Propovăduirea Creștină și Prozelitism Religios

Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul” București

Specializare: Pastorală

Propovăduirea creștină și prozelitism religios

CUPRINS

CAP. I Fundamentarea învățăturii creștine în primul mileniu

Fundamentul învățăturii creștine Mântuitorului Iisus Hristos

Cele 9 fericiri

Poruncile evanghelice

Continuitate și tradiție

Sinodul apostolic din Ierusalim

Kerigma apostolică

Didahia Sfinților Apostoli

Învățătura Sfinților Apostoli

Epistolele Pauline

Epistolele sobornicești

Prozelitismul în perioada apostolică și post apostolică

Simon magul

Problema Apolo, Pavel și Hristos

Erezii și schisme primare

Gnostici

Structura doctrinei, cultului și a disciplinei bisericești în primele veacuri

11 sinoade locale

7 sinoade ecumenice

Dogmele

Ereziile primului mileniu și combaterea lor

CAP. II Evul mediu

2.1 Propovăduirea creștină

2.2 Schisma cea mare

2.2.1 Diferențe

2.2.1.1 Diferențe doctrinare

2.2.1.2 Diferențe cultice între apus și răsărit

2.2.1.3 Diferențe disciplinare

2.3 Încercări de uniație

2.4 Căderea Constantinopolului și influența Instanbulului

CAP. III Misiune creștină în modernitate și contemporaneitate

3.1 Apariția sectelor

3.2 Nomenclator al denominațiilor creștine

CAP. IV La romani

4.1 Evul mediu

4.1.1 Profund ortodox

4.1.2 Înființarea mitropoliilor

4.1.2.1 1359, mai – Tara Românească

4.1.2.2 1401, 26 iulie – Moldova

4.2 Unități în Transilvania și cultele reformate

CAP. I Fundamentarea învățăturii creștine în primul mileniu

Fundamentul învățăturii creștine Mântuitorului Iisus Hristos

Cele 9 fericiri

Conform Vechiului Testament, în scopul împlinirii Legii, era imperios ca credinciosul să asculte și să pună în practică cele zece porunci. Prin raportare la cuvintele Mântuitorului: "Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc", cele zece porunci trebuie păzite de creștini.

Pe lângă cele zece porunci, Mântuitorul a îndemnat creștinii în alte nouă moduri, prin care Legea să fie împlinită și desăvârșirea morală să fie atinsă. Acestea nu au fost cunoscute de creștini drept porunci ci „fericiri”, întrucât acestea sunt în consonanță cu blândețea Mântuitorului Hristos.

Cele nouă fericiri sunt:

Fericiți cei sãraci cu duhul cã a lor este Împărăția Cerurilor;

Fericiți sunt cei ce plâng cã aceia se vor mângâia;

Fericiți sunt cei blânzi cã aceia vor moșteni pãmântul;

Fericiți sunt cei ce flãmânzesc și însetoșează de dreptate, cã aceia se vor sãtura;

Fericiți sunt cei milostivi, cã aceia se vor milui;

Fericiți sunt cei curați cu inima, cã aceia vor vedea pe Dumnezeu;

Fericiți sunt fãcãtorii de pace, cã aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema;

Fericiți sunt cei prigoniți pentru dreptate, cã a acelora este împărăția cerurilor;

Fericiți veți fi când vã vor batjocori pe voi și vã vor prigoni și vor zice tot cuvântul rãu împotriva voastrã, mințind pentru Mine.

Prima fericire reprezintă un paradox dumnezeiesc. Fericiți cei săraci nu cu rațiunea ci cu duhul, ca a lor este chiar împărăția duhovnicească. Paradoxul constă (conform atât Noului Testament cât și Vechiului Testament) în faptul că nimeni nu a găsit viață veșnică, nu este drept înaintea lui Dumnezeu și nimeni nu a găsit sfințenia.

Înmagazinând bani și tot tipul de cunoștințe, individul începe să se mândrească, ceea ce conduce la ideea conform căreia cumulările intelectuale sunt cele mai primejdioase, întrucât îi fac pe indivizi să creadă că sunt mai mari din punct de vedere al poziției sociale decât erau înainte de a agonisi.

Cei săraci cu duhul sunt cei cărora harul dumnezeiesc le-a deschis ochii în scopul de a conștientiza că indiferent cât de mare sau mic este în spațiul social, rămâne un rob al morții și că nu va lua nimic material când va pleca din această lume. Totodată, individul este conștient de existența morții și de faptul că nu poate obține viața veșnică. Acesta este fericit pentru că reprezintă duhul care poate primi cuvânt de la Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, acești indivizi sunt oameni care pot fi îmbogățiți, într-o manieră sau alta.

Ce este imposibil individului să facă, stă în puterea Lui Dumnezeu iar către această putere aspiră incapacitatea umană.

O altă treaptă a Fericirilor este cea de-a doua prin care este dobândită de credincioși o mângâiere resimțită ce conduce către o dorință similară celui a lui Petru, pe Muntele Schimbării la Față: „să rămânem aicea, să facem trei corturi”.

Cu alte cuvinte, individul simte nevoia să cultive toate cele dumnezeiești, să rămână în harul Lui Dumnezeu. În aceste condiții, în cele mai multe dintre cazuri, sufletele ce părăsesc lumea devin pustnici sau călugări, îndepărtându-se de aceasta. Însă nu toți au chemare pentru luarea unei astfel de decizii.

Această cale trebuie parcursă, la un moment dat, de toți indivizii, în contextul lepădării de lume. Astfel, indivizilor care iau această cale nu le mai pasă de înjosirile oamenilor, de lumea aceasta sau de jignirile oamenilor din jur ci de cum îl vede Dumnezeu. Această stare dumnezeiască poate fi atinsă prin indiferența față de ocară, similar Lui Hristos atunci când era scuipat înainte de a fi răstignit.

Potrivit sfântului Ioan Scărarul, această stare de imunitate în fața ocării se numește „blândețe”.

Prin raportare la cea de-a treia Fericire, există din nou un paradox dar la nivelul raportului lumesc – dumnezeiesc. Există indivizi care se vânează reciproc pentru a moșteni pământul și ca să-l aibă în posesie, în timp ce Mântuitorul poruncește indivizilor să fie blânzi.

Acest „pământ” poate fi interpretat în măcar două maniere: pe de o parte, pământul care reprezintă „eul”, iar în aceste condiții, individul se moștenește pe sine însuși (adică se transformă într-un deținător al acestui pământ care este el însuși), pe de altă parte, raportarea se poate face la pământul făgăduinței (unul dintre celelalte nume ale Împărăției Cerurilor).

Dat fiind că Hristos mai este supranumit și „Pământul celor vii”, este de la sine înțeles că acel Pământ va fi cel care va fi moștenit.

Hristos spunea că, în primă instanță, trebuie căutate dreptatea Lui Dumnezeu și Împărăția Sa. Prin blândețe, individul moștenește un „pământ” veșnic, unde predomină dreptatea.

Cu privire la a patra Fericire, dreptatea omenească nu oferă saturație, însă cea dumnezeiască, da. Fiind împlinit, individul văzând ceva în fața ochilor legat de tainele Împărăției îi amintește că nu toți cei din preajma sa au cunoscut o astfel de dreptate. Astfel, cel care a cunoscut dreptatea Lui Dumnezeu, începe să simtă regret față de semenii săi care nu au cunoscut această slavă.

În acest context, fiindu-i milă, individul o va revărsa acolo unde el însuși este atacat de răutatea umană.

Prin raportare la cea de-a cincea poruncă și la partea din “Tatăl Nostru” care spune “Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm, greșiților noștri”, în condițiile în care individului îi este imposibil să păcătuiască, Mântuitorul spune că dacă oamenii iartă păcatele celor din jurul lor și Dumnezeu le va ierta lor propriile păcate. Prin “forțarea” Lui Dumnezeu de către indivizi, aceștia pot obține iertarea prin ascultarea cuvântului Acestuia, ce se lasă forțat din compasiune pentru oameni.

Indivizii se pot forma în acest sens, prin a înțelege faptul că dacă există acest sentiment de milă, sentiment ce trebuie cultivat, îi văd pe cei din jur păcătuind și știind ce este păcatul, realizează că acesta îngreunează. În acest context, dacă individul își amintește că aproapele sau este păcătos (similar lui) și, totodată, își amintește că vrea să fie absolvit de orice păcat, realizează că el, la rândul său, trebuie să își ierte aproapele.

A cincea Fericire tratează milă care, odată resimțită de către individ (căruia, în acest context, i se par inutile aspectele pământești întrucât odată ce aspiră la lucruri cerești se curățește de patimile legate de această lume), îl apropie pe acesta de mila Lui Dumnezeu. Prin raportare la patimi, lăcomia de mâncare (considerată un păcat) reprezintă, în ultimă instanță, o foame de cuvântul Lui Dumnezeu. Netrăind cuvântul Lui Dumnezeu, individul se lasă condus de plăcerea de a mânca – lăcomie.

O senzație permanent simțită, foamea omului este făcută pentru cuvântul cel nesfârșit al Lui Dumnezeu. Spre deosebire de animal, în om există o neliniște ce nu poate fi stopată asemănător lăcomiilor. Patima se identifică în suferință (încercarea zadarnică de a înlocui o poftă duhovnicească nesfârșită cu un lucru pământesc sfârșit).

Indivizii care cer miluinta în fața Lui Dumnezeu, aspiră doar la lucrurile cerești fără să mai poftească la cele pământești, aspect care s-a concretizat la treapta blândeții iar acum este desăvârșit. Astfel, inima este curățită de patimi iar omul aspiră spre cele duhovnicești și le caută pe cele de sus, ajungând să simtă următoarea fericire.

Prin referire la cea de-a șasea Fericire, individul se desprinde de cele pământești, începând “curățirea” inimii. În acest context, începe să îl vadă mereu pe Dumnezeu. Atunci, sufletul poftește doar la cele dumnezeiești, cu alte cuvinte, începe să se transforme în fiul Lui Dumnezeu, prin începerea nașterii.

Atunci când un individ se naște, simțul său cel mai dezvoltat este auzul (ascultarea).

La fel ca în duhovnicie, ascultarea este primul simț. La acest stadiu al curăției inimii, individul, născându-se, Îl vede pe Tatăl său și începe propria desăvârșire prin această naștere.

Acum are loc asemănarea desăvârșită cu Hristos. Realizând existența Tatălui și devenind fii ai lui Dumnezeu, indivizii încep să trăiască acea pace dumnezeiască, în aceeași manieră a copilului nou – născut care, când se naște și își vede tatăl, simte o împăcare.

A șaptea Fericire este treaptă (înfierii dumnezeiești) la nivelul căreia individul începe să devină asemănător cu Hristos care a fost prigonit pentru a I se face dreptate Lui Dumnezeu.

Prin a opta Fericire este finalizat ceea ce începuse prin prima fericire. În cea dintâi fericire (“Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția cerurilor”) era inițiată călătoria spre Împărăția Cerurilor; individului care nu se va uita înapoi, spre cele pământești ci va fi orientat mereu spre Împărăție, în pofida rușinilor și a poticnirilor și având speranța în înțelepciunea și mila Lui Dumnezeu, îi este imposibil să nu izbutească, până în final. Astfel, ceea ce a reprezentat o probabilitate (că „cei săraci cu duhul vor moșteni”), prin prisma inițierii aceste călătorii, acum au moștenit-o.

Parcurgând toate Fericirile paradoxale expuse, indivizii ajung să obțină Împărăția Cerurilor.

“Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că acelora este împărăția cerurilor” – cea dintâi Fericire, se află sub identitatea unei promisiuni însă în cea de-a opta Fericire literalmente, indivizii o dobândesc. Dobândirea aceasta a avut loc pentru că cele două porunci nu sunt distincte, astfel și într-o parte și în cealaltă, este menționat că „acelora este Împărăția Cerurilor”.

Răspunsul este relevant în a noua Fericire.

A noua Fericire este ieșită din comun, în raport cu celelalte Fericiri întrucât aici, spre deosebire de celelalte, se menționează: „Fericiți veți fi” – a doua persoană, aici Dumnezeu adresându-se direct. Prin această schimbare de persoană, Mântuitorul Hristos etalează că prin a opta Fericire, indivizii au dobândit ceea ce dorea, urmând o desăvârșire a aspectelor deja petrecute.

Poruncile evanghelice

Perfecționarea morală către care Mântuitorul îndeamnă indivizii este scopul pe care imperios de urmat de orice creștin. Această perfecționare, însă, nu poate fi atinsă decât doar prin iubirea raportată la Dumnezeu, deoarece Dumnezeu, (sub identitatea celei mai desăvârșite ființe), este cel din urmă scop către care indivizii trebuie să aspire. Așadar, în condițiile în care iubirea unește omul de Dumnezeu semnifică faptul că, pe măsură ce dragostea față de Dumnezeu este mai mare, cu atât și unirea indivizilor cu Acesta va fi deplină, așadar, ființa umană va fi desăvârșită.

Deci, înaintarea în iubire semnifică un progres pe calea desăvârșirii.

A iubi pe Dumnezeu semnifică paza poruncilor Acestuia: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel ce Mă iubește” Legea etică impune creștinului datoria de a face bine, dar nu îi impune mereu întreprinderea unui bine determinat, precizându-i extinderea, ci lasă la liberul său arbitru realizarea unui bine mai mare, lipsit de caracter obligatoriu.

În constrângerile legii generale a iubirii, morala creștină cunoaște pe lângă porunci și sfaturi etice, ce sunt cele mai adecvate mijloace utilizate în scopul atingerii desăvârșirii morale.

Legea creștină se identifică în legea iubirii. Această iubire este întreprinsă prin împlinirea poruncilor (general obligatorii) și a sfaturilor (îndrumări individuale non – obligatorii pentru toți).

Pe de o parte poruncile, pe de altă parte sfaturile reprezintă mijloace și creșterea acesteia.

Poruncile reprezintă calea unei iubiri utile în scopul mântuirii. Sfaturile se identifică în calea unei iubiri care tinde spre desăvârșire. Orice avânt către desăvârșirea duhovnicească implică trăire în atașamentul total față de Iisus Hristos și față de Biserica Sa.

Desăvârșirea este iubirea supremă de aproapele, iar sfaturile reprezintă cea mai directă cale a acestei iubiri desăvârșite.

Deci, singura lege existentă este iubirea. Aceasta obligă indivizii să împlinească poruncile chemându-i să aspire spre desăvârșire, fiecare în funcție de posibilitățile sale.

Relevantă nu este forma ci iubirea. Legea creștină se identifică în legea iubirii.

În iubirea lui Dumnezeu din tot cugetul și din toată inima și în iubirea aproapelui de către individ ca pe sine însuși, este cuprinsă toată legea și sunt cuprinși toți proorocii. În acest context, Legea este redusă la principiul sau unitar: iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele.

Iubirea ce se îndreaptă către Dumnezeu și către aproapele (pentru că cel care iubește pe Dumnezeu îl iubește și pe aproapele sau), reprezintă rădăcina vieții morale creștine din care apar virtuțile, însă și scopul spre care toate se îndreaptă. Cel care Îl iubește pe Dumnezeu Îi urmează toate poruncile.

Întrucât următoarele porunci:

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău (…) Să nu ai alți dumnezei afară de Mine;

Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus și din câte sunt pe pământ, jos și din câte sunt în apele de sub pământ!
Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, Care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam și Mă milostivesc până la al miilea neam, către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.

Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deșert numele Lui.

„Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează șase zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a șaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, ca în șase zile a făcut Domnul cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a șaptea și a sfințit-o”.

Cinstește pe tatăl și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți, pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție.

Să nu ucizi.

Să nu fii desfrânat.

Să nu furi.

Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.

Să nu dorești casa aproapelui tău; să nu dorești femeia aproapelui tău; nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul lui, nici asinul lui și nici unul din dobitoacele lui și nimic din câte are aproapele tău sunt cuprinse în expresia adresată individului de a își iubi aproapele ca pe sine însuși, este evident că dragostea nu rănește aproapele.

Așadar, dragostea reprezintă „plinirea legii”. Dragostea este sursa oricărei fapte bune și împlinitoarea poruncilor pozitive. Singură, dragostea dă valoare faptelor bune, darurilor duhovnicești și milosteniei.

Poruncile și toată lupta contra răului reies din iubire și reprezintă roade ale acesteia.

Justificarea pentru faptul că legea creștină este legea iubirii, constă în poziția iubirii că centrul din care se revarsă multitudinea de acțiuni etice ale creștinismului.

În condițiile în care împlinirea legii reprezintă manifestarea iubirii, împlinirea adusă în discuție are drept urmare un progres în iubire. În acest context, împlinirea legii este un fruct al iubirii dar și o cale pentru progresul în iubire. Astfel, iubirea devine ținta poruncilor legii.

Potrivit sfântului Apostol Pavel, „… ținta poruncii este dragostea din inimă curată și din cuget bun”. Scopul spre care viața creștină a individului se îndreaptă este întregită de dragostea de Dumnezeu dar și de aproapele. „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este”.

Iubirea desăvârșită față de Dumnezeu și față de aproapele reprezintă scopul primordial al fiecărui creștin, care se ajută de porunci ori de diverse căi de acces.

Așadar, în raport cu bunurile cu care intră individul în relație, iubirea impune o serie de porunci – legi -. Mulțimea poruncilor derivă din varietatea raporturilor posibile cu aceste bunuri.

Toate acestea se află sub egida iubirii, toate fiind cuprinse în porunca acesteia. Fiind însă exteriorizări ale iubirii, ele reprezintă și un criteriu exterior în funcție de care se poate măsura gradul de iubire al individului în raport cu Dumnezeu.

Împlinirea poruncilor reprezintă o dovadă a iubirii, deoarece cel care Îl iubește pe Dumnezeu împlinește poruncile și în funcție de măsura în care Îl iubește. Pe de altă parte, cel care încalcă poruncile nu Îl iubește pe Dumnezeu, păcătuiește și își pune în pericol mântuirea deoarece lucrează contra iubirii. Din cele de mai sus rezultă că susținerea poruncilor reprezintă dovada unei iubiri de Dumnezeu și de aproape, suficientă pentru mântuire.

Iubirea, însă, nu poate fi stopată la această limită general – obligatorie, întrucât aspiră către depășirea acestei etape. Cu alte cuvinte, iubirea este o chemare continuă către desăvârșire.

Iubirea poate să se exteriorizeze în acțiuni care depășesc porunca și care reprezintă, totodată, căi mai eficiente în scopul desăvârșirii iubirii. Aceste mijloace nu sunt porunci, ci sfaturi expuse însă lăsate la liberul arbitru al fiecărui individ, ce constituie căile speciale pentru desăvârșire, adecvate cu elanului iubirii acestuia. Astfel, fiecare poruncă poate să fie completată printr-un sfat, sfat care poate depăși porunca.

Arealul sfatului este, așadar, un domeniu superior celui al poruncii, întrucât cel dintâi reprezintă un mijloc mai direct către desăvârșirea iubirii. Poruncă nu cere individului să renunțe la plăcerile terestre, ci doar la utilizarea lor funcție de o serie de norme, pentru a fi în slujba iubirii și nu împotriva acesteia. Pe de altă parte, sfatul cere renunțarea la plăcerile permise, în scopul atingerii desăvârșirea iubirii.

Din acest motiv, sfatul este mai dificil de întreprins. Aceasta este justificarea pentru care sfatul nu are caracter indispensabil ci face apel la setea de desăvârșire a fiecărui individ.

Poruncile expun binele general indispensabil, iar neîmplinirea acestora este un păcat iar sfaturile încearcă să evidențieze posibilitatea de a face un bine mai mare, pe care iubirea îndeamnă indivizii să îl înfăptuiască, fără a fi indispensabil, în aceste condiții împlinirea poruncilor reprezentând garanția mântuirii.

Porunca reprezintă o regulă general – obligatorie, iar împlinirea acesteia este imperioasă pentru menținerea în iubire.

Dacă viața morală obișnuită implică împlinirea poruncilor, viața morală care conduce individul către desăvârșire solicită și împlinirea sfaturilor, motiv pentru care sfatul nu se rezumă la altceva decât la iubire, la cel mai înalt nivel al său.

Fiecare poruncă poate să fie completată prin intermediul unui sfat. De pildă, porunca de renunțare la plăceri interzise, prin sfatul de renunțare și la plăceri îngăduite, porunca ce expune a face milostenie cu ceea ce indivizii au, prin sfatul de miluire a unuia pe celălalt ori porunca referitoare la împărtășirea de patru ori pe an, prin sfatul unei împărtășiri mai frecvente.

Conform Vechiului Testament, în scopul împlinirii Legii, credinciosul trebuia să asculte de cele 10 porunci. Prin raportare la cuvintele Mântuitorului: "Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc" (Matei 5, 17), cele zece porunci trebuie păzite și de creștini, într-o manieră adecvată.

Continuitate și tradiție

Sinodul apostolic din Ierusalim

Sinodul apostolic a avut loc la Ierusalim, având drept obiect înlăturarea certurilor dintre creștinii păgâni și creștinii iudaizanti, precum și adoptarea unei metode misionare eficiente, metoda acceptată de întreaga Biserică. Conducătorul sinodului a fost Sfântul Apostol Iacob.

Deciziile care s-au luat în urma acestui sinod se identifică în următoarele:

lipsa de obligativitate a Legii Vechi cu privire la tăierea dimprejur;

stoparea consumului jertfelor idolești de la desfrânare și de la sânge;

trimiterea lui Barnaba și a lui Pavel la Bisericile din Cilicia și din Antiohia în scopul de a vesti cele decise.

Sinodul apostolic a reliefat sinodalitatea sub identitatea unei maniere de lucru în Biserică, prin aceasta arătând că (în ciuda faptului că sinodul reprezintă cea mai înaltă autoritate constituită), nu trebuie să aibă un caracter imperativ, ci în același spirit în care trebuie practicată orice autoritate bisericească (cu alte cuvinte, în spiritul împăcării permanente dintre autoritate și dragoste).

Sinodul apostolic a rămas până astăzi un șablon în ceea ce privește sinoadele Bisericii.

Acesta reprezintă cel mai relevant dintre toate sinoadele ținute în Ierusalim ulterior întâlnirii apostolilor. În acest sinod s-au regăsit cei mai remarcabili reprezentanți ai Bisericii estice, implicit șase metropolitani cu excepția lui Dositheus și a antecesorului său pensionat iar decretele sale au fost aprobate universal.

Kerigma apostolică

Termenul “kerigmă” își are proveniența în grecescul “khruvggw”, ce înseamnă “a anunța”, “a fi crainic”. Kerigma apostolică era descrisă având drept fundament următoarea schiță:

un rezumat al istoriei ce aparține Vechiului Testament (care avea drept rol evidențierea profețiilor mesianice);

întruparea Domnului;

activitatea Domnului;

moartea Domnului;

învierea Domnului, care, mai apoi, se finaliza cu anumite sfaturi etice.

În scopul unei analize a structurii și a modului de prezentare a kerigmei, este imperios necesar a analiza cuvântările pe care Faptele Apostolilor le cuprind:

Cuvântări ale Sfântului Apostol Petru:

la alegerea lui Matia;

în ziua Pogorârii Sfântului Duh;

în pridvorul lui Solomon;

în fața lui Corneliu;

în fața ierusalimitenilor;

la Sinodul Apostolic.

Cuvântări ale Sfântului Apostol Pavel:

în Antiohia Pisidiei;

în Listra;

în fața Areopagului;

la Efes;

la Ierusalim;

în fața lui Felix;

în fața lui Festus.

Cuvântarea Sfantului Iacob la Sinodul I Apostolic și Cuvântarea Sfântului Ștefan.

Prin raportare la aceste cuvântări se desprind următoarele concluzii:

caracterul predominant al kerigmei era unul misionar, util în Biserica primară;

locul de desfășurare al kerigmei era distinct, în funcție de conjuncturi: în piețe, în casele viitorilor creștini sau în Sinagogi.

Didahia Sfinților Apostoli

Descoperită în anul 1873 de mitropolitul Filotei Bryennios într-un manuscris – pergament din Biblioteca Sfântului Mormânt de la Constantinopol, Didahia reprezintă cea mai veche operă literară creștină postbiblica. Mitropolitul Filotei a publicat descoperirea la Constantinopol în anul 1883.

Vechimea manuscrisului stă în anul 1056. Întinderea textului este aproximativ echivalentă cu acela al Scrisorii către Gălățeni a Sfântului Apostol Pavel, mai exact 10.700 litere.

Didahia este alcătuită din 16 capitole iar autorul acesteia este necunoscut.

Didahia a avut o influență reprezentativă în ceea ce privește opere ulterioare, precum:

Constituțiile apostolice;

Didascalia apostolice;

Rânduielile apostolice.

Structura textului Didahiei se identifică în trei părți și un epilog:

Cateheza morală (cuprinsă între capitolele I – VI);

Compendiul liturgic (cuprins între capitolele VII-X);

Instrucțiunile bisericești (cuprinse între capitolele XI-XV);

Atragerea atenției asupra parusiei (cuprinsă de capitolul XVI).

Didahia (recunoscută și ca „Învățătura celor doisprezece Apostoli”) reprezintă documentul cel mai relevant al perioadei imediat următoare a Apostolilor și, totodată, ce mai vechi izvor al legislației bisericești. Pentru Biserică, Didahia confirmă serbarea duminicii, iar pentru Biserica Ortodoxă:

utilizarea pâinii dospite pentru Sfânta Euharistie;

botezul prin cufundare;

împărtășirea creștinilor sub cele două forme.

Fragmente ale unor versiuni ale Didahiei au supraviețuit atât în limba etiopiană cât și în limba coptă.

Învățătura Sfinților Apostoli

Dumnezeu a confirmat lucrarea apostolilor prin semne și tămăduiri.

Lucrarea Apostolilor au fost una unică, în mod expres prin implementarea modelului de de practică pentru Biserică.

Apostolii au avut o influență unică asupra Bisericii. Grija creștinilor de astăzi trebuie să presupună împlinirea învățăturii apostolilor. Primii creștini erau descriși ca fiind cei ce „stăruiau în învățătura apostolilor “.

Lucrarea creștină a fost evaluată prin raportare la învățarea apostolilor.

Bisericile din toate timpurile au încercat să expună mărturisiri de credință, complicate într-o manieră sau alta. Cu toate acestea, claritatea sistemului de învățătură al apostolilor nu a avut egal în niciuna dintre acestea.

Epistolele Pauline

Sintagma “epistole Pauline” face referire, în genere, la cele paisprezece cărți pe care canonul Noului Testament le cuprinde și care sunt atribuite apostolului Pavel, cele mai multe dintre acestea pe fundamentul unei identificări în text a autorului. Singura dintre acestea care este anonimă este Epistola către evrei. Dintre cele treisprezece epistole care sunt notorii ca fiind Pauline, unora le este pusă la îndoială originalitatea de criticii contemporani (altfel spus, acestea ar fi pseudonime).

În colecția de cărți a Noului Testament sunt gândite ca fiind canonice 14 epistole, Epistola către Evrei fiind indirect atribuită Apostolului Pavel. Cu toate acestea, numărul real al acestor epistole depășește numărul real din canonul Noului Testament. În acest context, este subliniată existența corespondenței Apostolului Pavel cu creștinii din Bisericile Ahaiei care a constat în măcar 3 sau 4 epistole.

Fraza „ca să vă scriu aceleași lucruri" evidențiază, în mod cert, existența unei corespondențe precedente cu filipenii.

Epistola către Laodiceni, a fost încă o epistolă specială a Apostolului Pavel, ce a avut destinația expusă în text.

Colecționarea epistolelor pauline canonice au fost făcută către finalul primului secol d. Hr.

Epistolele pauline pot fi împărțite din mai multe perspective:

pe grupe de scrieri:

epistolele pastorale: I-II Timotei, Tit.

epistolele captivității: Filimon, Efeseni, Filipeni, Coloseni

epistolele „mari": Gălățeni, Romani, I-II Corinteni

Această clasificare nu cuprinde I-II Tesaloniceni și Evrei.

pe destinatari:

epistole adresate unor persoane particulare: Filimon, I-II Timotei, Tit

epistole adresate unei Biserici locale: I-II Tesaloniceni, Romani, Coloseni, I Corinteni, Filipeni Efeseni

epistole provinciale: Gălățeni, II Corinteni.

Această clasificare nu cuprinde Epistola către Evrei.

pe caracteristici doctrinare:

epistole apologetice: II Corinteni

epistole hristologice: Evrei – indirect atribuită apostolului, Filipeni, Coloseni

epistole disciplinare (ce cuprind conținut moral): I Corinteni

epistole soteriologice: Gălățeni, Romani

epistole eclesiologice: Efeseni

epistole pastorale: I-II Timotei, Tit, Filimon

epistole eshatologice: I-II Tesaloniceni

Această clasificare nu epuizează toate specificitățile doctrinare ale epistolelor. În ciuda acestui aspect, această clasificare este cel mai frecvent folosită când intră în discuție o clasificare a Epistolelor pauline, din punct de vedere doctrinar.

Epistolele sobornicești

Epistolele sobornicești implică un grup de șapte scrisori apostolice:

o epistolă a sfântului Iuda;

o epistolă a sfântului Iacob;

trei epistole ale sfântului Ioan Botezătorul;

două epistole ale sfântului Petru.

De la mijlocul celui de-al II-lea secol, acestea și-au justificat denumirea prin faptul că în comparație cu epistolele pauline, se adresează unor cercuri mai largi decât cercurile comunităților locale, cele mai multe dintre ele având și specificitățile unor scrisori circulare.

Ordinea lor în Noul Testament a fost indicată de enumerarea apostolilor menționați ca stâlpi ai Bisericii:

Ioan;

Iacob;

Petru.

Cu toate că sunt distincte epistolele sobornicești au și aspecte comune:

cea de-a doua venire a Domnului;

avertismente contra învățătorilor mincinoși;

îndemnuri spre prigoane și tărie;

insistențe asupra nevoii de a păstra curăția vieții.

Prozelitismul în perioada apostolică și post apostolică

Simon magul

Simon Magul – cunoscut și că Simon din Samaria – a fost un predicator gnostic reprezentativ, al secolului I d.C., menționat în Noul Testament, în scrierile gnostice. Scrierile gnostice îl descriu ca fiind negativ, scrierile creștine îl descriu ca fiind pozitiv. Potrivit scrierilor creștine, Simon Magul a cerut cumpărarea puterii Spiritului Sfânt pe bani. Din acea perioadă, cumpărarea celor sfinte pe bani poartă numele de “simonie”.

Hipolit aduce în discuție o lucrare atribuită lui Simon Magul – numită “Marea Revelație”, în care autorul vorbește despre omniprezența Forței Infinite, sub identitatea unui principiu a tot ceea ce există.

Simon Magul a fost un magician ce a trăit în secolul lui Iisus Hristos. Acesta apare în Noul Testament sub identitatea unui adversar al sfinților apostoli Petru și Pavel. Personajul avea se pretindea fiul Lui Dumnezeu, asemănător Lui Iisus Hristos.

Într-o manieră sau alta, a avut loc un “duel al puterilor” între Petru și Pavel și Simon Magul, în scopul demonstrării în fața împăratului roman Nero a celui care este cel mai puternic.

Minunile întreprinse în numele lui Hristos erau dumnezeiești, altele fiind considerate diabolice. Cu alte cuvinte, cele dintâi erau numite miracole iar celelalte magie. Iisus Hristos a refuzat efectuarea magiei în momentul în care a fost ispitit de diavol.

S-a presupus de foarte multe ori că Simon Magul magicianul din slava Noului Testament, a întemeiat gnosticismul. Faptul că magul Simon avea puteri supranaturale a fost admis și de dușmanii săi care au susținut că aceste puteri i-au fost acordate de spiritele diabolice despre care afirmau că erau permanenții săi însoțitori.

Cunoscut din cartea "Faptele Apostolilor", Simon Magul este văzut, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur ca "cel dintâi în erezie, ucenicul și înainte mergătorul lui Antihrist".

În pasajul amintit se ia în calcul convertirea sa la creștinism în urma predicii ținută de diaconul Filip în Samaria. Impresionat de puterile mari ale misionarilor creștini, Simon a oferit bani Sfântului Apostol Petru, în scopul de a primi puterea acestuia. Potrivit Faptele Apostolilor și Sfântul Ioan Gură de Aur, Simon se se vedea că "puterea lui Dumnezeu" pe pământ, făcând diverse minuni false înaintea oamenilor.

Simon magul se numără printre reprezentanții cei mai semnificativi ai școlilor gnostice, alături de Mani. Potrivit scrierilor de mai târziu – precum Ieronim, acesta admitea o ierarhie de eoni, condusă de "Cugetare". Această ierarhie a dat naștere arhanghelilor și Demiurgului (cunoscut și ca Dumnezeul iudeilor).

“Gândirea" lui Dumnezeu (“Cugeterea”), prinsă în cadrul spiritelor inferioare, s-a întrupat atunci în Elena, în ceea ce îl privește pe Simon. Femeia care îl urmă și despre care se crede că i-ar fi devenit soție.

Problema Apolo, Pavel și Hristos

Chestiunea care se ia în calcul stă într-o problemă denunțată de Pavel denunță în Biserica din Corint:

1Co 1:11 Căci, fraților, am aflat despre voi dela ai Cloei, că între voi sunt certuri.

1Co 1:12 Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” – „Și eu, al lui Apolo!” – „Și eu, al lui Chifa!” – „Și eu, al lui Hristos!”

Astfel, Biserică era dezbinată în două grupuri raportate la Pavel și la Apolo, iar aceasta era un motiv de mândrie, punându-i pe cei doi la concurență.

În lucrarea lui Hristos, Pavel și Apolo sunt clasați la același nivel de merit iar nivelul lor pe o scală valori absolută este egal cu zero.

Sub identitatea unor supuși ai planului divin, Pavel și Apolo acționează independent în funcție de capacitatea distinctă primită de sus, creștinii neavând dreptul să le aprecieze lucrarea printr-o loialitate inutilă.. Judecata umană ce compară consecințele celor două lucrări va fi nedreaptă întrucât misiunile primite de cei doi lucrători sunt distincte. Până și o judecată corectă ar fi îndreptată către un obiectiv greșit, dat fiind că o ierarhizare a lucrătorilor nu reprezintă un adjuvant benefic.

Limita este una evidentă între Apolo, Pavel și biserica locală.

Pavel își afirmă propria întâietate cronologică – se identifică într-un săditor și într-un fondator -, statutul unicat – se identifică într-un “părinte” – precum și caracterul ireproșabil al propriei lucrări – se identifică într-un constructor înțelept..

Erezii și schisme primare

Gnostici

Gnosticismul presupune intreprinderea unor mișcări religioase sincretice, care implica sisteme de credințe diversificate, cuprinse de învățătura conform căreia indivizii se identifica in suflete divine plasate intr-o lume materială, conturata de Demiurg (des identificat cu Dumnezeul lui Avraam).

Gnosticii sunt indivizi ce caută cunoașterea divină.

În cel dintai secol după Hristos nu exista o biserică oficială. Cele doua doctrine (atat cea veche evreiască cat și cea creștina) existau concomitent. Învățăturile creștine se raspandeau prin intermediul apostolilor iar pe langa aceasta existau si învățături gnostice în sensul propriu-zis.

Unii gnostici (învățători din Imperiul Roman) au transmis din înțelepciunea lor, urmașilor. In mod expres in cel de-al II-lea secol, ulterior începerii treptate de formare a Bisericii Catolice oficiale, existau o serie de sisteme gnostice. Simbolismul exterior al acestora conducea la diferente intre sisteme insa, pe de alta parte, mesajul lor era acelasi.

Valentin, unul din cei mai cunoscuti gnostici, venit din Alexandria, era discipol al lui Basilides, ce a învățat în mod expres în Egipt, și care, totodata, se numara printre marii gnostici.

Cu privire la sursele din care omenirea a ajuns sa cunoasca detalii despre istoria gnosticii timpurii, este important de retinut că cea mai mare parte a scrierilor păstrate (in afara de câteva texte originare) sunt proprietatea clericilor.

Unele dintre ele, precum ar fi cele ale lui Epifanie, ale lui Irineu, ale lui Origen sau ale lui Ipolit (Părinți ai Bisericii), cuprind perspective reprezentative conectate de activitatea grupurilor de gnostici din acele vremuri turbulente.

Structura doctrinei, cultului și a disciplinei bisericești în primele veacuri

11 sinoade locale

Cele 11 sinoade locale se identifica in urmatoarele:

Sinodul local de la Cartagina tinut pe timpul Sf. Ciprian in anul 256;

Primul sinod local de la Ancira in anul 314 – cuprinde situatii distincte legate de clericii ce au participat la ospete paganesti;

Sinodul al doilea local de la Neocezareea in anul 315 – cuprinde casatoria cu doi frati;

Sinodul al treilea local de la Gangra in anul 340 – cuprinde printre alte teme, defaimarea nuntii;

Sinodul al patrulea local de la Antiohia in anul 341 – pune accentul pe serbarea Pastilor dupa Niceea, condamna indivizii care o serbeaza cu evreii si trateaza fuga de impartasanie;

Sinodul al cincilea local de la Laodiceea in anul 343 – pune accentul pe cea de-a doua casatorie precum si pe reprimirea pacatosilor spovediti;

Sinodul al saselea local de la Sardica in anul 343 –  implica ideea conform careia caterisirea episcopului sa nu fie ridicata pana la aprobarea Romei precum si trecerea episcopului sa fie facuta prin toate stadiile, pornind de la citet;

Sinodul al saptelea local de la Constantinopol in anul 394 – implica ideea potrivit careia condamnarea la caterisire a unui episcop este imperios necesar a fi facuta doar prin decizia tuturor episcopilor eparhioti – care fac parte din sinodul provinciei;

Sinodul al optulea local de la Cartagina in anul 419 –  pe langa pastrarea stricta a deciziilor de la Niceea, acest sinod a propovaduit invatatura despre Sfanta Treime precum si infranarea clericilor;

Sinodul al noualea local de la Constantinopol (cunoscut si ca “intaiul – al doilea”) in anul 861 – presupune conceptul ca nimanui sa nu ii fie iertata zidirea unei manastiri fara invoirea episcopului precum si ca recuperarea celor care fug din manastiri sa fie facuta de cel ce raspunde de acestia;

Sinodul al zecelea local de la Constantinopol tinut in biserica Sf. Sofia in anul 879.

7 sinoade ecumenice

Cele sapte sinoade ale Bisericii Crestine sunt notorii si sub titulatura de Concilii Ecumenice. Acestea au fost intreprinse intre anii 325 si 757 d. Hr.,deciziile luate in cadrul acestora constituind baza invataturii crestine acceptate atat de ramura estica dar si de cea apuseana a Bisericii Crestine.

Cel dintai Sinod Ecumenic a fost tinut de Imparatul Constantin cel Mare, pe data de 20 mai, in anul 325. Conciliul a adoptat 20 de decizii, implicit Biblia.

Cel de-al doilea Sinod Ecumenic a fost tinut de Imparatul Teodosie I, la Constantinopol, in anul 381, conciliu la care au participat 150 de episcopi. Intentia initiatorului a constat in condamnarea lui Apolinarie, prin formularea invataturii legata de umanitatea lui Hristos.

Cel de-al treilea Sinod Ecumenic, convocat la Efes in anul 431, de Imparatul Teodosie. a condamnat invatatura Arhiepiscopului Constantinopolului, ce invata ca Hristosul intrupat presupunea existenta a doi indivizi (unul omenesc si unul divin).

In Sinodul al patrulea, convocat in anul 451 la Calcedon, de Imparatul Marcian si de sotia acestuia, Pulcheria, Eutih, un arhimandrit al Constantinopolului, sprijinea ideea conform careia firea umana a lui Hristos ar fi fost integral preluata de persoana divina, in aceste conditii cele doua persoane devenind una singura. Conciliul a decis ca au existat doua firi in persoana Lui Hristos, contopite "in mod neamestecat, neschimbat, nedespartit si neimpartit".

Cel de-al cincilea Sinod Ecumenic a avut loc la Constantinopol, in anul 553, initiat de Imparatul Iustinian I. Acesta a presupus continuarea controversei monofizite ulterior emiterii Marturisirii de la Calcedon.

Al saselea Sinod Ecumenic a avut loc la Constantinopol in anul 680, initiat de Imparatul Constantin IV Pogonatos, participantii fiind in numar de 170 de episcopi.

Cel de-al saptelea Sinod a avut ca subiect de dezbatere, in genere, controversa raportata la locul icoanelor in inchinarea ortodoxa.

Dogmele

Dogmele se identifica in adevarurile de credinta ale religiei crestine. Aceste adevaruri sunt descoperite de Dumnezeu, potrivit Sfantului Apostol Pavel: “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu”.

Dogma reprezinta un cuvant biblic. In cartea Faptele apostolilor dogmele sunt cunoscute ca decizii luate de catre presbiterii Bisericii din Ierusalim. Hotararile acestui sinod se numesc dogme. Si astazi exista conceptul potrivit caruia dogmele sunt deciziile sinodale ale Bisericii, legate de invataturile evanghelice precum si de decretele legate de adevarurile de credinta.

Prin urmare, dogmele se identifica in invataturile fundamentale ale religiei crestine si, totodata, in adevarurile expuse de Dumnezeu si lamurite de Sfintii Parinti in sinoadele ecumenice utile mantuirii. Dogmele crestine alcatuiesc Crezul Bisericii. Cu alte cuvinte, dogmele sunt cuprinse in Sfanta Traditie si sunt cuprinse in Dogmatica – cartea dogmelor. Mai succinct, dogmele sunt cuprinse in Catehism.

“Dogma” este un termen sinonim cu “postulat” sau cu “axioma” si la modul general, presupune existenta unor realitati nedemonstrabile ce sunt unanim acceptate prin incredere.

Conditiile unei dogme se identifica in urmatoarele:

intr-un adevar teoretic;

intr-un adevar relevant de Dumnezeu;

intr-un adevar neschimbabil;

intr-un adevar tezaurizat de Biserica;

intr-un adevar predicat oamenilor spre mantuire.

Acceptarea dogmelor are loc in totalitatea Bisericii Ortodoxe: in Biserica Romana, in Biserica Greaca, in Biserica Copta, in Biserica Bulgara, in Biserica Rusa, in Biserica Ierusalimului, in Biserica Iugoslava si in Biserica Sfantului Munte Athos.

Ereziile primului mileniu și combaterea lor

In cel dintai mileniu de existenta, Biserica si-a pastrat unitatea in pofida multor erezii cu care s-a confruntat. 

Din peroada epocii apostolice, au existat optsprezece tipuri de eretici:

Iudaizantii – au avut o evolutie dificil de urmarit din cauza stirilor din diverse timpuri si locuri.

Nazareii:

au utilizat Evanghelia dupa Matei;

au fost iudaizanți neclintiti în conceptele lor religioase;

l-au recunoscut pe Iisus ca fiind Mesia si I-au recunoscut nasterea supranaturala si Invierea;

au observat legea iudaică, insa nu au impus-o creștinilor.

Ebionitii:

unii au recunoscut nasterea supranaturala a Lui Hristos, altii, nu;

se identificau in iudaizanți stricti;

erau numiti de Origen “saraci cu duhul”.

Nicolaitii:

consumau carne jertfita idolilor si promovau placerile.

Iudeo – gnosticii:

aveau idei crestine adaptate propriilor interese;

păstrau legea iudaică.

Cerintenii:

au fost inlaturati de Sfantul Ioan Evanghelistul;

au trait in secolul I in Asia Mica;

au acceptat ideea de materie eterna.

Elchesaitii:

se impartaseau cu paine si sare;

nu consumau carne;

admiteau casatoria;

reprezentau un amalgam de crestinism si iudaism.

Iudeo – gnosticismul:

il combatea pe Sfantul Pavel;

erau emanationisti.

Simon Magul:

practica farmecele;

este primul eretic;

invata mantuirea prin credinta in el si in sotia sa, Elena.

Gnosticismul:

negau materialitatea trupului Lui Hristos;

presupunea existent unor idei crestine;

promovau mantuirea prin gnoza si dualismul.

Maniheismul:

a reprezentat o noua forma de gnosticism – crestinism, parsism, teosofie.

Marcionismul – doctrină similara gnosticismului.

Montanismul:

A aparut in Frigia, in cel de-al II-lea secol datorita lui Montanus;

a rezistat pana in secolul al VI-lea si a fost condamnata prin canoane.

Hiliasmul;

Antitrinitarismul dinamic – sustinea ca Logosul este parte din Dumnezeu dar nu ca persoana diferita.

Antitrinitarismul modalist – potrivit doctrinei acestora, Tatal, Fiul si Sfantul Duh reprezinta trei maniere de manifestare a aceleiași persoane.

Subordinatialismul: – a avut un rol relevant in controversele hristologice ale secolelor cuprinse intre IV – VII.

CAP. II EVUL MEDIU

2.1 Propovaduirea crestina

Prin intermediul propovăduirii, cuvantul Lui Dumnezeu reprezinta o unitate organică ce are ca finalitate mântuirea, asadar Sfintele Taine au rolul de a implementa credința în sufletele indivizilor.

Una din sarcinile incredintate de Hristos, propovăduirea reprezinta cea mai eficienta maniera de transmitere a învățăturii dumnezeiești.

Această sarcina a fost primită, in prima instanta, de Sfinții Apostoli prin intermediul poruncii propovăduirii primită de la Hristos si, totodata, prin succesiune apostolică de preoti si de urmașii lor.

Propovăduirea este actualizata prin Biserică, la nivel mondial, “căci ea este în lume și pentru lume, ca trup al lui Hristos”.

Propovăduirea are drept obiectiv participarea crestinilor la viața Bisericii, precum si integrarea în aceasta sub identitaea unui membru activ, in asa masura incat mesajul evanghelic să devină valabil, intrucat propovăduirea este nerestricționată, cu alte cuvinte, astazi se traiesc vremuri în care mesajul evanghelic este liber a fi transmis. 

Din acest motiv, propovăduirea oferă omului oportunitatea reală de a da inteles vieții si de a iși vedea finalitatea, cu alte cuvinte, „unirea cu Dumnezeu în comuniunea iubirii desăvârșite”.

Succint, propovăduirea reprezinta mijlocul real care, prin intermediul cuvântului divin, hrănește dintr-o perspective duhovniceasca întreaga societate. 

2.2 Schisma cea mare

2.2.1 Diferente

2.2.1.1 Diferente doctrinare

Unul din cele mai relvante motive ale divizarii a constat in diferentele extreme dintre credintele religioase. Acestea au fost formate in secole de izolare, insa fara o reala separare. In anul 589, in Toledo, prin intermediul unui consiliu al Bisericii spaniole, a fost modificat un principiu reprezentativ al crestinismului – Crezul. In acest context, s-a acceptat ca Duhul Sfant vine de la Tata si Fiu, care echivaleaza.

Exista, insa si alte diferente ce au condus la aceasta schisma. In Orient se vorbea greaca, in Occident se vorbea latina. Existau distinctii in maniera in care erau numiti preotii. Pe langa acestea, puterea seculara bizantina era superioara religiei: imparatul demitea Patriarhii, in conditiile in care fiecare lider vestic avea nevoie de acceptul Papei in scopul de a conduce statul in liniste.

Diferentele dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Catolica se identifica in urmatoarele:

Ortodocsii au Evanghelia Judecatii, pe care o au si catolicii, insa nu arata trei locuri, ci doar doua – raiul si iadul.

Principalele invataturi ce despart din perspectiva canonica ortodocsii de catolici, identificate in:

filioque –  catolicii sustin ca Duhul Sfant provine de la Tatal si de la Fiul, pe cand Sfantul Evanghelist Ioan sustine ca Duhul Sfant provine de la Tatal fiind trimis in lume prin Fiul;

suprematia papala – catolicii il considera pe Papa liderul suprem al Bisericii crestine, cu alte cuvinte inlocuitorul lui Hristos pe pamant;

infaibilitatea papala – catolicii sustin ca Papa nu poate gresi ca om, in ceea ce priveste credinta, aspect respins de Biserica Ortodoxa;

purgatoriul –  catolicii sustin ca intre Rai si Iad exista un foc unde sufletul sta cateva sute de ani, anterior curatarii, apoi merge in Rai, apect care nu exista mentionat in Sfanta Scriptura;

azimile – in bisericile catolice nu se slujeste cu paine dospita, ci cu azime (similar evreilor);

imaculata conceptie – potrivit catolicilor, Maica Domnului este nascuta de la Duhul Sfant, insa ortodocsii sustin ideea nasterii acesteia in chip firesc, din Parintii Ioachim si Ana – ca efect al rugaciunilor acestora;

substantialitatea –  in ceea ce priveste sfintirea Sfintelor Daruri, catolicii nu intreprind rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, ci considera ca Darurile se sfintesc singure;

celibatul preotilor – preotii catolici sunt celibatari, contra Sinoadelor Ecumenice, ce au decis ca preotii de mir sa aiba familie (asa cum au cei ortodocsi); 

mirungerea – spre deosebire de ortodocsi, catolicii nu miruiesc copiii imediat dupa Botez, ci la varsta de sapte – opt ani, actiune care poate fi intreprinsa doar de arhierei.

Cu protestantii, ortodocsii nu au nimic in comun. Cei dintai au reformat integral dogmele decise de Sfintii Parinti, reuntand la cele sapte Sfinte Taine. Astfel, acestia nu au ierarhie si nu se pot mantui.

Dintre cele sapte Taine, protestantii mai au doar doua: Botezul si Impartasania (facuta cu paine nedospita, similar catolicilor). Protestantismul este sursa tuturor celorlalte secte neoprotestante ce ataca astazi statele ortodoxe.

2.2.1.2 Diferențe cultice între apus și răsărit

La 16 iulie 1054 patriarhul constantinopolitan Mihail Cerularie le-a comunicat trimișilor Papei că toate divergențele cultice dintre latini și greci vor fi discutate în cadrul unui sinod. Fără sa aștepte desfășurarea sinodului, cardinalul Humbert a depus în altarul Bisericii „Sfânta Sofia” un document prin care îi excomunica pe patriarhul Mihail Cerularie impreuna cu alti ierarhi estici.

Excomunicările expuse de cele două părți la datile de 16 respectiv 24 iulie 1054 au fost ridicate concomitent pe data de 7 decembrie 1965. Cu toate acestea, au ramas deosebirile canonice si cultice. Incepand cu anul 1979, aceste deosebiri au reprezentat obiectul unui dialog teologic prin intermediul caruia cele două Biserici au sperat refacerea comunității Bisericii Creștine, dialog sustinut și de Mișcarea Ecumenică.

O semnificație eronata dată schismei este cea care a reprezentat consecinta unor certuri pentru mici diferente cultice între Biserica occidentală și Biserica orientală, din inițiativa grecilor. Aceștia au atribuit o gravitate exagerata unor diferente minimale, sub forma unor pretexte de dezbinare, al căror fundament era național – politic.

2.2.1.3 Diferențe disciplinare

Bisericile independente situeaza la acelasi nivel neintelegerile dogmatice deosebit de relevante cu cele disciplinare ce au o însemnătate mai redusa, insa cu o prindere mai mare în masele crestinilor indiferenți în raport cu discuțiile de teologie speculatoare, stiinta lor religioasa fiind limitata la disciplină.

Diferentele disciplinare nu motiveaza separația dar nu sunt lipsite de relevanta în domeniul practicii disciplinare intrucat orice inovație are o consecinta nociva între credincioși.

Potrivit poruncii Lui Hristos ("Mergand invatati toate neamurile, botezandu-i in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-i sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua"), invatatura crestina este imperios necesar a fi propovaduita tuturor neamurilor fara diferente intre membrii Bisericii Sale, cu privire la dogma si la aranjamentele disciplinar – canonice, intrucat toti crestinii trebuie sa dobandeasca mantuirea in egala masura.

2.3 Incercari de uniatie

Uniatia este o modalitate de prozelitism pe care Biserica Romano – Catolică a practicat-o si prin care a încercat sa atraga crestinii ortodocsi aflati sub stăpînire catolică catre o formă de catolicism ce presupunea acceptarea cîtorva dogme catolice, prin pastrarea, însă, a utilizarii limbii originare. Acestea erau îngăduite de Roma spre latinizarea ulterioara a crestinilor uniti.

In ciuda tuturor impedimentelor, ce făceau imposibilă întoarcerea românilor uniti la Ortodoxie, a fost initiata o miscare de revenire în Tara Hategului, unde parohiile au trecut in anul 1761 intr-o maniera fortata la unire. In acest context, Episcopul unit Grigore Maior a trebuit sa ceară sustinerea autoritătilor militare in scopul întoarcerii poporului la uniatie.

Atanasie nu se numara printre aderentii convinsi ai uniatiei, cu toate ca pe data de 21 martie 1699 a vizitat Brasovul impreuna cu misionarul iezuit.

Pasii lui Atanasie cu privire la progresul uniatiei nu au fost facuti din proprie initiativa, in conditiile in care in sinodul de la Alba Iulia, de pe data de 5 septembrie 1700, toti cei 54 de protopopi, cu cate doi preoti – cumuland 1563 de indivizi -, cu cate trei mireni – adunand, astfel, 200.000 de persoane – au aprobat o declaratie de acceptare a uniatiei, similara celei latine.

In pofida tuturor pedepselor si a inselaciunilor pentru uniatie au putut fi atrase abia 20 de procente din familii, dintre acestea un numar de 2238 reprezentand familiile preotilor uniti, in acelasi timp in care numarul preotilor ortodocsi ajunsese abia la 1380.

Biserica Ortodoxa Romana a vazut in agitatia in scopul resuscitarii uniatiei o dezmintire prin fapta a afirmatiei din partea conducatorilor catolici legata de faptul ca Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica sunt infratite si ca Biserica Ortodoxa are instrumentele utile in scopul mantuirii credinciosilor sai.

2.4 Căderea Constantinopolului și influența Instanbulului

Sub eticheta de „căderea Constantinopolului” este notorie cucerirea de catre Imperiul Otoman a capitalei Imperiului Bizantin, sub egida sultanului Mehmed al II-lea. Fenomenul s-a petrecut marți, pe data de 29 mai, in anul 1453.

Pe langa moartea ultimului imparat bizantin (Constantin al XI-lea) si finalul Imperiului Roman Estic, Căderea Constantinopolului a însemnat și o victorie strategică crucială in scopul cuceririi Balcanilor de otomani. Constantinopolul a fost considerata capitala Imperiului Otoman până la ce acesta s-a destramat, în anul 1922. În anul 1930, ulterior proclamarii Republicii Turcia, orașul si-a schimbat numele in Istanbul.

Mehmed, al cărui străbunic (Baiazid) a construit o fortăreață pe malul asiatic al Bosforului, (notorie sub numele de Anadolu Hisari), a construit o cetate apropiata de zidurile Constantinopolului, pe malul european, prin care a fost crescuta influența turcă cu privire la strâmtoare.

Pe data de 22 mai 1453, luna – cunoscuta drept simbol al Constantinopolului – s-a întunecat în eclipsă, adeverind, astfel, o profeție legata de finalul orașului.

Conform lui Mehmed, el se identifica in succesorul Împăratului Roman, autointitulandu-se Cezar Roman, supranumit, insa, "Cuceritorul". Constantinopolul a devenit capitala Imperiului Otoman iar Patriarhul Ghenadius Scholarius a devenit Patriarhul Constantinopolului.

Potrivit istoricilor, căderea Constantinopolului a fost fenomenul ce a încheiat Evul Mediu și a initiat Renașterea prin prisma finalului vechii ierarhii religioase europene, similar utilizarii prafului de pusca.

Astazi, majoritatea celor din populația greceasca vad in ziua de marți (ziua căderii Constantinopolului) cea mai ghinionista zi a săptămânii.

Odata cu trecerea timpului, pe vremea sa, primind daruri din partea imparatului, Attila a renuntat sa cucereasca Constantinopolul.

Prin intermediul cuceririi peninsulei Balcanice de turci, ca urmare a invingerii sarbilor – in anul 1389 -, a bulgarilor – in anul 1393 – si a cruciatilor – in anul 1396 -, Imperiul bizantin a mai pastrat numai capitala (Constantinopolul) si, totodata, teritoriul vecin. Atat pierderea Tesalonicului – in anul 1430 -, infrangerea de la Varna – in anul 1444 – cat si infrangerea de la Kosovo – in anul 1448 – au prevestit caderea Constantinopolului.

Conceptiile legate de caderea Constantinopolului pareau absurde, in mod expres la Venetia, la Roma sau la Londra, in mod expres prin prisma reputatiei sale de “neclintit”.

Constantinopolul a fost asaltat timp de 53 de zile.

Lipsa de informatii din perioada (supranumita) intunecata europeana este direct conectata de dezastrul istoric al Constantinopolului.

Caderea Constantinopolului sub turci a fost descrisa de patru istorici:

Critobul din Imbros;

Laonic Chalkokondil;

Giorgios Sphrantzes;

Ducas.

Este remarcabil faptul că durata propriu-zisa a lucrărilor de contrucție a Constantinopolului a fost de șase ani – forța de muncă luata in calcul a depășit câteva zeci de mii de oameni (au participat 40.000 de soldați goți – in conditiile in care in secolul al IV-lea populația orașului se ridica la circa 200.000 de indivizi).

Decadenta Constantinopolului a fost initiata ulterior celei de-a patra Cruciade, când acesta a fost jefuit, iar la mijlocul celui de-al XIV-lea secol, otomanii au aplicat o strategie prin care cucereau orașele mici din preajma Constantinopolului, privandu-l de rutele de aprovizionare.

Istoria de astazi a Istanbulului, in mod expres a așezărilor existente odata cu trecerea timpului în acest areal, a fost initiata în cel de-al VII-lea secol, î.Hr., în preajma anului 660 î.Hr., in contextul in care coloniști din Megara, aflati sub egida regelui Byzas, s-au stabilit în partea europeană a Bosforului, formând Byzantium.

CAP. III Misiune creștină în modernitate și contemporaneitate

3.1 Aparitia sectelor

Apariția sectelor poate sa fie privita sub identitatea unui fenomen social alcatuit pe fundamentul unui mecanism de influență socială precum panica, concentrat pe o omogenitate a acțiunilor unui grup puternic conectat, focusat în jurul unui individ carismatic, ori în sensul de sectă sub forma unei comunitati religioase desprinse de biserica oficială respectivă sau unui grup închis format din adepții unei doctrine politice.

În cei din urma ani, problema sectelor a provocat polemici violente în maoritatea statelor, mediul fiind determinat, in cea mai mare parte, de tragediile existente după anul 1993 de secte precum Aum sau Davidienii.

Prin raportare la sectele religioase, indivizii sunt, in genere, recrutati din motivul ca nu cunosc ce reprezinta realmente acel grup iar in majoritatea cazurilor interpretarea se identifica in faptul că sunt nedreptatiti in scopul adevărului concepției lor.

Bravand regula generala, sectele au ajuns de la sfarsitul celui de-al XX-lea secol in conjunctura de a determina normalitatea si de a exista ca element natural in corpul social.

Numarul sectelor a inceput sa creasca intr-o maniera reprezentativa odata cu ivirea protestantismului sporind, de atunci, cu fiecare zi.

In cele ce urmeaza vor fi expuse o serie de trasaturi ce descriu sectele religioase, nefiind insa universal valabile:

Dependenta psihologică in raport cu grupul – odata cu trecerea timpului, membrilor li se impregneaza in minte credinta că părăsirea sectei echivaleaza cu pierderea mântuirii.

Ruptura abruptă de crestinătatea istorică – aceasta trasatura exista intrucat secta crede că Biserică crestină s-a rasculat la scurt timp dupa moartea Apostolilor si că Dumnezeu a oferit liderilor sectei o nouă lumină legata de adevărul mântuitor.

Conducătorul mesianic – acest tip de lider ori se considera Dumnezeu, ori doar el interpretează Scripturile in manier in care crede ca Dumnezeu ar vrea, interpretări ce nu pot fi dezmintite de membri.

Tendinta catre perfectionism – membrii unei secte se simt sfinti (se poate sustine chiar superior) in raport cu cei din alte grupări religioase, in mod expres in raport cu membrii Bisericii istorice.

Rolul central al grupării în sfârsitul lumii – secta are credinta că a aparut potrivit unui plan special al lui Dumnezeu, in scopul umplerii unui loc lăsat gol de Biserica depărtată fata de credinta adevărată.

In acest context, pe evreii vinovati de pacatul mândriei legata de pozitia lor, Iisus i-a avertizat astfel: "Multi de la răsărit si de la apus vor veni si vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov în împărătia cerurilor. Iar fiii împărătiei vor fi aruncati în întunericul cel mai din afară".

Tendinta de supra-apreciere a lucrurile secundare – cu alte cuvinte, sectele au tendinta de a da o importanta exagerata unor adevăruri secundare, în conditiile in care chestiuni deosebit de relevante nu sunt luate in calcul.

Comunitatea exclusivă a celor mântuiti – secta se absolutizează prin pretentia că doar aceasta ar reprezenta comunitatea celor alesi, a celor mântuiti.

Secta nu se multumeste cu atitudinea recomandata de catre Iisus, ucenicilor Săi: "Cine nu este împotriva voastră, este pentru voi".

3.2 Nomenclator al denominațiilor creștine

In credinta crestina, originea denominațiilor se regaseste în Reforma Protestantă, in mișcarea de “reformare” a Bisericii Romano – Catolice din cel de-al XVI-lea secol, din care au apărut patru tradiții ale Protestantismului:

Luterani;

Reformați;

Anabaptiști;

Anglicani.

In conditiile in care adunarea generală, în cazul denominațiilor congregaționaliste, prezbiteriene sau in cazul soborului clerical, nu acordă votul majoritar Domnului comite eroarea absolută de excludere a Celui care trebuie să aibă drepturi integrale asupra propriei creatii și, in mod expres, asupra celor răscumpărați.

Bisericile Evanghelice Luterane din Romania, sunt organizate in doua denominatii identificate in Biserica Evanghelica – Luterana din Romania si in Biserica Evanghelica de Confesiune Augustana.

CAP. IV La romani

4.1 Evul mediu

4.1.1 Profund ortodox

Bulgarii din zona Dunării au fost intr-o maniera rapida slavizați și, în pofida multitudinii de campanii contra Constantinopolului, au acceptat creștinismul ortodox.

Iluminismul a influențat intr-o maniera profunda politica ecleziastică a tarilor care (în numele binelui comun) au expus propriul drept de intervenire în domeniul religios (prin jurisdictionism si prin despotism luminat).

Ortodoxia acelor vremuri si-a protejat poporul aflat sub ocupatie straina ce a durat mai mult de doua secole si, in acelasi timp, a stiut cum sa inlature loviturile de sabie venite din partea cruciatilor Vestului.

In acele secole, credinta ortodoxa s-a transformat in Romania intr-o parte constitutiva a manierei de a gandi precum si a personalitatii indivizilor si, totodata, intr-o parte constitutiva a vietii cotidiene si intr-o antecedenta in tot ce se desfasura, parte a manierei in care anul sau saptamana erau organizate.

În fața modernizării intensive a instituțiilor statale și a unor modificari mentale profunde, biserica a reactionat prin propunerea unei soluții identificate în alcatuirea unui intreg organic (format din societate si din biserica) în care este inlaturat egoismul in derimentul fraternității creștine.

4.1.2 Înființarea mitropoliilor

4.1.2.1 1359, mai – Tara Românească

Atat Mitropolia Țării Românești – notorie si ca Mitropolia Ungrovlahiei – cât și Mitropolia Moldovei au luat naștere în cel de-al XIV-lea secol, simultan cu întemeierea celor două state medievale românești.

Unificarea Tării Românești a fost însoțită, naturalmente, de unificarea Bisericii prezenta pe teritoriul țării. Recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă de domnitorul Nicolae Alexandru (excellent diplomat si intemeietorul primei mitropolii a romanilor) care a solicitat stramutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeș in scopul cuprinderii întregului teritoriu al Ungrovlahiei. Incercarile sale au fost încununate prin recunoașterea Mitropoliei Ungrovlahiei de Patriarhia din Constantinopol in anul 1359.

4.1.2.2 1401, 26 iulie – Moldova

In luna septembrie a anului 1386 Mitropolia Moldovei a fost atestată documentar printr-un act de cancelarie a Patriarhiei de Constantinopol. Cel dintai ierarh moldovean aflat in fruntea Mitropoliei Moldovei a fost Mitropolitul Iosif.

Pe data de 26 iulie a anului 1401 Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut la nivel oficial autenticitatea hirotoniei Mitropolitului Iosif. Constituirea mitropoliei autonome a Moldovei a reprezentat o realizarea imperios necesara afirmării suveranității domniei. Cea dintai reședință a Mitropoliei Moldovei a existat la Rădăuți, urmand sa fie plasata la Suceava, în cele din urma, pe vremea Mitropolitului Dosoftei mutandu-se (si ramanand pana astazi) la Iași.

Mitropolia Moldovei a manifestat de la inceputurile sale o independență administrativă in raport cu orice autoritate bisericească din alt stat. Conducerea înțeleaptă a ierarhilor, cu ajutorul domnitorilor competenti, a făcut realizabila o serie de documente caracteristice unei Biserici independente, mult înainte de recunoașterea oficială a independentei, in secolul al XIX-lea.

4.2 Unități în Transilvania și cultele reformate

Unitățile administrative caracterizate prin cea mai numeroasă prezență reformată se identifica in urmatoarele:

județul Mureș – 157.046;

județul Bihor – 108.769;

județul Cluj – 86.811;

județul Covasna – 74.312.

Județul descris prin cea mai omogenă comunitate reformată este Sălaj, unde 84,75 procente din populația maghiară a județului este apartenenta a cultul reformat – 23,04 procente din populația totală.

Dintre cultele protestante fac parte:

Biserica Reformată – cu 701.077 membri;

Biserica Unitariană – cu 66.944 membri;

Biserica Evanghelică Lutherană Sinodo – Presbiteriană – cu 27.112 membri;

Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană – cu 8.716 membri.

Dintre cele mai dezvoltate culte neoprotestante fac parte:

Cultul Penticostal – cu 324.462 membri;

Biserica Creștină Baptistă – cu 126.639 membri;

Biserica Adventistă de ziua a șaptea – cu 93.670 membri.

Organizarea cultului are drept fundament principiul sinodo – presbiterial (adica laicii au o functie reprezentativa in conducerea care este colectivă si in unitățile fundamentale autonome).

BIBLIOGRAFIE

Carte pastorală a Înalt Preasfinției Sale Mitropolitul primat Calinic, in: Ortodoxul, an I, nr. 5, 1 martie, 1880

Dumitru Stăniloae, “Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă”, ed. a II-a, E.I.B.M.B.O.R., București, 2004

Heinrich Gelyer, “Byzantinische Kultur geschichte”, Tübingen, 1909

Mihai Himcinschi, “Biserica în societate”, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006

P. Bod, “Brevis Vallachorum Transylvaniae Historia”, litografiat, Cluj, 1890, f. 195, la Gh. Popovici,”Unirea romanilor din Transilvania”, Lugoj, 1901

Silviu Dragomir, “Istoria dezrobirii religioase”, vol. II

Silviu Dragomir, “Romanii din Transilvania si unirea”

1 Cor. XIII, 1 – 8

1 Cor. 4:6

1 Cor. 3: 7,8

1 Cor. 3:5

1 Cor. 4:2,3,5

1 Cor. 3: 9

1 Cor. 3:6

1 Cor. 3:10

1 Cor. 4:15

1 Cor. 3:10

2 Tim. 3:15

I Tim. I, 3

I, 16-22

II, 14-40

III, 12-26; două în fața Sinedriului (IV, 8-20 și V, 19-32)

VII, 2-53

VIII : 9-25

X, 28-43

XI, 5-17

XIII, 16-17

XIV, 14-16

XV, 7-11

XV, 13-31

XVII, 22-31

XX, 18-35

XXII, 1-24

XXIV, 10-31

XXIV, 2-29

cf. Fapte 8, 9-25

Cf. Teodoret al Cyrului, sec. IV

Col 4,16

Fapte 15; vezi Consiliul Apostolic

Faptele Apostolilor 4:30

Faptele Apostolilor 2:42

Faptele Apostolilor 8, 9-24

FA 16:4

Ioan, XIV, 21

Iesirea, 20, 2-3

Iesirea, 20, 4-5-6

Iesirea, 20,7

Iesirea, 20, 8-9-10-11

Iesirea, 20, 12

Iesirea, 20, 13

Iesirea, 20, 14

Iesirea, 20, 15

Iesirea, 20, 16

Iesirea, 20, 17

Ioan 15, 26

Luca 9:50

Matei V, 48

Matei XXII, 37 – 39

Matei 5, 17

Matei XXVIII,19

Matei 28, 19-20

Mat. 8:11,12

Rom. XIII, 9-10

Vechiul Testament, Matei, 5,17

Surse online

www.crestinortodox.ro, “Invatatura despre unirea ipostatica la Sfantul Ioan Damaschin”

Ioan Mărculeț, Cătălina Mărculeț, “Structura confesională a Transilvaniei”, Comunicări științifice, VII/2, Mediaș, 2008, http://rrgp.uoradea.ro/art/2010-2/13_RRGP-205-Marculet.pdf

www.filocalia.ro