Propaganda Nazista In Timpul Dictaturii Lui Hitler

ARGUMENT

Marile evenimente ale umanității au tendința de a fi strivite de trecerea constantă și ireversibilă a timpului istoric. Orice civilizație, fenomen, revoluție sau ideologie, deși comportă un impact durabil în raport cu prezentul de care se ciocnesc, părăsesc scena, mai mult sau mai puțin discret, acoperite de uitare sau, cel mult regrete. Ce s-ar fi întâmplat cu nivelul de cunoaștere al civilizației grecești, de pildă, dacă nu ar fi existat tenacitatea lui Schliemann, de a continua să alerge după ceea ce părea a fi fantasmele mitice ale poemelor homerice, valorizând și redând circuitului istoric o componentă fundamentală pentru înțelegerea epocilor conexe războiului troian? Mari imperii ale lumii au alunecat în desuetudine, s-au prăbușit, au fost înlocuite, transformate sau continuate, dar trecerea lor în abis s-a dovedit, de regulă definitivă. Imaginarul colectiv este alcătuit, în bună măsură din memorie, ca și din absența memoriei.

Posteritatea poate fi, în pofida acestui fapt, obținută pentru eternitate, prin cel puțin două modalități. În primul rând, prin canale oficiale, statale, care prin comemorări, procesiuni, simboluri reușesc să mențină viu interesul pentru evenimentele marcante din trecutul unor comunități și, în al doilea rând, prin cercetarea istorică care încearcă să analizeze, să dezvăluie și să înțeleagă rațiunile sau mecanismele ce pun în mișcare istoria, dincolo de actualitatea lor sau de relevanța pe care acestea o generează în raport cu generațiile prezente. În fapt, obiectivitatea pe care se sprijină ceretarea istorică provine tocmai din distanța ce se așează între timpul istoric supus interogării și prezentul în care aceasta are loc. Pentru ca autopsia să fie posibilă este necesar să existe un corp neînsuflețit și nu doar muribund. Acesta este și una din dificultățile pe care le presupune studiul istoriei contemporane. O apropiere prea evidentă față de obiectul cercetării are darul de a produce distorsionări, inexactități sau, nu în ultimul rând, o prezentare impregnată de subiectivism. În plus, emoțiile și sensibilitatea legate de acesta cauzează reacții de respingere și neîncredere la adresa emițătorului și a operei sale.

În acest context, unde trebuie plasat fenomenul nazist, la marginea actualității istorice ca fenomen care are darul de a produce încă traume sau angoase morale, sau ca un proces încheiat în mod categoric și imposibil de resuscitat, oferindu-se în acest mod analizei istorice?

Pe de o parte, din punct de vedere cronologic, este drept că trecerea timpului face din perioada nazistă în istoria Europei un fenomen care poate fi descompus și reconstituit din perspectivă istorică, pe de altă parte, unicitatea și actualitatea crimelor Germaniei hileriste au drept consecință prudența cu care cercetătorii se apropie de istoricizarea lor. Chiar și în aceste condiții, nici un regim din istorie nu a fost atât de mult descris, prezentat și analizat în istoriografie așa cum a fost fenomenul nazist.

Hitler și Partidul Național-Socialist German au avut șansa extraordinară pentru evoluția lor de a îmbina esența unui regim totalitar cu cele mai înaintate mijloace de comunicare din istorie, în epoca respectivă și au știut, într-adevăr să transforme ansamblul acestor canale de comunicare într-una din cele mai performante mașinării de propagandă din istorie. Spre deosebire de comuniștii sovietici, care, în pofida faptului că își cultivau și întrețineau o dimensiune mitologică, nu își consumau energiile pentru a încerca să explice poporului modul în care înțelegeau să îl conducă, naziștii au dorit un consens veritabil între regimul pe care îl întruchipau și cetățenii pe care îi reprezenta. În plus, marile proiecte pe care Hitler le-a gândit și chiar a reușit să le pună în practică, printre care cel mai important a fost cel de readucere a Germaniei la statutul de cel mai puternic stat de pe continent, ar fi fost mult mai greu de realizat, dacă ele nu erau cunoscute de masele largi ale poporului german, care își exprimau prin aceasta, girul moral asupra lor.

Din aceste motive, atracția față de studierea perioadei respective se dezvăluie de la sine. Pentru că, oricât ne-am strădui, la o primă vedere pare paradoxal faptul că o națiune atât de puternică ca cea germană, cu o tradiție culturală și ideologică extrem de bine conturată, a reușit să cadă atât de ușor în capcana pusă la cale de un grup demagogic și incapabil, al cărui lider era un biet utopic cu o calitate bună a discursului, dar măcinat perpetuu de propriile obsesii și contradicții. Nu numai simplul fapt al votului popular acordat partidului nazist uimește, ci și modul în care societatea germană interbelică s-a aliniat în siajul unei mișcări fanatizate de ură și care își fundamenta existența pe ideologia rasială ce presupunea exterminarea în masă a adversarilor seculari ai spiritului german. Chiar dacă un regim totalitar își poate impune, prin forță, politicile, nu acesta este cazul în Germania, unde o bună parte a populației a aderat necondiționat la practica politică nazistă. Care să fi fost, totuși, cauza? O regăsim în revenirea internă din punct de vedere economic al Germaniei, în refacerea puterii armate și a prestigiului extern, în anexarea furibundă de teritorii sau, chiar, în xenofobie și antisemitism?

Este posibil să o regăsim în fiecare dintre acestea sau în toate. Dar, dincolo de potențialul de seducție al acestor evenimente, a contat mult mai mult, folosirea judicioasă de către regimul nazist a mijloacelor moderne de propagandă. Radioul, ziarul, cinematograful, discursul, muzica, toate au fost chemate să își îndeplinească forța de persuasiune. Poporul german a crezut în nazism și a crezut în Hitler pentru că i s-a spus să creadă, nu într-o manieră agasantă, nu într-un mod brutal, ci printr-o îmbinare fericită și un dozaj atent și inteligent al elementelor care țin de teoria și practica comunicării. Dacă a existat un domeniu în care naziștii au excelat până la capăt, aceasta a fost, fără îndoială, domeniul propagandei.

Pe baza acestor premise, lucrarea noastră și-a propus să analizeze amploarea fenomenului propagandistic nazist precum și implicațiile sale, în mod invariabil tragice, asupra epocii în interiorul căreia a atins apogeul dezvoltării sale. Pornind de la definirea conceptului de propagandă, cercetarea și-a propus explicarea nazismului, de la originea sa ideologică până la evoluția pe care a cunoscut-o în perioada interbelică. În același timp, au fost examinate tacticile prin care naziștii și-au însușit tehnicile de comunicare în masă și le-au deturnat spre creearea unui masiv aparat de propagandă care să acopere orice fel de deviere specifică unui regim totalitar. Întrucât nazismul s-a hrănit și potențat în mod constant dintr-o ură irațională la adresa evreilor, bănuiți și culpabilizați de toate dificultățile la care germanii fuseseră supuși în ultimele două decenii, două dintre secțiunile lucrării s-au concentrat asupra efectelor propagandei în ceea ce privește situația evreilor, cu o privire specială asupra Legilor de la Nurnberg, unice din multe puncte de vedere. O teză care își propune cercetarea fenomenul nazist și a propagandei specifice acesteia nu ar fi niciodată completă fără prezentarea celor mai importanți doi actori în care se întruchipează toate atributele perioadei respective: Adolf Hitler, liderul absolut al Germaniei și al partidului nazist, cel care va porni să cucerească lumea în numele unei cruciade absurde și Joseph Goebbels, manipulatorul perfid, dar și deosebit de înzestrat intelectual, care a dirijat magistral ansamblul mijloacelor media fiind cel care a subsumat tot totul zeului modern, Fuhrerul Adolf Hitler.

Mai presus de toate, orice lucrare care își propune să analizeze fenomenul nazist trebuie în mod necesar să se constituie într-un teribil avertisment asupra a ceea ce poate să se întâmple atunci când absența rațiunii se întâlnește cu fanatismul și intoleranța deasupra unei țări aflate în derivă existențială. Nu numai că evenimentele care au fost posibile din cauza nazismului nu trebuie să se mai repete, dar ele nu trebuie niciodată să se scufunde invariabil în uitare, pentru că uitarea aduce întotdeauna cu sine nepăsarea. Ori nepăsarea, ignoranța reprezintă terenul fertil pe care se înalță tocmai semințele ideologiilor extremiste și, în fond cauza primară pentru care a fost posibil nazismul. Ce poate fi mai adevărat decât ceea ce, cu două secole în urmă, tot în urma a ceea ce părea să fie un cataclism, observa Edmund Burke: „Pentru ca răul să triumfe este suficient ca cei buni să nu facă nimic”.

CAPITOLUL I. PROPAGANDA CA INSTRUMENT DE MANIPULARE A MASELOR

I.1. DIMENSIUNILE CONCEPTULUI DE PROPAGANDĂ

Comunicarea este prezentă în viața oricărei persoane pentru că activitatea omenească individuală, colectivă și socială înseamnă un proces continuu de emitere, primire și analizare a informațiilor. În zilele noastre, comunicarea a devenit un proces ce suferă modificări profunde întrucât numărul de informații a crescut mult, noile tehnologii având un rol important în această privință. Rolul definitiv al comunicării este acela de liant social. Influența și persuasiunea socială, publicitatea, propaganda se bazează pe elemente ale comunicării, iar existența relațiilor de comunicare îneamnă altceva decât schimbul de mesaje.

Orice mesaj presupune emiterea unei informații prin semnale codificate, în direcția unei ținte determinate, cel mai adesea un interlocutor, fără retur obligatoriu. Aceaastă emisiune se realizează într-un context de obiective și de roluri conform unei codificări cuprinzând posibile distorsiuni. Nici un fel de activitate, de la banalele activități ale rutinei cotidiene și până la cele mai complexe activități desfășurate la nivelul organizațiilor, societăților sau culturilor nu mai pot fi imaginate în afara procesului de comunicare. Dincolo de aspectele mai puțin plăcute ale comunicării se dezvăluie însă o certitudine: epoca modernă reprezintă apogeul comunicării. Umanitatea, fie că ne place sau nu să o recunoaștem, este condamnată a căuta la infinit calea de mijloc dintre comunicare și absența ei.

Procesul comunicării stă la baza creării, menținerii și dezvoltării structurilor sociale. Comunicarea realizează punți de legătură între diferite părți ale sistemelor precum și legături între sisteme diferite. Cu ajutorul procesului de comunicare societatea reușește să își mențină echilibrul între consens și nonconsens, factor care generează energie, creație și dezvoltare. Indiferent de domeniu sau de situație, comunicarea se află în strânsă legătură cu propaganda, indiferent de natura acesteia.

În ceea ce privește propaganda, David Welch identifica două prejudecăți la adresa înțelegerii rolului real al acesteia. În primul rând, există o credință larg împărtășită că propaganda nu presupune decât arta persuasiunii în sensul schimbării atitudinilor și ideilor. Deși, în mod evident, acesta este principalul său scop, el nu este întotdeauna cel mai important, de multe ori trecând pe locul secund. Mai degrabă, propaganda își propune să resusciteze trenduri și credințe deja existente, să le întărească și să le ascută. O a doua prejudecată, care este în întregime eronată, susține că propaganda se fundamentează doar pe minciună și fals. În fapt, propaganda operează cu mai multe tipuri de adevăr, cu minciuna nevinovată, cu adevărul rostit pe jumătate sau cu adevărul scos din context. În plus, mulți cercetători ai fenomenului propagandistic au susținut faptul că propaganda se adresează părții iraționale din natura umană, instinctelor latente, ceea ce, din nou, este adevărat doar până la un punct. Dar cum atitudinile și comportamentele sunt produsul raționalității umane, propaganda trebuie să apeleze la elementele raționale ale oamenilor, în aceeași măsură. Atunci când opinia publică devine foarte importantă în cadrul unei societăți, ea trebuie canalizată în funcție de scopurile celui care manipulează. De pildă, în toate sistemele politice, direcția de acțiune trebuie explicată într-o formă sau alta, iar publicul trebuie să fie convins de eficacitatea acestora; ori, discuțiile raționale nu produc întotdeauna rezultatele scontate, cu atât mai mult în era comunicării de masă. Puterea asupra opiniei este, din aceste motive nu mai puțin importantă pentru scopuri politice decât este pentru scopuri politice sau militare. În orice caz, arta persuasiunii a fost întotdeauna o condiție mai mult decât necesară pentru succesul oricărui lider politic.

Studierea științifică a fenomenului propagandei a început în 1928, prin intermediul lui Edward Bernays (1891-1985), considerat a fi „părintele relațiilor publice”. În acest an, Bernays a publicat lucrarea Propaganda, prilej cu care a încercat să demonstreze că manipularea științifică a publicului este un act necesar de vreme ce acesta preîntâmpină haosul și confllictul în societate. Bernays s-a referit, totodată, la cei care mecanismul ascuns al propagndei și care constituiau, în viziunea sa, guvernul din umbră care conducea în mod real societatea. Pericolul asupra căruia cartea atrăgea atenția era acela că „minoritatea a descoperit un puternic ajutor în acțiunea de influențare a majorității. Este posibil să manipulezi gândirea maselor și acestea își vor irosi noua putere în direcția dorită de tine. În structurile prezente ale societății această practică este inevitabilă”. Cu toate acestea, concluizia lui Bernays era una optimistă: „Propaganda nu va muri niciodată, omul inteligent trebuie să realizeze că propaganda este un instrument modern prin care poate lupta pentru scopuri productive și să ajute la instaurarea ordinii în fața haosului”.

În majoritatea lucrărilor dedicate analizei conceptului de propagandă se poate observa că tabla de materii este alcătuită din câteva momente definitorii ce se constituie în exemple clasice ale modului în care liderii au utilizat manipularea asupra cetățenilor în sensul întării puterii personale și a cultivării imaginii de conducător providențial. În mod evident, din această listă nu vor lipsi niciodată modelul sovietic de propagandă din timpul regimului comunist, ajuns la apogeu în timpul lui Stalin, propaganda nazistă menită glorificării lui Adolf Hitler și preamării principiului de puritate rasială, China în timpul lui Mao, dar și alte evenimente punctuale precum Congregatia de Propaganda Fide sau donația lui Constantin. În fapt, sunt prezente toate elementele credibile și spectaculoase ale fenomenului, în timp ce emergența mișcărilor sociale și politice este pusă în legătură, în permanență, cu dezvoltarea mijloacelor de comunicare.

De-a lungul istoriei, fiecare secol comportă momentele sale de glorie, aflate la intersecția dintre comunicare, evoluție și istorie. O privire de ansamblu poate reuși, așadar, să obțină o perspectivă globală asupra evoluției fenomenului de propagandă și realizarea unui tipar, întrucât, deși radical diferite între ele, epocile istorice conțin multe puncte de convergență. Imaginea liderului prin intermediul căreia acesta să conducă în mod autoritar populația s-a născut foarte devreme, în cadrul lumii vechi. Liderii egipteni, de pildă, au avut o preocupare constantă în scopul constituirii unei dimensiuni mitologice prin intermediul căreia să își poată domina supușii. Istoria Romei antice este, la rândul ei foarte instructivă în ceea ce privește construcția imaginii politice, care a evoluat enorm de-a lungul timpului.

Cu toate acestea, momentul cel mai important pentru dezvoltarea propagandei cu toate implicațiile sale a fost intervenția tehnologiei, tiparul și, mai apoi media, moment care a determinat apariția centrelor alternative de comunicare și care a desființat pentru totdeauna monopolul ierarhiei asupra imaginii. De atunci se poate vorbi de campanii de comunicare negative îndreptate împotriva sistemului, oricarea ar fi acesta, precum și de ipoteza enunțurilor alternative. Mai mult, pentru prima dată, un cetățean care nu reprezenta nimic în ierarhie putea să emită un punct de vedere la care să aibă acces un număr mai mare sau mai mic de alți cetățeni care, de asemenea, nu reprezentau nimic în ierarhie. Din această cauză, la începutul secolului al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii au apărut primii oameni angajați de către președinte cu sarcini în domeniul construcției de imagine. În general, aceștia erau folosiți în cadrul campaniilor electorale și se ocupau în primul rând de relațiile cu ziarele precum și de organizarea turneelor în teritoriu. Spre finele secolului al XIX-lea, apar consilierii de imagine folosiți de lider în timpul exercitării mandatului. Epoca de aur a marketingului politic și electoral este deschisă larg în zorii secolului al XX-lea, odată cu explozia media, apariția radioului, a cinematografului și apoi a televizorului. Liderul modern este înconjurat de o armată de consilieri, printre care un loc privilegiat îl ocupă consilierii de imagine. Mai vechea activitate a publicității va fi dublată de comunicarea politică, iar tot ansamblul își adjudecă dimensiuni industriale suficient de mari ca analizele comunicării politice, comunicării electorale sau instituționale să pornească, în cel mai bun caz, din anul 1900.

Dacă aceasta este direcția pe care propaganda va evalua în societățile democratice, lucrurile vor sta diferit în cazul regimurilor totalitare. Modelul clasic al propagandei comuniste care va apărea în Uniunea Sovietică pretindea că totul se petrece în numele poporului și a victoriei revoluției proletare mondiale. O importantă caracteristică este reprezentată de cultul personalității conducătorului, care ajunge la dimensiuni grotești, relevantă în acest sens fiind proiectarea imaginii lui Stalin. Toate realizările societății erau puse pe seama geniului conducător al liderului, căruia îi erau închinate ode de glorificare și pentru care erau organizate imense spectacole omagiale. Un rol important revenea creatorilor din toate domeniile, cinematografie, radio și televiziune, literatură, teatru și operă, care aveau misiunea „patriotică” de a reflecta marile succese ale socialismului. Mai mult, oamenii de știință sovietici au primit nobila misiune de a lupta pentru a se demonstra superioritatea sistemului comunist în fața capitalismului decadent. Un loc aparte revenea domeniului științelor sociale, filosofii fiind nevoiți să găsească fundamentele teoretice ale socialismului științific, în timp ce istoricii trebuiau să rescrie trecutul prin prisma principiului luptei de clasă.

Instituțiile propagandei, definitivate la începutul secolului al XX-lea, după consolidarea fenomenului media, au însumat toată experiența trecutului și au pus-o în operă sprijinindu-se atât pe tipare consolidate de milenii, cât și pe saltul tehnologic și științific. Organizate manifest pentru controlul și direcționarea masei, aceste instituții au încercat simultan să utilizeze progresul, dar să îi blocheze efectele. S-a preconizat, și pe alocuri s-a reușit, reîntoarcerea la epoca anterioară mediei, utilizându-se însă media. Propaganda prin mai multe canale a rămas, dar a transportat un singur adevăr, emis de o singură voce, în numele unei singure ierarhii. Aflată în spatele majorității actelor abominabile ale secolului al XX-lea (holocaust, epurări și genociduri etnice, lagăre de exterminare sau reeducare, spălare a creierelor, mutări forțate de populație, ură rasială, confesională și socială), instituțiile propagandei totalitare, bazându-se pe toate funcțiile media pe care au transformat-o într-un perfect instrument de dominare au reușit să stimuleze prin politici de comunicare excesele masei prinse în cea mai dezvoltată plasă imagologică edificată vreodată.

I.2. ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA NAZISMULUI

A scrie și a analiza nazismul ca fenomen istoric este un lucu foarte dificil dat fiind unicitatea caracterului său precum și caracterului atât de nefast al consecințelor pe care acesta l-a produs. În plus, existența în paralel a unui alt regim totalitar, nu mai puțin criminal în dimensiunea exprimării sale interne, comunismul a îngreunat sarcina istoricilor de a surprinde esența totalitarismului specific secolului al XX-lea. Este motivul pentru care o serie de istorici au interogat cu prudență posibilitatea de a istoriciza Al Treile Reich sau de a îl defini în raport cu adversarul său ideologic, comunismul. Pot fi cele două regimuri puse în legătură? A fost nazismul, așa cum susținea, de pildă, Ernst Nolte o reacție la dictatura comunistă sau, în fond, cele două ideologii care s-a potențat prin ură reciprocă aparțin, inevitabil, condițiilor în care civilizația occidentală s-a prăbușit în abis odată cu izbucnirea primului război mondial?

În deslușirea acestor dileme, precum și a multor altele, este vitală înțelegerea originilor nazismului precum și a contextului în care ascensiunea acestuia a fost posibilă. După al doilea război mondial, majoritatea istoricilor au încercat să demontreze că traseul imperialismului german, de la 1871 până la primul război mondial, precum și prima fază a perioadei interbelice sunt înlățuite din punct de vedere al dezvoltării ideologice al cărui corolar a fost apariția național-socialismului. În fața înfrângerii depline dar și a consecințelor survenite în urma ei, precum și dezvăluirii actelor barbare săvârșite de regimul nazist, chiar germanii însăși păreau, într-un soi de asumare a unei vini colective, a-și însuși opiniile potrivit cărora cursul istoric pe care-l urmase Germania ducea inevitabil pe cale războiului și a distrugerii. Reconstrucția germană presupunea acceptarea excepției pe care o constituia Germania în cursul istoriei europene și trebuia să plătească prețul cerut de creșterea sa extraordinară ce ținuse Europa în șah timp de decenii.

Elementul cheie care ar fi caracterizat Germania între 1871 și 1918 a fost convingerea acestora în superioritatea lor rasială. Bazele acestei credințe pot fi regăsite în zorii secolului XIX, după ce Prusia se prăbușise inexplicabil de ușor în fața armatelor franceze conduse de Napoleon. Filosoful Johann Fichte, în celebra sa lucrare Cuvântări către națiunea germană, este cel care bune bazele naționalismului romantic, fenomen altfel generalizat în epocă, evidențiind calitățile eroice ale națiunii germane și puritatea sa rasială. Principiile expuse de Fichte au pus bazele ideologiei rasiale germanice volkish, bazată pe crearea și păstrarea unei comunități naționale și rasiale, cu puternice reflexe xenofobe și antisemite. La această ideologie au aderat largi categorii sociale, precum militarii sau profesorii. Dincolo de ideologia rasială, se remarcă și celelalte elemente care singularizau cea mai puternică națiune de pe continent în preajma primului război mondial: sistemul politic, nefiresc și autoritar, armata, structurată pe considerente strategice, naționalismul, antisemitismul, programul naval care sugera dorința de cucerire și așa mai departe. Un întreg compex de factori care alcătuiesc un rechizitoriu extrem de necruțător la adresa Germaniei imperiale. Ele au stat la baza vinovăției germane în declanșarea războiului, pe de o parte și pentru conturarea ideologiei naziste, pe de altă parte.

Odată cu trecerea timpului ce a produs, în mod necesar, obiectivitatea istorică, analizele s-a mai echilibrat ori s-au mai nuanțat. Mai mulți istorici occidentali, între care se remarcă cei francezi, altădată cei mai înverșunați critici ai politicii germane, au recunoscut că evoluția Germaniei nu ducea inevitabil spre catastrofă și nici nu avea drept unic scop provocarea unui război care să schimbe ordinea europeană. În fapt, la o cercetare atentă, se poate deduce că Germania imperială nu era nici mai naționalistă, nici mai puțin democratică și, mai ales, nici mai antisemită decât multe dintre statele europene. Darwinismul german nu este un produs al gândirii germane ci, apare, în state cu tradiție democratică, precum Franța sau Anglia, dacă e să ne gândim la Gobineau sau Chamberlain. Mai mult, nici un istoric serios contemporan nu mai susține vina exclusivă a Germaniei pentru izbucnirea primului război mondial. Declanșarea conflictului a fost rezultanta unui sistem mondial creat pe poziții antagonice, la care se adaugă un context nefericit marcat de lipsă de viziune diplomatică, neînțelegere și confuzie.

Asta nu înseamnă că, dintre cele două variante, suntem obligați să alegem exclusiv una dintre ele. Este neîndoielnică că bazele ideologice ale nazismului au fost puse în cursul existenței Germaniei moderne, dar probabilă că nu ar fi căpătat amploare dacă nu exista desfășurarea atât de nefericită pentru Germania, a primului război mondial. Cu alte cuvinte, semințele doctrinare fuseseră aruncate, dar sunt șanse extrem de mici ca ele să fi germinat în cadrul unei societăți prospere. Ori, sfârșitul primul război mondial a modificat profund și radical a condiției Germaniei, redusă de la statutul de cel mai puternic stat european cu veleități imperiale la condiția unui stat de rangul al doilea. Cu atât mai mult cu cât Germania câștigase, de o manieră categorică, războiul în est și nu cunoscuse prezența trupelor adverse pe teritoriul său. Dar, mai ales, sistemul de la Versailles a produs o puternică deziluzie în cadrul societății germane, întrucât acesta a fost, în mod evident, principial viciat atât timp cât a urmărit doar pedepsirea drastică a Germaniei și nu instituirea unui climat de pace și securitate.

Scufundarea Germaniei nu era nici pe departe la apogeu, iar șocurile se succedau unul după altul. Sfârșitul primului război mondial a produs o situație extrem de delicată exprimată prin Revoluția din 1919, abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, instituirea Republicii de la Weimar precum și proliferarea a zeci de organizații politice sau militare care proliferau ideologii extremiste. Situația economică s-a deteriorat constant, Germania trecând, în perioada de după 1922, prin cea mai severă inflație din istorie, context în care banii își pierduseră în totalitate semnificația. În 1923, pe fondul crizei plăților de război datorate de Germania, armatele franeze și belgiene au ocupat zona bazinului Ruhr, eveniment menit a umili o dată în plus Germania.

O relativă stabilizare părea să se fi realizat între anii 1923-1929, ce corespund cu activitatea diplomatică remarcabilă a lui Gustav Stresemann, ministru de externe și, ulterior, cancelar al Germaniei. Acesta a reușit să pună capăt izolării diplomatice germane și să normalizeze relațiile cu celalte state puternice paralel cu începutul unei revigorări economice. Pe 3 octombrie 1929, însă, Stresemann murea, dispariția sa căpătând astfel un caracter simbolic pentru că reprezenta și sfârșitul perioadei de conciliere. Pe 29 octombrie 1929 debuta marea criză economică ceea ce va duce la modificarea dramatică a situației internaționale indiferent de principiile care o guvernaseră până atunci. Germania a fost una din țările cele mai afectate de consecințele marii crize economice. În 1932, producția industrială ajunsese la 58% față de nivelul din 1928, exporturile și importurile scăzuseră la jumătate, produsul intern brut a scăzut de la 89 de miliarde la 57 de miliarde de mărci, în timp ce șomajul crește de la 1,4 la 5,6 milioane de oameni. Toate clasele sociale sunt afectate cu brutalitate, mai ales prin reducerea masivă a puterii de cumpărare din cauza caracterului galopant al inflației. Societatea germană nu a mai fost pregătită să absoarbă acest ultim șoc.

În contextul dificil al sfârșitului războiului mondial, în martie 1918, s-a constituit la Bremen, un Comitet de inspirație naționalistă care milita „pentru o pace germană justă”, printre fondatori aflându-se și Anton Drexler. Ulterior, mișcarea s-a constituit în partid politic sub denumirea de Partidul Muncitorilor Germani, iar din 1921 își ia denumirea de Partidul Național –Socialist al Muncitorilor Germani. Era doar încă un partid, printre atâtea altele, în special de inspirație socialistă, care fuseseră înființate în Germania în această perioadă. În iulie 1919, trimis de armată să monitorizeze întrunirile acestui partid, un soldat frustrat de consecințele războiului, se va înscrie în partid și se va impune rapid ca unul din liderii săi. Este vorba, bineînțeles de Adolf Hitler.

Deja în 1921, Hitler devenise forța matrice a partidului. Grație forței sale oratorice și a discursurilor energice pe care le profera, numărul de membri de partid a crescut la aproximativ 3300. Hitler a încurajat, de asemenea, constituirea unui serviciu propriu de ordine, o secție sportivă care se va transforma în aripa paramilitară a partidului sub denumirea de „Secția de asalt” (S.A.). Tot în această perioadă, sunt puse bazele tehnicilor de propagandă, salutul nazist, svastica, uniformele, ceea ce îi va conferi partidului un caracter inconfundabil. Aderă la partid mulți dintre viitorii săi lideri precum Hermann Goering, Himmler, Rudolf Hess sau Alfred Rosenberg, cel care va creiona bazele ideologiei naziste.

În 1923, se desfășoară unul dintre cele mai importante evenimente din existența Partidului nazist, chiar dacă s-a soldat cu un eșec, Puciul de la Munchen. Pe fondul ascensiunii fascismului în Italia ca și a momentului ocupației franceze la care ne-am referit, Hitler a decis trecearea la faza acțiunii directe, astfel că la 8 noiembrie 1923 și-a pregătit trupele să preia controlul unei „revoluții naționale”. Fără sprijinul armatei și al poliției, puciul nazist a fost înăbușit fără dificultate, 14 membri naziști au fost uciși în confruntare iar mulți alții răniți, în timp ce Hitler a fost arestat sub acuzația de trădare. În ianuarie 1924, va fi condamnat la cinci ani de închisoare, dar regimul de detenție va fi unul relativ ușor, ceea ce îi va permite scrierea crezului său politic și ideologic, Mein Kampf. După mai puțin de un an de închisoare, Hitler va fi eliberat și se va dedica în întregime reconstituirii Partidului Național-Socialist.

În această perioadă, Hiler va reorganiza partidul pe care îl înzestrează cu o structură mai centralizată. De pildă, șefii de provincii (gauleiters) urmau să fie numiți direct de șeful partidului în loc să fie aleși. În cel mai complicat loc, la Berlin, gauleiter a fost numit Joseph Goebbels. Secția de asalt a fost reformată și, în 1927, a revenit la numărul de 20 000 de membri. În plus, Hitler a dezvoltat o altă trupă de șoc, S.S., o veritabilă gardă pretoriană subordonată lui, condusă de Himmler. Tot acum sunt puse bazele mai multor organizații care vor ajunge foarte puternice după preluarea puterii: Tineretul hilerist, ligile juriștilor, învățătorilor sau studenților.

Așa cum precizam, în absența crizei economice, e greu de crezut în ce alt context ar fi putut prelua naziștii puterea. La alegerile precedente înregistraseră procente insignifiante: 6,5% în mai 1924, 3% în decembrie 1924 și 2,6% în mai 1928; creșterea electorală survine odată cu debutul crizei economice: deja 18,3% în septembrie 1930, dar 37,4% în iulie 1932, urmată de un recul, 33,1% în noiembrie 1932, apoi 43,9% în martie 1933. Iarăși e greu de crezut că un puci, ca cel din 1923, ar fi adus pe naziști la putere; deja această cale fusese testată fără rezultatul scontat. Democrația l-a adus pe Hitler la putere, aceasta fiind una din primele legende care s-au succedat în jurul lui Hitler, și anume a modului ocult în care acesta a preluat sau a „cucerit” puterea. Obținuse un important sprijin popular, nu total e drept, dar restul a fost completate de situația dificilă în care se găsea Germania de la Versailles încoace. Președintele Hindenburg, în pofida faptului că îl detesta pe Hitler, a fost nevoit să îl numească cancelar pe acesta pentru că părea singurul capabil să pună bazele unei majorității parlamentare; a contribuit la aceasta și dorința unor politicieni precum von Papen care au văzut în Hitler un politician docil pe care îl vor controla. Rezultatul a fost exact pe dos. Cert este că, spre deosebire de comuniștii, naziștii au ajuns la putere printr-un proces electoral democratic. În schimb, exercitarea puterii nu a mai avut nici o legătură cu practicile democratice.

Nazismul a avut șansa venirii la putere în același timp cu începutul refacerii economice pe plan global, așadar, inclusiv în Germania. Este o dezbatere interesantă cât e meritul naziștilor în repornirea economiei și absorbirea șomajului și cât au beneficiat de pe urma contextului favorabil. În 1932, economia germană era încă încremenită și existau peste șase milioane de șomeri. Național-socialismul „a eliminat șomajul, a repus în mișcare economia germană și a fost capabil să finanțeze un efort de reînarmare care, în puțini ani i-a permis Germaniei să își depășească cu mult toți vecinii.”

Nu există nici un dubiu, totuși, că tocmai caracterul totalitar al regimului, care a coexistat cu proprietatea și economia privată, a făcut posibilă revenirea economică. Naziștii au dezvoltat importante lucrări publice precum construcția de autostrăzi, au investit masiv în industria grea și cea de armament, ceea ce, alături de reintroducerea serviciului militar, au contribuit semnificativ la reducerea șomajului. Standardul general de viață s-a îmbunătățit, salriile au crescut, deși nu fulminant, dar compensând prin revenirea securității sociale.

A existat, evident, și reversul medaliei: pierderea în mară măsură de către germani a libertăților. Nazismul a distrus sistemul democratic, opoziția politică sau sindicatele, înlocuind aceste structuri cu unele proprii. Rasismul a devenit componenta ideologică a noului regim, alături de antisemitism care începe să prindă contur ca politică de stat. Totodată, au apărut lagărele de concentrare unde erau deportați dușmanii regimului (încă la un nivel mic, de vreme ce în 1936 existau internați câteva mii de prizonieri politici; comparația cu universul concentraționar al Rusiei sovietice format din milioane și milioane de oameni este inutilă). Cu toate acestea, și în lumina realizărilor externe, a existat o aderență neîndoielnică a unei bune părți din societatea germană pentru realizările pe care și le însușea regimul nazist. Și dacă nu ar fi izbucnit al doilea război mondial, sunt șanse ca regimul nazist să fi devenit unul dintre cele mai populare din istoria contemporană a Germaniei.

Politica de forță în câmpul relațiilor internaționale a fost cea care a dat consistență regimului nazist. Hitler a realizat, probabil că metoda diplomației și a revizuirilor pașnice, încercate de Stresseman, erau sortite eșecului, astfel că a jucat totul pe cartea agresitivității, agresivitate susținută de reconstrucția unei puternice armate germane. În 1936, Hitler a recurs la una din cele mai îndrăznețe mișcări tactice: ocuparea zonei demilitarizate a Renaniei, ceea ce, în termenii Tratatului de la Versailles dar și a celui de la Locarno, reprezenta o nouă încălcare grosolană a cauzelor sale. Germania și-a motivat gestul prin semnarea pactului franco-sovietic din acel an în sensul în care interpreta semnarea acestui tratat drept contrară atât intereselor sale cât și obligațiilor asumate prin Pactul Societății Națiunilor. Pentru această criză, emblematic rămâne modul prin care au înțeles să reacționeze marile puteri, deși o intervenție decisă a acestora ar fi putut calma spiritele și ar fi putut obliga pe Hitler să își regândească acțiunile. Din punctul de vedere german, reocuparea militară a Renaniei era un lucru firesc. Cu atât mai mult, uimește lipsa de reacție a puterilor occidentale cu cât efectivele armatei germane angajate în acțiune erau ridicole. În cadrul procesului de la Nurenberg, Generalul Keitel spunea că „am reocupat Renania cu numai trei batalioane…un singur regiment francez ne-ar fi dat peste cap…După ce Hitler a văzut ce ușor a fost totul, au urmat toate celelalte, una după alta.” Chiar și Hitler, ne spune Albert Speer, a stat multă vreme în cumpănă în legătură cu reacția externă. „Noi, ar fi spus Hitler, încă n-aveam o armată demnă de acest nume; cea pe care o dețineam era așa de slabă, încât n-ar fi putut ține piept nici măcar numai polonezilor. Dacă francezii și-ar fi pus mintea cu noi, ne-ar fi învins fără dificultate; în câteva zile rezistența noastră ar fi fost la pământ. Iar ceea ce aveam ca forțe aeriene era de-a dreptul ridicol: câteva Ju-52 de la Lufthansa, și nici măcar pentru astea n-aveam bombe suficiente.” Asta l-a determinat pe Hitler să declare, de asemenea, că „dacă a trăit vreodată sub presiunea unei angoase pe care spera să nu o mai trăiască, atunci aceasta a fost în timpul crizei renane.”

Într-adevăr, încurajat de acest succes, Hitler și-a pus în aplicare pas cu pas planul său de refacere a puterii Germaniei și, mai mult, de dominare a lumii în numele superiorității rasei ariene. Germania va interveni, de pildă, în cadrul războiului civil din Spania prin sprijinirea facțiunii de extremă dreapta condusă de Franco, opusă taberei susținută de comuniști. În 1938, Germania va realiza Anschluss-ul, unirea cu Austria, interzisă, de asemenea, de tratatul de la Versilles. Din nou, marile puteri nu au avut reacție, e drept, în contextul în care Austria, ca stat populat de germani, își exprimase de-alungul perioadei interbelice dorința de a fi alipită Germaniei. A urmat recuperarea regiunii sudete, posibilă prin Pactul de la Munchen, prin care Anglia și Franța consimțeau la cererile teritoriale ale lui Hitler în numele prezervării păcii universale. Ulterior, Cehoslovacia a fost dezmembrată de Germania, care nu s-a mulțumit cu teritoriul pe care îl primise. Lovitura de teatru, din punct de vedere diplomatic, a fost reprezentată de semnarea Pactului Ribentrop-Molotov, la 23 august 1939. Pe această bază, Uniunea Sovietică și Germania își delimitau sferele de influență în Europa. Rusia va putea să anexeze statele baltice și Basarabia cu Bucovina de Nord, în timp ce Hitler a căpătat mână liberă pentru intervenția militară în Polonia, care se opunea cu fermitate retrocedării Danzigului. La 1 septembrie 1939, începea al doilea război mondial.

Războiul mondial, cel mai distrugător conflict din istoria umanității, a început favorabil pentru Germania, care în 1940 domina, direct sau indirect aproape întreg continentul european, cu excepția Marii Britanii și Uniunii Sovietice. Greșeala fatală a lui Hitler a fost atacarea, la 22 iunie 1941, a aliatului său rus, pe care îl dorea exterminat astfel încât imensele teritorii rusești să fie colonizate cu cetățeni germani. Din 1942, mai ales după bătălia de la Stalingrad, Germania a început să piardă teren în fața unei formidabile coaliții militare, formată din Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, dar a continuat să reziste încă trei ani, inexplicabil, într-un mod fanatic din partea populației. În 1945, Germania se afla în ruine, fiind învinsă și umilită într-un mod mai mult decât categoric. Cu armata rusă la câțiva kilometri de buncărul său, la 30 aprilie 1945, Hitler se sinucide, eliberând prin moartea sa poporul german. Popor care, suferise, la rândul său numeroase traume: pierderilor militare li s-au adăugat imensele pierderi în rândul populației civile; o dată cu intrarea sovieticilor în Germania lucrurile au degenerat, dacă ar fi să ne gândim numai la violul în masă îndurat de aproximativ 1 400 000 de femei germane și la jaful organizat de armata sovietică. În plus a avut loc un proces de expulzare a germanilor care trăiau în teritorii ce ieșeau de sub suveranitate germană, aproximativ 11 milioane de germani, constituind „cea mai amplă purificare etnică pe care a cunoscut-o Europa.” Sfârșitul nazismului a atras cu sine prăbușirea Germaniei, divizarea sa teritorială și mai ales, impregnarea în conștiința colectivă a caracterului agresiv pe care Germania l-a practicat cu începere din anul 1933.

I.3. IMPORTANȚA MIJLOACELOR MEDIA ÎN RĂSPÂNDIREA FENOMENULUI NAZIST

Manipularea totalitară reprezintă o întoarcere la practicile anterioare modernității, în opoziție cu liberalismul secolului al XIX-lea și, mai ales, înseamnă negarea dreptului la opțiune a cetățenilor. Evident, regimurile totalitare specifice secolului al XX-lea nu reprezintă o premieră în istorie din prisma mecanismelor de ordin legislativ sau administrativ, în schimb șochează prin brutalitatea lor și, în premieră, prin folosirea la o scară fără precedent a mijloacelor media, expresie a tot ce acumulase omenirea în materie de cunoștiințe tehnologice. De pildă, construcția imaginii liderului se face, la fel ca în cultele imperiale, centralizat, dar, de această dată, și în mod diseminat, din casă în casă și din comunitate în comunitate. Media modernă va fi supusă unei severe cenzuri din partea oficialităților, cultura este pusă la index, se fac liste cu titluri agreate și titluri interzise, în timp ce comunicarea se face în mod unilateral, doar prin canale oficiale și prin metode atent selecționate. Teroarea devine componenta esențială a realității cotidiene.

În 1925, când Mein Kampf a fost publicată, ideile lui Hitler asupra propagandei de război erau mai degrabă o reflecție a reacției naționaliste survenite în urma propagndei învingătorilor din război care așezau culpa morală a declanșării conflictului exclusiv pe umerii Germaniei. Deși, în realitate, propaganda germană a funcționat mai bine decât cea britanică, Hitler era determinat să nu subestimeze acest aspect, complet neglijat, în viziunea sa. Convins de rolul esențial al propagandei pentru orice mișcare politică și ideologia pe care se sprijină, Hitler a intuit că aceasta trebuie să acționeze ca o mișcare de masă. La întrebarea pe care singur, și-a adresat-o, „Cui trebuie să i se adreseze propaganda, intelighenției educate sau maselor mai puțin educate?”, Hitler răspundea în mod categoric: „Propaganda trebuie să se adreseze întotdeauna și exclusiv maselor”. De altfel, Hitler nu și-a ascuns niciodată disprețul la adresa maselor, pe care le considera vulgare și corupte, în consecință, ușor de controlat.

Regimul nazist a fost primul din istorie care a creat, în mod oficial, un minister al propagandei. Ca mnistru al Propagandei, Goebbels coordona presa, radioul, cinematografia și editurile, în timp ce o „Cameră a Culturii Naționale” subordona întreeaga viață intelectuală. Odată cu preluarea puterii, forța persuasivă a propagandei era mai mult decât necesară pentru omogenizarea atitudinilor politice ale cetățenilor germani. În acest sens, la prima conferință de presă pe care a convocat-o, ministrul Propagandei Naționale, Joseph Goebbels, declara că „În ceea ce mă privește, văd că prima sarcină a noului minister stabilirea coordonării dintre guvern și întregul popor…Nu este suficient ca poporul nostru să se împace, mai mult sau mai puțin, cu regimul nostru, să se lase convins să adopte o atitudine neutră în ceea ce ne privește; dorim mai degrabă să influențăm oamenii până când vor capitula în fața noastră, până când vor înțele că, din punct de vedere ideologic, ce se petrece astăzi în Germania nu reprezintă un scop în sine, ci este un mijloc de a atinge acest scop. Dacă utilizând aceste mijloace se poate atinge ținta, atunci mijlocul este bun. Dacă satisface sau nu criteriile strict estetice este mai puțin important”. Aceste cuvinte sunt esența crezului ideologic nazist în ceea ce privește rolul propagandei, pe de o parte și modalitățile de implementare a ei, pe de altă parte.

La puțin timp după preluarea puterii de către naziști, pe 4 februarie 1933 a fost emis decretul pentru Protejarea poporului german, prin care se dorea restricționarea demonstrațiilor politice și sindicale, dar, de asemenea, era pornită o amplă campanie de purificare a cărților contrare spiritului german veritabil. În octombrie 1933, a fost promulgată legea editorială, care urmărea să reglementeze existența presei în cadrul celui de-al Treilea Reich. De pildă, secțiunea a cincea a legii impunea condiții specifice pentru ca o persoană să îndeplinească calitatea de editor: să fie cetățean german, să nu își fi pierdut drepturile cetățenești, să provină din părinți aerieni și să nu fie căsătorit cu un non-arian, să fi fost instruit pentru această profesie și să dețină calitățile intelectuale solicitate. Mai departe, legea stipula tipurile de materiale pe care un editor nu avea permisiunea să le publice: cele care îndrumă greșit cititorii amestecând scopurile individuale ale autorului cu cele ale comunității, cele care puteau fragiliza pozziția Germaniei în interior sau în exterior, cele care afectau capacitățile de apărare ale poporului german și așa mai departe. Legea prevedea înființarea unei Reichsverband der Deutschen Press (Asociația națională a presei germane), instituție publică din care fac parte, în mod imperativ, toți editorii. Un Tribunal Profesional urma să reglementeze litigiile și să aplice măsuri de coerciție editorilor, dar ministrul Propagandei putea, în mod independent, penaliza un editor, ceea ce, evident, deschidea larg poarta abuzurilor.

În mod cert, cea mai importantă consecință a acestei legi a fost schimbarea structurii acționariatului la majoritatea narilor case de presă din Germania. Dacă, în 1933, Partidul Național-Socialist German deținea în jur de o sută douăzeci de cotidiene, aproximativ 2,5% din piață, în 1939, partidul avea peste o mie cinci sute de case de presă și mai mult de două mii de publicații. La finalul războiului, procentul de ziare deținute crescuse la 80%. Ministerul Propagandei organiza, de asemenea, două conferințe de presă zilnic prin care purtătorii de cuvânt ai Ministerului punea la dispoziția presei informații însoțite de indicații exacte asupra modului în care acestea urmau să fie folosite.

Ministerul Informării publice și al Propagandei, condus de Joseph Goebbels, a coordonat în cei 12 ani de existență a regimului național-socialist, absolut toate componentele media susceptibile a influența percepția cetățenilor germani asupra realității. Departamentul I al ministerului era dedicat aspectelor administrative (buget, personal, juridic și organizatoric). Departamentul al II-lea, cel de Propagandă, era, mai presus de toate, un mediu în care se concepeau campaniile statului nazist, în special cele cu tentă rasială, dar se ocupa și de comunicarea externă, fie către germanii din alte țări sau simpatizanți ai nazismului situați în exteriorul granițelor germane. De asemenea, avea rolul de a promova programul și politicile guvernului, sărbătorile naționale, inaugurări fastoase sau, chiar, zilele de naștere ale liderilor. Misiunea sa va deveni foarte importantă în timpul războiului, când i-a revenit dificila sarcină de a ține moralul germanilor la cote satisfăctoare. Acest departament va fi responsabil de răspândirea unor legende cu largă notorietate, care să ajute la încrederea populației în victoria finală, de pildă, legenda armelor secrete pe care Hitler urma să le lanseze împotriva Aliaților, nu puțini fiind cei care au crezut acest zvon. În momentele de final, când armata sovietică înainta pe teritoriul german, Departamentul a reușit să producă filme documentare care conțineau atrocitățile soldațlor sovietici, în special violurile. Filmele erau inserate în jurnalele de știri sau proiectate în locuri special amenajate pentru soldați, stimulați în acest mod să lupte împotriva invadatorului.

Departamentul al III-lea cordoona activitatea radiofonică. Spre deosebire de presă sau cinematograf, care aparțineau capitalului privat, radiofonia era reglementată de stat încă din 1925, ceea ce a ușurat sarcina naziștilor. Atât Hitler, cât și Goebbels au intuit imediat potențialul enorm pe care îl comporta acest mijloc media. Mai mult, ministrul Propagandei declarase, în dese rânduri, că radioul este cel mai modern și mai important mijloc de propgandă în masă și prevestea că va depăși cu mult în popularitate presa scrisă. În aprilie 1934, stațiile regionale de radio au trecut de sub controlul landurilor în subordinea Companiei de Radio al Reich-ului, al cărui director era un apropiat al lui Goebbels, în timp ce noile programe au fost subordonate departamentului de presă al ministerului. Din cauza faptului că în 1932, mai puțin de 25% din gospodăriile germane dețineau un aparat radio,u fost create milioane de posturi de radio ieftine și s-a depus un efort considerabil în direcția sensibilizării germanilor pentru a le cumpăra și a le asculta emisiunile. În schimb, programele aveau o arie limitată de transmisie, astfel încât propaganda nazistă internă să nu fie exportată peste hotare. Astfel, în 1939, 70% dintre germani aveau acces la radio, ceea ce însemna cel mai ridicat procent din lume.

Având în centru ideea de saturație a publicului, Goebbels a orientat programele radio spre divertisment care „trebuia să servească la destinderea vieții de zi cu zi”, iar 35% din timp era dedicat politicii și activității guvernamentale. Momentul central al transmisiunilor îl constituiau discursurile lui Hitler, care erau ascultate în direct fie în fabrici, unde lucrul era oprit temporar, fie în școli sau la megafoane amplasate strategic în locuri publice. Un exemplu de eficiență al propagandei prin radio îl constituie campania întreprinsă în rândul cetățenilor din regiunea Saar, care urmau să decidă, prin intermediul unui referendum, viitorul provinciei, în sensul revenirii la Germania sau alipirii la Franța. În 1935, 91% din populație a votat pentru revenirea la Germania.

Departamentul al IV-lea, presa scrisă, asigura ghidarea conținutului editorial înspre scopurile dezirabile regimului. În viziunea lui Goebbles, presa „trebuie să funcționeze ca un pian în mâna guvernului, uniformă în principii, dar poliformă în nuanțe pentru a nu plictisi”. Ziarele reprezentau un factor esențial de influențare a opiniei publice, din acest motiv, pe lângă știrile oficale, atent selecționate și prezentate, existând o gamă variată de campanii sociale care să solidarizeze cetățenii în jurul valorilor național-socialiste. Scopul final al propagandei prin presă era „unul educațional, acela de a-i conduce pe cetățeni către Stat, astfel încât toți să participe la activitățile acestuia”.

Un alt mijloc media foarte atractiv pentru naziști s-a dovedit a fi cinematograful, industria filmului în general, chiar dacă se afla într-un stadiu incipient în perioada respectivă. Până în 1933, oricum nu era privit ca un instrument de propagandă demn de luat în seamă. Primul film oficial realizat de naziști a fost înregistrarea unor secvențe de la Congresul din 1927, dar destinația lui era de uz intern, pentru ca ceilați membri să îl vizioneze. Un film de mare succes a fost producția din 1934, Triumph des Willens, cu premii obținute la festivalurile de film de la Veneția și Paris grație perspectivei revoluționare de montaj și a sunetului, pe un fundal din Wagner și cu textul „Film făcut la ordinul Fuhrerului la 20 de ani de la izbucnirea războiului mondial, la 16 ani de la începutul mizeriei Germaniei și la 19 luni de la începutul renașterii germane: 1934 Congresul Partidului”. În timpul războiului, evident, acest mijloc de ideologizare s-a extins cu accentul pus pe seama deformării adversarilor combatanți.

Muzica modernă a avut de suferit în Germania nazistă fiindu-i impuse numeroase restricții. Opera compozitorului rus Igor Stravinsky a fost marginalizată și ridiculizată, în timp ce jazzul, apanajul afro-americanilor era considerat degenerat și a fost interzis. Cenzura s-a extins, în unele cazuri, și asupra unor mari clasici germani. În schimb, în teatru s-a încercat impunerea unei noi direcții, dar cum cetățenii preferau producțiile ușoare, Goebbels a înțeles acest lucru și a insistat pentru difuzarea muzicii ușoare și a producțiilor de divertisment.chiar și filmele dintre 1939-1945 au avut o pondere scăzută de conținut politic. Restul producțiilor erau comedii, povești de dragoste, musicaluri sau filme horror.

I.4. JOSEPH GOEBBELS, PIONUL PRINCIPAL AL ACȚIUNII PROPAGANDISTICE

7 noiembrie 1926. În gara Anhaltbanhof din Berlin, cărând puține bagaje, un tânăr departe de ceea ce avea să fie mai târziu modelul fizic arian, mic de statură și șchiopătând, cobora dintr-un vagon de clasa a treia și se îndrepta spre capitala Germaniei cu o intenție bine stabilită și în slujba căruia va pune energii nebănuite. Numele lui era Joseph Goebbels și avea să rămână în istorie drept genialul manipulator al unui regim bazat pe aparențe și proslăvit cu ardoare prin manifestări caracteristice spectacolului.

Încă de la începuturile sale, Al Treilea Reich și-a propus ambițiosul scop de a reeduca poporul german pentru edificarea unei noi societăți, bazată pe un sistem de valori revoluționare. Partidul Național-Socialist German a respins constant valorile democrației liberale edificate în statele avansate ale Europei Occidentale la începutul secolului al XX-lea. Naziștii au crezut cu tărie că salvarea „degeneratei” Republici de la Weimar trebuie să vină din spiritul poporului german, spirit calchiat pe idealurile naziste. Adăugând la aceasta evidența falimentului democratic în Germania, transformarea nu putea să se producă decât prin intermediul unui lider autoritar și carismatic, capabil să grupeze în jurul său energiile națiunii. Ori, susținerea publică a unor astfel de principii nu putea fi posibilă decât prin crearea unui puternic și eficient aparat de propagandă, aparat care să fie coordonat de o personalitate pe măsura misiunii sale istorice.

Pregătirea teoretică dobândită de Goebbels precum și mediul în care și-a început existența nu ar fi lăsat niciodată să se întrevadă cariera fulminantă a viitorului ministru al Propagandei. Este drept că, pe de altă parte, Joseph Goebbels este unul dintre intelectualii cei mai profunzi înregimentați în mișcarea nazistă, motiv pentru care toată viața a fost apelat cu denumirea „Doctorul”. La 21 de ani, Goebbels a propus lucrarea de doctorat Wilhelm von Schtz dramaturgul. Contribuție la istoria dramei școlii romantice, care i-a fost admisă, astfel că la 24 de ani avea deschisă perspectiva unei cariere academice. Numai că destinul nu i-a dat această șansă, mai mult romanul său, Michael, precum și o serie de articole pe care le-a redactat au fost respinse de la publicare. Această dramă personală conjugată cu drama generală prin care trecea Germania l-au făcut pe Goebbels să se identifice cu mișcarea de extremă dreapta care promitea revigorarea măreției de odinioară a Reichului german. Într-un moment când nici măcar nu își dezvoltase talentul oratoric, Goebbels a simțit dorința de a se împlini printr-o existență totală în cadrul unui regim totalitarist, a cărui voce autorizată să devină. Goebbels a fost întotdeauna atras de lucrurile grandioase, de faptele mărețe sau de cauze înalte în defavoarea meschinăriei cotidiene, a luptei interioare de zi cu zi. Personalitatea și ambiția sa l-au propulsat până în vârful piramidei naziste și în anturajul lui Hitler, față de care a comportat o devoțiune aproape mistică întreaga viață, viață pe care, de altfel, a închinat-o în totalitate și fără rezerve slujirii idealului nazist și al liderului acestuia.

Rolul crucial pe care sistemul de propgandă structurat de Goebbels l-a jucat în câștigarea alegerilor de către naziști în 1933 l-au propulsat, după preluarea puterii de către Hitler, în funcția de ministru al Informării publice și al Propagandei, precum și cea, nu mai puțin importantă, de gauleiter al Berlinului, pe care o deținea anterior. Modelul Ministerului îl consituia Directoratul de Partid pentru Propagandă, înființat tot de Goebbels în 1930. În 25 martie, în cadrul unei întâlniri cu redactorii și reporterii de radio, Goebbels le oferea următoarele explicații: „Ministerul are misiunea de a organiza o mobilizare a minții și a spiritului pe întreg teritoriul Germaniei. El reprezintă, așadar, în sfera gândirii ceea ce întruchipează Ministerul Apărării în sfera apărării. Astfel, acest minister va cere și va prmi bani datorită unui fapt recunoscut acum de toată lumea din guvern: mobilizarea spiritului este la fel de necesară, poate chiar mai necesară, decât mobilizarea națiunii. Dovada este următoarea: în 1914 ne-am mobilizat în termeni materiali așa cum nu a făcut-o nici o altă națiune; ce ne-a lipsit, însă, a fost mobilizarea spirituală, (…) care asigură baza pentru mobilizarea materială. Nu am pierdut războiul pentru că a cedat artileria noastră, ci pentru că nu s-au descărcat armele minții noastre”.

În aceste condiții, Goebbels a fost nevoit să își structureze activitatea pe două direcții principale: în primul rând, împreună cu agențiile statului să aducă întreaga rețea de transmitere a informațiilor sub controlul regimului într-un sens totalitar care implica eliminarea completă a influențelor străine de ideologia nazistă; în al doilea rând, lupta trebuia dusă împotriva factorilor care țineau de propriul regim dar care puteau interfera cu activitatea sa și l-ar fi împiedicat să dețină controlul total. În atingerea scopurilor sale, ministrul Propagandei nu a precupețit nici un efort tocmai pentru că Goebbels a intuit, ca nimeni altul forța extraordinară a tehnologiei informațiilor. La Congresul Partidului din 1934, adresându-se participanților, Goebbels reafirma principiile pe care se baza domeniul din subordinea sa: „Fie ca strălucitoarea flacără a entuziasmului nostru să nu se stingă niciodată. Numai ea ne dă lumina și căldura atrei propagandei politice moderne. Ea provine chiar din adâncul inimii oamenilor cu scopul de a dărui mai multă tărie și putere. Este un lucru bun să posezi puterea de a te sprijini pe arme. Dar este mai bine să câștigi și să păstrezi inimile oamenilor”.

Potrivit lui Goebbels, singurul criteriu de măsurare a eficienței propagandei era gradul în care aceasta reușea să își îndeplinească obiectivele. Propagandistul, spunea Goebbels, acest om care nu se bucură de o bună reputație, nu este un vânzător indiferent al unui produs, ci cunoaște preferințele clienților săi, ale tuturor persoanelor diferite pe care le abordează fiind capabil să transmită o singură idee care să fie asimilată de toată lumea. Așa a fost cazul zilei de 5 martie, care a devenit Ziua Deșteptării Naționale și pe care toată lumea l-a înțeles tocmai în simplitatea sa expozitivă, în pofida caracterului complex al mesajului. Goebbels le-a transmis ascultătorilor săi că nazismul avea să dea toate răspunsurile pe care democrația le învăluise în explicații savante, de neînțeles pentru oamenii de rând. Totalitarismul hilerist s-a bazat pe juxtapunerea unor simplificări, a unor adevăruri cu caracter universal cu ajutorul cărora națiunea și obiectivele ei au căpătat contur. Ne amintim că și Hitler avea aceeași părere proastă despre mase, pe care nu le vedea în stare de descifrarea unor mesaje cu conotații compexe. Goebbels le-a promis tuturor că Ministerul nu și-a propus să plictisească poporul cu programe radio pline cu sloganuri sau cu filme „naziste”. Dimpotrivă, profesioniștilor domeniului li se cerea să creeze conform canoanelor epocii, ținând cont de spiritul poporului , demonstrându-și loialitatea fundamentală față de regim și creînd opere de calitate capabile să convingă publicul și, în același timp, să îl distreze. Nu a ezitat să dea exemplu filme precum Crucișătorul Potemkin, dezaprobând cinematografia care nu dispunea de mecanismele necesare de comunicare, unica modalitate de a capta atenția, de a emoționa și de a convinge prin intermediul unui proces intelectual și afectiv, care reprezenta însăși baza spectacolului care trebuia creat. În celebrul său jurnal, destinat probabil publicului avea să noteze: „Din nou, am învățat foarte mult; în special faptul că gradul și statutul sunt mult mai simple decât putem noi să ne imaginăm. De aceea, propaganda trebuie să fie întotdeauna simplă și repetitivă. Pe termen lung rezultatele în influențarea opiniei publice vor fi obținute doar de cel care va fi în stare să reducă problema la termenii săi cei mai simpli și de cel care are curajul să repete întruna problema în forma ei cea mai simplă, în pofida obiecțiilor intelectualilor”.

După 1936, Goebbels a fost silit să adapteze mesajul aparatului său de propgandă unui trend tot mai vizibil de radicalizare a politici naziste. Evenimente precum Legile de la Nurnberg, reocuparea Renaniei, intervenția în războiul civil spaniol trebuiau prezentate publicului într-o manieră agresivă prin intermediul campaniilor de radio și de presă organizate de minister. De asemenea, propaganda lansată cu prilejul anexării regiunii sudete sau justificarea actelor aferente Nopții de Cristal, din 1938 demonstrau modul în care politica internă și politica externă se îmbinau și se legitimau reciproc în aparatul propagandei naziste, pe care Goebbels a considerat-o esențială: comunitatea își putea consolida identitatea și voința de putere doar prin dominarea celor care se aflau în exteriorul ei, prin intermediul unei expansiuni pe scena politicii internaționale, care să neutralizeze argumentele vechilor conservatori ai lui Bismarck și pentru a adopta un nou tip de imperialism asociat instituirii societății rasiale. Mitul lui Hitler nu mai urmărea construirea imaginii celui care a obținut pacificarea internă a țării, ci a celui care urma să îi redea Germaniei locul în lume prin edificarea unei puteri europene aflată în slujba comunității. Mitul lui Hitler ajunge, în acest mod, să reprezinte fuziunea dintre spiritul poporului și spațiul vital.

Războiul a fost testul suprem la care a fost supusă calitatea de propagandist a lui Goebbels. Întregul aparat de propagandă trebuia mobilizat în scopul explicării în detaliu a cauzelor care au silit Germania să fie parte la un nou conflict mondial. Pe de o parte, propaganda nazistă a căutat să explice războiul ca fiind o necesitate pentru păstrarea statului social și al prosperității populare de care se bucura majoritatea germanilor, iar, pe de altă parte, victoriile categorice care s-au succedat la începutul războiului trebuiau salutate cu maximă precizie și entuziasm. În aceast sens, Goebbels și-a intensificat energiile în scopul descrierii superiorității uriașe a armatei germane elaborând un imens volum de documente pe baza căruia se realizau filme. Aceste filme, proictate chiar și în cadrul localităților rurale, prin intermediul cinematografelor mobile, au auvut un impact foarte puternic și s-au bucurat de un real succes în rândul maselor populare. Filmul cel mai important apărut în această perioadă a fost Botezul focului, care prezenta cucerirea Poloniei; cadrele cu miile de prizonieri polonezi erau, pe de o parte, un avertisment la adresa Marii Britanii iar, pe de altă parte, o consolare pentru germanii care regretau pierderea păcii. După înfrângerea Franței, filmarea intrării triumfale a lui Hitler în Paris s-a încheiat cu o serie de știri pozitive, diferite de strategia de ascundere a adevărului cu care regimul nazist avea să se confrunte în următorii ani.

Campania din Rusia a fost o ocazie excelentă pentru Goebbels de a scoate în evidență inferioritatea rasei slave, pornind de la condițiile mizere în care, într-adevăr, trăia o bună parte a populației din Uniunea Sovietică. Imaginile, cu un puternic impact în rândurile publicului, aveau menirea să justifice expansiunea nazistă spre est, într-un soi de cruciadă modernă pentru apărarea civilizației. În momentul în care campania a dat semne că nu va fi o suită de victorii obținute facil, Goebbels a preferat să lase poporul german să înțeleagă seriozitatea situației cu care se confrunta, chiar dacă nu a dezvăluit-o în realitate. În acest fel, apelul la unitatea națiunii găsea, neîndoielnic o aderență mai mare. Adevărul, manipulat în așa mod încât să atragă adeziunea față de național-socialism era preferabil ascunderii situației reale pentru menținerea avantajului într-o situație limită, strategie care avea să își demonstreze eficacitatea atunci când situația dificilă în care se găsea armata germană nu a mai putut fi negată.

Între căderea Stalingradului și tentativa de asasinat asupra lui Hitler, la 18 februarie 1943, Goebbels a rostit în fața maselor reunite în Palatul Sporturilor, probabil cel mai bun discurs din cariera sa, cel care i-a întărit faima de cel mai bun orator nazist, după Hiler. După ce a prezentat războiul ca pe o cruciadă împotriva bolșevismului, descriind lupta Germaniei ca pe o cruciadă de apărare a civilizației occidentale în fața barbariei asiatice, Goebbels a adresat zeci de întrebări publicului inițiind un dialog tot mai înflăcărat cu cei prezenți. Cel care nu le ascunsese dificultățile războiului îi întreba dacă mai credeau în victoria finală, în ciuda declarațiilor din presa britanică; dacă doreau să își pună voința în slujba câștigării unui război care părea purtat împotriva destinului; dacă erau dispuși să muncească foarte mult pentru a sprijini material conflictul armat; dacă erau dispuși să suporte orice măsură radicală luată de regim cu scopul de a asigura victoria; dacă mai credeau în Hitler și așa mai departe. Cu toate acestea, după ofensiva eșuată din Ardennes, chiar și Goebbels a renunțat la orice speranță într-un final fericit al războiului, chiar dacă nu a adoptat o atitudine fatalistă. A preferat să rămânâ până la sfârșit, alături de Hitler, iar împreună cu soția și cei patru copii și-a sfârșit în mod voluntar zilele. În testamentul său a scris: „Cred că fac cel mai mare serviciu poporului german pentru că, în vremuri grele ca acestea, exemplele sunt mai importante decât oamenii. Întotdeauna se pot găsi oameni dispuși să lupte pentru apărarea patriei, dar reconstituirea identității noastre germanice este imposibilă fără a avea la bază exemple edificatoare pentru toți…Am preferat să ne încheiem existența alături de Fuhrer în locul unei vieți care nu mai are valoare pentru mine, atâta timp cât nu o pot pune în slujba sa și nu pot trăi alături de el”. Spiritul de propagandist nu îl părăsea nici în preajma morții.

CAPITOLUL II. FUHRER-UL ADOLF HITLER – PESONAJUL EMBLEMATIC AL NAZISMULUI

II.1. IMPLICAȚIILE PROPAGANDEI NAZISTE ÎMPOTRIVA POPULAȚIEI EVREIEȘTI

Antisemitismul a fost o constantă în istoria europeană, evreii reprezentând o minoritate care se evidenția prin trăsături distincte ce țineau de credință, cultură și mod de viață în raport cu majoritatea creștină. Bazele urii la adresa evreilor se pot regăsi în ostilitatea religioasă cu care a fost întâmpinat rolul acestora în uciderea lui Iisus Christos și data de secole. Fenomenul ca atare nu constituie apanajul nazismului sau al ideologiei germane în genere, dimpotrivă, evreii au găsit un spațiu prielnic de afirmare în Germania, dar este cert că ideologia nazistă a dus la paroxism ura de rasă împotriva acestei populații, tradusă, din nefericire, în încercarea de exterminare fizică a întregii populații de sorginte evreiască.

Esența faptelor care rezidă în jurul fenomenului Holocaustului au un caracter tulburător pentru istoricii contemporani întrucât ridică probleme de morală și filosofie care subminează condiția de om și profesia de istoric. Mai mult, este greu de înțeles cum o națiune puternică și prosperă, înzestrată cu un grad de cultură extrem de ridicat, așa cum era națiunea germană, a fost capabilă de comiterea unei atrocități fără precedent în istorie. De asemenea, întrebarea este în ce măsură Holocaustul a fost consecința unei obsesii maladive a lui Hitler și care a fost gradul de implicare al poporului german, în ansamblu. Oricum, fără a generaliza, cercetarea atentă a contextului epocii respective denotă un grad de aderență destul de ridicat al cetățenilor germani la politica statală nazistă, nu neapărat la procesul fizic de exterminare, cât la încercarea de marginalizare și excludere a evreilor în afara cadrelor societății germane. Bineînțeles, mijloacele de propagandă la îndemâna regimului nazist au jucat un rol foarte important, dacă nu decisiv, în inocularea acestui tip de viziune în mentalul colectiv german.

Textele și imaginile ideologiei de război germane precum și al propagandei naziste sunt extrem de relevante în a înțelege de ce antisemitismul european, cel german în special, sursă a persecuției evreiești de secole, a putut să producă tragedia Holocaustului. Încă din 1919 și, în mod asiduu până în 1939, Hitler a întreținut flacăra antisemitismului cu o pasiune și o energie duse la extrem. Evreii au catalizat toate aspectele negative ale istoriei germane din timpul și după primul război mondial, ca și al sistemului de la Versailles, cea mai profundă rană pentru poporul german. Un viitor război mondial, în cazul în care avea să izbucnească, ar fi fost, în mod evident, tot opera evreilor, doar că, de această dată, aceștia aveau să își primească soarta binemeritată. Este cunoscut discursul lui Hitler în fața membrilor Reichstag-ului, la 30 ianuarie 1939, în cadrul căruia declara: „Astăzi voi juca din nou rolul profetului: dacă bancherii evrei din interiorul și din afara Europei vor reuși să implice națiunile într-un război mondial, rezultatul nu va fi bolșevizarea omenirii, care le-ar fi adus evreilor victoria supremă, ci anihilarea rasei evreiești din Europa”. În acest mod, propaganda nazistă a prezentat războiul Germaniei împotriva Aliaților precum și intenția de exterminare a evreilor drept o acțiune defensivă. Ori, în contextul războiului mondial, acestă doctrină rasială a căpătat o validare oficială, cu alte cuvinte un „mandat pentru genocid”.

În perioada interbelică, așa cum subliniam, Hitler a denunțat în permanență pericolul evreiesc asupra Germaniei și al poporului german, începând cu pacea din 1919 până la marea criză economică din 1929-1933. Cu toate acestea, până în 1939, dictatorul nazist nu a aviut luări publice de poziție în privința exterminării fizice a evreilor. Este drept că în Mein Kampf, Hitler a scris că dacă, în timpul primului război mondial, câteva mii de evrei ar fi fost gazați viața a mai multor milioane de oameni ar fi fost salvată, ceea ce poate fi o prefigurare a sinistrelor fapte din timpul războiului, dar, cel puțin, până la declanșarea conflictului, Hitler s-a mărginit doar la a își exprima dorința îndepărtării evreilor din Germania. Oricum, se poate lesne observa că Hitler a fost, de departe, figura centrală a antisemitismului german și principalul inspirator al apariției unei politici de stat care să urmeze această direcție. Cu toate acestea, propaganda regimului și partidului nazist a încercat, în permanență să absolve atât Germania cât și pe Hitler prin prezentarea disonantă a faptelor: Germania era victima inocentă, în raport cu atotputernica evreime internațională. Din acest motiv, acțiunile Germaniei erau doar o ripostă, încă palidă, la acțiunile evident dușmănoase ale evreilor îndreptate cu bună știință împotriva Germaniei. Grandomania și paranoia erau fundamentele acestei campanii propagandistice. Era, cu alte cuvinte, sindromul criminalului care își percepe întotdeauna victima drept un agresor împotriva căruia este nevoit să se apere. Pe tot cuprinsul acestei perioade, propaganda nazistă a însoțit teza fundamentală potrivit căreia acțiunile germanilor, traduse în paranoia și genocid, erau reacții la adresa războiului de agresiune impus Germaniei.

Atitudinea statului nazist față de evrei este un strălucit exemplu al rolului pe care îl poate juca propaganda în cadrul unui sistem totalitar. Chiar dacă nu se poate argumenta rațional că antisemitismul german este o consecință directă a social-naționalismului sau că propaganda orchestrată de Goebbels cu atâta eficiență i-a transformat brusc pe toți germanii în antisemiți convinși, este cert că Al Treilea Reich rămâne responsabil de purtarea unor politici fără predent prin brutalitatea și mijloacele cu care au fost duse. Situația rezultată poate fi pusă parțial pe efectele propagandei, care a adus la suprafață sentimentele latente antisemite ale poporului german și, tot parțial, pe natura regimului totalitar în siajul căruia acționa această propagandă. Tot odată, evreii îndeplineau o funcție pshilogică pentru mentalul german. Regimul s-a folosit cu abilitate de politica antievreiască pentru a abate atenția de la neîndeplinirile economice și sociale ale regimului, care, chiar dacă nu erau neglijabile, nu se ridicau încă la înălțimea promisiunilor făcute de naziști înainte de a prelua puterea.

Pe de altă parte, propaganda antisemită proferată de naziști a avut și importantul rol de a legitima viitoarele acțiuni violente declanșate împotriva evreilor. Primul val de persecuții a fost declanșat în aprilie 1933, evreii fiind vinovați, în viziunea lui Hiler, de reticența cu care puterile occcidentale primiseră instalarea regimului nazist. Din ordinul lui Hitler, Streicher a organizat o zi de „boicot” împotriva evreilor la 1 aprilie 1933. „Sufletul mare, nota Goebbels, nu face impresie asupra evreilor. Trebuie să le arătăm că suntem capabili de orice. Unii cred că boicotul poate duce la război; dacă vom ști să ne apărăm, noi vom câștiga, dimpotrivă, și mai multă stimă”. Acțiunea s-a concretizat în invadarea magazinelor evreiești de către membrii S.A., care au lovit și jefuit foarte mulți evrei, în timp ce afișe diverse îndemnau cetățenii să cumpere de la magazinele germane. În fața reacției externe extrem de promptă, mărfurile germane urmau să fie la rândul lor boicotate, naziștii au dat înapoi întrucât starea precară a economiei nu permitea o astfel de desfășurare.

Tot în aprilie 1933 au fost promulgate o serie de patru legi cu un evident caracter antievreiesc, prin intermediul cărora evreii era excluși din orice funcție plătită de statul german (administrație, avocatură, bănci, educație etc.). O lună mai târziu, studenți germani din mai multe orașe au întreprins, sub privirea aprobatoare a guvernului, o acțiune de ardere a sute de cărți scrise de autori evrei și al căror conținut era considerat a contraveni ordinii de stat naziste. În 1821, scriitorul german de origine evreiască, Heinrich Heine, în piesa Almansor, avea următoarea replică: „Acolo unde se ard cărți se vor arde și oameni”. Un secol mai târziu, sumbra sa prevestire avea să fie pusă un parctică de către un popoar ideologizat și fanatizat peste măsură prin intermediul celei mai puternice mașini de propagandă creată până atunci în istorie.

Al doilea val de represiune se va declanșa în 1935, odată cu promulgarea celebrului pachet de legi de la Nurnberg, asupra cărora vom reveni într-un alt context. Apogeul acestor acțiuni a fost atins în anul 1938, în urma asasinării consilierului ambasadei germane din Paris, Rath, de către un tânăr evreu, Grunspan. Acest incident a fost abil exploatat de către naziști pentru intensificarea măsurilor de represiune împotriva evreilor, concretizate în ceea ce s-a numit Noaptea de Cristal, în urma căreia au fost uciși în jur de o sută de evrei, în timp ce alți 33 000 au fost arestați și internați în lagăre de concentrare. Vitrinele magazinelor evreiești au fost sparte, în timp ce sute de sinagogi au fost profanate și incendiate, fără ca aceasta să provoace cea mai mică reacție a poliției. Deși marea majoritate a poporului german nu a particpat direct la pogromuri, nu au existat reacții de împotrivire fățișe; cetățenii germani deveneau martori taciți și, în multe cazuri, aprobatori ai unei astfel de practici. În urma acestor evenimente, evreilor le-a fost impusă, la propunerea lui Goering, o taxă colectivă în valoare de 1,25 miliarde de mărci, fiind obligați să se retragă total din sectorul comerțului cu amănuntul, din domeniul profesiilor calificate și din funcțiile de conducere. În aprilie 1939, evreilor care mai dețineau avere le-au fost confiscate și li s-a interzis accesul în spații publice precum teatrele sau plajele. Cei câțiva copii evrei care încă mai învățau în școli de stat au fost retrași de la cursuri.

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial și cucerirea de către germani a mai multor teritorii care înglobau comunități considerabile de evrei au avut drept consecință modificarea dramatică a soluției la problema evreiască. În al doilea rând, circumstanțele externe reclamau măsuri mult mai radicale, Hitler declarând că vrea ca Reichul să fie „curățat de evrei”. Inițial, era luată în calcul o deportare în masă a evreilor într-o rezervație din Madagascar, mulți evrei fiind duși în sudul Franței și pregătiți pentru deportare. În ceea ce privește Europa de Est, existau planuri pentru o colonie evreiască la Lublin, în sudul Poloniei. Campania din Rusia, care începuse să stagneze, a apropiat tot mai mult pe conducătorii naziști de așa-numita „soluție finală”.

Naziștii experimentaseră deja exterminarea fizică a grupurilor umane prin politica adoptată față de persoanele care sufereau de handicap mental sau handicap fizic sever. Dubele de gazare precum și personalul impilcat în acest program, care a provocat uciderea a mai multor zeci de mii de oameni, au fost transferat pe frontul de est, în 1941. În acel an, din septembrie până în decembrie au fost testate mai multe metode de exterminare prin intermediul diverselor tipuri de gaz otrăvitor. Primele experimente au avut loc la Auschwitz, unde au fost uciși câteva sute de prizonieri ruși prin folosirea unui gaz obținut din Cyclon-B, numele comercial al unui pesticid pe bază de acid hidrocianic.

Odată îmbunătățite tehnicile de gazare, s-a decis deportarea tuturor evreilor din Europa în zonele estice. țări aliate precum Italia, Ungaria sau România sau state ocupate precum Franța, Belgia, Olanda sau Luxemburg au fost nevoite să contribuie la identificarea și deportarea evreilor aflați sub autoritatea lor. În ianuarie 1942, a fost convocată o conferință la Wannsee, în frumoasele împrejurimi cu lacuri din jurul Berlinului, conferință la care au participat mai mulți oficiali cu rang înalt și în cadrul căreia s-a oficializat adopatarea „soluției finale” ca unică cale de rezolvare a problemei evreiești. Această conferință a reprezentat o etapă foarte importantă în cadrul procesului de exterminare, participanții primind instrucțiuni clare de a își intensifica eforturile în vederea suprimării evreilor.

În iulie 1942, șeful SS, Himmler a pus la cale un plan care prevedea exterminarea a trei milioane de evrei polonezi, plan cunoscut sub numele de operațiunea Reinhard. Au fost construite trei principale centre de exterminare: Belzec și Sobibor, în sud-estul Poloniei și Treblinka, în apropiere de Varșovia. Mai mult de un milion jumătate de evrei se estimează că au fost uciși în aceste veritabile rețele ale morții. Alte lagăre au îmbinat obligarea evreilor la muncă forțată cu exterminarea acestora. Cel mai celebru dintre acestea este complexul construit la Auschwitz, unde se estimează că au murit un milion de oameni ca urmare a gazării, înfometării sau a bolilor. Cocncomitent, în celelalte țări europene, echipe speciale SS au fost însărcinate cu colectarea și deportarea evreilor spre centrele de detenție și de exterminare. În acest fel, unii evrei din vestul Europei au fost transportați mai întâi în ghetourile din est și mai apoi în lagărele de concentrare, în timp ce alții au fost trimiși direct în centrele de exterminare.

În ceea ce privește responsabilitatea pentru această catastrofă umană fără precedent, istoricii sunt încă relativ confuzi în privința rolului exact jucat de Adolf Hitler. Din punct de vedere oficial, evident că nu există și nu s-a găsit niciodată dovada unui ordin direct, scris sau verbal, prin care Hitler să pună la cale organizarea acestui genocid. Pe de altă parte, e greu de crezut că o operațiune de o asemenea amploare, se putea desfășura fără, cel puțin, girul moral al conducătorului suprem dintr-un regim dictatorial. Dincolo de Hitler, responsabilitatea morală cade pe umerii unui înteg sistem strucurat pe bazele unei ideologii rasiale care presupunea ura de clasă. În acest sens este relevantă opinia istoricului Momsen, care scrie că „Nu se poate dovedi, spre exemplu, că însuși Hitler a dat ordinul punerii în practică a soluției fianale, deși aceasta nu înseamnă că nu aproba lucrul în sine. Faptul că efectiv se aplica această măsură nu poate fi pus numai pe seama lui ci a complexității pe care o avea procesul de luare a deciziilor în cel de-al Treilea Reich, ceea ce determinase o radicalizare progresivă și cumulativă”.

II.2. LEGILE DE LA NURNBERG ȘI ROLUL LOR ÎN PROPAGAREA IDEOLOGIEI ANTISEMITE

Legile de la Nurnberg comportă un caracter de unicitate întrucât își propun să pedepsească însăși existența întruchipând, din acest punct de vedere o ruptură radicală cu evoluția dreptului german. „Dintr-un punct de vedere îngust juridic, scrie Ernst Nolte, ele pot oferi, prin codificare, o îmbunătăție a unei situații practice arbitrare, apărându-ne, fără îndoială, credibil faptul că specialiștilor direct implicați le-a reușit chiar impunerea și includerea paragrafelor celor mai puține dăunătoare pentru evrei”. Cu toate acestea, principiul pe care legile au fost fondate trebuie, în mod clar, separate de circumstanțele în care au apărut, astfel că momentul impunerii pachetului legislativ rămâne, fără doar și poate, un moment de cotitură în radicalizarea politicii antievrești. Din anumite puncte de vedere, legile de la Nurnberg își pot găsi echivalentul în „legile rasiale” adoptate de-a lungul timpului în Statele Unite împotriva populației afro-americane sau de deposedarea legală a drepturilor și libertăților fundamentale pentru cetățenii Uniunii Sovietice. Există, totuși, o mare diferență între un drept dat și revocare, pe de o parte precum și între existența socială și cea biologică, pe de altă parte. Din aceste motive, legile de la Nurnberg constituie o absolută noutate istorică.

În vara anului 1935, Germania se afla în plină ascensiune prin readucerea provinciei Saar în granițele sale precum și prin anunțarea ostentativă a unui vast plan de refacere militară, lucru nesancționat de puterile oficale. Chiar și în aceste condiții, frustrarea naziștilor nemulțumiți de incapacitatea lui Hitler de a mobiliza o campanie radicală internă a avut drept consecință canalizarea energiilor distructive, din nou, în scopuri antisemite din partea activiștilor de partid. În aceste condiții, guvernul nazist s-a străduit să devieze valurile de violență spre zone care puteau conferi o aparență de legalitate. În iulie 1935, ministrul de interene al celui de-al Treilea Reich, Frick a prezentat guvernelor landurilor din Germania un memorandum prin intermediul căruia aceștia erau informați despre planurile de interzicere a căsătoriilor într arieni și non-arieni. Aceste planuri au fost anunțate, cumva surprinzător, chiar de Hitler pe 15 septembrie. Membrilor Reichstagului, care fuseseră special convocați la Nurnberg, unde se țineau întrunirile anuale de partid, Hitler intenționase, inițial să le vorbească despre direcțiile de politică externă. Când, la sfatul ministrului de externe, Konstantin von Neurath, discursul a fost anulat, Hitler a căutat să aducă în atenție teme pe care le considera de interes general: Legea pentru Protejarea Sângelui German care interzicea căsătoriile sau relațiile sexuale înte germanii arieni și evrei și Legea Cetățenilor Reichului, care le retrăgea evreilor cetățenia germană. Chiar și în acest context, fanaticii din partidul nazist au fost dezamăgiți de conținutul pachetului legislativ întrucât simțeau că ele sunt rodul unui compromis făcut de Hitler, care prefera sfaturile funcționarilor de stat în detrimentul activiștilor de partid.

Legile de la Nurnberg au conferit baza juridică pentru ideologia rasistă și antisemită a statului nazist. Formulările din pachetul legislativ sunt greu de închipuit pentru dimensiunea civilizației în secolul XX: „Admițând că puritatea sângelui este esențială pentru supravețuirea rasei Germane, Reichstag-ul a votat în unanimitate următoarea lege: 1. Căsătoria între Evrei și Germani este interzisă; 2. Relațiile sexuale între cetățenii Evrei și Germani în afara căsătoriei sunt interzise (…) 1. Este cetățean german numai cel care se trage din sânge german (…) Cetățeanul Reichului singur se bucură de plinătatea drepturilor politice; 2. Le este interzis evreilor să exploateze magazine cu vânzări en detail, întreprinderi de expediții sau agenții comerciale, unde să primească comenzi cât și exercitarea unei meserii pe cont propriu; 3. Un evreu nu mai poate conduce o întreprinder (…) Participarea la manifestații culturale și mai ales la reprezentații de teatru și cinema, la concerte, la conferințe, spectacole artistice de dans și la expozițiile culturale nu mai trebuie permisă evreilor”. Se statua prin legiferarea acestor măsuri scoaterea în totalitate a evreului din cadrul vieții economice, sociale, dar și culturale germane, asta după ce fusese înstrăinat ca cetățean și lipsit de cele mai elementare drepturi politice. Un certificat care să ateste originea, numit Ariernachweis (certificat de arian) era introdus ca o condiție prealabilă obținerii cetățeniei germane. Evreilor le era, de asemenea, interzisă arborarea drapelului german, efectuarea salutului nazist, în general, orice manifestare specifică condiției de cetățean german.

În jurul definirii conceptului de evreu s-a purtat o veritabilă luptă birocratică, al cărui rezultat a fost un hățiș legislativ. De pildă, Legea Serviciului Civil din aprilie 1933 nu făcea distincție între evreii cu descedenți integral evrei și evrei cu descendență parțial evreiască. Activiștii de partid nu puteau accepta să nu existe delimitare între cei cu sânge parțial arian și cei cu sânge integral evreiesc. Din acest motiv, unii oficiali de partid au cerut în mod imperativ ca evreii cu origine parția evreiască să fie subiectul acelorași reglementări ca și evreii cu origine integral evreiască, în timp ce funcționarii ministerului de interne au pledat pentru un tratament mai favorabil pentru persoanele în care originea germană era predominantă. În noiembrie 1935, minstrul de interne a emis un act care completa pachetul de la Nurnberg prin care era definit drept evreu orice persoană descendentă din cel puțin trei bunici evrei, în contrast cu Legea Serviciului Civil care definise non-arienii drept persoanele cu descendență din unul sau mai mulți bunici evrei. Persoanele cu doar doi bunici evrei erau clasificați ca evrei dacă aparțineau comunității religioase evreiești sau erau căsătoriți cu un evreu. În cele din urmă, în ciuda acestor eforturi de clasificare pentru a determina cine era evreu, chiar și o persoană care nu avea nici un bunic de origine evreiască, putea fi considerat evreu prin simpla apartenență a acestuia la comunitatea religioasă evreiască.

Au fost create două categorii pentru persoanele cu origine rasială mixtă. Prima categorie, Mischling de gradul unu, includea orice persoană cu doi bunici evrei care nu aparțineau religiei iudaice și nu era căsătorit cu un evreu. Persoanele care aveau doar un bunic evreu au fost clasificați drept Mischling de gradul doi. Regulamente speciale de căsătorie au fost create pentru fiecare din cele două categorie. Un Mischling de gradul unu trebuia să obțină aprobarea oficială să se căsătorească cu un german sau cu un Mischling de gradul doi. Căsătoria cu alt Mischling de gradul unu era permisă, ca și cea cu un evreu, dar în acest caz persoana respectivă era clasificată drept evreu. Un Mischling de gradul doi, pe de altă parte, nu avea nevoie de aprobare specială pentru a se căsători cu un german, dar îi era interzisă căsătoria cu un evreu sau cu un alt Mischling de gradul doi și avea nevoie de aprobare specială pentru a se căsători cu un Mischling de gradul unu. Persoanele aparținând ambelor categorii mixte continuau să fie excluse din serviciul civil și din partid, iar în armată puteau îndeplini stagiul militar doar ca simpli soldați.

Legile de la Nurnberg au legalizat, așa cum subliniam, un sistem de segregare rasială și i-au întors pe evrei la condiția pe care o aveau înainte de emancipare. Totodată, Legile de la Nurnberg au diseminat o largă paletă de reguli profund discriminatoare atât la nivel local, cât și la nivel regional. O serie de ordonanțe municipale ulterioare le-au interzis evreilor accesul în sălile de cinema, la piscinile publice, în parcuri sau alte facilități de recreere. În orașele și stale germane se puteau întâlni foarte des afișe sau semne pe care era incripționat: „Evreii nu sunt doriți aici!”. În timp ce boicotul din aprilie 1933 a fost, așa cum am arătat, abandonat numai după o zi din cauza presiunilor externe, foarte multe boicoturi economice au continuat să se desfășoare la nivel local. Angajații publici, membrii de partid sau membrii S.A. nu aveau voie să frecventeze magazinele a căror patroni erau de origine evreiască. De altfel, cu timpul, măsuri punitive au fost exercitate și împotriva germanilor care dovedeau o apropiere prea mare în raport cu evreii. De pildă, contractorii care făceau afaceri cu evrei pierdeau eventualele posibilități de a încheia contract cu statul pentru realizarea unor lucrări publice. Persuasiunea cu care propaganda se insinua, alături de aceste condiții au avut un efect profund în câmpul relațiilor sociale, evreii fiind marginalizați, disprețuiți și condamnați la o „moarte socială”. Chiar și germanii care nu erau, structural, antisemiți, au preferat să întrerupă orice contact pe care l-ar fi putut avea cu anturajul evreu. Deși căsătoriile în vigoare nu au fost afectate de Legile de la Nurnberg, mulți germani au preferat să divorțeze de partenerul lor evreu.

Deși pare paradoxal, mulți membri ai comunității evreiești au primit cu un sentiment de ușurare apariția sistemului legislativ de la Nurnberg, deoarece au văzut în acesta o bază legislativă pentru existența lor ulterioară în cadrul societății germane, char dacă din condiția de minoritate alienată și segregată. Comunității evreiești îi era permis în continuare să dețină propriile școli, să editeze propriile ziare, să aibă acces la propriile servicii de sănătate și instituții de cultură, în timp ce profesorii evrei erau încă plătiți de la bugetul de stat al Reichului german. Deși nu aveau voie să arboreze svastica, evreii puteau să afișeze Steaua lui David. Chiar dacă unii evrei își mențineau iluzia efemerității regimului nazist, marea majoritate a comunității iudaice a sperat ca noile legi, cel puțin, să pună capăt abuzurilor la care erau constant supuși, în special din partea trupelor S.A. Este drept că, pentru o perioadă de timp, violența la adresa evreilor a intrat pe o pantă descentă, dar acest lucru a fost posbil mai mult grație faptului că Germania urma să găzduiască Jocurile Olimpice, în 1936. Oricum, Legile de la Nurnberg, conjugate cu celelalte măsuri luate împotriva evreilor au determinat emigrarea a aproximativ 150 000 de oameni (30% din populația evreiască) între 1933-1938, în timp ce majoritatea au preferat, în fața alternativei de a își pierde ireversibil casa și averea, să rămână în Germania.

III.3. APOCALIPSA DUPĂ HITLER SAU EFECTELE BLESTEMULUI NAZIST

În timp ce toate semnele indicau o înfrângere dureroasă, la începutul anului 1945, germanii erau de multe ori auziți spunând că ar prefera „un sfârșit infernal decât un infern fără sfârșit”. Și, pe bună dreptate, se poate spune că au avut parte de un sfârșit cu adevărat infernal. În aprilie 1945, Germania era o țară în ruine, sufocată de propria neputință și prizoniera contradacțiilor care au măcinat-o până la finalul implacabil. Lărgind tabloul, descoperim un întreg continent, Europa distrus de la un capăt la altul, ca și celelalte zone geografice afectate, unele din plin, altele mai puțin, dar fără ca vreuna din ele să scape integral.

Al doilea război mondial a fost cel mai distructiv conflict din istoria omenirii din toate punctele de vedere posibile și în funcție de orice criteriu analizat. În conflict au fost antrenate un număr de 61 de state, cu o populație de 1,7 miliarde de oameni ceea ce, la timpul respectiv, reprezenta ¾ din populația planetei. Operațiunile militare s-au desfășurat pe teritoriul a 40 de state din Europa, Asia și Africa, însumând o suprafață de 22 milioane km p. Dintre toate continentele, Europa a fost cea mai afectată de război, întrucât a cunoscut cele mai dure operațiuni militare și cu profunde repercusiuni. Forțele militare ale celor două tabere combatante au atins proporții greu de imaginat: 110 milioane de oameni, cu 40 milioane mai mulți decât în primul război mondial. Încă o caracteristică unică celui de-al doilea război mondial a fost faptul că, pentru prima dată în istorie, nu s-a mai făcut distincția dintre componenta civilă și componenta militară, toate mijloacele fiind subsumate efortului de război. Este motivul pentru care, din nou în premieră, pierderile civile, în proporție de aproape două treimi, le-au depășit pe cele militare. Pierderile totale umane se cifrează în jurul cifrei de 50 milioane de oameni, la care se adaugă alte câteva zeci de milioane de răniți, mutilați sau căzuți în prizonierat. Paradoxal, deși Aliații au fost învingători, au avut pierderi considerabil mai mari în raport cu statele Axei, raportul fiind de 85% la 15%, în condițiile în care doar Uniunea Sovietică a pierdut peste 27 milioane de oameni. Mii de orașe și sate au fost rase de pe fața pământului, instalații feroviare și echipamente industriale au fost distruse iremediabil.

Mai presus de toate, a frapat în desfășurarea celui de-al doilea război mondial, caracterul criminal al purtării acestuia. Este drept că, în conflict au fost angrenate, cele mai abominabile regimuri pe care umanitatea le-a cunoscut, comunismul și nazismul, dar chiar și așa, frapează absența oricărui considerent umanitar. Este vorba, evident, de ceea ce germanii și-au propus și, parțial au reușit: exterminarea slavilor pe teritoriul cărora urmau să fie colonizați germani și dispariția fizică a evreilor în numele idealului rasist promovat cu atâta forță de naziști. Dar nu numai atât; deși nu au degenerat în genocid, crimele Aliaților nu sunt mai puțin condamnabile, din anumite puncte de vedere, dacă e să ne referim la mascrul din pădurea Kathyn sau la bombardarea populației civile din Dresda. Și mai presus de toate, este vorba de folosirea – altă noutate a celui de-al doilea război mondial – a armamentului nuclear, de asemenea împotriva populației civile, în orașele japoneze Hiroshima și Nagasaki. Dacă pentru judecarea regimului nazist a fost instituit Tribunalul de la Nurnberg, crimele Aliaților nu au mai fost judecate, în fond cine ar fi putut să o facă?

Acesta este tabloul unei lumi aflate în derivă după traumele survenite ca și consecință a celor două războaie mondiale. Dar, așa cum observa Lucian Boia, dacă lumea putea evita foarte ușor primul război mondial, al doilea nu mai putea fi în nici un caz evitat. Inabilitatea sistemului de la Versailles, ascensiunea regimurilor totalitare, la care s-a adăugat marea criză economică au împins omenirea spre un nou conflict cu consecințe profunde pentru o bună parte a planetei. În primul rând, Europa, oricum aflată în scădere de viteză încă de la începutul secolului, pierde definitiv superioritatea pe care a deținut-o secole la rând în favoarea Statelor Unite ale Americii și, mai nou, a Chinei. Reacția a venit sub forma constituirii Uniunii Europene, dar care mai are, multe etape de străbătut până să devină un organism supranațional viabil.

Mai aproape de sfârșitul războiului, consecințele negative s-au repercutat, în primul rând în cazul Germaniei și Japoniei dar și în cazul statelor din estul Europei. Japonia, împotriva căreia, așa cum am precizat, s-a folosit bomba atomică a fost învinsă fără drept de apel și încheie războiul într-un mod umilitor. Germania va fi cea mai afectată: pe lângă imensele pierderi umane și materiale din timpul războiului, va suporta un regim de ocupație militară al Aliaților care va avea drept consecință divizarea Germaniei în două state distincte, Republica Federală Germană și Republica Democrată Germană. Mai mult, RDG va fi transformată într-u stat satelit sovietic prin impunerea unui regim comunist subordonat Moscovei ca și prin prezența militară sovietică pe teritoriul său. Sumbrul simbol al acestei situații este reprezentat de ridicarea, în 1961 a Zidului Berlinului. Au existat multe ziduri în istoria civilizației umane, deseori materiale, concrete, alteori doar bariere imaginare, mentale reprezentând demarcații de civilizație. Dar, invariabil, toate zidurile erau menite a proteja, a fortifica sau a apăra. Ele reprezentau granița între două structuri antagonice, între identitate și alteritate, între cei care considerau că au de apărat o civilizație și cei barbari, ignoranți ale căror unice scopuri erau cele expansioniste. Tocmai de aceea, Zidul Berlinului, menit nu a proteja, ci a separa, nu a prezerva, ci a divide o națiune, devine simbolul lumii postbelice, separată de o linie groasă de demarcație, consecință directă a celui de-al doilea război mondial.

Captarea statelor din estul Europei și înglobarea lor în lagărul comunist de către Uniunea Sovietică, indiferent de rolul pe care îl jucaseră în al doilea război mondial, este o nedreptate istorică flagrantă. Timp de jumătate de secol, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, România și Albania vor fi obligate să suporte apăsarea unui regim absurd, cu pretenție de religie a umanității și care, propunându-și instaurarea unui paradis terestru, sfârșește în a abrutiza și antagoniza niște populații prizoniere în menghina de granit a represiunii de ordin totalitar. Dacă pentru Uniunea Sovietică, sfârșitul războiului mondial, a plasat-o în poziția de mare învingător, pentru statele menționate consecințele acestei victorii au fost dintre cele mai nefaste. Mai mult, foștii aliați Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică devin adversare, în numele superiorității ideologice, într-un nou conflict, Războiul Rece purtat mai puțin pe câmpul de luptă cât la nivel economic, social și cultural. Bilanțul celui de-al doilea război mondial, după cum se poate lesne observa, este unul dintre cele mai nefaste pentru întreaga umanitate.

Atunci, cum a fost posibilă apariția și desfășurarea la cote inimaginabile, a unui astfel de conflict? În încercarea de a identifica cauzele primului război mondial, s-au scris zeci de mii de lucrări care propun argumente contradictorii, alcătuind cea mai bogată literatură de specialitate asupra cauzelor unui conflict. În schimb, cauzele celui al doilea război mondial au fost mult mai puțin cercetate și analizate întrucât au fost identificate de la sine ca avându-și originea în cadrul Germaniei naziste. Așa cum remarcă și Eric Hobswam, „originile celui de-al doilea război mondial au produs o cantitate incomparabil mai mică de literatură istorică de specialitate decât cauzele primului război mondial, din motive lesne de înțeles. Cu foarte rare excepții, nici un istoric serios nu s-a îndoit vreodată de faptul că Germania, Japonia și, cu oarecare ezitări, Italia fuseseră agresorii. Statele târâte în război împotriva acestor trei, indiferent dacă fuseseră capitaliste sau socialiste, nu doriseră război și cele mai multe dintre ele au făcut tot ce au putut să îl evite. În termenii cei mai simpli, răspunsul la întrebarea cine sau ce a provocat cel de-al doilea război mondial se poate da în două cuvinte: Adolf Hitler.”

Este o dispută interesantă în sânul istoricilor asupra rolului pe care îl joacă personalitățile în istorie. Marxismul a încercat să minimalizeze importanța lor și a atribuit maselor rolul de a făuri istoria. La fel, Școala Analelor din Franța a avut o contribuție deloc neglijabilă la studiul structurilor de civilizație surprinse în durata lor lungă. În fond, s-a arătat aceste structuri își continuă existența în pofida conflictelor, regilor, conductorilor, destinați a fi efemeri. Dar poate fi trecută cu vederea așa ușor influența pe care o comportă, într-un context dat, anumite figuri istorice? Care ar fi fost evoluția civilizației elenestice dacă nu ar fi existat Alexandru Macedon sau ce direcție ar fi luat istoria Romei republicane dacă nu apărea Augustus? Ar mai fi arătat Franța la fel dacă nu existat Carol cel Mare în Evul Mediu și Napoleon în epoca modernă? Ce ar fi devenit Lenin și Stalin fără activitatea lui Marx? Și, în fine, cum ar fi arătat lumea contemporană dacă nu ar fi existat Adolf Hitler?

În mod cert, ar fi fost o lume mai bună. Pentru că oricât de dificil era contextul mondial, oricât de prilelnice ar fi fost condițiile în Germania pentru proliferarea curentelor extremiste și oricât de nociv a fost sistemul de la Versailles, este neîndoielnic că doar o personalitate de natura lui Hitler a putut să îndrepte axul istoriei în direcția autodistructivă a calamității totale. Hitler a fost, în bună măsură, produsul epocii sale dar a reprezentat și un straniu amestec impregnat de originalitate și obsesie dusă la extrem. În el poporul german și-a proiectat fețele lui Ianus: pe de o parte Hitler a reușit să refacă economia germană, să amelioreze societatea, să obțină succese externe fulminante care i-au redat Germaniei statutul de mare putere iar, pe de altă parte, a pregătit, în tot acest timp, groapa în care avea să se prăbușească atât regimul cât și poporul său. În plus, eficiența conducerii sale, atâta cât ar fi fost, este în mod sever umbrită de caracterul rasist și antisemit pe care l-a impregnat Germaniei și care s-a tradus în unele din cele mai grave atrocități ale istoriei umane. Dictatura lui Hitler a echivalat cu prăbușirea civilizației moderne și a dezvăluit limita cea mai de jos a condiției umane.

Evident, nu trebuie să cădem în extrema cealaltă și să vedem în Adolf Hitler drept unicul și indiscutabilul factor al evenimentelor care au ruinat lumea în prima jumătate a secolului al XX-lea. Ar fi o explicație prea simplă și la îndemâna oricui. Mecanismele istoriei sunt mult mai complicate decât atât: ele pot fi, la un moment dat dirijate de o personalitate excepțională, dar, în mod cert, funcționează de la sine. De pildă, înaintea lui Hitler a existat Stalin și a existat Mussolini. Înainte măcar ca Partidul Nazist să preia puterea, Ucraina era martora celui mai grav genocid din istorie săvârșit împotriva propriului popor de către statul sovietic, în timp ce italienii învățau că Il Duce are întotdeauna dreptate. Bineînțeles, anterioritatea modelului sovietic în materie de crime în masă nu poate să scuze niciodată comportamentul regimului hitlerist, în fond nici un regim nu este obligat să își însușească metode externe, ci doar reîntregește tabloul lumii în preajma războiului. Tabloul care recompune epoca războiului nu este expresia unei dihotomii alb-negru ci este un tablou unicromatic, respectiv negru.

Aceastea fiind spuse, alăturarea a două regimuri sau a două personalități, criminale, prin natura lor poate însemna relativizarea unora în raport cu celelalte, ceea ce nu este de dorit. Cert este că, în principal, din cauza politicii naziste care a vizat, în spiritul viziunilor milenariste utopice, cucerirea spațiului vital și crearea unui Reich care să dureze o mie de ani, expresie a perfecțiunii rasiale și ideologice, lumea s-a aflat într-o cumpănă existențială, când sfârșitul unei considerabile părți din rasa umană nu părea chiar foarte departe. Se poate argumenta că, cel puțin, regimul nazist, și-a primit pedeapsa meritată, dar oare poate fi cuantificată o astfel de răspundere? În plus, Albert Speer ne dezvăluie în memoriile sale dorința nebunească a lui Hitler de a distruge întreaga Germanie înainte de sosirea invadatorului, ceea ce, dacă ar fi fost în practică, ar fi dat germanilor un sens mult mai aproape de real al cuvântului apocalipsă. Poporul german nu se ridicase la înălțimea misiunii sale și trebuia să plătească prețul reclamat, în viziunea Fuhrerului, fără a lua în considerare că nici măcar propriul său geniu nu a mai putut salva țara de la dezastru. Hitler nu a fost singurul care își crease o lume imaginară, unde era liber să își exhibe orice fantasmă, ceea ce explică și mare parte din cecitatea cu care a fost urmat pentru o bună perioadă de timp de un număr apreciabil de oameni. Iată de pildă, ce scria, în zilele de final ale Reichului, Gerda Bormann soțului ei: „Într-o zi se va naște Reichul visurilor noastre. Mă întreb dacă noi sau copii noștri vor trăi să îl vadă?” „Am toate speranțele că vom trăi!”, nota Martin Bormann printre rânduri. „Știi, continua scrisoarea Gerdei, în unele privințe aceasta îmi amintește de Amurgul Zeilor din Edda. Monștrii iau cu asalt podul Zeilor, cetatea Zeilor se prăbușește și totul pare pierdut; iar apoi se înalță, deodată, o nouă cetate și mai frumoasă ca înainte…Nu suntem primii care încep o luptă pe viață și pe moarte cu puterile infernului, iar faptul că ne simțim siliți și, de asemenea, capabili, să facem asta ar trebui să nea dea încredere în victoria finală”. În mod cert, au fost ultimii.

Cu puțin înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în mai 1945, un asistent al generalului american Mark Clark îi explica acestuia că Aliații trebuie să își însușească învățămintele Tratatului din 1919 și să nu mai impună o „pace cartagineză” Germaniei înfrânte. „Știi, ar fi răspuns generalul Clark, nu se mai aude nimic de cartaginezi în zilele noastre” De germani s-a mai auzit și încă se mai aude cu destulă putere și în zilele noastre. Chiar și după înfrângerea totală din cea de-a doua conflagrație militară a secolului XX, Germania, dezarmată, umilită și divizată, a reușit să se integreze, în sfârșit printr-o manieră neconflictuală, familiei europene și organismelor internaționale contemporane. Deși, în 1990, reunificarea germană a produs câteva temeri în rândul cancelariilor europene și nu numai, aceasta s-a dovedit a fi de bun augur, mai ales pentru că, din punct de vedere simbolic, a reprezentat o ruptură radicală cu trecutul apropiat și nu ușor de suportat al germanilor. Dacă însă din punct de vedere politic, statul german este pe deplin reabilitat, memoria colectivă rămâne impregnanta de teza rolului nefast și ofensei împotriva umanității pe care Germania le-a practicat prin declanșarea celui de-al doilea război mondial.

CONCLUZII

Puține state sau popoare au avut, de-a lungul istoriei, capacitatea să reziste în opțiunea pe care au făcut-o la un moment dat până la prăbușirea totală așa cum au făcut-o germanii în al doilea război mondial. Pusă de Aliați într-o situație fără orizont concretizată în conceptul de „capitulare necondiționată” Germania s-a înverșunat într-o luptă disperată, dar mai ales autodistructivă, legată, până în ultimul moment, de conducătorul său suprem. Sinuciderea lui Hitler capătă astfel un sens simbolic: ea eliberează poporul german, dar reprezintă însăși transpunerea destinului german, stat aflat de o bună perioadă de timp în agonie, ceea ce o va duce la propria sa sinucidere. Înfrângerea Germaniei, care se prefigura de mult timp, a fost groaznică, fundamentală și profundă, atacând fibra poporului german și capacitatea de rezistență morală. Mussolini fusese înlăturat de la conducere în Italia atunci când poporul a realizat că piederea războiului este ireversibilă, la fel se întâmplă cu mareșalul Antonescu în România. Poporul german nici măcar nu a schițat o împotrivire de amploare împotriva lui Hitler, care îi adusese în pragul colapsului. De ce?

Pentru a înțelege nazismul trebuie, ca întotdeauna, să ne întoarcem la perioada din proximitatea primului război mondial, atunci când Germania devenise cel mai puternic stat european, după toate criteriile posibile. Chiar și purtarea războiului, câștigat de o manieră categorică în Est și aproape câștigat în Vest, denotă această realitate. Cu toate acestea, în 1932 Germania se scaldă în disperare, furie și neputință. Este un popor ajuns la capătul răbdării. În decursul a două decenii, nu mai rămăsese aproape nimic la care cetățeanul să se raporteze cu mândria predecesorilor săi. În uriașul vid emoțional existent, se așează nazismul care promite în mod ferm refacerea prosperității generale și refacerea prestigiului extern. Liderul său, Adolf Hitler străbate țara de la un capăt la altul și ține discursuri energizante, care vin să se muleze perfect pe morga celui care, după spusele multora dintre apropiații săi, emană o stranie fascinație și credință. Nazismul a avut succes pentru că el a reușit să pătrundă în sensibilitatea germanilor cărora le promite demnitate și onoare. Ori acest tip de relație în regimurile totalitare transcede legătura firească dintre popor și liderul său. Ca și în cazul comunismului, ideologia nazistă devine dogmă, iar liderii ei veritabili zei. În aceste condiții, nu există loc de echivoc, atitudinea trebuie să fie ori una de maximă venerație ori una de respingere totală. Cei mai mulți germani au preferat prima variantă.

Restul a venit ușor întrucât, așa cum am arătat pe parcursul capitolelor, propaganda nazistă nu a fost extraordinar de intruzivă și nici nu a operat numai cu categorii din preajma falsului. Este o realitate că regimul nazist s-a bucurat în Germania de un efectiv sprijin popular. Cum ar fi putut să nu fie sprijinit, atunci când Hitler este cel care elimină șomajul, pornește lucrări grandioase, reface armata și readuce în cadrul Germaniei teritoriile locuite de proprii săi cetățeni, înstrăinați după primul război mondial. În fond, cine nu ar fi apreciat aceste realizări și ar fi anticipat dezastrul care avea să vină?

Problema, din aceste considerente, nu rezidă în faptul că Hitler și Goebbels erau manipulatori, cinici și vicleni. Bineînțeles că erau toate acestea, dar a contat foarte mult faptul că audiența își proiectase asupra lor întreaga perioadă de frustrare și lipsă a demnității naționale. Nu atât îl credeau germanii pe Hitler cât își doreau să creadă, se iluzionau cu urma dulceagă a speranței, mai ales că speranța era tot ce le mai rămăsese. Această simbioză dintre germani și Hiler trebuia să fie totală și tot împreună trebuiau să treacă prin calvarul înfrângerii. N-a existat niciodată altă alegere și nu putea să existe niciodată alt sfârșit.

Nazismul nu este, cum s-a afirmat deseori, un accident al istoriei. Acesta reprezintă o etapă de dezvoltare, un stadiu firesc al evoluției umane ținând cont de cadrul în care această evoluție se petrece. Tot ceea ce s-a scris de-a lungul timpului în domeniul darwinismului social, toată ura acumulată de creștini la adresa evreilor și care străbate veacurile, tot ceea ce s-a distrus prin război și prin cultura războinică, tot ceea ce s-a acumulat prin ignoranță și intoleranță, totul converge în a pregăti o ideologie care să se hrănească din toate acestea și din multe altele. Destinul tragic al Germaniei presupune purificarea prin experiențe care reclamă sacrificiul suprem pentru a putea renaște cu mai multă grandoare ca înainte. Așa s-a întâmplat după primul război mondial, așa se va întâmpla și după cel de-al doilea război mondial. Trebuie să fie admirat spiritul european care, după cataclismul războiului mondial, a reușit să își imagineze și să transpună în practică un proiect efectiv al unității europene care să prezerve pe termen nelimitat pacea. Ori, nu se putea altfel: în proiectul pașnic al Uniunii Europene, Germania este statul cel mai puternic și singurul în măsură să dicteze schimbări radicale în politica, e drept economică, a bătrânului continent. Germania s-a hrănit mereu din propriile eșecuri spre a redeveni, din nou mereu, mai puternică, dar și mai înțeleaptă.

Pe de altă parte, războiul este o constantă în istoria umanității de la apriția primelor grupuri umane până în zilele noastre. Există azi credința larg răspândită că suntem martorii unei ere pacifiste fără precedent. În fapt, după al doilea război mondial încoace, Hobswam identifica peste 200 de conflicte militare la nivel global, ceea ce nu indică o scădere a apetenței războinice ci doar relevă impunerea la prudență pe care o reclamă deținerea armamentului nuclear cu toate consecințele cunoscute. Ar fi pentru prima dată în istoria umanități când un război nu ar avea învingători și învinși, ci doar învinși într-un amalgam indescifrabil. Iar soarta învinsilor, după cum ne învață exemplul german, nu este niciodată una fericită.

BIBLIOGRAFIE

P.Albert, A-J.Tudesq – Istoria radioteleviziunii, Institutul European, Iasi, 2003

Edward Bernays – Propaganda, New York, 1928

A.Beevor – Berlin, Editura Rao, București, 2005

Lucian Boia – Tragedia Germaniei 1914-1945, Editura Humanitas, București, 2010

Rodney Castleden – Conflicte care au schimbat lumea, Editura Meteor Press, București, 2009

Claude David – Hitler și nazismul, Editura Corint, București, 2004

Jacques Droz- Istoria Germaniei, Editura Corint, București, 2000

Doru Dumitrescu, Mihai Manea, Mirela Popescu – Culegere de surse istorice. Lumea contemporană, Editura Nomina, Pitești, 2011

S.Friedlander – Nazi Germany and the Jews, Phoenix, London, 2009

Mary Fulbrook – O scurtă istorie a Germaniei, Institutul European, Iași, 2002

Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley – Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârșitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, Chișinău, 2001

Ferran Gallego – Oamenii lui Hitler, Editura All, București, 2010

J.Goebbels – The Secret Conferences of Dr.Goebbels. The Nazi Propaganda War, 1939-1943, ed. De W.A.Boelcke, New York, 1970

A.Guyot, P.Restellini – Arta nazistă, Editura Corint, București, 2002

Eric Hobsbawm – Secolul extremelor, Editura Lider, București, 1994

Anton Joachimsthaler – Sfârșitul lui Hitler, Editura Lider, București

Marion A.Kapalan – Between Dignity and Despair: Jewish Life in Nazi Germany, Oxford University Press, New York, 1998

Paul Kennedy – Ascensiunea și decăderea marilor puteri. Transformări economice și conflicte militare din 1500 până în 2000, Editura Polirom, Iași, 2011

Ian Kershaw – Sfârșitul. Rezistența sfidătoare și înfrângerea Germaniei lui Hitler, 1944-1945, Editura Corint, București, 2013

Geoff Layton – Germania: Al Treilea Reich 1933-1945, Editura All, București, 1999

Nora Levin – The Holocaust: The Destruction of European Jewry, 1933-1945, Schocken, New York, 1973

Marea conflagrație a secolului XX. Al doilea război mondial, Editura Politică, Bucurețti, 1974

Sara Moore – How Hitler came to power, AuthorHouse, Bloomington, Indiana, 2010

J.Noakes, G.Pridham (ed.) – Nazism, 1919-1945, vol.II, State, Economy and Society, 1933-1939, Exeter University Press, Exeter, 1984

J.Noakes, G.Pridham (ed.) – Nazism, 1919-1945. A Documentary Reader, Exeter, 1983, vol.IV

Ernst Nolte – Fascismul în epoca sa. Action francaise Fascismul Italian Național socialismul, Editura Vivaldi, București, 2009

Ernst Nolte – Războiul civil european, 1917-1945. Național-socialism și bolșevism, Editura Runa, București, 2005

Gheorghe Onișoru – Despre propagandă și imagine în relațiile internaționale, Revista Română de Geopolitică și Relații Internaționale, vol.III, nr.2, 2011

L.L. Snyder – Encyclopedia of The Third Reich, Robert Hale, London, 1976

Albert Speer – În umbra lui Hitler. Memorii, Editura Nemira, București, 1997

Roderick Stackelberg – Hitler's Germany. Origins, Interpretations, Legacies, Routledge, London, 2002

Bogdan Teodorescu – Cinci milenii de manipulare, Editura Tritonic, București, 2007

Constantin Vlad – Diplomația secolului XX, Fundația Europeană Titulescu, București, 2006

David Welch – The Third Reich Politics and Propaganda, Routledge, London, 1993

David Welch – Propaganda and the German Cinema, I.B.Tauris Publishers, London, New York, 2001

David G.Williamson – Al Treilea Reich, Editura All, București, 2012