Propaganda Regimului de Autoritate Monarhica
Propaganda regimului de autoritate monarhică
CUPRINS
INTRODUCERE
1.PROPAGANDĂ ȘI INSTITUȚII
1.1. Ministerul Propagandei Naționale
1.2. Frontul Renașterii Naționale și Garda Națională
1.3. Straja Țării
2.MIJLOACE DE INFORMARE ÎN MASĂ
2.1. Radiodifuziunea
2.2. Presa
3.PROPAGANDA FESTIVĂ ȘI CULTUL PERSONALITĂȚII
3.1. Propaganda festivă
3.2. Cultul Personalității
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
Introducere
După instaurarea guvernului condus de Patriarhul Miron Cristea în data de 10 februarie 1938, domnia lui Carol al II-lea întrunește o serie de caracteristici specifice regimurilor totalitare, unele dintre cele mai importante fiind instituționalizarea și aplicarea sistematică a unei complexe propagande politice. Pentru o deplină legitimitate a noului regim, se vor crea instituții noi și un nou cadru legislativ, care să faciliteze desfășurarea unei ample propagande a statului. Chiar dacă întreg aparatul propagandistic al regimului a fost folosit atât pe plan intern, cât și pe plan extern, prezenta lucrare tratează doar propagandă politică internă, desfășurată pe teritoriul național.
Teza de licență, „Propaganda regimului de autoritate monarhică”, are ca temă analiza propagandei politice interne ce a fost efectuată de regimul autoritar carlist între februarie 1938 și septembrie 1940. Obiectivul principal al lucrării este realizarea unei radiografii a evoluției propagandei în perioada autoritară a domniei lui Carol al II-lea. Se va incerca să se stabilească dacă această propagandă desfășurată de instituții a provocat rezultatele dorite de stat și de rege, dacă a reușit într-adevăr să creeze un „spirit de renaștere națională”, dacă a reușit să influențeze cu adevărat populația în încercarea de a crea o stare de solidaritate a acesteia cu regimul personal al lui Carol. Pentru a se îndeplini scopul menționat, se va porni de la prezentarea principalelor instituții carliste ce au ajutat sau coordonat întreaga propagandă oficială a statului. De asemenea, se va analiza cadrul legislativ care a permis crearea și funcționarea unui aparat de propagandă. Sunt analizate obiectivele propagandistice ale regimului, cât și categoriile sociale asupra cărora s-au desfășurat sistematic aceste acțiuni ale statului. Se încearcă o analiză a celor mai importante mijloace de informare în masă din acea vreme, presa și radioul. În ultimul capitol, se analizează dimensiunea festivă a aparatului de propagandă, prezentându-se celebrarea marilor sărbători naționale, în special cea a Restaurației carliste. Lucrarea se încheie cu un capitol dedicat conceptului de „cult al personalității”, în care s-a încercat o realizare a unei radiografii a acestuia.
Motivația alegerii temei a fost tratarea insuficientă a acestui subiect de către istoriografia românească. Propaganda politică ce a fost practicată de statele cu regimuri totalitare sau autoritare din secolul al XX-lea în România a reprezentat obiectul a numeroase lucrări de specialitate. Din păcate, istoriografia românească s-a ocupat, în special, de propaganda regimului comunist, iar cea din timpul domniei regelui Carol al II-lea, mai ales cea din anii regimului autoritar, a fost abordată doar tangențial. Au rămas problematici necercetate și o serie de izvoare încă nepublicate. Astfel, problemele legate de propaganda festivă, de ritual și ceremonial sau importanța instituțiilor în aparatul propagandistic au rămas destul de puțin cercetate. De asemenea, tema a fost aleasă și pentru că această perioadă reprezintă momentul în care propaganda politică a fost pentru prima dată instituționalizată și desfășurată sistematic pe întreg teritoriul României, acest procedeu fiind preluat și de regimurile nedemocratice ce au urmat, cel antonescian, dar mai ales cel comunist. Trebuie menționat că prin prezenta lucrare nu se încearcă o denigrare a persoanei regelui Carol al II-lea, ci doar prezentarea unui fenomen ce a fost instituționalizat și s-a dezvoltat în perioada regimului său.
În această lucrare s-au folosit, în mod repetat, anumite concepte și anumiți termeni ce au fost considerați definitorii pentru studiul efectuat. Termenul de „propagandă” reprezintă orice informație, idee sau doctrină care este folosită cu scopul de a influența opiniile, atitudinile ori comportamentul unui grup anume, pentru a obține anumite beneficii. Prin „propaganda regimului autoritar carlist” se poate înțelege ansamblul acțiunilor realizate de noul regim instaurat de rege, pentru a-și legitima existența în fața poporului și pentru a-i câștiga solidaritatea. Aceste acțiuni sunt săvârșite de către instituțiile statului, de către diferiți oameni politici sau chiar de către monarh, prin intermediul mijloacelor de informare în masă, prin dezvoltarea unei propagande festive ori prin discursuri. „Aparatul de propagandă” este considerat a fi totalitatea instrumentelor ce pot fi folosite pentru propagarea ideologiei oficiale (instituții, mass-media). Alt concept folosit frecvent pe parcursul lucrării este cel de „regim de autoritate monarhică” sau „regim autoritar carlist”. Acesta se referă la forma de guvernare instaurată de regele Carol al II-lea în data de 10 februarie 1938 și încheiată de abdicarea acestuia din 6 septembrie 1940. Este de remarcat faptul că, în urma studiului efectuat, s-a adoptat folosirea termenului de „regim autoritar”, în detrimentul celui de „dictatură”. Conceptul de „cult al personalității” reprezintă totalitatea acțiunilor cu rol propagandistic realizate prin autoritatea instituțiilor statului, cu scopul de a elogia realizările și virtuțile unui conducător, desfășurate pe durata vieții acestuia. Aceste acțiuni de preamărire a regelui Carol al II-lea s-au realizat prin vocea propagandiștilor regimului, în special a acelora care se aflau în fruntea instituțiilor publice.
Sursele folosite pentru realizarea lucrării sunt diverse: izvoare primare, cât și secundare. Lucrarea aduce o serie de informații inedite, dar nu exhaustive, despre un subiect tratat insuficient, aproape inexistent în literatura de specialitate. Perioada domniei regelui Carol al II-lea beneficiază de o multitudine de surse primare (documente de arhivă inedite, documente publicate, însemnări zilnice sau memorii), de bogate informații furnizate de ziare. Există, de asemenea, numeroase lucrări generale ce tratează această perioadă. Lucrările generale ajută la înțelegerea contextului și nuanțează principalele caracteristici ale regimului. Principalele probleme legate de propaganda regimului monarhic autoritar sunt expuse în cadrul unor lucrări generale coordonate sau scrise de istoricul Ioan Scurtu, precum „Istoria romanilor” (volumul VIII) sau „Istoria românilor în timpul celor patru regi” (volumul III). Totuși, ideile centrale despre subiectul propagandei sunt expuse destul de sumar. Călin Hentea sintetizează principalele caracteristici ale propagandei totalitare în „Enciclopedia propagandei românești”, punând accentul pe instituții, însă perioada carlistă este tratată superficial, comparativ cu perioada regimului comunist. Există câteva lucrări folosite în cercetarea subiectului, dar care abordează propaganda carlistă doar tangențial, ori tratează doar anumite elemente ale acesteia. Dintre cele care abordează doar anumite elemente ale propagandei carliste se pot aminti: lucrarea „Cenzura veghează” de Ioan Lăcustă, „Partidul unui rege”, de Petre Țurlea sau „Istoria Societății Române de Radiodifuziune” a lui Eugen Denize. Probabil lucrarea de specialitate care prezintă cel mai amănunțit obiectul cercetării prezentei lucrări este cea a Dianei Păunoiu, intitulată „Sărbătoare și propagandă în timpul regelui Carol al II-lea”, în care se detaliază în special latura festivă a aparatului propagandistic. De remarcat faptul că toate lucrările prezentate ca fiind de specialitate tratează întreaga perioadă cuprinsă între februarie 1938 și septembrie 1940 ca fiind una dictatorială. Singurul care face distincție între primii doi ani și perioada de după 22 iunie 1940, este istoricul Ioan Scurtu. Acesta consideră că, în prima parte, forma de guvernământ a avut aspectul unui regim de autoritate monarhică, iar după capitularea Franței și transormarea Frontului în Partidul Națiunii, regimul devine unul totalitar. Ultima variantă a fost preluată și în prezenta lucrare.
Documentele inedite folosite în teza de licență se regăsesc în cadrul Arhivelor Naționale Istorice Centrale în fondurile Președinția Consiliul de Miniștri, Frontul Renașterii Naționale, dar mai ales în cadrul fondului Ministerului Propagandei Naționale. Acest tip de surse este exemplul cel mai relevant pentru modul în care funcționează propaganda carlistă. Colecțiile de documente publicate de istoricul Ioan Scurtu (el fiind coordonator) sunt foarte ajutătoare pentru stabilirea cadrului legislativ din perioada regimului de autoritate monarhică, legislație ce a permis desfășurarea acestui întreg mecanism de propagandă. Memoriile si jurnalele oamenilor politici sunt foarte importante, deoarece prezintă informații esențiale. Foarte importante sunt cele ale politicienilor implicați în guvernarea țării în această perioadă, precum Armand Călinescu (artizanul propagandei regimului), Constantin C. Giurescu (ministru al Propagandei și al Frontului Renașterii Naționale), Constantin Argetoianu (Președinte al Consiliului de Miniștri). Probabil cea mai relevantă sursă memorialistică este jurnalul regelui Carol al II-lea, prin care se descoperă exact obiectivele regimului său și cum trebuia să funcționeze întreg mecanismul propagandistic. Ziarele ajută la recrearea atmosferei din acea perioadă. Prin aplicarea cenzurii și prin controlarea lor de către instituțiile statului, ele devin adevărate intrumente ale propagandei, putând fi folosite drept exemple ale desfășurării propagandei și cultului personalității pe teritoriul național. Cel mai relevant este ziarul oficial al regimului, denumit „România”, exemplul perfect de construcție a unui instrument propagandistic folosit în slujba regimului de autoritate monarhică.
Din punct de vedere metodologic, s-au folosit diverse metode pentru construcția acestei lucrări de licență. Cele mai relevante pot fi considerate analiza de discurs, folosirea studiilor de caz și analiza și interpretarea documentelor. Prezenta lucrare beneficiază de examinarea a numeroase discursuri ale diferitelor personalități din perioada regimului de autoritate monarhică. Acestea se regăsesc în documentele primare ori în lucrările de specialitate. Au fost discursuri rostite cu ocazia evenimentelor festive sau discursuri sub forma unor conferințe radiofonice, multe dintre ele fiind redate ulterior în presa scrisă. S-a încercat divizarea acestora în mai multe fragmente pe baza anumitor criterii, apoi fiecare dintre acestea au fost analizate și interpretate în parte. Studiile de caz au reprezentat o importantă metodă pe parcursul cercetării istorice, mai ales în realizarea capitolului despre dimensiunea festivă a propagandei. S-a încercat analizarea tuturor sărbătorilor naționale, dar mai ales investigarea celor mai importante dintre acestea sub forma unor studii de caz. Prin prezenta lucrare se încearcă aducerea de noi informații legate de subiectul cercetat. Astfel, teza se bucură de un important număr de documente primare folosite în construcția ei. Acestea au fost analizate fiecare în parte, examinate și, pe cât posibil, interpretate, în vederea încercării de stabilire a evenimentelor istorice.
Din punct de vedere al structurii, lucrarea se împarte în trei părți principale. Primul capitol prezintă instituționalizarea propagandei în România, prezentând modul în care instituțiile statului au coordonat aparatul de propagandă al regimului. Acestea sunt prezentate separat, punându-se, însă, accent pe cooperarea dintre ele. Se prezintă și obiectivele lor, cât și categoriile sociale asupra cărora își desfășurau activitatea de propagand Primul capitol prezintă instituționalizarea propagandei în România, prezentând modul în care instituțiile statului au coordonat aparatul de propagandă al regimului. Acestea sunt prezentate separat, punându-se, însă, accent pe cooperarea dintre ele. Se prezintă și obiectivele lor, cât și categoriile sociale asupra cărora își desfășurau activitatea de propagandă. În cel de-al doilea capitol sunt descrise principalele instrumente ale aparatului propagandistic, și anume mijloacele de informare în masă. Într-o perioadă de plină evoluție științifică, radioul influențează din ce în ce mai mult societatea românească. Presa rămâne, probabil, cel mai important instrument, un mijloc de a influența toate straturile populației. Lucrarea se încheie cu capitolul despre cultul personalității si dimensiunea festivă, mijloace propagandistice de a antrena masele în vederea venerării conducătorului.
Din punct de vedere al stadiului cercetării, lucrarea aduce unele informații noi, în special prin intermediul surselor inedite, însă studiul acestui subiect nu este deloc epuizat. Se poate considera că această teză de licență este una importantă, deoarece analizează anumite subiecte încă necercetate de istoriografia românească, precum cultul personalității dedicat regelui Carol al II-lea sau primul minister din istoria României dedicat propagandei oficiale. În ciuda studiului efectuat, rămân anumite elemente ale propagandei carliste ce ar trebui tratate pe viitor, precum importanța cinematografiei sau a arhitecturii pentru propaganda carlistă, ori anumite instituții folosite pentru propaganda culturală sau socială, precum Fundațiile Regale, Căminele Culturale sau Serviciul Social.
1. PROPAGANDĂ ȘI INSTITUȚII
Ministerul Propagandei Naționale
Problemele care țineau de natura propagandei sau a cenzurii se rezolvau în cadrul anumitor ministere și departamente prin intermediul unor servicii de presă sau direcții. Acestea s-au centralizat în anul 1926 într-o singură direcție, numită Direcția Generală a Presei și Propagandei, organism ce a funcționat pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri. Acest nou organism a avut ca sarcină „adunarea informațiilor din întreaga țară și transmiterea lor în străinătate, elaborarea buletinelor informative și o cercetare exactă a știrilor difuzate de presă”. Până în anul 1938, acest organism și-a schimbat de mai multe ori denumirea și a funcționat alternativ pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, Ministerul de Interne și Ministerul de Afaceri Străine, la conducere fiind selectat un diplomat.
Sub regimul de autoritate monarhică se instituționalizează propaganda pentru prima dată în istoria României. La 1 aprilie 1938 a luat ființă Direcția Generală a Presei și Propagandei (vezi Anexa 1), instituție ce a funcționat în subordinea Președinției Consiliului de Miniștri. Sub supravegherea acesteia s-au regăsit cinci instituții: Societatea Romană de Radiodifuziune, Direcția Presei, Societatea Orient-Radio, Serviciul Cinematografelor și Oficiul Național de Turism. Ordinul înființării acestui organ a venit tot de la Carol, precum în cazul tuturor celorlalte instituții cu caracter propagandistic ale regimului său personal. În urma audienței la rege din 6 martie 1938, Călinescu notează în însemnările sale: „M.S. regele: Și vă expun încă un gând. Nu avem propagandă. Nu voiesc ministere noi. Vă trebuie, însă, un organ … Direcția Presei, Radio, Turismul, Cinematograf, agenția <<Rador>>”. După o lună de la instaurarea noii forme de guvernământ, regele conștientiza lipsa unei instituții care să coordoneze întreaga activitate de propagandă a regimului. Probabil la acest lucru se referă prin afirmația „Nu avem propagandă”. În ciuda faptului că în acel moment el nu considera ca fiind nevoie de un minister pentru această activitate, după un an și jumătate această instituție va fi creată.
La 1 septembrie 1938 s-a înființat Subsecretariatul de Stat al Presei și Informațiilor (sub a cărei autorități funcționau mai multe direcții) în cadrul Ministerului de Interne. Un an mai târziu, s-a înființat pentru prima oară în istoria României Ministerul Propagandei Naționale. A preluat atribuțiile Subsecretariatului de Stat al Presei și Informațiilor, având însă și altele pe lângă acestea, Subsecretariatului stabilindu-i-se unele noi (vezi Anexa 2). Avea sub controlul său: Direcția presei, Direcția studii și documentare, Direcția propagandei, Direcția turismului, Direcția cinematografică și Direcția publicității. În structura sa poseda și două servicii: al Ospitalității și cel de radio-ascultare. În perioada regimului de autoritate monarhică, au condus Subsecretariatul de Stat pentru Propagandă Eugen Titeanu, apoi Vasile Stoica, iar miniștrii Propagandei au fost Alexandru Radian, Grigore Gafencu (scurt interimat), Constantin C. Giurescu, Teofil Sidorovici și Nichifor Crainic.
Rolul său a fost unul de coordonare al întregii activități propagandistice, supunând printr-un control riguros, prin filtrul cenzurii, toate mijloacele de informare în masă din epocă. Noul minister reușea să acopere „în mod unitar întreg spectrul acțiunilor educative, informative sau de propagandă, având atribuții atât asupra populației și teritoriului național, cât și în exterior”. Regimul a încercat să dezvolte o propagandă externă sistematică, în special prin intermediul presei, dar după înființarea postului de radiotransmisie de mare putere aceasta s-a desfășurat și prin intermediul radioului. Teza actuală dezbate însă doar propaganda regimului manifestată pe plan intern. Înființarea unui minister dedicat exclusiv propagandei a reprezentat încununarea eforturilor regimului de a-și dezvolta un întreg aparat propagandistic sub o unică autoritate. După apariția Frontului, dar mai ales a ministerului, toate instituțiile regimului au interacționat în vederea unei coordonări a întregii opere cu rol propagandistic. Dintre acestea se pot menționa: Garda Națională, Frontul Studențesc, Straja Țării, Serviciul Social, ziarul oficial al regimului, însă cele mai importante rămân Ministerul Propagandei și Frontul Renașterii Naționale.
Din momentul instaurării regimului autoritar și până în momentul înființării unui minister consacrat propagandei, deciziile de suprimare a anumitor ziare erau săvârșite adeseori de Ministerul de Interne la propunerea Serviciului Cenzurii. După abdicarea regelui, ministerul a devenit Subsecretariatul de Stat pentru Presă și Propagandă de pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri în septembrie 1940. A revenit la forma ministerială în anul următor. S-a desființat în septembrie 1944, urmând a fi reînființat în 6 martie 1945 sub denumirea simplă de „Ministerul Propagandei”, care se va schimba iar în 1948 în „Ministerul Informațiilor”, apoi în „Ministerul Artelor și Informațiilor” (după unirea cu cel al Artelor).
În momentul înființării Subsecretariatului de Stat pentru Presă și Informații și, mai apoi, al Ministerului Propagandei Naționale, exista deja un cadru legislativ favorabil, instituit imediat după instaurarea regimului de autoritate monarhică. Astfel instituțiile și-au putut desfășura activitatea într-un mod legal în slujba noii forme de guvernământ, împlinidu-și rolul de coordonare a activității propagandistice, dar bucurându-se și de un mediu ostil oricărei forme de contrapropagandă împotriva regimului.
Prima și una dintre cele mai importante legi pentru formarea unui cadru legislativ propice instituționalizării propagandei a fost „Decretul-lege pentru introducerea stării de asediu” din prima zi de existență a regimului autoritar. În articolul IV se prevedea că „autoritățile militare au dreptul de a cenzura presa și orice publicațiuni, având dreptul de a împiedica apariția oricărui ziar sau publicațiune, sau numai apariția unor anumite știri sau articole”. Articolul specifică dreptul autorităților militare de a cenzura, urmând ca, mai apoi, acest drept să revină viitoarelor instituții înființate special pentru a direcționa și conduce întregul aparat propagandistic. Starea de asediu s-a menținut pe parcursul regimului carlist, fiind un bun instrument în vederea aplicării cenzurii și a controlului tuturor publicațiilor.
Constituția din februarie 1938 este actul pe care noua formă de guvernământ s-a întemeiat. Aceasta stabilea și anumite norme pentru propaganda pe teritoriul național. În capitolul al doilea din Titlul II, referitor la drepturile românilor, se menționează la articolul 8 că „Este oprit preoților, de orice rit și credință religioasă, a pune autoritatea lor spirituală în slujba propagandei politice, atât în lăcașurile destinate cultului și funcțiunilor oficiale, cât și în afară de ele”. Astfel se legaliza o metodă a contrapropagandei, cea îndreptată împotriva partidelor politice, ce ar fi putut dăuna noului regim instaurat, dar și împotriva legionarilor. Ioan Scurtu considera că „întreg aparatul de propagandă a fost mobilizat pentru a denigra Mișcarea Legionară”. Pe parcursul celor doi ani cât Constituția a funcționat, numeroși legionari au ajuns în pușcărie sau au fost executați, în special liderii Mișcării. Prin Constituție erau vizați și preoții, din pricina autorității lor în cadrul societății, probabil chiar a simpatiei unora pentru Garda de Fier. Articolul este completat și de fraza conform căreia „Propaganda politică, în locașurile destinate cultului, ori cu prilejul manifestațiunilor religioase, nu este îngăduită nimănui”, desăvârșindu-se astfel cadrul legal prin care orice posibilă propagandă nocivă desfășurată cu ocazia vreunei sărbători ori manifestații era interzisă. Completarea acesei acțiuni s-a realizat prin „Decretul-lege pentru dizolvarea asociațiilor, grupărilor și partidelor politice” din 30 martie 1938, prin care „toate asociațiunile, grupările sau partidele actualmente în ființă și care s-au constituit în vederea propagării ideilor politice sau a realizării lor, sunt și rămân dizolvate”. Este evident modul în care sunt percepute partidele de către noul regim, ele fiind considerate drept constituite „în vederea propagării ideilor politice a realizării lor”, care nu erau conforme cu noua ideologie oficială. S-a eliminat astfel un important element de contrapropagandă. Toți cei care ar fi încercat să conteste nouă formă de organizare a statului ar fi intrat în ilegalitate.
Noua lege pentru „apărarea ordinei în stat” din 14 aprilie 1938 desăvârșește cadrul legislativ propice creării instituțiilor cu caracter propagandistic. Conform acestei legi era interzisă „propaganda politică în locașurile destinate cultului, autorităților publice și școalelor ori cu prilejul unei manifestațiuni religioase sau școlare, […], folosirea de formațiuni înarmate în scopul propagandei sau oricărei alte acțiuni politice”. De asemenea, erau interzise și „uneltirile contra ordinei sociale și infracțiunile în contra liniștei publice”. Această lege a venit în completarea Constituției. Se poate considera că a fost îndreptată împotriva Gărzii de Fier, deoarece, la doar câteva zile de la promulgare, o serie de legionari au fost arestați (printre care și Corneliu Zelea Codreanu).
După transformarea Frontului Renașterii Naționale în Partidul Națiunii se decretează o lege de „apărare a ordinei politice unice și totalitare a statului român” în 22 iunie 1940. Această lege a survenit în contextul desfășurării războiului mondial. Ea trebuie încadrată într-un context mai larg, în care victoriile naziste au determinat România să se transforme oficial intr-un stat totalitar. Legea interzicea oricărei persoane sau societăți să folosească fonduri „în scop de propagandă potrivnică Partidului Națiunii”. Această lege o completa pe cea din 19 februarie 1940, prin care publicațiile de orice natură considerate clandestine erau interzise (Anexa 3), cenzura instaurând un control total asupra tipăriturilor.
Regele se implica în mod direct și se sfătuia împreună cu Călinescu pentru numirea în funcții a persoanelor din fruntea diferitelor instituții de la conducerea propagandei. Până la în înființarea Ministerului, un rol important l-a avut Subsecretariatul de stat al Propagandei. Acesta a fost coordonat de Ministerul de Interne. Instituția îl autoriza pe sebsecretarul de stat să: „rezolve, semneze și expedieze toate lucrările privind instituțiunile și direcțiunile prin care se execută propaganda națională”, „să aprobe cheltuielile”, „să numească sau să înlocuiască personalul”. Subsecretarul pare să aibă largi atribuții în coordonarea instituțiilor, însă acesta este numit în funcție de către rege, respectând îndeaproape indicațiile venite de la suveran. În 12 iulie 1938, regele nota în jurnal: „cu Călinescu am vorbit despre numirea lui Titeanu ca subsecretar de stat al Propagandei; este de acord”. Linia propagandei regimului urmează direct linia regelui, după propria sa viziune: „îl chem o clipă după depunerea jurământului ca să-i dau unele indicațiuni de felul cum văd că trebuie acționat”. Așadar, diferit de viață politică anterioară regimului autoritar, regele numea miniștrii sau subsecretarii după bunul plac, acest lucru traducându-se în exprimarea voinței personale regale în viața societății. În esență, cel mai important obiectiv al propagandei oficiale era elogierea regelui Carol al II-lea și a regimului său. Totuși, în însemnările din propriul jurnal, regele nu manifesta niciodată vreo dorință de a fi lăudat ori preamărit. Prin propagandă regele a căutat doar să creeze un sentiment național de solidaritate a poporului față de el, legitimând astfel regimul autoritar personal. Se poate concluziona că întregul cult al personalității a fost dezvoltat doar de liderii din jurul său, care prin elogierea exagerată a suveranului au vizat doar obținerea unor foloase proprii.
Intervenționismul Ministerului în viața presei a fost unul evident. Cenzura a fost un important instrument, însă deopotrivă remarcabile sunt și directivele transmise de instituție către întreaga presă. Aceasta se poate observa din documentele perioadei, când Ministerul trimitea îndrumări, cu textul: „Cu rugămintea de a se publica”, urmate de comunicate, note oficiale, cuvântări, telegrame sau de prezentarea anumitor acțiuni ale unor diferite instituții (Fundațiile Regale, Ministerul Propagandei), întotdeauna cu un ton laudativ la adresa regelui.
Carol însuși trasează obiectivele propagandei regimului său: „țara trebuie ținută la curent și electrizată asupra înfăptuirilor regimului și Guvernului”. Propaganda este una intensă și desfășurată sistematic, lucru observat și de către rege: „se lucrează serios și cu inima”. Și din aceste însemnări reiese faptul că suveranul nu avea o dorință exprimată de a fi el însuși preamărit, ci doar realizările regimului său, pe care, totuși, îl conducea într-un mod personal și autoritar.
După înființarea Ministerului Propagandei Naționale, conducerea acestuia i-a fost propusă inițial lui Pamfil Șeicaru, însă în data de 28 septembrie acesta „i se încredințează lui Radian”, în cadrul guvernului Argetoianu. După interimatul de o săptămână al lui Gafencu (24-30 noiembrie 1939), același Alexandru Radian revine ministru până în 4 martie 1940 în cadrul guvernului Tătărăscu, după refuzul lui George Fotino, care „face nazuri din cauza cenzurei”. Între 4 martie și 28 iunie 1940, postul de Ministru al Propagandei Naționale a fost ocupat de Constantin G. Giurescu, urmat de Teofil Sidorovici (guvernul Tătărăscu) și Nichifor Crainic (guvernul Gigurtu). De remarcat este și refuzul unor personalități precum Șeicaru sau Fotino, care nu au fost de acord cu acțiunile întreprinse de noul regim și au respins numirea lor în cea mai importantă poziție pentru propaganda oficială.
După doar cinci luni de activitate, la sfârșitul lunii februarie, Ministerul este în pragul desființării. Precum în cazul Frontului Renașterii, acesta este un aspect important. Noua instituție nu reușește să își îndeplinească obiectivele pentru care a fost înființată. Tătărăscu, Președintele Consiliului de Miniștri, îi mărturisește lui Argetoianu acest lucru, motivând că „regele s-ar plânge că propaganda în străinătate nu e făcută cum trebuie și că cenzura, în țară, lasă de dorit”. Soluția propusă a fost „să se desființeze Ministerul Propagandei și să se treacă presa străină la Externe, presa internă la Președinție (poate un subsecretariat special) și cenzura la Interne”. Eșecul ministerului reiese din nemulțumirea regelui față de Guvern care „nu face nimic ca să-l apere de acuzațiile ce i se aduc , de înjurăturile cu care e suduit, pentru fiecare impozit sporit, pentru fiecare om concentrat, pentru fiecare vită rechiziționată”. Scuza Președintelui Consiliului de Miniștri a fost „lipsa de autoritate asupra Cenzurii și asupra propagandei interne”, ajungându-se la decizia de desființare a ministerului și „la trecerea serviciilor de presă la Președinția Consiliului…”, deci o reîmpărțire a sarcinilor, lucru petrecut și înainte de înființarea acestui minister. Regele se răzgândește, nu mai împarte ministerul, însă în locul lui Radian este numit Giurescu. Acesta reușește să obțină anumite rezultate, deoarece în cercetarea efectuată, nu s-a mai găsit vreun moment în care să se pună problema desființării instituției ministeriale până la abdicarea regelui. Argetoianu explică eșecul primelor cinci luni de existență ale Ministerului Propagandei: „bietul Radian n-a avut noroc. În cinci luni a fost jumătate bolnav și restul timpului n-a avut concursul nimănui, ca să facă și el ceva”.
Dintre toți miniștrii de la Propagandă, Constantin C. Giurescu pare să fi fost cel mai activ și simpatizat de către rege. La doar 2 săptămâni după instaurarea în funcție, Carol notează că Giurescu „s-a pus cu pricepere pe muncă la Propagandă”; apoi, pe 1 aprilie, consemnează activitatea ministrului: „văd că s-a pus sănătos pe treabă, având foarte bune idei în ce privește Propaganda”. După întrevederea dintre cei doi din 27 mai, regele notează că „activitatea Ministerului desfășurată în ultimul timp […] mi se pare destul de bună”. Una dintre posibilele cauza ale aparentului succes al lui Giurescu în această funcție este înnoirea personalului din Minister: „noul ministru al Propagandei a fost mai practic ca predecesorul său Radian: a dat pe toți paraziții plasați acolo de Titeanu afară și a numit oameni de-ai lui”. În memoriile sale, Giurescu pare că se ferește să vorbească despre perioada în care a fost ministru la Propaganda. El se justifică în propriul jurnal, în studiul introductiv, pentru perioada regimului de autoritate, considerând că „am și participat, în anii 1938-1940, la desfășurarea vieții noastre publice. Fiind parte, e greu să fiu și judecător”.
În vara lui 1940 activitatea Ministerului nu decurge tocmai favorabil, regele notând: „lucrurile la Ministerul său [al lui Crainic] merg greu”, însă există totuși o justificare: „Crainic, care se plânge de lipsa de fonduri, ceea ce este, de altfel, adevărat”. Regele nu pare a-l aprecia, comparativ cu Giurescu, considerând că “afară de acest punct precis [lipsa fondurilor], pare destul de confuz”.
Instituția nu s-a dorit a fi una construită pe model străin, pentru a nu fi asociat regimul cu cele totalitare contemporane, însă mijloacele folosite de aparatul de propagandă au trădat un regim autoritar, dacă nu chiar dictatorial. Un bun exemplu care evidențiază importarea modelului propagandistic din statele contemporane totalitare este dorința lui Crainic din vara anului 1940 de a reorganiza „Ministerul și întregul Serviciu de Propagandă”, dând exemplul Italiei, care are „un întreg regiment de femei cari sunt sub comandă în slujba Serviciului de Propagandă Națională”. Acesta nu e un lucru neobișnuit, Crainic fiind un cunoscut simpatizant al regimurilor totalitare, Vaida Voievod descriindu-l drept „mai lipsit de scrupule decât toți ceilalți. Prin revista lui zăpăcea cu literatura capetele necoapte, iar <<Sfarmă-Piatră>> [revista lui Crainic] era vândută nemților”.
O parte importantă din activitatea ministerului era reprezentată de organizarea presei. Această preocupare îi revenea Direcției Presei, cel mai important serviciu din cadrul direcției fiind „Serviciul Redacția”. Autoritatea acestei instituții este reliefată de eliberarea de acreditări. Atribuția principală a „Serviciului Cenzurii”, parte integrantă a Direcției Presei din Ministerul Propagandei, era, după cum denotă și numele, aplicarea cenzurii către presă. Există, însă, numeroase cazuri în 1938 când anumite ziare nu respectă exact directivele transmise de către minister, ajungându-se astfel la sancțiuni.
Fiind principalul instrument de coordonare a propagandei oficiale, Ministerului îi erau trimise comunicate de către celelalte instituții ale statului, el având oarecum un rol de filtrare a informațiilor redate poporului. De exemplu, Marele Stat Major Român trimitea documente spre publicare către Minister. Structura adoptată urma formula: „Am onoare a trimite Comunicatul […], rugându-vă să binevoiți a dispune să fie difuzat prin presă și radio”. Se cerea a fi transmis prin intermediul radioului și prin presa din capitală și provincie și la publicațiunile care apăreau periodic, toate acestea regăsindu-se sub controlul direct al Ministerului.
Împreună cu Ministerul Frontului Renașterii Naționale, Ministerul Propagandei Naționale era responsabil și de organizarea festivităților cu ocazia sărbătorilor naționale. Cu ocazia aniversării zilei de naștere a lui Carol al II-lea, instituția trimitea materiale fotografice și articole către presă, în vederea publicării acestora în ziua de 16 octombrie. Astfel, Ministerul a contribuit în mod direct la crearea unui cult al personalității dedicat regelui.
Propaganda regimului de autoritate monarhică s-a folosit de toate instrumentele posibile. Sărbătorilor naționale au reprezentat momentele ideale pentru desfășurarea unei campanii propagandistice prin intermediul afișajului public. Acestea erau întocmite de către instituțiile carliste și distribuite de către Subsecretariatul de Stat al Propagandei către autoritățile locale spre a fi expuse în locurile publice. De exemplu, în perioada premergătoare zilei de 27 februarie, se distribuiau afișe intitulate „Aniversarea Constituției”, ce aveau un rol informativ și propagandistic.
Ministerul Propagandei, precum celelalte instituții ale statului, erau supuse monarhului. Conducătorii acestora ascultau în mod direct de rege, supunându-se poruncilor sale. Acest lucru este evident într-o însemnare în jurnal a lui Carol. Acesta vizionează un film străin (acest lucru petrecându-se aproape în fiecare zi) despre viața arhiducelui Franz Ferdinand care îl nemulțumește și afirmă că este: „fals și tendențios. Am ordonat să fie oprit de cenzură.”. Aceasta reprezintă o dovadă clară a faptului că regele își săvârșea dorințele și își impunea autoritatea asupra instituțiilor create de el, interzicând tot ceea ce îl nemulțumea.
Din cauza creșterii diferențelor sociale, tensiunea în rândul populației a crescut. În ciuda regimului autoritar instaurat și a propagandei efectuate, în cei doi ani și jumătate ai domniei au existat greve, ba chiar numărul acestora s-a intensificat. În anul 1938, după instalarea guvernului Cristea, s-au desfășurat 80 de greve, iar în anul următor 87. În anul 1940, până la abdicarea regelui, s-au inregistrat doar 24 de greve, ceea ce poate fi o consecință faptului că regimul ia o formă totalitară.
Un alt element ce poate fi considerat că a contribuit la insuccesul propagandei regimului poate fi acela al selecției funcționarilor publici în aparatul de stat. Nu era promovat principiul meritocrației. Există dovezi conform cărora camarila din jurul regelui avea parte de anumite avantaje. Un bun exemplu este cel de numire al unui unchi al Elenei Lupescu, Iorgu Melitineanu, farmacist, la conducerea Casei de Asigurări Sociale. În același timp, un anume Alfred Melitineanu, rudă cu Iorgu, un „pungaș, fost pușcăriaș”, ajunge director în Ministerul Propagandei.
Frontul Renașterii Naționale și Garda Națională
Frontul Renașterii Naționale a fost creat în decembrie 1938 pentru a acorda sprijin politic regimului autoritar. De asemenea, organizația a fost folosită de către conducerea statului și în scopuri propagandistice. Același rol i-a revenit și formațiunii auxiliare, Garda Națională. Organizațiile au răspândit propaganda oficială către populație prin diferite mijloace, precum conferințe, serbări, manifestații, cărți, broșuri.
Scopul organizației politice este prezentat în articolul II, în cadrul publicării decretului în Monitorul Oficial din 16 decembrie: „mobilizarea conștiinței naționale în vederea întreprinderii unei acțiuni solidare și unitare românești de apărare și propășire a patriei și de consolidare a statului”. Formularea este realizată pentru a indica faptul că dezvoltarea și întărirea statului român se pot îndeplini doar prin solidaritate și unitate cu organizația politică, mai concret cu ideologia regimului personal carlist. Aceste năzuințe sunt evidențiate în formularea primelor două articole din Decretul-lege din 22 iunie, prin care „Frontul Renașterii Naționale devine partid unic și totalitar sub denumirea de Partidul Națiunii. El va funcționa sub conducerea supremă a Majestății Sale”, iar „Partidul Națiunii îndrumează viața morală și materială a națiunii și statului român”. Pe lângă suportul politic oferit de partid noului regim, un important rol al acestuia a fost și educarea populației, „pentru a ajuta la transformarea socială proclamată de Constituție”. În încercarea de a delimita obiectivele noului partid, Ioan Scurtu menționează că el trebuia să „acopere actele regelui, să asigure selecția cadrelor, să influențeze tineretul, să consolideze pozițiile regimului pe plan internațional, și, totodată, să dea o lovitură de grație vechilor partide”. De asemenea, Petre Turlea evidențiază ideile directoare regăsite în doctrina oficială a organizației și prezentate chiar de către însuși regulamentul de funcționare al partidului. Printre aceste, cele mai relevante sunt dezvoltarea și intensificarea ideii naționale, crearea unei solidarități populare, dezvoltarea credinței creștine și progresul material prin intermediul muncii. Astfel, programul noii instituții includea implicarea ei în viața politică, socială, materială și spirituală a națiunii în încercarea de a apropia poporul de suveran și de regimul său personal.
Cei înscriși în partid nu aveau dreptul nici de a alege, nici de a fi aleși. Deciziile cu caracter politic erau stabilite la nivel înalt și transmise autorităților locale. Partidului îi lipsea un program sau o doctrină oficială, însă în acțiunile propagandistice s-a folosit intens de concepte precum „armonia socială” sau „solidaritatea națională”.
Supunerea partidului față de rege a fost completă, așadar ideologia organizației politice a coincis cu cea a regimului personal autoritar al regelui. Parte a ceremonialui de înscriere în Front era reprezentat de jurământul de credință făcut către Carol al II-lea și către organizație în sine. Formula jurământului era aceasta: „Jur credință Majestății Sale Regelui Carol al II-lea. Jur jertfă și dragoste Patriei românești. Jur ascultare și supunere Frontului Renașterii Naționale. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” Alt exemplu prin care este evident faptul că propaganda Frontului se făcea în slujba regelui era și deviza organizației: „Regele și Națiunea – Muncă și Credință”. Termenii „rege” și „națiune” sunt împreună așezați, fiind evident dorința partidului, aceea de a solidariza întreaga societate alături de conducătorul ei.
Ideea și organizarea inițială a Frontului Renașterii Naționale este posibil să-i fi aparținut lui Argetoianu, după cum el mărturisește. Însă conceptele sale despre cum ar trebui să arate structura noului partid nu au fost aplicate până în 1940. Principala idee susținută de către acesta reprezenta preluarea conducerii partidului în mod direct de către rege, pentru a atrage solidaritatea poporului. Din cauză că acest lucru nu s-a întâmplat decât în vara anului 1940, Argetoianu nota în luna ianuarie a aceluiași an: „Opinia publică n-a priceput nimic și FRN-ul a rămas o organizație pe hârtie, fără viață și fără răsunet în mase”. Cert este că proiectul pentru Front a fost creat de Călinescu, după ce regele Carol a respins proiecte asemănătoare ale lui Tătărescu și Vaida.
Pentru a crea o imagine cât mai bună noului partid în societate, s-a încercat selectarea în fruntea structurilor locale doar a membrilor cu o „bună imagine în cadrul colectivității căreia îi aparțineau”. Regimul nu dorea să se afișeze alături de elemente ale societății care i-ar fi putut afecta imaginea.
Imediat după înființarea partidului au existat inițiative propagandistice cu scopul de a populariza noua organizație în rândul cetățenilor. Prima acțiune propagandistică menită să laude noua organizație politică a avut loc la inaugurarea primei ședințe a membrilor fondatori ai acesteia, prezidată chiar de către Constantin Radulescu-Motru, aflat în fruntea Academiei Române. În 22 decembrie 1938 s-au desfășurat manifestații cu acest rol în Craiova, Cluj și Chișinău, iar peste o săptămână în majoritatea centrelor urbane, pentru a crea iluzia că Frontul Renașterii Naționale este în asentimentul poporului. Aceste mari adunări populare au fost completate de numeroase conferințe radiofonice ce lăudau noua organizație politică. Presa a fost, de asemenea, folosită pentru a crea iluzia unui devotament unanim față de rege și Front.
Aparatul propagandistic pare că a eșuat în scopurile sale, în ciuda dimensiunii și varietății pe care le-a avut. Un bun exemplu este reorganizarea constantă a Frontului Renașterii Naționale, regele și apropiații săi fiind nemulțumiți de rezultatele înregistrate. Eșecul este evident în 1940, când partidul își schimbă numele și încă o dată întreaga organizare, doar că de această dată regele devine conducătorul Partidului Națiunii, ascultând sfaturile unor membrii ai camarilei regale.
Scopul existenței Frontului Renașterii Naționale este surprinsă de Călinescu într-o audiență la rege: „E incontestabil că acțiunea politică e condusă de M[ajestatea] V[oastra]. […] Pentru opinia publică, însă, nu e bine. De ce s-a mai creat F[rontul] R[enasterii] N[ationale]?” Așadar, înființarea partidului unic a fost doar un instrument pentru a amăgi poporul, în încercarea de a masca regimul autoritar impus de Carol. Acesta a încercat să folosească organizația politică doar că pe un instrument propagandistic, în încercarea a atrage adeziunea populară către noua formă de guvernământ. Tocmai de aceea rezultatele au lipsit, Frontul nereușind să creeze entuziasmul dorit de către cei ce l-au creat, ba chiar a fost privit cu neîncredere de către societate.
Regele nu își asumă responsabilitatea insuccesului organizației, atribuindu-i-o lui Călinescu. La trei zile după moartea prim-ministrului, Carol notează: „O, de ce nu s-a organizat temeinic F.R.N.? E singura vina ce o pot găsi bietului răposat”, alt exemplu fiind: „De ce, o de ce sărmanul Călinescu a lăsat, oare, să cază această frumoasă idee? Rămâne pentru mulți și pentru mine un mister”. Repetă această idee chiar și la o lună după dispariția apropiatului său: „De ce, o de ce a făcut el acea greșeală de a nu organiza F.R.N.?”. El consideră că „va trebui lucrat repede și temeinic la formarea acelui organ de mobilizare a conștiinței naționale care e Frontul”. Este evident că însuși regele a fost conștient de neizbânda partidului. În lipsa unor rezultate concrete de „mobilizare a conștiinței naționale”, impresia lăsată este aceea de o continuă încercare de reformare și de îmbunătățire a Frontului. O remarcă sugestivă aparține tot regelui, după moartea lui Călinescu: „sunt din ce în ce mai hotărât de a întări și activa cât mai mult Frontul”. Însă principala problemă pe care o a avut-o era dacă trebuiau schimbați oamenii din pozițiile de conducere sau dacă era nevoie de continuitate. Pentru înnoire s-au exprimat Petre Andrei și Tătărăscu.
Frontul nu a avut realizările dorite inițial, multe dintre înscrierile în organizație fiind făcute doar formal sau din oportunism. Petre Țurlea considera că în „a doua parte a anului 1939, vizibilitatea Frontului era redusă, resimțindu-se mai ales cu ocazia festivităților”. Acest lucru este evident în cazul partidului unic, el reprezentând cu succes întregul mecanism al regimului carlist, în care propagandiștii regimului au elogiat regele și realizările sale, în primul rând pentru a obține beneficii personale și mai puțin din convingere.
O posibilă explicație pentru insuccesul propagandistic al Frontului se regăsește într-o declarație a lui Malaxa adresată regelui după o vizită la Directoratul F.R.N., în care vorbește de „lipsa de participație și lipsa complectă de seriozitate în discuții”. Altă justificare poate fi existența diferiților partizani din interiorul Frontului. Un bun exemplu pot fi partizanii cuziști, care doreau înființarea unei credințe naționaliste proprii în interiorul organizației.
Argeoianu și-a susținut constant ideea conform căreia partidul nu ar avea aport popular cât timp regele nu se află în fruntea lui. În concepția sa, Majestatea trebuia să se regăsească în fruntea principalelor organe de stat, adică să își recunoască un regim autoritar personal. Sfatul lui Argetoianu pentru Carol era „să fie el și Rege, și prim-ministru și șef al FRN-ului”, adică să-și ia toate răspunderile dictaturii”.
Lipsa de dinamism este o altă componentă negativă a instituțiilor regimului autoritar, lucru pe care Carol îl consideră că ar putea fi schimbat cu aportul foștilor legionari. Petre Andrei așază această lipsă de dinamism (mai ales a Frontului) pe seama absenței unui impuls venit „de sus”. Despre acest lucru vorbește și Gafencu în relatările sale, prin care arată că după moartea lui Călinescu, guvernul Argetoianu a fost considerat că unul lipsit de dinamism. Pentru a remedia acest lucru, „regele, înrâurit probabil de Urdăreanu, a căutat o formulă mai <<dinamică>>, mai largă, mai puțin personală, mai debarasată de unele păcate din trecut. […] <<Dinamismul>>, firește, e reprezentat prin Tătărăscu”.
Prima nereușită a partidului unic în a-și îndeplini principalele obiective pentru care a fost creat este remarcată de oamenii poltici în primăvara anului 1939. Însuși regele a observat acest lucru, notând în 11 martie, la patru luni de la înființarea organizației politice, că „F.R.N. nu e destul de organizat și de viu”. Vina i-a atribuit-o lui Călinescu, care “din teama de a nu reînvia spiritul de coterie, l-a lăsat neorganizat și amorf”. Eșecul inițial al partidului de a pune în mișcare masele este observat și de alți lideri, precum Tătărăscu. Aflat într-o vizită în Franța, acesta îi scrie regelui și menționează că „F.R.N nu este un organ destul de viu”. Au existat lideri care nu au fost de acord cu structura și organizarea Frontului, printre care Iorga și Argetoianu. Aceștia au atribuit nereușitele de până atunci formulei de organizare.
In ciua acestor lucruri, la serbările din 8 mai 1939 regele observa entuziasmul și adeziunea populară pentru Front în Turnu-Severin. El notează: „Mult entuziam. Peste tot salutul Frontului s-a încetățenit,[…] salutul F.R.N. e unanim”. Două zile mai târziu, Carol notează iar despre încetățenirea acestui salut: „La trecerea drapelelor toată lumea în picioare salută cu mâna în sus. A prins acest salut al F.R.N”. Manifestarea populară este remarcată și de Elena Lupescu: „…după impresiile ce mi le-a dat seara D[uduia], atitudinea maselor a fost perfectă”.
În primele luni ale existenței sale, Frontul nu s-a bucurat de o mare popularitate în rândul cetățenilor. Acest lucru confirmă eșecul propagandistic al regimului, care după un an de guvernare nu reușea să creeze acea conștiință socială națională pe care o dorea. În încercarea de a remedia acest lucru s-a apelat la orice mijloace pentru a crea un renume partidului. Structurile centrale au solicitat organelor locale, chiar prefecților, să desfășoare chiar personal o intensă propagandă pentru Front, pentru a-l face cunoscut populației, în special lumii satelor. În ciuda legilor amintite, decretate pe parcursul anului 1938, care interziceau clerului să desfășoare orice formă de propagandă politică în orice situație, autoritățile centrale și locale îndemnau preoții să le vorbească oamenilor după slujbă despre Front și despre fondatorul acestuia, Majestatea Sa, care „cheamă pe toți fiii Țării, cu un singur suflet, cu un singur gând, numai și numai pentru înălțarea scumpei noaste Patrii”. Astfel se poate concluziona că legislația emisă de regimul carlist a fost decretată doar în vederea stopării oricăror forme de contrapropagandă, deoarece preoților li se interzisese prin Constituție să săvârșească orice formă de propagandă.
Se poate considera că după jumătate de an de la înființare, propaganda regimului, și implicit cea a Frontului, a avut un oarecare succes, când, în atmosfera unei sărbători, poporul manifesta atașament față de noua organizație politică. Cel puțin latura de ceremonial, acest ritual socio-politic instituit de regimul carlist, pare că a obținut rezultate pozitive. Aparent, această constatare nu pare a fi una justă. În esență, Frontul nu a reușit să creeze o adeziune și o solidaritate populară, lucru remarcat încă o dată de rege și de Tătărăscu. În momentele însemnate, propaganda regimului efectuată prin intermediul organizației politice își trădează insuccesele. Această stare de fapt reiese tot dintr-o mențiune a regelui imediat după izbucnirea celui De-al Doilea Război Mondial: „Zice [Tătărăscu] că […] trebuie o forță a maselor, căci F.R.N. nu e viu (în acest punct, din nenorocire, are dreptate)”. Însuși regele, cât și apropiații săi, sunt conștienți de nereușita propagandistică, încercând constant să reorganizeze întreg aparatul propagandistic și organizațiile ce îl instrumentează. După aproape un an de la înființare, apare nevoia de o nouă reorganizare a Frontului, încercată de rege și de Armand Călinescu: „După masă, din nou Călinescu, pentru hotărârea definitivă a secretarilor F.R.N, și spre a-l scutura, întrucâtva, ca să înceapă reorganizarea acestuia”. Însăși numirea rezidentului regal Giurescu în fruntea Ministerului Frontului indică nereușita partidului și nevoia de reorganizarea lui, care „după aproape un an de la înființarea acestuia, ceea ce se așteptase nu fusese atins: nici în privința influenței reale, a rolului său în societate, nici, mai ales, în solidarizarea românilor în jurul lui Carol al II-lea”. Este evident că nereușita propagandistică a Frontului se suprapune eșecului propagandistic al regimului însuși.
Precum în cazul Ministerului Propagandei, conducerea Frontului de către Constantin C. Giurescu pare a fi un agreată de către rege, care-l considera „cult și agreabil”. Vestea numirii sale a fost primită fără entuziasm de către Giurescu, care conștientiza misiunea dificilă de a reorganiza Frontul. Regele părea însă mulțumit de proiectul acestuia: „Are idei clare și văd că vede foarte bine problema”, întărind ideea reorganizării: „Trebuie, însă, foarte energic procedat la organizarea cât mai grabnică și solidă a F.R.N.” În momentul trecerii lui Giurescu de la Front la Ministerul Propagandei, el părea că și-ar fi dorit să mai rămână la F.R.N.
Munca desfășurată în fruntea partidului de către Giurescu și apreciată de rege, a fost una de încercare de popularizare a instituției. S-a desfășurat o intensă campanie de „lămurire a maselor privind rostul partidului”. Cu acest scop s-au organizat o serie de întruniri publice la care a participat chiar ministrul. De asemenea, Serviciul Propagandei de pe lângă Comandamentul General al Gărzilor Naționale ale F.R.N. a ordonat unităților locale de Gardă să organizeze manifestări publice în orașele de reședință ale ținuturilor, dezvoltându-se astfel un obicei prin care se desfășurau mari serbări cu ocazia vizitelor diverși oficiali în ținuturi, care să creeze impresia de solidaritate națională față de regim.
S-au încercat diferite variante. Președintele Consiliului de Miniștri Argetoianu susținea ideea contractării mai multor instituții cu caracter propagandistic sub egida Frontului, printre care Straja Țării, Premilităria, Frontul Studențesc, Serviciul Social, însă regele a dorit o oarecare autonomie pentru Strajă.
După toate încercările de a reorganiza partidul și, implicit, aparatul de propagandă al regimului, eșecul este unul vădit. În 5 aprilie 1940, în urma audienței lui Victor Moldovan, primul secretar general al Frontului, Carol însemnează: „Tabloul ce mi-l arată este destul de trist, este ceea ce credeam eu, pe teren nimic”. Înainte de reformarea partidului și transformarea sa în viitorul Partid al Națiunii, regele realizează că structura pe care a avut-o instituția a fost un insucces: „F.R.N. a dat greș, și organizația lui este defectoasă. […] Trebuie creat un nou organism politic, autoritar și unitar”. Totuși apariția aceastei structuri declarate: „totalitară” trebuie încadrată în contextul internațional din vara anului 1940. Ea a apărut doar după succesele naziștilor și după căderea Franței, moment în care s-a hotărât trecerea la denumirea oficială de „partid totalitar”.
Instituționalizarea propagandei și aplicarea ei sistematică este evidentă și în cadrul Frontului Renașterii Naționale. „Serviciul Organizării” al acestuia se ocupă cu regulamentul pentru înființare și organizare, cu numirea comandanților Gărzii Naționale, cu instruirea formațiilor de mobilizare ale acesteia, cu organizarea defilărilor și cu mijloacele de propagare a ideilor F.R.N. Noul organism politic a încercat să transmită ideologia oficială a regimului prin diverse metode: manifestații, serbări, conferințe. Propaganda ideologiei Frontului s-a desfășurat asupra tuturor categoriilor sociale, iar principalul instrument a fost chiar Garda Națională. Aceasta săvârșea diverse acțiuni sociale, precum ajutorarea familiilor celor concentrați, ajutorarea familiilor sărace.
Garda Națională a reprezentat o formațiune anexă a Frontului Renașterii Naționale. În practică, însă, activitatea celor două instituții complementare se confundă. Petre Țurlea considera că “Partidul unic avea o conducere centrală, și una la nivelul ținuturilor, județelor și comunelor, dar marea majoritate a acțiunilor se făcea sub sigla Gărzii Naționale”. Gardă a luat ființă la doar trei săptămâni de la crearea Frontului. Dispunea de o largă ierarhizare, având structuri în ținuturi, județe, chiar comune. Astfel ea reușea să pătrundă în toate categoriile sociale, influențând în special țărănimea și tineretul. Probabil că au fost vizate aceste clase sociale, deoarece asupra lor își dezvoltase propaganda Mișcarea Legionară cel mai intens. Pe lângă aceasta, țărănimea reprezenta un procent însemnat din populația țării.
Sistematizarea propagandei în cadrul partidului unic este dovedită și de faptul că s-au întocmit tabele și rapoarte privind activitatea de informare și propagandă a Gărzii Naționale din ținuturi și județe începând încă din martie 1939 și până la desființarea organizației.
Scopul formațiunii anexe era enunțat chiar în programul de lucru al organizației din județul Mureș, acesta fiind de „propagandă și de activitate informativă”. De asemenea, rolul ei în aparatul propagandistic se regăsește și în circularele ce conțineau instrucțiuni, în care se prevedea că rolul principal este, de asemenea, propaganda pentru Frontul Renașterii Naționale.
Întocmai ceremonialului de înscriere în Front era și cel de aderare la Gardă. Jurământul arăta astfel: „Jur credință Regelui Meu Carol al II-lea. Jur dragoste și jertfă Țării și Neamului Românesc. Jur ascultare și supunere Gărzii Naționale. Așa să-mi ajute Dumnezeu”. Salutul rămânea cel al Frontului, cel cu mâna dreaptă ridicată și formula „Sănătate”.
Comandamentul general transmitea prin corespondență organizațiilor locale din ținuturi și județe modul de organizare și activitate, care trebuiau să asigure propaganda ideilor F.R.N., implicit cea oficială a regimului.
În conformitate cu condițiile cadrelor F.R.N., posibila calitate de membru a Gărzii era condiționată de înscrierea în Front. Doar membrii F.R.N.-ului putea deține și calitatea de membrii în formațiunea sa auxiliară. Candidații la înscriere aveau de îndeplinit anumite condiții, printre care: „să fie valizi, să aibă cel puțin vârsta de 23 și cel mult vârsta de 50 de ani, să știe a scrie și a citi românește și să fi avut întotdeauna o bună purtare în societate”. Așadar, precum în cazul partidului, regimul căuta să se folosească de oameni alfabetizați și cu o conduită morală ireproșabilă, persoane care ar fi putut avea un anumit impact în societate. Directivele autorităților centrale către cele locale releva faptul că se preferau absolvenții de curs primar, cu serviciul militar satisfăcut, cu o anumită condiție financiară și preferabil creștini și fără un trecut în organizațiile extremiste. Oarecare caracterstici ale mișcării legionare au fost dorite de către conducători („dinamismul”), însă s-a preferat neîncadrarea membrilor vreunei formațiuni care să fi fost vreodată potrivnice regimului.
Cu fiecare încercare de reorganizare a Frontului Renașterii Naționale s-a încercat și creșterea rolului său în cadrul aparatului propagandistic al regimului autoritar. În 1940 această încercare de promovare a ideologiei oficiale prin intermediul unui partid de masă a culminat cu înființarea unui serviciu special chiar în cadrul Partidului Națiunii, intitulat „Serviciul Propagandă”. Rolul evident al Gărzii Naționale de a răspândi sistematic doctrina oficială reiese din corespondenta dintre Serviciul Propagandă și Serviciul Informații din cadrul noului partid. Printre altele, Garda trebuia să presteze și activități sociale, precum ajutorarea refugiaților din Basarabia și Bucovina sau ajutorarea în muncile agricole în vara anului 1940.
Primul pas în propaganda Gărzii a însemnat încercarea de popularizare a instituției în rândul națiunii. Serviciul Propagandei dădea instrucțiuni autorităților aflate in subordine legate de intensificarea promovării Gărzii Naționale.
După transformarea Frontului în Partidul Națiunii, regele devine și conducătorul de drept al partidului, și respectiv al formațiunii auxiliare. În vara anului 1940 s-a amplificat organizarea, educarea și formarea membrilor săi. Scopul acestor acțiuni de accentuare era să ajute fiecare membru „să fie conștient de misiunea sa, să fie pătruns de spiritul de sacrificiu și de misionarism”.
Cu o săptămână înainte de transformarea F.R.N., într-o audiență la rege, Petre Andrei susținea că este nevoie de „a a se da o cât mai mare activitate Gărzii Naționale, pe care le considera [liniile generale ale ei] ca un element primordial în organizația partidului”. Din această afirmație se poate deduce că Garda Națională era latura practică, activă a partidului.
In ciuda doctrinei naționaliste, partidul nu interzicea înglobarea în cadrul sau a minorităților din România. A existat posibilitatea de înscrieri în partid și a minoritarilor, cu condiția ca aceștia să dețină cetățenie romană. Acest lucru era stabilit de legea prin care s-a înființat partidul și prin decretele privitoare la minorități (4 august 1938).
Frontul Renașterii Naționale era nelipsit de la manifestațiile publice cu ocazia diferitelor sărbători naționale. Aceste ocazii reprezintă un relevant exemplu de conlucrare a instituțiilor în vederea propagandei. Prin intermediul Ministerului Propagandei, care publica în presă comunicate, era invitat întreg poporul la ceremoniile și defilările Frontului. Cu ocazia zilei de 16 octombrie, ministerul trimitea către publicat o chemare a națiunii la acțiunile organizate de partidul unic: „Cu prilejul acesta, Frontul Renașterii Naționale invita toată suflarea românească să se asocieze la manifestarea de omagiere a iubitului nostru Suveran. În capitală, F.R.N. organizează în sala Ateneului o mare manifestare cetățeneasca, […] și în toate capitalele de ținut […] se vor ține adunări publice.”
La participarea marilor sărbători naționale, funcționarii publici erau obligați să participe îmbrăcați în uniforma Frontului Renașterii Naționale. De exemplu, cu ocazia celebrării Zilei Constituției, întreg Consiliul Superior Național a trebuit să se prezinte în uniforma partidului la dejunul de la Palatul Regal.
S-a încercat adeziunea susținătorilor vechilor partide politice tradiționale în noul partid unic. Regele i-a însărcinat pe Urdăreanu și Ghelmeceanu să poarte negocieri cu C.I.C. Brătianu, care au avut ca rezultat un apel al liderului liberal către susținătorii săi să se înscrie în Partidul Națiunii.
În ciuda tuturor încercărilor, partidul unic „a rămas un conglomerat de grupări, curente, orientări și tendințe, care se reuneau pentru a constata că de fapt sunt în dezacord și care-și trăiau în realitate viața în afara Frontului”. Toate grupările politice ce au aderat la partid au căutat să o facă doar din interes sau oportunism, în realitate continuându-și disputele politice. Istoricul Savu considera partidul unic ca fiind doar o „anexă, care se manifesta la zile festive și parăzi, când o masă de (albastre sau albe) inunda instituțiile publice și piețele”.
Straja Țării
Straja Țării a fost o organizație pentru tineret ce a fost înființată de regele Carol al II-lea încă dinainte de instaurarea regimului autoritar, în 7 octombrie 1937. A fost ulterior reformată, în 15 decembrie 1938, cu doar o zi înainte de lansarea partidului unic. Apariția ei s-a produs probabil pentru a fi o contrapondere pentru Garda de Fier., care își exercita o influență sporită asupra tineretului. După reorganizarea Strajei, orice altă organizație pentru tineret a fost interzisă, asigurându-se astfel monopolul asupra școlarilor. Comandatul organizației era însuși regele, denumit „Marele Străjer”. Straja încadra în mod obligatoriu toți băieții cu vârste între 7 și 18 ani și toate fetele cu vârste între 7 și 21 de ani. Pentru conducerea organizației există un Consiliu Superior, însă puterea reală era deținută de un comandant numit de către rege.
Instituții anterioare ce au fost dedicate tineretului au fost “Micii Dorobanți” și “Cercetășia”. Straja a fost desființată de Antonescu imediat după abdicarea regelui Carol al II-lea.
Instituția avea și un caracter premilitar, membrii săi fiind pregătiți pentru apărare pasivă și formațiuni sanitare. De asemenea erau folosiți și pentru radiotelegrafie, poștă și localizarea incendiilor. S-a dorit să fie o instituție complementară școlii, tot prin care să se educe tineretul. Școala viza formarea culturală a copiiilor, pe când Straja țintea instruirea lor în lucrurile practice, în dezvoltarea spiritului de solidaritate națională și în practicarea sentimentelor de onoare și cinste. Totalitatea activităților străjeresti aveau ca principal obiectiv propaganda regimului carlist.
Străjeria, precum și celelalte instituții ale regimului carlist, era considerată una inovatoare care se potrivea spiritului și dorinței de noutate și reînnoire spirituală. Referindu-se la Străjerie, Cezar Petrescu considera că „Era nevoie de suflete tari, și iată-le că sunt. Era nevoie de spirit al jertfei, al unirii care să însutească puterile, de un dinamism călăuzit spre o singură, nobilă ținta, nu risipit în nestatorniciile vârstei.
Straja Țării a reprezentat una dintre cele mai importante instituții carliste în vederea propagării ideologiei oficiale a regimului. Principalul său scop a fost crearea „omului nou – omul eroic al României de mâine”. Tineretul trebuia format după propriiile dorințe ale regelui, să devină oameni „noi”, care să se unească în jurul suveranului și să solidarizeze cu noul regim, prin aceasta acordându-i legitimitate.
În iunie 1938 regele îl laudă pe Sidorovici, consemnând că „am găsit, cu noroc, și colaboratori cari să m-ajute și să mă priceapă, ceea ce e și mai important”. Conducătorul Strajei nu este agreat de toți liderii politici, Argetoianu notând despre el: „Dl Teofil Sidorovici, cu degetul în gură până la numirea d-sale în fruntea Strajei Țării, a cumpărat o casă frumoasă pentru uzul d-sale și un imobil de raport în central Bucureștilor…să învețe străjerii de la el…”
Regele pare să fie mulțumit de activitatea Strajei, atribuindu-și meritele pentru succesul acestei organizații: “Nu prea vreau să mă laud, dar ele [Straja și Fundația] au dat roadele cele mai frumoase și, pe zi ce trece, aceste roade sporesc”. Organizația era foarte lăudată și la congresele internaționale: „Noi ne-am prezintat foarte bine. Straja Țării este nesfârșit de apreciată peste tot”. Cu ocazia sărbătorilor naționale organizația era prezentată de către propagandiștii regimului. Un bun exemplu este cel al conducătorului instituției într-o conferință radiofonică din timpul zilelor „Restaurației”. Acesta considera că fundamentul instituției este „ridicarea muncii la rang de principiu și încadrarea tuturor activităților constructive în colectivitatea națională, prețuind și ierarhizând valorile reale”. Cu aceeași ocazie, și istoricul I. Nistor prezenta valorile muncii ce trebuiau să inspire cetățenii, dând exemplul Străjeriei: „Credința și munca pentru Țară și Rege este deviza străjerească și ea trebuie să fie împărtășită de neamul întreg”. Tot de Ziua Restaurației, pe lângă manifestații, se desfășura și o expoziție străjerească, pe care regele o vizita și o aprecia. Acesta se îngrijea împreună cu Sidorovici de organizarea serbărilor, îngrijorându-se dacă vremea era potrivnică si putea pereclita desfășurarea activităților. Straja reușea să impună disciplina asupra tinerilor, lucru ce îi impresiona până și pe rege și invitații străini de la diversele sărbători.
În cadrul regimului autoritar, noile instituții create colaborau adesea între ele, mai ales cele cu valențe paramiltare, precum Garda Națională, Straja Țării sau Premilităria, pentru educarea cetățenilor într-o anumită disciplină de la vârste cât mai mici.
Pentru a da un impuls aparatului de propagandă al regimului, Argetoianu și Sidorovici au propus o reorganizare prin includerea Strajei, Premilităriei și Frontului Studențesc sub egida F.R.N., însă regele a refuzat inițial. Mai târziu s-a încercat, totuși, încadrarea ei în Partidul Națiunii.
Regele și-a impus propriiile idei de organizare pentru instituție. În aprilie 1940 îl convinge pe Sidorovici de „împărțirea după vârstă și detașarea din ce în ce mai mult de la organizarea școlară”. Pentru activitatea și organizarea instituției regele era lăudat fățiș de propagandiștii regimului. Cezar Petrescu prezenta Străjeria prin intermediul radioului drept o organizație prin care „Majestatea Sa Regele Carol al II-lea a deschis tineretului un alt drum de evoluție sănătoasă, disciplinată armonic împărțindu-și timpul între datoriile către corp și cele către spirit”.
La scurt timp după instaurarea formei autoritare de guvernare, Străjeria era prezentată la radio de către importanți oameni ai regimului, oameni cu autoritate în societate. Cu fiecare conferință, propagandiștii nu ezitau să îl elogieze și pe rege, ajutând astfel și la construireaa unui cult al personalității. În 2 aprilie 1938, conducătorul organizației, Sidorovici, preciza că „Străjeria a purces la drum temeinic călăuzită de înaltă și luminată îndrumare a Marelui Străjer. […] Ajutați și înțeleși în țară, vom ști să răspundem în fața Marelui Străjer și a opiniei publice de încrederea ce ni s-a arătat neprecupețind nimic pentru izbânda devizei noastre strajeresti: Sănătate”. Așadar, condiția pentru îndeplinirea obiectivelor era solidaritatea populației. Altă elogiere a organizației și a regelui este realizată o zi mai târziu de către academicianul Constantin Rădulescu-Motru, care consideră că „Viața sufletească a străjerului este o viață chemată la lumina prin inspirația Suveranului nostru, Regele Carol al II-lea într-un moment hotărâtor al istoriei neamului românesc”.
In cadrul programului Strajei, existau adunări colective pentru învățarea diferitelor cântece cu caracter propagandistic. Cele mai importante erau imnul național și imnul Străjeriei („Trei-culori”, compus de Ciprian Porumbescu) și alte cântări patriotice. Învățarea acestora era necesară pentru desfășurarea firească a activităților străjeresti, dar în special pentru folosirea lor în cadrul sărbătorilor naționale.
Straja pregătea tinerii prin intermediul a diverse activități. Ele aveau un caracter educativ, social și festiv. Dintre acestea putem enumera exerciții pentru organizarea marșurilor, ridicarea drapelului național, învățarea dansurilor naționale, excursii, tabere, asistenta socială, activități gospodărești. Străjerii erau organizați în structuri denumite „cuiburi”, fiecare conținând câte șase tineri sau tinere. Aceasta era cea mai mică structură ierarhică din cadrul instituției, dar căreia i se acordă multă atenție din partea autorităților. Se urmărea formarea unui spirit al solidarității sociale în cadrul cuibului. Astfel, dacă această unitate ierarhică redusă se orânduia armonios, întreaga societate devenea una bine organizată.
Instituția încerca să formeze tinerii și din punct de vedere spiritual. S-a introdus în programul organizației învățătura bisericească. În cadrul tuturor ceremoniilor la care Strajă lua parte, tinerii cântau în cor rugăciunea domnească („Tatăl Nostru”). De asemenea, s-a introdus în programul fiecărei săptămâni citirea și explicarea a unui verset biblic, încercându-se astfel că întreaga activitate educativă străjerească să „se afle în legătură cu Biserica, […] să formeze din copiii neamului buni creștini, iubitori de Biserica vie a lui Christos”. Aceste acțiuni străjerești de educație spirituală a tinerilor nu au fost întâmplătoare. Regimul de autoritate monarhică a încercat permanent să își apropie Biserica. Relevant este și faptul că primul Președinte al Consiliului de Miniștri din noul regim a fost chiar Patriarhul României, Miron Cristea, iar acesta a rămas în funcție timp de un an de zile, până la moartea sa. Această apropiere s-a încercat probabil și pentru a recâștiga unii slujitori duhovnicești de partea regimului, care simpatizau cu legionarismul. Încercarea lui Carol este reflectată prin legile date pe parcursul anului 1938 (mai ales prin Constituție), când se interzice orice tip de propagandă în cadrul bisericilor sau săvârșită de către slujitorii Bisericii. Astfel, probabil că regimul a încercat să își câștige de partea sa Biserica, iar tineretul să fie educat în slujba acestei instituții duhovnicești. Pe lângă latura spirituală a educației, principiile străjerești doreau să creeze un adevărat cult pentru eroi, tradiții, patrie, drapel, rege. Acestea erau considerate a fi de interes național. De asemenea, se încerca stimularea tinerilor pentru deprinderi sociale, precum camaraderie, munca în vederea dezvoltării sătești, devotament civic și respect pentru bunurile publice și demnitarii statului.
Activitatea străjerească era prezentată pe larg națiunii, prin principalele instrumente de informare în masă, în special cu ocazia manifestațiilor. Săptămâna premergătoare zilei de 8 iunie, dedicată Tineretului și Restaurației, era destinată Strajei, cinstindu-se astfel și tinerii, dar și una dintre cele mai importante opere ale regelui, această instituție realizată din dorința personală a suveranului. Săptămânile străjerești erau prezentate atât în presă, cât și la radio: „În seria emisiunilor străjerești din săptămâna inaugurată azi la microfon, vor conferenția mai cu seamă cărturarii noștri, ocupându-se de toate problemele importante ale vieții străjerești. Posturile românești de radio, care au înțeles să dea cuvenitul răsunet serbărilor străjerești ce preced ziua Restaurației – merită toată atenția noastră”.
Exista o zi în cadrul săptămânii străjerești dedicată activității Strajei închinate Bisericii și familiei: „Ziua de astăzi 5 iunie este închinată Bisericii și Familiei. Alăturarea numelor acestor instituții de bază ale Statului, dovedește preocupările Străjeriei față de permanentele spirituale ale românismului. Program […] închinat bisericii strămoșești și căminului ce-a legănat copilăria fiecăruia dintre noi”. Străjeria își îndreptă activitatea către două dintre instituțiile considerate a fi fundamentale pentru stat, aceasta fiind o dovadă de naționalism.
Rolul unformei străjerești a fost prezentat la radio de Ministrul Educației Naționale, Petre Andrei: „Uniforma pe care o poartă copiii străjeri – întocmai ca și alte categorii de oameni, – își are rostul ei în acest proces de disciplinare interioară și de educare morală. Uniforma are menirea de a aminti fiecăruia, în orice moment, ce rol joacă și ce datorii i se impun”. Astfel, îmbrăcămintea oficială avea menirea de a disciplina pe cei ce o purtau, de a-și aminti „datoriile” ce li se cuveneau. Aceasta era exact dorința autorităților carliste, care doreau oameni ascultători, disciplinați, dar mai ales să fie supuși, ascultători.
2. MIJLOACE DE INFORMARE ÎN MASĂ
Radiodifuziunea
Apariția și dezvoltarea radioului au fost condiționate atât de latura științifică, cât și de cea tehnică. Mijloc de comunicare și informare în masă, radiofonia va deveni un instrument politic și cultural. Radioul exista în România din punct de vedere tehnic, dar instituționalizarea a apărut în decembrie 1927, sub forma Societății de Difuziune Radiotelefonică din România. Prima emisiune oficială difuzată la un post național de radio din România a apărut pe 1 noiembrie 1928.
La sfârșitul anului 1928 existau doar 14587 de posturi pe tot teritoriul României. Această cifră crește constant până la destrămarea granițelor din anul 1940, ajungând în anul 1939 la cifra de 315823. Raportate la totalul populației din România, aparatele radio reprezentau o valoarea de 0,08 % în 1928. Se ajunge la procentul de 1,62 % în 11 ani, reprezentând o creștere de aproximativ 21 de ori. Relevant este faptul că „radioul era ascultat de întreaga familie, uneori împreună cu vecinii sau prietenii”. Așadar, informația transmisă de radio putea ajunge la un număr mult mai mare de cetățeni (chiar de zece ori mai mare), ceea ce înseamnă că acesta devine probabil cea mai importantă sursă de informare și chiar de desfătare intelectuală. Acest lucru este observat și de către oamenii de la putere. După o audiență la Majestatea Sa în 10 mai 1938, Armand Călinescu notează în „Însemnări zilnice” despre radio că „e superior oricărui ziar și oricăror propagandiști”. În 16 mai 1940 se inaugura un post performant de emisiune radiofonică, „de acum înainte postul București va putea fi auzit în lumea întreagă”.
Pentru țărănime era dedicată o emisiune de o oră pe săptămână, denumită „Ora satului”. Este greu de stabilit numărul sătenilor care-și permiteau să dețină un aparat radio, dar aproape imposibil de determinat câți săteni ascultau emisiunile radio, chiar dacă personal nu își permiteau să dețină aparatul în sine. În ziarul „România”, se încearcă elucidarea acestei probleme, în încercarea de a a stabili câți săteni au acces la programul difuzat de radio: „Nu ar avea aparate de radio decât sătenii mai chiaburi, în afară de cărturarii satelor. Să nu uităm însă ceva din caracteristica sufletului țăranului nostru aplicată chiar și la chestiunea ascultătorilor de radio. E vorba de ospitalitate. E vorba de mândria țăranului nostru de a avea adunați în curte, sau chiar în casă, pe toți vecinii care să asculte la aparatul de radio, așa ca la o șezătoare.”
Aparatele radio puteau fi comandate de la magazinul Super Radio din stradă regală 12, unde exista și un laborator special pentru reparații ieftine. Erau folosite mărci străine, precum Majestic și Super-Radio.
Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România trece în subordinea Ministerului de Interne în data de 10 ianuarie 1936. În același an, pe 4 aprilie este proclamată o lege ce stabilește organizarea și funcționarea Radiodifuziunii, iar Societatea își schimbă numele în Societatea Romană de Radiodifuziune. În vara anului următor o nouă lege stabilește un nou regulament și o nouă organigramă pentru Societate. În ultima zi a anului 1937 Radiodifuziunea trece în subordinea directă a Președintelui Consiliului de Miniștri. Astfel, statul reușește să își aservească acest important mijloc de informare cu important potențial caracter propagandistic.
Controlul asupra radioului s-a realizat treptat. Societatea a fost aservita Ministerului de Interne în ianuarie 1936, apoi Președinției Consiliului de Miniștri în decembrie, consfințind subordonarea totală către stat. Însă după instaurarea regimului de autoritate monarhică se creează instituțiile care să ofere puterea reală și controlul necesar asupra Radiodifuziunii. Societatea intră sub directa conducere și supraveghere a unei noi instituții: Direcția Generală a Presei și Propagandei (1 aprilie 1938). Ea va fi preluată sub directa supraveghere a Ministerului Propagandei Naționale, după ce acesta se va înființa la 3 septembrie 1939. Direcția Presei din Minister întocmea buletine informative și le transmitea la radio spre difuzare.
Eugen Denize consideră că „instaurarea dictaturii regale […] a însemnat pentru întreaga societate românească intrarea într-o lungă noapte, care, cu mici licăriri de lumină, va lua sfârșit abia în decembrie 1989. Societatea Romană de Radiodifuziune […] nu avea cum să ocolească acest destin necruțător”. Într-adevăr, regimul și-a aservit radioul, conștientizându-i importanța și folosindu-l în scopuri propagandistice cu o cenzură drastică și un control puternic asupra tuturor direcțiilor, însă acesta și-a menținut principalele meniri, de a informa poporul, dar mai ales de a-l educa și desfăta cultural, rămânând în program emisiunile de muzică, divertisment, mai ales cele cu caracter cultural.
Propaganda politică s-a folosit de radiojurnale, cronici, însă cele mai importante au fost conferințele. În preajma fiecărui eveniment important, a fiecărei decizii luate de noul regim se susțineau conferințe radiofonice de către persoane cu notorietate în domeniile respective. Aceștia prezentau poporului deciziile guvernului sau noua Constituție, acordând astfel o oarecare legtimitate acțiunilor regimului. În explicațiile pe care le ofereau națiunii prin intermediul radioului, propagandiștii se foloseau de diferite mijloace de manipulare, precum omisiunea sau denaturarea. Regimul a mascat prezentarea de politică la radio, susținând că este doar „prezentarea punctelor de vedere ale statului, în ultimă instanță ale întregii țări. De exemplu, în 24 februarie prim-ministrul Tătărăscu anunța la radio că prin noua lege bugetară impozitele vor spori cu 6 miliarde, însă el motiva aceasta prin nevoia de înarmare. Argetoianu consemna cu o zi mai devreme: „Primul ministru va face mâine seară, prin radio, un călduros apel la toți contribuabilii, ca să suporte și acest sacrificiu pentru înarmarea țării. Nimic de zis, dar cum vor face cei mici, ca să nu moară de foame?”. Discursul demagogic de la radio al Președintelui Consiliului de Miniștri este remarcat, așadar, chiar de către predecesorul său în 18 martie.
În momentul instaurării regimului autoritar carlist, Societatea Romană de Radiodifuziune fusese pusă la dispoziția puterii prin legislația ultimilor doi ani, ea fiind doar ajustată la „noile realități și evoluții”. După instaurarea noului regim și proclamarea noii Constituții, oamenii din conducerea Societății au considerat că este nevoie de acțiuni care să demonstreze adeziunea lor către rege și regimul său. Consiliul de Administrație hotărăște în cadrul ședinței din 3 martie 1938 ca peste două zile întreg personalul din Societate să depună jurământ pe noua Constituție. De asemenea, Consiliu de Administrație oferă diferite subvenții pe parcursul anului 1938 către alte instituții ale statului, instituții folosite și ele în slujma regimului cu scop propagandistic: în data de 24 aprilie hotărăsc să ofere 500 000 lei Strajei Țării, iar în 8 decembrie una de valoare asemănătoare pentru Serviciul Social.
Însuși monarhul vorbea la microfon populației, în special cu ocazia sărbătorilor: „Vorbise foarte frumos Regele și în ajun, la miezul nopții, la Radio. Regele vorbește întotdeauna bine – păcat că faptele nu corespund mai niciodată vorbelor…”. Argetoianu constată calitatea oratorică a conducătorului, însă critică acțiunile acestuia. Totuși, el notează acestea la doar o lună după înlocuirea sa din funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri, ceea ce ar putea trăda o urmă de subiectivism din partea lui. De asemenea, la radio se prezentau și scrisori ale regelui către populație, prin care acesta transmitea sau explica anumite probleme cetățenilor, cum ar fi informații despre Ziua Restaurației sau despre anumite decrete-legi. Cu ocazia sărbătorilor naționale, dar mai ales cu ocazia serbărilor în cinstea suveranului, radioul devenea fățiș un instrument de propagandă închinat în cinstea regelui. Întregul program al radiofoniei era folosit pentru a cinsti conducătorul și realizările sale. Se rosteau discursuri omagiale și se difuzau manifestările desfășurate cu ocazia acestor serbări.
Propaganda regimului de autoritate monarhică pare să fi avut diverse teme relativ bine conturate, dar și segmente sociale clar definite pe care a încercat să le influențeze.
Încă de la începutul noului regim, propaganda a încercat să-l legitimizeze și să-i prezinte acțiunile către popor într-o lumină favorabilă. Primul eveniment major a fost proclamarea noii Constituții, eveniment ce legitima guvernarea personală a regelui și prezentarea și explicarea ei deveneau, astfel, materiale de propagandă. După plebiscit și promulgare, s-au organizat conferințe radiofonice pentru „explicarea” Constituției, care a fost interpretată într-un mod pozitiv și necesar pentru poporul român.
Cele mai importante conferințe au fost susținute la radio de către celebrul jurist Andrei Rădulescu, acestea fiind în număr de cinci. Prima dintre ele este cea mai relevantă, fiind difuzată la doar două săptămâni de la promulgare în data de 13 martie, dar trata întreaga Constituție în ansamblul ei. În celelalte patru, juristul analizează în fiecare câte un capitol important. Încercând să justifice o Constituție a unui regim de natură autoritară, el consideră că „cea mai bună Constituție nu este cea socotită mai bună de teoreticieni sau mai bună în cutare țară, ci aceea care, într-o țară anumită și într-o epocă anumită este cea mai potrivită pentru timpul și sufletului poporului”. Explică încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale prin corespunderea „situației și aspirațiilor poporului”. Adoptarea unei noi Constituții este motivată de „prefacerile sociale, agitațiile politice, anumite stări de lucruri […] au făcut că mecanismul statului să meargă destul de greu. De mai mult timp se vedea că trebuie o schimbare, o îndreptare”. Astfel, regele pare că este mai degrabă „nevoit” să adopte unele măsuri care se impun. Juristul se folosește de o metodă a propagandei, cea a dezinformării, și prezintă Constituția că pe una care nu încălca în mod real drepturile și libertățile cetățenești: „o deosebită preocupare se vede și pentru individ, ale cărui drepturi trebuiesc aparate”.
Alt obiectiv al propagandei carliste, în special al celei radiofonice, a fost prezentarea și explicarea necesității de înființare a primului partid de masă, Frontul Renașterii Naționale. Primul care și-a asumat această răspundere a fost principalul susținător al regimului, Armand Călinescu, printr-o conferință radiofonică intitulată „Frontul Renașterii Naționale”. Subliniază adeziunea rapidă a populației față de partid (trei milioane și jumătate de cetățeni), pe care o consideră „a doua mare manifestare populară, după plebiscitul din februarie trecut”. Condamna vechiul regim pluripartidist, considerându-l responsabil de toate relele din țară. În încercarea de a-i descoperi o identitate noului partid, ministrul considera structura partidului ca fiind una românească, încercând să nu fie asemănat cu cele din regimurile totalitare contemporane: „mai întâi țin să subliniez că este o formulă românească. Cine încearcă să găsească identitate cu vreun regim străin, se înșală”. De asemenea, ministrul de Interne încearcă să găsească o latură tradițională a partidului și consideră că: „de altminteri, eu socotesc, că prin această mișcare noi reînviem astăzi o veche tradiție românească. […] Toate actele mari din istoria țării au fost rezultatul unor eforturi comune.[…] Noi reluăm, așadar, tradiția uniunii naționale”. Declarațiile lui Călinescu sunt cu scop propagandistic evident, încercând să creeze iluzia că Frontul este o mișcare românească, chiar tradițională, neinspirată din alte regimuri străine. Aceste lucruri nu se susțin, deoarece nu a mai existat vreun partid sau vreo mișcare de aceeași natură în istoria României, modelul fiind clar importat din regimurile nedemocratice. El încearcă să creeze iluzia că nu a fost un partid politic, ci o mișcare: „nu este un partid politic în înțelesul vechi al cuvântului. El este o mișcare. Frontul nu reprezintă interesele unui grup de persoane sau ale unei clase sociale, ci el reprezintă interesele colective ale statului și ale națiunii înseși”. Nici aceste lucruri nu au bază reală, deoarece Frontul a fost un partid de masă, creat cu scopul de a oferi suport politic pentru regimul autoritar. Acest lucru devine evident în 1940, când numele i se va schimba în „Partidul Națiunii”, denumit oficial „partid unic și totalitar”.
Călinescu prezintă obiectivele „Frontului”, cele principale fiind „repunerea statului în drepturile lui, în rosturile lui firești […] și promovarea intereselor generale ale colectivității”. Aceste obiective par a fi cele reale, deoarece colectivitatea se confunda cu statul în acest context, adică cu regimul de autoritate monarhică.
Propaganda regimului carlist a avut ca țintă anume segmente sociale clar definite. Cele asupra cărora s-a aplicat în mod sistematic sunt: tineretul, țărănimea și muncitorimea.
Tineretul este un segment social important, deoarece este unul în plină formare, iar prin manipulare propagandistică i se pot influența convingerile și deprinderile, mai ales cele intelectuale. Procentul de analfabeți este încă unul destul de mare în deceniul al IV-lea în România, dar tineretul, în mare măsură, urmează diferite forme de învățământ (cel puțin școala primară). Așadar, educația este un domeniu ce era vizat de aparatul propagandistic, în special prin intermediul radiodifuziunii.
Încercarea statului de a controla învățământul este surprinsă clar în conferința secretarului general al Ministerului Educației Naționale, N. Dascovici, conferință ce s-a desfășurat cu ocazia deschiderii noului anului școlar din 1938. Menționează ideea drept căreia „școala nu este și nu trebuie să fie un instrument pentru satisfacerea intereselor particulare, personale, familiale ori politice, precum se desprinsese lumea sub regimul luptelor dintre partide”, lucru care este propriu regimurilor totalitare, unde nu se pune in central societății individul, ci colectivul. Altă idee relevantă este cea prin care cei din domeniul învățământului sunt așteptați să răspundă „chemării” regelui: „profesorii de orice grad, ca și elevii, se vor simți mândri să răspundă la Augusta chemare a Majestății Sale”.
Mai remarcantă este conferința radiofonică a mininstrului Educației Naționale din ianuarie 1939, în care prezintă sarcinile profesorilor în noul regim: „pe temeiul pregătirii științifice din Universitate trebuie să se grefeze și o educație nouă care să corespundă cerințelor vieții noastre de stat”. Această declarație se încadrează în propaganda regimului de autoritate monarhică, care are ca scop solidarizarea și unirea în jurul Coroanei: „cu toții zid în jurul steagului Țării și al Regelui nostru”. Pentru a impulsiona și ușura acest proces, a fost nevoie de crearea unei educații paralele, a unei organizații destinate exclusiv tineretului, care să-l poate instrui în slujba noului regim. Straja Țării avea un caracter „mai mult ludic decât politic, de unitate națională”.
Într-o conferință radiofonică din 2 aprilie 1930, Teofil Sidorovici elogiază Straja și conducătorul ei. Importanta organizației reiese din caracterizarea făcută de acesta, care o numește „una din ctitoriile cele mai de preț ale Celui ce îndrumează destinele țării”. Acesta prezintă mișcarea că pe un lucru necesar tinerilor, chiar un ideal de viață: „nici nu se putea o flacără mai vie care să trezească năzuințele tinerești, punându-le în slujba unui ideal de viață nouă”.
Ziua următoare, la microfonul radioului vorbește Constatin Rădulescu-Motru, care elogiază, de asemenea, Străjeria. Prezintă rolul străjerului, care trebuie să aibă o „viață chemată la lumina prin inspirația Suveranului nostru, Regele Carol al II-lea într-un moment hotărâtor al istoriei neamului românesc”.
Pe lângă cuvântări și conferințe, radioul avea în programul său și difuzarea unor cântece cu caracter propagandistic. Simbolistica muzicală era variată. Se difuzau zilnic cântece cu caracter național, cum ar fi imnul regal, imnul F.R.N., cântecele Strajei, cântece de natură patriotică. Serviciile de propagandă din interiorul Ministerului și Frontului încercau să clasifice impactul difuzărilor asupra populației, folosindu-se de unitățile locale ale Gărzii și F.R.N. Un relevant exemplu se petrece în septembrie 1939, atunci când autoritățile carliste nu sunt mulțumite de impactul imnului F.R.N. denumit „Cântarea Frontului Renașterii Naționale”, cântec ce era difuzat în fiecare zi la radio. Drept urmare, acesta se înlocuiește cu „Pe-al nostru steag e scris Unire”, compus de Ciprian Porumbescu..
Importanta radioului în influențarea opiniei publice este reliefată de două situații critice ale regimului carlist. Prima se desfășoară imediat după momentul asasinării prim-ministrului Călinescu, iar cea de-a doua la începutul lunii septembrie. Pe 21 septembrie 1939, un grup de legionari îl asasinează pe Armand Călinescu pe strada Știrbei Vodă la ora 14, iar după doar câteva minute au pătruns în sediul radio, agresând portarul și prezentatoarea în încercarea de a anunța prin intermediul radiofoniei crima săvârșită. De asemenea, în ziua de 3 septembrie 1940, pe fundalul nemulțumirilor crescânde față de rege, un grup de legionari săvârșesc un atac asupra Telefoniei și asupra Radiodifuziunii, unde au produs o „scurtă întrerupere, jandarmul din post fiind omorât”. Aceste acțiuni ale legionarilor denotă clar importanța radioului, care era un important mijloc de informare a poporului, acesta putând fi manipulat de cei aflați la putere. Eșecul legionarilor de a captura radioul se poate explica prin imposibilitatea de a sărvârși acest lucru fără a deține și puterea politică.
Radioul a fost folosit de regimul carlist și pentru a-și susține propaganda antilegionară. Într-o conferință din iunie 1939, ministrul Petre Andrei considera că regele Carol a salvat tineretul prin diferitele instituții înființate: „Nu începuse oare și la noi tineretul să apuce pe o pantă periculoasă numai din cauza exploatării abile a acestui caracter atipic al vârstei sale? Atunci Suveranul Țării, psiholog fin, a organizat Straja Țării și Premilităria pentru a îndruma pe o cale sănătoasă și utilă pornirile firești ale tineretului nostru”. Ministrul făcea probabil referire la tendința tineretului de a simpatiza cu legionarismul.
În nici o prezentare a organizațiilor întemeiate de către Carol nu se uită și elogierea acestuia, ceea ce constituia parte a cultului personalității (Anexa 4). Este greu de stabilit dacă propagandiștii și cei ce îl glorificau pe conducător erau doar oportuniști sau chiar considerau că regele întrunește toate atributele întrebuințate.
Propaganda prin conferințe radiofonice se intensifica cu ocazia sărbătorilor naționale, ajungând să fie și câteva discursuri pe zi. Argetoianu însemna la 5 iunie 1940: „…a început și așa-zisa săptămână a Restaurației. În fiecare zi și chiar de două ori pe zi, câte un îmbuibat al regimului va preamări la Radio cei 10 ani de domnie ai Regelui Carol al II-lea și va cânta Gloria suveranului… Cum nu îi e greață?”. Este cea mai evidentă dovadă că și apropiații regelui manifestau o oarecare aversiune față de acest cult al personalității făcut de „îmbuibații regimului”, adică de oportuniști, mai degrabă în speranța unui propriu beneficiu. Totuși, același Argetoianu consemnează în 14 iulie 1940: „Simptomatic; licheaua de Nichifor Crainic a vorbit alaltăieri la Radio și n-a spus un cuvânt despre Rege…”. De aici rezultă grandoarea propagandistică din ultimii ani, care au condus la o elogiere a regelui cu fiecare ocazie posibilă, iar în momentul când cineva nu amintea despre rege, elogiindu-l, acesta provoca uimire.
O altă categorie asupra căreia propaganda carlistă s-a desfășurat este muncitorimea. Principalul instrument de care s-au folosit autoritățile lui Carol al II-lea pentru această categorie socială au fost așezămintele “Muncă și voe bună”, organizație ce rămâne a fi obiectul unei cercetări viitoare. Sărbătoarea zilei de 1 mai reprezintă, de asemenea, un instrument folosit in scopuri propagandistice de catre conducerea țării folosit asupra clasei muncitoare. Alături de presă, radioul a rămas însă unealta cea mai accesibilă regimului de a încerca influențarea muncitorimii. S-a introdus în programul Radiodifuziunii o emisiune dedicată special clasei producătoare, intitulată: „Oră pentru muncitori”, în cadrul căreia „s-au ținut și se țin conferințe la Radio și se difuzează conferințe cu subiecte folositoare clasei producătoare”.
Una dintre temele principale ale propagandei regimului, solidaritatea, era expusă ascultătorilor prin intermediul radioului de către oamenii așezați în fruntea instituțiilor carliste, ei înșiși fiind principalii propagandiști ai regelui și regimului său. Unul dintre cei mai importanți era Petre Andrei, ministrul Educației Naționale, care a rostit la radio o interesantă conferință despre: „solidaritatea socială și solidaritatea națională prin străjerie”. Conținutul discursului său se axează pe importanța tineretului în societate, însă nu oricum, ci în cadrul Strajei Țării, rolul tinerilor fiind acela de a da coeziune societății, acest lucru pretrecându-se, desigur, în slujba regimului carlist.
Pe lângă propagandiștii regimului, la microfonul radioului vorbea chiar însuși regele, în special cu ocazia diferitelor sărbători. Cu aceste ocazii, el avea același discurs pe care îl aveau toți demnitarii săi, vorbind despre necesitatea unei solidarități naționale. Un bun exemplu este discursul din seara anului nou din 1938: „România are azi mai multă nevoie decât oricând de întrunirea tuturor fiiilor ei într-un singur avânt și o singură credință. Numai prin strângerea rândurilor tuturora împrejurul unei Românii renăscute vom găsi puterea de a sta stâncă neclintită împotriva tutuor primejdiilor și vrăjmășiilor”. Regele indemna poporul la unitate, însă, se înțelege că aceasta trebuia să fie săvârșită în jurul său.
În momentele dificile ale națiunii, regele lăsa să apară în fața poporului pe înalții demnitari, atribuindu-le, astfel, responsabilitatea evenimentelor nefaste. După cedarea Basarabiei și Bucovinei din iunie 1940, la microfonul radioului vorbește prim-ministrul Gigurtu, în data de 6 iulie. Interesant este faptul că el nu prezintă aceasta întâmplare că pe o nenorocire, ci se referă la acest moment ca la unul prin care România trebuia să o apuce „pe drumul cel nou de întărire și înălțare”. El nu exprimă evenimentul drept o nenorocire, nu pune accent pe aspectele negative, ci doar vorbește despre renaștere națională, în care armata să fie întărită, biserica să joace un rol hotărâtor, iar învățământul să poarte pecetea națională.
Presa
Principalii factori care au înlesnit desfășurarea unei propagande oficiale a regimului prin intermediul presei au fost starea de asediu și cenzura. Acestea au fost introduse încă de la instaurarea noii forme de guvernământ. Cenzura s-a desfășurat asupra tuturor mijloacelor de informare în masă, permițând astfel desființarea oricărei forme de contrapropagandă și ușurând existența unei singure expresii propagandistice, cea oficială a regimului carlist. Așadar, cenzura a devenit un „instrument aservit intereselor personale ale regelui Carol al II-lea, propulsării imaginii sale propagandistice mult supraevaluate, creării unor mituri din fapte de politică externă, de apărare națională, de pregătire a tineretului”. De asemenea, starea de asediu a fost introdusă imediat după instaurarea regimului personal al lui Carol, menținând ordinea în întreaga țară și încuviințând desfășurarea noului regim într-o stare de legalitate, permițând stoparea oricăror forme de contrapropagandă sau de neplăcere pentru regim.
Informațiile oferite poporului de întregul aparat de presă erau controlate și cenzurate de către stat, care se folosea de toate mijloacele propagandistice posibile, mai ales de manipulare prin deformarea realității: „se poleiau realitățile, până la falsificare, în interes propagandistic și pentru sugerarea unei conduite politice ferme, unitare.”.
Cenzura a fost aplicată într-un mod evident asupra presei, radioului și discursurilor publice. Acestea erau prezentate în prealabil către instituțiile statului, urmând că Serviciul Cenzurii să aprobe sau să modifice, dacă era necesar, orice informație ce ar fi putut afecta regimul carlist sau l-ar fi așezat într-o poziție neprielnică.
Ziarele cele mai importante care încercau să păstreze o anumită obiectivitate au fost cenzurate. Într-o însemnare a lui Călinescu din 23 martie 1938, el mărturisește că a dat dispoziție ca ziarul „Universul” să fie cenzurat, „spre a nu crea atmosfera”. Această afirmație probabil că se referă la posibila influență în opinia publică pe care o avea ziarul, putând aduce regimului și înfăptuirilor acestuia prejudicii. Trebuie constatat și faptul că această decizie a survenit cu o săptămână înainte de promulgarea legii pentru dizolvarea partidelor, lucru care ar fi putut fi contestat de către un ziar care se considera a fi obiectiv. Altă modalitate de a reduce la tăcere posibilele obiecții pe care ziarele influente le-ar fi putut avea asupra guvernării personale carliste a fost mituirea directorilor. Călinescu amintește în însemnările sale de acest procedeu, prezentându-l într-o manieră foarte simplă: „calmarea Șeicaru. Dat bani.”. Astfel, directorii principalelor ziare erau „calmați” prin mituire, bani care veneau de la bugetul de stat, mai exact de la Ministerul de Interne prin Direcția Presei. Acest procedeu pare că a avut succes, un bun exemplu fiind prezentarea Constituției în ziarul „Curentul” într-un articol semnat chiar de către Pamfil Șeicaru: „tot ce era garanție individuală, tot ce se punea la adăpost împotriva arbitrarului prin vechea constituție a fost păstrat, încadrându-se în același timp individul în stat prin integrarea lui într-o disciplină profesională”. În ciuda faptului că unele drepturi și libertăți cetățenești erau îngrădite de noua Constituție, Șeicaru prezenta exact contrariul, ceea ce poate însemna că statul și-a exercitat controlul și asupra sa, prin mituire ori alte mijloace.
Regimul carlist a încercat să își aservească instituția Bisericii, conștient fiind de rolul și influența ei, încercând astfel să se folosească de ea. Astfel, Ministerul Propagandei Naționale, prin intermediul Serviciului Cenzurii dădea dispoziție către întreaga presă cu o săptămână înainte de celebrarea Zilei Constituției să publice zilnic apelul mitropoliților ardeleni de riturile ortodox și greco-catolic (Nicolae Bălan – mitropolitul ortodox, iar Alexandru Niculescu – mitropolitul Greco-catolic): „datori suntem până la unul în ajutorul înțeleptului nostru Suveran, ca să conducă destinul acestui neam spre limanuri fericite.[…], să prindem cu toții gândul mântuitor al Suveranului și al Sfetnicilor Săi luminați, dovedind astfel lumii din afară solidaritatea și unitatea noastră de oțel, capabile de a înfrunta orice primejdie”. Așadar, și conducătorii Bisericii făceau apel către popor, prin intermediul presei, la unitate în jurul monarhului. În același timp, ei încurajau un cult al personalității, aducându-i acestuia elogii extraordinare, precum „gând mântuitor”, „înțelept suveran”.
În data de 3 iunie 1938, adică imediat după înființarea ziarului oficial, regele nota in jurnal: „Din nou, astăzi, m-am uitat cu atenție, de dimineață, la ziarul <<România>>. Nu-mi place, prea miroase a tipăritură <<Dimineața>>”. Probabil regele era nemulțumit de faptul că ziarul semăna cu cotidianele informative, care relatau evenimentele cu o oarecare obiectivitate. Însă „oficiosul” regimului trebuia, probabil, in viziunea sa, să prezinte acțiunile guvernului și persoana regelui într-o lumină pozitivă, fiind nevoie astfel de o doză foarte mare de subiectivism, acest lucru realizându-se prin mijloace propagandistice.
Chiar dacă existau mai multe publicații oficiale ale regimului, au existat oameni din jurul regelui care nu au fost adepții acestora. În iulie 1940 Nichifor Crainic, ministrul Propagandei, pare înclinat spre ziarul „Universul”. Acesta îi mărturisește regelui că el îl „consideră cel mai important ziar naționalist”.
Ingrădirea libertății de expresie în perioada regimului de autoritate monarhică nu poate fi contestată. Într-o însemnare din august 1940, chiar regele admite acest lucru într-o discuție cu mitropolitul Nicolescu („nefiind libertate de grai”). Pentru a-și impune propria ideologie catre popor, regimul nu putea permite existența libertății de expresie.
Pana la 3 septembrie 1939, când s-a înființat Ministerul Propagandei Naționale, Direcția Generală a Presei și Propagandei și, ulterior, Subsecretariatul de Stat al Presei și Informațiilor au funcționat sub conducerea Ministerului de Interne. Controlul asupra presei este evident dintr-o poruncă a regelui din data de 6 martie 1938, când acesta spune: „Ministerul de Interne să ia măsurile cele mai drastice împotriva presei”. Prin această afirmație, suveranul se referea la îngrădirea libertății de expresie a presei, care trebuia controlată și cenzurată de autorități, pentru a nu aduce nici un prejudiciu de imagine noului regim instaurat.
Ziarul „România” a apărut din dorința regelui, manifestată încă din prima lună a noului regim autoritar. După o audiență la suveran, Armand Călinescu însemnează: „M.S. regele: Să se creeze un ziar al guvernului în 5 ediții la București, Iași, Chișinău, Cluj, Timișoara. Minoritare ies pe dată acolo. Cele românești sosesc târziu. Să se facă un ziar <<România>>. … nu crede că poate reuși”. Această dorință a conducătorului a survenit după ce Nicolae Iorga i-a prezentat starea presei: „Iorga: Presa. […] Nu suntem susținuți printre minoritari. O gazetă de dimineață ieftină”. Astfel, după relatările lui Călinescu, propunerea înființării ziarului i-ar fi aparținut lui Nicolae Iorga. Pentru înfăptuirea acestui plan, regele l-a desemnat pe Armand: „Călinescu să studieze chestiunea și să propună un proiect bine studiat la proximul Consiliu”. Așadar, Călinescu este creatorul ziarului oficial al regimului.
Obiectivul noului cotidian se regăsește, de asemenea, în însemnările lui Călinescu, cel care l-a creat: „Un ziar de stat al Direcției Presei, pentru popularizarea operei și formarea noului spirit”. Este evident faptul că ziarul a fost așezat sub directa conducere a autorităților carliste, mai exact sub Direcția Presei (înglobată mai târziu în Ministerul Propagandei). Acesta trebuia să răspândească, să facă cunoscută națiunii înfăptuirile noului regim, cu scopul de a schimba astfel starea de spirit a poporului și de a-l aservi, formând astfel o nouă tipologie umană, care trebuia să se solidarizeze cu regele ei, să se unească in jurul suveranului.
Unul din principalele subiecte ale ziarelor în perioada interbelică obișnuia să fie politica. Însă după dizolvarea partidelor politice tradiționale, a dispărut și materialul de care se folosea presa. Călinescu admite acest lucru în noiembrie 1939, la jumătate de an după interzicerea partidelor: „Presa însăși nu se mișcă, și e moartă, deoarece au dispărut vechile polemici politice. Trebuie să-i dăm altceva. Numai naționalism.”. Soluția era reprezentată, așadar, de introducerea în presă a subiectelor legate de naționalism în detrimentul politicii.
Aservirea presei de către regimul carlist este evidentă și din faptul că directorii sau reprezentanți ai principalelor ziare din capitală participau la ședințe conduse de către Subsecretarul de Stat al Presei și Propagandei, Eugen Titeanu, în propriul său cabinet. Printre participanți se regăseau: Cezar Petrescu (Directorul ziarului „România”), Mircea Grigorescu („Timpul” și „Argus”), Romulus Dianu („Curentul”), Romulus Șeicaru („Universul”), Al. G. Sinculescu („Viitorul”), M. Georgescu („Neamul Românesc”), Zaharia Stancu (Directorul ziarului „Lumea Românească”). Participarea acestora la ședințe în cabinetul personal al Subsecretarului denotă în mod clar acceptarea de a fi îndrumați și controlați de către autorități.
Ministerul Propagandei Naționale controla întreaga activitate propagandistică a regimului, deci și unul dintre cele mai importante instrumente, presa. Acesta trimitea directive către principalele publicații de a publica comunicate, telegrame, cuvântări.
Atât timp cât o instituție a statului decidea ce trebuie publicat în presă și ce structura și compoziție să aibă publicațiile, este vădit faptul că întreaga presă românească nu era liberă, ci sub controlul strict al autorităților, și folosită în slujba regimului de autoritate monarhică.
Direcția Presei menținea o evidență a tuturor publicațiilor. Se stabileau note de serviciu prin care erau clasificate toate articolele publicate în toate ziarele. De asemenea, în aceste note de serviciu apar confirmări ale subjugării presei, precum articole trimise spre publicație de la minister. Mai mult decât atât, se menționează în notele de serviciu că „s-au comunicat tuturor Consilierilor, Secretarilor și Atașaților noștri de Presă îndrumări pentru orientarea lor generală”. Astfel controlul era total, nici un articol nescăpând de filtrul cenzurii. Prin aceasta autoritățile s-au asigurat că regimul nu poate fi combătut în nici un fel prin intermediul mijloacelor de informare în masă.
Un alt exemplu sunt articolele trimise de către minister către întreaga presă și către Radiodifuziune spre publicare, în care regele Carol al II-lea și înfăptuirile sale sunt elogiate, comparate cu cele din țările civilizate. El este considerat vizionar, anticipând nevoile politice.
Într-o notă de serviciu din 17 iulie 1940 a Direcției Presei din cadrul Ministerului Propagandei Naționale, se arăta activitatea acelei zile a instituției, care a trimis spre publicare normativa: „Cu privire la transformarea structurei politice a Franței; Franța face astăzi ceea ce România, grație spiritului de prevedere al Majestății Sale Regelui a săvârșit încă de acum doi ani”. Pe lângă promovarea vădită a unui cult al personalității de către instituțiile statului, această „transformare” a Franței trebuie încadrată în context, în iulie 1940 ea fiind cucerită de către naziști.
Ziarul oficial a fost creat pentru a-l elogia pe suveran, dar în același timp și pentru a prezenta în mod detaliat toate realizările acestuia sau ale regimului său. Acest lucru este evident mai ales în ediția din prima zi a anului 1939, în care publicația prezintă toate înfăptuirile instituțiilor carliste: descrie pe larg activitatea „rodnică” a Fundațiilor Regale, activitatea Căminelor Culturale și ale Echipelor Regale Studențești. De asemenea, insistă pentru „rodnica” solidaritate a națiunii, prezintă activitatea Strajei Țării în fiecare lună a anului 1938, înfățișează succesul Direcției Cinematografice din cadrul Subsecretariatului de Stat pentru Propaganda („ce s-a făcut în 4 luni la <<Direcția Cinematografiei>>”), și ilustrează întreg anul 1938, primul an al regimului de autoritate monarhică, drept „anul care a hărăzit țării o nouă Constituție prin care Națiunea Romană a fost repusă în drepturile ei”. Toate acestea reprezintă exemple care sprijină argumentația conform căreia ziarul oficial al regimului se străduia să prezinte într-o lumină cât mai favorabilă toate instituțiile carliste, toate acțiunile și realizările regimului autoritar, precum și persoana monarhului, cu un evident rol propagandistic.
3. PROPAGANDA FESTIVĂ ȘI CULTUL PERSONALITĂȚII
Propaganda festivă
Propaganda festivă a fost un instrument des utilizat în istoria României. Sărbătorile naționale sau festivitățile dedicate familiei regale s-au sărbătorit înainte de instaurarea regimului autoritar, însă începând cu anul 1938 aceste fenomene au cunoscut dimensiuni extraordinare.
Scopul acestei modalități propagandistice a fost unul clar între anii 1938-1940, acela de a afirma un cult al personalității regelui Carol al II-lea și de a celebra într-un mod excepțional reușitele regimului. În ciuda instaurării unei forme de guvernământ autoritare, Carol trebuia să fie prezentat drept un personaj popular, în jurul căruia trebuia să se afle o națiune disciplinată, care să solidarizeze cu acesta. Propaganda festivă a avut drept obiectiv difuzarea ideologiei noului regim către întreaga națiune.
Aceasta și-a propus să introducă un nou ritual socio-politic, ce nu a mai existat vreodată în istoria românilor. Acest tip de ritual a fost oarecum asemănător regimurilor totalitare din acea perioadă. S-a folosit intens de simbolistică, precum salutul roman și uniformele, dar și de formarea unei anume conduite sociale. Autoritățile carliste au încercat implementarea unor norme de conduită socială diverselor categorii sociale, ajungând că succesul integrării acestora să devină un instrument de calculare a adeziunii sociale față de rege și de regimul său. Rămâne, totuși, foarte dificil de realizat dacă convingerea populației s-a realizat cu adevărat, sau aceasta și-a îndeplinit doar o „datorie”, succesul propagandei festive rămânând în final doar unul de circumstanță.
Nesupunerea față de ordinele autorităților cu ocazia evenimentelor festive conduceau la diferite sancțiuni. Un bun exemplu se petrece cu ocazia desfășurării plebiscitului privind noua Constituție, moment în care cei care nu și-au arborat drapelul național la locurile unde își desfășurau activitatea au fost amendați. Aceste sancțiuni indică clar obligarea cetățenilor de a se supune ordinelor autorităților cu ocazia diferitelor sărbători sau manifestații. Concluzia este că e aproape imposibil de realizat dacă populația participantă solidariza cu regimul în mod real. Este, totuși, greu de crezut că regele era conștient de sancțiunile autorităților, care se transformau câteodată chiar în abuzuri.
Pe parcursul celor doi ani de guvernare autoritară existau festivități aproape săptămânale. Cu ocazia acestora aveau loc defilări, manifestații, conferințe radiofonice, discursuri, se împărțeau decorații și se ofereau daruri. Principalele festivități aveau loc de sărbătorile naționale, care celebrau în mare parte conducătorul națiunii. Se celebra ziua Constituției, a Restaurației, a Monarhiei, a zilei de naștere a regelui. În perioada domniei regelui Carol al II-lea. Ziua Restaurației (8 iunie) a rivalizat cu Ziua Monarhiei (10 mai). Cu scop propagandistic erau folosite și Sărbătoarea Muncii de 1 mai și Ziua Tineretului, care se serba împreună cu cea a Restaurației, pentru a crea iluzia între o legătură rege-tineret. În cele mai multe cazuri erau prezenți și invitați străini, care adesea admirau opera săvârșită de rege, de cele mai multe ori fiind cel mai impresionați de Straja Țării.
Ministerul Propagandei Naționale era cel care coordona aceste activități festive într-un mod strict. Se poate considera că „entuziasmul popular se desfășura după un scenariu riguros conceput de minister”. În interiorul Ministerului, Comisia tehnică era cea care se ocupă de organizarea sărbătorilor. Se stabilea dinainte ce urma să se publice, având menirea de „a-l prezenta pe Carol al II-lea ca simbolul tuturor virtuților umane”.
Pentru a avea succes, propaganda festivă a fost ajutată prin crearea unui cadru legal cât mai favorabil. În perioada regimului autoritar carlist există deja o lege din anul 1928 ce obliga angajații din instituțiile statului să participe la slujbele ce erau oficiate (Te Deum) cu ocazia sărbătorilor declarate naționale sau la cele ale familiei regale. Încă o dată, regimul s-a îngrijit de adaptarea legislaturii la necesitățile contemporane. Astfel, printr-o serie de legi s-au obligat funcționarii publici să participe și la festivitățile ce succedau ceremoniile religioase. De asemenea, Ziua Restaurației, ocazie cu care se manifestă vădit un cult al personalității dedicate monarhului, a devenit sărbătoare națională prinr-o lege decretată în 7 ianuarie 1940.
Principalele sărbători declarate „naționale” omagiate în perioada domniei lui Carol au fost: 24 ianuarie – Unirea Principatelor, 10 mai – Declararea Independenței și a Regatului și începutul domniei regelui Carol I, Ziua Eroilor – cu ocazia zilei Înălțării, 8 iunie – tineretul și venirea la tron a regelui Carol al II-lea, 27 februarie – proclamarea noii Constituții. Celebrarea Constituției în 1939 și 1940 a avut o semnificație specială, deoarece era actul prin care s-a instituționalizat regimul de autoritate monarhică. Alte sărbători celebrate erau cele religioase, precum: Sfântul Vasile, Bobotează, Sfintele Paști, Schimbarea la Față. Un loc important în acest ceremonial aveau aniversările membrilor familiei regale, de departe cea mai însemnată fiind ziua de naștere a suveranului pe 16 octombrie (Anexa 5). În aceleași scopuri propagandistice s-a încadrat și Ziua Muncii de 1 mai, care împreună cu Ziua Tineretului din 8 iunie vizau două categorii sociale importante pentru aparatul de propagandă: muncitorimea și tineretul.
S-a dorit o uniformizare organizatorică națională în cadrul acestor evenimente festive, lucru de care s-a ocupat Președinția Consiliului de Miniștri în anul 1939. Pe tot teritoriul țării ele trebuiau să urmeze același program și să aibă aceeași structură, modul de participare și chiar poziționarea autorităților în cadrul manifestațiilor fiind similare.
La festivități participau toți funcționarii publici și reprezentanți ai tuturor instituțiilor carliste. Pe lângă prefect, primar și reprezentații clerului erau prezenți și comandanții Gărzii Naționale, secretarii Frontului Renașterii Naționale și autoritățile locale ale Strajei, Serviciului Social și Căminelor Culturale. Participanții erau obligați să asiste în uniformele organizației din care făceau parte. Pentru civili era indicată purtarea unei ținute de ceremonie. Pe cât posibil drapele erau expuse în număr cât mai mare, iar portretul regelui se etala cât mai vizibil.
Organizarea și coordonarea festivităților erau programate până la ultimul detaliu de către autoritățile centrale carliste. Inițial, acestea erau direcționate de către Subsecretariatul de Stat din cadrul Ministerului de Interne. Apoi, după 3 septembrie 1939, sarcinile acestuia îi reveneau Ministerului Propagandei Naționale.
Din programul prestabilit al sărbătorilor nu lipseau niciodată discursurile personalităților locale sau naționale. Acestea erau întotdeauna aprobate de către autorități. Pe lângă celebrarea zilei respective, era necesar că discursul să conțină și elogii la adresa suveranului, astfel constituindu-se o legatură permanentă intre toate sărbătorile și cultul personalității regelui. Elogiile erau atât de de exagerate, încât venirea pe tron a regelui a fost asemănată unei „coborâri din cer”.
Festivitățile desfășurate cu ocazia sărbătorilor naționale conțineau o multitudine de simboluri (drapelul național, embleme, saluturi, uniforme ale instituțiilor, costume populare). Regimul carlist și-a dezvoltat un salut, lucru asemănător cu regimurile totalitare de natură fascistă. Salutul oficial a fost cel roman, element care a fost preluat și popularizat în special de Frontul Renașterii Naționale. Salutul era alcătuit din pronunțarea cuvântului „Sănătate!” și îndreptarea în sus a brațului drept. Pronunțarea expresiei „Sănătate!” se dorea a semnifica „expresia hotărârii nestrămutate de însănătoșire a Neamului nostru.”. Salutul a devenit obligatoriu pentru toți membrii instituțiilor cu caracter propagandistic, aceștia transformându-se în mod direct în instrumente de propagandă aflate în slujba regimului. Aceștia erau funcționarii publici, membrii ai Frontului Renașterii Naționale, ai Frontului Studențesc, ai Gărzii Naționale și ai Strajei, salutul efectuându-se în ordine ierarhică.
Aceasta obligativitate de a purta uniforme sau existența unei anume conduite vestimentare, împreună cu multitudinea de simboluri, au încercat să creeze un sentiment de solidaritate populară, de unitate, ele erau „destinate să confere mulțimii un suflet unic”.
Festivitățile începeau dimineața, în jurul orei nouă. Straja era instituția care iniția manifestațiile prin ridicarea pavilionului. Urmau discursurile diverselor personalități politice despre respectivul eveniment, însă niciodată nu se uitau și elogiile aduse regelui. Apoi trebuiau să se desfășoare dansuri și cântece populare, dacă vremea era favorabilă. După încheierea acestora se trecea la marșurile și defilările instituțiilor regimului, precum Straja și Frontul, iar serbările se încheiau prin cântarea imnului regal. După manifestațiile publice, regele ținea un dineu la Palatul Regal.
Cât despre succesul acestor reprezentații, este adevărat că prezența regelui crea entuziasm. Cu ocazia zilei de Boboteaza din anul 1940, regele se deplasează la Chișinău pe fondul tensiunilor internaționale. Acesta săvârșește un gest ce a fost interpretat diferit și receptat foarte bine de oamenii prezenți: „În timpul parăzii, mi-a fost frig, mai ales la picioare, și aceasta m-a făcut să mă duc pe jos până la Cercul Militar, Entuziasmul publicului a fost stârnit cu acest prilej. Am impresia că a fost o foarte bună inspirație”. Acest gest a fost interpretat de popor drept o venire în mijlocul națiunii, acest eveniment fiind așezat în contextul amenințării rusești.
În timpul Săptămânii Restaurației, pe lângă instituțiile politice care subvenționau serbările populare, și celelalte instituții implicate în activitatea propagandistică participau la evenimente: „concursuri de coruri și jocuri românești organizate de Fundație”. În data de 7 iunie 1939, Subsecretariatul de Stat pentru Propagandă împarte 50mii de steaguri populației. Aceste lucruri probabil se petreceau atât pentru aspectul estetic, dar mai ales probabil pentru a crea un sentiment de unitate a poporului cu ocazia acestor evenimente festive, dând impresia de solidaritate a națiunii cu regimul ce le organiza ori cu suveranul ce era celebrat.
Întregul program al festivităților cu ocazia Zilei Restaurației era prezentat detaliat in presă. În ediția din 8 iunie, ziarul „România” prezenta programul Strajei: la ora 9: ceremonia ridicării pavilionului național; apoi cântarea imnului regal, cântarea „Tatăl Nostru, urmată de citire din Biblie, de deviza și crezul străjerilor, de imnul național, si apoi de cuvântul Majestății Sale; in restul zilei apar demonstrațiile de gimnastică și dansurile naționale ale legiunilor de străjeri și străjere din București, în 5 reprize, apoi defilarea. În pregătirea momentului, cu o seara inainte, Teofil Sidorovici prezenta la radio însemnătatea acestei zile: „ziua de 8 iunie înseamnă manifestarea strălucită a neamului românesc prin tot ceea ce reprezintă ca potențial de strălucire. E ziua când se scrutează orizonturile viitorului întărindu-ne în credința izbânzii și este fiorul ce ne unește pe toți laolaltă, fără deosebire de vârstă sau de rang social”.
Pe fondul tensiunilor internaționale, regele cere în mod public să se renunțe la serbările de 8 iunie din 1940. Acest gest a fost puternic promovat de ziarele dedicate regimului. Pe întreaga primă pagină din „România satelor” apare aceasta știre, încercându-se a se elogia gestul suveranului care recurgea la un gest cugetat in folosul țării. Totuși, anunțul monarhului a apărut în data de 27 mai, când, cel mai probabil, se stabiliseră deja toate activitățile din „Săptămâna Restaurației”.
Cultul Personalității
Conceptul de „cult al personalității” este considerat de către istoricul Călin Hentea a fi „totalitatea acelor acțiuni de propagandă desfășurate prin forța și autoritatea instituțiilor unui stat totalitar pentru venerarea până la sacralizare a tuturor calităților și realizărilor conducătorului statului respectiv, pe timpul vieții sale”. Așadar, condiția este ca aceste măsuri de cinstire și închinare să se desfășoare pe perioada vieții respectivului conducător, nu ulterior. Se poate considera, probabil fără a se greși, că regele Carol al II-lea s-a bucurat de un bogat cult al personalității, unul de dimensiuni nemaiîntâlnite până atunci în România. Și ceilalți membrii ai dinastiei Regatului României au avut parte de laude și elogii, însă acestea sunt incomparabile cu ceea ce s-a petrecut în perioada 1938-1940. Cultul personalității a rămas prezent pe teritoriul acestei țări și în regimurile dictatoriale, antonescian și comunist, atingând cote uluitoare în perioada lui Nicolae Ceaușescu.
Cultul personalității este parte integrantă a întregului aparat de propagandă carlist, astfel că acesta s-a manifestat prin aceleași instrumente: radio, presă, ceremonial, discursuri. Cel mai important mijloc propagandistic a rămas ziarul oficial al regimului, „România”. Carol I a fost considerat „Făuritorul” României Moderne, iar succesorul lui „Întregitorul”, grație „Marii Uniri”. Regele Carol al II-lea s-a folosit de aceste atribute, preluându-le și adaptându-le vremurilor sale. A devenit astfel „Apărătorul României Întregite” și „Făuritorul Renașterii Naționale”, această „Renaștere” fiind una din ideile centrale folosite pe parcursul celor doi ani și jumătate. De asemenea, s-a încercat prezentarea sa ca un „Suveran al Tineretului” și un „Rege al Culturii”. Regele a sprijinit, într-adevăr, cultura românească, în special prin organizații precum Fundațiile Regale ori Căminele Culturale. Chiar Straja Țării a avut un important rol educativ, pe lângă cel disciplinar.
Din sursele primare cercetate, nu reiese niciunde că suveranul și-ar fi dorit cu adevărat să beneficieze de un asemenea nivel de venerație. El încurajează, într-adevăr, într-un mod mai degrabă indirect, aceste manifestări, însă personal nu se exprimă într-un mod fățiș. Astfel, se poate concluziona că toate aceste acțiuni de elogiere ale persoanei regelui au fost săvârșite ori comandate de către oamenii din jurul monarhului, probabil pentru a obține o serie de beneficii proprii. Acesta recunoaște în însemnările sale că oferea răsplata politică pentru susținători, însă pentru cei ce sprijineau regimul. În acest sens, el oferă exemplul lui Victor Iamandi: „Iamandi, neintrând în Guvern, l-am făcut consilier regal, spre a-l răsplăti pentru felul în care a susținut regimul”. Totuși, sunt foarte greu de delimitat elogiile la adresa regimului de cele la adresa persoanei regelui, din pricina naturii formei de guvernământ: era un regim autoritar personal, regele fiind așezat acum în primul plan al vieții politice.
În cercetarea cultului personalității lui Carol al II-lea, cel mai relevant moment este, în mod clar, celebrarea Zilei Restaurației. În această zi în care se sărbătorea urcarea monarhului pe tronul României, se celebrau toate înfăptuirile săvârșite începând cu anul 1930. Iunie 1939 poate fi considerat a fi momentul central al propagandei carliste, deoarece în ultimul an al domniei lui Carol situația internă era una tensionată din cauza contextului internațional. Cu ocazia „Săptămânii Restaurației”, ziarele oficiale ale regimului dedicau suveranului pagini întregi, ba chiar ediții speciale. Imaginea regelui era aproape nelipsită din publicația „România”, însă în ediția consacrată zilei de 8 iunie 1939 poza monarhului, pentru prima și singură dată, acoperea toată pagina întâi.
Regele era prezentat pe prima pagină drept „Făuritorul marei opere de renaștere și consolidare națională a României”. Aceasta sintagmă evidențiază mai degrabă o dorință, decât un fapt împlinit. După februarie 1938, s-a dorit crearea „omului nou” și a unui „spirit nou”, prin intermediul cărora întreaga populație să solidarizeze cu suveranul și cu regimul personal instaurat de acesta. Prin sintagme de genul: „Suveranul, în fruntea renașterii naționale: […] se identifica așa de complect cu nevoile și aspirațiile supușilor” se încerca producerea unei concepții prin care regele să fie perceput ca un om dedicat națiunii și preocupat de bunăstarea acesteia. Trebuia să i se înființeze imaginea unui domnitor popular, care are grijă de supușii săi. În acest sens, el organizează diferite acțiuni simbolice, publicate în articole detaliate pe primele pagini ale ziarului oficial. Se prezintă evenimente precum cele în care regele „premiază și ajuta mamele cu cei mai mulți copii sau în care regele „a botezat al 17-lea copil al unui țăran din Satu-Mare: le-a dat și 100 mii lei, acte simbolice ce aveau scopul de îmbunătăți imaginea suveranului în viziunea poporului. Alt exemplu din aceeași categorie este prezentarea sa în legătură cu înființarea organizației numită „Serviciul Social”, instituție a cărei existență nu a fost una de lungă durată: „Serviciul Social apare ca un act de justețe pentru poporul M.S. Regelui Carol al II-lea. Munca pentru ridicarea satului, […] este concepțiunea Majestății Voastre născută printr-o profetică intuiție”. Aceasta intuiție „divină” îi este atribuită suveranului și pentru progresele din domeniul aviatic: „M.S. Regele Carol II a prevăzut încă din 1913 rostul și misiunea aviației”. Tot legat de sectorul social, promulgarea legii cu privire la înființarea breslelor este prezentată ca fiind „legea armoniei sociale”.
„Renașterea națională” se afla în legătură directă cu generația tânără. Așadar, propagandiștii regimului au încercat continuu să alăture persoana regelui tineretului. Primul pas a fost înființarea Strajei Țării. Apoi, cea mai importantă zi din perioada regimului carlist, 8 iunie, a fost celebrata împreună cu Ziua Tineretului. Pentru a propaga imaginea conform căreia întreg tineretul se afla în slujba regelui, s-au folosit sintagme precum „Generația Carol al II-lea”, prin care se încerca atribuirea unei apartenențe a tinerilor la regele lor. Cu ocazia acestei zile, se publicau articole cuprinzătoare, care să arate solidaritatea tineretului și a națiunii față de monarh: „MS Regele Carol II – Suveranul Tineretului Roman – o sărbătoare a conștiinței naționale”. Cât despre semnificația politică a zilei de 8 iunie, ziarul oficial considera acest act de preluare a puterii ca fiind unul de natură divină: „Coborând din văzduh, ca un Arhanghel al Mântuirii, MS Regele Carol II a reînnodat firul continuității dinastice”. Nu numai restaurația a fost tratată ca un act supranatural, ci toate acțiunile politice ale regelui, chiar dacă cele mai importante pot fi considerate drept lovituri de stat, erau prezentate poporului drept o binecuvântare: „iluminată voință a regelui, […] constituirea guvernului dela februarie 1939, însemna lichidarea unui regim care dacă ar fi continuat ne împingea în haosul revoluției”. Astfel, un act care era împotriva principiilor democratice, era expus drept o „iluminată” voință.
Imaginea regelui a avut de suferit după evenimentele din vara anului 1940. Acesta a încercat să se justifice prin faptul majoritatea membrilor Consiliului de Coroană au acceptat cedarea teritorială către Uniunea Sovietică. Urmările acestui lucru s-au văzut în nemulțumirile și manifestările de la începutul lunii septembrie.
Chiar și imediat după abdicarea acestuia, au existat oameni politici care au vorbit frumos despre rege și despre domnia acestuia. În cadrul unui articol intitulat „Vorbe cuvenite”, Nicolae Iorga scria despre fostul suveran: „E o elementară datorie de onestitate să se recunoască, la plecarea regelui Carol II, și iubirea cu care a fost chemat de întreaga țară, și lungile ostenele pe care le-a cheltuit pentru a lucra în fruntea tuturor la întărirea și înălțarea ei”.
Pentru promovarea unui cult al personaliatii, propagandiștii s-au folosit de renumele întregii dinastii regale a României. În 1939, la celebrarea a 50 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu, se dedica un articol cuprinzător legat de aprecierea scriitorului față de monarhia română, intitulat „Monarhul Român – Izvorul de fericire al lui Eminescu”, care preia un fragment atribuit acestuia: „Monarhul nu poate greși, fiindcă este cuprins de infailibilitatea firească a națiunii cu care el înfăptuiește o unitate indestructibilă , istorică și veșnică. Iată dogma monarhică a lui Eminescu. Iată universul fericirii lui”. De asemenea, se prezintă legătura dintre dinastie și poporul ei: „Prin originea ei electivă și prin opera ei patriotică, dinastia romană reprezintă în chipul cel mai desăvârșit națiunea romană. Prin glasul monarhului vorbește, așadar, națiunea însăși”. Regele nu este comparat numai cu predecesorii săi dinastici, ci și cu conducătorii cei mai de seamă din istoria țării. Ministrul de Interne, N. Ottescu, într-un discurs omagial susținut la radio îl compară pe Carol al II-lea cu Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu.
Altă idee centrală a propagandei carliste ce se regăsește în cultul personalității, aceea că suveranul apăra poporul său, el și națiunea regăsindu-se într-o perfectă stare de solidaritate: „națiunea unită în jurul regelui, sub scutul regelui” , „unit în jurul regelui și încălzit de vitejie străbună, poporul privește cu liniște desfășurarea întâmplărilor în lume”, ori „să avem încredere, regele veghează” sunt exemple perfecte prin care mai degrabă se încerca ilustrarea unei dorințe decât prezentarea unei stări de fapt.
Concluzii
Propaganda desfășurată în perioada regimului de autoritate monarhică a atins, pentru prima oară în istoria României, dimensiuni fără precedent. A vizat toate categoriile sociale și a avut multiple obiective. Principalele scopuri urmărite au fost: încercarea de legitimare a unui regim autoritar, propagarea în rândul maselor a ideologiei oficiale, crearea unui „spirit nou” al „renașterii naționale”, în vederea înființării unei discipline și a unei solidarități populare cu regimul carlist, promovarea unui nou ritual socio-politic, și afirmarea unui cult al personalității al regelui Carol al II-lea.
Rămâne dificil de apreciat succesul pe care l-a avut această propagandă în rândul populației. În urma cercetării efectuate, se poate considera că toate acțiunile cu scop propagandistic ale regimului au reprezentat mai degrabă un eșec. După mărturiile principalilor oameni politici din acea perioadă, întregul aparat propagandistic nu a reușit să se pună în mișcare după cum aceștia doreau. Însuși regele se declară nemulțumit de activitatea Ministerului Propagandei, a Frontului Renașterii sau a presei. Cel mai relevant exemplu este restructurarea continuă a partidului, care pare că nu a reușit niciodată să mulțumească pe deplin pe cei care l-au creat, ori dorința de a desființa Ministerul Propagandei după doar cinci luni de funcționare. De asemenea, în încercarea de a avea un control cât mai bun asupra mijloacelor de informare și de a crea un organism care să coordoneze întreaga activitate de propagare a ideologiei oficiale, s-au înființat, pe rând, instituții de dimensiuni din ce în ce mai ample în acest scop. După crearea, la scurt timp de la instaurarea noului regim, a Direcției Generale a Presei și Propagandei în aprilie 1938, s-a optat pentru înființarea unui Subsecretariat dedicat Presei și Informațiilor în toamna aceluiași an. Chiar dacă regele considera în 1938 că nu va fi nevoie de apariția unui nou minister, care să fie consacrat acțiunilor propagandistice, acest lucru s-a întâmplat în septembrie 1939.
Menținerea cenzurii și a stării de asediu pe parcursul celor aproape trei ani, denotă o teamă a regimului de orice formă de contrapropagandă. Se poate considera că dacă ideologia oficială ar fi fost bine receptată de către populație, nu ar mai fi fost nevoie de menținerea acestor instrumente de constrângere. Incidentele de la începutul lunii septembrie, sfârșite prin actul de abdicare al regelui, pot fi folosite drept exemplu pentru eșecul propagandistic al regimului carlist, care nu a reușit să creeze o solidaritate și o unitate națională în jurul regelui. Într-adevăr, aceste lucruri trebuiesc tratate într-un context mai larg. Popularitatea regelui a scăzut după cedările teritoriale din vara anului 1940. Reiese faptul că solidaritatea populației a dispărut în momentele dificile ale patriei, ceea ce se poate interpreta prin faptul că ea, de fapt, nu a existat niciodată. Dacă regimul ar fi fost unul popular, nu ar mai fi fost nevoie de obligativitatea la care anumite categorii ale societății au fost supuse cu ocazia evenimentelor festive. De asemenea, dacă participarea la ceremoniile cu ocazia sărbătorilor naționale ar fi fost săvârșită din dorință proprie, și nu din teamă, probabil nu ar fi fost nevoie de impunerea unor sancțiuni pentru cei care nu se conformau directivelor autorităților.
Este fără îndoială că regele Carol al II-lea și regimul său autoritar au desfășurat o puternică propagandă politică pe teritorul național. Prin Constituția din februarie 1938 și prin decretele-legi de pe parcursul anului 1938, s-a creat cadrul legislativ care legitima noua formă de guvernământ și permitea dezvoltarea unei propagande oficiale. Partidele politice au fost desființate, iar orice formă de contrapropagandă ce ar fi putut fi dăunătoare regimului carlist a fost interzisă. Mijloacele prin care s-a săvârșit aceasta a fost menținerea cenzurii și a stării de asediu pe tot cuprinsul țării pe parcursul celor aproape trei ani de domnie autoritară. Totuși, în ciuda tuturor acestor încercări ale noului regim, toată creația proapagandistică nu a avut efectele dorite. Așadar, se poate concluziona că propaganda carlistă în ansamblul ei a suferit mai degrabă un eșec. Ea nu a reușit să creeze acea conștiință națională pe care o dorea regele, care să mobilizeze națiunea spre unitate în jurul suveranului.
ANEXE
Lista documentelor
Anexa nr. 1: Decretul-lege pentru înființarea Direcției Generale a Presei și Propagandei din 1 aprilie 1938.
Anexa nr. 2: Adresa Ministerului de Interne către Subsecretariatul de Stat al Propagandei privind noile atribuțiuni ale subsecretarului după înființarea Ministerului Propagandei Naționale.
Anexa nr. 3: Decretul-lege asupra publicațiunilor clandestine din februarie 1940.
Anexa nr. 4: Programul emisiunilor radiofonice cu ocazia zilei de naștere a Regelui Carol al II-lea din anul 1939.
Anexa nr. 5: Programul evenimentelor festive din 16 octombrie 1939.
Anexa nr. 1
Decret regal,
PREȘEDINȚIA CONSILIULUI DE MINIȘTRI
Carol al II-lea,
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională
Rege al României
La toți de față și viitori, Sănătate;
Asupra raportului Președintelui Consiliului Nostru de Miniștri și al Miniștrilor Noștri Secretari de Stat la Departamentele Internelor, Finanțelor și Afacerilor Străine, nr. 554 din 1938;
Având în vedere Jn.C.Miniștri, nr. 476 din 9.III.938,
AM DECRETAT ȘI DECRETĂM:
Art. I. Se înființează, pe ziua de 1 aprilie 1938, o Direcțiune Generală a Presei și Propagandei, care va funcționa pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, sub conducerea unui Director General.
Art. II. Această Direcțiune generală va avea sub conducerea și supravegherea sa următoarele instituțiuni:
Oficiul Național de Turism, înființat prin legea promulgată cu I.D.R. nr. 322 din 29.II.1938;
Societatea de Difuziune Radio-Telefonică din România, înființată prin Legea publicată în M.Of. nr. 80 din 8. IV.936;
Serviciul Cinematografelor care funcționează pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, pe baza jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 4 039 din 31.XII.1937;
Direcția Presei care funcționează pe lângă Ministerul Afacerilor Străine pe baza jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 1151 din 4.XI.1932;
Societatea Orient-Radio, înființată prin Legea 85 din 24.III.1926;
Art.III. Prin trecerea acestor instituțiuni la Președinția Consiliului de Miniștri, toate dispozițiunile din legile și decretele-legi pe baza cărora funcționează aceste instituțiuni, rămân în vigoare și se vor aplica față de Președinția Consiliului de Miniștri.
Art.IV. Un regulament va arăta normele de funcționare a acestui direcțiuni generale, precum și serviciile, numărul și gradele funcționarilor ce vor intra în compunerea ei.
A.N.I.C., fond M.P.N., dosar 385, f.2.
Anexa nr. 2
Noile atribuții ale Subsecretariatului de Stat al Propagandei
D. ministru de interne a autorizat pe d. Eugen Titeanu, subsecretar de stat al propagandei să rezolve, semneze și expedieze toate lucrările privind instituțiunile și direcțiunile prin care se execută propaganda națională.
Să aprobe cheltuieli și să scaneze ordonanțele de plată în limitele creditelor acordate prin buget sau prin diferite legi speciale conform legii contabilității publice.
Să scaneze cekuri la Banca Națională a României.
Să scaneze orice acte, relative la procesele pentru instanțele judecătorești.
Să numească, să înainteze și să înlocuiască personalul în conformitate cu prevederile legilor în vigoare.
Această decizie a apărut în „Monitorul Oficial” de Joi 22 Septembrie 1939.
A.N.I.C., fond Ministerul Propagandei Naționale,
Presa Internă, dosar 381, f. 43.
Anexa nr. 3
DECRET-LEGE ASUPRA PUBLICAȚIUNILOR CLANDESTINE
Asupra raportului Președintelui Consiliului Nostru de Miniștri și Miniștrilor Noștri Secretari de Stat la Departamentele Internelor și Justiției cu No.522 din 19 februarie 1940;
Având în vedere Jurnalul Consiliului Nostru de Miniștri No.414 din 19 februarie 1940;
Având în vedere avizul Consiliului Legislativ Secția I, No.77 din 19 februarie 1940;
În virtutea dispozițiunilor Art.46 din Constituțiune și sub rezerva ratificării Adunărilor Legiuitoare;
AM DECRETAT ȘI DECRETĂM:
DECRET-LEGE ASUPRA PUBLICAȚIUNILOR CLANDESTINE
Art.1.- Nu vor putea fi răspândite înainte de a primi aprobarea Cenzurei, nici o publicațiune scrisă de mână, la mașină sau culeasă la tipografie. Este deopotrivă oprită răspândirea unor atare publicațiuni dela om la om, afișare, expediere prin poștă sau în orice alt mod de transmisiune.
Se exceptează publicațiunile și înștiințările oficiale ale autorităților publice.
Art.2.- Este interzis tipografilor de a face orice tiparitură înainte de a fi supusă Cenzurei și ar fi fost de ea aprobată.
De asemeni este interzis oricărei persoane de a scrie la mașină sau de mână în vederea răspândirei în public orice publicațiuni înainte de a fi aprobate de Cenzură.
Art.3.- Oricine se va fi făcut vinovat de călcarea dispozițiunilor prezentei legi se va pedepsi cu închisoare corecțională dela o lună la 2 ani și cu pedepse complimentare prevăzute de Art.26 din Codul Penal “Regele Carol al II-lea” în afară de alte pedepse mai grave prevăzute de legi penale de va fi cazul, când se vor aplica pedepsele prevăzute de acele legiuiri.
Aceiași pedeapsă se aplică atât acelora cari au dispus să se tipărească, să se scrie la mașină sau de mână în vederea răspândirii, orice publicațiune fără prealabilă aprobare a Cenzurei, cât și a celor cari le vor răspândi.
Art.4.- În afară de pedepsele mai sus prevăzute pentru scrierea, tipărirea și răspândirea unor atari publicațiuni, cât și de Codul Penal “Regele Carol al II-lea”, toți acei cari vor contravene dispozițiunile din prezenta lege vor fi suspendați, independent de acțiunea public ce li se poate deschide și de momentul deschiderii unei atari acțiuni în contra ei, din orice funcțiuni publice, Consilii de Administrație, posturi de conducere sau însărcinare de orice fel în întreprinderile de Stat, mixte sau particulare, Societăți comerciale, civile, etc. Suspendarea atrage după sine interzicerea efectuării și primirei oricărei plăți de salarii, gratificații, sau oricare altele sub orice formă și denumire. Suspendarea se transform de drept în îndepărtare definitivă prin faptul condamnării.
Suspendarea se va face la cererea Ministerului de Justiție în termen de maximum trei ani.
Cele prevăzute în acest articol se aplică și persoanelor care contravin dispozițiunile Art.23 al Legii pentru apărarea ordinei în Stat din 15 aprilie 1938 cu modificările ulterioare privind activitatea politică interzisă.
Art.5.- Cei cari nu se vor conforma cererei de suspendare a Ministerului de Justiție sau urmărilor ei, vor fi pedepsiți cu închisoare corecțională dela una la 6 luni cu pedepsele complimentare prevăzute de art.25 Codul Penal “Regele Carol al II-lea”, în afară de pedepsele infracțiunii în sine de va fi cazul. În afară de pedepsele infracțiunii în sine, Societățile civile, comerciale, etc. se vor pedepsi în asemenea caz cu amendă de la 1.000.000 la 5.000.000 lei și retragerea oricăror avantagii din partea Statului.
A.N.I.C., fond M.P.N., dosar 448, f.7r-7v.
Anexa nr. 4
15 octombrie
Cu rugămintea de a se publica :
RADIODIFUZIUNEA ȘI ANIVERSAREA SUVERANULUI
Cu prilejul aniversării Augustului nostru Suveran, programele radiofonice românești au fost închinate Aceluia care veghează la propășirea noastră pe toate tărâmurile naționale, economice și culturale. Astfel, orele special din programul de ieri au început cu o Închinare către MAJESTATEA SA REGELE; la Ora Satului a Societății de Radio – D.Em.Bucuța; la Premilitari –d.C.D.Mugur; la Muncă și Voe Bună – cuvântul omagial al d-lui ministru Mihail Ralea. Aseară d. Teofil Sidorovici a adus omagiul Străjii Țării pentru Marele Străjer.
Astăzi, Luni, Radio Jurnal dela amiază se va deschide cu un cuvânt omagial al Societății Române de Radiodifuziune pentru Augustul său Protector, apoi se va împărtăși auditorilor urarea D-lui Constantin Argetoianu, Președintele Consiliului de Miniștri și răspunsul MAJESTĂȚII SALE REGELUI, rostite în cadrul solemnității dela Palatul Regal.
La orele 16, posturile noastre de Radio dela Ateneul Român manifestarea omagială a Frontului Renașterii Naționale.
Seara, la 21,10 se va difuza cuvântarea omagială a D-lui Ministru de Interne Nicolae Ottescu și un reportaj al solemnităților din timpul zilei.
A.N.I.C., fond M.P.N., dosar 403, f104.
Anexa nr. 5
Cu rugămintea de a se publica în cele mai bune condițiuni de prezentare:
Ministerul Organizării Frontului Renașterii Naționale comunică următorul program al serbărilor de astăzi din Capitală:
La ora 11.30 douăsprezece muzici militare vor da concerte populare, în diferitele piețe publice din Capitală.
La ora 16 va fi la Ateneul Român o MARE ADUNARE A FRONTULUI RENAȘTERII NAȚIONALE.
Vor lua parte:
Membrii Guvernului,
Membrii Directoratului, secretarii generali și membrii consiliului superior al Frontului Renașterii Naționale, membrii F.R.N. și Garda Națională.
La marea manifestare dela Ateneul Român vor lua cuvântul :
Dl Constantin Argetoianu, Președintele Consiliului de Miniștri
Dl Victor Vâlcovici, Secretar General F.R.N.
Dl General Georgescu, Comandantul Gărzii Naționale F.R.N.
Un reprezentant al plugarilor.
Dl Constantin Giurescu, Ministrul Frontului Renașterii Naționale.
Astă seară, la ora 19,30, un ansamblu de 12 muzici va da un concert popular, în Piața 8 iunie, decorată cu flamuri tricolore și jocuri luminoase de apă.
La ora 20 va fi retragerea cu torțe, pe detașamente reunite din membrii F.R.N.-ului și Gărzile Naționale.
Tot astă seară, la ora 21, în Parcul Carol I, la Muzeul Militar și pe lac, vor fi jocuri cu artificii: focuri cu culorile naționale și o luminoasă inscripție: “Trăiască Regele Carol II, Regele Tuturor Românilor.”
A.N.I.C., fond M.P.N., dosar 403, f.105.
BIBLIOGRAFIE
DOCUMENTE INEDITE
Arhivele Naționale Istorice Centrale , fond Frontul Renașterii Naționale – Serviciul Administrativ.
Idem, fond Ministerul Propagandei Naționale – Presa Internă.
Idem, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Ceremonial.
DOCUMENTE EDITE
SCURTU, Ioan, Culegere de documente și materiale privind istoria României (februarie 1938–septembrie 1940), Centrul de Multiplicare al Universității din București, București, 1974.
SCURTU, Ioan (coordonator), MOCANU, Constantin, SMÂRCEA, Doina, Documente privind istoria României în anii 1918-1944, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995.
JURNALE, MEMORII, AMINTIRI
ARGETOIANU, Constantin, Însemnări zilnice, vol. VIII. 1 ianuarie – 21 iulie. 25 octombrie – 31 decembrie, Ediție îngrijită de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 2007.
BUHMAN, Eugeniu Arthur, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României, memorii, 1898-1940, Ediție îngrijită de Ioan Scarlat, Sigma, București, 2006.
CĂLINESCU, Armand, Însemnări politice. 1916-1939, Ediție îngrijită și prefață de Al. Gh. Savu, Editura Humanitas, București, 1990.
GAFENCU, Grigore, Însemnări politice. 1929-1939, Ediție și postfață de Stelian NEAGOE, Editura Humanitas, București, 1991.
GIURESCU, Constantin C., Amintiri, Ediție îngrijită de Dinu C. Giurescu, Editura All, București, 2000.
REGELE CAROL AL II-LEA AL ROMÂNIEI, Însemnări zilnice. 1937-1951, vol. I. 11 martie 1937 – 4 septembrie 1938. Caietele 1 – 6, Ediție îngrijită, note, glosar și indice de Viorica MOISUC, Nicolae Raus, Cuvânt înainte de Ioan SCURTU, Editura Scripta, București, 2001.
REGELE CAROL AL II-LEA AL ROMÂNIEI, Însemnări zilnice. 1937-1951, vol. II. 13 martie – 15 decembrie 1940. Caietele 8-10, Ediție îngrijită, note, glosar și indice de Nicolae Răuș, Studiu introductiv de Ioan SCURTU, Editura Scripta, București, 2003.
REGELE CAROL AL II-LEA AL ROMÂNIEI, Însemnări zilnice. 1937-1951, vol. III. 15 decembrie 1939 – 7 septembrie 1940, Caietele 11-11A, Ediție îngrijită, note, glosar și indici de Nicolae Răuș, Studiu introductiv de Ioan Scurtu, Editura Scripta, București, 1998.
VAIDA VOIEVOD, Alexandru, Memorii, vol. III, Prefață, ediție îngrijită, note și comentarii de Alexandru Șerban, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006.
PERIODICE
„Curentul”, 1938.
„Neamul românesc”, 1940
„Revista Fundațiilor Regale”, 1940.
„România”, 1939, 1940.
„România satelor”, 1939, 1940.
„Universul”, 1938.
INSTRUMENTE DE LUCRU
ALEXANDRESCU, Ion, BULEI, Ion, MAMINA, Ion, SCURTU, Ioan, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2000.
GUSTI, Dimitrie, ORGHIDAN, Constantin, VULCĂNESCU, Mircea, LEONTE, Virgiliu, Enciclopedia României, vol. I, ediție I, Imprimeria Națională, București, 1938.
MÂNDRUȚ, Stelian (coordonator), traducere în limba engleză de Rodica Rafiroiu, Bibliografia istorică a României, vol. XII, partea a II-a, 2007-2008, Editura Academiei Române, București, 2009.
LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE
BUZATU, Gheorghe, SCURTU, Ioan, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București, 1999.
DENIZE, Eugen, Istoria Societății Române de Radiodifuziune. Volumul I, 1928-1944. Partea a II-a, 1938-1944. Dictaturile de dreapta (februarie 1938-august 1944), Editura Casa Radio, București, 1999.
DOMENACH, Jean-Marie, Propaganda politică, traducere de Dana Lungu și Dan Lungu, Institutul European, Iași, 2004.
HENTEA, Călin, Enciclopedia Propagandei Românești 1848-2009. Istorie, persuasiune și manipulare politică, Editura Adevărul Holding, București, 2012.
HITCHINS, Keith, Romania. 1866-1947, Ediția a II-a, traducere din engleză de George G. Potra și Delia Razdolescu, Editura Humanitas, București, 1998.
LĂCUSTĂ, Ioan, Cenzura veghează, Editura Curtea Veche, București, 2007.
MAMINA, Ion, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997.
PAUNOIU, Diana-Mihaela, Sărbătoare și propagandă în timpul regelui Carol al II-lea (1938-1940), Editura Academiei Romane, București, 2013.
PETRESCU, Cezar, Cei trei regi, ediție îngrijită de Olga Silvia Turbatu, cronologie istorică de Ioan Scurtu, Editura R.A.I., București, 1990.
SAVU, Al. Gh., Dictatura regală, Editura Politică, București, 1970.
Idem, Sistemul partidelor politice din România. 1919-1940, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
SCURTU, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III. Carol al II-lea, ediția a II-a, Editură Enciclopedică, București, 2004.
Idem, Istoria Românilor, Vol. VIII. România întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, București, 2003.
Idem, Viața cotidiană în perioada interbelică, Editura Rao, București, 2001.
ȚURLEA, Petre, Carol al II-lea și camarila regală, Editura Semne, București,2010.
Idem, Partidul unui rege: Frontul Renașterii Naționale, Editura Enciclopedică, București, 2006.
BIBLIOGRAFIE
DOCUMENTE INEDITE
Arhivele Naționale Istorice Centrale , fond Frontul Renașterii Naționale – Serviciul Administrativ.
Idem, fond Ministerul Propagandei Naționale – Presa Internă.
Idem, fond Președinția Consiliului de Miniștri – Ceremonial.
DOCUMENTE EDITE
SCURTU, Ioan, Culegere de documente și materiale privind istoria României (februarie 1938–septembrie 1940), Centrul de Multiplicare al Universității din București, București, 1974.
SCURTU, Ioan (coordonator), MOCANU, Constantin, SMÂRCEA, Doina, Documente privind istoria României în anii 1918-1944, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995.
JURNALE, MEMORII, AMINTIRI
ARGETOIANU, Constantin, Însemnări zilnice, vol. VIII. 1 ianuarie – 21 iulie. 25 octombrie – 31 decembrie, Ediție îngrijită de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 2007.
BUHMAN, Eugeniu Arthur, Patru decenii în serviciul Casei Regale a României, memorii, 1898-1940, Ediție îngrijită de Ioan Scarlat, Sigma, București, 2006.
CĂLINESCU, Armand, Însemnări politice. 1916-1939, Ediție îngrijită și prefață de Al. Gh. Savu, Editura Humanitas, București, 1990.
GAFENCU, Grigore, Însemnări politice. 1929-1939, Ediție și postfață de Stelian NEAGOE, Editura Humanitas, București, 1991.
GIURESCU, Constantin C., Amintiri, Ediție îngrijită de Dinu C. Giurescu, Editura All, București, 2000.
REGELE CAROL AL II-LEA AL ROMÂNIEI, Însemnări zilnice. 1937-1951, vol. I. 11 martie 1937 – 4 septembrie 1938. Caietele 1 – 6, Ediție îngrijită, note, glosar și indice de Viorica MOISUC, Nicolae Raus, Cuvânt înainte de Ioan SCURTU, Editura Scripta, București, 2001.
REGELE CAROL AL II-LEA AL ROMÂNIEI, Însemnări zilnice. 1937-1951, vol. II. 13 martie – 15 decembrie 1940. Caietele 8-10, Ediție îngrijită, note, glosar și indice de Nicolae Răuș, Studiu introductiv de Ioan SCURTU, Editura Scripta, București, 2003.
REGELE CAROL AL II-LEA AL ROMÂNIEI, Însemnări zilnice. 1937-1951, vol. III. 15 decembrie 1939 – 7 septembrie 1940, Caietele 11-11A, Ediție îngrijită, note, glosar și indici de Nicolae Răuș, Studiu introductiv de Ioan Scurtu, Editura Scripta, București, 1998.
VAIDA VOIEVOD, Alexandru, Memorii, vol. III, Prefață, ediție îngrijită, note și comentarii de Alexandru Șerban, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006.
PERIODICE
„Curentul”, 1938.
„Neamul românesc”, 1940
„Revista Fundațiilor Regale”, 1940.
„România”, 1939, 1940.
„România satelor”, 1939, 1940.
„Universul”, 1938.
INSTRUMENTE DE LUCRU
ALEXANDRESCU, Ion, BULEI, Ion, MAMINA, Ion, SCURTU, Ioan, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2000.
GUSTI, Dimitrie, ORGHIDAN, Constantin, VULCĂNESCU, Mircea, LEONTE, Virgiliu, Enciclopedia României, vol. I, ediție I, Imprimeria Națională, București, 1938.
MÂNDRUȚ, Stelian (coordonator), traducere în limba engleză de Rodica Rafiroiu, Bibliografia istorică a României, vol. XII, partea a II-a, 2007-2008, Editura Academiei Române, București, 2009.
LUCRĂRI GENERALE ȘI SPECIALE
BUZATU, Gheorghe, SCURTU, Ioan, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București, 1999.
DENIZE, Eugen, Istoria Societății Române de Radiodifuziune. Volumul I, 1928-1944. Partea a II-a, 1938-1944. Dictaturile de dreapta (februarie 1938-august 1944), Editura Casa Radio, București, 1999.
DOMENACH, Jean-Marie, Propaganda politică, traducere de Dana Lungu și Dan Lungu, Institutul European, Iași, 2004.
HENTEA, Călin, Enciclopedia Propagandei Românești 1848-2009. Istorie, persuasiune și manipulare politică, Editura Adevărul Holding, București, 2012.
HITCHINS, Keith, Romania. 1866-1947, Ediția a II-a, traducere din engleză de George G. Potra și Delia Razdolescu, Editura Humanitas, București, 1998.
LĂCUSTĂ, Ioan, Cenzura veghează, Editura Curtea Veche, București, 2007.
MAMINA, Ion, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997.
PAUNOIU, Diana-Mihaela, Sărbătoare și propagandă în timpul regelui Carol al II-lea (1938-1940), Editura Academiei Romane, București, 2013.
PETRESCU, Cezar, Cei trei regi, ediție îngrijită de Olga Silvia Turbatu, cronologie istorică de Ioan Scurtu, Editura R.A.I., București, 1990.
SAVU, Al. Gh., Dictatura regală, Editura Politică, București, 1970.
Idem, Sistemul partidelor politice din România. 1919-1940, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
SCURTU, Ioan, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III. Carol al II-lea, ediția a II-a, Editură Enciclopedică, București, 2004.
Idem, Istoria Românilor, Vol. VIII. România întregită (1918-1940), Editura Enciclopedică, București, 2003.
Idem, Viața cotidiană în perioada interbelică, Editura Rao, București, 2001.
ȚURLEA, Petre, Carol al II-lea și camarila regală, Editura Semne, București,2010.
Idem, Partidul unui rege: Frontul Renașterii Naționale, Editura Enciclopedică, București, 2006.
Anexa nr. 1
Decret regal,
PREȘEDINȚIA CONSILIULUI DE MINIȘTRI
Carol al II-lea,
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională
Rege al României
La toți de față și viitori, Sănătate;
Asupra raportului Președintelui Consiliului Nostru de Miniștri și al Miniștrilor Noștri Secretari de Stat la Departamentele Internelor, Finanțelor și Afacerilor Străine, nr. 554 din 1938;
Având în vedere Jn.C.Miniștri, nr. 476 din 9.III.938,
AM DECRETAT ȘI DECRETĂM:
Art. I. Se înființează, pe ziua de 1 aprilie 1938, o Direcțiune Generală a Presei și Propagandei, care va funcționa pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, sub conducerea unui Director General.
Art. II. Această Direcțiune generală va avea sub conducerea și supravegherea sa următoarele instituțiuni:
Oficiul Național de Turism, înființat prin legea promulgată cu I.D.R. nr. 322 din 29.II.1938;
Societatea de Difuziune Radio-Telefonică din România, înființată prin Legea publicată în M.Of. nr. 80 din 8. IV.936;
Serviciul Cinematografelor care funcționează pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri, pe baza jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 4 039 din 31.XII.1937;
Direcția Presei care funcționează pe lângă Ministerul Afacerilor Străine pe baza jurnalului Consiliului de Miniștri Nr. 1151 din 4.XI.1932;
Societatea Orient-Radio, înființată prin Legea 85 din 24.III.1926;
Art.III. Prin trecerea acestor instituțiuni la Președinția Consiliului de Miniștri, toate dispozițiunile din legile și decretele-legi pe baza cărora funcționează aceste instituțiuni, rămân în vigoare și se vor aplica față de Președinția Consiliului de Miniștri.
Art.IV. Un regulament va arăta normele de funcționare a acestui direcțiuni generale, precum și serviciile, numărul și gradele funcționarilor ce vor intra în compunerea ei.
A.N.I.C., fond M.P.N., dosar 385, f.2.
Anexa nr. 2
Noile atribuții ale Subsecretariatului de Stat al Propagandei
D. ministru de interne a autorizat pe d. Eugen Titeanu, subsecretar de stat al propagandei să rezolve, semneze și expedieze toate lucrările privind instituțiunile și direcțiunile prin care se execută propaganda națională.
Să aprobe cheltuieli și să scaneze ordonanțele de plată în limitele creditelor acordate prin buget sau prin diferite legi speciale conform legii contabilității publice.
Să scaneze cekuri la Banca Națională a României.
Să scaneze orice acte, relative la procesele pentru instanțele judecătorești.
Să numească, să înainteze și să înlocuiască personalul în conformitate cu prevederile legilor în vigoare.
Această decizie a apărut în „Monitorul Oficial” de Joi 22 Septembrie 1939.
A.N.I.C., fond Ministerul Propagandei Naționale,
Presa Internă, dosar 381, f. 43.
Anexa nr. 3
DECRET-LEGE ASUPRA PUBLICAȚIUNILOR CLANDESTINE
Asupra raportului Președintelui Consiliului Nostru de Miniștri și Miniștrilor Noștri Secretari de Stat la Departamentele Internelor și Justiției cu No.522 din 19 februarie 1940;
Având în vedere Jurnalul Consiliului Nostru de Miniștri No.414 din 19 februarie 1940;
Având în vedere avizul Consiliului Legislativ Secția I, No.77 din 19 februarie 1940;
În virtutea dispozițiunilor Art.46 din Constituțiune și sub rezerva ratificării Adunărilor Legiuitoare;
AM DECRETAT ȘI DECRETĂM:
DECRET-LEGE ASUPRA PUBLICAȚIUNILOR CLANDESTINE
Art.1.- Nu vor putea fi răspândite înainte de a primi aprobarea Cenzurei, nici o publicațiune scrisă de mână, la mașină sau culeasă la tipografie. Este deopotrivă oprită răspândirea unor atare publicațiuni dela om la om, afișare, expediere prin poștă sau în orice alt mod de transmisiune.
Se exceptează publicațiunile și înștiințările oficiale ale autorităților publice.
Art.2.- Este interzis tipografilor de a face orice tiparitură înainte de a fi supusă Cenzurei și ar fi fost de ea aprobată.
De asemeni este interzis oricărei persoane de a scrie la mașină sau de mână în vederea răspândirei în public orice publicațiuni înainte de a fi aprobate de Cenzură.
Art.3.- Oricine se va fi făcut vinovat de călcarea dispozițiunilor prezentei legi se va pedepsi cu închisoare corecțională dela o lună la 2 ani și cu pedepse complimentare prevăzute de Art.26 din Codul Penal “Regele Carol al II-lea” în afară de alte pedepse mai grave prevăzute de legi penale de va fi cazul, când se vor aplica pedepsele prevăzute de acele legiuiri.
Aceiași pedeapsă se aplică atât acelora cari au dispus să se tipărească, să se scrie la mașină sau de mână în vederea răspândirii, orice publicațiune fără prealabilă aprobare a Cenzurei, cât și a celor cari le vor răspândi.
Art.4.- În afară de pedepsele mai sus prevăzute pentru scrierea, tipărirea și răspândirea unor atari publicațiuni, cât și de Codul Penal “Regele Carol al II-lea”, toți acei cari vor contravene dispozițiunile din prezenta lege vor fi suspendați, independent de acțiunea public ce li se poate deschide și de momentul deschiderii unei atari acțiuni în contra ei, din orice funcțiuni publice, Consilii de Administrație, posturi de conducere sau însărcinare de orice fel în întreprinderile de Stat, mixte sau particulare, Societăți comerciale, civile, etc. Suspendarea atrage după sine interzicerea efectuării și primirei oricărei plăți de salarii, gratificații, sau oricare altele sub orice formă și denumire. Suspendarea se transform de drept în îndepărtare definitivă prin faptul condamnării.
Suspendarea se va face la cererea Ministerului de Justiție în termen de maximum trei ani.
Cele prevăzute în acest articol se aplică și persoanelor care contravin dispozițiunile Art.23 al Legii pentru apărarea ordinei în Stat din 15 aprilie 1938 cu modificările ulterioare privind activitatea politică interzisă.
Art.5.- Cei cari nu se vor conforma cererei de suspendare a Ministerului de Justiție sau urmărilor ei, vor fi pedepsiți cu închisoare corecțională dela una la 6 luni cu pedepsele complimentare prevăzute de art.25 Codul Penal “Regele Carol al II-lea”, în afară de pedepsele infracțiunii în sine de va fi cazul. În afară de pedepsele infracțiunii în sine, Societățile civile, comerciale, etc. se vor pedepsi în asemenea caz cu amendă de la 1.000.000 la 5.000.000 lei și retragerea oricăror avantagii din partea Statului.
A.N.I.C., fond M.P.N., dosar 448, f.7r-7v.
Anexa nr. 4
15 octombrie
Cu rugămintea de a se publica :
RADIODIFUZIUNEA ȘI ANIVERSAREA SUVERANULUI
Cu prilejul aniversării Augustului nostru Suveran, programele radiofonice românești au fost închinate Aceluia care veghează la propășirea noastră pe toate tărâmurile naționale, economice și culturale. Astfel, orele special din programul de ieri au început cu o Închinare către MAJESTATEA SA REGELE; la Ora Satului a Societății de Radio – D.Em.Bucuța; la Premilitari –d.C.D.Mugur; la Muncă și Voe Bună – cuvântul omagial al d-lui ministru Mihail Ralea. Aseară d. Teofil Sidorovici a adus omagiul Străjii Țării pentru Marele Străjer.
Astăzi, Luni, Radio Jurnal dela amiază se va deschide cu un cuvânt omagial al Societății Române de Radiodifuziune pentru Augustul său Protector, apoi se va împărtăși auditorilor urarea D-lui Constantin Argetoianu, Președintele Consiliului de Miniștri și răspunsul MAJESTĂȚII SALE REGELUI, rostite în cadrul solemnității dela Palatul Regal.
La orele 16, posturile noastre de Radio dela Ateneul Român manifestarea omagială a Frontului Renașterii Naționale.
Seara, la 21,10 se va difuza cuvântarea omagială a D-lui Ministru de Interne Nicolae Ottescu și un reportaj al solemnităților din timpul zilei.
A.N.I.C., fond M.P.N., dosar 403, f104.
Anexa nr. 5
Cu rugămintea de a se publica în cele mai bune condițiuni de prezentare:
Ministerul Organizării Frontului Renașterii Naționale comunică următorul program al serbărilor de astăzi din Capitală:
La ora 11.30 douăsprezece muzici militare vor da concerte populare, în diferitele piețe publice din Capitală.
La ora 16 va fi la Ateneul Român o MARE ADUNARE A FRONTULUI RENAȘTERII NAȚIONALE.
Vor lua parte:
Membrii Guvernului,
Membrii Directoratului, secretarii generali și membrii consiliului superior al Frontului Renașterii Naționale, membrii F.R.N. și Garda Națională.
La marea manifestare dela Ateneul Român vor lua cuvântul :
Dl Constantin Argetoianu, Președintele Consiliului de Miniștri
Dl Victor Vâlcovici, Secretar General F.R.N.
Dl General Georgescu, Comandantul Gărzii Naționale F.R.N.
Un reprezentant al plugarilor.
Dl Constantin Giurescu, Ministrul Frontului Renașterii Naționale.
Astă seară, la ora 19,30, un ansamblu de 12 muzici va da un concert popular, în Piața 8 iunie, decorată cu flamuri tricolore și jocuri luminoase de apă.
La ora 20 va fi retragerea cu torțe, pe detașamente reunite din membrii F.R.N.-ului și Gărzile Naționale.
Tot astă seară, la ora 21, în Parcul Carol I, la Muzeul Militar și pe lac, vor fi jocuri cu artificii: focuri cu culorile naționale și o luminoasă inscripție: “Trăiască Regele Carol II, Regele Tuturor Românilor.”
A.N.I.C., fond M.P.N., dosar 403, f.105.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Propaganda Regimului de Autoritate Monarhica (ID: 151359)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.