Propagandă și Manipulare După Cel de al Doilea Război Mondial In Mass Media

=== 33f49543031866e6fff6ff8bb8ca0fc2ce780966_687406_1 ===

PROPAGANDĂ ȘI MANIPULARE DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ÎN MASS-MEDIA

CUPRINS

CAPITOLUL 1. CONTEXTUL EUROPEAN LA FINALUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Conferința de la Potsdam

Începutul Războiului Rece

Planul Marshall

Deutsche Mark

Delimitarea R.F.G./R.D.G.

Germania de Vest – Republica Federală Germană (R.F.G.)

Politica în Republica Federală Germană

Germania de Est – Republica Democrată Germană (R.D.G.)

CAPITOLUL 2. IMPUNEREA REGIMULUI COMUNIST

CAPITOLUL 3. MANIPULAREA SOVIETICĂ ÎN ROMÂNIA

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1. CONTEXTUL EUROPEAN LA FINALUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Germania, statul pe care dictatorul nazist Adolf Hitler a reușit să îl aducă în centrul atenției mondiale, prin acțiunile și expansiunea militară fără precedent, a avut foarte mult de suferit după cel de-al doilea război mondial.

În momentul capitulării din mai 1945, Germania pierduse aproape șapte milioane de oameni (peste șase sute de persoane murind în timpul bombardamentelor strategice ale Forțelor Aliate), alte câteva milioane fiind relocate în estul statului. Rețeaua urbană a fost distrusă, economia s-a prăbușit și în absența unor perspective politice și monetare, au început să apară și majore probleme sociale și economice.

În plus, după înfrângerea suferită și declanșarea așa numitului „Război rece”, Germania a fost fragmentată în două mari blocuri politice și militare, respectiv în blocul occidental și în blocul răsăritean.

După capitulare, Germania urma să fie guvernată de așa numita Comisie Aliată de Control, în zonele de ocupație clar delimitate de Aliați comandații militari ai acestora având putere absolută și acționând în comun acord.

Nici Berlinul, oraș aflat sub ocupația sovieticilor, nu a scăpat de fragmentare, el fiind împărțit în patru sectoare, respectiv trei sectoare de ocupație occidentală (zona devenind ulterior Berlinul Occidental) și un sector de ocupație sovietică – Berlinul de Răsărit, ce ulterior s-a transformat și în capitala Republicii Democrate Germane (RDG).

Conferința de la Potsdam

La scurt timp de la capitularea necondiționată (respectiv la data de 8 mai 1945), Aliații au decis în cadrul Conferinței de la Potsdam, ce s-a desfășurat în ziua de 2 august 1945, împărțirea Germaniei în patru zone de ocupație militară, respectiv:

Zona militară de ocupație franceză – în sud-vestul țării

Zona militară de ocupație americană – în sudul statului

Zona militară de ocupație britanică – în partea de nord-vest a țării

Zona militară de ocupație sovietică – în partea răsăriteană a statului

Astfel, fostele provincii ale Germaniei, situate la est de cunoscuta linie Oder – Neisee (respectiv Pomerania, Prusia Răsăriteană, dar și Silezia) i-au fost transferate Poloniei.

Iar zona Prusiei de răsărit, situată în apropierea Königsbergului, i-a fost anexată Uniunii Sovietice.

Aliații s-au înțeles cu prilejul Conferinței de la Potsdam și asupra unui program de descentralizare a Germaniei, aceasta urmând să fie împărțită în mai multe regiuni autonome, cu departamente administrative la nivel central limitate. Din păcate pentru Germania, toate planurile privind reorganizarea sa postbelică au fost abandonate, puterile Aliate începând să aibă tot mai multe probleme de comunicare, care, pe fondul acumulării tensiunilor, au dus la declanșarea Războiului Rece.

Puterile occidentale au încercat să pună în aplicare inițial Planul Morgenthau, aplicând politica denumită politica „pământului sărat”.

Acest plan viza împărțirea Germaniei la finalul celui de-al doilea război mondial, măsurile dure ce urmau să fie luate de Forțele Aliate având scopul de a-i elimina acesteia orice posibilitate de a mai declanșa un potențial conflict armat.

Planul Morgenthau, conceput de secretarul Trezoreriei americane, Henry Morgenthau, prevedea:

Împărțirea Germaniei în două state independente

Internaționalizarea și anexarea către țările vecine a principalelor centre de minerit și industrie germane (cu regiunile Ruhr, Saar și Silezia de Sus)

Demontarea și distrugerea întregului arsenal al industriei grele a Germaniei

Planul a fost prezentat Aliaților, care în mare, au fost de acord cu el.

Mai mult, la conferința desfășurată la Quebec (16 septembrie 1944), președintele american, Franklin Roosevelt a reușit să-l convingă și pe premierul Marii Britanii, Winston Churchill, de necesitatea punerii în aplicare a acestuia, ulterior structura planului fiind modificată chiar de Churchill.

Ulterior, în ciuda faptului că planul Morgenthau a fost în mod oficial respins, conținutul acestuia a influențat semnificativ politica aplicată Germaniei de către Aliați, regiunea germană cu cele mai mari zăcăminte minerale, Saar, fiind ocupată de francezi în anul 1947.

Tot ca urmare a înțelegerii de la Potsdam peste trei milioane de germani care se mai aflau, după cel de-al doilea război mondial, pe teritoriile situate în partea de răsărit a țării, au fost expulzați. Și tot cu prilejul acelei întâlniri s-a luat și decizia ca milioane de germani să fie transferați din Uniunea Sovietică, Polonia, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, România.

Nu de puține ori, etnicii germani au căzut victimele unor acte de răzbunare de o violență ieșită din comun, deportarea în fosta Germanie nazistă fiind cea mai bună soluție la acea vreme. Conform statisticilor, peste 12 milioane de germani au reușit să plece din partea de răsărit a Europei, aproape un sfert dintre aceștia murind fie din cauza condițiilor precare în care s-au realizat evacuările, a foametei, a epuizării, ori a condițiile deosebit de proaste de care au beneficiat în taberele de refugiați, fie tratamentului la care au fost supuși de unii militari ori civili dornici de răzbunare.

Uniunea Sovietică a ținut să-și plătească polițele în fața germanilor, peste 150 de mii de persoane fiind deportate în celebra Siberie.

Începutul Războiului Rece

Odată cu trecerea timpului, neînțelegerile și rivalitățile dintre puterile occidentale și Uniunea Sovietică au început să fie tot mai mari.

În plus, îngrijorate de gradul de sărăcie al populației germane, care se accentua continuu, SUA, Marea Britanie și Franța au început să-și modifice politica aplicată inițial Germaniei, deteriorarea situației economice a acesteia fiind evidențiată pentru prima dată de însuși secretarul de stat american, James F. Byrnes, în discursul său oficial ținut la Stuttgart (6 septembrie 1946) și denumit sugestiv „Redefinirea politicii față de Germania”.

Preocupați de situația economică a Germaniei, occidentalii au decis extinderea celebrului plan Marshall și pentru germani.

Planul Marshall

Planul Marshall, denumit oficial European Recovery Program (E.R.P.) a fost planul conceput de americani pentru reconstrucția și susținerea economică a statelor europene, după cel de-al Doilea Război Mondial.

Lansat oficial la data de 5 iunie 1947, printr-un discurs al secretarului de stat al SUA, George Marshall, planul reprezenta un amplu program de asistență economică ce viza atât refacerea economiilor țărilor grav afectate de război, cât și stoparea extinderii comunismului, fenomen considerat responsabil de sărăcirea populației.

Planul a fost repede agreat de către europeni, miniștrii de externe Georges Bidault (Franța) și Ernest Bevin (Regatul Unit) semnând la finele lunii iunie a anului 1947 un comunicat prin care le invita pe toate cele 22 de state ale Europei să-și trimită reprezentanți la Paris, pentru schițarea comună a unui plan general de reconstrucție.

Propunerea nu a fost deloc pe placul mai marilor Uniunii Sovietice, care au catalogat planul americanilor drept „imperialism economic american” și le-au interzis statelor afiliate să ia parte la Conferința de la Paris.

Și asta deoarece rușii s-au temut foarte tare că, prin aplicarea planului Marshall exista un mare risc ca statele ce se aflau în sfera lor de influență să se desprindă de sub „tutela” URSS, ceea ce le-ar fi atras enorme pierderi economice, politice, dar și strategice.

Extinderea planului Marshall și pentru Germania occidentală a dus ulterior și la reforma monetară, ce fusese interzisă în timpul aplicării politicii ocupației militare. Prin intermediul reformei monetare (20 iunie 1948) s-au creat premisele introducerii celebrei Deutsche Mark – DM (marca germană) ca monedă națională, în acest fel fiind stopată inflația ce se afla în creștere exponențială.

Deutsche Mark

Reforma monetară s-a dovedit, în primii ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, imposibil de aplicat în Germania, SUA, Franța, Uniunea Sovietică și Regatul Unit nereușind să negocieze ceva în acest sens.

Pe fondul tensiunilor acumulate între statele aliate, în fiecare zonă germană erau impuse monedele proprii ale aliatului ocupant, americanii acționând după celebrele directive J.C.S. 1067 (funcționabile până în anul 1947) ce interziceau luarea oricăror „măsuri pentru întărirea financiară germană”.

Urmare a declanșării reformei monetare germane, SUA a început să tipărească noua monedă Deutche Mark (D.M.), aceasta înlocuind Reichmark-ul, ce încă mai era folosită. Inițial rata de schimb a fost de 1:1 pentru primele Reichmark, pentru următoarele fiind aplicat raportul de 10:1.

Reforma monetară i-a adus în pragul falimentului pe cei care își păstrau economiile în bani lichizi. Rușii s-au opus categoric introducerii acestei valute, în luna martie a anului 1948 ei luând decizia de a se retrage din sistemul de guvernare al Aliaților.

În luna iunie a aceluiași an ei au declanșat celebra criză a Berlinului, blocând toate rutele terestre care legau Germania Occidentală de Berlin. Ulterior însă au urmat aceeași procedură ca și Aliații și au creat marca est-germană a Republicii Democrate Germania (RDG), denumită deseori și Ostmark.

Urmare a blocadei instaurate de sovietici, foștii aliați ai acestora au declanșat așa-numitul pod aerian, prin intermediul căruia s-a reușit aprovizionarea corespunzătoare a tuturor germanilor ce au fost surprinși de inițiativa rușilor în partea vestică a Berlinului.

Marca germană a început să fie tipărită de către oficialii federali germani numai începând cu anul 1955, doi ani mai târziu, ca urmare a integrării în cadrul Republicii Federale Germania (RFG) a Protectoratului Sarre (constituindu-se landul Saar) francul saar fiind oficial înlocuit cu D.M.

Delimitarea R.F.G./R.D.G.

Cele două state germane, cunoscute și ca Germania de Vest (Germania Occidentală) și Germania de Est, au fost proclamate la momente diferite. Astfel, Republica Federală Germania (R.D.G.) – Bundesrepublik Deutschland – a fost proclamată în ziua de 23 mai a anului 1949, pe teritoriul ocupat de Aliații occidentali, capitala acesteia fiind stabilită la Bonn. Ulterior, R.F.G. și-a proclamat suveranitatea la 5 mai 1955.

Republica Democrată Germană (R.D.G.) a fost proclamată pe teritoriul ocupat de sovietici, la data de 7 octombrie a anului 1949, capitala nou înființatei Deutsche Demokratische Republik fiind stabilită la Berlin.

Berlinul a fost și el împărțit în Berlinul Răsăritean și Berlinul Occidental (înconjurat total de teritoriul RDG), cetățenii R.F.G. locuind în Berlinul de Vest, care legal nu făcea parte din Germania Occidentală.

Nou înființata Republică Federală Germană (R.F.G.) a devenit în timp un aliat important pentru SUA, Franța și Regatul Unit, economia statului înregistrând o creștere fără precedent (așa numitul miracol economic german – Wirtschaftswunder), după reforma monetară produsă în anul 1948, dar și după ajutorul substanțial primit prin intermediul celebrului plan Marshall.

Restul fostei Germanii naziste, Germania de Est (Republica Democrată Germană – R.D.G.) a fost inițial ocupată de sovietici, care din mai 1955 au convenit să o considere țară aliată, în acest fel U.R.S.S. încercând să le demonstreze statelor lumii eficacitatea sistemului economic de tip comunist.

În R.D.G. economia funcționa pe sistemul sovietic, statul fiind guvernat printr-o politică autoritară. Devenită cea mai avansată și prosperă țară din Europa răsăriteană, R.D.G. susținea că este un stat protocolar, pe teritoriul căruia funcționează democrația de tip popular. În ciuda acestor perspective, marea majoritate a germanilor din R.D.G. își doreau să ajungă pe teritoriul RFG, unde sistemul politic, economic și social era unul net superior.

Anul 1952 a fost un an important atât pentru R.F.G. cât și pentru R.D.G., liderul U.R.S.S., Iosif Vissarionovici Stalin, propunându-le occidentalilor, prin intermediul mai multor note (denumite ulterior Notele lui Stalin) o reunificare a Germaniei, cu degajarea puterilor aliate în Europa Centrală.

În ciuda faptului că propunerea sa inițială (Nota lui Stalin din 10 martie 1952) a fost respinsă de statele occidentale, care au considerat propunerea ca fiind lipsită de sinceritate, liderul sovieticilor nu s-a lăsat păgubaș, el elaborând alte trei astfel de inițiative (Notele lui Stalin din 9 aprilie, 24 mai și 13 august 1952).

Coincidență sau nu, cea de-a treia Notă concepută de Stalin a fost dată publicității cu doar o zi înaintea semnării oficiale a Tratatului Comunității Europene de Apărare (E.D.C.), pe care liderul sovietic l-a condamnat vehement ori de câte ori a avut ocazia.

Germania de Vest – Republica Federală Germană (R.F.G.)

Pe lângă creșterea economică fără precedent și stabilizarea de la nivel social, Republica Federală Germană a devenit un aliat tot mai apropiat occidentalilor, care au început treptat să le acorde libertate oficialilor din R.D.G., aprobând chiar crearea unui Consiliu Economic pentru zonele controlate, ceea ce echivala cu punerea bazelor înființării unui viitor guvern democrat.

Republica Federală Germania a intrat într-un amplu proces de dezvoltare, mai ales după noiembrie 1948, când a fost semnată celebra Înțelegere de la Petersberg. Astfel, la finalul celui de-a Doilea Război Mondial, Franța s-a găsit într-o situația fără precedent, ea având nevoie de resurse pentru reconstrucție. Dependentă de resursele ce se găseau în minele germane, Franța propusese în anul 1945, la inițiativa lui Jean Monnet, un așa numit „plan global de modernizare și dezvoltare economică”, prin care ar fi trebuit să preia controlul acestor mine, redirecționând producția de cărbune spre economia franceză, în detrimentul celei germane.

În anul 1949, după discuții tensionate vizând controlul asupra regiunii bogate în zăcămintele de cărbune, Monnet pune bazele viitoarei Comunități Europene, idee care a fost imediat acceptată și preluată și de fostul prim-ministru francez, Jean-Baptiste Nicolas Robert Schuman (ministru de externe la acea vreme).

Planul lui Monnet a fost făcut public în ziua de 9 mai 1949 de către Schuman („Declarația lui Schumann”), acesta fiindu-i adus la cunoștință și proaspătului cancelar german Konrad Adenauer.

Conform proiectului, întreaga producție franco-germană de oțel și de cărbune urma să fie administrată de către o organizații independente, de o autoritate supremă.

„Declarația lui Schumann” a fost foarte bine primită de state ca Italia, Germania de Vest, Belgia, Luxemburg sau Olanda, în anul 1952 fiind semnat Tratatul de la Paris, prin care s-a înființat C.E.C.O. (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Jean Monnet fiind primul președinte al acesteia.

Prin intrarea în CECO, R.F.G. a progresat spre statutul suveranității totale, ea începând să fie considerată de către vecinii săi europeni o țară cu drepturi egale. După înțelegerile purtate cu Anglia și cu Franța în anul 1954, Germania Vestică reușește să adere în anul 1955 la N.A.T.O.

Politica în Republica Federală Germană

Ulterior constituirii Consiliului Economic, S.U.A, Regatul Unit și Franța au acceptat și propunerea R.F.G. privind înființarea unei adunări constituante, împreună stabilind chiar și un acord ce viza atât statutul trupelor de ocupație aliate, cât și relațiile dintre toate cele patru state implicate.

În plus a fost demarat și procesul de unificare economică și politică pe zonele de ocupație ale aliaților, în ziua de 23 mai a anului 1949 R.F.G. promulgând prima sa lege fundamentală, Constituția – Grundgesetz.

După Constituție au urmat, în august 1949 primele alegeri, guvernul federal fiind înființat în 20 septembrie 1949, în fruntea acestuia aflându-se cancelarul Konrad Adenauer ce făcea parte din Uniunea Creștin Democrată Germană (C.D.U.). A doua zi, pe 21 septembrie 1949, statutul ocupației s-a schimbat în RFG, statul având puteri de autoguvernare, dar cu unele excepții clar stabilite de către Aliați.

Conform unei înțelegeri dintre R.F.G. și statele aliate, trupele acestora staționau pe teritoriul Germaniei de Vest pentru a asigura apărarea comună NATO, forțele aliate fiind sub controlul comenzii militare a acesteia.

După finalizarea mandatului cancelarului Adenauer (1949-1963), locul acestuia i-a fost luat de Ludwig Erhard (mandatul s-a întins în perioada 1963 – 1966). Iar ulterior, la conducerea guvernului RFG s-a aflat Kurt Georg Kiesinger (între anii 1966-1969), toate guvernele din perioada 1948 – 1966 fiind formate prin alianța grupurilor politice Uniunea Creștin-Democrată din Germania (denumită CDU) și Uniunea Creștin Socială din Bavaria – CSU, singure ori aliate cu Partidul Liber Democrat (sau FDP).

Cancelarul Kurt Georg Kiesinger a fondat în perioada guvernării sale așa numita "Mare Coaliție", aceasta fiind formată din C.D.U., C.S.U. și din Partidul Social Democrat (S.P.D.).

În timpul acestei guvernări s-au votat legile denumite "legile stării de urgență", partidele de la guvernare deținând peste două treimi din numărul voturilor. Considerate controversate, aceste legi ofereau posibilitatea ca, în situația în care ar fi fost instituită starea de urgență, să se poată trece la suspendarea mai multor drepturi și libertăți ce erau garantate de Constituție.

Până în momentul adoptării acestor legii, principalele formațiuni politice aflate în opoziție, respectiv F.D.P.- ul, Mișcarea Studențească Germană, sindicatele, dar și grupul ce se intitula Notstand der Demokratie (respectiv Democrația în Criză) au reacționat violent, în urma protestelor de stradă fiind semnalată și o tentativă de asasinat (1968) asupra lui Rudi Dutschke, liderul studenților socialiști. În anii ’70 au început celebrele procese de la Frankfurt în care au fost judecați criminalii de război de la Auschwitz.

În R.F.G. începe să se promoveze antinaționalismul și ecologismul, fostul lider al studenților, Rudi Dutschke, punând bazele înființării partidului Alianța ’90/Verzii, în cadrul căruia au fost atrași în mișcarea ecologistă foștii studenți protestatari de odinioară.

Popularitatea acestui partid a început să fie din ce în ce mai mare, în anul 1979 acesta reușind să intre în parlamentul landului Bremen, prin atingerea pragului de 5%. În același ani însă, liderul partidului a murit, din cauza unei afecțiuni pe care o căpătase în urma tentativei de asasinat căruia îi căzuse victimă.

Tot în perioada anilor ’70 s-a fondat și Fracțiunea Armata Roșie (numită RAF), o organizație teroristă ce a fost acuzată de comiterea mai multor atentate teroriste. Înființată în anul 1968, R.A.F. și-a încheiat activitatea după 30 de ani.

În anul 1968, cu ocazia alegerilor desfășurate, Partidul Social Democrat (SPD – Sozialdemokratische Partei Deutschlands), în fruntea căruia se afla Willy Brandt, a reușit să câștige voturile necesare pentru a forma, împreună cu Partidul Liber Democrat (FDP – Freie Demokratische Partei) un guvern de coaliție. Cancelarul Willy Brandt a fost șeful guvernului timp de cinci ani, el demisionând în luna mai a anului 1974, în urma unui scandal declanșat de unul dintre colaboratorii săi, despre care s-a descoperit că era spion, el figurând pe statele de plată ale cunoscutului serviciu de informații est-german, Stasi.

Noul guvern a fost fondat de către ministrul de finanțe social democrat, Helmut Schmidt, acesta obținând și sprijinul unanim al coaliției și guvernând până în anul 1982.

Reprezentantul liber-democraților, Hans-Dietrich Genscher, este numit vice-cancelar și ministru de externe, în vreme ce cancelarul Schmidt devine un aprig susținător al Comunității Europene și al alianței NATO, propunând chiar un angajament ce viza unificarea politică la nivel european, în parteneriat cu Statele Unite ale Americii.

Coaliția S.P.D. – F.D.P. se strică în anul 1982, când Partidul Liber Democrat se aliază cu Uniunea Creștin-Democrată din Germania și cu Uniunea Creștin Socială din Bavaria (CSU), alegându-l în funcția de cancelar pe președintele creștin-democraților, Helmut Kohl.

După alegerile naționale desfășurate în anul 1983, cancelarul Helmut Kohl a devenit cel mai puternic politician german, el controlând atât guvernul RFG, cât și Uniunea Creștin-Democrată.

Prin intrarea în parlament a formațiunii Alianța ’90 – Verzii (a înregistrat 5,6 % din numărul total al voturilor), alianța CDU – CSU (Christlich-Demokratische Union – Christlich-Soziale Union) a ratat șansa de a deveni o majoritate absolută în cadrul Bundestag.

Guvernul condus de cancelarul Kohl a revenit la putere în luna ianuarie a anului 1987, Partidul Liber Democrat și Alianța Verzilor câștigând mai multe locuri în parlament. Alianța CDU – CSU începe să piardă teren în fața votanților, președintele Partidului Social Democrat, Brandt, demisionând în anul 1987 (în locul său a fost ales Hans Jochen Vogel).

Germania de Est – Republica Democrată Germană (R.D.G.)

În Germania ocupată de Uniunea Sovietică, în luna aprilie a anului 1946, Partidul Social – Democrat (PSD) a fost obligat să fuzioneze cu Partidul Comunist, în urma fuziunii rezultând un nou partid, (SED – Die Sozialistische Einheitspartei Deutschlands). Ulterior, la alegerile din acel an, S.E.D. a reușit să se impună, el câștigând alegerile din acel an în mod detașat.

Noul partid, S.E.D., a declanșat o serie întreagă de congrese ale poporului (în perioada 1948 – 1949), iar sub îndrumarea și supravegherea strictă a rușilor, a elaborat un nou proiect de constituție, ce a fost adoptat în ziua de 7 octombrie 1949.

Tot în acea zi a fost proclamată și Republica Democrată Germană (R.D.G.), ulterior fiind constituite:

Volkskammer – Camera Poporului (camera inferioară a parlamentului R.D.G.)

Länderkammer – Camera Landurilor – care a fost abolită în anul 1958

În data de 11 octombrie a anului 1949, cele două camere reunite ale RDG l-au ales ca președinte pe Wilhelm Pieck, în vreme ce Partidul Socialist Unit a format guvernul.

Germania de Est (R.D.G.) a fost recunoscută în scurt timp, oficial, atât de sovietici, cât și de aliații acestora din partea Europei răsăritene, spre deosebire de „sora sa”, R.F.G., care a primit recunoașterea Uniunii Sovietice abia în anul 1973.

Astfel, în R.D.G. s-a dat startul constituirii unui stat de tip comunist, centralizat, monopartit, în 23 iulie 1952 fiind desființate și celebrele landuri (Länder), cărora le-au luat locul așa-denumitele Bezirke (districte). În ciuda faptului că în R.D.G. existau și alte partide, S.E.D. era cel care controla absolut totul pe teritoriul acesteia, de la guvern la toate instituțiile și organismului statului.

De altfel, pentru a avea control asupra celorlalte partide și organizații, s-a propus și ulterior aprobat înființarea Frontului Național, alegerile în interiorul R.D.G. fiind doar unele formale, la care se prezenta marea majoritate a populației, pentru a vota un număr minim de candidați (similar sistemului sovietic).

CAPITOLUL 2. IMPUNEREA REGIMULUI COMUNIST

În întreg acest context global, U.R.S.S. a reușit ca în scurt timp de la finalizarea celui de-al Doilea Război Mondial să „comunizeze” zona estică europeană, fără ca restul puterilor aliate să intervină. În țara noastră, armata U.R.S.S. a intrat inițial ca o armată inamică de ocupație, după momentul istoric 23 august 1944 statutul forțelor armate modificându-se în forțe armate aliate de ocupație. Abia în anul 1958, ca urmare a unei înțelegeri dintre Gheorghe Gheorghiu Dej și liderul sovietic Nichita Hrușciov, trupele sovietice au părăsit țara România.

Demn de menționat este faptul că statutul internațional al țării noastre fusese stabilit de Forțele Aliate în cadrul Tratatului de Pace de la Paris (1947), în conținutul acestuia prevăzându-se faptul că România rămânea în sfera de influență a U.R.S.S. Astfel țara noastră a fost considerată ca fiind țară învinsă în război, trupele militare ale Uniunii Sovietice având rolul de a impune pe teritoriul românesc toate prevederile Tratatului de la Paris.

În aceste condiții, U.R.S.S. a reușit destul de ușor regimul comunist în România, fapt realizat prin intermediul Partidului Comunist din România, ce luase ființă încă din anul 1921, în urma desprinderii comuniștilor din cadrul Partidului Socialist. După doar trei ani de înființare, Partidul Comunist Român a pus la cale în Basarabia o lovitură de stat, motiv pentru care s-a luat decizia interzicerii acestuia.

Partidul Comunist Român a revenit în viața publică românească după momentul 23 august 1944, când Regele Mihai a reușit să-l înlăture pe Mareșalul Ion Antonescu, cu sprijinul armatei române, dar și al partidelor democratice. Astfel, România a reușit să iasă din alianța Axei, ea continuând războiul cu Germania hitleristă împreună cu Națiunile Unite. Așa cum deja s-a menționat, comunismul a reușit să se impună în România cu rapiditate, mai ales în contextul politic internațional. Apărut în viața publică internațională după Revoluția din Octombrie (1917) din Rusia, comunismul și-a menținut și dezvoltat dominația prin intermediul terorii, al violențelor, dar și a crimelor.

În ciuda faptului că evoluția comunismului la nivel european s-a manifestat în mod diferit de la un stat la altul, aceste a reușit să se impună și să supraviețuiască zeci de ani ca urmare a politicii de represiune, politică ce era îndreptată împotriva oricui era considerat dușman, opozant. Și chiar dacă era menționată ca un principiu în ideologia partidului, așa numita „luptă de clasă” nu i-a împiedicat pe comuniști să încerce în permanență să își extermine adversarii, cărora de-a lungul timpului le-au fost atribuite diverse denumiri, respectiv „moșieri”, „burghezi”, „fasciști”, „imperialiști”, etc. Și nu de puține ori comuniștii și-au executat chiar foștii colegi, activiști de partid la rândul lor.

Principala cale prin care comunismul a înțeles să supraviețuiască și să de dezvolte a fost instaurarea terorii, a asasinatului moral, fizic dar și psihic, cu impact deosebit la nivelul maselor. Comunismul instaurat în România la finalul celui de-a Doilea Război era unul de tip evoluat, el fiind preluat după modelul sovietic, transformat și adaptat în cei peste 30 de ani de teroare, sub influența liderului Stalin. Prin intermediul cunoscutului N.K.V.D., Stalin a reușit să creeze așa numitele Comitete naționale de eliberare, pentru statele ce urmau să intre sub ocupația U.R.S.S. la finalul războiului, din care făceau parte diverși activiști ce se refugiaseră la Moscova.

După momentul 23 august 1944, când prin înlăturarea lui Antonescu, România a luat decizia să treacă de partea Uniunii Sovietice, s-a impus necesitatea stabilizării relațiilor cu colosul sovietic, și asta deoarece, chiar dacă pe plan teoretic țara noastră era independentă, ea fusese deja invadată de armata sovietică.

U.R.S.S. a invocat faptul că armata română este o armată inamică, ea luând prizonieri peste 150 de mii de militari români ce sperau într-un ajutor. Ulterior trupele sovietice au început să devasteze zone întregi din România, au ucis oameni, au rechiziționat diverse bunuri, astfel că în scurt timp țara noastră s-a transformat într-un imens teatru de operațiuni. În aceste condiții s-a luat decizia instaurării ordinii la nivel național, motiv pentru care la data de 12 septembrie a anului 1944 a fost semnată „Convenția de armistițiu”, prin care U.R.S.S. a primit libertatea, în calitatea sa de „înalt comandant aliat”, să monitorizeze modalitatea prin care erau exercitate pe teritoriul țării noastre libertățile civile, dar și cele politice.

Astfel, această Convenție de armistițiu s-a transformat într-o pseudo-constituție ale cărei prevederi limita drastic suveranitatea României, care intra sub „protectoratul” U.R.S.S., ce exercita în numele Alianței, restul puterilor aliate neimplicându-se în nici un fel în controlarea modului în care sovieticii înțelegeau să intervină pe teritoriul românesc.

Demn de menționat este faptul că, în anul 1944, în România se aflau puțin peste 1000 de comuniști, aceștia reușind însă să preia puterea statului, după tiparul general, caracteristic zonei est-europene. Astfel, folosindu-se de formula marii coaliții a Blocului Național Democratic, din care făceau parte comuniștii, social democrații și naționaliștii, Partidul Comunist Român ajunge să revendice în totalitate atât formarea guvernului României, cât și preluarea monopolului asupra puterii politice.

Așa numita „Falsa Mare Coaliție” s-a transformat în certitudine la data de 26 decembrie a anului 1944, când s-a publicat „Proiectul Platformei Frontului Național Democrat”, proiect la care au aderat, pe lângă Partidul Comunist Român și Frontul Plugarilor, P.S.D., o parte dintre sindicate, ca și Uniunea Populară Maghiară.

Profitând de contextul creat, comuniștii au început să se manifeste din ce în ce mai totalitar, el îndepărtându-i pe ceilalți lideri politici incomozi și preluând controlul în toate sectoarele considerate vitale, în paralel cu demersurile concentrare de acapararea sprijinului maselor largi ale populației.

În ciuda faptului că România avea un guvern (guvernul Rădescu), acesta avea o influență foarte limitată în luarea deciziilor importante pentru țară, toate „indicațiile” și deciziile venind direct de la Moscova, a cărei influență a crescut exponențial după vizita realizată la începutul anului 1945 de către Gheorghe Gheorghiu Dej și Ana Pauker. Cei doi lideri politici au primit asigurări, cu ocazia acestei vizite făcute la Moscova, că dispun de tot sprijinul de care au nevoie pentru a prelua controlul total asupra României.

La nivel internațional, la începutul aceluiași an, 1945, are loc Conferința de la Yalta, în cadrul căreia liderii Forțelor Aliate (S.U.A., Marea Britanie și U.R.S.S.) își împart lumea în diverse sfere de influență, Uniunii Sovietice revenindu-i zona estică și centrală a Europei.

În același timp în țara noastră încep să se acutizeze tensiunile pe scena politică, iar pe fondul acestora ministrul adjunct al Ministerului de externe al U.R.S.S,. Andrei Vașinski, s-a deplasat la București, unde i-a impus Regelui Mihai să înlocuiască guvernul Rădescu cu unul nou, în fruntea căruia trebuia să se afle dr. Petru Groza. În prima fază Regele Mihai a încercat să tergiverseze pretenția rușilor, dar în ziua de 6 martie a anului 1945 acesta a fost nevoit să confirme noul guvern Groza, din care făceau parte diverși reprezentanți ai Frontului Național Democrat, ca și ai grupării liberale în fruntea căreia se afla Gheorghe Tătărăscu.

Instaurarea guvernului dr. Petru Groza a reprezentat o schimbare majoră pe scena politică românească, Partidul Comunist Român devenind astfel forța politică decisivă. Astfel a început instaurarea în România a structurilor de tip sovietic, în paralel cu procesul complex de lichidare al adversarilor politici ce reprezentau un pericol pentru noua putere.

Imediat după instalarea guvernului Groza, la nivel intern se declanșează un proces complex de „sovietivizarea” României, comuniștii începând, prin diverse metode, să preia puterea în toate domeniile de activitate. Mai mult, ei au elaborat și un cadrul juridic adecvat, prin intermediul acestuia reușind :

Să confiște economia națională (impunând apoi planificări aberante)

Să perfecționeze și să dezvolte instituțiile de tip represiv

Să instituie regimul de muncă

Să instituie monopolul statului și al Partidului Comunist Român asupra presei naționale și locale

Să înceapă procesul de ideologizare al populației

Prima conferință a Partidului Comunist Român a avut loc în data de 6 octombrie a anului 1945, prilej cu care se decide alegerea unui comitet central, ca și a unui birou politic, membrii acestuia aflându-se la conducere până în anul 1952.

Liderul Gheorghe Gheorghiu Dej este ales secretar general al Partidului Comunist Române, iar ca secretari sunt aleși Ana Pauker și Teohari Georgescu. Din nefericire pentru partidele istorice din România, marile puteri Aliate, S.U.A. și Marea Britanie au recunoscut guvernul dr. Petru Groza în ziua de 4 februarie a anului 1946, în acest fel Partidul Comunist Român primind mână liberă în țara noastră.

La mijlocul lunii noiembrie ale aceluiași an, s-au organizat primele alegeri, așa zisa asigurare a cadrului democratic pentru desfășurarea acestora nefiind decât o simplă concesie de ordin tactic din partea liderilor comuniști. La scurt timp au început să se sesizeze și diferențele dintre viziunea U.R.S.S. asupra libertăților politice și exigențele impuse de opoziția democratică. Blocul Partidelor Democratice, coaliția falsă ce era dominată de membrii P.C.R, a avut drept principal scop elaborarea și constituirea unui cadru prielnic prin intermediul căruia să se reușească mobilizarea resurselor generale pentru eliminarea oricăror încercări de manifestare și eventual impunere din partea partidelor democratice din România.

Demn de semnalat este faptul că, în Decretul – Lege nr. 2219/16.07.1946, emis de guvernul dr. Petru Groza a omis deliberat să facă vreo precizare legată de independența birourilor din cadrul secțiilor de vot, ca și de transparența numărătorii voturilor.

Organizarea alegerilor a venit pe fondul unui deficit de legitimitate deosebită a guvernului Petru Groza, la care se adăuga un suport destul de mic din partea marii majorități a populației. Pentru aceasta, în lunile anterioare alegerilor, membrii P.C.R. au făcut eforturi deosebite pentru a mobiliza întreg aparatul de stat de care dispuneau pentru a dezvolta și implementa propaganda oficială. Pe lângă acest partizanat al administrației centrale, autoritățile centrale au profitat din plin de puterea de care dispuneau, ele anihilându-i prin violențe fizice pe toți potențialii candidați din partea partidelor democratice române.

În acest context, alegerile ce s-au desfășurat la finele anului 1946 au generat impresia falsă a legitimității democratice a noii minorități politice pe care o reprezenta Partidul Comunist Român. Ziua alegerilor a rămas în istorie drept ziua neagră a democrației, aceasta fiind de altfel consemnată și în unele depoziții ale emisarilor occidentali, ca și în arhivele și memoriile partidelor democratice din România.

Conform acestora, în ziua alegerilor partidele democratice, respectiv reprezentanții acestora nu au avut acces în secțiile de votare, mulți dintre votanții partidelor de opoziție fiind agresați fizic, cu intervenția în forță a autorităților represive în cadrul activității de vot, toate acestea contribuind la realizarea obiectivului propus de către Partidul Comunist Român, respectiv acela de a împiedica o posibilă victorie a partidelor democratice din România.

Toate problemele ce s-au semnalat în ziua alegerilor în România au fost urmare de fraudarea alegerilor, rezultatele acestora fiind amânate de mai multe ori, până în ziua de 22 noiembrie a anului 1946. Atunci s-a anunțat victoria oficială a Blocului Partidelor Democratice (Partidul Comunist Român având majoritatea), cu un procent covârșitor (aproximativ 70 % din numărul total al voturilor exprimate) și un număr de 348 de locuri în ceea ce avea să devină Adunarea Națională.

Comparativ cu numărul imens de locuri așa zis obținute de către Blocul Partidelor Democratice, autoritățile române au anunțat că Partidului Național Țărănesc îi reveneau doar 32 de locuri, în vreme ce alte 33 de locuri erau dedicate celorlalte partide ce nu făceau parte din Blocul Partidelor Democratice.

Reacția partidelor democratice la această fraudare masivă nu a întârziat să apară, ca și cea a S.U.A. și Marea Britanie, care au denunțat frauda comisă în alegeri, ca și lipsa e credibilitate a rezultatelor oficiale. Sprijinite puternic de U.R.S.S., autoritățile române s-au arătat indiferente la reacțiile Aliaților, comunismul fiind instaurat oficial, prin intermediul alegerilor fraudate, în România.

Concluzionând, se poate aprecia că instaurarea comunismului în țara noastră s-a realizat pe parcursul a patru etape clar delimitate, respectiv:

Instaurarea guvernului condus de dr. Petru Groza, guvern ce era controlat de membrii Partidului Comunist Român, prin obligarea Regelui Mihai (de către reprezentantul Ministerului de Externe a U.R.S.S.) să numească acest guvern, după demiterea guvernului ce era condus de către generalul Nicolae Rădescu. Sub amenințarea executării tinerilor ce fuseseră arestați de armatele U.R.S.S. în perioada noiembrie 1944-februarie 1945, Regele Mihai a cedat șantajului și a numit guvernul Groza, guvern în spatele căruia se aflau comuniștii

Alegerile din luna noiembrie a anului 1946, ce s-au derulat sub teroare și amenințări, pe fondul regimului impus de comuniști la nivel central. Pe lângă intimidarea electoratului, puținii membrii ai Partidului Comunist Român au reușit să falsifice rezultatele alegerilor de la nivel central, profitând de influența deosebită pe care o avea în mod direct comisia centrală. În ciuda rezultatelor anunțate, comuniștii (în speță Blocul Partidelor Democratice) nu erau adevărații câștigători, alegerile fiind câștigate cu 78% de către Partidul Național Țărănist. Cifrele au avut la bază procesele verbale întocmite de țărăniști în secțiile de votare organizate pe întreg teritoriul României.

Distrugerea principalelor partide de opoziție, respectiv PNL, PSD și PNȚ, prin procesul ce a fost declanșat împotriva liderilor acestora (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, etc.), ce au fost acuzați de trădare, ca și de complot la adresa ordinii de stat.

Gestul Regelui Mihai (realizat la data de 30 decembrie 1947) de a abdica sub amenințarea cu moartea, la care s-a adăugat amenințarea uciderii tinerilor români arestați de armatele sovietice la finele celui de-al Doilea Război Mondial. În aceeași zi a abdicării, liderii Partidului Comunist Român au proclamat Republica Populară Română, astfel reușindu-se înlăturarea ultimei instituții ce era garantul constituționalității, monarhia.

CAPITOLUL 3. MANIPULAREA SOVIETICĂ ÎN ROMÂNIA

Anul 1948 a rămas în istorie drept momentul în care puternicul Kremlin a reușit să se impună în toate țările ce se aflau sub influența/dominația sa, instaurând regimul totalitar socialist, bazat pe doctrina stalinistă, realizându-se lichidarea tuturor opozițiilor politice, exproprierea marii burghezii, ca și instituirea unui monopol ideologic în interiorul nou-createlor partide comuniste (respectiv celebrul marxist/leninist/stalinist).

În acest moment s-a reușit delimitarea clară a celor două sisteme politice antagonice, respectiv:

Sistemul capitalist – în care se remarca Statele Unite ale Americii și aliații săi din Occident, care au reușit să pună bazele celebrei Alianțe Nord-Atlantice, N.A.T.O.

Sistemul socialist – în care s-a impus U.R.S.S. și statele din așa numita „democrație populară”, în realitate aflate sub stricta supraveghere a colosului sovietic, care au reușit să inițieze Tratatul de la Varșovia

De-a lungul anilor, între cele două sisteme politice, s-au sesizat numeroase confruntări în plan ideologic, în plan cultural, ca și în plan politic și economico-social, un rol important fiind deținut de către mass-media vremii, care în mod permanent a promovat și alimentat disputa acestor sisteme antagonice.

În acest context, ce s-a prefigurat a fi deosebit de tensionat, relațiile derulate de țara noastră cu restul statelor lumii au cunoscut evoluții spectaculoase și uneori dificil de prognosticat, primul pas major făcut de România în perioada Războiului Rece fiind semnarea Tratatului de pace cu Puterile Aliate Asociate.

Prin semnarea acestui Tratat, țara noastră a reușit să iasă de sub influența Convenției de armistițiu, ea transformându-se, cel puțin la nivel teoretic, într-un stat suveran și independent.

Ulterior celei de-a doua deflagrații mondiale, politica externă a țării noastre s-a subordonat „indicațiilor” primite de la Moscova, cele două state (ca și restul statelor de sub influența sovietică) încheind așa numitele „tratate de prietenie”, în conținutul cărora părțile își luau angajamentul de a lua toate măsurile ce se impunea în vederea înlăturării tuturor amenințărilor posibile, în paralel cu participarea la diversele acțiuni internaționale ce erau dedicate asigurării păcii, ca și a securității statelor.

Ca urmare a tratatului semnat de dr. Petru Groza și Molotov prevedea obligația părților de a nu încheia nici un fel de alianță și nici de a nu se implica în coaliții ori măsuri îndreptate spre cealaltă parte, în paralel cu o consultare comună asupra tuturor problemelor internaționale ce le vizau interesele părților, punându-se bazeze principiului independenței, al respectului reciproc, ca și al suveranității naționale și implicit al unui neamestec în probleme interne ale statului partener.

În plus, în conținutul acestui tratat, se prevede în mod explicit rolul pe care îl juca U.R.S.S. în cadrul politicii externe a țării noastre, aceasta luându-și „angajamentul” să „se consulte” în „toate chestiunile internaționale” cu colosul sovietic.

Mai mult, se remarcă și lipsa oricărei baze reale a respectării principiului „respectului reciproc”, ca și al „suveranității naționale” și implicit al unui „neamestec în probleme interne ale statului partener”, țara noastră fiind ocupată de către sovietici, care își aveau reprezentanți în toate instituțiile și întreprinderile românești (aceștia fiind cei care trebuiau să-și dea acordul în cazul unor decizii importante), în vreme ce conducerea partidului era direct subordonată Kremlinului.

Se remarcă astfel că relațiile internaționale ale țării noastre se limitau practic numai la relațiile cu statele din aceeași sferă de influență sovietică, restul relațiilor cu alte state ale lumii fiind practic inexistente.

În tot acest context, pe fondul unor neînțelegeri între Groza și Molotov, la finele lunii mai a anului 1948 s-a semnat celebrul acord prin care U.R.S.S. a preluat Insula Șerpilor, țara noastră pierzând, după nordul Bucovinei și Basarabia, un important teritoriu al său, cu modificarea granițelor, aspect ce contravenea total termenilor Tratatului de pace semnat cu doar un an mai devreme.

Ulterior izolării Iugoslaviei de restul statelor socialiste aflate sub influența sa, Uniunea Sovietică reușește să înființeze C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), la care vor adera, rând pe rând, nu doar statele est-europene, ci și state ca Cuba, Republica Democrată Germană, Mongolia ori R.P.D. Vietnam, în acest fel colosul sovietic reușind să își impună interesele și concepțiile proprii în toate aceste state.

În această perioadă România nu a reușit să ia nici o decizie semnificativă fără a cere avizul prealabil al Uniunii Sovietice, fiind de notorietate faptul că inclusiv textul proiectului Constituției a fost în prima fază trimis spre „consultare” la Moscova, de unde s-a întors cu numeroase „sugestii”, ulterior conformării acestora dispunându-se supunerea textului modificat spre vot. Chiar și planurile dedicate dezvoltării economice ulterioare a țării noastre erau realizate în România, cu contribuția/influența deosebită a consilierilor U.R.S.S., ulterior liderul de la acea vreme al țării noastre, Gheorghe Gheorghiu Dej deplasându-se cu ele în fața lui Stalin, pentru a primi aprobarea acestuia.

La moartea liderului sovietic Stalin, în luna martie a anului 1953, înlocuitorul său a înțeles să modifice ușor politica internă, ca și politica externă a U.R.S.S. Hrusciov declarându-se pentru:

Coexistența liniștită a socialismului în proximitatea capitalismului

O oarecare destindere a relațiilor internaționale

Restabilirea relațiilor cu Iugoslavia

Ca urmare a acestei repoziționări a Moscovei, România a înțeles să se conformeze și ea politicii externe impuse de la Kremlin, în cursul lunii iunie a anului 1954 fiind reluate relațiile diplomatice cu Iugoslavia și ulterior încheiate mai multe acorduri privind colaborarea cu acest stat socialist, dintre care cel mai important a fost construcția comună a nodului de comunicație și de hidroenergie de la Porțile de Fier, pe fluviul comun, Dunărea.

Un an mai târziu, la data de 14 mai, toate statele socialiste, exceptând statul iugoslav, au semnat Tratatul de la Varșovia, creat ca urmare a inițiativei Uniunii Sovietice, urmare a acestui acord armatele tuturor statelor socialiste trecând sub comanda armatei sovietice.

Ulterior semnării și a tratatului de stat cu Austria, acest stat a redevenit unul suveran, impunându-se retragerea de pe teritoriul său a tuturor trupelor altor state, inclusiv cele ale sovieticilor, context în care liderul român Gheorghe Gheorghiu Dej a luat în discuție, în fața liderilor din partidul comunist, o eventuală retragere a trupelor sovieticilor din țara noastră, prin prisma faptului că nu se mai justifica prezența acestora pe teritoriul României.

Ideea i-a fost prezentată liderului sovietic Hrușciov cu ocazia vizitei acestuia la București, în luna august a anului 1955, ipoteza fiind respinsă cu agresiune de către acesta.

Ulterior primirii țării noastre în O.N.U. (decembrie, 1955) țara noastră a urmat pentru o perioadă „indicațiile” primite din partea sovieticilor, după anul 1958 sesizându-se o schimbare de atitudine la nivelul politicii externe a României, ce s-a orientat spre stabilirea și dezvoltarea diverselor relații economice cu alte state, un proiect amplu de retehnologizare al economiei românești, dar și o reorganizare politică, Gheorghe Gheorghiu Dej fiind desemnat președinte al Consiliului de Stat și începând să reprezinte statul român în planul relațiilor internaționale, alături de Corneliu Mănescu (noul ministru al Externelor) și de președintele Consiliului de Miniștri, Ion Gheorghe Maurer.

După o perioadă deosebit de prolifică României pe plan internațional, Gheorghe Gheorghiu Dej a luat decizia declarării independenței Partidului Muncitoresc Român, ca și a României, în perioada 15/22 aprilie a anului 1964 fiind adoptată Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești, cu ocazia Plenarei Comitetului Central al P.M.R.

Gestul a avut un ecou deosebit pe plan internațional, presa din întreaga lume rezervându-i țării noastre spații extinse în tiraj. Luată prin surprindere, media din Uniunea Sovietică a preferat să nu se implice, liderii sovieticii provocându-i pe șefii restului statelor socialiste din sfera de influență a U.R.S.S. să critice România, acuzând-o de naționalism.

Politica extinderii și întăririi relațiilor de prietenie cu statele din proximitate, inițiată de liderul Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost preluată și mult îmbunătățită de predecesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu, care a fost ales în luna iunie a anului 1965 secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, la începutul lunii decembrie a anului 1967 acesta preluând și funcția președintelui Consiliului de stat al R.S.R. (Republica Socialistă România).

Venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu a reprezentat un adevărat moment de cotitură pentru politica externă a României, aceasta fiind structurată pe baza principiului:

Independenței și suveranității naționale

Avantajului reciproc

Egalității în drepturi

Neamestecului în treburile interne

Noul lider comunist a început să promoveze o politică externă deosebit de activă, începând de la alianțele cu statele socialiste din vecinătatea României și demarând noi relații de colaborare cu statele occidentale, ca și cu statele aflate în curs de dezvoltare.

Spre deosebire de predecesorul său, Ceaușescu nu a fost adeptul politicii „pașilor mărunți”, cu analizarea tuturor ipotezelor pentru a nu intra în contradicție cu „recomandările” ce veneau de la Kremlin, ci a preferat să acționeze în mod direct și tranșant, atrăgându-și nu doar interesul mediei internaționale, ci și suportul românilor.

Nicolae Ceaușescu a reușit să-i surprindă pe restul liderilor comuniști din statele socialiste criticând în public amestecul Uniunii Sovietice în relațiile interne ale P.C.R. (luna mai, 1966), sau stabilind relații diplomatice cu partea democrată a fostei Germanii hitleriste, Republica Federală Germană (ianuarie, 1967), spre contrarierea statului comunist german și uimirea U.R.S.S., care aprecia că doar ea poate iniția și dezvolta astfel de relații cu un stat de talia R.F.G.

Iar apropierea deosebită a liderului Nicolae Ceaușescu de omologul său de peste Dunăre, Iosip Broz Tito, s-a datorat incidentului din Cehoslovacia, care i-a apropiat foarte mult pe cei doi lideri comuniști, aflați sub sfera aceluiași pericol iminent.

Instaurarea lui Mihail Gorbaciov în fruntea Uniunii Sovietice și ulterioarele proiecte instaurate de acesta la nivelul întregului colos sovietic au afectat nu doar teritoriul național, ci și teritoriile regionale din proximitatea U.R.S.S. Procesul dedicat restructurării interne, ce a vizat nu doar economia Uniunii Sovietice, ci și societatea și inclusiv așa-numitul partid-stat, caracteristic statelor socialiste, s-a derulat prin intermediul deja consacratelor concepte, respectiv:

Perestroika

Uskorenia

Glasnost

Gândirea politică nouă a liderului Gorbaciov, ca și influența deosebită la nivelul statelor socialiste a controversatei perestroika, a determinat, în scurt timp, o abordare inedită nu doar a relațiilor Uniunii Sovietice cu restul statelor din sfera sa de influență, ci și cu marile state capitaliste ale lumii. În încercarea sa de a-și atrage simpatia statelor occidentale, ca și de a șterge din conștiința opiniei publice internaționale conceputul asociat Uniunii Sovietice, de către președintele SUA, Reagan, respectiv „imperiul răului absolut”, liderul sovieticilor începe o amplă campanie pacifistă la nivelul continentului european, cu evidențierea diverselor valori umane și diminuarea consacratelor „valori de clasă”, în paralel cu disponibilitatea declarată de a diminua considerabil volumul armamentului nuclear al Uniunii sovietice.

În ceea ce le priveau pe statele socialiste din proximitatea ori din aria de influență a U.R.S.S., liderul Gorbaciov înțelege să-și modifice radical politica pe care o derulaseră, până în acel moment, predecesorii săi, acesta nemaimpunându-le acestora un „curs” al Moscovei, și preferând să practice o politică a persuasiunii.

În opinia liderului sovietic, statele socialiste din sfera de influență sovietică ar fi trebuit să aibă în vedere realizarea unor restructurări de tip controlat, urmând modelul deja aplicat în interiorul U.R.S.S., aspect subliniat de Mihail Gorbaciov și cu prilejul vizitei derulate în țara noastră în cursul lunii mai a anului 1987, când a susținut că este bucuros de faptul că activitatea „creatoare” derulată în cadrul Uniunii Sovietice este considerată a fi una „utilă” de către „statele frățești”.

Ulterior alegerii controversatului Mihail Gorbaciov în fruntea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, se remarcă faptul că relațiile dintre țara noastră și uriașul stat vecin intră într-o nouă etapă, ce după numai câțiva ani va duce la prăbușirea regimului comunist în țara noastră (ca și în restul statelor socialiste din această zonă a Europei).

Momentul apariției în fruntea opacei Uniuni Sovietice a unui lider de talia și anvergura politică a lui Mihail Gorbaciov a fost perceput cu deosebit interes de către toți marii lideri politici ai lumii, aceștia urmărind cu mare atenție nu doar planurile noului lider sovietic de reformare profundă a întregii societăți sovietice, ci și noua viziune pe care acesta o avea în raport cu politica externă contemporană.

Acest interes deosebit al liderilor politici occidentali pentru Mihail Gorbaciov i-a stârnit invidia liderului comunist din România, Nicolae Ceaușescu, ce era obișnuit să fie apreciat și recunoscut pentru independența pe care acesta încercase să o afișeze în raport cu U.R.S.S. Mai mult, Nicolae Ceaușescu a fost luat prin surprindere și de politica lui Gorbaciov dedicată numeroaselor reforme politice și economice derulate la nivel intern, dar și de deschiderea deosebită pe care au găsit-o pe scena politică internațională celebrele perestroika și glasnost, liderul comunist considerându-se amenințat de eventualele influențe ale acestora pe teritoriul țării noastre, în interiorul căreia predominau numeroase stereotipuri, ca și o serie întreagă de concepte ideologice cu mult depășite de contextul contemporan.

Deja obișnuit cu abordarea pe care o manifestase, în ultimii ani, în raport cu liderii moscoviți, abordare în care Ceaușescu nu prezenta nici un fel de inhibiții (spre deosebire de liderii din restul statelor socialiste din sfera de influență sovietică), liderul P.C.R. a apreciat că deține dreptul unei ascendențe asupra Moscovei, el ignorând total planurile elaborate și în curs de derulare ale noului lider, Mihail Gorbaciov, planuri ce vizau, printre altele, și renunțarea la orice fel de pretenții privind impunerea ori implicarea în diversele probleme de natură internă ale statelor din sfera de influență sovietică, liderilor acestora revenindu-le deplina libertate de a dispune/alege politica internă/externă, ca și relațiile derulate cu restul statelor lumii.

Chiar dacă și-a exprimat în repetate rânduri îndoiala cu privire la succesul reformelor pe care liderul sovietic le derulate în Uniunea Sovietică, Nicolae Ceaușescu a luat în calcul și consolidarea relațiilor cu acesta și implicit cu statul pe care Gorbaciov îl reprezenta și conducea, din dorința expresă de a-și asigura nu doar diversele materii prime ce erau necesare în cadrul puternicei industrii românești (dezvoltate în dezacord cu opinia U.R.S.S., după cum s-a evidențiat în cuprinsul prezentei lucrări), ci și o eventuală uriașă piață de desfacere pentru volumul tot mai mare al producției realizate în România.

Fin diplomat, Nicolae Ceaușescu a luat în calcul și inițierea și dezvoltarea unor contacte de tip personal cu noua „stea” politică a Occidentului, Mihail Gorbaciov, nu doar pentru a-și consolida poziția pe plan intern, ci mai ales pentru a-și întări imaginea (ușor șubrezită de interesul pe care reușise să îl stârnească noul lider sovietic) la nivel internațional. Mai mult, Nicolae Ceaușescu a descoperit cu uimire că principiile pentru care el, personal, militase în momentul venirii sale la putere, principii ce îi atrăseseră numeroase probleme (cea mai mare fiind considerată riscul invadării țării noastre de către forțele aliate ale Uniunii Sovietice, după modelul Cehoslovaciei, anterior menționat în cadrul prezentei lucrări) erau acum promovate chiar de liderul puternicului stat care avusese în plan o eventuală „pedepsire” a României.

În acest context, Nicolae Ceaușescu l-a invitat pe liderul Gorbaciov să facă o vizită în țara noastră, încă din cursul anului 1985, cu ocazia participării acesteia, în fruntea delegației Partidului Comunist Român, la Congresul al XXVII-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Demn de semnalat este faptul că politica reformelor, pe care o promova Mihail Gorbaciov în Uniunea Sovietică, a fost în mod diferit percepută în interiorul fostelor state socialiste, Ungaria și Polonia arătându-se receptive la ideile liderului sovietic, în vreme ce R.D.G., Cehoslovacia, dar și țara noastră au încercat din răsputeri să se țină la distanță de aceasta, considerând reformele sovieticilor ca fiind periculoase pentru buna derulare a politicilor interne.

Încă de la începutul deceniului al VIII-lea al secolului trecut, liderul comunist român a început să constate că, la nivel internațional, urmare a diverselor politici interne controversate pe care înțelesese să le aplice, are loc o erodare galopantă a capitalului său de imagine, în paralel cu accentuarea nemulțumirii populației, pe fondul înăspririi condițiilor de trai (determinată de intenția lui Ceaușescu de a achita într-un timp extrem de scurt diversele datorii acumulate la instituțiile financiare internaționale), căreia i s-a adăugat și o accentuare exponențială a așa-numitului cult al personalității.

După venirea la putere a liderului sovietic, Gorbaciov, ce, așa cum deja s-a menționat, a reușit ca într-un timp extrem de redus să-și atragă simpatia marilor lideri politici ai lumii (a se vedea contribuția acestuia la proiectul european comun, anterior prezentat), Nicolae Ceaușescu s-a trezit „aruncat” nu doar într-un con de umbră, ci el a devenit din ce în ce mai frecvent subiect de critică al unor importanți lideri de pe scena politică europeană și nu numai.

În vederea dezvoltării relațiilor dintre România și noua Uniune Sovietică, condusă de popularul Mihail Gorbaciov, Nicolae Ceaușescu face o vizită la Moscova în cursul lunii mai a anului 1986, ocazie cu care s-a reușit semnarea unor numeroase acorduri privind colaborarea celor două state în domeniul economic, în domeniul științific, în domeniul tehnic, dar și în cel cultural, în paralel cu definirea unor programe comune.

Cu toate acestea, conform mărturiilor vremii, liderul comunist al României nu a fost deloc mulțumit de rezultatele acestei întâlniri, la întoarcerea în țară acesta mulțumindu-se să declare doar că a fost o vizită scurtă de lucru, în urma căreia s-a reușit obținerea unor „bune rezultate”.

Așa cum deja s-a menționat în cuprinsul prezentului capitol, Gorbaciov fusese invitat în țara noastră încă din cursul anului 1985, acesta ezitând de mai multe ori înainte a opta pentru a veni în România, în cadrul unei vizite de lucru ce s-a desfășurat în perioada 25 mai – 27 mai 1987. Motivul acceptării acestei invitații de către liderul sovietic a constat în intenția acestuia de a distruge așa numita „blocadă informațională” ce se sesizase în raport cu recentele reforme pe care Gorbaciov le derulase în Uniunea Sovietică, acesta intenționând să-l convingă pe Ceaușescu că se impune necesitatea realizării unei democratizări a sistemului comunist din România, pe baze cu adevărat reale, și nu doar la nivel declarativ.

Cu ocazia sosirii la București a liderului sovietic, uriașul aparat de partid din România a organizat un miting în centrul capitalei, cei doi șefi de stat rostind în fața populației adunate discursuri oarecum paralele, în cadrul cărora atât Ceaușescu, cât și Gorbaciov au încercat să își prezinte și susțină viziunea proprie asupra diverselor probleme specifice dezvoltării construcției socialismului. Ulterior acestei vizite, Mihail Gorbaciov le declara în fața colegilor săi de partid că încearcă să dea dovadă de „răbdare și de principialitate” în relațiile cu liderul din statul vecin, România.

Și chiar dacă nu au fost realizate progrese deosebite în vederea implementării reformelor adoptate de Uniunea Sovietică în cadrul sistemului socialist din țara noastră, Ceaușescu a reușit să își atingă adevăratul scop al acestei întrevederi, respectiv o dezvoltare a relațiilor economice bilaterale derulate între cele două state, România aflându-se într-o poziție nu tocmai favorabilă.

Și după această vizită de lucru a lui Mihail Gorbaciov la București, Nicolae Ceaușescu a făcut dovada că a înțeles exact adevăratul scop urmărit de politica de tip reformator ce era promovată de liderul sovietic, și cu toate acestea a continuat să o renege, continuând să promoveze politica internă falimentară, ce îi adusese nu numai un imens deficit de imagine la nivel internațional, ci și tot mai numeroase nemulțumiri sesizate în rândul populației.

În ciuda diferențelor majore de opinie ce se remarcaseră între cei doi lideri comuniști, se remarcă faptul că relațiile de colaborare dintre cele două state nu sunt influențate în mod deosebit, atât intensitatea, cât și volumul schimburilor economice dintre România și Uniunea Sovietică derulându-se în parametrii stabiliți inițial.

Vizita liderului sovietic în țara noastră a atras interesul marii majorități a mediei occidentale, care a consacrat evenimentului spații importante, în conținutul acestora regăsindu-se și diverse informații privind izolarea impusă poporului român de Nicolae Ceaușescu, ca și regimul dictatorial pe care acesta îl practica tot mai frecvent, în ultimii ani.

Marea majoritate a discuțiilor dintre Nicolae Ceaușescu și Mihail Gorbaciov au avut în vedere consolidarea și dezvoltarea diverselor acorduri bilaterale dintre cele două state, ca și necesitatea dezvoltării unei colaborări economice deosebite, problema reformelor de natură politică fiind plasată pe poziție secundă.

Lăsând la o parte teama lui Nicolae Ceaușescu de „contaminare” cu eventualele efecte ale reformelor instaurate în Uniunea Sovietică, vizita lui Gorbaciov i-a facilitat acestuia ocazia de a le prezenta românilor numeroasele transformări ce erau în curs de derulare în statul vecin. Mai mult, Gorbaciov, profitând de ocazie, a declarat în fața Marii Adunări Populare, ce fusese convocată pentru a elogia relațiile de colaborare dintre România și Uniunea Sovietică, care sunt avantajele determinate de reformele implementate de el pe teritoriul U.R.S.S, cu:

Accentuarea importanței conferită de perestroika, dar și de glasnost

Sublinierea diversele probleme sesizate în cadrul marii majorități a domeniilor de activitate

Necesitatea unei reformări reale a partidului comunist

Necesitatea eradicării cât mai rapide a diverselor fenomene distructive, sesizate în interiorul regimului comunist, pentru cultul personalității, ca și nepotismul

Discursul lui Mihail Gorbaciov s-a dovedit a fi un adevărat „duș rece” pentru liderul comunist român, care nu se așteptase la așa ceva și care promovase sub forma sloganelor socialiste așa numita unitate dintre declarații și fapte. Nu în ultimul rând, cu ocazia întâlnirilor spontane pe care Gorbaciov le-a avut, pe perioada vizitei, cu o parte a populației din țara noastră, venită să-l întâmpine și aclame pe liderul sovietic care declanșare schimbarea mult dorită în statul vecin, acesta a avut ocazia să ia cunoștință de diversele critici adresate regimului socialist condus cu o mână forte de Nicolae Ceaușescu, aspect ce s-a regăsit în spații largi în cadrul mass-mediei internaționale, ce a relatat cu interes această întâlnire de la București.

Ulterior încheierii acestei vizite de lucru, Mihai Gorbaciov a concluzionat că aceasta i-a conferit un argument în plus pentru a continua seria reformelor declanșate în Uniunea Sovietică, el precizând că prin intermediul perestroikăi se urmărește finalizarea așa-numitelor demersuri dedicate instaurării forțate la nivelul unei societăți a așa-numitei „fericiri cu sila”.

De asemenea, Gorbaciov mai notează, tot urmare a acestei vizite, că se impune finalul sistemului de manipulare în masă a populației, a sistemului îndobitocirii conștiente, ca și sfârșitul reprobabilului sistem al manipulării, instaurat de regimul comunist depășit cu mult de contextul actualității.

Se impune a se aminti în conținutul prezentului capitol și mișcarea de revoltă care a avut loc la Brașov în data de 15 noiembrie a anului 1987, eveniment despre care au relatat pe larg instituții de prestigiu din mass-media internațională și ca a determinat decizia din data de 26 februarie a anului 1988 a Guvernului Statelor Unite ale Americii privind retragerea României a așa-numitei clauze a națiunii celei mai favorizate, eveniment ce urma să fie pus în aplicare începând cu luna iulie a aceluiași an.

După doar două zile de la acest anunț, România comunistă face publică o declarație în cuprinsul căreia anunță că s-a luat decizia renunțării, în relațiile de colaborare derulate cu Statele Unite ale Americii, la celebra „Clauză a națiunii celei mai favorizate”.

În același an, în cursul lunii mai, liderul ungur, Janos Kadar, ia decizia de a demisiona de la conducerea Partidului Comunist Ungar, locul acestuia fiind preluat de către reformatorul Karoli Grosz.

Ulterior vizitei lui Gorbaciov în țara noastră, Nicolae Ceaușescu s-a deplasat din nou la Moscova pentru a lua parte la festivitățile deosebite ce au fost organizate de Uniunea Sovietică cu ocazia aniversării a șapte decenii din momentul realizării celebrei Revoluții din Octombrie.

Și tot în același an, Ceaușescu l-a primit într-un mod deosebit pe președintele Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, Andrei Gromiko, care i-a și înmânat distincția cea mai înaltă a U.R.S.S., respectiv „Ordinul Lenin”, Ceaușescu străduindu-se să-l convingă pe acesta de justețea și necesitatea promovării politicii interne aflate deja în derulare în România.

La începutul lunii octombrie a anului 1988, liderul comunist Nicolae Ceaușescu, însoțit de soția sa, face o vizită oficială în U.R.S.S., ocazie cu care ies la iveală dovezile numeroaselor divergențe de natură ireconciliabilă dintre acesta și liderul Gorbaciov, bazate pe diferențele majore de opinie privind aspectele teoretice, dar și practice dedicate dezvoltării societății socialiste. Cu ocazia întâlnirilor oficiale ce s-au derulat între cei doi șefi de stat, liderul român a pus accentul pe necesitatea realizării unei intensificări deosebite a colaborării celor două state în domeniul economic, Mihail Gorbaciov declarându-se, la finalul acestora, mulțumit de rezultatele obținute, cu singurul regret legat de abordările teoretice și practice ale reformelor concrete în țara noastră.

La rândul său, Nicolae Ceaușescu, s-a arătat deosebit de reticent cu privire la adevăratele rezultate obținute pe parcursul acestei vizite de lucru, el declarând public că este mulțumit de acordul încheiat cu partea sovietică privind colaborarea în domeniul economic, fără a face nici un fel de referire la discuțiile purtate cu omologul său, pe temele politice de actualitate.

În cursul anului de cotitură, 1989, în vreme ce în restul statelor socialiste se constată o influență tot mai mare a reformelor declanșate de liderul Gorbaciov, liderul Nicolae Ceaușescu este tot mai izolat pe scena politică internațională, locul în care, odinioară, era apreciat și dat ca și exemplu restului țărilor din sfera de influență a Uniunii Sovietice.

Iar urmare a întâlnirilor pe care le-a avut cu Mihail Gorbaciov, Ceaușescu a constatat și o reducere considerabilă a interesului manifestat de acesta pentru o colaborare bilaterală cu România, în ciuda faptului că acordurile economice încheiate între cele două state au continuat să se deruleze, conform graficelor și înțelegerilor inițiale.

La începutul anului 1989, mai precis la finele lunii ianuarie, liderul comunist român a primit vizita secretarului Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Vadim Medvedev, în vederea semnării Planului privind colaborarea ideologică la nivelul celor două partide comuniste, în perioada 1989-1990, acestei vizite urmându-i o alta a unei delegații a Partidului Comunist din URSS, prilejuită la ceea ce avea să fie ultimul mare celebru congres al Partidului Comunist Român.

Se remarcă faptul că de la jumătatea anului, la nivelul relațiilor derulate între România și Uniunea Sovietică, nivelul de tensiune atinge valori impresionabile, ce se accentuează constant, odată cu anunțurile privind prăbușirea regimurilor comuniste din statele socialiste din zona european-centrală, respectiv din zona est-europeană.

Vizibil îngrijorat de mișcările sesizate în statele socialiste din jurul României, Nicolae Ceaușescu începe să bănuiască faptul că în spatele acestora s-ar afla nimeni altul decât liderul Mihail Gorbaciov și implicit efectele reformelor sale, el acuzând faptul că împotriva țării noastre se organizează o campanie dirijată din umbră de la Moscova.

În cursul lunii iulie a anului 1989, Nicolae Ceaușescu se întâlnește din nou cu liderul sovietic la București, cu ocazia derulării întâlnirii Comitetului Politic Consultativ din cadrul statelor ce erau semnatare ale Tratatului de la Varșovia, discuțiile dintre cei doi șefi de state fiind deosebit de tensionate, după cum au relatat, ulterior, martorii.

În aceeași perioadă, se constată tot mai multe nemulțumiri în rândul populației din țara noastră, mai ales sub imperiul transformărilor sesizate în statele socialiste învecinate (transformări ce erau bine ascunse de propaganda comunistă, sursele de informare reale fiind Europa Liberă și Vocea Americii, două posturi de radio interzise în țara noastră).

Politica dedicată dezvoltării economice pe care o promovase în ultimul deceniu liderul Nicolae Ceaușescu își pusese puternic amprenta asupra nivelului de trai al populației, proiectele construcțiilor megalomane, ca și regimul de austeritate prelungit, în vederea achitării datoriei externe a României, deteriorând dramatic situațiile materiale a marii majorități a populației. Iar prezența permanentă a organelor de represiune ale statului român comunist (în speță, Securitatea) în cadrul tuturor instituțiilor și domeniilor de activitate din țara noastră au transformat România într-un adevărat stat polițienesc.

În contextul în care Mihail Gorbaciov promova constant, cu orice ocazie, necesitatea realizării în toate statele socialiste a unor reforme reale, Nicolae Ceaușescu continua să promoveze cultul exagerat al personalității, preluat din zona est-asiatică, ca și megalomania.

Primul semn al revoltei în România s-a sesizat în cursul lunii martie, când mai mulți membrii marcanți ai Partidului Comunist Român, în fruntea căruia se afla nimeni altul decât Nicolae Ceaușescu, au înțeles să protesteze prin intermediul unei scrisori deschise trimisă la o importantă instituție media din străinătate (celebra „Scrisoarea celor șase”).

Și în scurt timp, liderul socialist român anunță că țara noastră a reușit să achite întreaga datorie externă a țării, în valoare de 11 miliarde $, înaintea termenului preconizat. În aceeași perioadă, respectiv în prima jumătate a lunii noiembrie, mai mulți studenți din București și din Cluj Napoca au încercat să protesteze împotriva regimului lui Nicolae Ceaușescu, prin intermediul unor pancarte improvizate pe care era scris cu litere de-o șchioapă „Vrem reforme!”. Protestatarii au fost reținuți, arestați și anchetați de către Securitate în Penitenciarul de la Rahova, principala acuzație fiind cea a propagandei îndreptată împotriva societății socialiste. Tinerii au fost eliberați în timpul derulării Revoluției din Decembrie 1989.

Ulterior căderii Zidului Berlinului (aspect evidențiat în cuprinsul anteriorului capitol al prezentei lucrări), a urmat schimbarea din funcție a liderului comunist al Bulgariei, Todor Jivkov (în luna noiembrie), în perioada 20.11-24.11. 1989 fiind organizat celebrul Congres al XIV-lea al Partidului Comunist Român, ocazie cu care Nicolae Ceaușescu a fost reales ca și lider suprem, cu reconfirmarea liderilor de vază ai partidului și menținerea întregii politici anterioare. La finalul discursului rostit de Nicolae Ceaușescu, acesta a menționat celebrul Pact Molotov-Ribbentrop, el solicitând anularea diverselor consecințe pe care acesta l-a avut asupra țării noastre, incluzând retrocedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord de către puternica Uniune Sovietică.

La începutul lunii decembrie a anului 1989, are loc la Malta o întâlnire de „grad 0” între S.U.A. și U.R.S.S., ocazie cu care Nicolae Ceaușescu a înțeles să se exprime și să îi transmită lui Mihail Gorbaciov numeroasele sale obiecții legate de agenda discuțiilor pe care acesta le derula cu omologul său american, în ciuda faptului că această întâlnire nu intra sub nici o formă în sfera relațiilor de tip bilateral ale României.

Mai mult, Nicolae Ceaușescu și-a exprimat improbabilitatea de a lua participa la celebra întâlnire planificată să se desfășoare în data de 4 decembrie 1989 între șefii partidelor comuniste din statele semnatare are Tratatului de la Varșovia, el impunându-i lui Gorbaciov condiția de a lua parte la această mare întâlnire numai în condițiile organizării unei întâlniri speciale România-U.R.S.S.

Solicitarea liderului comunist din România a fost acceptată de către Mihail Gorbaciov, Ceaușescu exprimându-și dorința abordării unor numeroase probleme dedicate colaborărilor economice bilaterale, în centrul acestora poziționându-se necesitatea unui import masiv al materiilor prime dedicate economiei României, ce intrase într-o criză fără precedent, criză ce se reflecta cu precădere asupra nivelului de trai al populației din țara noastră.

Întâlnire a avut loc în aceeași zi cu cea în care s-a derulat întâlnirea dintre șefii partidelor comuniste din statele semnatare are Tratatului de la Varșovia, în cadrul discuțiilor purtate între Ceaușescu și Gorbaciov evidențiindu-se nu doar problemele de natură economică, ci și potențialele evoluții sesizate la nivelul statelor socialiste, o atenție specială fiind acordată de liberul român viitorului regimului socialist în țara noastră.

În timpul discuțiilor purtate de cei doi lideri comuniști, s-au evidențiat din noul abordările contrare ale acestora privind posibilitățile dedicate unei dezvoltări viabile a socialismului, Nicolae Ceaușescu insistând ca la începutul anului 1990 să se organizeze o întâlnire a primilor miniștrii din cele două state în vederea analizării diverselor relații economice derulate între acestea, cu posibilitatea dezvoltării relațiilor româno-sovietice.

În fața propunerii lui Ceaușescu de a se organiza o conferință în cadrul căreia să se realizeze o analiză complexă a socialismului contemporan, liderul sovietic a reacționat destul de reticent, el încercând din nou să-l convingă pe omologul său român să declanșeze în România o democratizare a regimului comunist, nu doar la nivel formal, ci practic.

Ulterior acestei ultime discuții pe care a purtat-o cu Mihail Gorbaciov, Nicolae Ceaușescu a avut convingerea că numeroasele transformări ce fuseseră sesizate la nivelul restului statelor socialiste (inclusiv căderea emblematicului Zid al Berlinului) erau determinate, într-o anumită măsură, ori cunoscute de către liderul sovietic.
Și, în ciuda izolării deosebite pe care o cunoscuse în ultimele luni România, ca și pe fondul unei deteriorări deosebite a situației economice interne, liderul țării noastre a continuat să susțină că politica promovată și implementată de pe parcursul ultimelor decenii era cea mai potrivită țării noastre.

Se impune a se remarca faptul că, chiar dacă Nicolae Ceaușescu dăduse de nenumărate ori dovadă de o perspicacitate nativă ieșită din comun, de această dată el nu a avut capacitatea de a intui necesitatea adaptării politicii sale la trendul ce se remarca la nivelul întregii Europene comuniste, el continuând să rămână adeptul idealurilor socialiste de odinioară, fapt ce i-a determinat, după numai câteva zile, și colapsul.

Demn de menționat este faptul că țara noastră a fost unica din zona estică a continentului european în care trecerea la regimul democratic s-a realizat numai prin intermediul unei revoluții deosebit de violente, în cadrul căreia 1104 persoane și-au pierdut viața și alte aproape trei mii de persoane au fost rănite (peste 600 dintre acestea au fost militari), liderul Nicolae Ceaușescu și soția acestuia fiind împușcați în ziua de 25 decembrie a anului 1989.

Momentul „zero” al revoluției s-a declanșat în ziua de 16 decembrie, la Timișoara, când mai multe persoane s-au adunat să protesteze pașnic în fața bisericii reformate din Piața Maria, în susținerea pastorului reformat Laszlo Tokes, ce trebuia să fie evacuat. Mulțimii i s-au adăugat, treptat, alte câteva zei de oameni, de profesii și vârste diferite, ulterior începând altercațiile cu autoritățile din localitate, care au intervenit în încercarea de a împiedica creșterea numărului manifestanților. Plecat într-o vizită de lucru în Iran, Nicolae Ceaușescu nu s-a întors de urgență în țară, el preferând să organizeze o teleconferință și să solicite deschiderea focului, fără somație, asupra civililor ce manifestau pașnic, strigând sporadic „Jos, Ceaușescu!”. Ulterior primelor decese, ce au iritat și mai mult populația, se declanșează și lupte de stradă între forțele armate și civilii aflați în zonă, din transportoarele deplasate în zonă începând să se tragă asupra manifestanților.

Nicolae Ceaușescu s-a întors în România abia în ziua de 20 decembrie, când starea conflictuală se deteriorase deosebit, în cursul aceleiași seri el transmițând populației un mesaj televizat, în care îi cataloga pe protestatarii din Timișoara ca fiind „dușmanii Revoluției Socialiste”, manevrați de „forțe oculte din străinătate”.

A doua zi, respectiv în 21 decembrie a anului 1989, Nicolae Ceaușescu face o mare greșeală strategică, el convocând în centrul Bucureștiului așa numita Adunare populară, principalul scop urmărit fiind atragerea sprijinului populației pentru conducerea statului român și implicit a P.C.R. Mii de oameni, adunați din marile întreprinderi și uzine bucureștene, au ascultat discursul înălțător al liderului Nicolae Ceaușescu, care încerca să scoată în evidență numeroasele realizări ale regimului socialist pe care îl consolidase în România.

Pe fondul unor promisiuni ce vizau mărirea alocațiilor pentru copii și creșterea salariilor, în marea de oameni adunată de aparatul de propagandă s-a auzit sunetul produs de câteva petarde, moment în care s-a declanșat haosul, ce ulterior a cuprins și câteva orașe din țară (dimensiunea violențelor în acestea fiind însă cu mult mai redusă).

Ulterior fugii lui Nicolae Ceaușescu, în aceeași zi, la bordul unui elicopter, s-a reușit „ocuparea televiziunii libere”, în scurt timp fiind puse bazele unui guvern provizoriu din care făceau parte controversatul lider Ion Iliescu, dar și Petre Roman. În ciuda numeroaselor zvonuri și scenarii privind implicarea Uniunii Sovietice în Revoluția din Decembrie 1989, ca și apropierea lui Ion Iliescu de sovietici, respectiv a lui Petre Roman de occidentali, până în acest moment nu s-a reușit demonstrarea nici uneia dintre numeroasele supoziții sesizate de-a lungul anilor, abia după 28 de ani reușindu-se trimiterea în judecată a persoanelor găsite vinovate pentru alte evenimente violente ce s-au produs în București în primăvara anului următor, 1990, respectiv celebra Mineriadă.

BIBLIOGRAFIE

Autori români:

M. Bărbulescu et. all, Istoria României, București, Editura Corint, 2002

Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Țiu, 21 august 1968 – Apoteoza lui Ceaușescu, 2009, Editura Polirom

Elena Dragomir, Cold War Perceptions: Romania’s Policy Change towards the Soviet Union, 1960-1964, 2015, Cambridge Scholars Publishing

D. Deletant, Teroarea Comunistă în România. Gh. Gheroghiu-Dej și statul polițienesc 1948-1965, Iași, Editura Polirom

V. Georgescu, Istoria Românilor de la origini pânâ în zilele noastre, București, Editura Humanitas,1995

C. Ionescu, România.Viața politică în documente, 1946, București, Editura Litera, 1994

I.M. Pacepa, Cartea Neagră a securitții, București, Editura Omega, 1999

I. Scurtu, Istoria contemporană a României, București, Editura Fundația România de Mâine, 2002

Ioan Scurtu, Unanimitate deplină pentru condamnarea intervenției, în Dosarele Istoriei nr. 8 (24), București, 1998

V.Tismăneanu, Stalinism penTru eternitate, București, Editura Polirom, 2005

Autori străini:

Thomaneck Jürgen, Niven William John, Dividing and Uniting Germany, Psihologie Press, 2001

Gareau Frederick, Morgenthau's Plan for Industrial Disarmament in Germany, The Western Political Quarterly, 1961

M. Gorbaciov, Memorii, traducere de Pontbriant R., ediție îngrijită, note și anexe de Dan P., Editura Nemira, București, 1994

Dietrich John, The Morgenthau Plan: Soviet Influence on American Postwar Policy, New York: Algora, 2002

Weber Jürgen, Germany – 1945-1990: A Parallel History, Central European University Press, 2004

Jesse Russell, Ronald Cohn, Restatement of Policy on Germany, 2012, Book on Demand

Balabkins Nicholas, Germany Under Direct Controls: Economic Aspects of Industrial Disarmament 1945–1948, Rutgers University Press, 1964

Soulet, Francois, Istoria comparată a statelor comuniste, Editura Polirom, Iași, 1998

William E. Griffith, Relațiile chino-sovietice, 1964-1965, 1967, Cambridge, MIT Press

Tom Gallagher, Outcast Europe: The Balkans, 1789-1989: From the Ottomans to Milosevic, 2013, Routledge

M. Klimke, J. Scharloth, 1968 in Europe: A History of Protest and Activism, 1956–1977, 2010

Site-uri consultate:

http://al-doilea-razboi-mondial.uv.ro/fis/capitulare.html

http://docs.fdrlibrary.marist.edu/psf/box31/t297a01.html

http://germanhistorydocs.ghi-dc.org/sub_document.cfm?document_id=3082

http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/europe-day/schuman-declaration/index_ro.htm

https://www.britannica.com/event/Marshall-Plan

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/317534/Kurt-Georg-Kiesinger

http://www.britannica.com/EBchecked/topic/527766/Helmut-Schmidt

http://www.dntb.ro/sfera/63/scalat_p38-42.htm

http://www.lege-online.ro/lr-TRATAT-din%20-1947-(126153)-(1).html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-fost-insula-serpilor-inapoiata-urss-dupa-cel-de-al-doilea-razboi-mondial

http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_programatice/1964%20Declaratia%20PMR.pdf

https://www.congress.gov/congressional-report/104th-congress/house-report/629/1

Alte documente consultate:

Perspectivele independenței Europei de Est: CIA, Biroul pentru Estimări Naționale, Memorandum special Nr. 10-65, 18.02.1965

National Intelligence Estimate: Prospects for the International Communist Movement, C.I.A, 1964

Raportul Special al CIA: Politica Iugoslaviei față de Lumea Comunistă, 1965

The Yugoslav Military Elite, RAND prin CIA, Biroul pentru Analize Politice și regionale, 1977