Propaganda Si Manipulare In Discursul Politic al Lui Adolf Hitler

Cuprins

Introducere

“Orice discurs este o construcție colectivă”

Limbajul este mijlocul de comunicare cel mai important și, mai ales, un factor de influențare al deciziilor umane. De-a lungul timpului, spațiul politic a suferit o schimbare importantă. Pentru a înțelege mecanismele care ne guvernează, ne putem folosi de analiza limbajului și a comunicării politice. Ne putem ajuta de aceasta pentru a descoperi care sunt iluziile, promisiunile, idealurile sau trucurile și minciunile pe care acea persoană care dorește să dețină puterea le utilizează.

Pluralitatea discursului politic reprezintă o garanție și o tradiție pentru regimul democratic. Pe de altă parte, pentru un stat totalitar, aria discursului politic se mărginește la exact acele fundamente agreate de către regim, chiar dacă sunt prezentate de mai mult de o persoană. Astfel, voința represivă este expusă în înșiruiri de afirmații ce trebuiesc a fi deopotrivă ascultate și adoptate. Prin urmare, limbajul pe care un dictator îl folosește este diferit de acela al unui conducător democratic.

În ciuda faptului că ambii protagoniști folosesc tehnici ale limbajului pentru impunerea propriilor idei, notabila deosebire constă în faptul că în regimul democratic, conducătorul poate fi auzit, dar ideile sale nu se cer a fi neapărat asimilate însă, vorbind despre un regim totalitar, cuvântul liderului se transformă în literă de lege folosind propaganda și aparatul de stat.

Discursul lui Adolf Hitler este un bun exemplu pentru a înțelegerea modului în care însăși cuvântările politice ajung să fie de o importanță primordială în universul comunicării. Schimbarea esențială intervine la nivelul limbajului în momentul în care apare o noutate: propaganda. 

Tehnica esențială, când luăm în considerare noțiunea de propagandă, este în mod specific atacarea ascultătorului cu informații venite din partea emițătorului sau a emițătorilor, fiind, practic, obligat să le asculte.

Considerând puterea propagandei, putem afirma că, prin intermediul său, însuși Lenin ar fi reușit să își dezvolte o aliură de tip umanitarist bolșevismului. Pe de altă parte, referindu-ne la totalitarismul de dreapta, deopotrivă Mussolini și Hitler au folosit propaganda mulând-o atât de bine pe țelurile proprii, astfel încât aceasta a devenit chiar un vârf de lance în obținerea avizului cetățenilor.

Putem ridica întrebarea firească de ce imaginea oamenilor politici nu se șterge, contra unui debit de blamări, de dezmințiri ci ba, dimpotrivă, își macină locul mai adânc în memoria colectivă … de ce V.I.P.-urile din lumea spectacolului, din muzica ușoară, din lumea sportului, în special din fotbal, care populeazã până la sațietate viața cotidiană, sufocând principalele mass media prin prezența lor, se prăbușesc într-o uitare aproape generală, la fel de intens cum au apărut?

Din nou, ne întrebăm cine, în afara unui grup concentrat de inițiați, mai poate rememora și în ziua de azi anumite personalități din domeniul muzical sau chiar sportivi care au activat acum mai bine de o jumătate de secol? Cât timp un caracter politic va pune stăpânire pe spațiul memoriei colective, celelalte valori vor fi încet, încet șterse, fără să ținem cont, cu adevărat, de gradul de popularizare prin intermediul mijloacelor de transmitere a informațiilor către public, și indiferent de gradul ei de demonizare sau de finalitate – malefică sau benefică – a actului de guvernare.

Mareșalul Antonescu, Carol II, liderii totalitari de dreapta sau de stânga – Stalin, Hitler, Lenin – aceștia sunt cu mult mai recunoscuți, mai faimoși în ochii maselor decât orice grup de parlamentari, spre exemplu, aflați într-un regim democratic, cu singurul lor țel în bunăstarea generală. Astfel de persoanlități ale scenei politice rămân în amintirea oamenilor prin tehnica lor unică de creare a imaginii ideatice.

Adolf Hitler și-a construit o imagine puternică în fața poporului german, o imagine de salvator. Întrucât poporul său se afla într-o situație de criză economică, de înlănțuire, acest lucru a favorizat “suprapersonalizarea” puterii, iar liderul își hiperbolizează imaginea prin intermediul instaurării ordinii sociale, prin înlăturarea somajului, prin descătușarea poporului din sclavia imperialistă, oferind noi orizonturi pentru dezvoltarea și justiția socială. Astfel, gratificarea vine prin adorarea fanatică a acestora, poporul oferindu-le trăsături legendare în miturile cotidiene.

Prezenta lucrare își propune să realizeze o incursiune în istoria și fundamentele propagandei. De asemenea, lucrarea reprezintă și o analiză critică a modalității de realizare a acestui sistem bine pus la punct de manipulare al maselor de oameni și, totodată, a oamenilor și a organizării ierarhice a acestora, care au stat la baza sa.

Mai mult, vor fi identificate și analizate principalele trăsături ale propagandei și modul de transmitere a informațiilor – cheie din discursurile minuțios pregătite și analizate, în special considerând radioul ca prim mijloc de răspândire al acestor mesaje.

Astfel, ipoteza acestei lucrări se bazează pe faptul că, dacă propaganda nazistă nu s-ar fi folosit de radio ca principal mijloc de transmitere a informațiilor deformate către mase, atunci această ideologie nu ar fi avut același impact în Germania nazistă.

Astfel, în capitolele următoare sunt analizate metodele (și efectele subsecvente acestora) pe care Adolf Hitler le-a folosit în a-și crea imaginea de lider suprem al poporului german și să demonstrez eficacitatea și rezultatele acțiunilor pe care le-a înfăptuit.

Primul capitol prezintă considerațiile generale asupra discursului și, îndeosebi, asupra propagandei și, mai mult, investighează cele două noțiuni și componentele sale din perspectiva teoretică. În primul rând, sunt prezentate noțiunile fundamentale ale discursului și, îndeosebi, ale discursului politic, evidențiându-se actorii discursului și, în final, se subliniază trăsăturile principale ale discursului național – socialist.

În capitolul al doilea se pune accentul pe examinarea principalelor trăsături de caracter ale lui Adolf Hitler pe care s-a fundamentat mișcarea dezvoltată ulterior și a contextului general ce a permis să se producă o rapidă și uluitoare ascensiune a viitorului Führer. În acest fel, se iau în considerare premisele ce au pus bazele viitoarei escaladări a ierarhiei sociale și politice dobândite de către Hitler și maniera în care această ascensiune a fost posibilă, în special prin prisma propagandei minuțios dezvoltate, în care fiecare cuvânt vehiculat era atent cântărit, iar metodele de distribuție ale ideilor erau alese cu predilecție astfel încât comunicările să ajungă la cât mai mulți oameni din grupul – țintă.

Al treilea capitol se concentreză cu precădere asupra temei lucrării, prezentând metodele de analiză folosite și obiectivele considerate, ipotezele de lucru și întrebările ce au motivat cercetarea și, nu în ultimul rând, se dezvoltă studiul de caz Eminențele negre ale propagandei naziste. Tot aici, aflăm că un rol important în acest proces l-a avut radioul, ultima descoperire tehnologică a vremii în materie de mass – media. El este cel ce a făcut posibilă ascensiunea în cauză, fiind cel ce asigura circularea mesajului, mai ales la orele potrivite pentru a fi recepționate de un număr cât mai mare de oameni – seara, când oamenii reveneau în case pentru a se relaxa, fiind mai susceptibili la a primi buletinul de știri al zilei și ultimele informații esențiale, alături de emisiunile radiofonice difuzate.

În final, regăsim concluziile generale rezultate în urma investigațiilor efectuate, punctând faptul că elementul cheie este, într-adevăr, arta desăvârșită a oratoriei, cumulată cu o tehnică de un succes demonstrat pentru transmiterea acestor informații – cheie.

CAPITOLUL I

1.1 Analiza discursului din perspectiva teoretică

Analiza discursului reprezintă o direcție nouă în științele comunicării. Termenul discurs descrie, în principal, o amplă chestiune dintr-o arie largă de cercetare, și mai puțin un anume fel de percepere a limbajului. Cum termenul discurs ia în considerare o legătură existentă între limbaj și utilizarea acestuia, discursul devine obiect al unei examinări pluri- și interdisciplinare, nemaifiind strict legat de perspectiva lingvistică. În acest caz, termenul “discurs” nu are plural, ci el desemnează un domeniu generic.

Astfel, considerând un punct de vedere mai practic, mai realist, discursul implicit presupune un mesaj, deci o enunțare, un emițător și un audient, cât și dorința primordială a oratorului de a-i modifica părerile audienței. Discurs descrie, astfel, o noțiune deosebit de complexă, la care ne putem referi ca fiind un tot de formulări ale emițătorului, având în centrul său o cauză, un subiect propriu.

Privind dincolo de natura sa de coeziune lingvistică, sau de enunț, termenul discurs implică și noțiunea de coeziune a comunicării strâns îmbinate cu anumite clauze generale bine definite sau, altfel spus, denumind un tipar determinat de discurs ca, spre exemplu, discursul mediatic, publicitar, ș.a.

Din această perspectivă, discurs și enunț au sensuri diferite: termenul enunț acoperă sfera conceptuală a “textului ca structurare în cadrul “limbii”; în timp ce discurs va desemna“studiul lingvistic al condițiilor de producere a acestui text”.

1.2 Noțiuni fundamentale ale discursului

Noțiunile fundamentale pentru analiza discursului sunt: limba și textul-discurs. Dintre numeroasele sensuri ale termenului “limbă” ne interesează cel ce desemnează un ansamblu de sisteme legate unele de altele.

Limba intervine ca “mediator între două zone amorfe: pe de o parte, expresia sonoră și, pe de altă parte, conținutul noțional. De aceea, limba este considerată o formă și nu o substanță, o

convenție adoptată de o comunitate umană în care funcționează ca sistem de semne și ca instituție socială”.

Din această perspectivă, limbajul reprezintă instituția limbii, ca instituție socială comună tuturor subiecților care o vorbesc, și a discursului, ca realizare individuală a vorbirii în texte sau mesaje concrete. Spre deosebire de limbă, vorbirea are un caracter individual și variabil, iar pentru unii lingviști vorbirea este echivalentă cu discursul.

Aptitudinea pe care o au locutorii unei limbi de a produce și înțelege un număr nelimitat de fraze diferite se numește competență, ce îmbracă două forme, și anume : gramaticală – menționată anterior și, respectiv, pragmatică. Cea din urmă se bazează pe anume canoane ce permit tălmăcirea enunțului prin extrapolare la un anumit context particular și, mai mult, de această competență sunt direct dependente legile discursului.

Etnografia comunicării a instituit, totodată, și termenul de competență a comunicării sau, altfel spus, de competență comunicativă. Astfel, în această accepțiune, pentru a putea vorbi trebuie de asemenea să știi să folosești limba într-o manieră adecvată într-un mare număr de situații diferite.

Se apreciază că această competență comunicativă are un caracter implicit, ea se capătă în și prin interacțiuni.

1.3 Discursul politic

Care sunt căile prin care un demers politic devine eficient, care este mecanismul în baza căruia un actor politic poate reuși ori nu să cucerească, să păstreze și să exercite puterea? Discursul este instrumentul cel mai des uzitat, cu ajutorul căruia se cucerește, se păstrează și se exercită puterea.

În acest context, normalitatea poate fi definită ca fiind situația în care puterea este obținută și exercitată în mod legitim. Într-un sistem normal, spre exemplu cel democratic, acțiunile celor care vor să acceadă la putere ori să o păstreze sunt, cele mai multe, acțiuni, procedee și angajamente de ordinul discursivității, deoarece discursul este calea cea mai bună de a intra în legătură cu cei care pot acorda legitimitatea.

Discursul politic iese în evidență mai întâi prin aceea că este, ori cel puțin, poate fi ambiguu, că are un caracter disimulat și că este, ate reuși ori nu să cucerească, să păstreze și să exercite puterea? Discursul este instrumentul cel mai des uzitat, cu ajutorul căruia se cucerește, se păstrează și se exercită puterea.

În acest context, normalitatea poate fi definită ca fiind situația în care puterea este obținută și exercitată în mod legitim. Într-un sistem normal, spre exemplu cel democratic, acțiunile celor care vor să acceadă la putere ori să o păstreze sunt, cele mai multe, acțiuni, procedee și angajamente de ordinul discursivității, deoarece discursul este calea cea mai bună de a intra în legătură cu cei care pot acorda legitimitatea.

Discursul politic iese în evidență mai întâi prin aceea că este, ori cel puțin, poate fi ambiguu, că are un caracter disimulat și că este, prin excelență, imperativ. O altă trăsătură a discursului politic este aceea că are șansa prezenței unor libertăți care lipsesc în cazul altor tipuri de discurs, dar și dezavantajul unor restricții severe.

Un discurs devine discurs politic în momentul în care prin el se apreciază circumstanțe de interes național, de preocupare publică. Discursul public se deosebește de alte varietăți de discursuri prin gradul de conformism pe care îl are sau, altfel spus, indiferent de originalitatea contextului, acesta devine normalizat folosind anumite observații, anumite comentarii potrivite cu gradul ierarhic al instituției în cauză și al reprezentanților acesteia.

Orice discurs de natură politică activează având la bază o justificare convențională ce argumentează, deopotrivă, rolul instituției și, pe de altă parte, imaginea publică a celui care reprezintă instituția.

Discursurile politice sunt supuse constrângerilor de a nu “trăda” doctrinele de la care se revendică emițătorii lor, de a fi credibile și de a răspunde intereselor majore ale celor cărora le sunt destinate.

Analiza discursului politic pleacă deseori de la o conexiune formată deopotrivă între gândire și limbaj, amplificând atribuțiile pe care conotațiile și, subsecvent, consecințele pe care limbajul îl are în prelucrarea gândirii și a veridicității sociale. Astfel, ne putem gândi la măsura efectivă în care limbajul poate schimba gândirea, pornind de la uzualele forme de manipulare întâlnite în viața cotidiană și mergând până la formele intense de spalare a creierelor. Mai mult, putem ridica o a doua problemă, referindu-ne la măsura probabilă în care acest discurs politic are implicit și conotații, intenții negative, de a induce în eroare sau, mai grav, de a manipula auditoriul.

Conexiunea dintre limbajul politic totalitar și limbajul politic general încă se cere a fi definită, cum se poate opta pentru una din variatele explicații posibile, însă, în esență, limbajul totalitar poate fi considerat ca fiind chiar un soi de antilimbaj, o maladie a limbii, contrară realului limbaj politic sau, din contră, un tipar al său, ca manifestare edificatoare.

Astfel, discursul politic include mereu, asemenea oricărui discurs, o anume perspectivă, un cumul de convingeri, păreri, principii, valori și comportamente. Se folosește deseori termenul de ideologie pentru în definirea acestui sistem, considerând o aprobare generală a grupului, ce are deopotrivă și accepțiuni pozitive, dar și laturi cu o componentă distinctă negativă.

Considerându-i o accepțiune neutră, această ideologie vine să reprezinte un element firesc al întregului discurc politic, în anvergura sa istorică și culturală. În perspectivă critică, ideologia vine ca o schemă simplificatoare, ca o denaturare a realului și a reflecțiilor individului.

1.4 Actorii discursului

Pentru a înțelege mai bine tipologia participanților la discurs, putem detalia, în acest sens, două noțiuni de bază ale acestei categorii: subiectivitate și ethos.

Subiectivitate. Noțiunea de subiectivitate se explică în profunzimea sa prin includerea unei delimitări primordiale între o accepțiune mai largă și accepțiunea într-un context mai restrâns. Astfel, în sens larg, subiectivitatea descrie prezența, notată prin folosirea unor indicatori lingvistici anume, locutorului în enunț, ce pot fi descriși printr-o perspectivă modernă, prin intermediul căreia putem numi toți acești indici ca fiind indicatori de subiectivitate.

Printre cei mai importanți indicatori ai subiectivității se numără ambreiorii. Un ambreior descrie, practic, o formațiune lingvistică, cu o importanță referențială ce este într-o strânsă interdependență cu un context specific spațial și temporal al frecvenței apariției sale. Astfel, pronumele personal eu poate fi considerat ca fiind un ambreior cum noțiunea la care face referire se suprapune cu individul ce la fiecare întâmplare, odată cu orice episod de emitere a unui mesaj se regăsește în împrejurarea de a spune eu. În această clasă se disting : persoanele lingvistice, reprezentate prin pronume personale, pronumele demonstrativele sau timpurile verbale.

Considerând analiza efectivă a discursului, acești ambreiori, elemente gramaticale ce permit legarea unor părți ale discursului, aceștia autorizează opoziția atât pentru formulările ce își potrivesc reperele în funcție de circumstanța de enunțare, cât și pentru enunțurile ce își potrivesc reperele printr-o trimitere internă în formulare.

Se consideră astfel că, din acest punct de vedere, o limitare a aplicării termenului de discurs în comunicările ambreiorilor este necorespunzătoare, cum îndepărtează comunicările fără ambreiori din aria discursului. Putem observa că există o diferență esențială între perspectiva ambreiată și una ne-ambreiată.

Pentru a rezolva această problemă, s-a propus distincția dintre planul ce conține ambreiori ca, spre exemplu, în cazul discursului și planul fără ambreiori, cum este cazul povestirii.

În acest caz, termenul povestire este atribuit enunțurilor non-ambreiate narative. Astfel,

definiția de dicționar, proverbul etc., care sunt lipsite de ambreiori, aparțin planul nonambreiat, dar nu povestirii. Prezența locutorului în enunț este mai mult sau mai puțin vizibilă.

Găsim că există o gradație evidentă între textele saturate de subiectivitate enunțiativă și textele în care prezența locutorului tinde să se șteargă. “Urmele” lingvistice ale acestei subiectivități sunt multiple. Domeniul ambreiorilor trimite la problema unui punct de reperaj al expresiilor care se referă la realitatea extralingvistică.

Ambreiorii semnalează faptul că mesajul, enunțul transmis, este revelat prin referirea la evenimentele ce descriu chiar acțiunea de a enunța a subiectului. Astfel, se disting repere subiective cum ar fi azi, mâine, ieri, acolo și repere obiective, ca 29 martie 1980 la București.

Subiectivitatea, într-un sens limitat, face referire doar la anumiți indicatori ce fixează în mesaj atât sentimentele, cât și perspectivele, cugetările și comportamentele emițătorului cu privire la conținutul formulării. Astfel, într-o asemenea accepțiune, putem face o distincție clară între subiectivitatea afectivă, sau afectivitatea, ca o confirmare în enunț a emoțiilor, a sentimentelor locutorului și subiectivitatea modală, sau modalitatea, ca o confirmare în formulare a aprecierii, a estimării subiective realizate.

Chestiunea cuvintelor ce au un sens implicit în aria evaluatoare face trimitere la acele noțiuni, la termeni fie peiorativi, fie ameliorativi ce deleagă susținerea de raționamente capitale, de o importanță fundamentală. Considerând acele verbe ce au rolul de a insera un discurs raportat, raționamentele clare sunt de cele mai multe ori camuflate : a pretinde, a mărturisi, a necesita, a afirma, ș.a.

Ethos. Noțiunea de ethos propusă de Aristotel în Retorica descrie chiar oglindirea reprezentării sinelui pe care oratorul o prezintă într-un mod implicit oratorul prin intermediul discursului susținut. În dezvoltarea acestei reprezentări, o mare importanță o are felul în care oratorul se exprimă și modul în care se prezintă, luând în considerare și intonațiile, gesturile sau per total, ținuta sa. Mai mult, credibilitatea acestuia nu se declară, ci este prezentată prin discursul ținut.

Putem reformula printr-o perspectiva pragmatică această noțiune, astfel: în cadrul ethosului ne confruntăm cu personajul care ține cuvântarea, iar nu cu individul apreciat ca fiind autonom de demersul enunțării sale. Astfel, interpretarea discursului utilizează noțiunea de ethos, mai ales pentru a sprijini o orientare de examinare contrară celei structuraliste, sau, cu alte cuvinte, descrie o asumare a răspunderii cuvântării de către orator.

Se consideră că orice discurs, oral sau scris, presupune cu necesitate prezența ethosului, care propune o anumită imagine a oratorului drept garant al discursului:

Vorbele oratorului sunt parte dintr-un ansamblu, considerând ca elemente de sine stătătoare felul în care se prezintă, hainele purtate, modul de interrelaționare ;

Oratorului i se alocă un ansamblu de trăsături psihologice (sever, simpatic, arogant, jovial etc.) ;

Oratorului i se acordă o aranjare potrivită atât a trăsăturilor fizice, căt și a celor vestimentare, o corporalitate.

Autorul apreciază că cele două caracteristici, și anume caracter și corporalitate, nu pot fi delimitate, cum acestea sunt susținute de către anume stereotipuri (fie ele considerate ca având trăsături pozitive sau dimpotrivă), totul într-o colectivitate în care are loc actul de transmitere a mesajului.

Ethosul nu se poate izola de restul parametrilor specifici unui discurs, cum acesta este factorul esențial în justețea sa. Apar anume distincții dintre tipurile discursului sau chiar între situărilor diverse aflate în aceeași arie a discursului, ce nu reprezintă numai o chestiune de conținut, ci, mai exact, de ethos ; de ex., un anumit discurs politic implică un ethos profesoral, altul implică un ethos elitist sau din contră populist etc.

Noțiunile utilizate în analiza discursului pentru precizarea membrilor ce iau parte la interacțiunea verbală sunt frecvent marcate de ambiguitate. Astfel, noțiunea de locutor descrie un termen folosit adesea ca sinonim al lui emițător.

Subsecvent, putem considera o distincție între subiect vorbitor, locutor și emițător, în care subiectul vorbitor reprezintă o ființă empirică, individul care realizează din punct de vedere fizic enunțul (îl enunță).

Locutorul, în schimb, este o componentă esențială a discursului, autoritatea direct responsabilă de răspunderea discursului. În cuvântarea directă, emițătorul nu își asumă orațiunea, dar notează faptul că altcineva a emis cuvintele raportate. Mai mult, în discursurile-ecou în care sunt reluate ideile interlocutorului, subiectul vorbitor nu este prezentat ca responsabil de enunțul ecou.

Considerând discursurile cu ambreiori, notăm o lipsă de responsabilitate prin faptul că nu există locutor. Deși sinonime parțiale, există, totuși, o fină diferență între termenul locutor și emițător, distincție mai puțin limpede. Diferența în cauză vine înspre tăinuirea aspectelor de lipsă a răspunderii mai ingenioase ca ironia. În cazul ironiei, spre exemplu, locutorul devine prim răspunzător de folosirea cuvintelor transmise, dar nu este responsabil de mesajul transmis tot de către această alăturare de cuvinte, astfel că punctele de vedere posibile îi pot fi atribuite fie unui anume protagonist, fie chiar emițătorului.

Termenul coemițător a fost introdus în locul termenului receptor/destinatar pentrua sublinia că cei doi parteneri joacă un rol activ și enunțarea este de fapt coenunțare. Astfel, când emițătorul vorbește, coemițătorul comunică de asemenea: el se află prins într-un joc în care încearcă să se pună în locul emițătorului pentru a interpreta enunțurile și a-l influența constant prin reacțiile sale. Termenul este folosit în analiza conversațională pentru a desemna contribuțiile lingvistice ale receptorului care nu provoacă întreruperea vorbirii locutorului principal ; constituentele de felul ah, ca să vezi, hm fac parte dintr-o activitate numită reglare, prin care receptorul/partenerul indică faptul că ascultă, înțelege, ia în considerare etc. cele spuse.

Altfel spus, că își joacă rolul din tandemul interacțiunii verbale. Astfel, indicatorii proprii acestei funcții sunt, de asemenea, proprii și ariei non – verbale, ca, spre exemplu, mișcările capului, zâmbetul atent potrivit, modificarea posturii, ș.a. Stereotipia reglatorilor face diferența între: reglatori verbali: ia te uită, așa deci… care sunt reperabili ca unități ale limbii și reglatori vocali: mmm, hmm, emisii sonore în care nu se pot identifica unități lingvistice

Acești reglatori au următoarele funcții: de a a încuraja locutorul să continue; de a indica dificultăți de înțelegere a discursului sau de a semnala intenția receptorului de a se “înscrie la cuvânt” sau a pune punct interacțiunii verbale etc.

1.5 Discursul național-socialist al lui Adolf Hitler

Un bun exemplu în ceea ce privește utilizarea metodelor de îndoctrinare a maselor este reprezentat de către însuși Adolf Hitler, om politic, conducătorul Partidului Național-Socialist Muncitoresc German (N.S.D.A.P.), fost cancelar al Germaniei începând cu anul 1933, urmând ca în anul următor, în 1934, să devină conducătorul absolut al Germaniei, Führer – ul său. Încă din momentul în care a ajuns la putere, din momentul în care a devenit cancelar, căpetenia naziștilor, Adolf Hitler, a răspândit și a întreținut o politică de organizare și de provocare a celui de-al doilea Razboi Mondial și, mai mult, a derulat un program cu tentă naționalistă și profund rasist de stârpire în masă a evreilor și a altor elemente indezirabile din Europa, totodată exterminându-și adversarii din scena politică germană.

Chiar de la debutul carierei sale, acesta a fost conștient cu privire la capacitatea de a schimba pe care o are propaganda. Astfel, acesta s-a putut folosi cu desăvârșire ultimele descoperiri tehnologice ale vremii, cu scop exclusiv de propagandă, și anume radioul și afișele electorale, pe toată perioada dintre puciul eșuat al lui Hitler în München din anul 1923 și acapararea puterii de stat, eveniment ce a avut loc în anul 1933.

După 1923 se dezvoltă în Germania o ideologie intitulată „revoluția conservatoare”. Respectiva ideologie dorea declanșarea unei revoluții împotriva democrației ca o ripostă la Revoluția franceză și o replică pentru consecințele sale.

Această mișcare își are locul în prima linie a mișcărilor antidemocratice apărute după primul război mondial. Promotorii acestei școli militau pentru înlăturarea burghezimii și prin crearea unui socialism german pe fundamente național – prusace, al cărei prim țel era crearea celui de-al III-lea Reich. Astfel, adânc în gândirea lor sălășluia un „ethos” german particular, dezvoltat în jurul unei posibile superiorități a naționalismului german, ce avea menirea de a anula lumea occidentală, a societății liberale și a capitalismului, se ridica împotriva amestecării raselor și al emancipării, socialismului internațional și al pacifismului.

Promovarea acestor idei a avut un impact important din punct de vedere mediatic dezvoltând o mișcare de elită care dorea punerea în practică a ideilor și fondarea noului Reich milenar.

Hitler și național-socialismul se împleteau cu o lungă tradiție de gândire germană. Matricea hitlerlistă îmbina conceptul de stat autoritar prusac și ideologia expansionist-naționalistă.

Elementul care a determinat mișcarea a fost doctrina rasială. De la bun început mișcarea a avut un caracter terorist, prin folosirea violenței cu scopul impunerii propriei voințe politice. Treptat, au fost aplicate Construcțiile teoretice eclectice pseudoștiințifice și pseudofilozofice ale lui Alfred Rosenberg, Hans F.K. Günter și Ferdinand Clauss. Hitler acapara simpatia clasei de mijloc intrată în criză prin planul său anticapitalist, antiproletar și conservator dar în același timp revoluționar, clasă care se apropia de orice mișcare care îi promitea menținerea poziției sociale.

Astfel, acest național-socialism dădea un nou înțeles existenței, un nou prestigiu național și social. Persoanele tinere care aveau o mare greutate când venea vorba de integrarea în această societate descumpănită ca urmare a nenumăratelor crize sociale își manifestau revolta prin aderare la o mișcare care cerea existența unui „om total” pentru a reuși să se iasă din criză și acuzau „bătrânii de existența crizei contemporane”.

În acest context iese la lumină Adolf Hitler, un fost caporal al armatei, de origine austriacă, și emisar al ideilor antisemite care circulau prin Viena. Discursul va fi prima tehnică folosită, care va rămâne modalitatea propagandistă cea mai uzitată de viitorul conducător. Mărturii ale apropiaților săi arată că Führerul se pregătea în fața oglinzii, evaluând măsurând și analizând propriile gesturi.

Tot în ideea de a impresiona, se folosea de gesturile teatrale, își controla intensitatea privirii, poziția mâinilor, a degetelor sau chiar a pumnilor, cum mișcarea brațelor fiind ceva nou pentru publicul german. Hitler urla, gesticula, ridica privirea la cer, fața îi era desfigurată, transpirată și cu o voce transformată. Se transforma într-un om isteric. Discursurile erau atent pregătite dinainte. Acest cumul de mișcări bine analizate anterior făceau parte dintr-o regie plină de trucuri și puțin improvizate de Hitler. Ținea în mână o hârtie pentru a nu pierde firul ideilor discursului.

Începea cu calm discursul, prin ezitări calculate, își amplifica argumentația cu acuitate și abilitate recurgând, când era nevoie, la glume. Dădea dovadă de multă abilitate când răspundea adversarilor. Avea mici tertipuri, nu era niciodată punctual la întâlniri ținând publicul în suspans pentru a crește încordarea și atracția mulțimii față de el. Totodată, el utiliza frecvent anumite elemente ambientale pecum muzica, steagul fluturând cu svastica, iar salutul Heil Hitler era nelipsit, totul într-o regie minuțios pregătită, aproape de perfecțiune, imagine dezvoltată pe parcursul a mult timp.

Dădea dovadă de o tehnică rafinată, discursurile erau melodramatice. Avea intenția de a suscita emoție și pasiuni. Nu devenea entuziasmat, deși apaluzele îl încântau, hrănindu-i forța lăuntrică și, totodată, il domoleau. Tehnica limbajului era una ieșită din comun, ce se folosea de un așa – numit discurs piramidal, ce oscila între fortissimo, la începuturile cuvântării, și se încheia cu furioso. Führerul nu dorea să antreneze persoanele inteligente, dorea însă numai ascultători care să devină fideli și obedienți. Nutrea să fie văzut ca fiind liderul absolut recunoscut și hotărârile să îi fie ascultate și îndeplinite fără opunere. Politica era văzută ca o operă a lui Wagner pentru deținerea obedienței maselor.

Totodată, acesta era încredințat că drumul său îi era luminat de o stea norocoasă, cum declara, într-o cuvântare ținută la Berlin după invadarea Poloniei, în anul 1939, că nimeni nu ar putea să îl înlocuiască, el fiind ferm în ceea ce privește forța decizională bazată pe intelectul său superior. Mai mult, el cerea respectarea tuturor ordinelor fără a-i fi contestate sau întelese, în virtutea lucrurilor pe care le realizase deja.

La 3 aprilie a anului 1940, Hitler declara că victoria a fost rezultat al faptului că el nu are limite, că imposibilul nu există, în viziunea sa iar, în perioada campaniei din Franța, se autonumea a fi cel mai ilustru strateg al tuturor timpurilor.

După obținerea puterii, Hitler dispunea de toate veniturile, de toate resursele oferite de Germania, putând pune în aplicare tehnica de manipulare la scară națională. În ceea ce privește organizarea evenimentelor, Fuhrer – ul era așezat la cea mai mare înălțime, cum trebuia să fie văzut de către toți participanții. “Toți trebuiau să-l vadă, cu toții trebuiau să-l audă…piața era ca o femeie iar Führer-ul este bărbatul.”

Capitalul principal considerat de ministrul propagandei era reprezentat de ideea veritabilă conform căreia propaganda și adevărul nu au nimic în comun și că o minciună, repetată de suficiente ori, devine adevăr într-un final, naziștii fiind mai mult decât convinși că masele cereau să fie păcălite.

În ceea ce privește psihicul cadrelor naziste, intimitatea dintre acestea și masele era imperios necesară, cum obediența lor era sorgintea puterii, aceștia declarând adesea că, deși uneori sunt prinși de depresii adânci, acestea pot fi devansate doar în fața maselor, acesta fiind izvorul puterii.

Elita nazistă depunea eforturi în a menține esențială idolatria. Hitler ținea să fie văzut de ceilalți ca fiind conducătorul necontestat. Insuși Goebbels îl vedea pe Hitler ca fiind o stea, un astru, găsind că, în momentul în care Hitler și-a făcut apariția, a dus la îndeplinire minuni, redând încrederea oamenilor în sine și în stat într-un mod sceptic, văzându-l ca trimis să lumineze gândurile oamenilor debusolați. Acesta îi descria ascensiunea ca fiind înfăptuită grație siguranței debordante de sine și motivată de iubirea pentru țară, cu singurul scop vădit în eliberarea maselor, numai acelora ce cred cu tărie în noul Reich. Plin de dragoste pentru idolul său, Goebbels declara că îl vede pe Hitler ca fiind cel ce reușește să îi demaște pe avizi, pe mediocri sau pe parlamentari, ducând la nașterea unei noi credințe în scena politică și, în cele din urmă, era ferm convins că Germania îi va mulțumi.

Spre exemplu, unul dintre martorii la discursul lui Adolf Hitler este Rudolf Hess, ce îl cunoaște personal pe Hitler în anul 1926, acesta spunând ca în momentul în care l-a cunoscut, a înteles că a găsit un om care subscrie la sentimentele pe care și acesta le nutrea, referindu-se la această întâmplare ca fiind o adevărată viziune.

În anul 1946, anul în care se desfășura procesul Nürenberg pe 31 august 1946, acesta vorbea despre faptul că se simte norocos pentru că și-a petrecut ani din viață alături de oameni de calibru mare și că este atât fericit, cât și mândru de a-și fi dus la îndeplinire datoria de patriot, de german, de național – socialist și de loial Führer-ului. Mai mult, acesta afirma că nu are nici un regret, motivând că, de i s-ar prezenta oportunitatea din nou, ar acționa în aceeași manieră, chiar de ar fi sortit pieririi pe rug. De asemenea, spunea că nu îl interesează nimic din ce ar putea să îi facă oamenii, fiind ferm convins de absolvirea sa de către Dumnezeu.

Astfel de declarații provenite din rândul elitei regimului nazist ar putea fi interpretate în contextul fanatismului ajuns la paroxism și al idolatriei exacerbate față de Hitler. Considerând opiniile populației, însuși premierul britanic David Lloyd George mărturisea în anul 1936 că vârstnicii îi acordă încrederea, în timp ce junii îl iau drept model, devenind un cult al unui viteaz, un erou național ce are prerogativele de a salva națiunea de la umilință.

Mai mult, Hitler era văzut ca suveran într-o monarhie, cel ce a dobândit descătușarea, autonomia în fața asupritorilor. În acest context, școala este transformată într-un oficiu al înstrăinării, al alienării mentale, cum, înaintea începerii orelor de curs, chiar când elevii veneau la școală, copiii erau obligați să declame o rugăciune a cărei deschidere era „Führer, Führer-ul meu trimis de Dumnezeu”.

CAPITOLUL II

2.1 Tehnici de manipulare în regimul nazist

Manipularea este acțiunea de a determina o persoană, un grup, o colectivitate, să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu scopul real al emițătorului, și nu cu țelurile proprii, prin folosirea metodelor de convingere, de persuasiune, care denaturează în mod voit realitatea, creând imaginea unei libertăți a gândului și a deciziei.

În termenii psihologiei sociale, considerăm manipularea ca luând naștere în momentul în care o împrejurarea este construită, în mod premeditat, cu prim scopul de a-i sugestiona pe cei vizați înspre schimbarea propriilor păreri în favoarea dorințelor celui care inițiază manipularea, astfel că putem afirma că este o tehnică prin care ideile vehiculate sunt consimțite de către receptor, ducând la formarea unor noi cugetări și unor răspunsuri într-o concordanță deplină cu țelurile celui ce a dezvoltat acest sistem de manipulare.

Scopul manipulatorului este de schimba atitudinea și comportamentul în direcția dorită de el, de a subjuga psihic. Orice acțiune de acest fel presupune utilizarea unor strategii și tehnici de manipulare. În regimurile totalitare conducătorul este o figură mesianică, o binecuvântare a istoriei, deținătorul adevărurilor absolute, singurul capabil să conducă întreaga societate.

Pentru a-l venera s-au creat spectacole grandioase; chipul lui este imortalizat în picturi și sculpturi; i se închinau ode și poezii, figura lui este identificată cu cea a partidului, cu națiunea, cu întreaga țară, iar memoriile sale sunt perfecționate, adăugând elemente care vor să probeze faptul că, încă de la naștere, a fost predestinat să conducă, un lider înnăscut nu numai pentru națiunea sa, dar și pentru lumea întreagă.

Dintre liderii cunoscuți, Kim Ir Sen a beneficiat de reușită aproape totală a acestui cult al personalității. Ceaușescu la rândul lui a tins spre această reușită. Pentru a crea această aureolă maiestuoasă, maieștrii structurilor totalitariste au dezvoltat adevărate ritualuri grandioase.

O figură marcantă și reprezentativă în acest sens a fost Adolf Hitler. În toamna anului 1934, la Nurnberg s-au strâns circa 1.500.000 de oameni. Ei nu au fost aduși cu forța ci au venit să ia parte la un spectacol grandios: procesiuni cu torțe, parade militare impresionante, discursuri incendiare, iar peste toate trona figura impunătoare a lui Adolf Hitler, ca unei zeități coborate din ceruri.

Mulțimea era în extaz. Hitler își începea întotdeauna discursul cu o voce joasă, fără vlagă, ca a unui om care-și cere iertare că îi deranjează pe ceilalți și că le răpeste din timp pentru a-l asculta. Pe măsură ce subiectul capăta consistență, tonul urcă, modulațiile vocii se intensifică și accentele încep să cadă cu putere.

Finalul era apoteotic, Hitler urlând la o mulțime isterizată, fascinată de schimbarea aceea măreață, simbol al viitorului glorios al Germaniei și al forței care sălășluiește în cel desemnat să o conducă.Cum a fost posibil așa ceva? Cum a putut un om mărunțel de statură să exercite o asemenea influență asupra a milioane de oameni și să îi subjuge în asemenea măsură?

Însuși Hitler ne arată în "Mein Kampf", cât de bun cunoscător al psihologiei maselor era, cum afirmă că propaganda se cere a fi simpatizată și, la nivelul intelectual – țintă al acesteia trebuie adaptată în funcție de cea mai îngrădită inteligență a celor cărora li se adresează. Astfel, cu cât este mai vastă masa de oameni pe care trebuie să o frapeze, cu atât mai restrâns trebuie să îi fie și nivelul intelectual.

Astfel, măiestria tehnicilor de propagandă rezidă exact în pătrunderea intimă în emoțiile mulțimilor și în găsirea unei forme active la nivel psihologic de a capta atenția și de a transmite mesajul, ajungând cu rapiditate în adâncul gândirii lor. Este o greșeală să faci propagandă pe mai multe planuri.

Receptivitatea maselor este foarte limitată, inteligența lor este redusă și capacitatea lor de a uita este enormă. Deci o propagandă eficace se cere a se limita la anumiți itemi asupra cărora se insistă, folosind diverse lozinci, până în momentul în care și ultimul ins al auditoriului va recepta mesajul și va pricepe ce trebuie să se înțeleagă cu acel slogan.

Dincolo de manifestările grandioase manipularea era mult mai complexa și se realiza la scară mult mai largă, astfel că artele, de la sculpturi, la picturi, sau chiar proiectele de arhitectură, teatrul, scenetele, mass – media, ziarele, radioul și însăși muzica au fost subiectele prime ale unei stricte cenzuri, fiind astfel instrumentele de elecție în controlarea cugetărilor, a sentimentelor sau a conduitei maselor. Mai mult, orice mijloc posibil de manifestare erau îndeaproape și constant urmărite, supravegheate. La rândul lor, regimurile comuniste au aplicat în linii mari aceleași metode de manipulare.

Însuși Ceaușescu, prin intermediul regimului instaurat, a reușit să exercite o manipulare considerabilă asupra maselor de oameni prin aceleași tehnici, și anume folosindu-se de presă, de radiou și chiar de televiziune, toate aceste instrumente fiind supuse puterii și, totodată, accesul la informațiile venite din exterior era drastic limitat fiind cenzurate și deformate.

2.2 Puterea lui Adolf Hitler – Propaganda

Propaganda ar putea fi definită ca făcând parte din “războiul psihologic“, fiind instrumentul prin care nazismul se opune lumii nenaziste, iar teroarea desfășurată de poliția nazistă reprezintă în fapt forma de guvernare, căci naziștii nu ucideau mari figuri ale lumii politice, ci pur și simplu ucideau mici funcționari socialiști sau membri ai partidelor rivale, arătând astfel populației că era foarte periculos să fii un simplu membru într-un partid, altul decât cel nazist .

Propaganda și teroarea au fost două trăsături pregnante ale aceluiași fenomen: astfel, acolo unde nazismul domina, propaganda era înlocuită cu îndoctrinarea, iar teroarea era utilizată nu pentru a speria oamenii, ci pentru a înfăptui constant aceste doctrine ideologice. Propaganda vizează acele părți ale populației care nu fuseseră îndoctrinate suficient.

În cadrul nazismului trebuia trasă o linie clară între doctrina ideologică adresată celor inițiați și propaganda adresată “publicului larg “, în special într-un interval de timp în care ideologia nu obținuse puterea și se cereau din ce în ce mai mulți susținători, mai ales în contextul generat de faptul că doar elitele și plebea s-ar fi putut lăsa atrase de năvala nazismului, iar majoritatea populației se cerea a fi convinsă, folosind toate intrumentele de generare a propagandei.

Cât privește propaganda, Hitler este cel ce are aptitudinile necesare și primește laurii în ceea ce privește organizarea ei, în special privind prin prisma faptului că deja avea o anume pregătire bine pusă la punct în domeniu, el participând în timpul Primului Război Mondial ca membru al secției de propagandă.   

Făcând referire la propaganda nazistă, se vorbește de fapt de mai multe feluri de propagandă: o propagandă a liderului infailibil, o propagandă a puterii și mai ales o propagandă a antisemitismului.

Pe lângă anularea opoziției și a principalelor partide ce i se împotriveau, și odată cu întemeierea în luna martie a anului 1933 a Ministerului Culturii și al Propagandei, aflat direct sub conducerea lui Goebbels, a devenit clar faptul că ministerul va dirija toată viață publică germană (presa, radioul, cinematografia, editarea, precum și reuniunile publice).

Tot în anul 1933 se pun bazele Camerei Culturii care supraveghea artiștii și intelectualii, responsabilă și de distrugerea cărților lui Voltaire, Marx, Freud, Reich, Rolland. Studenții din Berlin au ars zeci de mii de volume, autori și artiști precum Mann, Brecht, Remarque, Zweig, Offenbach, Cezanne, Van Gogh, Rembrandt au devenit interziși interziși.

Propaganda infailibilității se caracterizează prin faptul că cea mai importantă calitate a unui lider al maselor, cum era Adolf Hitler, era infailibilitatea sa, el nu avea cum să greșească, nu fiindcă ar fi fost considerat a avea o inteligență superioară, ci pentru că interpreta mereu în mod corect forțele din natură și istorie: el căpăta imaginea unui profet. La început, conlocutorii săi nu îl considerau o figură deosebită, îl vedeau ca pe o persoană retrasă, fără spirit și fără vreo calitate deosebită. La puțin timp, Adolf Hitler își îmbunătățea abilitățile, devenind un maestru în ale discursului. Toți erau de acord în a-i recunoaște măiestria discursurilor.

De altfel, se poate discuta de o propagandă a puterii: când naziștii asasinau un anume funcționar sau chiar un membru al opoziției, ei, practic, își dezvăluiau puterea, arătând maselor că era pe cât de ușor, pe atât de eficient să aparții unei organizații paramilitare cu trăsături naziste în comparație cu situația în care individul ar fi aparținut de orice altă organizație, mai ales în condițiile în care naziștii făceau mare caz când venea vorba de crimele lor, le strigau întotdeauna în public, dar nu pățeau niciodată nimic,  demonstrându-se astfel superioritatea mișcării instaurate.

Aceasta era o adevărată propagandă a maselor: tot ce era ascuns publicului căpăta dintr-o dată o profundă semnificație, chiar dacă faptul în esența sa nu era important. Toate acestea în împrejurările în care o propagandă bazată pe interes și atât nu poate da dovadă de eficiență asupra maselor. Ceea ce caracterizează masele este trăsătura de a nu aparține nici unui corp social sau politic, ele sunt atomizate, și-au pierdut orice relație comunitară. Prin urmare, atu-ul nazismului este exact această abilitate de a izola masele de lumea reală.

Trebuia să existe un dușman mondial: conspirația evreiască. Astfel, se evitau discuțiile libere despre această situație a evreilor și a conspirației lor, pentru ca masele să rămână convinse că evreii erau cauza tuturor problemelor lor, iar eliminarea lor ar duce la înlăturarea acestor probleme.

Plasarea problemei evreiești în centrul propagandei naziste a fost o mișcare abilă, inspirată a Fuhrerului. Antisemitismul a trecut de la o problemă a politicii naționale la o preocupare intimă, personale a oricărui cetățean care se simțea amenințat de ascensiunea evreilor.

Numai în urma dovedirii puritatății arborelui genealogic o personă putea ajunge membru al partidului condus de Hitler. Cu cât arborele era mai curat, cu atât individul putea ocupa o funcție mai înaltă. Astfel, toți se defineau raportându-se la problema evreiască. Antisemitismul nu mai era doar o problemă a politicii naționale.

Hitler a dat dovadă de multă inspirație când a furnizat maselor atomizate, fără o poziție socială sau politică, un mijloc de definire și de identificare. Acest mijloc a fost capabil să le redea ceva din respectul de sine pe care li-l oferea cândva poziția lor socială, și capabil să-i transforme în candidați eficienți pentru o organizație politică – organizația nazistă. Evreii erau considerați precursorii stăpânilor germani ai lumii. Aceștia trebuiau înlăturați din fruntea dominației mondiale și înlocuiți cu rasa ariană, cu ei, germanii.

Hitler a dat dovadă de multă abilitate politică în privința propagandei lozincilor. A știut să-și atragă electoratul de partea sa pentru a ajunge la putere, uzitând la maxim lonzincile. În acea perioadă dominată de naționalism și socialism, Hitler a avut inspirația de a-și numi partidul “Partidul Național-Socialist al Muncitorilor Germani“. În acest fel a reușit să atragă de partea sa atât adepții socialismului, cât și pe cei ai naționalismului. Programul său a luptat pe două fronturi. Astfel, Hitler a reușit să-și atragă susținători din toate mediile sociale, dând dovadă de un real oportunism politic.

2.3 Despre carisma lui Adolf Hitler

Nucleul poveștii lui Adolf Hitler vehiculează o întrebare la care încă nu s-a răspuns, sau răspunsurile primite nu au fost suficiente sau mulțumitoare, și anume cum s-a putut ca o personalitate, așa cum este cazul lui Adolf Hitler, să reușească să dărâme orice ierarhie socială sau politică și să ajungă să preia puterea în Germania și, mai mult, ne întrebăm cum a reușit să își asigure sprijinul a milioane de oameni?

Poate că răspunsul acestei intrebări rezidă nu doar în contextul istoric potrivit, reprezentat în principal de înfrângerea suferită de către Germania în Primul Război Mondial, dar și în trăsăturile înrădăcinate de lider pe care le avea acest Adolf Hitler, bazele fiindu-i puse odată cu criza economică a anilor 1930. Exact această latură, anume comportamentul viitorului führer, este amănuntul relevant și în zilele noastre.

Considerând așa – numita stereotipie weberiană în ceea ce privește legitimitatea logicii, cea a tradiției și, nu în ultimul rând, aspectele de legitimitate a carismei, Hitler devine astfel un exemplu potrivit pentru creionarea tipologiei de conducător carismatic, cum nu era un politician oarecare care doar promitea, spre exemplu, o subvenție acordată taxelor sau o ameliorare a sistemului de sănătate al vremii, ci, dimpotrivă, acesta descrie un conducător pseudo – religios, ce îi oferea națiunii o izbăvire.

Înainte ca Primul Război Mondial să înceapă, Hitler nu era nicidecum cunoscut, ci doar un tânăr cu înclinări înspre artă, în care însă mocnea o ură de nedescris, fiind el însuși plin de prejudecăți și în același timp o persoană ce nu reușea să realizeze nici o apropiere emoțională de o altă persoană și care, în plus, nu putea să ia parte la nici o deliberare intelectuală. În schimb, în momentul în care el și-a început cuvântările notorii în berăriile din München, deficiențele sale au fost interpretare ca fiind calități.

Această ură mocnită pe care o avea, devenită subiect central al discursurilor sale, ură ce era defilată cu o mare ostilitate, avea puterea de a satisface sentimentele exprimate de milioane de germani ce se simțeau înjosiți de semnarea Tratatului de la Versailles și îngenuncheați de termenii acestuia, germani ce doreau cu ardoare găsirea unui vinovat, a unui țap ispășitor pentru a-l învinui de pierderea războiului. Astfel, neîndemânarea sa în deliberări a fost considerată ca un semn al unei tării de caracter lăuntrice, iar neacceptarea discuțiilor referitoare la subiecte comune, banale, asemenea tuturor celorlalți, a fost văzută ca o trăsătură de caracter deosebită, făcându-l pe Hitler să apară ca un om deosebit.

În primul rând, faptul că Hitler a găsit o modalitate prin care putea crea o impresie de o reală legătură între el și auditoriu descrie fundamentele succesului de care s-a bucurat la vremea respectivă. Pentru mulți, această conexiune s-a născut din „carisma” lui Hitler. Există oameni ce afirmă că era imposibil să nu fii cucerit de carisma lui, astfel încât ai fi putut cu lejeritate să te lași convins. Desigur, nu este părerea tuturor, ci doar a celor ce sunt predispuși într-o anumită măsură să se lase pradă vorbelor carismatice.

Adică celor care împărtășeau aceleași idei cu Hitler le era mult mai greu să vadă ce stă în spatele discursurilor sale violente, în spatele ideilor care aveau să conducă Germania spre un dezastru încă și mai mare decât cel care-i oferise lui Hitler șansa să se afirme.

În a doua parte a anilor 1920, când economia Germaniei își revenea după război, Hitler nu a fascinat decât foarte puțini oameni. La alegerile din 1928, Partidul Nazist nu a primit decât 2,6% din voturi. Dar iată că doar cinci ani mai târziu, Hitler era numit Cancelar, iar partidul său ajungea la conducerea Germaniei.

Cheia acestei evoluții stă în schimbările din economie. Marea Criză economică începută în 1929 a dus la creșterea impresionantă a ratei șomajului în Germania și la colapsul băncilor.

În acest context, Hitler și ideile sale, promovate prin eficientul aparat de propagandă al Partidului Nazist, au început să atragă din ce în ce mai mulți partizani.

Anumiți simpatizanți ce începuseră să sprijine NSDAP-ul în acea perioadă, afirmau că Hitler apărea drept binefăcătorul Germaniei, având senzația că percep acea legătură specială cu liderul, având sentimentul că el este un om care nu se interesa de propriile câștiguri, ci numai de prosperitatea poporului.

Astfel, un element – cheie în asigurarea succesului a fost reprezentat de avansarea ideii conform căreia germanii erau rasa superioară, creând o senzație generală acestora că ar fi deosebiți, dominanți asupra celorlalți. În aparență, aceasta este noțiunea ce a avut o contribuție majoră la fortificarea relațiilor dintre conducători și supuși.

Hitler nu și-a camuflat desconsiderația pentru democrație pe care o simțea sau ideea că violența este necesară obiectivelor politice. Mai mult, acesta a oferit poporului un țap ispășitor de învinuit pentru toate dificultățile țării : comuniștii și evreii. Putem face o analogie cu Grecia din ziua de azi ce se vede pusă în situația în care ar putea apela la un conducător carismatic ce făgăduiește salvarea.

2.4 Discursul propagandist din “Mein Kampf”

Nazismul a accentuat în mod constant superioritatea faptelor în fața gândirii. În timpul petrecut la închisoarea Landsberg, Hitler și-a dictat prima parte de “Mein Kampf”, devenită ulterior chiar cartea de căpătâi, biblia național-socialismului. Aceasta împreună cu un manifest cu 25 de itemi redactat în anul 1920, au constituit cadrul de dezvoltare al fundamentului nazism. Ideile lui Hitler erau bazate pe perspectiva unică asupra raselor.

Astfel, el vedea omenirea ca fiind alcătuită după o anumită ierarhie a raselor, în care unele valorează mai mult decât celelalte și, în final, ca însăși viața este doar supraviețuirea celor puternici, ce dau dovadă de capacitate de adaptare. Totodată, avea o părere înrădăcinată asupra faptului că darvinismul social exista și că se întemeia pe dintre rase, exact cum cum animalele se luptă pentru hrană și cum, în cazul lor, rasele nu se amestecă, ajungând la suprimarea celor slabi.

Noul popor de stăpânitori, în viziunea naziștilor, Herrenvolk erau arieni ca rasă, fiind predominant constituit din membrii populațiilor Europei nordice. Chiar la baza inferioară a acestei piramide se aflau, în opoziție, țiganii, evreii și negrii, pentru toți dar, în special, pentru evrei dezvoltându-se sentimente extrem de puternice de ură. Hitler găsea că evreii sunt asemenea unui cancer ce macină, ce uzează Germania, îi vedea chiar ca pe o maladie, o suferință ce se cere tratată, părere ilustrată chiar în scrierile sale, în Mein Kampf :

“Alterarea sângelui și deteriorarea rasei reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizațiilor străvechi; niciodată războiul nu a ruinat națiunile, ci pierderea puterii lor de rezistență – caracteristica exclusiva a sângelui raselor pure. În această lume, oricine nu este de sorginte sănătoasă poate fi considerat pleavă.”

De facilitățile oferite de un asemenea regim nu puteau beneficia, bineînțeles, decât cei care aparțineau poporului german.

În viziunea lui Hitler, nu se află nici o altă opțiune realistă guvernării dictatoriale, aceasta fiind salvarea. Chiar din timpul perioadei petrecută în Viena își dezvoltase aceste gânduri, considerând că democrația parlamentară este mediocră și ineficace. Mai mult, el era contrar cutumelor istorice germane dezvoltate deopotrivă din militarism și din absolutism, favorizând propagarea comunismului.

Ultimul dintre elementele constitutive ale ideologiei naziste era reprezentat chiar de un raționament impulsiv, o judecată agresivă, ce a reușit să se propage în urma contextului politic și economico – social al vremii, iar Tratatul de la Versailles trebuia astfel renegociat, regândit până la ultima condiție aplicată și însăși teritoriile dezanexate se cereau reconsiderate înspre retrocedare.

Însă gradul de naționalism al lui Hitler se cerea a fi mai mult decât o modalitate de reanexare a teritoriilor pierdute, era mai mult decât o tehnică de reconstituire a granițelor din 1914. Deci, el râvnea la crearea unui Reich ce să îi includă pe acei aparținători Germaniei ce, în fapt, trăiau în afara granițelor – germanii austrieci, sudeți sau ce trăiau în comunități germanice în alte țări. Toți aceștia urmat să fie înglobați în limitele noii Germanii, în ironia faptului că obiectivele lui Hitler nu se opreau aici.

Mai mult, visul cel mai intim al acestuia era Germania Mare, o Germanie unită din nou, o superputere aptă să fie în concurență directă cu Imperiul britanic sau chiar cu Statele Unite ale Americii. Astfel de țeluri puteau fi atinse doar prin izbutirea realizării unei expansiuni teritoriale de mare anvergură. Acesta a fost motivul pentru care Hitler ceruse Lebensraum (spațiu vital) pentru Germania. Singurul mod prin care acest obiectiv putea fi realizat era prin intermediul cuceririlor, și anume prin anexarea Poloniei, a Ucrainei și, într-un final, al Rusiei se puteau exploata noi zăcăminte, se puteau valorifica noi rezerve de materii prime.

Astfel, dezvoltarea unei noi ordini în toată Europa de Est implica și realizarea unui alt scop de o însemnătate remarcabilă și anume distrugerea Rusiei, care era, la vremea respectivă, centrul comunismului mondial, așa cum el însuși declara că “Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenței sale pe pământ… Oamenii de același sânge trebuie să aparțină unui imperiu (Reich). Poporul german nu are dreptul să se angajeze într-o politică colonială până în clipa în care nu și-a adunat copiii între granițele aceluiași stat.

Totodată, în viziunea sa, momentul în care Reichul va cuprinde o arie atât de mare încât să includă toți germanii și resursele nu vor mai fi suficiente pentru a le oferi acestora o viață decentă, acela va fi momentul în care va trebui gândită expansiunea teritorială prin prisma procurării de noi teritorii străine.

Mai mult, el susținea faptul că acumularea de noi teritorii devine chiar datorie în momentul în care există un risc uriaș ca această națiune, născută pentru glorie, să nu își atingă potențialul și să decadă. De asemenea, considera că această afirmație este din ce în ce mai aplicabilă în cazul Germaniei, când ea nu este o comunitate de negri, ci un leagăn al civilizației și al culturii, principal modelator al lumii moderne.

De asemenea, el susținea că “Germania fie va deveni Putere Mondială, fie va dispărea. Țelul de viitor al politicii noastre externe trebuie să fie o politică îndreptată spre est, care sa prevadă teritoriile considerate necesare poporului german.”

2.5 Perioada müncheneză 1923 – 1933

Cum arăta Hitler în perioada muncheneză: în acest mediu de tradiție liberală, care avea o slăbiciune pentru tot ce era straniu, personalitatea ciudată și neliniștitoare a lui Hitler nu putea să nu facă impresie. Toate mărturiile ni-l prezintă pe Hitler ca pe un om stângaci și stânjenit, de o politețe slugarnică, remarcându-se prin lăcomia cu care înghițea mâncarea, cât și prin plecăciunile sale exagerate.

Hitler păstră multă vreme această lipsă de siguranță și, eforturile sale, uneori caraghioase, de a se pune în valoare, reflectau incapacitatea înnăscută a fostului pensionar de azil și de fost locatar al unui cămin de nefamiliști de a se mișca în „lumea bună". Dacă dăm crezare mărturiilor care ne-au parvenit, Hitler avea obiceiul să sosească târziu și să plece foarte devreme, iar exploziile sale de furie intempestivă împotriva evreilor sau a adversarilor săi politici alternau cu momente de tăcere meditativă.

În permanență era limpede controlat de un sentiment că se găsea la marginea societății, la periferia acesteia, aceal imperativ al său de a se impune era întotdeauna contrabalansat de o frică de a nu fi apreciat la adevărata valoare. Chiar și diversele femei din viața sa, doamne în etate, care aveau grijă de el cu o vădită întelegere maternă nu răzbeau în a-l face să treacă peste aceste credințe.

Mai mult, pe lângă prejudecățile căpătate în intervalul vienez, acesta își păstrase și anumite obiceiuri ca un mod de viață neglijent ca singura modalitate de a-și exprima țelurile de altădată și anume aspirațiile de artist, în timp ce ținuta sa dezordonată și zdrențuită avea un iz specific al căminului de nefamiliști. Deseori, în momentele în care eticheta socială îl punea în situația de a cunoaște noi oameni, unii dintre ei refuzau uluiți să îi fie introdus, tocmai din aceste considerente.

În schimb, reputația captivantă ce îl preceda reușea întotdeauna să trezească o curiozitate aparte celor din jur chiar de acel interes scădea considerabil după ce îl cunoșteau. De asemenea, acesta avea obiceiul ca, aflându-se într-un grup restrâns, să se deplaseze de la regulile conversației în favoarea unui monolog prin care reușea să îi istovească pe ascultători, pierzând-le interesul.

Când i se cerea, într-un cerc de prieteni, să spună câteva cuvinte, el reușea, declarând că simte o nevoie de a vedea mulțimea de oameni în fața sa, în momentul în care vorbește. Astfel, tot acesta declara că, regăsit în orice cerc de prieteni, nu ar ști ce să spună exact, iar finalitatea conversațiilor ar fi decepții.

În această societate muncheneză Hitler i-a întâlnit pe aproape toți cei ce îi vor deveni, ulterior, cei mai devotați partizani. Toți aceștia, asemenea militanților de mâna a doua, erau situați pe trepte superioare în ierarhia socială, nefiind muncitori, în ciuda faptului că așa erau prezentați, ci, mai degrabă, exponenții intelectualității boeme, făcând parte din exact acea pătură socială pe care războiul o afectase, atât dintr-o perspectivă pecuniară, cât și morală.

Mizeria crescândă din țară a reușit, în schimb, să îl facă să înainteze, ducând la apariția unei personalități proeminente pe scenă politică bavareză în 1923, când Germania intrase în criză. Tot în aceeași perioadă, valoarea mărcii germane era aproape nulă, iar răzvrătirile pricinuite e foame erau pretutindeni. În această stare tensională ajunsă la apogeu, atacul dintâi a fost al lui Hitler. Cu toate că nu era sigur pe el, însă îmbătat de succesul dobândit în fața maselor turbulente ce îl susțineau, a luat o inițiativă îndrăzneață.

Imaginându-și în mod eronat că von Kahr pregătit, în seara lui 8 noiembrie 1923 a elaborat o lovitură al cărei succes ar fi trebuit să îl propulseze înspre conducerea grupărilor müncheneze potrivnice republicii. Cu revolverul în mână, a năvălit în mijlocul unei adunări de înalți demnitari, conducători politici și personalități de vază, pe care von Kahr îi invitase la Bürgerbräukeller, o faimoasă berărie din München.

După ce a tras un foc de armă, îndreptat înspre tavanul sălii, acesta a investit o revoluție națională, o rãsturnare a guvemului și, totodată, instituirea unui guvern provizoriu condus chiar de către el. Acțiunea a fost un eșec. În ziua următoare, s-a autonumit la conducerea unei anumite manifestații, gândind, cu o mare doză de cinism că, dacă manifestația nu va avea succes, se va spânzura.

Și această formulare prevestea deja comportamentul lui viitor de continuă oscilare între victorie și sinucidere, hegemonie mondială și catastrofã. În dimineața zilei de 9 noiembrie 1923, Hitler însoțit de Ludendorff era în fruntea unei mulțimi tot mai numeroase ce ajunsese la câteva mii de persoane.

Astfel, în piața Odeon-ului, chiar lângă Feldernhalle, a avut loc un schimb de focuri între manifestanți și polițiști ; cei din primele rânduri s-au aruncat pe burtă, inclusiv Hitler, în timp ce Ludendorff, ce făcea parte din cei ce li se opuneau naziștilor, înainta într-un elan nechibzuit de eroism, fiind în cele din urmă arestat.

În schimb Hitler a fugit, lăsând în urmă mii de oameni ce au crezut în el și l-au urmat, fără să îi mai socotim pe cei șaisprezece morți ce zăceau pe caldarâmul înroșit de sânge. Mai târziu, avea să fie răspândită povestea conform căreia el de fapt a transportat un copil neajutorat în afara zonei în care se trăgea și, mai mult, pentru a-și întări afirmațiile, chiar le prezenta oamenilor copilul în cauză. Dar, așa cum s-a dovedit ulterior, și această afirmație era falsă.

Cât timp se ascundea la Uffing, pe malul lacului Staffelsee, în vila familiei Henfstaengl, le-a mărturisit într-o zi gazdelor că trebuie să își termine viața, că trebuie să se sinucidă, însă prietenii săi l-au făcut totuși să se răzgândească. La scurt timp după acest incident, arestat, polițiștii găsindu-l de-a dreptul răvășit. A fost încarcerat la închisoarea-fortăreață Landsberg, pe Lech.

Subsecvent, a urmat un proces, început la 24 februarie 1924, proces ce se desfășura învăluit într-o întelegere tacită elaborată de toți cei interesați, deciși să nu discute esența evenimentelor, astfel încât discuțiile au luat aspectul unei farse judiciare. Hotărârea tribunalului popular din München l-a osândit pe Hitler, însă cu minimum de pedeapsă acceptată, și anume cinci ani de încarcerare într-o fortăreață, totodată lăsând să se înțeleagă că după șase luni de închisoare va putea fi beneficiarul unei suspendări ale pedepsei aplicate.

Modul în care Hitler știa să utilizeze fiecare orice înfrângere aflând posibilități prielnice unei propagande ulterioare, atât sub egidă psihologică, cât și tactică în ciuda oricăror dezastre și mânat de acestea, transformându-le în noi baze de plecare, ilustrează o mare abilitate politică. Puciul reușit din noiembrie a marcat un moment hotărâtor: sfârșitul uceniciei politice a lui Hitler.

Elementele prin care reușise să ajungă la o percepție fină a modalității de acaparere și de păstrare a puterii grație cărora a reușit în anii următori să își înfăptuiască ascensiunea erau bazate tocmai pe aceste încercări, pe experiența căpătată, și anume o capacitate uluitoare de adaptare în prezența celor dominanți, un sistem frecvent utilizat de concesii tactice, o întelegere profundă a modalităților de natură psihologică de dominare a mulțimilor și ideologia de structurare a partidului, în care lui îi revenea rolul de conducător suprem.

Agitatorul, pradă a evenimentelor, a contextului și a stimulentelor proprii, a firii impulsive de care dădea dovadă permitea ivirea tehnicianului, mereu uneltind cu un oportunism măsurat, neținând cont nici măcar de principiile proprii despre care afirma că sunt de o duritate asemenea granitului, solide precum acesta, fiind lipsit de scrupule, gata să jure în van ori de câte ori era necesar, totul și orice pentru a-și atinge scopurile.

În ciuda tuturor acestor succese de natură politică, el era încătușat încă de cumulul de complexe pe care îl avea, de isteriile marcante de care dădea dovadă, alături de obsesiile ce îl măcinau. Mai mult, această perioadă a reprezentat un început în exprimarea condensării surprinzător de patologică a expresiilor extrem de raționale de care se folosea în dezorientarea celor cu idei înrădăcinate, fixe, a șiretismului și a extremismului, descriind o noțiune și astăzi rămasă fără o explicație pertinentă.

Perioada petrecută în fortăreața Landsberg i-a oferit un răgaz lui Hitler, totodată permițându-i acestuia să se redescopere, să își recapete încrederea totală în menirea sa, încercând să rânduiască haosul reflexelor și al prejudecăților, în ostilitatea și aversiunile ce îl dominau și, totodată, să strângă din lecturile sale anumite fragmente pentru a-și dezvolta propriul sistem. Acestea s-au tradus în apariția primei părți a lucrării sale, Mein Kampf, sau Lupta mea. Lucrarea, totodată biografie, dar și expunere de ideologie și dogmă de strategie militară reflectă adevărul, chiar de există nenumărate inexactități, anumite mituri contradictorii și există o mare doză de proslăvire a propriei persoane.

Ideea centrală în jurul căreia se grupau toate reflecțiile sale era un darvinism vulgar, pe care Hitler îl vedea în lupta nemiloasă a tuturor împotriva tuturor, în victoria celor puternici asupra celor slabi, un fel de lege fundamentală care guvernează universul.

Opera pe care Hitler a scris-o cu atâta grijă trebuia să-l ajute la legitimarea, pe plan literar și filozofic, a voinței sale de a-și asumna personal conducerea mișcării național-socialiste.

2.6 Incursiune analitică în retorica lui Adolf Hitler

În anul 1942 serviciile secrete din Marea Britanie au înfăptuit o analiză detaliată a stării psihice a lui Adolf Hitler. Un cercetător a descoperit recent această analiză, fiind convins că aceasta datează de pe timpul războiului (Al Doilea Război Mondial).

În vasta colecție de documente a familiei lui Mark Abrams a fost găsită această evaluare. Mark Abrams, de profesie sociolog, a lucrat în Comitetul de Război Psihologic pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în Unitatea de Analiză a Propagandei Străine. Sepecialiștii din Marea Britanie au constatat chiar în perioada în care balanța beligerantă devenise defavorabilă nemților semnele paranoiei în discursurile Fuhrerului. Tot atunci devenise o preocupare din ce în ce mai intensă pentru Hitler problema evreiască. Dr. Scott Anthony este cel care a subliniat găsirea acestui document.

Dr. Anthony a urmărit să gasească ceea ce a mai rămas din rudele lui Abrams, care a fost un pionier al sondajelor de opinie, pentru a se documenta. Abrams a fost piatra de temelie a modernizării Partidului Laburist și principalul fondator al sistemului de clasificare ABC1. Abrams trece în neființă în 1994.

Îndrumarea în redactarea documentului a aparținut lui Abrams însă redactarea a aparținut lui J.T. MacCurdy, un coleg de-al său, profesor la Univ. Cambridge. Dr. Anthony a luat legătura cu mai mulți experți în istoria nazismului dar nimeni nu a auzit de acest document marcat ca secret.

Astfel, ajungem la concluzia că și serviciile de informații britanice erau la curent cu tot ce se întâmplă, prezicând viitoarele întâmplări prin prisma personalității lui Hitler. Mai mult, având în față viziunea neagră a unei înfrângeri, conducătorul se concentra pe ce considera că este cu adevărat piedica în calea sa, și anume evreii – sau inamicii din interior.

Mai mult, a fost creată și o Unitate de Analiză a Propagandei Străine în anul 1939, odată cu precipitarea evenimentelor internaționale, agenție ce a fost legată subsecvent de așa – numita Divizie pentru Război Psihologic. Această unitate realiza în fiecare săptămână o analiză puternică a tuturor transmisiunilor radiofonice ce aveau loc atât în Germania, cât și în Europa ocupată. Prin analizarea opiniilor publice, s-a ajuns la concluza că transcriind transmisiunile externe, se poate ajunge la realizarea unui obiectiv propagandistic.

Astfel, Abrams explică într-un interviu din 1980 că astfel exista posibilitatea obținerii unei introspective ascunse, subconștientă, un conținut latent, în mintea adversarului. Dr. Anthony a introdus acest interviu în materialele sale de cercetare. În 1942 tehnica introspectivă ascunsă făcea deja parte din activitatea Aliaților.

Țelul acelui document secret era de a ”reconstrui, pe cât posibil, ce era în mintea lui Hitler atunci când a compus și rostit discursul”. Deci, conținutul acestui document va oglindi în total aspirațiile intelectului depravat. De asemenea, este notat și un raport precedent în care sunt identificate trei tendințe macabre, și anume misticismul, tendințele epileptice și un grad ridicat de paranoia.

Termenul de șamanism, latura mistică, un termen antropologic, utilizat pentru a face referire la isteria lui Hitler prin care parcă utiliza energia maselor care-l înconjurau pentru a se hrăni cu aceasta, isterie deja aflată pe o pantă descendentă. Demoralizarea, rezultată din eșecurile ambițiilor sale, era descrisă prin duritatea și răceala lui Hitler, o “epilepsie”.

Eșecul operațiunii Barbarossa a făcut să încolțească ideea fatalismului Fuhrerului. Discursul său ce a urmat trăda un om care într-adevăr contempla în cel mai serios mod o posibilitate a înfrângerii.

Paranoia Fuhrer-ului se manifesta prin complexul mesianic. Liderul nazist avea impresia că pe umerii săi apasă lupta pe care poporul ales trebuie să o câștige împotriva forțelor răului, forțe reprezentate de evreii de pretutindeni. Această impresie devenea pregnantă în mintea coducătorului german. Hitler ajunsese să îi privească pe evrei într-un mod hiperbolic “agenți diabolici universali”.

Cu o lună înaintea discursului, naziștii decid adoptarea Soluției Finale, ce era, de fapt, uciderea la scară largă, masacrarea evreilor deja aflați în lagărele de concentrare, iar rodul psihicului negru al lui Hitler trimitea niște semnale înfricoșătoare, cum era prins într-o țesătură de reflecții religioase, cum evreii ar fi întruchiparea răului, iar el este întruparea binelui, fiind de sorginte divină, chiar el însuși zeu, care prin jertfa proprie poate obține victoria. Dr. Anthony va încerca prin a sa cercetare să evidențieze contribuția pe care Marc Abrams a avut-o la construcția științelor sociale. Abrams fusese de origine evreiască. Lucrarea a servit unui scop precis.

Instrumentul său era ideologia național-socialistă, născuta din năzuințele curmate ale unor grupuri de „stâlpi de cafenea si berării” din Primul Război Mondial, mișcare fasonată și dirijată ulterior, după cum se știe de Hitler. Ideea sa conducătoare era că „o generație care a pierdut războiul trebuie să îndrepte această stare de lucruri datorată în fapt propriei sale greșeli, nu sunt alții care au câștigat, ci este Germania cea care a pierdut!”. Și adăuga:

„ Această generație nu poate transmite o sarcină atât de imperioasă fiilor săi sau copiilor copiilor săi!”. Această misiune, această sarcină pe care el însuși o privea ca formidabilă” îi acapara tot timpul, toată energia sa, toată îndemânarea sa și întreaga sa capacitate intelectuală ( nu avea studii superioare după cum se știe), necesitând o rezistență fizică și psihică fără limite și, mai ales, o credință nestrămutată.

Însă factorul dominant era el, Hitler, care se considera„ales” de providență, atitudine des întâlnită la paranoici. Era sigur de succes și avea o încredere nestrămutată în capacitatea poporului german care, în 1918 nu a fost învins în război, ci „ trădat”. El va trebui deci să înceapă prin a convinge poporul de situația sa; odată acest scop atins, se va stabili o comuniune de idei între acesta și el și ca urmare va deveni sufletul poporului. În final ,el va putea în mod cu totul legitim, să decidă pentru poporul său. Să nu uităm că principalul său slogan era: „Un fuhrer, un popor”.

Poseda un vocabular incredibil de bogat, ce număra peste câteva mii decuvinte, ajutat de o memorie fină, ce nu l-a trădat nicio clipă, aceste două elemente fiind principalii factori care, atâta cat timp a trăit, i-au atribuit și întărit aureola sa de infailibilitate. Hitler vorbea ore întregi fără să citească un text. Hitler se considera artist, iar viața sa personală reflecta această tendință de boem pe de o parte, iar pe de alta parte pretenția sa de a fi un om aparținând Renașterii.

Cuvântul de artist era ales într-un sens cu totul diferit și nu în accepțiunea onorabilă de maestru într-una din arte – el realiza o idee plecând de la detalii precise, făcând un drum șerpuit între logică și sentimente, prin interacționări acerbe, între inteligență și rațiunea sa elementară fără nicio bază logică, științifică.

La masă, cu intimii săi, conversația oscila între cei doi poli, sărind de la o extremă la alta, specific oamenilor care nu se pot concentra. Rănile primite în cursul primului război mondial se vindecaseră și urmările atacului cu gaze asfixiante pe care-l suferise au fost și ele eliminate. Astfel, Hitler a debutat în politică cu o sănătate de fier și abuza de ea în continuare. Această atitudine făcea parte din imaginea de supraom pe care vroia s-o ofere poporului despre sine. Pentru citit trebuia să se folosească de ochelari, dar de fapt se ferea să fie văzut astfel.

Odată ce a ajuns în fruntea statului, adică după anul 1938, a început să fie mult mai atent cu sănătatea lui, îngrijindu-se din ce în ce mai mult, având ca prim scop prelungirea duratei de viață a sa, vrând să trăiască pe cât de mult posibil, cum viața sa era capitală – el fiind cel ales de grația divină, de vrerea sorții. Irosirea acesteia ar fi dat peste cap această menire supremă și, astfel, a început să ducă o viață din ce în ce mai cumpătată. A renunțat la alcool și la țigări și, mai mult, a devenit chiar vegetarian mai mult prin prisma faptului că vroia să își prelungească durata de viață, și nu pentru că ar fi crezut cu tărie în eventualele avantaje.

Asemenea altora ce aveau probleme cu stomacul, el a devenit din ce în ce mai atent la controalele medicale periodice pe care le făcea din ce în ce mai des, fiind într-o continuă cercetare de noi principii active ce ar fi putut avea un efect benefic asupra sănătății sale, totodată consultând din ce în ce mai mulți specialiști, fruntași ai domeniului medical. Observând că dieta introdusă chiar de el nu a avut rezultatele dorite, au început să sporească vizitele medicilor. Acestora li se pretindea să îi asigure, să îi dea garanții că organele sale interne vor funcționa fără probleme și, totodată, dorea cu ardoare să i se volatilizeze migrenele ce îl chinuiau.

Fiind în permanență aflat într-un fragil echilibru dat de nenumăratele sale temeri față de boli sau de microbi, a ajuns să ingereze diferite medicamente în cantități crescânde. Deja fragilul echilibru psihic i-a fost destrămat de evenimentele ce au avut loc în 1944, și anume atentatul de la 20 iulie. O consecință a suflului exploziei a fost o perforare a timpanelor și, mai mult, acesta suferise și un puternic șoc nervos peste care nu a mai putut trece, lăsându-se în voia episoadelor e depresie brăzdate de perioade de melancolie.

Fragilul său organism era mult mai zdruncinat decât ar fi fost cel al unui om normal, însă cei din jurul său nu au putut sesiza schimbarea ce se producea și, astfel, nu au putut nici să îl menajeze, să îl înteleagă. Acest eveniment al atentatului nereușit a reprezentat pentru mintea sa încă o mărturie de netăgăduit al vulnerabilității sale, o dovadă vie a originii divine a misiei sale și, deși îi crescuse considerabil încrederea în forțele proprii, a început să treacă într-o extremă guvernată de paranoia, temându-se de toți cei din jurul său.

Cei care nu împărtășeau opinia că Hilter este omul ales erau considerați ca incapabili, trădători, eretici și răspunzători de toate greșelile sale. Și, cu cât creștea numărul înfrângerilor suferite, cu atât el devenea mai aspru, mai aprig, văzându-se ca desăvârșit, de neatins … infailibil.

Se descrie un semnal de alarmă asupra unei tulburări psihice, a unei suferințe mult mai adâncă decât lasă să se întrevadă, mai ales că, înspre finele vieții, au apărut, în văzul tuturor chiar, mai multe semne evidente ale unei posibile maladii, cum ar fi ticuri sau un tremurat constant al mâinilor, și, mai mult, suferea și de crize de epilepsie din ce în ce mai frecvente. S-a transformat într-un individ morocănos, din ce în ce mai mâniat, mai iritat, iar singurul mod în care vorbea era cu o tonalitate înaltă, aproape țipând. Ajunsese să locuiască într-un buncăr aflat la zece metri sub pământ și nu mai ținea cont de înșiruirea firească noapte – zi. Buncărul în care trăia îl proteja de tot, inclusiv de microbii lumii externe și toți apropiații săi se vedeau puși în iposta în care trebuiau să îi împărtășească modul de viață.

Se izola din ce în ce mai des iar, începând cu 1938, vizitele pe care le primea erau văzute ca fiind privilegii. Mai mult decât atât, oratorul se îngrozea la ideea unei simple discuții, nedorind să fie contrazis, obișnuit să i se dea dreptate mereu, întru totul și alegea să își facă gândurile și intențiile cunoscute doar prin intermediul monologurilor, optând pentru un exces de glorificare obținut la tribună.

Nu îngăduia să fie criticat, indiferent de importanța constructivă ce ar fi decurs din acea critică, observând doar expuneri imaginare ale defăimării, a unor doctrine despre ideile liberale care, aparent, nu reușeau decât să îi aducă pe oameni decât într-un stadiu inferior, asemenea maimuțelor, o involuție vehementă.

Odată cu mândria, i-a crescut în mod exponențial și aroganța de care dădea dovadă, reușind să dezvolte un adevărat abis între el și cei din jur, făcându-i pe oameni să nu îl mai contrazică. În narcisismul său, acesta vedea în tăcerea celorlalți o verificare, o aprobare a spaimei pe care o simt direct prin prezența aurei de führer. Acest fapt este confirmat chiar de către una dintre secretarele sale care spune despre acesta că se ferea să fie văzut jucându-se cu animalele, mai ales cu un câine de-al său și că înceta jocul odată ce simțea priviri ațintite asupra sa, gonind câinele cu brutalitate.

Un alt exemplu este dat de faptul că, într-o zi, acesta a fost fotografiat de către Heinrich Hoffmann, fotograful său personal, chiar când în momentul în care se amuza cu foxterierul iubitei sale. Atunci, se pare că reacția lui Hitler a fost vehementă, motivând că un astfel de conducător de stat nu poate să apară în compania unui cațeluș, cum mult mai demn ar fi fost un ciobănesc german. Era teama de a se arăta altfel decât in atitudinea demnă a „führer”-ului.

Ziariștii doreau, totuși, cu ardoare să afle detalii despre viața particulară a burlacului ce afirma că este căsătorit doar cu Germania. Insă aceștia s-au lovit în permanență de un refuz categoric. Este și metoda pe care i-o aplica lui Goring în momentul în care insista ca cel din urmă să abandoneze fumatul, și anume că nu poate fi eternizat într-o fotografie exact când are țigara alături.

Mai mult, se pare că, odată cu trecerea timpului, Hitler era din ce în ce mai puternic afectat, mergând până la gânduri obsesive, de ideea morții, în special el, cel ce conducea soarta întregului popor, văzându-se ca absolut de neînlocuit. Astfel, treptat, și-a dezvoltat trei tipologii comportamentale pe care le oferea, pe rând, celor din jurul său, în concordanță cu cele trei mari aparențe ale personalității sale. Prima dintre acestea era blegită, unde trăsăturile îi erau căzute, privea în neant, tâmp uneori, era pierdut în șirul gândurilor sale, părea absent, învolburat și răscolit de temeri. O a doua latură era plină de viață, colorată și mișcată, plină de pasiune, în care nările îi spumegau, ochii scânteiau, toată fizionomia exprima putere, violență și în care se ghicea ușor ce poftă avea pentru a domina, totodată aparând a fi viclean, dorind cu o mare ardoare să îi subjuge pe ceilalți, cinic, feroce, deși deseori în spatele acesteia se putea descoperi o personalitate indecisă, plină de complexe ce îl rodeau constant.

A treia imagine descria un ins ca oricare altul, o personalitate naiva, oarecum neșlefuit, vulgar, cu un râs necioplit, zgomotos, acompaniat de lovituri de coapse. Interlocutorii lui Hitler puteau observa cu ușurință succesându-se cele trei fețe.

2.7 Adolf Hitler – pacientul

Adolf Hitler a fost și va reprezenta, în continuare, un subiect ales cu predilecție în numeroase scrieri. Atracția rămâne în continuare vie nu prin valoarea pe care o reprezintă acesta sau prin opera sa – cum este cazul majorității personajelor ce au modelat diverse laturi ale istoriei de-a lungul timpului, ci prin durerea, doliul și devastarea provocată, ce au traversat chiar și granițele Europei.

Considerând contextul nefast ce l-a propulsat pe acesta la putere, ne gândim, în genere, la principalele trăsături de caracter evidențiate, trăsături cu evidente caracteristici de patogenie, evidențiate nu numai printr-o posibilă analiză psihiatrică, dar și prin mărturiile celor ce l-au îngrijit în mod constant, medicii săi personali.

De-a lungul timpului, pe lângă medicul familiei sale, Hitler a fost îngrijit în mod deosebit de doi medici, și anume de către Karl Brandt și de către Theo Morell. Medicul familiei sale a fost un evreu de origine austriacă, Eduard Bloch, ce a primit o protecție deosebită în momentul în care Austria a fost anexată. Acesta din urmă a fost chemat din considerente medicale de către Hitler în anul 1904, când Hitler a căzut grav bolnav la pat, bănuit a fi bolnav de plămâni. Insă, analizând ulterior dosarele medicale ale acestui medic, a ieșit la iveală faptul că Hitler doar dădea impresia de boală, el fiind tratat pentru o răceală minoră și amigdalită.

Totodată, în anul 1907 mama dictatorului a căzut grav bolnavă la pat, fiind diagnosticată cu cancer de sân. Aceasta a murit ulterior în urma afecțiunii, însă pe tot parcursul tratamentului, alături i-a fost același Eduard Bloch, care îi administra zilnic medicamentele necesare. Dată fiind situația economică delicată în care se regăsea familia lui Hitler la vremea respectivă, medicul lucra la un preț mai mic și, uneori, chiar nu accepta bani. Subsecvent, acesta era numit nobil evreu de către Hitler, având în permanență recunoștința lui.

Acestuia i-au urmat Karl Brandt, originar din Alsacia și Theo Morell. Primul a studiat la Dresda, continuându-și studiile în mai multe universități germane de prestigiu. Era specializat în fracturi și, îndeosebi, în acidentelor mâinii, specializarea fiind dusă la bun sfârșit în Bochum și, urmându-și maestrul, fiind asistentul profesorului Magnus, s-a mutat la Berlin. Din anul 1933 a reușit o performanță a vremii, devenind medicul personal al führer – ului, fiind numind șef de secție și acordându-i-se concediu nelimitat, pentru a putea fi mai aproape de pacientul său.

Brandt și Morell aveau sarcini diferite, Brandt fiindu-i însoțitor permanent al lui Hitler, în timp de Morell vedea ocazional să se intereseze de starea lui de sănătate. Ca însoțitor nelipsit al lui Hitler, Karl Brandt a avut oportunitatea de a scrie și o carte pe această temă, apărută în anul 1945, ce oferă o perspectivă unică, o oglindire inedită a faptelor. În anul imediat următor numirii sale în funcția de medic personal al dictatorului, acesta s-a înrolat în S.S., slujind, totodată, și Wehrmacht – ul.

Răscrucea din viața sa a fost reprezentată de un eveniment realmente marcant, când acestuia i-a fost încredințată o îndatorire aparte ce nu și-ar fi avut locul în etica nici unui medic : euthanasia.

Devenită lege nescrisă a întregului stat, descria o procedură radicală, considerându-i perceptele morale, ce îi privea nu numai pe pacienții incurabili, aflați în faze terminale, ci și pe cei alienați, debilii mentali, copiii născuți cu deficiențe de diferite naturi, handicapații, etc. Putem găsi ca medie a celor ce și-au pierdut viața în urma acestui experiment macabru ca situându-se în jurul valorii de 275 000 de persoane. Mai mult, în anul 1942 acest Karl Brandt este promovat din nou, fiindu-i acordat titlul de comisar general al Reichului pentru probleme de sănătate și de serviciu medical. După doi ani a devenit noul ministru al sănătății, ce avea drepturi depline asupra vieții și a morții, post desființat în 1945.

Odată numit în aceste funcții, lui i-a revenit sarcina monstruoasă de a executa excesele cerute, ducând cu el și responsabilitatea purtată de majoritatea medicilor aflați în situații similare, cei ce au dus la îndeplinirea masacrului din lagărele de concentrare, vorbind aici nu numai despre euthanasierea sutelor de mii de oameni, dar și de nenumăratele experimente derulate pe oameni. Nici unul dintre ei, în special Brandt, nu se poate disculpa.

Astfel, mergând pe firul evenimentelor, a existat în permanență o competiție din ce în ce mai puternică între doctorii führer-ului, cum în 1944 chiar Morell îl pune pe Hitler în fața faptului împlinit, punându-l să aleagă între el și Brandt. Luând în considerare influența puternică pe care o avea asupra dictatorului, în cele din urmă Brandt a fost îndepărtat.

Theo Morell i-a fost prezentat lui Hitler de nimeni alta decât Eva Braun, în jurul anului 1936, ce dezvoltase o reală aversiune față de medicul curant al lui Hitler, Karl Brandt, dorind să îl înlăture pe acesta din preajma sa. Theo Morell i-a căpătat simpatia și aprecierea chiar și mamei amantei lui Hitler, Eva Braun, al cărei medic era tot el. De asemenea, clientela acestuia era numeroasă, majoritatea fiind elitiști ai societății berlineze ce veneau aproape zi de zi în confortul cabinetului său cochet, cu finisaje de sticlă și nichel din strada Kurfurstendarnm.

Acesta era bănuit că ar fi evreu și, deci, în anul 1933 decide să se înroleze în partidul național-socialist pentru a înlătura orice urmă de suspiciune, oricât de mică. Brandt îl considera pe acesta ca un om de un intelect îndoielnic, ce în aparență a reușit să îl fascineze pe fuhrer cu fraze grandioase, de o megalomanie fățișă, dezvoltându-i o psihoză medicală. Ceea ce era național-socialismul pentru politică, era «stimulantismul» lui Morrell pentru medicină. Hitler nu putea fi decât impresionat de părerile nutrite de către Morell. Adevărul este că, asemenea pacientului, și doctorul știa să manevreze într-un mod șiret cuvintele.

De origine modestă, acesta găsise o substanță, un praf ce avea capacitatea de a omorî atât păduchii, cât și puricii, praf ce îl prescria soldaților aflați în tranșee, iar averea i s-a născut tocmai din vânzarea acestei substanțe Wehrmacht –ului. Cel mai încântat de descoperirile medicului nu era altul decât însuși Hitler, ce îi luat apărarea constat, ridicându-l deja pe un piedestal, deși ironia făcea ca praful să fie ineficient, însă nimeni nu îndrăznea să îi spună dictatorului de invazia de păduchi și de purici ce încă exista în tranșee. Mai mult, știința medicală pe care se baza practica acestui doctor era construită în jurul ideii de vitamine, pretinzând ca poate vindeca orice afecțiune doar cu vitamine. Trebuie să iei vitamine, repetă el fără încetare, pentru ca să nu te îmbolnăvești. Te-ai îmbolnăvit? Luați, spunea el, mai multe vitamine, cât mai multe vitamine. Pur și simplu, medicul Theo Morell producea aceste vitamine într-o fabrică, proprietatea sa, iar profiturile sale se ridicau la ordinul milioanelor de mărci.

De fapt, în spatele acestor vitamine se ascundeau cu totul alte substanțe, cum ele singure nu ar fi fost suficiente să îi vindece afecțiunile. Karl Brandt mărturisește că, la un moment dat, găsind o pastilă pe noptiera fuhrerului, curios să afle ce era și cum apărea acel efect miraculos descris de Morell, a analizat acea pastilă, descoperind că era în fapt stricnină, una dintre cele mai puternice otrăvuri cunoscute. Stricnina este un alcaloid prezent în Nux vomica, ce administrat în doze mici are efecte favorabile, însă dozele pe care le ingera Hitler erau considerabil de periculoase, deci, practic, dictatorul era otrăvit încetul cu încetul. Mărturisindu-i descoperirea lui Hitler, Brandt a fost acuzat că nutrea o gelozie bolnavă, fiind repezit.

Odată ce a simțit apropierea înfrângerii, și-a dus soția în Statele Unite ale Americii după care, la sugestia lui Albert Speer, arhitectul principal al Reich –ului, a compus un memoriu evocând importanța capitală a începerii tratativelor de pace, memoriu sfâșiat de Hitler odată cu ordonarea executării lui Brandt pentru trădare. Acesta a fost arestat în Thuringia și judecat la un tribunal special înființat, urmând ordinele directe ale lui Hitler. Totuși, soarta a făcut ca acesta să scape, cum brigada S.S. însărcinată cu paza închisorii au dezertat odată cu apropierea frontului, nereușind astfel să execute prizonierii. În continuare, a fost arestat de trupele americane și încarcerat, fiind izolat într-o celulă în Dachau, chiar în același lagăr unde au fost uciși la ordinele sale sute de mii de oameni, același lagăr pe care îl inspecta deseori, unde a avut loc masacrul a nenumărați deportați.

CAPITOLUL III

3.1 Proiectarea cercetării

Propaganda descrie totalitatea tehnicilor ce stau la dispoziția puterii politice pentru realizarea unei imagini despre o anumită realitate. Afluxul de informații care vine din partea unui singur emițător către mai mulți receptori cu scopul construirii unei imagini care nu are legătură cu realitatea reprezintă cadrul general.

Astfel, acest curent de informații este o alăturare potrivită de cuvinte, de noțiuni care, odată ce sunt reproduse în mod ritmic și repetat, ajung să fie considerate chiar fapte. Există o modalitate predilectă de transmitere a acestui aflux, și anume folosind aparițiile la balcon, presa scrisă, broșurile, pliantele sau chiar ultimele apariții tehnologice ale vremii, cinematograful și radioul.

Scopul primordial al acestei acțiuni este, în fapt, generarea unui nou limbaj, un limbaj alternativ ce descrie de fapt o intenție ascunsă de a atrage auditoriul în același timp în care se ascund un vocabular deficitar și o sărăcie de idei transmise. Prima tehnică folosită cu succes este chiar atacarea auditoriului de către emițători, transmițând informații bine evaluate a prior emiterii, iar individul este obligat să le asculte.

Prezenta lucrare își propune să realizeze o incursiune în istoria și fundamentele propagandei. De asemenea, lucrarea reprezintă și o analiză critică a modalității de realizare a acestui sistem bine pus la punct de manipulare al maselor de oameni și, totodată, a oamenilor și a organizării ierarhice a acestora, care au stat la baza sa.

Mai mult, sunt identificate și analizate principalele trăsături ale propagandei și modul de transmitere a informațiilor – cheie din discursurile minuțios pregătite și analizate, în special considerând radioul ca prim mijloc de răspândire al acestor mesaje.

Urmărind considerațiile generale asupra discursului și, îndeosebi, asupra propagandei, și, după ce am investigat cele două noțiuni și componentele sale din perspectiva teoretică, am prezentat noțiunile fundamentale ale discursului, îndeosebi ale discursului politic, evidențiând actorii discursului și, în final, am subliniat trăsăturile principale ale discursului național – socialist.

În continuare, am pus accentul pe examinarea principalelor trăsături de caracter ale lui Adolf Hitler pe care s-a fundamentat mișcarea dezvoltată ulterior și a contextului general ce a permis să se producă o rapidă și uluitoare ascensiune a viitorului Führer. În acest fel, am putut lua în considerare premisele ce au pus bazele viitoarei escaladări a ierarhiei sociale și politice dobândite de către Hitler și maniera în care această ascensiune a fost posibilă, în special prin prisma propagandei minuțios dezvoltate, în care fiecare cuvânt vehiculat era atent cântărit, iar metodele de distribuție ale ideilor erau alese cu predilecție astfel încât comunicările să ajungă la cât mai mulți oameni din grupul – țintă.

Subsecvent, urmează o prezentare a metodele de analiză folosite și a obiectivele considerate în realizarea lucrării, ipotezele de lucru și întrebările ce au motivat cercetarea.

Un rol deosebit important în acest proces l-a avut radioul, ultima descoperire tehnologică a vremii în materie de mass – media. El este cel ce a făcut posibilă ascensiunea în cauză, fiind cel ce asigura circularea mesajului, mai ales la orele potrivite pentru a fi recepționate de un număr cât mai mare de oameni – seara, când oamenii reveneau în case pentru a se relaxa, fiind mai susceptibili la a primi buletinul de știri al zilei și ultimele informații esențiale, alături de emisiunile radiofonice difuzate.

3.1.1 Obiectivele studiului și ipotezele de cercetare

Obiectivul fundamental al acestui studiu de caz este demonstrarea eficienței mașinăriei de propagandă a lui Hitler – pusă în mișcare de șeful propagandei, Joseph Goebbels, acesta din urmă fiind folosit ca prim instrument al propagandei naziste, unul dintre cei mai importanți lideri, al treilea sau al patrulea om după Fuhrer.

Obiectivul aplicat este analiza politicilor publice și evaluarea programelor pe care Joseph Goebbels le-a derulat de-a lungul mandatului său de ministru precum și modelul pe care Führerul îl reprezenta în susținerea discursurilor.

Obiectivul evaluativ al acestui studiu îl reprezintă analiza motivațiilor și ale efectelor subsecvente acțiunilor efectuate cu titlu de propagandă ce porneau de la Hitler și erau susținute de către unul dintre puținii săi oameni de încredere, Joseph Goebbels și aplicate de către echipa acestuia.

Ierarhia edificată treptat, având ca piatră de temelie intelectele superioare ale celor implicați direct în dezvoltarea acestei piramide a fost direct responsabilă și, într-o anumită măsură, răspunzătoare de întreprinderea unei serii de acțiuni ce ținteau direct majoritatea populației. Astfel, luăm în considerare aprofundarea acestei ipoteze de cercetare, și anume că acest grup de oameni cu atribuții bine definite și delimitate este cel ce a asigurat succesul mașinii de propagandă, și nu este rezultatul ideilor unui singur om.

Mai mult, în cele ce urmează sunt analizate căile de transmitere a mesajului dorit, pornind de la ipoteza că radioul este pionul principal, cum fără el rezultatele scontate ar fi fost diferite și ar fi fost exponențial mai greu ca obiectivele propuse să fi fost atinse. A tuturor mijloacelor disponibile de propagare a informației, folosind cu precădere cel mai nou instrument în acest sens, radioul. Printre alte căi de distribuție utilizate se numără afișele publicitare, broșurile, pliantele, sau manuscrisele, toate cu titlu de propagandă.

Întrebările relevante la care voi încerca să răspund în acest studiu de caz sunt: Cât de importantă a fost pentru regimul nazist propaganda exercitată de Joseph Goebbels? Care au fost efectele propagandei exercitate de Goebbels? Cât de mult a contat Adolf Hitler în conturarea personalității lui Goebbels? Care au fost metodele de înfăptuire a propagandei lui Goebbels? Era, într-adevăr, discursul lui Adolf Hitler rezultatul muncii mai multor oameni? Joseph Goebbels, unealta lui Adolf Hitler, manipulator al auditorului. Dacă discursul lui Hitler era rezultatul muncii mai multor oameni, atunci acesta era un întreg sistem de manipulare a populației.

Astfel, ipoteza acestei lucrări se bazează pe faptul că, dacă propaganda nazistă nu s-ar fi folosit de radio ca principal mijloc de transmitere a informațiilor deformate către mase, atunci această ideologie nu ar fi avut același impact în Germania nazistă.

3.1.2 Strategii și metode

Cercetarea de față este una calitativ exploratorie bazată pe dezvoltarea un studiu de caz,în realizarea căruia au fost vizionalizate și studiate șapte documentare realizate de către National Geographic și un documentar despre Joseph Goebbels realizat de către BBC și, mai mult, au fost analizate discursurile lui Adolf Hitler, iar, subsecvent, a fost realizat un studiu de caz în baza acestora. Mai mult, în analiza efectuată mai jos a fost utilizată metoda calitativă de cercetare bazată pe interpretarea conținutului lucrărilor parcurse, folosind înțelegerea semnificațiilor unor texte și acțiuni.

Astfel, se definește studiul de caz ca pe un procedeu de cercetare concentrat asupra unui caz concret, interpretat în detaliu, analizat din prisma diverselor perspective, avându-se în vedere trăsăturile contextuale. Acesta este caracterizat de prezența unor strategii complementare care permit culegerea, analizarea și interpretarea datelor obținute astfel atât prin metode calitative, cât și prin metode cantitative. În conformitate cu această noțiune, putem considera că studiile de caz sunt concepute astfel încât să înțeleagă fenomenele sociale caracterizate de complexitate, înlesnind concomitent obținerea informațiilor noi despre indivizi, fenomene sociale, grupuri sociale.

3.2 Studiu de caz : EMINENȚELE NEGRE ALE PROPAGANDEI NAZISTE

“O minciună repetată de o mie de ori rămâne minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr.”(Joseph Goebbels)

În cele ce urmează propunem un studiu de caz concentrat nu numai pe un cumul de motivații, alături de un context politic și economico – social favorabil ascensiunii viitorului Führer, dar și referitor la una dintre uneltele cele mai de seamă a lui Adolf Hitler în realizarea propagandei sale, însuși șeful propagandei, Paul Joseph Goebbels, orator înnăscut, Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist (1933-1945).

Acesta a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori a lui Adolf Hitler și printre cei mai devotați adepți a ideologiei naziste, crezând cu tărie în capacitățile supraomenești pe care i le atribuia idolului său, fiind motivat în permanență de principiile sale adânc înrădăcinate, rezultat al vieții paradoxale pe care a avut-o până în acel moment.

Pe de o parte, Goebbels nu avea numai darul oratoriei, dar și un intelect aparte, ce îi permitea acestuia să își mențină viu și acest har de a vorbi. El reușea să ajungă la sufletele oamenilor, știind întotdeauna cu exactitate ce își doreau să audă, fiind înzestrat cu o remarcabilă capacitate de sinteză.

Pe de altă parte, trăirile sale intense erau strâns legate și de problemele fizice pe care le avea, alături de frustrările pe care le resimțise toată viața din cauza sărăciei sau a locurilor de muncă pe care le-a avut, de lipsa prietenilor din viața sa și, mai ales conștient fiind de capacitatea sa intelectuală. Goebbels a fost cunoscut ca fiind zelos, un orator energic și un antisemit virulent.

În același timp, voi realiza o comparație succintă între tipurile de discurs politic reprezentative pentru propaganda național – socialistă, și anume cel al lui Adolf Hitler și, respectiv, cel al lui Joseph Geobels, deoarece, deși cel din urmă era delegat ministrul propagandei publice naziste, Hitler avea ideile proprii cu care venise din copilărie, idei pe care nimeni nu i le putea nici înlocui și nici șterge, deoarece erau bine înrădăcinate în mintea sa, idei pe care i le insufla și lui Goebbels, cu toate că exista, deja și în cazul celui din urmă un teren potrivit pentru nașterea și dezvoltarea acestor gânduri.

Mai mult, fanatismul de care dă dovadă Hitler, nu putea fi întrecut de nimeni, acesta ținându-și firul imaginației și al viselor mereu aproape, cum nu dorea să se abată de la gândurile și percepțiile lui de mare conducător al Germaniei Mari, și drept dovadă stau mărturiile acestuia din timpul petrecut în inchisoarea Landsberg, unde a scris și Mein Kampf, lucrare scrisă cu o mare pasiune ce denotă o dorință arzătoare de reușită a planurilor de altfel bine puse la punct, carte ce mai tarziu devine biblia nazistă pentru orice locuitor al Germaniei, fiind cosiderată un bun de patrimoniu, fiind dată drept cadou de nuntă din partea statului chiar și cuplurilor proaspăt căsătorite.

Cercetarea de față este una calitativ exploratorie bazată pe un studiu de caz. Studiul de caz ca pe un procedeu de cercetare concentrat asupra unui caz concret, interpretat în detaliu, analizat din prisma diverselor perspective, avându-se în vedere trăsăturile contextuale.

Până la apariția Partidului Național Socialist German, au existat de-a lungul istoriei numeroase alte sisteme totalitare, ce au distrus sute de mii sau milioane de vieți în numele unor ideologii, dar până atunci niciodată tehnicile de manipulare nu au ajuns la un nivel atât de înalt de perfecțiune și extindere, pentru a supraveghea tot ceea ce înseamnă presă, imagine artistică sau sunet muzical, în scopul controlului total al individului.

Sistemele comuniste implementate de personalități precum Stalin, Mao sau Kim Ir Sen, au ajuns pe culmi asemănătoare după experiența nazistă și pe o perioadă mai extinsă de timp. De asemenea trebuie remarcart faptul că, deși teroarea nazistă a provocat milioane de victime, și, totuși alte zeci de milioane de oameni au ajuns să creadă cu tărie în cuvântările lui Hitler, să se supună cu devotament unor experiențe altminteri umilitoare, să-și dea viața de bună-voie pentru cel de-al Treilea Reich. Cum a fost posibilă această isterizare fără precedent a maselor și cine a fost artizanul ei?

Bazele ideologiei naziste și mijloacele propagandistice de impunere a ei au fost gândite de Adolf Hitler și prezentate în cartea sa, Mein Kampf.

În cartea sa, Mein Kampf, Hitler a elaborat toate bazele ideologiei naziste și cele mai importante metode propagandistice. Dirijarea propagandei însă necesita prea mult timp, iar Hitler nu se putea ocupa în fiecare zi de aceasta. Locul său era în centrul tuturor, în centrul națiunii, a mulțimilor, conducătorul mesianic de care avea nevoie poporul german. Pentru a-și putea îndeplini rolul, avea nevoie de un om de încredere, inteligent și energic, care să preia ideile sale și să le ducă la îndeplinire, aducându-și, la nevoie, propria sa contribuție. Persoana potrivită pentru toate acestea a fost Paul Joseph Goebbels, descris ca fiind scund, firav, cu ochi mari și zâmbet diabolic, supranumit Herr Doktor.

Goebbels s-a născut în anul 1897 în Rheydt pe Valea Rinului. Familia sa era catolică, iar orașul în care s-a născut era, la vremea respectivă, un punct important în industria textilă. într-o familie de catolici din Rheydt, un mic centru al industriei textile din valea Rinului. El nu provenea dintr-o familie înstărită, deși părinții săi erau niște oameni respectabili și respectați, ce se întrețineau muncind în atelierul de fitile și drămuindu-și banii. Deși familia încerca să îi ofere o viață îndestulătoare din puținul pe care îl câștiga, această copilărie îl va marca pe viață, dând naștere personalității ulterioare a acestuia, creând un adevărat cinic.

1924 este anul în care acesta a descoperit cu adevărat ce vrea să facă în viață, fiind anul în care a abținut o slujbă în jurnalism, fiind redactor al unei publicații al unui partid dintr-o alianță de extremă dreaptă, alianță din care făcea parte și partidul nazist. Astfel, în această ipostază a reușit în scurt timp să se facă remarcat, devenind în scurt timp ajutorul personal și confident lui Gregor Strasser, farmacist la origine, ce reușise să devină un dinamic lider al ideologiei naziste, un susținător avid și un membru de încredere al partidului, fiind, totodată, rivalul lui Hitler. Loial acestuia, Goebbels își susținea cu putere șeful, ajungând până la defăimarea oponentului acestuia, spunând despre Hitler că avea o gândire burgheză și cerând cu vigoare izgonirea acestuia din rândurile membrilor de partid.

Discursurile lui Goebbels aveau un auditoriu din ce în ce mai mare, el fiind în mod plăcut uimit de vocația oratoriei decelată în sine. În momentul în care vorbea, se simțea asemenea unui propovăduitor, al unui înger, al unui profet sau chiar ca asemenea unui general, afirmând chiar că simte în mâinile sale esența sufletului german, pe care îl poate modela precum dorește, entuziasmat de vraja creată de discursurile sale.

Priceperea sa în manipularea auditoriul i-a captat atenția lui Adolf Hitler, ce s-a înverșunat într-o adevărată campanie pentru a-l cuceri pe acesta, să îl facă să îi fie alături. Odată cu trecerea timpului, Joseph a dibuit faptul că viitorul îi va asigura succesul lui Hitler. Totodată, un factor important în câștigarea loialității lui Goebbels a fost reprezentat de autoritatea, de trecerea de care dădea dovadă, Hitler ajungând să fie admirat cu sinceritate, așa cum o arată însemnările din jurnalul său personal. Nu a mai durat mult până la despărțirea de Strasser.

La împlnirea vârstei de douăzeci și nouă de ani, Hitler i-a oferit lui Joseph Goebbels conducerea Organizației berlineze a partidului nazist, totodată începând instruirea acestuia, instruire dusă la îndeplinire chiar de Fuhrer personal, în vederea importanței pe care o are propaganda, pregătindu-l pentru următoarea treaptă în ierarhie.

Fiind un formidabil maestru în ceea ce privește propaganda, geniul lui Adolf Hitler și-a început instruirea în această artă încă din 1919, când a fost angajat ca ofițer responsabil cu educația politică, în cadrul Regimentului I de pușcași din Bavaria. Întreaga lui activitate din acea perioadă s-a bazat pe analiza mijloacelor utilizate de propagandiștii englezi în timpul primului război mondial. Aceștia se foloseau de o doză colosală de articole în presa scrisă, caricaturi vehiculate pretutindeni, emisiuni radiofonice sau chiar imagini măsluite pentru a-i înfățișa pe soldații germani ca pe niște brute, numiți chiar huni pentru a dezvolta cu adevărat în mințile oamenilor o asociere cu triburile de cotropitori.. În plus, nemții erau acuzați permanent de atrocități monstruoase, prezentate cu o asemenea abilitate, încât până și soldații germani ajunseseră să creadă că, într-adevăr, crimele în cauză chiar erau săvârșite de camarazii lor.

Adolf Hitler a elucidat efectul nimicitor creat de propaganda engleză chiar și asupra moralului germanilor. Folosindu-se de cele remarcate, a compus cartea sa de căpătâi, Mein Kampf, în care a preluat, printre altele, și una dintre ideile esențiale ale vrăjmașului: Spune o minciună și ea va prinde, la care a adăugat că propaganda trebuie să se adreseze maselor și că ea trebuie să se concentreze doar asupra câtorva puncte care să fie repetate la nesfârșit.

Un bun exemplu de concepție, discurs, manifestare, gândire sau mod de a trata lucrurile reiese din unul din discursurile ținute de către Hitler la 19 iulie 1940, unde acesta se revoltă împotriva francmasonilor, a baronilor internaționali, a evreilor și a politicienilor Ocultei Mondiale care doresc cu orice preț continuarea celui de-al doilea război mondial. Astfel, urmărind acest discurs, se remarcă stilul caracteristic și inconfundabil al oratoriei lui Adolf Hitler, plecând de la modul efectiv de începere al discursului, foarte calm, lent, cu o voce joasă, ce relatează problemele considerate ca fundamentale – ajunse deja probleme ale existenței umane, pe care le repeta obsesiv în fiecare discurs « Otrava evreiască internațională a început să se agite și să atace mințile sănătoase … Evreii și francmasonii, industriașii de armament și profitorii de război, comercianții internaționali și speculanții de bursă sunt asemenea gărzilor negre politice, disperați și căutători de glorie » 

Mai mult, Hitler era ferm convins că el era trimisul Providenței pentru a-i ajuta pe germani să înlăture și să curețe societatea de această ciumă ce i-a îngenuncheat și i-a obligat să poarte războaie interminabile – lucru de nedorit. Însă, în ciuda ideii ce i se înfiripase adânc în minte de trimis divin, el se imagina ca fiind forțat de către politicienii mediocri ai celorlalte țări, politicieni ce nu îi împărtășeau viziunea, dezvoltând o aversiune în special la adresa lui Churchill, pe care îl considera responsabil începerea războiului.

Importantă este observarea faptului că Hitler, în fiecare discurs, făcea front comun cu oamenii și vorbea la plural de fiecare dată, iar niciodată la singular eu voi face, eu mă voi duce, ci aproape mereu spunea noi o sa salvăm Germania, noi o să scăpăm țara de acești ordinari, ne-au îngenuncheat, aceasta fiind o tactică de manipulare extrem de atent pregătită de dinainte, cum dorea să dea impresia populației Germaniei că el nu este singur la putere, ci, mai degrabă, guvernează împreună cu oamenii pentru binele lor, în avantajul lor.

Totodată, un pion important, Goebbels, a fost considerat ca fiind al doilea cel mai bun orator nazist, după Hitler, ce avea și un talent jurnalistic recunoscut. În calitatea sa de ministru, pe durata mandatului, s-a folosit de toate metodele de trasnmitere a informației prin mass media și anume radioul, filmul, teatrul, muzica, literatura și publicațiile, concentrandu-se mult pe folosirea acestora în avantajul său, conștient fiind de faptul că, fără mijloacele de trasnmitere a informațiilor, propaganda nu și-ar fi atins scopul dorit.

Înainte de Primul Război Mondial, Adolf Hitler era doar un tânăr cu aspirații de artist, un nimeni dirijat de ură și de prejudecăți, fără apropiați, cu serioase probleme emoționale și care nu putea face față unei confruntări intelectuale. Acesta însă avea să devină ulterior un bun model al „liderului carismatic”. Exercițiul discursului și l-a făcut începând să vorbească în public în München, după sfârșitul războiului, prin câte o berărie. Paradoxal, lacunele pe care le avea Hitler au fost percepute de unii ca puncte tari în exprimarea sa, ca o tărie a caracterului. Pe măsură ce refuza a discuta despre subiecte considerate de el drept neimportante era considerat un om care „cerne”, o persoană deosebită, specială.

Hitler reușit să dea impresia că poate crea o legătură între el și mulțimea care stătea drept audiență, legătură care părea să izvorască din latura sa carismatică, cu toate că nu toți se lăsau cuceriți de aceasta, ci doar persoanele care erau sensibile la vreunul dintre subiectele dezbătute de Hitler. De obicei, aceste tipuri de auditori nu putea vedea sau refuzau să vadă ideile violente și uneori grotești ale celui care avea să fie numit Fuhrer. Pentru alții însă Hitler era doar un ins neimpresionant care țipa niște idei politice simple.

După ce partidul său a ajuns la putere și Hitler a fost numit Cancelar, discursurile sale erau privite ca venind de la un salvator, cel care putea și avea să aducă bunăstarea poporului german. Ideile sale aveau să fie proiectate de un eficient sistem de propagandă, un aparat ce avea să ducă principiile sale pe cu totul alte culmi.Superioritatea rasei germane și antisemitismul erau deja la ordinea zilei, violența și disprețul față de democrație erau folosite pentru a bombarda publicul german, devenit un burete care primea aceste informații pe toate căile posibile. Evreii și comuniști erau noile ținte, noii inamici publici.Dacă urma să se stabilească o nouă ordine în Europa aceasta trebuia să se înfăptuiască după distrugerea Rusiei, nucleul comunismului.

Fundamental pentru Adolf Hitler era contactul cu publicul. Acesta era sursa puterii sale. Discursul și-l începea calm, având mici ezitări teatrale, apoi dezvolta argumentul cu destulă abilitate, presărând câte o glumă atunci când era cazul. Discursurile erau întotdeauna dramatice cu scopul de a aduce publicul într-o stare de emoție, o stare melodramatică. Stilul piramidal era mereu spre furios. Tehnica limbajului era într-adevăr una ieșită din comun. Mulțimea devenea mereu obedientă, aruncând cu aplauze care însă nu îl exaltau pe Fuhrer, doar îi consolidau starea de siguranță.

Pe durata discursului Hitler făcea dovada unui abil actor. Gesturile ample, încleștarea pumnului, poziția degetelor, privirea și poziția corpului erau niște elemente noi în fața audienței germane. Se transfigura, urla, transpira, toate acestea făcând parte din repertoriul unui discurs complet. Avea întodeaua lângă el o hârtie pentru a nu pierde firul ideilor din discurs. Toate aceste gesturi și tertipuri erau exersate ore în șir în fața oglinzii. Hitler se antrena măsurând și studiind propriile gesturi.

Fuhrerul se folosea și de elemente exterioare precum muzica, steagul cu zvastica, salutul de inspirație fascistă și tot felul de simboluri ale mișcării. Era întotdeauna așezat în cel mai înalt loc posibil, demn de un om care așa cum declara el nu cunoaște imposibilul. Regia trebuia să fie de fiecare dată la superlativ. Contactul cu poporul era fundamental.

În comparație cu Hitler vine cel considerat al doilea cel mai bun orator al Reich-ului, Paul Joseph Goebbels, Ministru al Propagandei. Antisemit declarat, acesta a ieșit în evidență prin discursurile pline de ură împotriva evreilor, discursuri care au conturat cu desăvârșire sentimentele negative ale poporului german față de evrei. Avea un fizic firav, cu un picior strâmb din cauza poliomielitei, însă acest lucru îl făcea și mai înverșunat față de oamenii normali. Era însă un membru proeminent în cel de-al treilea Reich. Un tip cult, doctor în filosofie, a scris nuvele și piese de teatru. Și-a dat seama de talentul propagandist scriind opere ca ‘A doua revoluție’ și ‘Lenin sau Hitler’ și activând ca editor la ziarul ‘Der Angriff’.

Spre deosebire de Hitler care avea un stil oratoric răgușit și pasional, Goebbels avea un stil calm, fiind mai degrabă comic și sarcastic. Pe durata discursului introducea cu dibăcie insinuări și invective și de multe ori apelând și la retorică. Psiholog fin, făcea ce dorea cu publicul, îl ridica în picioare sau îl punea să cânte și nu o făcea pe moment, totul fiind calculat. Discursurile sale erau cinice și exploatau defectele cele mai joase ale omului : rasismul, antisemitismul, ura și xenofobia. Chiar și așa cuvintele sale nu i-a cucerit în totalitate pe cetățenii Berlinului, naziștii obținând doar 2% la alegerile pentru Reichstag.

Ultimele sale discursuri au făcut însă națiunea să lupte mult timp după ce războiul era deja pierdut. Devotat lui Hitler, s-a sinucis după acesta, alături de soția și de copiii săi.

Sub îndrumarea lui Hitler, Joseph Goebbels a învățat rapid că nu există nici o conexiune între propagandă și adevăr. Fiind nevoit să învioreze astenica organizație nazistă din Berlin, Goebbels petrecea timpul imaginând felurite și nenumărate căi de acțiune. A inițiat tipărirea de afișe ispititoare, a editat articole ca Micul ABC pentru Național-Socialiști și a inițiat un ziar al partidului, numit Der Angriff (Atacul), în care vor fi publicate frecvent caricaturi grotești ale evreilor și ale marxiștilor. Apoi a provocat nenumărate confruntări între oamenii săi și adversarii lor politici, comuniștii, pentru a cuceri supremația politică.

În paralel, Goebbels și-a perfecționat talentul oratoric. El își repeta ore în șir discursurile în fața unui triptic de oglinzi, concentrat asupra fiecărui gest, la fiecare intonație a vocii. Hitler era mulțumit de progresele lui și spunea că Goebbels a devenit singurul vorbitor pe care îl poate auzi fără să adoarmă. În 1930, Führer-ul l-a numit șef al propagandei naziste, pe postul pe care el însuși îl ocupase până atunci.

Păstrându-și și funcția de lider al Organizației berlineze, acesta s-a angajat cu toate forțele sale în următoarea campanie electorală, folosindu-se de orice mijloc, de orice tehnică posibilă pentru compunerea unei aure pentru Hitler, pentru a-l învălui într-o doză de mister, pentru a-l prezenta ca unic salvator al Germaniei din cârligele evreilor și ale comuniștilor. Se pare că Goebbels este inventatorul lozincii ce dinamiza masele: Ein Volk, ein Reich, ein Führer (Un popor, o țară, un conducător).

Acest mesaj dezvoltat de geniul lui Goebbels a fost preluat în anii următori, de majoritatea liderilor din alte sisteme totalitare. Astfel, chiar și în România regimului comunist, binecunoscuta siglă și lozincă PCR a fost din ce în ce mai folosită, până a ajuns săse întipărească în mințile oamenilor și a generațiilor imediat următoare Revoluției, mai ales prin folosirea odelor politice, pentru a induce în rândul maselor un gen de fascinație mitică a nou-apărutei trinități Poporul- Ceaușescu-România sau Partidul-Ceaușescu-România.

În tripla sa calitate de șef al propagandei partidului nazist, de președinte al Camerei de Cultură și de ministru al Propagandei, Goebbels deținea mecanismele necesare controlului întregii activități culturale a Germaniei. Prima țintă spre care și-a concentrat atenția a fost presa scrisă. La acea vreme, în Germania existau circa patru mii șapte sute de cotidiane și săptămânale și peste șapte mii de reviste, mai mult decât în orice altă țară de pe mapamond.

Publicațiile descriau o paletă extrem de largă de interese dintre cele mai variate : politice, militare, religioase sau sindicale. Incendierea Reichstag-ului din 1933 pe care Hitler a pus-o în seama comuniștilor (abia mult mai târziu se va dovedi că a fost o înscenare abilă), a oferit motivul pentru interzicerea presei de stânga, atât comuniste cât și social – democrate, deși publicațiile naziste reprezentau mai puțin de trei la sută din total.

După ce a reușit subordonarea necondiționată a presei, acest Goebbels a reușit să se reorienteze prompt spre celelalte două noi mijloace de informare în masă apărute, și anume radioul și filmul. Dezvoltarea radiodifuziunii și a cinematografiei sonore se suprapune cu perioada de ascensiune a nazismului.

Nu numai atât, dar și caracterul lor novator, alături de faptul că încă nu ajunseseră la o diversitate și la tradiții greu de controlat le făceau mai mult decât vulnerabile ingerințelor unor meșteșugari ai manipulării, adăugând și faptul că liderii naziști, în special Hitler, le agreau pentru că aveau posibilitatea să-și etaleze, prin intermediul lor, talentul oratoric.

În 1933, Führer-ul a ținut patruzeci și cinci de cuvântări la radio, deși începutul a fost ceva mai dificil. Cu toate că era un orator înnăscut, Adolf Hitler se obișnuise să vorbească în "priză" directă cu mulțimea. Aflat de unul singur în fața microfonului, s-a bâlbâit. Însă Goebbels a remediat situația imediat.

Următoarele emisii au reușit să umple studioul, audiența fiind numeroasă, totul grație lui Goebbels. Pe lângă stimularea producției de radiouri, Joseph Goebbels a inițiat și un vast programde audiții în comun, convins fiind că efectul discursurilor este cu atât mai mare, cu cât mulțimea adunată într-un loc, să le asculte, este mai mare.

Nenumărate difuzoare au fost instalate pe stâlpii de telegraf din intersecții, în fabrici, magazine, birouri, berării și în alte locuri publice. În timpul programelor importante, se ordona încetarea lucrului, astfel încât oamenii să poată asculta emisiunile.

Exista un număr de mii de gardieni ai radiourilor publice ce aveau ca îndatorire organizarea grupurilor de ascultători, își notau preferințele oamenilor și raportau conștiincios orice eventuală nemulțumire legată de faptul că emisiunile durau prea mult. În scurt timp, circa un sfert din cele nouăsprezece ore de emisie zilnică erau dedicate cuvântărilor și comentariilor cu conotație clar propagandistică.

Restul programului cuprindea știri (dintre cele furnizate de agenția națională ce se afla sub comanda lui Goebbels) și muzică. În general muzică simfonică, opere de Beethoven și Wagner, marșuri, dar și muzică populară ori valsuri. Goebbels era foarte atent ca ascultătorii să nu se plictisească și să închidă radioul, de aceea urmărea cu grijă programele și intervenea ori de câte ori considera că era cazul.

Interpretul român Alexandru Frâncu, stabilit la Paris, își amintește prima întâlnire cu Joseph Goebbels în 1942 la Berlin. Joseph Goebbels invitase o delegație care număra 22 de membri ai “Asociației corespondenților de presă străini”. Un nonșalant “enchanté“ ieșea pe gura lui Goebbels la fiecare dintre cei 22 de jurnaliști prezentat. În clipa în care a auzit că există un român în acea delegație, germanul a făcut referire entuziast la Garda de Fier, crezând că orice român de la acea vreme făcea parte din acea organizație. A continuat apoi descriind Garda de Fier drept cea mai importantă mișcare a secolului, atrăgând de partea sa tineretul și fiind singura care face progrese în realizarea idealului omului nou, având în frunte un conducător ce respectă doctrina definitivă, care nu este caracterizat decât de dragostea față de patria și neamul său. Conducătorul la care se referea Goebbels nu putea fi nimeni altul decât Corneliu Zelea Codreanu.

La rugămintea de a da o definiție sumară a național-socialismului, Goebbels l-a comparat cu un marș bătut contra militaristului francez și imperialismului britanic, dar mai important contra capitalismului american. Apoi, înflăcărat de subiectul dezbătut, Goebbels se ridică în picioare și ține un discurs despre viitorul Europei, un continent profund globalizat, fără granițe religioase sau lingvistice.

Când războiul se apropia de final, Goebbels devine grav în exprimare, abordând o viziune apocaliptică, făcând referire la poporul german ca la unul care se luptă pentru a supraviețui după ce a trecut prin testul unui teribil război.

Soarta războiului fusese deja hotărâtă în primele luni ale anului 1945, Germania fiind prinsă între armatele aliaților și ale sovieticilor. Niciun discurs și niciun ziar nu mai putea ascunde înfrângerea germanilor, Goebbels afirmând că e timpul să se apeleze la procedee extreme, făcând referire la o ultimă rezistență armată împotriva invadatorilor.

Când ceilalți lideri naziști au încercat să-l convingă pe Hitler să părăsească Berlinul și să creeze un nou centru de rezistență în Bavaria, Goebbels s-a opus însă, susținând o ultimă opoziție în capitala Reich-ului. Până la acest moment, Goebbels obținuse deja poziția pe care o dorea lângă Hitler. Himmler, a cărui numire în comandamentul Grupului de Armată Vistula a dus la un dezastru predictibil pe Oder, era tot în dizgrație, Hitler suspectând că negociază în secret cu Aliații. Numai Goebbels și Borman au rămăseseră loiali lui Hitler. Pe 22 aprilie din cauza influenței lui Goebbels, Hitler a anunțat că nu va părăsi Berlinul, ci va sta să lupte și să moară dacă e nevoie pentru a-și apăra capitala.

La data de 23 aprilie, Goebbels face următoarea proclamație locuitorilor Berlinului:„Vă chem să luptați pentru orașul vostru. Luptați cu tot ce aveți, pentru binele soțiilor și copiilor voștri, al mamelor și al părinților voștri. Fiți mândri și curajoși! Fiți inventivi și abili! Liderul vostru e printre voi. El și colegii lui vor rămâne în mijlocul vostru. Soția și copii lui sunt aici deasemenea. El, care cândva a capturat orașul cu 200 de oameni, va folosi acum orice mijloc pentru a apăra capitala. Bătălia din Berlin trebuie să fie un semnal, pentru ca toată națiunea să se ridice și să lupte“.

Astfel, folosind un cumul de tehnici, toate la dispoziția puterii politice, având, în acest sens, și odată cu trecerea timpului, persoane aflate în poziții cheie, s-a putut realiza o imagine anume, ce descria o anumită realitate, o realitate diferită.

Având la dispoziție numeroase metode de modificare a realității și de prezentare, de distribuire a acesteia către masele de oameni, afluxul de informații a venit, în acest caz, din partea unui singur emițător (considerând unitatea mesajului transmis). Imaginea astfel prezentată, total diferită de realitatea, a devenit noul cadru general și a fost prezentată nu ca alternativă, ci ca însași realitate, reușind să schimbe părerile a din ce în ce mai mulți oameni. Din afară, situația era cu totul alta. Progresele tehnologice, deși prezente, nu reușeau să ascundă și pentru cei aflați în exterior situația de facto. Era doar cazul locuitorilor spațiului bine delimitat în care propaganda era mai mult decât eficientă, iar scopul ei principal era atins cu succes.

Afluența de informații în cauză, ca o creație de cuvinte extrem de bine potrivite, odată cu repetarea lor cu o insistență de nestăvilit, nu mai sunt percepute ca atare, ci devin fapte, fiind declarate ca atare și, totodată, fiind aproape imposibil de contestat.

Printre mijloacele folosite pentru transmiterea curentului de mesaje menționăm: presa, aparițiile publice (aparițiile la balcon, discursurile publice, discursurile ținute adunărilor de oameni din piețe, strânși pe stadioane, etc.), pliantele, broșurile, publicațiile apărute, cinematograful și radioul.

Importante, în acest caz, sunt cinematograful și radioul. Cu scopul de a fabrica o nouă realitate, aceste mijloace de transmitere a debitului constant de mesaje, de comunicări erau, în acea perioadă, apogeul tehnologiei, reprezentând modalitatea de primă elecție în transmiterea informațiilor. Prin producerea de filme cu titlu de propagandă oamenii aveau ocazia de a vedea în imagini realitatea ce le era prezentată.

De primă intenție a fost, însă, radioul. Prin elaborarea de buletine informative sau de emisiuni cu specific de propagandă, acest demers esențial se baza pe intenția de a capta atenția auditoriului și, mai mult, de a ascunde sărăcia de limbaj și de idei, atacând ascultătorii cu informații și obligându-i, astfel, să asculte doar ce se dorea a li se face cunoscut.

Radioul, ca prim mijloc de răspândire a informațiilor, prezenta ca prim avantaj o distribuție largă, cum majoritatea oamenilor aveau deja achiziționat un radio, el fiind cel în jurul căreia se strângea la sfârșitul zilei toată familia. De asemenea, cu precădere mesajele erau transmise seara, când toată familia era acasă, acesta fiind momentul oportun de livrare a noilor idei, susținut și de faptul că era perioada zilei în care se dorea relaxarea, creierul fiind mai susceptibil în acele momente la recepționarea informațiilor.

Astfel, în afara principalelor trăsături de caracter ale lui Adolf Hitler pe care s-a fundamentat mișcarea dezvoltată ulterior și a contextului general ce a permis să se producă o rapidă și uluitoare ascensiune a viitorului Führer, luăm în considerare și propaganda minuțios dezvoltată, în care fiecare cuvânt vehiculat era atent cântărit, bazată, deci, pe metodele de distribuție ale ideilor, care erau alese cu mare grijă și asupra cărora exista un monopol, astfel încât comunicările despre noua realitate să ajungă la cât mai mulți oameni din grupul – țintă.

Constatăm astfel că există o eficiență deosebită în mișcarea dinamică a mașinii de propagandă dezvoltată de către Hitler, balansată însă de șeful propagandei, Joseph Goebbels, prim instrument al propagandei naziste, unul dintre cei mai importanți lideri, al treilea sau al patrulea om după Fuhrer, el însuși perfect capabil de o subtilă manipulare a oamenilor, grație intelectului său deosebit, mânat de propriile convingeri și de puternicele trăiri lăuntrice.

Prin programele dezvoltate și prin politicile publice susținute, alături de folosirea mijloacelor moderne de transmitere a informațiilor, cinematograful și, îndeosebi, radioul, alături de modelul impecabil de discursuri repetate cu sârguință în fața oglinzii și susținute în mod teatral, acest grup de oameni, în frunte cu Hitler, fiecare dintre ei cu atribuții bine delimitate este cel ce a asigurat succesul mașinii de propagandă.

CONCLUZII

Din cele prezentate anterior putem concluziona că vorbitul în public este, într-adevăr, o artă, aceasta din urmă fiind mai mult decât indispensabilă în viața politică a oricărui stat, mai ales considerând perspectiva ce relevă un instrument viguros – și anume constrângerea altora, forța de a-i convinge pe ceilalți.

Totuși, rămâne la aprecierea fiecăruia dintre noi cum alege să folosească această unealtă de puteri inimaginabile. Nu ne surprinde nicidecum faptul că unii oameni aleg, în virtutea valorilor morale, să se folosească de această forță înspre bunăstarea generală, servind percepte morale de felul binelui sau al adevărului, în timp ce alte personalități aleg varianta opusă, și anume servirea unor țeluri reprobabile. Mai mult, în final, rămâne doar o alegere a acelor convingeri față de care se face raportarea individului.

Așadar, arta oratoriei devine elementul central în aspirațiile individului, cum este dovedit faptul că îndeplinirea personală, realizările insului la nivel de societate presupun anumite aptitudini deosebite în arta comunicării. Considerăm inclusiv cazul profesiilor tehnice, unde există o nevoie constantă de oameni cu darul vorbitului în public, un adevărat orator, o persoană care se adaptează ușor într-un mediu social, pe lângă necesarul de idei strălucite în respectivul domeniu tehnic.

Altfel spus, prin intermediul limbajului, un colectiv poate câștiga acordul deplin al celor vizați, al acelora al căror sprijin îi este necesar. Mai mult, se consideră că atât dialogul, cât și replica venită la adresa dialogului sunt elementele ce evaluează, într-adevăr, puterea politică și, în nici un caz, paroxismul forței.

Devine clar faptul că această veridicitate a limbajului întipărită pe realitatea politică reliefează un rol de schelet implicit limbajului, fiind aria de reacție, când scopurile pur politice reprezintă, de fapt, cadrele de operare nu numai ale triajului terminologic, dar și ale manevrelor oratorice.

Astfel, accedem la ideea conform căreia nu numai limbajul, dar și tehnica oratorică, alături de strategma politică aplicată sunt independente, una față de alta, acestea slujind în principal arta persuasiunii și apoi transmiterea informațiilor.

Cel mai important aspect este acela că atâta timp cât la putere se va afla regimul instaurat în trecut de Adolf Hitler, metodele de propagandă și mijloacele de intimidare ale poliției naziste se vor dovedi infailibile. In acel moment absurditatea sau falsitatea unei măsuri nu poate fi pusă la îndoială. Acestea sunt o realitate care nu poate fi combătută în niciun fel.

Odată cu dezastrul regimul nazist totul capătă o altă turnură: ceea ce până atunci era adevăr absolut, încetează instantaneu să mai fie, din clipa eșecului. În lipsa acelei forțe de nestăvilit creată de către partidul nazist, orice membru al acestuia din urmă sfărșește prin a nu mai crede în doctrinele instaurate, doctrine pentru care ar fi și trecut în neființă dacă li s-ar fi dat ocazia să își demonstreze loialitatea. În clipa în care mișcarea este distrusă, masele se reîntorc la statutul originar de indivizi izolați, atomizați, care nu au altceva de făcut decât să accepte noua realitate, explicându-se în acest fel faptul că nici un cetățean german nu mai avea curaj să recunoască apartenența la nici o mișcare nazistă sau paranazistă, deși se știe că mai mult de 90% din populație a avut, mai mult sau mai puțin forțat, simpatii naziste.

Conchid prin a spune că, prin cele prezentate mai sus, am demonstrat eficacitatea pașilor aleși de Adolf Hilter în poziționarea imaginii sale publice, și anume aceea de salvator. A reușit să transmită această imagine prin jocul reprezentărilor sociale, prin interacționismul simbolic, prin procesele de valorizare etc.

Totodată, consider că prin cele prezentate în această lucrare am demonstrat și am validat ipoteza și întrebarea de cercetare astfel că în spatele discursului lui Hitler, cu efecte înrădăcinate ce își fac efectele resimțite și în ziua de azi, a existat, într-adevar, o întreagă echipă de oameni într-o structură organizatorică cu o ierarhie bine definită care lucrau la creionarea imaginii acestuia și, mai mult de atât, s-a creat un întreg sistem de manipulare a societății care a dus la evenimente de talie mondială. Nu numai atât, dar eficacitatea pașilor aleși de Adolf Hilter în poziționarea imaginii sale publice, aceea de salvator sau de mesia a reușit să transmită această imagine prin jocul reprezentărilor sociale, prin interacționismul simbolic, prin procesele de valorizare ș.a. Hitler și-a construit acest cult plecând de la resursele și predispozițiile pe care ideologiile totalitare le au din abundență în această privință.

.

Bibliografie

Surse tipărite

Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, București, Editura Humanitas,1994;

Bullock, Allan,  Adolf Hitler , București, Editura Elit, 1980;

Beciu, Camelia, Comunicare politică, București, Editura București, 2002;

Borțun, Dumitru și Săvulescu, Silvia, Analiza discursului public, București, curs universitar SNSPA „David Ogilvy“, 2005 ;

Chelcea, Septimiu, Manual de redactare în științele socioumane, București, Editura comunicare.ro, 2012;

Chelcea, Septimiu, Metodologia elaborării unei lucrări științifice, București, Editura comunicare.ro, 2003;

Domarus, Max, The essential Hitler – Speeches and commentary, Wauconda Illinois, Editura Bolchazy – Carducci Publishers Inc., 2007 ;

Eberle, Henrik și Uhl, Matthias, Dosarul Hitler, Editura Meteor Press, 2013;

Ellul, Jacques, Propaganda: The Formation of Men’s Attitudes, New York, Editura Vintage, 1973;

Fest, Joachim, În buncăr cu Hitler. Ultimele zile ale celui de-al Treilea Reich, București, Editura Corint, 2013;

Feuchtwanger, Edgar, Hitler, vecinul meu. Amintirile unui copil evreu, București, Editura Meteor Press, 2014;

Gallego, Ferran, Oamenii lui Hitler. Elita național-socialismului, București, Editura ALL, 2010;

Gogerly, Liz, Adolf Hitler, Minneapolis, Editura Heinemann/Raintree, 2000;

Gusto, Hedwing, Biografii – Memorialistică, Politică, Istoria Europei, Istorie, Istorie, București, Editura Litera, 2013;

Erich, Kempka, Istoria Europei, Istorie, Dezvăluiri șî documente, Diverse, București, Editura Meteor Press, 2013;

Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice, București, Editura comunicare.ro, 2004;

Frigioiu, Nicolae, Antropologie politică, București, Editura Tritonic, 2009;

Heiden, Konrad, A History of National Socialism, New York, Editura Alfred A. Knopf, 1944;

Heinrich, Hoffmann, Hitler așa cum l-am cunoscut, București, Editura Corint, 2013;

Hitler, Adolf, Mein Kampf, Craiova, Editura Beladi, 1997 ;

Hristea, Theodor, Sinteze de limba română, ediția a treia, Editura Albatros, București, 1984;

Kempka, Erich, Ultimele zile cu Adolf Hitler, București, Editura Meteor Press, 2013;

Kempka, Erich, Istoria Europei, Istorie, Dezvăluiri și documente, Diverse, București, Editura Meteor Press, 2013;

Kerr, Philip, Pacea lui Hitler, București, Editura Leda, 2008;

Kershaw, Ian, Hitler1889-1936, Londra, Editura Hubris, 1998;

Knopp, Guido, Războinicii lui Hitler, București, Editura Litera, 2011;

Le Bon, Gustav, Psihologia multimilor, Prahova, Editura Antet XX Press, 2000;

Linge, Heinz, Cu Hitler până la sfârșit. Memoriile ordonanței lui Hitler, București, Editura Corint, 2014;

Mucchielli, Alex, Arta de a influența, Iași, Editura Polirom, 2002;

Rauschning, Hermann, Hitler mi-a spus. Confidențele Fuhrerului despre planul său de cucerire a lumii, București, Editura Lucman, 2010;

Rees, Laurence, Hitler's Charisma: Leading Millions Into the Abyss, New York, Editura Vintage, 2013;

Roland, Paul, Ascensiunea și prăbușirea lui Adolf Hitler: Nazismul – O istorie ilustrată, București, Editura Corint, 2012;

Ryback, W. Timothy, Biblioteca lui Hitler. Cărțile care i-au transformat personalitatea, Editura Litera, 2010;

Sălăvastru, Constantin, Discursul puterii, Editura Institutul European, Iași, 1999;

Schroeder, Christa, 12 ani cu Hitler 1933-1945, București, Editura Meteor Press, 2006;

Sigmund, Anna Maria, Dictator, demon, demagog – Intrebări și răspunsuri despre Adolf Hitler, Editura Rao Books, 2011;

Snyder, Timothy, Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin, București, Editura Humanitas, 2012;

Suvorov, Victor, Sinuciderea. De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică?, Iași, Editura Polirom, 2012;

Ștefănescu, Paul, Nebunii istoriei, Editura Saeculum vizual, Bucuresti, 2003;

Tylor, Gordon, Tehnici de scriere pentru studenți, București, Editura comunicare.ro, 2012 ;

Surse online (filme)

Leni Riefenstahl-Produktion, Triumph of the will, documentar publicat de către Leni Riefenstahl-Produktion în anul 1935 ;

Three Crown Productions Inc., Hitler, film publicat de către Three Crown Productions Inc. In 1962 în Statele Unite ale Americii, distribuit de către Lorimar Distribution International Inc.;

Real – Film GmbH, Life of Adolf Hitler, documentar narat de către Horst Fleck, Leo Genn, Hans Paetsch și de către Heinz Piper și publicate de către Real – Film GmbH în anul 1961, narat în engleză;

Constantin Film Produktion (Constantin Film), Norddeutscher Rundfunk (NDR) (co-producție) (NDR), Westdeutscher Rundfunk (WDR) (co-producție) (WDR), Degeto Film (co-producție), Österreichischer Rundfunk (ORF) (co-producție) (ORF), EOS Entertainment (co-producție) (EOS Production GmbH & Co. KG) și Rai Cinema (co-producție), Downfall, film biografic apărut în 2004 ;

National Geographic, Nazi underworld, miniserie de documentare narate de către Allan Corduner și publicate de către National Geographic în anul 2013, narat în engleză;

BBC, The Goebbels experiment, documentar narat de către Udo Samel și de către Kenneth Branagh și publicat de către BBC în anul 2006, narat în engleză ;

TeamWorx Produktion für Kino und Fernsehen GmbH, ARD Degeto Film, EOS Entertainment, RAI Radiotelevisione Italiana, Rundfunk Berlin-Brandenburg (RBB), Südwestrundfunk (SWR) Westdeutscher Rundfunk (WDR) și Österreichischer Rundfunk (ORF), Stauffenberg sau Operațiunea Valkyrie, film apărut la 24 februarie 2004 în Germania ;

Alexandru M. Frîncu, Mărturii după 70 de ani, interviu cu Joseph Goebbels, Interviu relatat de Alexandru M. Frâncu, un român plecat de pe meleagurile natale încă din 1938, fost secretar general al Sindicatului Presei Străine; în timpul ocupației germane din Franța, în 1942, a avut ocazia de a sta de vorbă cu Joseph Goebbels, disponibil online la http://www.frontpress.ro/2012/04/joseph-goebbels-garda-de-fier-este-cea-mai-importanta-miscare-a-secolului.html, accesat la 19 mai 2014 ;

Discursul lui Adolf Hitler de la 19 iulie 1940, disponibil online la https://www.youtube.com/watch?v=6JPhmgJ8WAQ&app=desktop, accesat la 20 mai 2014.

Bibliografie

Surse tipărite

Arendt, Hannah, Originile totalitarismului, București, Editura Humanitas,1994;

Bullock, Allan,  Adolf Hitler , București, Editura Elit, 1980;

Beciu, Camelia, Comunicare politică, București, Editura București, 2002;

Borțun, Dumitru și Săvulescu, Silvia, Analiza discursului public, București, curs universitar SNSPA „David Ogilvy“, 2005 ;

Chelcea, Septimiu, Manual de redactare în științele socioumane, București, Editura comunicare.ro, 2012;

Chelcea, Septimiu, Metodologia elaborării unei lucrări științifice, București, Editura comunicare.ro, 2003;

Domarus, Max, The essential Hitler – Speeches and commentary, Wauconda Illinois, Editura Bolchazy – Carducci Publishers Inc., 2007 ;

Eberle, Henrik și Uhl, Matthias, Dosarul Hitler, Editura Meteor Press, 2013;

Ellul, Jacques, Propaganda: The Formation of Men’s Attitudes, New York, Editura Vintage, 1973;

Fest, Joachim, În buncăr cu Hitler. Ultimele zile ale celui de-al Treilea Reich, București, Editura Corint, 2013;

Feuchtwanger, Edgar, Hitler, vecinul meu. Amintirile unui copil evreu, București, Editura Meteor Press, 2014;

Gallego, Ferran, Oamenii lui Hitler. Elita național-socialismului, București, Editura ALL, 2010;

Gogerly, Liz, Adolf Hitler, Minneapolis, Editura Heinemann/Raintree, 2000;

Gusto, Hedwing, Biografii – Memorialistică, Politică, Istoria Europei, Istorie, Istorie, București, Editura Litera, 2013;

Erich, Kempka, Istoria Europei, Istorie, Dezvăluiri șî documente, Diverse, București, Editura Meteor Press, 2013;

Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor și instituțiilor politice, București, Editura comunicare.ro, 2004;

Frigioiu, Nicolae, Antropologie politică, București, Editura Tritonic, 2009;

Heiden, Konrad, A History of National Socialism, New York, Editura Alfred A. Knopf, 1944;

Heinrich, Hoffmann, Hitler așa cum l-am cunoscut, București, Editura Corint, 2013;

Hitler, Adolf, Mein Kampf, Craiova, Editura Beladi, 1997 ;

Hristea, Theodor, Sinteze de limba română, ediția a treia, Editura Albatros, București, 1984;

Kempka, Erich, Ultimele zile cu Adolf Hitler, București, Editura Meteor Press, 2013;

Kempka, Erich, Istoria Europei, Istorie, Dezvăluiri și documente, Diverse, București, Editura Meteor Press, 2013;

Kerr, Philip, Pacea lui Hitler, București, Editura Leda, 2008;

Kershaw, Ian, Hitler1889-1936, Londra, Editura Hubris, 1998;

Knopp, Guido, Războinicii lui Hitler, București, Editura Litera, 2011;

Le Bon, Gustav, Psihologia multimilor, Prahova, Editura Antet XX Press, 2000;

Linge, Heinz, Cu Hitler până la sfârșit. Memoriile ordonanței lui Hitler, București, Editura Corint, 2014;

Mucchielli, Alex, Arta de a influența, Iași, Editura Polirom, 2002;

Rauschning, Hermann, Hitler mi-a spus. Confidențele Fuhrerului despre planul său de cucerire a lumii, București, Editura Lucman, 2010;

Rees, Laurence, Hitler's Charisma: Leading Millions Into the Abyss, New York, Editura Vintage, 2013;

Roland, Paul, Ascensiunea și prăbușirea lui Adolf Hitler: Nazismul – O istorie ilustrată, București, Editura Corint, 2012;

Ryback, W. Timothy, Biblioteca lui Hitler. Cărțile care i-au transformat personalitatea, Editura Litera, 2010;

Sălăvastru, Constantin, Discursul puterii, Editura Institutul European, Iași, 1999;

Schroeder, Christa, 12 ani cu Hitler 1933-1945, București, Editura Meteor Press, 2006;

Sigmund, Anna Maria, Dictator, demon, demagog – Intrebări și răspunsuri despre Adolf Hitler, Editura Rao Books, 2011;

Snyder, Timothy, Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin, București, Editura Humanitas, 2012;

Suvorov, Victor, Sinuciderea. De ce a atacat Hitler Uniunea Sovietică?, Iași, Editura Polirom, 2012;

Ștefănescu, Paul, Nebunii istoriei, Editura Saeculum vizual, Bucuresti, 2003;

Tylor, Gordon, Tehnici de scriere pentru studenți, București, Editura comunicare.ro, 2012 ;

Surse online (filme)

Leni Riefenstahl-Produktion, Triumph of the will, documentar publicat de către Leni Riefenstahl-Produktion în anul 1935 ;

Three Crown Productions Inc., Hitler, film publicat de către Three Crown Productions Inc. In 1962 în Statele Unite ale Americii, distribuit de către Lorimar Distribution International Inc.;

Real – Film GmbH, Life of Adolf Hitler, documentar narat de către Horst Fleck, Leo Genn, Hans Paetsch și de către Heinz Piper și publicate de către Real – Film GmbH în anul 1961, narat în engleză;

Constantin Film Produktion (Constantin Film), Norddeutscher Rundfunk (NDR) (co-producție) (NDR), Westdeutscher Rundfunk (WDR) (co-producție) (WDR), Degeto Film (co-producție), Österreichischer Rundfunk (ORF) (co-producție) (ORF), EOS Entertainment (co-producție) (EOS Production GmbH & Co. KG) și Rai Cinema (co-producție), Downfall, film biografic apărut în 2004 ;

National Geographic, Nazi underworld, miniserie de documentare narate de către Allan Corduner și publicate de către National Geographic în anul 2013, narat în engleză;

BBC, The Goebbels experiment, documentar narat de către Udo Samel și de către Kenneth Branagh și publicat de către BBC în anul 2006, narat în engleză ;

TeamWorx Produktion für Kino und Fernsehen GmbH, ARD Degeto Film, EOS Entertainment, RAI Radiotelevisione Italiana, Rundfunk Berlin-Brandenburg (RBB), Südwestrundfunk (SWR) Westdeutscher Rundfunk (WDR) și Österreichischer Rundfunk (ORF), Stauffenberg sau Operațiunea Valkyrie, film apărut la 24 februarie 2004 în Germania ;

Alexandru M. Frîncu, Mărturii după 70 de ani, interviu cu Joseph Goebbels, Interviu relatat de Alexandru M. Frâncu, un român plecat de pe meleagurile natale încă din 1938, fost secretar general al Sindicatului Presei Străine; în timpul ocupației germane din Franța, în 1942, a avut ocazia de a sta de vorbă cu Joseph Goebbels, disponibil online la http://www.frontpress.ro/2012/04/joseph-goebbels-garda-de-fier-este-cea-mai-importanta-miscare-a-secolului.html, accesat la 19 mai 2014 ;

Discursul lui Adolf Hitler de la 19 iulie 1940, disponibil online la https://www.youtube.com/watch?v=6JPhmgJ8WAQ&app=desktop, accesat la 20 mai 2014.