexibilității și armonizării legislației internaționale asupra proprietății intelectuale. Documentul pleca de la temelia drepturilor fundamentale ale omului, care includ accesul la informații în contextul noilor tehnologii informaționale ce pun serioase probleme referitoare la proprietatea intelectuală. În viziunea IFLA, bibliotecile sunt intermediari între document și utilizator, susțin accesul la cunoaștere, dar în egală măsură au obligația de a respecta proprietatea intelectuală și de a instrui utilizatorii în problematica impusă de dreptul de autor. Documentul IFLA sublinia faptul că informația trebuie să fie accesibilă tuturor, indiferent de formatul în care apare, în timp util, și să beneficieze de un tratament egal precum cel al informației pe suport tradițional.

Atunci când OMPI a propus un tratat destinat copyrightului, IFLA a menționat principiul neîngrădirii circulației informațiilor în format electronic și a propus o serie de amendamente în sprijinul bibliotecilor și al păstrării unui echilibru între drepturile proprietarilor și cerințele utilizatorilor. S-a susținut ca dreptul de reproducere să beneficieze de excepții și limitări, acceptate de cât mai multe state în spiritul armonizării legislative în condițiile dezvoltării fluxului informațional transfrontalier.

IFLA a militat și pentru ca excepțiile permise de Convenția de la Berna să fie incluse în legislațiile naționale, iar produsele și serviciile pe care bibliotecile au obligația de a le oferi utilizatorilor să se deruleze prin respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. Astfel, împrumutul, una dintre formele principale de acces la cunoaștere și formă de comunicare a colecțiilor, vizează documente care sunt remise utilizatorilor acasă în scop necomercial pentru o perioadă de timp limitată. Prin specificul său împrumutul difuzează informația comercială și încurajează vânzările, dar bibliotecile oferă acces în scop educativ și cultural, impunându-se astfel excepția de la aplicarea copyrightului.

O altă excepție pe care IFLA a abordat-o a fost aceea a conservării și prezervării tuturor categoriilor de documente, indiferent de formă și suport, ca parte a misiunii de păstrare a patrimoniului cultural și științific deținut de biblioteci. În acest sens, protecția prin copyright trebuie efectuată astfel încât să permită utilizarea informației în scopul încurajării creației și asigurării accesului la cunoaștere.

În 1997, IFLA a creat două comitete importante pentru a sprijini bibliotecile: Committee on Copyright and other Legal Matters (Comitetul privind copyrightul și alte aspecte juridice – CLM) și Committee on Freedom of Access to Information and Freedom of Expression (Comitetul de Libertate a Accesului la informație și Libertatea de expresie – FAIFE). Totodată IFLA își propunea elaborarea unor planuri care să abordeze cunoașterea și exploatarea noilor media electronice, organizarea informației electronice, utilizarea noilor tehnologii de comunicare, definirea principiilor depozitului legal și drepturile de autor asupra documentelor electronice, accesul la informația electronică.

Bibliotecarii și profesioniștii implicați în medierea documentului recunosc și respectă cerințele utilizatorilor de a avea acces la opere protejate, la informațiile și ideile pe care acestea le conțin.

IFLA susține o legislație echilibrată care promovează progresul societății printr-o protecție adecvată, reală și efectivă asupra intereselor autorilor/proprietarilor de drepturi, dar și un acces rezonabil care să stimuleze ulterior creativitatea, inovația, cercetarea, educația. Se recunoaște rolul bibliotecilor în gestionarea informației, dar și capacitatea acestora de a asigura accesul la un număr din ce în ce mai mare de resurse informaționale electronice. De asemenea, tot bibliotecile promovează respectul față de creația autorilor și apără efectiv operele protejate împotriva pirateriei, utilizarea ilegală și exploatarea neautorizată, în mediul analog și deopotrivă în mediul digital.

IFLA susține că supraprotecția economică a drepturilor de autor constituie o serioasă amenințare asupra tradițiilor democratice și are impact asupra principiilor de dreptate socială prin restrângerea fără rațiune a accesului la documente și cunoaștere. Dacă protecția drepturilor de autor devine o competiție prea puternică, prin acordarea de privilegii economicului, creativitatea, inovația și competiția vor avea de suferit, iar accesul la cunoaștere se va limita.

Bibliotecile vor continua să dețină un rol important în ceea ce privește accesul pentru toți la societatea informațională, iar funcționarea corectă a rețelelor și serviciilor oferite de către biblioteci este direct proporțională cu nivelul de acces asigurat. În mod tradițional, aceste structuri au posibilitatea de a asigura un acces rezonabil la operele protejate pe care le-au cumpărat în mod legitim și le-au integrat în colecțiile lor. Dacă fiecare consultare a unei surse documentare face obiectul unei plăți, atunci viitorul accesului și utilizarea informației sunt în pericol, deoarece posibilitățile bibliotecilor de a asigura accesul la formatul digital vor fi restricționate, indirect se va trimite un mesaj greșit potrivit căruia cineva trebuie să plătească pentru informația de calitate, iar conținutul disponibil în mod gratuit pe Internet nu are această garanție. Rezultatul acestei paradigme va fi avea un efect deosebit asupra utilizatorului care va fi complet depășit în fața unei piețe informaționale abundente.

Un alt document relevant este declarația celor 12 principii IFLA Position on Copyright in the Digital Environment din anul 2000, care a fost elaborată în vederea menținerii unui echilibru între interesele deținătorilor de drepturi și utilizatori. Acesta cuprinde următoarele idei:

1. în legislațiile naționale cu privire la copyright, excepțiile prevăzute de Convenția de la Berna și confirmate de tratatele OMPI trebuie revizuite dacă se consideră necesar, pentru ca utilizările permise să se aplice în mod egal informației în format tipărit și electronic.

2. în cazul unei copieri peste o anumită limită, trebuie să existe o formulă facilă de plată din punct de vedere administrativ;

3. copiile temporare sau tehnice care sunt inerente în procedeul de utilizare a unui material protejat trebuie excluse de la dreptul de reproducere;

4. pentru lucrările în format digital, care nu implică o taxă sau o permisiune, tuturor utilizatorilor bibliotecii trebuie să li se permită:

-să poată răsfoi în mod public un material disponibil, dar protejat de copyright;

-să citească, să asculte și să vizualizeze în mod public materiale publice aflate sub protecția copyrightului în orice loc;

-să obțină din partea bibliotecii o copie a unei părți rezonabile dintr-o lucrare în format digital protejată de copyright pentru utilizarea în scop personal, educațional sau de cercetare;

5. asigurarea accesului utilizatorilor la formatul digital al lucrărilor protejate, în scop legitim de cercetare sau studiu, trebuie să fie permis în legislația dreptului de autor;

6. împrumutul materialelor digitale în format fizic tipărit (exemplu CD-ROM) de către biblioteci nu trebuie restricționat de către legislație;

7. prevederile contractuale, spre exemplu, în cadrul acordurilor de licențiere, nu trebuie să extindă asupra împrumutului rezonabil de resurse electronice de către bibliotecă;

8. legislația trebuie să acorde bibliotecilor și arhivelor permisiunea de a converti materialele protejate de copyright în format digital în scop de prezervare și conservare;

9. legislația trebuie să acopere depozitul legal pentru documentele electronice;

10. legislațiile naționale privitoare la copyright trebuie să invalideze orice termen de licență care restricționează sau extinde excepțiile sau limitele incorporate în textul legii, prin care sunt stabilite licențe unilaterale de către deținătorii de drepturi fără oportunitatea de negociere a termenilor licenței de către utilizator;

11. legislațiile naționale privitoare la copyright ar trebui să aibă în vedere echilibrul dintre drepturile deținătorilor de copyright pentru protejarea intereselor lor prin mijloace tehnice și drepturile utilizatorilor de a se eluda aceste măsuri într-un scop legitim;

12. legislația privitoare la copyright ar trebui să enunțe limitări clare privind răspunderea părților terțe în situațiile în care acordurile nu pot fi aplicate în mod practic și rezonabil.

În raport cu strategiile Uniunii Europene față de industriile creative, IFLA susține ideea unei reforme care să producă un copyright echilibrat, fără a restricționa cercetarea fundamentală și dezvoltarea, dar și accesul la informații în beneficiul publicului.

3.6.4 Liga Europeană a Bibliotecilor de Cercetare (LIBER)

După al doilea război mondial, pentru bibliotecile din Europa a urmat o perioadă dificilă sub toate aspectele, abia spre sfârșitul anilor ‘60 a intervenit o perioadă de modernizare. Europa era divizată între est și vest, iar bibliotecile au fost serios afectate de implicațiile sociale și mai ales politice ale epocii. De asemenea, conferințele erau greu de organizat mai ales datorită dificultăților de călătorie. IFLA era considerată o structură rigidă, concentrată mai mult pe biblioteci publice .

Între anii 1955-1968 se creează o serie de asociații regionale în Europa, ceea ce determină mutarea conferințelor IFLA la Londra, dar numărul delegaților admiși este în continuare destul de mic. Tot în anii ‘60 educația de nivel înalt și cercetarea cunosc o perioadă de glorie, cu impact asupra bibliotecilor, se înființează universități noi cu biblioteci aferente.

La nivelul practicilor biblioteconomice, se dezvoltă standardizarea internațională și cooperarea prin schimb internațional și împrumutul de publicații, în condițiile exploziei documentare științifice. Bibliotecile de cercetare simt nevoia unei organizări internaționale, iar Asociația Elvețiană a Bibliotecarilor propune la reuniunea de la IFLA din 1968 crearea unui grup regional european, o asociație a bibliotecilor de cercetare cu sediul la Bruxelles. Comitetul care s-a organizat decide implicarea Consiliului European în vederea organizării Ligii Europene a Bibliotecilor de Cercetare (Ligue des Bibliothèques Européennes de Recherche – LIBER), care ia naștere în 1971.

Având în vedere principiile cooperării, primele grupuri de lucru se realizează în 1982 pe probleme legate de: studii ale utilizatorilor, sistemele bugetare și relațiile publice, apoi în anii ‘90 manuscrise și carte rară, dezvoltarea colecțiilor, prezervare și conservare.

Conferința anuală LIBER din 1982 organizată la Berlin a adus câteva teme majore în discuție: copyrightul și reprografia, regăsirea online a informației și impactul asupra costurilor și serviciilor de bibliotecă. În perioada respectivă copyrightul începea să fie un subiect cu greutate în Europa. Dezvoltarea rapidă a reprografiei a dus la dezvoltarea fotocopierii ca unul dintre serviciile de bază în cadrul bibliotecilor de cercetare. Ca exemplu edificator, Departamentul de împrumut din British Library de la Boston Spa producea anual în jur de 1 milion de fotocopii, situație care a determinat o reacție agresivă din partea editorilor ce vedeau în fotocopiere o amenințare directă asupra afacerilor lor: pe lângă copierea legală pentru propriul uz se produceau sute de milioane de fotocopii pentru cititori.

În același timp bibliotecile au început să sisteze abonamentele la publicațiile periodice motivată prin instalarea crizei periodicelor datorită costurilor din ce în ce mai mari și nu a fotocopierilor. Prin urmare cele două părți au putut ajunge la un consens și anume faptul că legislația privitoare la copyright nu mai era capabilă să răspundă cerințelor curente. Țările nordice au decis să compenseze pierderile editorilor prin semnarea unor acorduri între guvern și organizațiile posesorilor de drepturi.

În cadrul adunării generale anuale de la Edinburg din 1990, Elmar Mittler, viitor președinte al ligii între anii 1999-2003, propune ca LIBER să fie implicată în discuțiile legate de copyright. Adunarea generală este de acord și adoptă o declarație adresată Comisiei Europene prin care cere măsuri legislative urgente care să permită bibliotecilor:

-să asigure utilizatorilor toate categoriile de media, inclusiv audiovizuale și programe de calculator, atât pentru utilizarea în cadrul bibliotecii, cât și pentru împrumut;

-să copieze părți din periodice, alte lucrări tipărite sau audio-vizuale în beneficiul utilizatorilor și numai pentru uzul lor personal;

-să producă/să realizeze copii după lucrări cu tiraj epuizat pentru utilizatori;

-să înregistreze transmisiuni radio-tv, precum și transmisii prin cablu, pentru a asigura utilizatorilor înregistrări doar pentru utilizare în scop personal;

-să copieze baze de date sau părți ale acestora pentru utilizatori, cu condiția ca lucrările sau informațiile să nu mai fie la vânzare în circuitul comercial.

Imediat după această declarație, s-a constituit Grupul de lucru pe probleme de copyright alcătuit din membri din Germania, Marea Britanie, Belgia și Danemarca. Grupul a fost întotdeauna influențat de progresele Comunității Europene pe marginea acestui subiect, în special de prima directivă din domeniul copyright din mai 1991 privind protecția juridică a programelor pentru calculator (Directiva Consiliului 91/251/CEE). Argumentele dezbaterilor în jurul directivei menționate oferă câteva perspective interesante pentru percepția actuală: membri grupului susțineau argumentele tehnologice curente, în opinia lor bibliotecilor au nu numai dreptul de a face disponibile programele de calculator standard pentru utilizarea in-house, dar ar trebui să li se permită să închirieze aceste programe.

Deși un număr din ce în mai crescut de biblioteci din Comunitatea Europeană au facilități de utilizare a computerelor de către utilizatori, din considerente financiare și lipsă de spații majoritatea bibliotecilor europene – inclusiv cele de cercetare – sunt acum și vor continua și în viitor să se afle în dificultatea de a instala hardurile necesare pentru o utilizare rezonabilă a programelor de calculator în biblioteci. Aceste biblioteci au nevoie de dreptul de a închiria programele pentru a permite cititorilor lor să utilizeze programele de calculator.

Datorită diferențelor legislative din cadrul fiecărei țări în parte, existente și astăzi, grupul a avut probleme în a decide activitățile de urmărit, organizarea de conferințe cu experți pe această temă și propunerea unor soluții complete. S-a încercat cooptarea organizației EBLIDA care nu a răspuns o vreme solicitărilor. Între timp, la nivel european se adopta Directiva Consiliului 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale. Tot în acea perioadă, OMPI prezenta două propuneri în vederea reformării legislației privind copyrightul, cu posibile prevederi de restricționare a utilizării materialelor aflate sub protecția dreptului de autor în biblioteci. Din rapoartele grupului se vede cum grupul a impulsionat în 1993 asociațiile internaționale de biblioteci să intervină în numele utilizatorilor lor, însă concret s-a făcut prea puțin. Se cerea o abordare nouă, o mai bună colaborare cu IFLA și EBLIDA Copyright Group.

Conducerea executivă a LIBER dorea obținerea unei excepții în scop de cercetare pentru bibliotecile de cercetare și s-a adoptat o rezoluție care s-a trimis ulterior Comisiei Europene cu mesajul ,,de a se utiliza toate posibilitățile legale oferite de Tratatul OMPI privind copyrightul în vederea formulării de reglementări de copyright bine echilibrate, care vor acoperi nevoia de educație, informare și cercetare, totodată asigurându-se acces egal la documentele tradiționale și cele electronice, aceasta fiind cea mai bună cale de a încuraja dezvoltarea economică în Comunitatea Europeană pentru toți membri săi ”.

Declarația a fost extrem de bine primită la Parlamentul European care a cerut Comisiei europene în mod explicit să ia în considerare propunerile bibliotecilor. Declarația mai menționa că ,,a reproduce în scop de educație, cercetare sau informare este considerat legal în cele mai multe state membre ale Uniunii Europene, iar acest drept trebuie continuat în mediul digital”.

La capitolul ,,Dreptul de comunicare”, Declarația menționa că utilizatorii bibliotecilor universitare și de cercetare erau un grup înregistrat și nu un „public general” într-un sens larg, iar bibliotecile ,,trebuie să permită utilizatorilor să răsfoiască sau să vizualizeze documente digitale și electronice, dobândite legal, în scop de cercetare sau educațional. Orice permisiune pentru autorizare sau plată pentru un astfel de uz înlătură utilizatorilor bibliotecilor dreptul fundamental pe care l-au avut până atunci ca utilizatori“. În concepția grupului de lucru, aceste probleme nu puteau fi soluționate prin licențe.

În 2001 LIBER a început demersurile pentru o nouă strategie a organizației aferente perioadei 2002-2005, care analiza tendințele importante la nivel european pentru bibliotecile de cercetare, dar și recentele dezvoltări politice și economice (extinderea de noi state membre, dezvoltarea serviciilor de tipul e-guvernare), astfel în strategie era inclus și sprijin pentru interesele bibliotecilor și ale utilizatorilor în domeniul legislației de copyright, acordurile de obținere a licențelor cu editorii și vendorii/furnizorii de conținut electronic. Următoarele strategii și direcții de dezvoltare nu au mai pus accent exclusiv pe copyright, ci pe acces la modul general, mai ales după ce și-a clarificat statutul legal sub jurisdicție olandeză.

În context european, LIBER și-a asumat un rol activ în formarea de viziuni pe termen lung privind dezvoltarea rețelei europene a bibliotecilor de cercetare, având în vedere schimbările semnificative în lanțul informațional, dezvoltarea bibliotecii hibride prin colecții fizice și digitale, prin acorduri între biblioteci și edituri care să nu mai fie subordonate legii copyrightului, ci legii contractelor care guvernează natura licențelor.

În decembrie 2013, LIBER a emis documentul de poziție referitor la neadaptarea copyrightului în mediul digital, ca parte a misiunii organizației de susținere a infrastructurii informaționale, a cercetării și inovației, pe fundalul exploziei de date și a unei culturi digitale orientate pe colaborare și deschidere. LIBER Position Statement: Copyright in the Digital Age are la bază trei principii fundamentale :

-accesul și utilizarea cercetărilor finanțate din resurse publice nu ar trebui să fie în mod nejustificat restricționate de copyright: aceste rezultate trebuie să fie exploatabile în beneficiul social și economic al publicului;

-copyrightul trebuie să promoveze și nu să împiedice beneficiul socio-economic al inovației bazate pe date (data-drive innovation): faptele și datele nu sunt guvernate de copyright, activități precum data mining (procesul tehnologic care copiază lucrări în vederea extragerii și analizei unei cantități masive de fapte și date) sunt frânate de cadrul legal care nu a fost configurat pentru mediul digital;

-prezervarea și accesul la patrimoniul cultural trebuie să fie susținut de excepțiile de copyright: e nevoie de un cadru legal care să permită bibliotecilor să-și îndeplinească misiunea de prezervare și acces echitabil la patrimoniu, pe termen lung (digitizarea în masă, împrumutul de e-books, schimbarea formatului în scop de prezervare).

Documentul identifică punctele cheie care trebuie să fie incluse în cadrul legal european comun: armonizarea excepțiilor în mod egal și obligatoriu pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, reducerea termenului de protecție care în prezent este de 70 de ani, o reevaluare a directivelor prezente pentru a permite competiția cu proiectele Google, introducerea unei excepții specifice pentru data mining, crearea de instrumente legale în favoarea politicii de open acces, o excepție de tipul fair use care să faciliteze cercetarea, în final excepțiile pentru cercetare nu ar trebui să facă o distincție între scopul comercial și non-comercial în special în transferul de cunoaștere care asigură competitivitatea pieții europene.

3.6.5 Biroul European al Asociațiilor de Bibliotecari și Specialiști în Informare Documentară (EBLIDA)

Biroul European al Asociațiilor de Bibliotecari și Specialiști în Informare Documentară (European Bureau of Library Information and Documentation Associations – EBLIDA) este o federație independentă nonguvernamentală și necomercială a asociațiilor de bibliotecari și specialiști în informare și documentare, biblioteci, arhive și muzee ale țărilor din Uniunea Europeană. Organizație relativ tânără, fondată în 1992 de mai multe asociații printre care British Library Association, L'Association des professionnels de l'information et de la documentation (ADBS), L’Association des bibliothécaires de France (ABF) într-un moment care a coincis cu apariția primelor directive europene privind bibliotecile, pe fondul lipsei reprezentării acestora în fața comisiilor de la Bruxelles. Un număr de 37 de țări membre ale Uniunii Europene sunt reprezentate în această organizație.

Obiectul principal al EBLIDA are în vedere apărarea și promovarea intereselor bibliotecilor, arhivelor și serviciilor de informații, a utilizatorilor lor, la nivel european, în fața tuturor organismelor Comisiei Europene, Parlamentul European, Consiliul European. Principiul fundamental al activităților desfășurate de EBLIDA este de a asigura posibilitatea unui acces liber și egal la informație pentru toți cetățenii prin activități ample de lobby, în contextul liberalizării deciziilor europene.

EBLIDA s-a implicat în luarea de poziții foarte ferme într-o serie de Directive europene, care vizau o protecție consolidată a drepturilor și o restricție a accesului utilizatorilor la informație și cultură. Asociația a influențat documente majore precum Rezoluția asupra rolului bibliotecilor în societatea modernă din octombrie 1998, cu accent pe apărarea accesului liber la toate serviciile de informare și cultură.

Asociația s-a implicat trei proiecte europene în domeniul dreptului de autor:

-ECUP European Copyright User Platform (Platforma Europeană a Utilizatorului de Copyright) demarat în perioada 1996-1999, cu obiectivele de a mări gradul de înțelegere și a stimula dezbaterile legate de copyright, să elaboreze clauze model de licențe pentru utilizarea informațiilor electronice;

-TECUP Tested Implementation of the ECUP Framework destinat studiului și evaluării documentelor electronice în biblioteci;

-CECUP Central and Eastern Copyright User Platform care a avut ca obiectiv informarea asupra problemelor dreptului de autor în țările candidate la Uniunea Europeană.

Din 1996 EBLIDA a fost prezentă la negocierile OMPI asupra celui de-al doilea tratat al convenției de la Berna și la negocierile cu Organizația mondială a comerțului pentru acordurile asupra comerțului și serviciilor la nivel internațional.

La data de 21 mai 1999, EBLIDA prezenta un răspuns amplu la proiectul amendat al Directivei privind armonizarea Copyrightului în societatea informațională. Având în vedere faptul că bibliotecile servesc interesul public, EBLIDA a apreciat că directiva InfoSoc care urmărea implementarea Tratatului WIPO privind copyrightul nu trebuie să fie mai restrictivă decât tratatele internaționale. Cea mai importantă recomandare a fost pentru art. 5 de a exista o listă deschisă de excepții în privința dreptului de reproducere și a comunicării privind dreptul public, în plus aceste excepții să fie transferate în mediul digital. Tot EBLIDA este cea care a propus ca simpla vizionare a informațiilor digitale la sediul unei biblioteci să constituie excepție de copyright, fiind considerată o reproducere provizorie. EBLIDA a acordat sprijin total excepțiilor în favoarea persoanelor cu deficiențe.

În anul 2012, activitatea EBLIDA s-a concentrat pe dificultățile pe care bibliotecile le întâmpină în contextul exploziei cărții în format electronic, pentru care a elaborat recomandări pentru licențele echitabile și a adoptat o poziție ofensivă față de interpretarea restrictivă pe care o acordă editorii în problema epuizării drepturilor de distribuție aplicabilă cărții tipărite, dar inaplicabilă celei în format electronic. Bibliotecarii nu pot împrumuta o carte în format electronic fără autorizarea expresă din partea titularilor de drepturi, de regulă editori și furnizori de conținut electronic. Declarația EBLIDA referitoare la acest subiect a fost aprobată de Comitetul executiv și Grupul de lucru dedicat ebooks la Haga la data de 13 iunie 2013:

„EBLIDA solicită Comisiei Europene să adapteze legislația privitoare la copyright astfel încât să permită bibliotecilor să achiziționeze și să împrumute cărțile în format electronic, dar și o remunerație adecvată pentru autorii și titularii de drepturi. După modelul cărților în format tipărit, un cadru legal actualizat dedicat copyrightului trebuie să permită bibliotecilor să asigure în continuare servicii în beneficiul tuturor cetățenilor europeni.”

3.6.6 Conferința Directorilor din Bibliotecile Naționale Europene (CENL)

Conferința Bibliotecarilor din Bibliotecile Naționale Europene (Conference of European National Librarians – CENL) a luat ființă în anul 1987 la Lisabona, iar în 1998 s-a transformat într-o fundație care are drept scop dezvoltarea și întărirea rolului bibliotecilor naționale din Europa, în principal în ceea ce privește responsabilitățile acestora de conservare a patrimoniului cultural național și de asigurare a accesului la cunoaștere.

Obiectivul CENL este sprijinirea bibliotecilor naționale europene pentru ca acestea:

să ofere tuturor un acces rapid, complet, multilingv, pe cât posibil gratuit și pe termen lung la colecțiile și informațiile lor;

să construiască Biblioteca digitală europeană;

să protejeze patrimoniul cultural național din statele europene;

să cerceteze și să dezvolte căi de îmbunătățire a serviciilor pentru utilizatori;

să promoveze diversitatea culturală și multilingvismul ca valori esențiale ale culturii europene;

să coopereze cu alte instituții responsabile cu păstrarea patrimoniului cultural, universități, edituri și furnizori de informații din Europa și din lume.

În cadrul grupurilor de lucru constituite la nivelul fundației, din martie 2010 funcționează Grupul de lucru CENL pe probleme de copyright (CENL Copyright Working Group) care are ca obiectiv schimbul de informații cu privire la copyright, în special aspectele legate de digitizare, propuneri pentru îmbunătățirea cadrului legislativ comunitar, astfel încât punctele de vedere ale bibliotecilor naționale să fie luate în considerare în cadrul inițiativelor europene relevante. Din martie 2012, grupul are un membru din partea Bibliotecii Naționale a României pentru ca reprezentarea regională să fie mai echilibrată, alături de Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Franța, Marea Britanie, Finlanda, Germania și Luxemburg.

Existența acestui grup de lucru internațional pune în valoare rolul fundamental al unei biblioteci naționale în susținerea patrimoniului cultural național, pledoarie realizabilă prin susținerea accesului la informație, cercetare, cunoaștere în mediul digital. Bibliotecile naționale reprezintă pilonii construirii bibliotecii digitale europene în beneficiul culturii și învățământului cetățenilor europeni. La nivel european, legislațiile referitoare la copyright diferă de la o țară la alta, practicile bibliotecilor nu sunt asemănătoare, iar lipsa unui corpus legislativ european unic nu poate asigura accesul și utilizarea transfrontalieră a colecțiilor curente în societatea informațională.

Constituirea bibliotecii digitale europene s-a dovedit un proiect greoi, cu resurse umane, tehnice și financiare inegal distribuite, pentru că fiecare stat membru are propriile politici culturale, economice și sociale. Activitățile de digitizare în masă, element esențial în crearea și susținerea bibliotecii digitale, se desfășoară cu dificultate în multe țări, cele mai active fiind Marea Britanie și Franța, al căror patrimoniu reprezintă două treimi din conținutul digital accesibil. La toate aceste probleme se subsumează cadrul legal diferit, ce creează bariere în calea serviciilor online și a bunei funcționări a pieții unice europene: societățile de gestiune colectivă diferă ca mandat și posibilitatea licențierii, acționează sub un cadru juridic național care nu îi permite să acționeze la nivel paneuropean. În plus costurile de clarificare a drepturilor de autor pentru operele încă aflate sub protecție sunt foarte mari, prin volumul de autorizații necesar.

Declarația CENL referitoare la accesul transfrontalier și acquis-ului de copyright susține necesitatea instituirii unui regim de copyright european care să permită digitizarea în masă, bazat pe licențele colective extinse, la care se adaugă un set de limite și excepții obligatorii pentru toate statele membre care să permită accesul la cercetare și cunoaștere.

La nivel internațional, cooperarea dintre biblioteci și alte organisme de interes pentru proprietatea intelectuală a dus la rezultate remarcabile. Dintre toate organizațiile menționate, UNESCO ar trebui să se implice mai mult alături de OMPI în asigurarea unui echilibru între interesele autorilor și utilizatorilor, astfel încât nu doar asociațiile de profil ale bibliotecilor să susțină dreptul publicului la informare, formare, educație și cultură. Activitățile pe care organizația le desfășoară în domeniul proprietății intelectuale nu trebuie să rămână doar simple inițiative, ci trebuie să creeze proiecte și programe noi care să sprijine bibliotecile în activitățile de lobby, având în vedere că doar prin implicarea unor organizații de prestigiu se pot obține rezultate viabile.

IFLA susține că – dacă se garantează cel puțin excepții pentru biblioteci și utilizatori, cărora li se permite utilizarea unei informații, fără a plăti, în interes public și conform bunelor uzanțe, spre exemplu pentru educație sau cercetare – există pericolul ca doar cei care pot plăti să beneficieze direct de informație, de acces la cunoaștere.