Propaganda In Timpul Guvernarii Gheorghe Gheorghiu Dej

LISTĂ DE ABREVIERI

ANR- Arhivele Naționale ale României

ARLUS- Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică

CC- Comitetul Central

CEKA- Comisia Extraordinară din toată Rusia pentru lupta împotriva contrarevoluției și sabotajului

CFR- Căile Ferate Române

CSCPA- Comitetului de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole

DGM- Direcția Generală a Miliției

DGSS- Direcția Generală a Securității Statului

DJAN- Direcția Județeană a Arhivelor Naționale

GAS- Gospodărie Agricolă Colectivă

GAS- Gospodărie Agricolă de Stat

GULAG- Administrația Generală a Lagărelor de Muncă

HCM- Hotărârea Consiliului de Miniștrii

MAI- Ministerul Afacerilor Interne

NEP- Noua Politică Economică

NKVD- Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne

OGPU- Administrația Politică Unită de Stat de pe lângă Sovietul Comisariatului Poporului al URSS

PC(b)US- Partidul Comunist (bolșevic) al Uniunii Sovietice

PCI- Partidul Comunist din Iugoslavia

PNL- Partidul Național Liberal

PCR- Partidul Comunist din România

PMR- Partidul Muncitoresc Român

RPR-Republica Populară România

SDB- Serviciul de Securitate a Statului din Iugoslavia

SMT- Stațiunea de Mașini și Tractoare

TOZ- Întovărășiri Agricole de Tip Sovietic

URSS- Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

UTM- Uniunea Tineretului Muncitoresc

Introducere

Teza noastră de doctorat își propune să-și focalizeze atenția asupra unui subiect mai puțin explorat în studiul comunismului românesc și anume propaganda în timpul guvernării Gheorghe Gheorghiu-Dej. În perioada postcomunistă a existat o preocupare constantă la nivel științific asupra propagandei, dar cu referire în special la anii 1965-1989 care îl aveau ca vector pe Nicolae Ceaușescu. Am ales acest interval de timp, 1948-1965, pentru că reprezintă perioada cea mai dură a comunismului autohton în care societatea cunoaște cele mai multe transformări pe toate palierele sale, începând de la cel economic până la cel cultural. După cum vom putea observa, propaganda a fost unul dintre cele mai importante instrumente prin care comuniștii români, suținuți și orientați de consilierii sovietici, și-au impus voința și proiectul politic.

Propaganda a fost utilizată în combinație cu alte două elemente care individualiza statul totalitar: represiunea și cenzura. Cele trei concepte se întrepătrund și sunt dependente unele de celelalte fiind folosite de către autorități pentru a-și impune crezul politic. Privind lucrurile într-un mod realist, nu putem vorbi de propagandă eficientă în absența cenzurii fără de care s-ar fi putut manifesta eficient puncte de vedere contrare ideologiei oficiale. După cum remarca Hannah Arendt, forța propagandei era dată de abilitatea de a închide și izola masele de lumea reală. Scopul principal al propagandei comuniste a fost îndoctrinarea populației în vederea formării „omului nou” și a reamenajării societății în conformitate cu normele marxist-leniniste. Pentru a demonstra importanța propagandei în statele comuniste este necesar să privim exemplul bolșevicilor care au avut printre primele măsuri instituționale înființarea aparatului de represiune CEKA și a Departamentului de Propagandă și Agitație.

În cadrul cercetării noastre nu am putut face abstracție de un alt element central al comunismului, represiunea, deoarece împreună cu propaganda au reprezentat pârghiile de susținere ale unui regim care nu își găsea legitimitatea în interiorul societății. În trei capitole ale lucrării (singura excepție fiind capitolul al II-lea privitor la învățământul de partid) am scos în evidență și am exemplificat rolul esențial al represiunii în susținerea și aplicarea directivelor partidului. Pe de altă parte, am încercat să evităm cealaltă extremă, de a vedea în represiune singurul mijloc folosit de elita comunistă pentru a se impune în cadrul societății. Elita a căutat să atragă de partea sa o parte a populației care conform ideologiei marxist- leniniste trebuia să sprijine în mod natural Partidul Comunist aflat la putere: clasa muncitoare și țărănimea săracă și mijlocașe. De altfel, datorită schimbărilor survenite după moartea lui Stalin, conducerea de la București a fost direct interesată în a obține susținerea populației și în a-și prezerva puterea. Rolul important acordat propagandei și dorința reprezentanților partidului de a îndoctrina în mod sistematizat un număr tot mai mare de persoane s-a reflectat în creșterea numerică a cercurilor și cursurilor de partid după a doua decadă a anilor `50. Înregimentarea masivă în formele învățămâtului de partid a oglindit dorința protipendadei de a-și face cunoscute politicile și de a-și câștiga aderenți în interiorul societății. Pe de altă parte, atunci când indivizii nu acceptau în mod benevol directivele, represiunea a fost un mijloc pentru a aduce la îndeplinire planurile regimului. Un exemplu în acest sens a fost ilustrat în subcapitolul referitor la abuzurile săvârșite de autorități după anul 1957 când colectivizarea cât mai rapidă a zonei studiate devenise o prioritate. În cercetarea noastră, de altfel, vom încerca să obsevăm în ce masură a fost folosita persuasiunea și în ce masură represiunea de către autoritățile politice.

Repere utilizate

În abordarea noastră am făcut apel în special la autori care aparțin așa-numitului modelului totalitar de cercetare a comunismului (Robert Conquest, Adam Ulam, Richard Pipes, Zbigniew Brzezinski) deoarece considerăm că structura politică și ideologia sunt factorii prevalenți pentru înțelegerea regimului comunist. Tocmai din acest motiv am optat pentru o analiză amănunțită a ideologiei comuniste și a modului în care ea a fost modificată de-a lungul timpului de către actorii politici pentru a le justifica acțiunile. De asemenea, analizând un regim în care violența a fost de netăgăduit ne-a interesat să observăm maniera în care au fost puse in funcțiune motoarele represiunii pentru a modela societatea în conformitate cu proiectele elitei. Deși nu îmbrățișăm perpectiva oferită de istoricii revizioniști asupra comunismului ca un model de modernizare am făcut apel la cercetările lor sociale în special în capitolul refertor la colectivizarea agriculturii. Cercetările istoricilor Sheila Fitzapatrick, Orlando Figes și Lynne Viola și-au adus contribuția în construirea unei imagini de ansamblu asupra colectivizării în Uniunea Sovietică.

Din studiul nostru am putut observa că regimul comunist în zona cercetată, Ialomița- Călărași, nu a fost un factor de modernizare. Deși era o zonă preponderent agricolă iar pe toate canalele se propaga ideea superiorității agriculturii de tip socialist, generată nu doar de munca în comun ci și de mecanizarea agriculturii în realitate agricultura se practica în continuare cu instrumente primare. E un paradox să vorbim despre modernizare și superioritatea agriculturii colectivizate atâta timp cât președinții Gospodăriilor Agricole Colective își făceau un titlu glorie în momentul în care reușeau să ansambleze câte un utilaj din componente ce trebuiau trimise la casare. Stațiunile de Mașini și Tractoare care aveau menirea de a fi un factor central al agriculturii mecanizate nu reușeau să-și îndeplinească prevederile contractuale avute cu Gospodăriile Agricole Colective și cu Gospodăriile Agricole de Stat din cauza numărului insuficient de utilaje și a situație precare a celor deja existente.

În continuare vom evidenția câteva cărți și articole care ne-au influențat cercetarea. O lucrare relevantă pentru studiul nostru este cartea lui Alain Besançon, „Originile intelectuale ale leninismului”, care ne-a ajutat în conturarea unei imagini clare asupra gândirii lui Lenin, a modului în care el a deformat ideologia comunistă astfel încât să se plieze cât mai bine realitățile Rusiei Țariste. Alain Besançon consideră că Lenin a preluat din spiritul marxist elementele estențiale pe care însă le-a împins la extreme. „Cea ce era violent, devine mai violent. Cea ce a rămas în stare de frenezie sau reverie vrea să se întrupeze în realitate”. Deși Imperiul Țarist la 1917 nu era pregătit pentru o revoluție socialistă în conformitate cu rețeta lui Marx și Engels, el nefiind industrializat și având în continuare trăsături feudale marcante, Lenin a preferat să ignore aceste precondiții. O caracteristică esențială pe care Besançon o identifică la Lenin este „politismul”. Pentru Lenin totul se reducea la cucerirea puterii. „Acest politism luminează acea trăsătură leninistă care este nerăbdarea, voința de a sări peste timp”. Din dorința de a arde etapele, Lenin a văzut în primul Război Mondial un moment prielnic de declanșare a revoluției și de cucerire a statului rus. Din pespectiva lui Lenin, problema fundamentală a revoluției avea în vedere preluarea puterii și nu precondițiile economico-sociale existente.

Dacă la Marx clasa muncitoare era elementul central în ecuație revoluției socialiste, Besançon remarca faptul că nu același lucru se putea spune și privitor la gândirea leninistă. Lenin nu avea încredere în clasa muncitoare ea însăși o minoritate în Imperiul Țarist. Neîncrederea lui Lenin venea din faptul că muncitorii nu avea o conștiință de clasă și gândeau incorect situația lor istorică. Tocmai din acest motiv pentru Lenin important era partidul și nucleul său format din revoluționarii de profesie care aveau misiunea de a remodela clasa muncitoare în conformitate cu propriile sale criterii. Superioritatea revoluționarilor de profesie era dată conform gândirii leniniste de cunoașterea legilor ideologiei și a legilor istorie. Besançon sublinia un lucru esențial pentru înțelegerea comunismului din Uniunea Sovietică: partidul se preocupa de clasa muncitoare deoarece ea deținea un rol central în cadrul ideologiei. Dacă însă clasa muncitoare nu se ridica la așteptările cerute de ideologiei și „trăda”, Partidul avea posibilitatea să declare că ea a fost coruptă și prin urmare proletariatul se afla în întregime acolo unde era și partidul.

O altă carte influentă pentru studiul nostru a fost cea a lui Richard Pipes, „Scurtă istorie a revoluției ruse”, deoarece ne-a ajutat să înțelegem resorturile care au dus la evenimentele din octombrie 1917 dar și caracteristicile regimului politic fondat de bolșevici. În analiza sa, Pipes consideră că două elemente sunt esențiale pentru înțelegerea comunismului rusesc: ideologia marxistă și cultura politică moștenită de la Imperiul țarist. Astfel, el s-a aplecat cu interes asupra cercetării istoriei Rusiei prerevoluționare și a identificării cauzelor care au determinat apariția unui teren fertil pentru înrădăcinarea unei ideologii radicale. Conform lui Pipes, caracteristic istoriei sociale a Rusiei a fost prevalența proprietății comunale și moștenirea iobăgiei, țărănimea având o conștiință a legii slab dezvoltată și un respect limitat față de proprietatea privată. Pe de altă parte, proletariatul industrial reprezenta un factor destabilizator nu pentru că și-ar fi însușit ideologiile revoluționare, ci pentru că deținea în continuare mentalitatea rurală, membrii ei fiind la prima sau la a doua generație de orășeni slab urbanizați și inadaptați mediului industrial. Pipes observa că orientarea proletariatului erau una sindicalistă și nu socialistă acesta fiind un rezultat al mentalității rurale. La fel cum țăranii aveau tot dreptul asupra pământului aidoma membrii clasei muncitoare se considerau îndreptățiți să controleze fabricile.

Rolul central în declanșarea Revoluției l-a avut intelighenția, categorie socială apărută ca urmare a menținerii sistemului de „ranguri” și a impenetrabilității administrației țariste de către persoanele din exterior. Intelighenția formată din oameni care dețineau o diplomă universitară a fost marginalizată și a optat pentru asimilarea unor ideologii radicale de reformă socială. Pipes sublinia însă că membrii intelighenției doreau să acceadă la putere nu pentru a îmbunătăți nivelul de trai al populației ci pentru a modela societatea în conformitate cu propria lor viziune. Această constatare se poate observa și în acțiunile întreprinse de Lenin și acoliții săi de anihilare a instituțiilor care puteau să împiedice crearea unui regim pe care Pipes îl califică drept „totalitar”. „Regimul astfel denumit, fără precedent în istorie, a impus autoritatea unei instituții private, în speță a „partidului”, asupra statului arogându-și dreptul de a supune controlului acestuia toate aspectele vieții publice, prin exercitatea unei terori fără limite”. Pipes pune accentul, la fel ca Besançon pe utilizarea violenței în politică de către Lenin. El consideră că succesul lui Lenin se datora militarizării politici care a însemnat o abordare a politicii interne și externe ca pe un război al cărui scop a fost anihilarea totală a adversarului. Pe această filieră belicoasă a apărut și teoria lui Stalin cu privire la ascuțirea luptei de clasă pe măsură ce se dezvolta socialismul.

O altă abordare în cercetarea comunismului a fost cea întreprinsă de istorici revizioniști care au criticat perspectiva impusă de modelul totalitar cu privire la existența unui stat activ dominat de un lider care manevrează instrumentele politice ale puterii pentru a transforma societatea. Critica istoricilor revizioniști se îndrepta către prezentarea în paradigma totalitară a unei societăți pasive. În abordarea lor ei au propus o „perspectivă de jos” în care au evidențiat haosul și iraționalitatea în momentul punerii în practică a politicilor, o limitare a puterii centrale cu mari disparități între directivele transmise de la nivel central și rezultatul lor la nivel local și o societate mai puțin pasivă și mai mult un partener al statului pe parcursul dezvoltării socialiste. Pornind de la aceste constatări, istoricii revizioniști considerau că: „Un regim partid-stat monolit și eficient pare acum o exagerare”. În cercetările lor ei au adoptat metodele istorie sociale încercând să demonstre că regimul comunist nu se baza doar pe coerciție întrucât sistemul de valori și idealui promovate pe cale oficială au fost împărtășite de populație. Sheila Fitzpatrick, exponentă a grupului revizionist, și-a îndreptat atenția către mobilitatea socială și ascensiunea unor grupuri în perioada de construcție a socialismului pentru explicarea suportului pe care regimul stalinist l-a avut. Datorită deschiderii învățământului superior către fii clasei muncitoare și ai țărănimii muncitoare, regimul stalinist a putut să-și formeze o elită loială a cărei ascensiune i se datora. Fitzpatrick consideră că această nouă elită care și-a început ascensiunea în anii `30 a fost un pion important în înlăturarea vechilor lideri întrucât le blocau propria promovare. Prin accentul pus pe racilele sistemului și pe ascensiunea socială, concepția istoricilor revizioniști este criticabilă întrucât subestimează puterea autorității politice centrale și confundă, așa cum susținea și Walter Laqueur, popularitatea cu moralitatea. Istoricii revizioniști au fost taxați deoarece în studiile lor „teroarea este ignorată, obscurizată sau minimalizată”.

În cele trei capitole ale tezei care s-au axat pe cercetarea propagandei și represiunii în zona Ialomița- Călărași am corelat lucrările de specialitate cu documentele de partid. În al doilea capitol al lucrării am fost interesați în primă instanță să observăm cum a fost organizat învățământul de partid în Uniunirea Sovietică deoarece el a reprezentat exemplul de urmat pentru comuniștii autohtoni. În acest sens, ne-a fost util articolul lui Zev Katz, „Party Political Education in Soviet Russia, 1918-1935”, pentru că ne-a oferit o pespectivă amănunțită asupra funcționarii diferitelor tipuri de școli de partid cum a fost, de pildă, Universitatea Comunistă Sverdlov sau Institutele Profesorilor Comuniști. Articolul menționează în detaliu rolul fiecărei școli de partid, sistemul de admitere, tipul de cursuri practicate dar și evoluția lor. Pentru reorganizarea sistemului de învățământ de partid în perioada stalinistă am utilizat articolul lui Christopher P. Loss, „Party School: Education, Political Ideology and the Cold War”, dar și volumul lui Leszek Kolakowski, „Principalele curente ale marxismului. Prăbușirea”, unde a fost analizat printre altele și rolul studierii Cursului Scurt în școlile din Uniunea Sovietică dar și în țările aflate în spatele Cortinei de Fier. De altfel, cele trei volume ale politologului Leszek Kolakowski au fost esențiale în cadrul cercetării cercetării noastre datorită perspectivelor ample oferite asupra diferitelor subiecte (teoria marxistă, reinterpretări ale marxismului, represiune, colectivizarea, educația politică, propagandă etc.).

O lectură esențială pentru cercetarea noastră a fost cartea lui Mihai Dinu Gheorghiu, „Intectuali în câmpul puterii: morfologii și traiectorii sociale”, ea ne-a ajutat să înțelegem maniera de formare a nomenclaturii în România și Germania de Est. În cadrul studiului, autorul observă rolul școlilor de partid de a asigura socializarea ideologică și ascensiunea socială a unor categorii importante de populație. Totodată el introduce și conceptul de „academizare” prin care denumește procesul de înnobilare academică a învățământului de partid, „strategie de acumulare primitivă de capital cultural și simbolic”. Spre deosebire la titlurile academice reale, cele oferite prin intermediul academiilor și universităților de partid erau condiționate de atașamentul politic față de partid și lider. Absolvirea unei astfel de școli oferea însă un permis către obținerea de funcții de conducere în aparatul politic din întreprinderi, administrație și armată.

Pentru cazul școlilor de partid din România am avut în vedere cartea cercetătoarei Nicoleta Ionescu- Gură, „Nomenclatura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român” în care a analizat cu multă acuratețe organizarea educației de partid pe toate cele trei trepte: elementar, mijlociu și superior. Meritorie a fost studierea fiecărei componente din ansamblului învățământului de partid. În cadrul analizei cercetătoare evidențiază scopul cercului și cursului de partid dar și a universităților și academiilor, perioada de desfășurare a lor, tipul de cursanți care le frecventau, programa, metodele de lucru utilizate, cerințele de absolvire.

Capitolul al treilea al tezei va fii dedicat analizei propagandei în politica de colectivizare a zonei Ialomița- Călărași. Studiile asupra colectictivizării agriculturii în România au început să apară la mijlocul anilor `90 fiind rodul activității Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului și al Fundației Academia Civică. Prin intermediul periodicului INST, „Arhivele Totalitarismului” au fost făcute cunoscute valențele transformării socialiste a agriculturii. Abordările au fost multiple și ele s-au datorat cercetărilor întreprinse de istorici precum Dumitu Șandru, Octavian Roske, Dan Cătănuș, Florin Abraham. De pildă, Octavian Roske a fost semnatarul unor serii de articole în care a tratat problema implicării organelor de Securitate în supravegherea operațiunilor de implementare a politicii de colectivizare a agriculturii, dar și a execuțiilor demonstrative din anul 1950. Cum agricultura colectivizată din Uniunea Sovietică a reprezentat modelului de urmat pentru toate țările aflate în spatele Cortinei de Fier, Octavian Roske și Claudiu Degeratu au analizat conținului propagandei cu privire la superioritatea agriculturii socializate. Presa și broșurile tipărite conțineau mărturii, ilustrații și grafice care aveau scopul de a demostra țăranilor superioritatea colhozurilor și bunăstatea generată de ele. În cadrul unui alt articol, ei au tratat problematica superiorității ștințifice a agriculturii socialiste. Propagandiștii autohtoni doreau să demonstreze că preeminența agriculturii sovietice își avea baza în descoperirile tehnologice de neegalat. Alte studii au fost dedicate legislației represive adoptate în campania de colectivizare.

O contribuție importantă la cunoașterea fenomenului colectivizării s-a datorat studiilor publicate în anuarul „Analele Sighet”, rod al sesiunilor de comunicări științifice organizate de către Fundația Academia Civică. Articolele tratau anumite probleme legate de procesul de transformare socialistă a agriculturii, cum ar fi, instrumentele utilizate de comuniști în procesul de colectivizare. Un astfel de articol a fost a lui Stan Stoica și avea în vedere cercetarea rolului acordat presei scrise de către aparatul de propagandă în campania de colectivizare. Alte ori, studiile s-au concentrat pe un anumit caz particular de colectivizare a unei localități sau a unei regiuni. Un exemplu în acest sens a fost articolul lui Ion Bălan, „Procesul colectivizării în regiunea București. 1954-1955”, unde a scos în evidență abuzurile săvârșite de autorități dar și atitudinea oamenilor față de directivele de înscriere în gospodăriile agricole colective. În cadrul lucrării noastre am apelat la articolele publicate în „Arhivele Totalitarismului” și „Analele Sighet” deoarece ne-au ajutat la cunoașterea detaliată a fațetelor colectivizării: decizii politice, aspectele legislative, propagandă și rezistență.

În conturarea unei perspective de ansamblu asupra problematicii dislocării populației populației de la granița de vest în anul 1951 și a mutării ei în zona supusă cercetării noastre am folosit alături de arhive și cărți dedicate studierii conflictului dintre Tito și Stalin, precum cea a lui Adam Ulam, „Titoism and the Cominform”. În subcapitolul dedicat cercetării atitudii elitei comunite de la București față de disensiunile dintre Belgrad și Moscova am avut ca punct de reper cartea politologului Vladimi Tismăneanu, „Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc”. În studierea efectivă a dislocării populației și a condițiilor oferite de regim în Câmpia Bărăganului am utilizat cartea istoricului Nicoleta Ionescu- Gură, „Dimensiunea respresiunii din România în regimului comunist. Dislocări de persoane și fixări de domiciliu obligatoriu”, care a dedicat un capitol strămutării populației de la granița cu Iugoslavia în anul 1951. Totodată, datorită includerii unor interviuri luate unor persoane trecute prin domiciliul obligatoriu ca urmare a politicii antitoiste, am folosit ca instrument de lucru și volumul lui Viorel Marineasca, Valentin Samînta și Daniel Vighi, „Deportarea în Bărăgan: destine, documente, reportaje”.

Obiectivele cercetării. Ipoteză

În vederea unei analize fezabile și amănunțite, studiul nostru se va concentra asupra zonei Ialomița-Călărași în perioada 1948-1965, pentru a înțelege modul în care politicile regimului comunist au fost aplicate și susținute de către propagandă la nivelul provinciei. Tocmai acest element acordă și originalitatea lucrării. În literatura de specialitate există un număr de studii cu privire la modul în care a fost orchestrată propaganda la nivel național prin directivele date de elita politică. Problema deschisă care apare este: ce s-a întâmplat la nivel micro, la nivelul unei regiuni sau poate chiar al unui raion? În ce măsură directivele luate de la centru au fost respectate întru totul sau poate adaptate în provincie? Cum au fost percepute principalele teme ale propagandei emise de la nivel central la nivelul zonei Ialomița-Călărași? Care au fost instituțiile promotoare ale propagandei la nivelul provinciei? În acest sens, ipoteza de la care pornește studiul este că temele propagandei formulate la nivel central se aplicau în aceași măsură și la nivel local. În același timp ne interesează să analiză maniera în care acțiunile regimului au schimbat peisajul social, relațiile sociale între oameni, raportarea lor la instituțiile puterii și adaptarea lor la noile realități cotidiene. Am ales pentru cercetare această regiune în primul rând datorită proximității geografice de centru, iar în al doilea rând pentru că aici putem analiza măsura în care a existat o alianță între țărănime și clasa muncitoare, în conformitate cu prceptele propagandei comuniste, deoarece vorbim despre o zonă agricolă care avea însă și un potențial industrial exploatat de către regimul comunist.

O notă preliminară este necesar a fi adăugată pentru a da studiului exactitatea și fluiditatea necesară. Datorită schimbărilor succesive petrecute la nivelul reorganizării administrativ-teritoriale în perioada analizată, observăm cum după anul 1952, denumirea Ialomița dispare, zona fiind comasată Regiunilor București, Constanta și Ploiești în scopul consolidării puterii politice a Partidului Muncitoresc Român, în special în teritoriu, urmat de consolidarea economiei planificate și construirea socialismului. Cercetarea noastră nu poate fi însă fragmentată, motiv pentru care ne vom referi la aria aflată în vechea regiune Ialomița și după anul 1952, având în memorie zona încadrată de raioanele Lehliu, Călărași, Fetești, Slobozia și Urziceni.

Metodologie

Studiul va utiliza ca principală metodă de cercetare analiza de documente. Cercetarea se bazează pe valorificarea fondurilor arhivistice ale Comitetelor Raionale Fetești și Slobozia ale Partidului Muncitoresc Român. În interiorul arhivei PMR regăsim mai multe tipuri de documente redactate. Astfel, avem Planuri de muncă redactate de către Comitetul Regional sau Raional de Partid pentru perioade de trei luni în care sunt creionate activitățile principale care urmau să fie efectuate în funcție de dispozițiile primite de la centru, dar și de specificul locului. Un alt tip de document redactat tot de către Comitetul Regional sau Raional este Raportul de activitate în care sunt analizate activitățile fiecărei secții în parte pe o perioadă de trei luni. La începutul fiecărui Raport, așa cum vom observa pe parcursul lucrării, sunt vehiculate o serie de teme specifice „statelor de democrație populară” aflate sub umbrela Uniunii Sovietice: ascuțirea luptei dintre „lagărul democrației” reprezentatat de URSS și aliații săi și „lagărul imperialist antidemocratic” în fruntea căruia se aflau Statele Unite ale Americii; superioritea Uniunii Sovietice care „lupta pentru pace și pentru ridicarea nivelului de viață al oamenilor muncii” dar și a guvernului și a Partidului Muncitoresc Român; ascuțirea luptei de clasă; demascarea chiaburilor și a celorlalte elemente care unelteau contra clasei muncitoare.

După fiecare ședință a Comitetului de partid sau a Biroului era încheiat un Proces Verbal în care erau consemnate scopul ședinței, persoanele participante și ordinea de zi a ședinței. Un alt tip de document pe care îl emitea Partidul Muncitoresc Român din raioanele analizate era Darea de seamă care se adresa Comitetului Regional de Partid și se întocmeau atunci când pe raza raionelor aveau loc evenimente importante sau când trebuiau să prezinte modul în care o directivă de la centru era pusă în practică. Totodat, de o relevanță similară pentru completarea studiului vor fi arhivele Sfaturilor Populare. Prin intermediul arhivei putem remarca intenția autorităților comuniste de a planifica și supraveghea fiecare aspect al vieții: implicarea muncitorilor în fabrici sau gospodării agricole colective, educația pionierilor, programul Căminelor Culturale, alimentarea piețelor și cooperativelor, carțile comercializate în librarii sau cele citite din biblioteci. Toată această implicare și monitorizarea în amenajarea vieții cotidiene se realiza din dorința de a crea o societate socialistă în conformitate cu modelul sovietic. Analiza documentelor din arhiva locală de partid ne oferă posibilitatea de a observa problemele întâmpinate de micile comunități agricole în drumul lor către construirea socialismului. Dincolo de textele propagandistice inerente epocii am remarcat și criticile constante la care elita locală de partid era supusă dar și autoctitica pe care trebuia să și-o asume în trediționalul stil comunist atunci când nu îndeplineau sarcinile trasate de la centru.

În cadrul lucrării vom utiliza și articole propagandistice apărute în ziarele sau periodicele de la centru pentru a reflecta modul în care elitele comuniste doreau ca populația să perceapă anumite fenomene care aveau loc în interiorul societății. Articolele de presă ne vor fi furnizate în speciale de către ziarul „Scânteia”, cel mai important organ de presă al regimului comunist din România și canalul de propagandă cel mai eficient până la generalizarea radioului și apoi a televiziunii. Prin sistemul de abonamente și de difuzare avea tiraje record. Fiecare activist de partid avea datoria să citească în fața colectivului său materialele teoretice și programatice publicate în paginile sale. „Scânteia” a fost „propagandistul din hârtie” care a dus munca de lămurire printre cadrele de partid, muncitori, țărani și intelectuali. De altfel, pentru organele Comitetului de partid creșterea numărului de abonamente reprezenta o sarcină constantă pe care și-o asumau alături de grija față de citirea articolelor de fond în fiecare dimineață în fața muncitorilor sau țăranilor.

Caracteristica propagandei comuniste era diversitatea presei sale fapt ce justifică existența în zona Ialomiței a unui săptămânal, „Ialomița liberă”, instrument relevant în cercetarea noastră, care urma îndeaproape cursul presei centrale în ceea ce privește articolele propagandistice unde era elogiată justețea politicilor implementate. De o importanță similară vor fi și câteva periodice. De pildă, „Îndumătorul cultural”, pe care trebuia să și-l însușească fiecare director de cămin cultural, agitator și propagandist, deoarece cuprindea programe artistice, scenete folosite cu diferite ocazii: 1 Mai, 23 August, 7 noiembrie sau cu ocazia campaniilor de înscriere în GAC-uri. Toate programele erau însoțite de indicații scenice care trebuiau să reflecte cât mai bine antiteza dintre comuniști și „dușmanii de clasă”. În cercetarea noatră vom face apel și la articolele publicate în periodicul „Lupta de clasă”, organul teoretic și politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, deoarece ele ne relevă indicațiile date de la centru pentru diferite probleme: învățământul de partid, colectivizarea agriculturii, strângerea cotelor, atitudinea față de inamicii statului. Cunoșterea perspectivei oficiale ne oferă posibilitatea de a vedea dacă la nivel micro ea a fost înțeleasă și aplicată întocmai.

Pentru cadrul legislativ vom urmări actele normative, legile, decretele, hotărârile de guvern cu ajutorul colecției complete a Buletinului oficial din perioada 1948-1965 (Buletinul oficial al RPR și Buletinul oficial al Marii Adunări Naționale a RPR), alături de cele două Constituții ale RPR din 1948 și 1952.

Fenomenul propagandei a fost studiat și definit de-a lungul timpului. Pentru Domenach, propaganda era un limbaj destinat maselor care utiliza cuvinte sau simboluri vehiculate de radio, presă, film. Ea avea un scop politic prin impunerea de credințe și reflexe care de multe ori modifica comportamentul, psihismul și chiar convingerile religioase sau filosofice, influențând astfel atitudinile fundamentale ale ființei umane. Pe de altă parte, Gabriel Thoveron situează propaganda la nivelul modificării culturale. „Scopul propagandei este de a ne schimba ideile. Ea urmărește să ne impună noi convingeri, aspirații, pilde de credință care ne vor modifica atitudinea și comportamentul”. Definiția care se pliază cel mai bine pe cercetarea noastră este cea dată de Oliver Thomson propagandei: „Utilizarea de către un grup de oameni a capabilităților comunicaționale de orice fel în scopul modificării atitudinii sau comportamentului altui grup de oameni”.

Structura lucrării

În cele ce urmează vom propune o structură de analiză pe care se va baza cercetarea. Din punct de vedere structural, cercetarea este împărțită în patru capitole.

Primul capitol al lucrării va fi dedicat analizei ideologiei comuniste și a adaptării sale la condițiile unei țări subdezvoltate precum Rusia în anul izbucnirii Revoluției din Octombrie. În regimul comunist ideologia ocupă un rol central deoarece ea legitimează actorii politici și acțiunile lor. În prima parte a capitolului vom analiza teoria marxistă născută în secolul al XIX-lea, un secol al științei în care tehnologia a cunoscut o evoluție rapidă iar masele au intrat în politică. Pe fondul intrării în politică a maselor se formează o concepției asupra schimbării sociale care dorește să definească cine sunt acești actori și încotro se îndreaptă istoriei. Marx a considerat că a emis prima teoriei științifică a schimbării sociale. El oferă o perspectivă evolutivă a istoriei și consideră că progresul capitalismului va duce în mod firesc la suprimarea lui deoarece se situează în desuetitudine și prin urmare trebuie înlocuit cu o societate superioară comunistă. Alienarea reprezenta factorul care determina înlăturarea capitalismului și instaurarea comunismului deoarece în sistemul capitalist se găseau două clase antagonice: o minoritate burgheză și un proletariat pauperizat. Izbucnirea revoluției proletare, ca prim pas către instaurarea comunismului, conform teoriei marxiste, trebuia să aibă loc în Europea Apuseană, deoarece ea depindea de dezvoltarea societății, în special a laturii sale economice. Vom analiza în cadrul capitolului care erau pașii premergători izbucnirii revoluției indicați de Marx și Engels dar și ce însemna în perspectiva lor dictatura proletariatului. La sfârșitul secolului al XIX-lea previziunile lui Marx și Engels cu privire la înrăutățirea stării proletariatului și a izbucnirii revoluției în țările industrializate nu s-au adeverit de acea adepții lor au încercat să revizuiască teoria inițială. Ne vom îndrepta atenția în acest punct către reinterpretările oferite Eduard Bernstein și Georges Sorel.

În parte a doua a capitolului ne vom ocupa de cercerarea izbucnirii Revoluției Socialiste în Rusia, de instaurarea și evoluția regimului comunist. Adepții marxismului au adaptat ideologia la acest spațiu pe care care însuși Marx nu l-a indicat propice izbucnirii revoluției proletare din cauza înapoierii sale economice și a unui proletariat firav. Vom prezenta concepția leninistă paralel cu prezentarea faptelor deoarece Lenin a fost un om al acțiunii care nu s-a limitat doar la a teoretiza o societate comunistă viitoare, ci a dorit să o pună în practică. Deși se considera moștenitorul legitim a lui Marx, Lenin nu a ezitat să asimileze și alte idei cum ar fi cele anarhiste ale distrugerii statului și practica măsurată a violenței în dinamica revoluționară. Principala contribuție teoretică a lui Lenin a fost crearea conceptului de „imperialism” care indica stadiul cel mai înalt al dezvoltării capitalismului specific sfârșitului de secol XIX, început de secol XX. Din marxismul german a păstrat esența concepției materialiste și metoda dialectică de cercetare a fenomenelor și a istoriei omenirii însă mijloacele și metodele de transpunere în practică a teoriei marxiste au fost altele. Rolul central al proletariatului în desfășurarea luptei de clasă a fost ocupat în ecuația leninistă de către revolționarii de profesie, grupați în facțiunea bolșevică a Partidului Muncitoresc Social-Democrat din Rusia, care se va transforma în Partidul Comunist (bolșevic).

Leninismul proclama o alianță între clasa muncitoare și țărăni (majoritari la momentul respectiv în Imperiul Țarist) în lupta pentru desființarea statului monarhic și construirea unui stat nou, proletar, comunist, în frunte cu partidul-stat. Urmașul lui Lenin, Stalin a preluat din ideile predecesorului său și le-a radicalizat în urmărirea propriilor interese. Poziția sa de lider în prima țară care a cunoscut comunismul în practică l-a determinat să inoveze și el în câmpul ideologic prin elaborarea a două concepte care au avut consecințe nefaste pentru societate: „socialism într-o singură țară” și „teoria ascuțirii luptei de clasă”. Deoarece schimbările operate de Stalin în cadrul Ununii Sovietici au reprezentat exemplele de urmat pentru țările aflate în zona sa de influență nu vom ezita să le supunem cercetării. În ultima parte a capitolului vom analiza maniera în care au avut loc trecerea la regimurile de democrație populară în Europa Centrală și de Est și schimbările pe care respectivele societăți le-au suferit în conformitate cu directivele trasate de la Moscova.

În al doilea capitol vom trata evoluția învățământului de partid în zona Ialomița- Călărași pentru a refecta tipul de școli existente la nivel local, modul lor de organizare și recrutare a cadrelor și a membrilor. Școlile de partid au reprezentat o trambulină către ascensiunea socială pentru unele categorii de persoane dispuse să propage ideile în numele regimului. Absolvirea unor astfel de școli a constituit un permis către obținerea de funcții în aparatul politic din întreprinderi, administrația și armată. Învățământul de partid a fost organizat la nivel național după anul 1948 pe trei trepte: elementar, mijlociu și superior. În zona analizată de către noi regăsim componentele învățămâtului de partid elementar și mijlociul. Nu puteam începe demersul nostru fără această investigație pentru că ea ne arată cel mai bine cât de pregătiți erau propagandiștii și agitatorii din regiune pentru a inocula în rândul oamenilor idei și comportamente noi.

Tot atât de relevant este să observăm conținutul cursurilor predate și metodele utilizate în predarea lor. Scopul învățământului de partid era din perspectiva protipendadei locale acela de a a ridica nivelul ideologico-politic al membrilor de partid, de a-i înarma cu ideologia marxist-leninistă și stalinistă de a-i face să devină „lupătători conștienți și îndârjiți în opera de construire a socialismului la noi în țară, călăuziți fiind de experiența marelui Partid Comunist Bolșevic al Uniunii Sovietice, Partidul lui Lenin și Stalin”. În cadrul cursurilor, lecțiilor și seminariilor, noțiunile trebuiau să fie expuse pe înțelesul cursanților iar problemele marxism-leninismului exemplificate prin legarea teoriei de practică. Un punct relevant al capitolului constă în analiza modului în care învățământul de partid și-a adus aportul la susținerea politicilor partidului în zonă. În primii ani de funcționare a școlilor de partid erau aduse în mod constant critici cu privire la pregătire precară a lectorilor, propagandiștilor și implicit a cursanților. Persoanele înscrise la cercuri și cursuri nu erau interesate de frecventarea lor constantă. Vom exemplifica în cadrul capitolului cazuri în care cu greu erau prezenți 30% dintre cursanți. Până la jumătatea anilor `50 vom observa și o fluctuație mare a propagandiștilor care genera instabilitate în sistemul învățământului de partid. Începând cu a doua decadă a anilor `50 începe să se formeze un corp constant de propagandiști cu experiență.

Studiul nostru nu poate omite un fenomen care și-au pus amprenta asupra istoriei comunismului românesc și anume colectivizarea. Cercetarea nostră își va focaliza atenția asupra colectivizării deoarece avem în vedere o zonă agricolă care a suscitat interesul autorităților pentru formarea Gospodăriilor Agricole Colective. Vom examina modul în care propaganda a reprezentat un instrument prin intermediul căruia regimul dorea recrutarea unui număr cât mai mare de țărani mijlocași dar și maniera în care retorica utilizată de comuniști venea să descrie pe „dușmanii satelor”, chiaburii. Munca de lămurire în rândul țăranilor săraci și mijlocași pentru înscrierea în GAC-uri era purtată de către activiștii de partid și activiștii organizațiilor de masă în conformitate cu sarcinile partidului în vederea transformării agriculturii din sector particular în sector socialist. Ei trebuiau să convingă țăranii membrii și nemembrii de partid că singurul drum pentru a scăpa de „mizerie și sărăcie” era transformarea socialistă a agriculturii, trasată ca o sarcină principală pentru organizațiile de partid prin rezoluția din 3-5 martie a Plenarei C.C. al PMR. Munca de convigere se realiza prin intermediul întrunirilor de la Căminele Culturale, convorbiri cu țăranii în adunările organizațiilor de bază unde se punea accent pe avantajele țăranilor colhoziști din țară cât și din URSS, „exemple vii de realizări în producție ce ne stau în față”.

Acțiunile propagandei se orientau către îndeplinirea la timp a planurilor agricole, însămânțarea, recoltarea, dezmiriștirea dar și către strângerea cotelor de la țărani. Menținerea sistemului cotelor pe care gospodăriile individuale erau obligate să le predea ne demonstrează incapacitatea structurilor colectiviste de aprovizionare cu alimente. În vreme ce statul acorda credite și facilități fiscale noilor GAC-uri, scutindu-le de cote, gospodăriile individuale erau somate să predea instituțiilor specializate în colectare cantități însemnate de cereale, carne, lapte. Vom cerceta cum pentru impulsionarea predării cotelor erau formate comisii alcătuite din țărani săraci care își achitau datoriile și care apoi veneau să-i lămurească pe ceilalți țărani asupra importanței acestui act pentru bunul mers al regimului. În această campanie erau implicați preoțiii care în fiecare duminică aveau obligația de a sfătui enoriașii să predea cotele dar și învățătorii care trebuiau în consfături cu elevii să evidențieze părinții celor care au predat și pe cei care nu au predat cotele și impozitele. Atât școala cât și biserica au fost folosite direct sau indirect, așa cum vom analiza în studiul nostru, în acțiunile propagandei în regiune. Pe de altă parte, ne interesează și acțiunile de represiune întreprinse de autorități pentru a colectiviza într-un timp scurt localități întregi contar voinței populației.

Ultimul capitol va fi dedicat deportărilor în Câmpia Bărăganului a unui număr semnificativ de persoane aflate la granița României cu Iugoslavia în contextul încordării relațiilor dintre Stalin și Tito. Ne interesează în acest caz să analizăm cum a fost pusă în funcțiune atât propaganda cât și cenzura. Vom începe prin a face un scurt istoric al cauzelor care au dus la dislocarea populației de la granița cu Iugoslavia unde vom consemna atitudinea luată de elita politică de la București în privința ereziei lui Tito dar și măsurile premergătoare deportării aplicate în zonă. Învățământul de partid, de pildă, a fost îmbunătățit pentru a combate „titoismului” și a fost un mijloc important de consolidare a propagandei la graniță. În primăvara anului 1950, 25000 de oameni terminau cursurile și școlile de partid precum și școlile de cadre de partid, fiind gata să se pună în slujba apărării contra pericolului titoist. Tot în această zonă au fost aduse cele mai bune cadre ale partidului dar și ale organelor de represiune. Dislocarea populației de la frontiera cu Iugoslavia a fost justificată într-un document strict secret în care se stipula drept cauză a acestei acțiuni „politica dușmănoasă a guvernului titoist”.

În conformitate cu documentele de partid din zona de frontieră cu Iugoslavia au fost dislocate un număr de 10273 de familii, totalizând 33.387 de membrii. Dintre aceștia au fost nevoiți să părăsească zona pe cont propriu cu condiția stabiliri într-o localitate din afara zonei de frontieră și a centrelor aglomerate, 853 de familii compuse din 1853 de persoane. Surpinzător a fost faptul că cea mai mare parte dintre cei dislocați, 50% era formată din chiaburi și nu din titoiști, cei mutați din acest motiv fiind într-un procent infim de doar 2.4%. Dislocarea a fost însă și o oportunitate pentru regimul comunist de a-și îndeplini una din politicile sale esențiale de transformare socialistă a agriculturii. Populația dislocată de la granița cu Iugoslavia a fost adusă pe terenurile gospodăriilor agricole de stat din regiunile Galați și Ialomița unde au format 18 localități noi, 6 în regiunea Galați și 12 în regiunea Ialomița. Aduși în vagoane împreună cu un minim de bunuri fiecare familie a primit câte un teren de 2500 mp pe care a avut obligativitatea de a-și construi o casă. Aflați însă într-o zonă aridă, ei s-au confruntat încă de la început cu problema apei potabilă generată de lipsa puțurilor. Deși se cunoștea numărul persoanelor care urmau să fie aduse forțat în Câmpia Bărăganului, autoritățile nu au luat nicio măsură pentru a rezolva problema apei înainte de sosirea lor. Atitudinea autorităților ne demonstrează disprețul pe care îl aveau față de cei catalogați ca fiind „dușmani ai orânduirii socialiste”. Disprețul lor nu a rămas fără consecințe resimțite direct de dislocați: în toamna anului 1951 erau semnalate epidemiile de febră tifoidă datorate în mare parte consumului de apă nepotabilă. Astfel, existau 60 de cazuri în satul Roseți, 32 de cazuri în satul Cacomeanca și 49 de cazuri în Tătarul Nou unde au fost și 12 decese.

Vom observa că nu doar apa a fost o problema constantă ci și insuficiența alimentelor. Într-o primă instanță, lipsurile erau mai accentuate în rândul foștilor salariați sau funcționari care nu aveau rezerve însă cu timpul problemele s-au extins în rândul tuturor familiilor. Constrânși de lipsa hranei unii dislocați au încălat interdicția de a părăsi satul-nou și au plecat în localitățile învecinate unde primeau alimente de la localnici. Atitudinea localnicilor față de persoanele dislocate a fost de compasiune, unii dintre ei expunându-se la riscuri prin redactarea corespondenței dislocaților și expedierea pe numele lor. Atât chiaburii cât și țăranii săraci s-au implicat în ușurarea traiului celor aflați cu domiciliul obligatoriu, semn că propaganda în privința ascuțirii luptei de clasă eșuase. Deși autoritățile au dus în zonă campanii de inoculare în rândul populației locale a ideii că dislocații reprezentau un real pericol acestea nu și-au atins ținta.

Capitolul I- Perspective teoretice

Perspective asupra teoriei marxiste

Înțelegerea comunismului, ca un fenomen ce a marcat secolul al XX-lea nu se poate face independent de analiza teoriilor care au venit sa justifice fiecare acțiune întreprinsă de către actorii politici. Comunismul a fost un sistem fondat pe primatul ideologiei ca bază a puterii. Rolul teoriei în ideologia comunistă este acela de a oferi o descriere realității cu scopul de a continua exercitarea monopolului puterii. Din acest motiv, analiza teoriilor lui Marx, Lenin și Stalin, acești „corifei” pe care propaganda îi înălța la statul de mari gânditori și deținători ai adevărului suprem, devine necesară. Marx a fost cel care a considerat că a produs prima teorie științifică a transformării sociale. Lenin, pe de altă parte, s-a considerat a fi singurul moștenitor legitim a lui Marx, dar care a adaptat teoria la condițiile Rusiei Țariste pentru înfăptuirea Revoluției, uneori schimbând-o radical, lucru care i-a atras critica social-democraților și a menșevicilor. Stalin, comparativ cu predecesorii săi, a fost un teoretician slab dar care a știut să speculeze în favoarea sa momentul și și-a adus contribuția prin doctrina „socialismului într-o singură țară” și prin „ascuțirea luptei de clasă”. Deși nu a avut anvergura predecesorilor, analiza ideilor staliniste devine necesară pentru că ele au fost exportate și asimilate după al doilea Război Mondial de către țările „eliberate” de Armata Roșie.

Karl Marx a scris teoriile sale cu privire la lupta de clasă, dictatura proletariatului, socialism și comunism în secolul al XIX-lea, un secol marcat de schimbările rapide din domeniul tehnologic, de urmările Revoluției Franceze și poate cel mai important, de intrarea maselor în politică, cu consecințe însemnate de natură politică, instituțională, culturală. Intrarea în politică a maselor a fost un fundal important pentru cristalizarea unei concepții asupra schimbării sociale. Marea teorie care încearcă să definească cine sunt acești actori și unde merge istoria este marxismul. Perspectiva lui Marx asupra istoriei a fost de tip materialist și se distinge clar de interpretarea „idealistă” a lui Hegel pentru care istoria era o narațiune a autoîmplinirii spiritului. La Marx istoria se dezvăluie ca un domeniu al luptei de clasă pentru interese și resurse materiale sau economice opuse. Popper atrage însă atenția asupra erorii de a identifica economismul lui Marx cu tipul de materialism care implică o poziție lipsită de interes față de viața spirituală a omului.

Marxismul se prezenta ca o teorie seducătoare, cu o capacitate de predicție a istoriei bazată pe știință în care lupta de clasă era motorul istoriei. Latura „științifică” pe care și-o aroga marxismul într-un secol care făcea elogiul științei a ademenit dintr-un capăt în altul al Europei numeroși intelectuali care au aderat la această ideologie.

Marx a accentuat importanța producției materiale care necesita două condiții: forțele materiale de producție și „relațiile sociale de producție”. Din aceste relații sociale reieșeau cele două clase antagonice, dintre care una (o minoritate) o domina pe cealaltă (majoritatea). Pornind de la această considerație avem descris și un tablou al relațiilor sociale de-a lungul istoriei. În societatea sclavagistă exita o clasă dominantă, a stăpânilor, și o clasă obedientă, a sclavilor. În societatea feudală aveam nobilii feudali care dominau iobagii, iar în societatea capitalistă industrială cei doi termeni ai ecuației au fost capitaliștii sau burghezia și salariații muncitori sau proletariatul. Întreaga istorie a tuturor societăților reprezenta în viziunea lui Marx, istoria luptelor de clasă. El s-a detașat de ceea ce reprezentau chiar și războaiele dintre națiuni, postulându-le și pe acestea drept războaie dintre clase. Interesul unei națiuni era înlocuit într-o astfel de perspectivă asupra evoluției istorice de interesul clasei dominante a națiunii. Riscurile unei aserțiuni de acest tip a fost de a interpreta orice conflict politic ca o luptă între exploatatori și exploatați.

Gradul de libertate al omului este condiționat, conform lui Marx, de aparteneța la o anumita clasă. Clasa dominantă are infinit mai multă libertate decât clasa dominată, cheia libertății ei aflându-se chiar în gradul de înrobire al altor oameni. Cu toate acestea, nici clasa dominantă nu are o libertate deplină pentru că ei sunt dependenți de cei pe care îi asupresc, și în același timp trebuie să se lupte împotriva lor dacă vor să-și păstreze un grad cât mai mare de autonomie. Ieșirea din acest carusel este imposibilă, burghezul dacă dorește să ofere condiții mai bune de lucru și salarii mai mari propriilor angajați va ieși în pierdere pe termen lung sau chiar falimentat iar regulile economiei îl vor „arunca” în cealaltă baricadă a proletarilor. Marx numește acest mecanism în care sunt constrânse cele două clase să lupte drept structura economică a societății.

În sistemul de gândire a lui Marx, libertatea înseamnă libertatea clasei muncitoare, spre deosebire de viziunea liberală în care avem libertatea individuală. În Manifestul partidului…, el a subliniat că în societatea socialistă „condiția pentru libera dezvoltare a fiecăruia este libera dezvoltare a tuturor”. De altfel, Marx face și o distincție clară între libertatea formală și libertatea materială. Deși proletarii au libertate egală în sens juridic cu burghezii sau capitaliștii, acest lucru nu le îmbunătățește condițiile de muncă și de trai. Importantă devine astfel libertatea materială pe care o consideră ținta dezvoltării istorice a omenirii. Singura modalitate de împlinire a acestui scop este emanciparea egală de munca impusă de nevoi. Pentru a ajunge în acest stadiu, Marx și Engels menționează în Manifestul partidului…. măsurile economice care trebuiau luate: exproprierea proprietăților; impozit progresiv ridicat; desființarea dreptului de moștenire; confiscarea proprietăților emigranților și rebelilor; centralizarea creditului în mâinile statului cu ajutorul unei bănci naționale cu capital de stat și cu monopol exclusiv; centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mâinile statului ; egala obligativitate a muncii pentru toți, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură; îmbinarea muncii agricole cu ceea industrială, măsuri având ca scop înlăturarea treptată a opoziției dintre sat și oraș; învățământ public gratuit pentru toți copiii.

Deținătorii puterii economice au avantajul de a controla și dispozitivele de coerciție ale statului: poliție, închisori, tribunale. În Manifestul partidului comunist se stipulează clar că: „Puterea de stat modernă nu este decât un comitet care administrează treburile obștești ale întregii clase burgheze”. Marx denumește acest edificiu drept „suprastructurile juridică și politică”. Clasa dominantă nu se folosește doar de coerciție în impunerea voinței proprii, lucru imposibil și în același timp riscant pentru propriile interese, ci utilizează cu succes persuasiunea, controlul convingerilor clasei muncitoare. Prin ideile propagate clasa dominantă dorește să legitimeze statutul său și să prezinte ca juste difențele dintre asupritori și asupriți. În același timp, amenajării instituționale i se oferă o logică conformă cu realitatea dorită de clasa dominantă. Modul de a gândi și de a prezenta societatea de către minoritatea dominantă poartă eticheta de „suprastructură ideologică”. Marx consideră acest tablou în care ideile clasei conducătoare sunt cele cărora li se oferă legitimitate drept caracteristic pentru fiecare epocă, nu doar pentru cea capitalistă. După cum am putut observa, în viziunea lui Marx se întrevăd două tipuri de state pe care nu le-a separat niciodată: statul politic, instrument al oprimării, și statul economic cel care se ocupă de posesiunile statale.

Angajat într-o teorie evolutivă a istoriei, Marx consideră că dezvoltarea capitalismului duce în mod necesar la înlăturarea sa deoarece se află în desuetitudine și trebuie înlocuit cu o societate superioară comunistă. El recunoaște meritele capitalismului comparativ cu feudalismul, dar regulile sale de funcționare crează alienarea oamenilor față de munca lor și față de semeni. Alienare ar putea fi imboldul care determină căderea capitalismului și instaurarea comunismului. În sistemul capitalist se găsesc două clase: o minoritate burgheză și un proletariat pauperizat. O clasă de mijloc nu există din cauza vicisitudinilor sistemului care i-a eliminat pe micii negustori și antreprenori. Cu cât burghezii vor fi mai puțin numeroși și mai bogați, cu atât clasa muncitoare va fi mai săracă și mai numeroasă. Hannah Arendt obseva că în gândirea lui Marx relevant era interesul, în sensul interesului de clasă. Istoria putea fi înțeleasă din această perspectivă ca o ciocnire a acestor interese în care interesul clasei muncitoare era identic cu interesul umanității.

Marx și Engels afirmă însă un lucru de care Lenin nu va ține cont și pentru care va fi taxat de către alți socialiști, și anume acela că revoluția nu va depinde de un lider charismatic, ci de dezvoltarea societății, în special de latura economică. Premergător oricărei revoluții se impune pregătirea condițiilor necesare pentru a garanta reușita. Revoluția proletară trebuia să înceapă, conform celor doi gânditori, în țările cele mai avansate din punct de vedere economic din Europa Apuseană. Acest fapt are loc independent de voința oricărui actor și reprezintă o consecință a producției capitaliste care lasă moștenire o formă de dezvoltare ce conduce automat la producția socialistă. Revoluția socialistă se află sub impulsul voinței umane care aspiră la schimbarea societății și a suprastructurilor pe care aceasta le-a creat. Revoluția antrenează în mod firesc lupta de clasă a cărui scop este introducerea producției socialiste.

Marx schițează trei pași care premerg revoluției sociale. În primul rând se declanșează o criză economică datorată „anarhiei în producție” ce caracterizează societatea capitalistă. Crizele economice se adâncesc pe măsură ce economia capitalistă avansează fără a-și putea utiliza anticorpii în revenirea la normalitate. Al doilea pas este reprezentat de sărăcirea acută a proletariatului. Crizele economice ii lovesc cel mai rău pe membrii clasei muncitoare care se află în situația dramatică de a rămâne fără slujbe și fără adăpost. În ultima etapă a procesului, muncitorii încep să capete conștiința revoluționară de clasă și să realizeze că starea improprie în care se găsesc nu se datorează lor ci sistemului defectuos, populat de contradicții. În timp ce ei doresc să muncească, nu există locuri de muncă, iar atunci când muncesc nu au un nivel de trai cel puțin egal cu al burghezilor care se bucură de confort fără a lucra în mod similar cu proletariatul.

Cei trei pași combinați în teoria lui Marx converg către o schimbare pe care proletariatul o înfăptuiește în beneficiul propriu și anume dobândirea puterii de stat. Clasa muncitoare iese din această bătălie cu burghezia învingătoare prin excelență și instituie o societate fără clase întrucât minoritatea dominantă de odinioară este eradicată. În teoria lui Marx acțiunile sunt bine stabilite de la bun început fără a putea exista alternative. Or, pe bună dreptate, Karl Popper semnalează faptul că nu este neapărat necesar ca proletariatul să-și păstreze unitatea de clasă după ce lupta împotriva capitaliștilor a încetat, orice conflict putând conduce către o dezbinare și o renaștere a unei noi lupte de clasă. O altă variantă, pe care de altfel istoria a demostrat-o ca posibilă este că, cei aflați la putere în momentul victoriei decisive să formeze la rândul lor o nouă clasă care să se delimiteze de marea masă a proletariatului în numele căreia guvernează. Acapararea și utilizarea totală a puterii se face sub oblăduirea ideologiei revoluționare și prin instrumentalizarea temerii față de mișcările contrarevoluționare de către noua clasă conducătoare.

Pentru Marx „revoluția socială a proletariatului” reprezintă un concept istoric ce se traduce printr-o perioadă de tranziție mai mult sau mai puțin rapidă, depinde de la caz la caz, de la perioada istorică a capitalismului la ceea a socialismului. Cum ajunge clasa muncitoare să dobândească puterea de stat? Marx întrevede trei căi posibile. O posibilitate constă în declanșarea unei greve generale naționale de către proletari cu scopul de a paraliza economia și de a falimenta și înlătura pe capitaliști. O a doua posibilitate constă într-un război civil care să-i opună pe proletari clasei conducătoare. O ultimă cale, pe care de altfel Marx nu o acreditează ca posibilă decât în țări precum Statele Unite ale Americii, este înlăturarea burheziei pe calea democratică prin alegeri libere și corecte.

Preluarea puterii de stat conduce la etapa pe care Marx a denumit-o dictatura proletariatului. El utilizează destul de rar în scrierile sale acest concept, însă o face explicit în Critica programului de la Gotha, unde nota: „Între societatea capitalistă și cea comunistă se află perioada transformării revoluționare a celei dintâi în ceea de-a doua. Acestei perioade îi corespunde și o perioadă de tranziție politică, al cărei stat nu poate fi altul decât dictatura revoluționară a proletariatului”. Pentru Karl Marx, dictatura proletariatului, numită și „dictatura revoluționară”, este o dictatură pe cât de binefăcătoare, pe atât de dorită, în antiteză cu cea a burgheziei, pe care o desemnează drept un „terorism burghez”. Dictatura proletariatului presupunea distrugerea statului și abolirea distincțiilor de clasă prin distrugerea definitivă a capitaliștilor. În această luptă utilizarea violenței este o realitate pe care Marx o invocă. El se gândea chiar la „teroare”, revoluția totală însemnând regenerarea revoluționară totală. (nu inteleg aici, mai dezovolta).

Prin dictatura proletariatului, Marx a desemnat revoluția concretă a unui proletariat înarmat, exercitându-și forța în vederea dizolvării statului și a înfrângerii clasei dominante de odinioară, nu pentru refacerea unui alt tip de stat, a unui alt instrument de oprimare căruia să se supună din nou. Utilizarea violenței și a coerciției va dispărea pe măsură ce burghezia va fi eliminată. La rândul său, „dictatura proletariatului” va înceta să existe în mod natural o dată ce misiunea sa (distrugerea statului și a capitaliștilor) va ajunge la bun sfârșit. În această fază a socialismului se realizează egalitatea oamenilor în domeniul proprietății asupra mijloacelor de producție, dar se menține, în anumite limite, inegalitatea repartiției produsului social. Acesta este un rezultat al faptului că în socialism se utilizează o parte din legile economice ale sistemului capitalist. Socialismul asigură însă conform teoriei, premisele realizării treptate a egalității reale între oameni din punct de vedere al drepturilor lor economice, politice, sociale și culturale care se vor desăvârși în comunism.

După dispariția dictaturii proletariatului se intră în etapa pe care clasa muncitoarea a visat-o, societatea comunistă. Marx, deși este creatorul acestei etape în istorie, nu spune foarte multe despre ea, ci îi schițează doar câteva trăsături. Societatea comunistă urma să fie o societate deschisă și democratică, în care toți cetățenii vor fi implicați în mod activ la guvernarea ei. Mijloacele de producție nu vor mai fi ca în trecut în mâinile câtorva burghezi, ci se vor afla în proprietatea publică. Distribuția bunurilor nu se va face pe baza de privilegii, ci pe capacitate și nevoi. Practic se trece de la principiul repartiției: „De la fiecare după capacități, fiecăruia după muncă”, care exista în faza socialistă, la a doua fază în care nivelul înalt al productivității muncii dă posibilitatea creării unei abundențe de produse, care fac realizabilă maxima: „De la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”.

La sfarșitul secolului al XIX-lea se observa foarte clar faptul că poziția proletariatului în societatea capitalistă nu era exact cum Marx o descrisese. De altfel, condițiile oamenilor muncii s-au îmbunătățit considerabil, atât de jure cât și de facto, comparativ cu momentul în care Marx scria Capitalul și trăgea un semnal de alarmă asupra situației deplorabile în care proletarii erau constrânși să-și exercite munca. În locul revoluției anunțate de către teoretician ca soluție pentru eliberarea clasei muncitoare din robie, iată că statul a știut să se reformeze de așa manieră încât să-și protejeze mult mai bine cetățenii prin diferite sisteme intervenționiste în domeniul economic. Să nu uităm faptul că în Capitalul, Marx nu dădea nicio șansă sistemului de a se reforma: „Odată cu micșorarea continuă a numărului magnaților capitalului, care uzurpă și monopolizează toate avantajele acestui proces de transformare, cresc mizeria, asuprirea, înrobirea degradarea, exploatarea dar și revolta clasei muncitoare, al cărei număr sporește neîncetat și care este educată, unită și organizată prin însuși mecanismul procesului de producție care a înflorit odată cu el și prin el. Centralizarea mijloacelor de producție și socializarea muncii ajung la un punct la care devin incompatibile cu învelișul lor capitalist. Acesta este sfărâmat. Proprietății private capitaliste i-a sunat ceasul, exploatatorii sunt expropriați”. Pe cat de necruțător era verdictul dat de Marx, pe atât de departe era realitatea în fapt la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX. Lumea capitalistă nu mergea întocmai în direcția pe care el o descrisese, iar teoria care se dorea a fi descrierea științifică a unei evoluții a istoriei nu părea să se adeverească. Dimpotrivă, capitalismul era generator de prosperitate iar perspectiva unei înfruntări finale dintre proletari și burghezi se depărtase deopotrivă. Proletarul tânjea mai degrabă să se afle în postura de burghez, să-și depășească situația și nu să elimine această clasă așa cum teoria marxistă indica.

Teoria marxistă se găsea într-o criză la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru că realitatea de pe teren venea să infirme principalele sale considerații. Criza era cu atât mai accentuată având în vedere faptul că marxismul se dorea a fi o teorie științifică într-un secol care făcea apologia științei și nu în ultimul rând trebuia să justifice realitatea. În aceste condiții, adepții marxismului au încercat să revizuiască doctrina profetică sau să caute gândirea intimă a lui Marx. Eduard Bernstein a fost cel care a considerat necesară o reexaminare a marxismului ținând seama de faptul că situația politică și economică se schimbase de la momentul în care teoria a fost scrisă. De asemenea, admitea posibilitatea ca unele considerații din interiorul teoriei să fi fost false. Criticile sale aveau în vedere trei categorii: morală, economică și politică.

În privința moralei, Bernstein se delimitează de ideea lui Marx care susținea că valorile și credințele unei societăți aparțin suprastructurii ideologice și prin urmare depind de baza economică. Așadar într-o societate capitalistă, morala reprezintă un produs al clasei dominante utilizat în beneficiu propriu pe care proletariatul este nevoit să îl asimileze. Bernstein în schimb, urmează filozofia kantiană prin considerentul că fiecare individ deține suficientă libertate astfel încât poate să aleagă conform propriei voințe, lucru ce implică necesitatea de a lua decizii morale și responsabile. Tot pe acest palier, Bernstein critică focalizarea pe scopul politic urmărit fără a ține seama de moralitatea instrumentelor care sunt utilizare în atingerea acestuia. O societate nu poate fi dreaptă și liberă chiar dacă teoria o cere din moment ce mijloacele folosite pentru a ajunge la ea sunt violente și despotice: „Pentru mine ceea ce în general este numit scopul ultim al socialismului nu reprezintă nimic, ci mișcarea este totul”. Acest postulat poate fi interpretat și în sensul în care scopul ultim al marxismului, eliberarea economică a proletariatului prin cucerirea puterii politice, nu avea niciun conținut precis. Vocea mișcării socialiste și a valorilor susținute de ea se puteau face cunoscute mult mai ușor prin intermediul democrației. Dacă s-ar fi mers pe premisa aștepării unui cataclism unic și definitiv, atunci atitudinea aceasta nu ar fi servit intereselor proletariatului.

Critica politică o face în concordanță cu noile schimbări apărute în cadrul țărilor industrializate și pe care Marx nu a putut să le preconizeze. În Germania, legile antisocialiste ale lui Bismarck din perioada 1878-1891 erau abrogate, partidele socialiste putând să-și afirme identitatea în mod independent. Clasa muncitoare s-a mărit și și-a consolidat poziția nu prin abolirea burgheziei, ci prin dreptul la vot pe care l-a obținut. Din această conjunctură, partidele socialiste care au cultivat o relație strânsă cu sindicatele au avut de câștigat, atât membrii cât și putere politică, pentru că și-au putut trimite reprezentanții în Parlament care să le susțină cererile: impozite graduale și săptămână de lucru mai scurtă. În acest sistem, democrația își avea avea rolul său, fără a fi doar un instrument în lupta politică, ci reprezenta un scop în sine, forma în care socialismul avea să devină realitate. Datorită noii conjuncturi politice favorabile în care social-democrația obținuse o poziție relevantă în sistemul parlamentar, sloganele legate de dictatura proletariatului intrau în desuetitudine. Nu se mai putea face apel la construirea socialismului de către proletariat prin intermediul forței, ci doar la alianțe cu mica burghezie și țărănime pentru susținerea programului lor.

Critica economică este făcută de către Bernstein prin comparația teoriei cu realitatea existentă la momentul respectiv. Din această comparație el observa creanțele previziunii teoriei care sublinia că numărul capitaliștilor se va restrânge în timp iar în mâinile lor vor fi cele mai multe bogății, în antiteză cu situația clasei muncitare care avea să fie tot mai săracă și numeroasă. Or, Bernstein constată că starea muncitorilor s-a îmbunătățit, ei având un venit mai mare și putând să-și permită o îmbunătățire a calității vieții. Această schimbare a avut loc datorită sindicatelor care au avut meritul de a face doleanțele clasei muncitoare sonore. Prin urmare, Bernstein considera că singurul mijloc prin care clasa muncitoare avea de câștigat consta în susținerea în continuare a sindicatelor și a partidelor socialiste ca reprezentanți legitimi ai intereselor lor. În noul curs rezervat social-democrației, afirma utilizarea influenței pe care aceasta o deținea în reformarea organismelor economice în vederea înlăturării obstacolelor din calea producției cooperative; pentru a asigura dreptul organizațiilor comerciale de a controla producția și pentru a stabili măsuri de securitate împotriva monopolului și a șomajului.

Georges Sorel a fost un alt exemplu de filosof politic care a încercat să găsească gândirea intimă a lui Marx, după ce profeția emisă de acesta nu s-a îndeplinit. De la Marx, Sorel a preluat ideea luptei de clasă și a unei revoluții înfăptuite de proletariat în urma căreia se reinstaura un nou tip de societate unde omenirea era eliberată. Sorel aduce nou sferei marxismului conceptul de „mit” pe care îl opune oricărui gen utopic. Mitul nu era văzut ca un mod de a gândi viitorul, el reprezenta o chemare la o luptă decisivă a clasei muncitoare. Mitul proletariatului era transpus în greva generală. „Greva generală este mitul în care socialismul e conținut în întregime, adică o organizare de imagini capabile să evoce instinctiv toate sentimentele ce corespund diverselor manifestări ale războiului între socialism și societatea modernă”. Sorel se împotrivea predicțiilor științifice asupra unor societăți viitoare, el prefera chemarea la o distrugere violentă a societății existente de către spiritele combatante prin intermediul unei singure lovituri. Într-o astfel de perspectivă, sindicaliștii revoluționari nu-și propuneau să reformeze statul, ei trebuiau să-l distrugă pentru a pune în practică ideea lui Marx că „revoluția socialistă nu trebuie să înlocuiască minoritatea de la guvernare cu o altă minoritate”. Sorel se opunea partidelor politice în general deoarece reprezentau simboluri ale burgheziei. Inclusiv partidele socialiste preocupate de problemele proletarilor și rezolvarea lor prin intermediul insituțiilor burgheze erau considerate obstacole în calea luptei de clasă. Rolul central în cadrul revoluției îl ocupa proletariatul, intelighenția putea ocupa doar funcții auxiliare. Noua cultură proletară era întemeiată pe muncă și nu oferea niciun „prilej de regret pentru dispariția culturii burgheze”. În societatea imaginată de Sorel, se menținea tehnologia capitalistă însă nu spiritul și cultura.

De la Marx la Lenin: Revoluția socialistă într-o țară subdezvoltată

În cercurile socialiste europene Revoluția profețită de Marx în țările industrializate părea tot mai îndepărtată și mai greu de realizat. Începutul de secol XX era marcat de alte probleme stringente care au trimis dezbaterile asupra ideilor lui Marx într-un con de umbră. Perspectiva unui război a cărui durată nu s-a putut estima era procupantă în toate mediile sociale. François Furet a numit pe bună dreptate primul război mondial ca fiind război democratic pentru că a afectat totalitatea cetățenilor în fiecare din țările aflate în conflict. Reacția în fața conflagrației a venit să dărâme unul din fundamentele esențiale ale marxismului care așeza legăturile de clasă în fața legăturilor naționale. Pe de altă parte, nimeni nu a prevăzut că acest război va genera prima Revoluție Socialistă din lume. Tot așa cum nimeni nu s-a gândit, firește cu excepția făptuitorilor săi direcți, că ea va avea loc nu în Germania, nu în Anglia, ci în Rusia Țaristă, o țară autarhică aflată la granița dintre Europa și Asia unde clasa muncitoare se afla în minoritate. Din cauza situației în care statul se afla după Revoluția din Februarie când s-a instaurat în fruntea sa o putere firavă și șovăielnică, termenul de „revoluție” atribuit evenimentelor din Octombrie a fost înlocuit uneori cu cel de „lovitură de stat”, însă asupra acestor polemici nu o să insistăm.

Ce a făcut posibilă apariția Revoluției Socialiste în Rusia, veriga slabă a sistemului economic internațional? Răspunsuri sunt mai multe, având în vedere situația complexă adusă în discuție, pe care de altfel o vom și analiza în continuare. În primul rând ar fi o adaptare a teoriei marxiste venită să justifice o Revoluție în care termenii ecuației nu prea se mai aseamănă cu cei inițiali din teoria originară a lui Marx. În al doilea rând, situația în sine este diferită, Primul Război Mondial și consecințele sale asupra unei armate țariste mult prea slăbită și demoralizată după trei ani de lupte. Nu în ultimul rând, exploatarea de către bolșevici în beneficiu propriu a stării sensibile a populației cu ajutorul propagandei. Revoluția din Rusia a fost o surpriză în toate mediile socialiste, stârnind atât critici cât și speranțe asupra perpetuării sale și în alte țări. De altfel, Lenin, autorul principal al evenimentului și ideologul șef, nu credea în reușita deplină a Revoluției din Octombrie fără o emulație la nivelul altor state, în primul rând a Germaniei pe care însuși Marx o desemnase drept pepinieră revoluționară și care peste un an, în 1918, iese înfrântă din război. Vom vedea pe parcursul lucrării noastre cum Revoluția din 1917 va fi utilizată peste 30 de ani pentru a legitima superioritatea Uniunii Sovietice față de țările din Europa Centrală și Sud-Est unde comunismul a fost adus cu ajutorul Armatei Roșii (cu excepția Iugoslaviei) și a fost impus prin teroare și propagandă. Revoluția din Octombrie își are locul său în istoria secolului al XX-lea datorită expansiunii sale globale care nu are nicio paralelă de la cuceririle islamice din primul secol al acestora. Cum bine remarca Eric Hobsbawm, după numai 30 de ani de la producerea sa, o treime a lumii trăia în regimuri derivate direct din cele „10 zile care au zguduit lumea” și din modelul organizatoric al lui Lenin, partidul comunist.

Dar în ce constă teoria lui Lenin? Cum a adaptat sau preschimbat ideile lui Marx pentru a le plia asupra unei țări pe care gânditorul german nu a desemnat-o a fi o redută a clasei muncitoare, dimpotrivă chiar, el vedea imposibilă apariția revoluției socialiste într-o țară înapoiată cum era Rusia sau mai bine spus Imperiul Țarist la momentul respectiv. Prezentarea concepției leniniste o vom face paralel cu prezentarea istorică a faptelor deoarece spre deosebire de Marx, Lenin a fost omul acțiunii și nu s-a limitat doar la postura de a teoretiza o societate viitoare, ci a încercat să o înfăptuiască, ajutat firește de acoliții săi din partid, revoluționarii de profesie. Deși este adept al gândirii lui Marx și Engels, al căror mesaj legitim consideră că îl propaga, Lenin nu respinge și alte influențe cum ar fi cele anarhiste ale distrugerii statului și practica măsurată a violenței în dinamica revoluționară. Astfel, curentele din Rusia țaristă de la jumătatea secolului al XIX-lea își vor găsi ecoul în gândirea leninistă. Ideile socialiste au avut aici trei stadii de dezvoltare: cel al socialismului utopic, cel al socialismului narodnic și stadiul socialismului științific sau marxist. În forma unei mișcări organizate, marxismul rusesc și-a făcut apariția în ceea de-a doua jumătate a anilor `80 din secolul al XIX-lea.

Postulatul principal pe care Lenin l-a însușit de la gândirea marxistă este acela că istoria reprezintă o succesiune de regimuri sociale și politice care duc la comunism. În Europa Apuseană, lupta dintre vechi și nou se dezvăluie în confruntarea dintre capitalism și regimul politic ce trebuie să-i urmeze, și anume socialismul. În Rusia situația este mai problematică pentru că există două lupte care se dau pe două fronturi diferite: pe de-o parte, lupta dintre feudalism și capitalism, pe de altă parte aceea dintre capitalism și socialism. Ce este paradoxal constă în faptul că ambele lupte s-au desfășurat în același an, 1917, la interval de doar câteva luni între februarie și octombrie. Această forțare a evenimentelor și ardere a etapelor de către Lenin și simpatizanții săi i-au adus critici aprige din partea unor social-democrați, precum Kautky. Lenin considera că de la un regim la altul nu se putea trece decât prin filtrul Revoluției. Lupta de clasă reprezintă motorul istoriei care pregătește următoarea etapă. Dar lupta de clasă în sistemul capitalist îi opune pe proletari burgheziei. Or, dacă privim situația în Rusia, clasa muncitoare era firavă, ea abia se afla în formare după instituirea unui program de modernizare și industrializare.

Lenin era conștient de situație, motiv pentru care a modificat teoria inițială a lui Marx și a adăugat în programul său revoluționar țărănimea alături de muncitori. În timpul Revoluției din 1905, el își exprima pentru prima dată ideea referitoare la „dictatura democratică” într-un articol în care unea țărănimea și proletariatul sub titlul „Dictatura revoluționară democratică a proletariatului și a țărănimii”. Lenin dorea să utilizeze „Sovietele muncitorilor și țăranilor”, organizații muncitorești care au luat naștere și au fost abolitele în zilele revoluției, cu scopul de a conduce o insurecție armată. De altfel, un an mai târziu aducând în discuțe problema „Sovietelor de muncitori, soldați, feroviari și țărani”, el a dat și o definiție dictaturii care „semnifică o putere nelimitată, sprijinindu-se nu pe lege, ci pe forță. În perioada războiului civil, orice putere victorioasă nu poate fi decât o dictatură”.

În scrierile sale Lenin nu a încearcat să-și ascundă planurile de distrugere a statului prin mijloacele violente și nu credea în alte soluții spre deosebire de aripa social-democrată moderată. În același timp, era conștient de faptul că Rusia nu era pregătită pentru o democrație socialistă și că socialismul va fi impus „de sus” prin internediul dictaturii proletariatului. Dictatura proletariatului era un concept utilizat oarecum impropriu de către Lenin pentru că nu proletariatul urma să dețină frâiele Rusiei deoarece era considerat nepregătit pentru acel moment și risca să eșueze. El observase de altfel, că proletarii existenți în vastul teritoriu țarist erau foarte puțin interesați de problematicile ideologiei fiind mai curând preocupați de propriile lor interese particulare. Din această cauză, clasa muncitoare avea nevoie de un delegat conștient de misiunea istorică pe care o avea, acest delegat fiind partidul de „avangardă”, format din revoluționari de profesie, devotați, care cunoșteau legile istoriei: „rolul de luptător de avangardă îl poate îndeplini numai un partid călăuzit de o teorie înaintată”. Brzezinski consideră că instrumentalizarea conceptului de partid de avangardă a constituit răspunsul creator dat de Lenin la dilema doctrinară a înapoierii Rusiei și a proletariatului ei în ceeea ce privește o revoluție marxistă. În acest punct Lenin s-a îndepărtat de Marx pentru care clasa muncitoare avea o relevanță semnificativă, iar partidul muncitoresc nu era separabil de ea: „eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera clasei muncitoare însăși”.

În teoria leninistă folosirea deliberată a violenței era justificabilă deoarece țelul în politică reprezenta distrugerea inamicului: „Dacă revoluția se va termina printr-o victorie hotărâtoare, atunci noi ne vom răfui cu țarismul în chip iacobin, sau dacă vreți, în manieră plebee (…) nimicind fără cruțare pe dușmanii libertății, zdrobind prin forță împotrivirea lor și nefăcând nicio concesie blestematei moșteniri a iobăgiei, a asiatismului, batjocoririi omului”. Istoria ne-a arătat cum o adevărată teroare s-a dezlănțuit în timpul Războiului Civil din Uniunea Sovietică unde orice posibilă opoziție era eliminată violent în numele ortodoxiei ideologice. Să nu uităm de asemenea, că printre instituțiile apărute imediat după Revoluția din octombrie s-a aflat poliția secretă CEKA, a cărei libertate de a suprima adversarii reali sau imaginari ai sistemului era nelimitată. Lenin a făcut apel la utilizarea violenței și a terorii atât înainte, cît și după cucerirea puterii. La începutul secolului XX, în anul 1901 sublinia: „în principiu nu am renunțat niciodată la teroare și nu putem renunța la ea”. În scrierile sale, revine asupra problematicii violenței atunci când semnalează posibilitatea unor excese din partea maselor oprimate ca răspuns la „represiunea sistematică a activității unei majorități exploatate de către o minoritate de exploatatori”. Aceste excese venite din partea maselor muncitorești înarmate aveau să dispară în timp, iar o dată cu ele și statul urma să fie dizolvat, conform teoriei lui Lenin. În cartea sa care teoretizează preluarea puterii, Statul și revoluția, sublinia că, atunci când făcea apel la democrație se referea, de fapt, „la o organizație pentru uzul sistematic al forței unei clase împotriva celeilalte, de o parte a populației împotriva celeilalte”.

Privitor la democrație, există mai multe etape în care Lenin își schimbă perspectiva asupra acesteia. În Statul și revoluția, asocia ideea de democrație cu existența statului atunci când se referă la etapa capitalistă. În viziunea lui Lenin, „democrația este o formă a statului, una din varietățile statului”. După cum știm, în teoria marxistă, statul este o organizație violentă creată special pentru înrobirea anumitei clase sociale prin utilizarea constantă a violenței împotriva indivizilor. Din acest motiv, Lenin a ajuns la concluzia că democrația va dispărea atunci când va dispărea statul și într-un mod similar cu acesta. În societatea capitalistă, democrația este benefică pentru un grup de oameni „democrație pentru o minoritate infimă, democrație pentru cei bogați (…) cei asupriți sunt lăsați să hotărască o dată la câțiva ani care anume din reprezentanții clasei asupritoare îi va reprezenta și îi va călca în picioare în parlament!”.

În referirile sale asupra democrației în faza dictaturii proletariatului, optica lui Lenin este total schimbată. În această etapă democrația are un sens pozitiv pentru că dictatura proletariatului reprezenta o democrație a vastei majorități în antiteză cu perioada capitalistă unde democrația era în beneficiul unei minorități. Însă conceptul de democrație nu a exclus folosirea violenței împotriva vechilor exploatatori: „Democrație pentru imensa majoritate a poporului și reprimare prin forță, adică excluderea de la democrație, a exploatatorilor și asupritorilor poporului, iată în ce constă schimbarea pe care o suferă democrația în perioada de trecere de la capitalism la comunism”. Democrația își găsește împlinirea deplină în societatea comunistă unde nu mai există diferențe de clasă, deoarece clasa dominantă de odinioară a fost suprimată, toți membrii fiind acum egali între ei și cu adevărat liberi după dispariția statului și a organelor sale de coerciție. Însă tot acum democrația începe să dispară, „datorită simplei împrejurări că, eliberați de robia capitalistă, de ororile, sălbăticiile, absurditățile, mârșăviile fără număr, care constituie atribute ale exploatării capitaliste, oamenii se vor deprinde treptat să respecte regulile elementare de conviețuire, cunoscute de secole, repetate de mii de ani în toate preceptele, să le respecte fără să fie constânși la aceasta prin violență, fără subordonare, fără aparatul special de constrângere care se numește stat”.

Lenin și-a adus contribuția sa teoretică la socialism prin crearea conceptului de „imperialism” care desemna stadiul cel mai înalt al dezvoltării capitalismului specific sfârșitului de secol XIX, început de secol XX. Teoretizarea conceptului a fost realizată în lucrarea din 1916, Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului. Imperialismul, în viziunea lui Lenin, era caracterizat de cinci trăsături fundamentale: concentrarea producției și a capitalului ajunge la un stadiu superior și duce la formarea marilor monopoluri, care au un rol esențial în zona economică; formarea unei oligarhii financiare din fuziunea capitalului bancar cu cel industrial; exportul de capital ia tot mai mult locul exportului de mărfuri și capătă o importanță majoră; formarea unor uniuni monopoliste internaționale care își împart între ele sferele de influență; împărțirea teritorială a lumii între cele mai mari puteri capitaliste. În acest stadiu al capitalismului, libera concurență este înlocuită de dominația monopolurilor sau al corporațiilor. Monopolurile sunt cele care stăpânesc complet sferele economice și politice ale celor mai importante țări capitaliste. „Monopoluri, oligarhie, tendințe de dominație în locul tendințelor de libertate, exploatarea unui număr tot mai mare de națiuni mici și slabe de către un mănunchi de națiuni foarte bogate sau foarte puternice, toate acestea au generat acele trăsături distictive ale imperialismului care ne determină să-l caracterizăm drept capitalism parazitar sau în putrefacție. Tot mai mult iese în relief, ca una dintre tendințele imperialismului, „crearea statului-rentier”, a statului cămătar, a cărui burghezie trăiește într-o măsură mereu crescândă din exportul de capital și din tăierea de cupoane”.

Un loc central în teoria sa asupra imperialismului îl ocupă ideea conform căreia națiunile capitaliste avansate din punct de vedere industrial evită revoluția prin exportarea forțată în piețele coloniilor înrobite și prin exploatarea resurselor lor naturale. Datorită acestei situații, națiunile capitaliste dezvoltate din punct de vedere industrial au reușit să-și mențină muncitorii mulțumiți, prin crearea unei aristocrații muncitorești. În stadiul imperialist, exploatarea clasei muncitoare nu mai e făcută doar de către exploatatorii din propria țară, ci și de către străini, burghezia imperialistă. Aici Lenin modifică teoria inițială a lui Marx asupra izbucnirii revoluției socialiste în țara cea mai industrializată prin inducerea posibilității ca revoluția să înceapă în țara care reprezintă veriga slabă a imperialismului, cu referire la Rusia țaristă. Această schimbare de perspectivă avea loc deoarece capitalismul era capabil să fie condus prin expresia politică a aristocrației muncitorești, partidele social-democrate, către punctul în care revoluția nu mai era posibilă în cele mai avansate state, așa cum prevăzuse Marx, ci mai degrabă în cel mai slab stat imperialist. Imperialismul este văzut de Lenin drept inamicul natural al partidului bolșevic.

Alain Besançon remarcă în studiul său asupra leninismului că trăsătura esențială a acestuia este politismul. Totul la Lenin se reduce la acapararea puterii cât mai repede cu putință atâta timp cât există condițiile de bază pentru a nu transforma această acțiune într-un eșec: „Acest politism luminează acea trăsătură leninistă care este nerăbdarea, voința de a sări peste timp” . Pentru aripa menșevică și plehanovistă esențială în teoria lor era îndeplinirea condițiilor necesare unei societăți așa cum ele au fost formulate de către Marx. În stadiul în care se afla la momentul respectiv, Rusia țaristă trebuia să evolueze în mod natural spre „revoluția burgheză”. Doar în momentul în care se ajungea la această etapă se putea aduce în discuție posibilitatea unei revoluții socialiste. Altfel, dacă etapele naturale erau sărite prin urmărirea cu orice preț a realizării revoluției socialiste se putea ajunge, potrivit lor, la o confuzie generală și la dictatură. Pentru Lenin însă, mai agravant decât menținerea țarismului nu era decât revoluția burgheză care ducea în mod automat la consolidarea unei guvernări liberale. Adept declarat a lui Marx, el nu putea face totuși abstracție de necesitatea unei revoluții burgheze ca etapă intermediară între țarismul feudal și socialism. În același timp nu putea aștepta să fie îndeplinite condițiile necesare așa cum doreau menșevicii, de pildă, motiv pentru care soluția lui creativă a fost să modifice în interes propriu teoria originală prin trecerea la un stat proletar în interiorul căruia lui îi revenea misiunea de a dirija revoluția burgheză. Lenin o va conduce așa cum de alfel a și anunțat, într-o manieră, violentă, iacobină, rezervându-și în același timp preeminența în a stabili în ce moment se putea trece la etapa următoare, revoluția socialistă.

Primul Război Mondial a fost terenul fertil pe care s-au născut atât bolșevismul pe care îl analizăm în aceste pagini, cât și fascismul. Partidul Bolșevic a preluat puterea înainte de terminarea războiului, iar Mussolini și Hitler și-au creat propriile partide imediat după terminarea conflagrației, ca un răspuns la crizele naționale create de rezultatele confictului. Evenimentul din Rusia anului 1917 a avut o amploare deosebită, considerat fiind drept cel mai relevant cu un ecou consemnat și în scrisorile soțiilor de țărani și ale muncitorilor. O treime din scrisorile cenzurate între noiembrie 1917 și martie 1918 exprimau speranța că vor primi pacea din partea Rusiei, o treime din partea Revoluției și alte 20% se așteptau ca pacea să vină în urma unei combinații între cele două. Lenin a văzut în război o posibilitate de a rupe lanțul imperialist prin cucerirea statului rus și declanșarea Revoluției mondiale. Condițiile improprii revoluției nu îl interesau: „Problema fundamentală a oricărei revoluții este aceea a puterii”, pe un loc secund situându-se precondițiile economico-sociale. Omul de acțiune Lenin dorea începerea unei revoluții a cărei misiune era de a se perpetua în timp și spațiu reușind să acapareze prin puterea sa de seducție țările în care societatea era pregătită să urce treapta către socialism. Atunci când previziunea nu s-a adeverit, misiunea a fost de a conserva puterea în Uniunea Sovietică și de a aștepta momentul oportun pentru a începe startul revoluției mondiale. Până atunci însă, sub stindardul revoluției are loc teroarea, dizolvarea statului, eliminarea opoziței și acapararea deplină a puterii de către reprezentanții partidului bolșevic, cei care cunosc legile istoriei și dețin conștiința de clasă.

Aici se află și problema majoră a teoriei lui Lenin: deși declară că instituie un stat proletar, nu proletariatul este cel care conduce. De altfel, el nu acordă prea mult credit proletariatului, așa cum consemnam anterior, deoarece nu se poate ridica la înălțimea momentului prin modul lor de gândire. Lenin susține ideea potrivit căreia clasa muncitoare suferă de o falsă conștiință din cauza principiilor propagate de către burghezie. Conștiința revoluționară de clasă nu putea să apară spontan, de una singură. Trebuia în schimb să fie importată pentru clasa muncitoare din exterior, de către un partid de avangardă. Reprezentanții clasei muncitoare sunt intelectualii mic-burghezi, deveniți revoluționari de profesie care formează nucleul partidului și își asumă misiunea de a purta conștiința proletară. În această teorie, nu proletariatul formează partidul după chipul și asemănarea sa, ci partidul modelează clasa muncitoare în conformitate cu propriile sale dorințe. Prin teoretizarea unei situații forțate de voința unui mic grup de revoluționari, artificialul își face loc în istorie și argumentează o situație care se dorea a fi naturală. Anumiți istorici consideră că tocmai accentul pus de Lenin pe rolul unei elite revoluționare, legitimată de cunoașterea legilor istoriei să intervină în crearea unei societăți socialiste a condus de transformarea marxismului dintr-o ideologie a eliberării, într-o represiune totalitară.

După cum bine remarca Alain Besançon, partidul nu reprezenta proletariatul în virtutea unei alegeri democratice, ci în virtutea unei „alegeri mistice”. Singura în fața căreia se înclina era ideologia care trasa interesele socialismului. Ideologia promitea să explice toate evenimentele istorice, promitea o explicație exhaustivă a trecutului, cunoașterea totală a prezentului precum și previziunea viitorului. Clasa muncitoare avea semnificația sa în măsura în care reprezenta un pion relevant pus de ideologie pe masa de șah a istoriei. Proletariatul deținea importanța sa doar la nivel nominal. Forțând puțin nota, putem afirma că în locul său putea fi oricare alt element social dacă ideologia o cerea. Partidul avea dreptul să se debaraseze de clasa pe care teoretic o reprezenta, neexistând niciun contract prestabilit între cei doi actori. „Dacă această clasă se arată incapabilă să îndeplinească sarcina care i-a fost încredințată, dacă ea trădează într-o oarecare măsură proletariatul și socialismul, Partidul nu va trebui să o trateze altfel decât tratează burghezia sau orice altă clasă dușmănoasă. Va avea grijă să declare că proletariatul este în întregime acolo unde este partidul, iar clasa muncitoare al cărei suflet a trecut prin metempsihoză în aparatul de partid, a primit în schimb un suflet mic-burghez”.

Partidul era organizat de către Lenin precum o orchestră bine pusă la punct în care rolul de dirijor îi revenea prin excelență. Partidul avea mai multe atribute obligatorii: era stabil, centralizat, secret, selecționat. În interiorul partidului dispar diferențierile între membrii, ei devenind egali și purtători ai unei sigure etichete, aceea de revoluționari de profesie, „orice deosebire dintre muncitori și intelectuali trebuie să se șteargă cu desăvârșire”. Partidul, așa cum îl schițează Lenin în Ce-i de făcut?, era în același timp o organizație politică secretă și conspirativă. Această caracteristică conspirativă era specifică societății ruse, ea neexistând în teoriile lui Marx pentru care partidul trebuia să fie deschis tuturor și să opereze deschis. Lenin a susținut că dacă un astfel de partid deschis ar fi apărut în Rusia Țaristă, toți membrii ar fi fost arestați: „Conspirația este o condiție atât de necesară pentru o astfel de organizație, încât toate celelalte condiții (numărul membrilor, selecționarea lor, funcțiile lor, etc) trebuie să fie coordonate cu aceea a conspirației ”.

Lenin considera că un de partid, precum cel bolșevic, nu-și putea atinge scopurile decât prin intermediul unei organizări disciplinate, principiul pe care l-a stipulat în regulamentul intern sub titulatura de centralism democratic. Conceptul de centralism democratic a fost preluat ulterior în toate partidele comuniste fiind prevăzut și în statutele lor, cuprinzând mai multe elemente de bază: toate organele de conducere ale partidului alese de jos în sus; organele de partid aveau obligativitatea de a prezenta în mod regulat în fața organizațiilor de partid și a organelor superioare dări de seamă; impunerea unei discipline riguroase de partid și supunerea minorității de către majoritate; interzicerea formării de facțiuni sau grupări; caracterul de obligativitate absolută a deciziilor luate de organele superioare față de organele inferioare. În privința alegerii organelor de conducere ale partidului de jos în sus, lucrurile sunt relative dacă luăm în considerare că propunerile trebuiau aprobate de forurile superioare. Un fapt e cert însă, în interiorul partidului nu puteau exista facțiuni, idee asupra căruia Lenin a pus accent atât înainte de Revoluție, dar mai ales după. „Este necesar ca toți muncitorii conștienți să-și dea bine seama cât de dăunător și inadmisibil este orice fracționism care, chiar dacă reprezentanții diferitelor grupuri sunt animați de cea mai vie dorință de a păstra unitatea partidului, în practică duce în mod inevitabil la slăbirea activității colective și la încercări repetate și intense, întreprinse de dușmanii care se strecoară în rândurile partidului de guvernământ, de a adânci divergențele și de a le folosi în scopuri contrarevoluționare”. Pentru evitarea sciziunilor în interior, Lenin recomanda utilizarea propagandei în această problemă în vederea explicării temeinice a pericolului pe care-l reprezenta fracționalismul pentru partid și pentru unitatea de voință a avangardei proletariatului. Propaganda trebuia folosită, spunea Lenin, și pentru a explica specificul noilor procedee tactice folosite de dușmanii puterii sovietice. Troțki, în completarea lui Lenin, sublinia că era o obligație de bază a membrilor să denunțe elementele ostile din ramurile partidului.

Partidul are rolul de a transmite în rândul clasei muncitoare cunoașterea corectă, precepetele ideologiei comuniste cu scopul de a înlătura vechile idei burgheze implementate de clasa dominantă și de a conduce lupta de clasă a proletariatului. Propaganda reprezintă în acest caz mijlocul prin care se răspândește printre oamenii muncii „o concepție justă asupra societății acuale”. Alături de propagandă se află agitația, care constă în a participa la toate manifestările spontane ale luptei de clasă și de a dezvolta, în legătură cu cuvintele de ordine concrete și limitate, conștiința lor. Pentru a face agitație și propagandă, Lenin recomanda ca în înteriorul sindicatelor muncitorești să fie infiltrată o celulă a partidului cu o astfel de misiune: „Trebuie să știm să facem orice sacrificii, să biruim cele mai mari greutăți pentru a face propagandă și agitație în mod sistematic, cu dârzenie, perseverență și răbdare tocmai în acele instituții, asociații și uniuni, oricât de reacționare, în care se află mase proletare sau semiproletare(…)Trebuie să folosim tot felul de stratageme, vicleșuguri, procedee ilegale, treceri sub tăcere, ascunderea adevărului pentru a pătrunde în sindicate, pentru a rămîne în ele și a desfășura cu orice preț o muncă comunistă în cadrul lor”.

Cu ajutorul micului Partid Bolșevic și a revoluționarilor de profesie, Lenin a înfăptuit Revoluția din Octombrie 1917, eveniment ce avea să dea startul conform viziunii sale, altor revoluții socialiste în Europa apuseană. De la începutul său, de când a fost gândită această revoluție de către Lenin ca izbucnind în Imperiul Țarist, caracterul rusesc a fost secundar, ea s-a dorit a fi un evenimeni universal care prevestea revoluția mondială. Dacă rămânea doar un eveniment local, un accident al istoriei, Revoluția din octombrie era considerată de către Lenin un eșec și tocmai din acest motiv a încercat zadarnic să profite de consecințele primului Război Mondial asupra unor țări dezvoltate precum Germania. Speranțele revoluției i-au contaminat pe o parte din militanții socialiști, și astfel asistăm la prima bolșevizare a stângii europene și la crearea partidelor de tip leninist în zona occidentală. Revoluția bolșevică a avut ca sursă de inspirație, dar și de depășire în același timp, Revoluția burgheză din Franța anului 1789. Se dorea mai universală decât aceasta, nemaifiind burgheză, ci adresându-se unei clase majoritare ce nu mai avea de pierdut decât lanțurile în situația în care se afla.

În conformitate cu teoria marxistă, Rusia țaristă nu trecuse de la feudalism la capitalism și nu corespundea din perspectiva dezvoltării, a ponderii industriei în economie, a situației burgheziei și proletariatului sau al nivelului de educație. Cu toate acestea, micul grup de militanți extremiști din Internaționala a II-a a reușit să reînvie într-o Europă zbuciumată de război speranțele revoluției. François Furet în analiza sa asupra Revoluției din Octombrie, o leagă indisolubil de Revoluția Frenceză, ca un continuator al acesteia dar în același timp și ca o revoltă contra a ceea ce momentul 1789 a instaurat, burghezia. Evenimente din toamna anului 1917 au readus în prim plan capacitatea omului de a-și afirma voința în istorie, expresie a autonomiei individului democratic. Pionierii recucerii de sine după secole de dependență au fost francezii de la care bolșevicii au preluat ștafeta. În rețeta revoluției lui Lenin regăsim mai multe ingrediente puse laolaltă de moștenirea evenimentelor istorice din trecut și de gândirea marxistă de secol XIX. Astfel s-au întâlnit voluntarismul iacobin trecut prin filtrul populismului rus și certitudinile științei marxiste asupra evoluției istoriei.

Momentul Revoluției din toamna anului 1917 reprezintă și o afirmare a maselor de țărani-soldați contra războiul și dorința de pace. Marele avantaj a lui Lenin a fost că a știut să exploateze în beneficiu propriu dorințele militarilor și ale familiilor lor și să le promită înfăptuirea o dată cu preluarea puterii, lucru demonstrat prin decretul de împroprietărire a țăranilor și prin Tratatul de la Brest-Litovsk care a însemnat ieșirea Rusiei din primul Război Mondial. Gestul Rusiei de a ieși din război a adus Revoluției din Octombrie prestigiul pacificator și pe cel al fraternității internaționale pentru care pleda. În beneficiul lui Lenin și a acoliților săi s-au aflat și acțiunile lor anterioare contra războiului. Bolșevicii s-au împotrivit conflagrației încă de la începutul său în 1914 și au rămas constanți pe toată perioada desfășurării. Pe de altă parte, de aici a venit sentimentul de culpă din partea celorlalte partide socialiste care au fost antrenate în vâltoarea războiului.

Lenin a fost întotdeauna conștient cu privire la rolului covârșitor pe care l-au avut ervenimentele naționale și internaționale în înfăptuirea Revoluției în Rusia. Teoria conflictului dintre muncitori și burghezie a fost depășită de problemele care țineau de deziluzia societății în preponderență agrară și de strigătului său către libertate. Din ingredientele revoluției bolșevice nu au făcut parte proletarii și capitaliștii conform teoriei marxiste, ci revendicările țăranilor: „Pâine, pace, libertate!”. Lenin nu s-a sfiit să recunoască această realitate, astfel că în 1919 el spunea: „Nouă ne-a fost mai ușor să începem pentru că neobișnuita- pentru secolul XX-înapoiere politică a monarhiei țariste a făcut ca presiunea revoluționară a maselor să aibă o forță neobișnuită. În al doilea rând, starea de înapoiere a Rusiei a contopit într-un mod original revoluția proletară împotriva burgheziei cu revoluția țărănească împotriva moșierilor”. Doi ani mai târziu în cadrul celui de-al treilea Congres al Cominternului, accentuează și mai mult rolul primordial al țărănimii: „Noi am învins în Rusia, și am învins atât de ușor pentru că am pregătit revoluția noastră în timpul războiului imperial. Aceasta este prima condiție. La noi se aflau sub arme 10.000.000 de muncitori și țărani iar lozinca noastră a fost: pace imediată și cu orice preț. Am învins pentru că cele mai largi mase de țărani aveau o stare de spirit revoluționară îndreptată împotriva marilor moșieri. (…) Am învins nu pentru că am adoptat programul nostru agrar, ci pe acela al socialiștilor revoluționari și l-am înfăptuit”.

Odată cu preluarea deplină a puterii, acțiunile bolșevicilor au fost îndreptate către consolidarea pozițiilor lor prin utilizarea deplină a violenței. Un semnal a fost înființarea poliției secrete, CEKA, a cărei primă sarcină a fost eliminarea grupurilor anarhiste participante la revoluție deoarece aveau o mare putere de influență și dețineau poziții importante în interiorul Armatei Roșii. Poliția secretă avea calea deschisă de a aresta, ancheta, trimite în lagăre în mod discreționar pe oricine se situa contra regimului de teroare instituit de Lenin și acoliții săi. Organizație compet nouă, CEKA, nu avea niciun precedent legal și nici obligația de a se supune prevederilor legii; nu trebuia să se consulte cu poliția, cu tribunalele sau cu Comisarul pentru Justiție. Prin denumirea sa a fost instituit statutul de supraputere pe care îl ocupa în interiorul statului bolșevic: Comisia Rusă Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluției și Sabotajului.

Despre lagărele de concentrare s-a vorbit încă din primul an de după izbucnirea Revoluției. Troțki a cerut în iunie 1918 ca un grup de prizonieri de război cehi să fie demobilizați, dezarmați și încarcerați într-un konțlagher sau lăgăr de concentrare. Câteva zile mai târziu, în cadrul unui raport adresat guvernului sovietic, Troțki a reluat ideea lagărelor de concentrare în care „bughezia din sate și orașe… va fi mobilizată și organizată în batalioane de ariegardă responsabile cu munca de jos (curățenia în cazărmi, lagăre, a străzilor, săparea tranșeelor)”. Lenin a vorbit și el despre lagărele de concentrare într-o telegramă expediată comisarilor din Penza, unde avusese loc o rebeliune antibolșevică. El recomanda autorităților aplicarea unui regim de „teroare în masă împotriva culacilor, a preoților și a Armatei Albe” și închiderea celor nedemni de încredere într-un lagăr de concentrare în afara orașului. Lagărele de concentrare s-au înmulțit considerabil pe tot parcursul Războiului Civil, la sfârșitul anului 1920 existând un număr de 107 amplasate în diferite zone ale Uniunii Sovietice.

După dizolvarea Adunării Constituante, Partidul Bolșevic a reușit să aducă sub controlul său toate pârghiile relevante ale statului: poliție, armată, aparat birocratic. Din noua poziție privilegiată, partidul a fost chemat să preia funcțiile în stat prin numirea membrilor de partid în toate posturile de conducere. Astfel, are loc o metamorfoză specifică tuturor țărilor comuniste în care partidul-stat deține monopolul politic, ideologic și economic. În iunie 1918, partidele dizidente considerate ca antirevoluționare au fost suprimate făcând din Partidul Bolșevic singurul pe scena politică Dar teroarea nu a fost rezervată doar opoziției politice, ci și-a făcut loc și în societate implementând-o în conformitate cu năzuințele ideologiei comuniste, cu dorința de a forma omul nou dezrădăcinat, rupt de tradițiile și credințele ancestrale. Dictatura proletariatului în noul regim instituit de Lenin exista doar cu numele, din moment ce până în anul 1921 a încetat chiar și controlul muncitoresc asupra industriei. Prin eliminarea opoziției politice și anihilarea instituțiilor democratice, Lenin a instituit un regim pe care Richard Pipes l-a calificat drept „totalitar”. Regimul astfel denumit, fără precedent în istorie, a impus autoritatea unei instituții private, în speță a „partidului”, asupra statului arogându-și dreptul de a supune controlului acestuia toate aspectele vieții publice, prin exercitatea unei terori fără limite”.

În analiza dedicată Revoluției ruse, Pipes consideră că două elemente sunt esențiale pentru înțelegerea comunismului sovietic: ideologia marxistă și cultura politică moștenită de la Imperiul țarist. Întâlnirea dintre cele două a dat naștere unui regim totalitar. Pipes remarca faptul că marxismul deținea în egală măsură componente libertare și autoritare a căror dominație depindeau în practică de tipul de cultură politică existentă în țara respectivă. Pentru cazul rusesc au prevalat elementele care se pliau pe tradițiile de tip patrimonial ale țării unde conducătorul era subiectul iar „pământul” era obiectul relației de putere. Pe de altă parte, conceptul de „dictatură a proletariatului” care susținea că partidul conducător trebuia să dețină controlul asupra puterii și resurselor se afla în concordanță cu tradițiile moștenite de la Imperiul Țarist. Pipes, de altfel, analizează elementele de continuitate dintre cele două sisteme făcând apel la conceptul de patrimonialism. Primul element de continuitate a fost cel de autocrație, concentrarea puterii în mâinile Partidului aidoma monarhului care deținea întreaga putere legislativă și executivă. Al doilea element avea în vedere proprietatea autocratului asupra resurselor țării care însemna inexistența proprietății private. Acesta a fost perpetuat de către bolșevici prin decretele de naționalizare și industrializare prin care guvernul devenea proprietarul tuturor bunurilor Rusiei, guvernul fiind expresia Partidului iar acesta aflându-se în mâinile unui singur pion relevant, Lenin. Al treilea element repezenta dreptul autocratului de a cere supușilor lui servicii nelimitate și a fost continuat prin reinstituirea serviciului de stat obligatoriu. Ultimul element se referea la controlul statului asupra informației care a fost asimilat și perfecționat de către bolșevici.

Prin reușita Revoluției chiar și în Rusia, veriga slabă a imperialismului, statutul stângii europene era pus în pericol, ei fiind nevoiți să-și apere propriile poziții pentru a nu fi înghițiți de comuniștii care doreau să joace cartea revoluționară și în afara granițelor. Prima care a adus critici teoriei leniniste în numele marxismului revoluționar a fost Roza Luxemburg. Ea și-a exprimat încă din 1904 dezaprobarea față de concepțiile lui Lenin care i se păreau mult prea autoritare și centraliste, apropiindu-l pe teoreticianul rus mai mult de Louis Blanc decât de Karl Marx. Printr-o centralizare accentuată a partidului, proletarii riscau să ajungă sub aripa unei oligarhii de intelectuali. Tacticile revoluționare nu puteau intra în apanajul unui lider, ele trebuiau să se dezvolte spontan, istoria producându-se înainte de a se forma conștiința liderilor. Politica bolșevicilor de asumare a tuturor răspunderilor și intițiativelor ducea la alterarea dezvoltării libere a proletariatului redus la postura de instrument al intelighenției burgheze. Agentul revoluției trebuia să fie mintea colectivă a muncitorilor și în niciun caz conștiința liderilor autoproclamați. Roza Luxemburg și-a continuat critica la adresa tiraniei bolșevice având ca reper credința marxistă în valoarea incontestabilă a activității politice spontane a maselor. S-a situat de partea lui Lenin în privința demarării revoluției, și a respins atacurile lui Kautsky și ale menșevicilor în privința înapoierii economice a Rusiei și a oportunității unei coaliții cu burghezia liberală.

Ce a critcat Roza Luxemburg a fost crearea unui climat de teroare și de respingere a tuturor formelor de libertate politică și de reprezentare după ce bolșevicii au acaparat deplina putere. De asemenea, a semnalat caracterul oligarhic pe care îl căpătase Revoluția după ce în decurs de numai un an de la evenimente din 1917, bolșevicii au dizolvat cu forța Adunarea Constituantă în care nu aveau majoritatea, au cenzurat presa, au instaurat teroarea în masă, lagărul de concentrare și mai presus de toate, dictatura partidului unic. Instituțiile democratice aveau menirea lor de a menține vie viața politică a maselor. Socialismul își trăgea propria sevă din transformarea spirituală a maselor, considera Roza Luxemburg, care nu se putea realiza prin intermediul terorismului, ci doar cu ajutorul unei democrații nelimitate unde prin discuții libere se puteau naște idei fructuoase. Dacă o astfel de societate nu era lăsată să existe, ea se transforma într-una de tip birocratic, ceea ce s-a și întâmplat cu Rusia bolșevică, unde o mână de conducători dădeau directivele iar clasa muncitoare era constrânsă să aprobe și să execute.

Al doilea mare critic a lui Lenin și a operei sale teoretice și practice a fost Karl Kautsky, reprezentantul socialismului german și militant în rândurile Partidului Social Democrat, ale cărui principii le va creiona în „Programul de la Erfurt”. În anii 1918 și 1919 el a scris două eseuri dedicate subiectului fierbinte din interiorul socialismului european, Revoluția din Rusia și consecințele sale. Primul eseu se intitula Dictatura proletariatului apărut în august 1918 iar al doilea eseu a apărut un an mai târziu sub titlul Terorism și comunism. Pentru Karl Kautsky, Revoluția din Rusia nu era una socialistă așa cum o prevestise Marx, ci reprezenta ultima revoluție burgheză într-o țară despotică, practic punctul final al evenimentelor începute în februarie 1917 prin răsturnarea țarismului. Însemnătatea reală a Revoluției fost însă deturnată de Partidul Bolșevic care a schimbat caracterul ei inițial în interes propriu și astfel s-au prezentat pe scena internațională drept primii autori ai unei revoluții socialiste. În critica sa, el pleacă de la conceptul de dictatură a proletariatului pe care îl regăsește în doctrina lui Marx și tocmai de aceea consideră dictatura pe care o construiește Lenin în Rusia ca o deviere de la lecția marxistă. Kautsky atrage atenția asupra faptului că Lenin în gândirea sa s-a îndepărtat atât de mult de teoria inițială a dictaturii proletariatului, încât a ajuns în situația de a elabora practic o teorie nouă, a cărei valoare universală o declară. Revoluția socialistă pe care bolșevicii au proclamat-o în Rusia, o țară subdezvoltată, se afla în antiteză cu doctrina lui Marx care stipula că „niciun popor nu poate să depășească printr-un salt, și nici să elaboreze prin decrete fazele dezvoltării sale naturale”. Prin ocolirea unei etape necesare în evoluția unei țări, social-democratul german considera că Revoluția lui Lenin prefigura despotismul unui partid asupra unui popor, readucând în actualitale un alt eveniment cauzat de voluntarismul unor militanți și anume iacobinismul francez.

Kautsky reamintește și posibilitatea pe care a susținut-o Marx de a exista o tranziție pașnică spre socialism în țările avansate precum Statele Unite ale Americii, pe baza democrației și nu pe aceea a dictaturii. Acolo unde dictatura era iminentă ea trebuia să fie de scurtă durată, or, după cum apăreau evenimentele în ochii social-democratului german, dictatura bolșevică se prefigura a fi de lungă durată. El aduce o critică pertinentă pretenției comuniștilor de a deține adevărul absolut care le dă legitimitatea să acționeze: „Nu există adevăr absolut, nu există decât un proces de recunoaștere – și acesta, ca și capacitatea de recunoaștere omenească e foarte mult vătămat când un partid se servește de putere pentru a-și impune concepția proprie ca pe un adevăr universal, înnăbușind orice altă părere”.

Replica lui Lenin la criticile aduse de Kautsky a apărut în lucrarea, Revoluția proletară și renegatul Kautsky, din octombrie 1918 unde califică atitudinea social-democratului german ca o trădare în fața situației revoluționare, iar apărarea democrației pure drept omagii la adresa imperialismului. În privința dictaturii revoluționare a proletariatului, Lenin susține că „este o putere cucerită și menținută prin violență, pe care proletariatul o exercită asupra burgheziei, putere care nu este legată de nicio lege”. În perioada dictaturii proletare burghezia este exclusă de la conducerea democratică pentru că „exploatatorul nu poate fi egal cu cel exploatat”.

Tot în această perioadă în care democrația proletară înlocuiește democrația burgheză, partidele burgheze și drepturile electorale trebuiau suprimate, de asemnea libertatea presei și a întrunirilor pentru a împiedica orice posibilă acțiune contrarevoluționară a dușmanilor din interior și din exterior. „Multă vreme după revoluție exploatatorii păstrează în mod inevitabil o serie de enorme avantaje reale: le rămân bani, o oarecare avere mobilă, adesea considerabilă, le rămân legăturile, priceperea de a organiza și administra, cunoașterea tuturor secretelor administrației, au studii mai înalte, legături strânse cu personalul tehnic superior (care trăiește și gândește în mod burghez), se pricepe incomparabil mai bine la chestiunile militare. A presupune că într-o asemenea situație, într-o revoluție cât de cât serioasă și profundă, numai atitudinea majorității față de minoritate rezolvă problema, este cea mai mare imbecilitate, cea mai tâmpită prejudecată a unui liberal de duzină, o înșelare a maselor și tăinuirea față de ele a unui adevăr istoric evident. Acest adevăr istoric consta în faptul că regula oricărei revoluții profunde este rezistența îndelungată, persistentă și înverșunată a exploatatorilor care păstrează timp de mai mulți ani avantajele reale și mari asupra celor exploatați”.

Teoria s-a întors împotriva lui Lenin care a conștientizat acest lucru în ultimul an al vieții sale, prea târziu însă pentru a mai putea schimba ceva. El a fost făuritorul unui sistem susținut pe violență și birocratism în care partidul deținea puterea absolută izolat de restul societății. Lenin însuși a recunoscut eșecul parțial în cadrul celui de-al X-lea Congres al Partidului din martie 1921: „Nu am reușit să convingem masele largi”. În ultimele articole scrise, Lenin a atacat „guvernarea eronată și bunul plac”, a criticat starea aparatului statului, catalogând-o ca „respingătoare”, și a concluzionat: „Nu suntem destul de civilizați pentru a putea trece direct la socialism, deși dispunem de condițiile politice necesare”. Dictatura proletariatului limitată în timp conform viziunii lui Marx nu se putea aplica în situația Uniunii Sovietice. Prin politica susținută pe teroare, împiedicarea oricărei alternative chiar și în interiorul partidului, Lenin i-a deschis calea lui Stalin. Chiar dacă la începutul anilor `20, Lenin s-a văzut nevoit să adopte o serie de reforme cu iz liberal, precum NEP-ul, el a făcut-o din necesitatea de a scoate o țară imensă dintr-o criză cauzată de un război mondial, urmată de un război civil. A fost nevoit să apeleze la acest debușeu tocmai pentru că rețeta comunistă nu oferea nicio soluție la această problemă. Putem afirma pe bună dreptate că pachetul de reforme prescris de Lenin a reprezentat o recunoaștere indirectă a incapacității ideologice de a ieși din criză prin aplicarea unor măsuri specifice socialismului marxist-leninist.

La moartea lui Lenin profeția sa asupra izbucnirii revoluțiilor socialiste în statele occidentale nu s-a îndeplinit și nici nu părea să se împlinească prea curând din moment ce țările capitaliste erau interesate mai degrabă de refacerea lor după război decât de noi instabilități declanșate de potențiale revoluții. Deși Revoluția din octombrie s-a dorit a fi superioară celei franceze din 1789, François Furet remarca un lucru foarte interesant care merită menționat legat fiind și de situația statelor care după 1945 au ajuns sub umbrela Uniunii Sovietice. În vreme ce anul 1789 a lăsat moștenire o seamă de idei politice moderne și inițiative, momentul 1917 a lăsat în urmă doar un peisaj în ruină. „Statele și societățile comuniste oferă spectacolul inedit al națiunilor care trebuie să restaureze cu orice preț ceea ce au avut impresia că au abolit, pentru că nu pot găsi niciun principiu recuperabil în experiența lor recentă”.

Stalin și socialismul într-o singură țară

Stalin a preluat ideile de la predecesorul său și le-a radicalizat în urmărirea propriilor obiective, el însuși fiind un produs al sistemului instaurat de Lenin după anul 1917. În lupta sa pentru acapararea deplină a puterii a avut inteligența de a ști să-și găsească aliați la momentul potrivit și să capete simpatia vastului aparat birocratic. În 1924, Stalin în calitatea sa de Secretar General al Partidului, s-a coalizat cu Zinoviev și Kamenev pentru a-l înlătura pe Troțki. Doi ani mai târziu, pactiza cu Buharin și Rîkov pentru îndepărtarea lui Zinoviev și Kamenev. În cele din urmă, în perioada 1928-1929, Stalin spijinit de proprii simpatizați pe care i-a avansat s-a întors împotriva aripii drepte a partidului-Rîkov, Buharin și Tomski-și a neutralizat-o. În contrast cu alți lideri comuniști, Stalin a conștientizat că natura partidului avea să se schimbe o dată cu preluarea puterii, trecând de la etapa de element al mișcării revoluționare la partid – stat.

Principalul său rival, Leon Troțki a comis două greșeli care l-au condus spre pierderea luptei. În primul rând, la fel ca Lenin, a criticat fenomenul de degenerescență birocratică ce se întâlnea în societetatea sovietică. Critica lui Troțki a fost taxată de către Stalin printr-o rezoluție emisă la 19 ianurie 1924, în care denunța „tentativa directă de discreditare a aparatului de partid care nu putea, obiectiv vorbind, conduce la nimic altceva decât la sustragerea aparatului de stat de sub influența Partidului”. Printr-o astfel de rezoluție a fost accentuată poziția de superioritate a Partidului în fața aparatului de stat. În al doilea rând, a fost adeptul extinderii revoluției socialiste în țările occidentale, considerând că în absența acestei etape, comunismul de tip sovietic era sortit eșecului. În vreme ce Stalin a avut dexteritatea să se înconjoare de oameni bine amplasați în interiorul partidului, Troțki a rămas tot mai izolat. Prin propagarea conceptului de revoluție permanentă, Troțki nu a făcut decât să atragă suspiciunile aparatului birocratic care se temea de pierderea pozițiilor prin angajarea într-o acțiune exterioară a cărui succes ridica mari semne de întrebare.

În locul teoriei „revoluției mondiale”, Stalin inovează și el în câmpul teoretic din dorința de a explica noua realitate din Uniunea Sovietică prin implementarea conceptului de „socialism într-o singură țară”. La sfârșitul anului 1924, Stalin a editat un volum cuprizând articolele și cuvântările ținute în acel an. În prefață el a avansat pentru prima dată teoria posibilității construirii socialismului în URSS chiar și în condițiile încercuirii capitaliste. „Socialismul, spunea Stalin, trebuie creat și consolidat într-o singură țară, Uniunea Sovietică, înainte de a fi construit oriunde altundeva”. Noua concepție a dus la radicalizarea regimului și la dorința de a demonstra superioritatea sa prin eradicarea înapoierii economice și prin ajungerea din urmă a statelor occidentale. Acest lucru era posibil prin aplicarea planului cincinal care s-a tradus într-un avânt către modernizare și industrializare forțată. Pentru a elimina orice fel de critici venite din interiorul partidului sau din cadrul societății, Stalin a aplicat o politică de teroare discreționară care nu i-a ocolit nici pe cei mai apropiați colaboratori ai săi în numele ortodoxiei ideologice, ce reprezenta știința cea dreaptă. În acest sens, modifică teoria lui Lenin care preciza că proletariatul deținea o falsă conștiință și din acest motiv avea nevoie de un partid de avangardă care să îl ghideze. În noua sa concepție, Stalin consideră că partidul însuși suferă de o falsă conștiință și are nevoie de un înțelept, un geniu care să-l ghideze. Or, statutul de geniu îl deținea chiar Stalin.

Eliminarea fizică a milioane de oameni ajunsese la stadiul unui simplu act birocratic asupra căruia se pretindeau chiar și cote. Servilismul și zelul aparatnicilor de partid și a lucrătorilor NKVD se oglindea în cererile formulate pentru suplimentare a cotelor cu „dușmani ai poporului”. Termenul de „dușman al poporului” a fost utilizat pentru prima oară de către Lenin în anul 1917, zece ani mai târziu fiind reintrodus de către Stalin pentru a se referi la Troțki și la discipolii săi. În perioada Marii Terori sintagma de „dușman al poporului” a fost des întrebuințată, ea vizând conform lui Lavrenti Beria „nu doar pe cel care comite sabotajul, ci și acela care se îndoiește de justețea măsurilor luate de partid”.

Alături de teroare s-a aflat cultul personalității care făcea din Stalin un zeu și prin urmare deținătorul adevărului suprem. Crimele au fost justificate prin creionarea unor perspective ideologice într-o logică militantă. Avantajul pe care l-a avut ideologia comunistă a fost acela că ea se adresa viitorului, nu prezentului și cu atât mai puțin trecutului având în vedere că s-a născut din dorința de a se debarasa de tradiție și de a crea un alt tip de om, „omul nou”. În numele viitorului și al unei lumi noi, oameni prezentului trebuiau să-și sacrifice viețile pentru a ajunge la îndeplinirea unei formule pe care ideologia o considera infailibilă. Problema era că nimeni nu putea spune când se va termina teroarea și când va începe epoca luminoasă, atâta timp cât vorbim despre un partid care avea în substanța sa elementele distrugerii sociale și ale războiului civil de lungă durată. Lenin a fost cel care a afirmat că partidul nu se putea opri la exterminarea burgheziei și a intelectualității, grupuri situate în opoziție, atâta timp cât în țară existau elemente premarxiste ale înapoierii. Stalin a continuat epurarea începută de mentorul său când a transformat țărănimea în culaci reacționari. Tot de la Lenin, Stalin a preluat ștafeta curățeniei periodice în partid, dacă ne gândim că începând cu 1921 avem o vânătoare de vrăjitoare în interiorul structurii bolșevice, diferența a fost că Stalin a făcut-o mult mai drastic. Altfel spus, discipolul și-a întrecut maestrul.

Tzvetan Todorov în cercetarea sa asupra comunismului observă cum lumea era structurată în două emisfere: pe de o parte cei buni, iar de cealaltă parte cei răi, sistemul având drept sarcină eliminarea celei de-a doua categorii. În acest sens, apare introdusă teroarea ca practică a politicii cotidiene, a dictaturii proletariatului. Vorbim în acest context de teroarea polițienească “însărcinată” cu tortura, crimele în masă, amenințările la care vin în adăugare o serie de instituții specifice, cum ar fi lagărele. În același timp la nivelul statului, teroarea s-a manifestat prin diferite forme care vizau o supraveghere permanentă a persoanelor, orice urmă de comportament care contrazicea politica statului fiind denunțată și sancționată cu pedepse diferite, ce se puteau prelungi atât din punct de vedere temporal, cât și din punct de vedere personal, respectiv aplicarea pedepsei și asupra unor membrii apropiați condamnatului (deportare, pierderea unor drepturi, a locuinței, a locului de muncă). Instaurarea sentimentelor de teamă și culpabilitate a fost specifică ideologiilor totalitate în a căror arie de interes gândirea umană trebuia să respecte anumite canoane. Întrebările privitoare la etică și dreptate, adevăr și credințe erau prohibite, considerate indezirabile pentru echilibrul societății dar și al omului etichetat drept alienat dacă avea astfel de frământări.

Teroarea a fost îndreptată spre realizarea obiectivului de dominație supremă, iar mijloacele pe care le utiliza difereau în funcție de circumstanțe. În cadrul sistemelor totalitare, violența ajunge să dobândească în final o legitimare multiplă: era într-o primă accepțiune lege a vieții precum și a supraviețuirii, dar mai mult decât atât era un avantaj pentru cel care deținea adevărul științific: “la ce bun să te irosești în discuții cand știi unde trebuie să te duci și ce trebuie făcut?”. Revenind la structurarea maniheistă a lumii, comunismul la fel ca și nazismul, dorea eliminarea opozanților: în vederea constituirii unei societăți din care lipseau alteritatea și pluralitatea. Specific comunismului a fost execuția judiciară, utilizată uneori și în sistemul nazist. În sistemul comunist, înainte de eliminarea fizică a adversarului, acesta era trecut printr-un examen judiciar, pentru ca „poporul” sau reprezentantul său să recunoască și să condamne dușmanul declarat sau ascuns. În perioada „marii terori”, metoda utilizată cel mai frecvent în obținerea declarațiilor era tortura. Alain Besançon, observa particularitatea dată de această perioadă excepțională, în care persoanele arestate, de multe ori pentru a completa o cotă anterior hotărâtă, nu săvârșiseră actele de acuzare iar atitudinea lor era fie de pasivitate în a se opune în vreun fel, fie devotate comunismului. Mulți miltanți orbiți de ortodoxia marxist-leninistă credeau cu sinceritate că sacrificiul lor însemna un pas înainte către comunism.

În perioada postbelică, istoricii și-au îndreptat privirea asupra terorii staliniste și au încercat să dea un raspuns la cauza existenței sale. Ce a determinat acest fenomen aparent irațional ale cărui victime, membrii birocrației industriale și comandanții de grad înalt, erau tocmai oamenii de care Stalin avea nevoie pentru a-și atinge obiectivele: stabilitatea unui stat puternic și apărarea împotriva forțelor inamice. Au existat două tipuri principale de abordări. Pe de o parte, istoricii „structuraliști” considerau că Stalin a încercat să rezolve o problemă fundamentală cu care se confrunta politica sovietică: dificultatea conducerii partidului de a controla regiunile și aparatul de partid. Ei argumentează că violența politică a fost în parte rezultatul tensiunilor dintre diferite grupuri de interese din interiorul elitei și birocrației. De cealaltă parte, istoricii afiliați tradiției istoriografice „liberale”, au găsit ca factor principal al violenței ideologia. Conform acestei interpretări, politica bolșevică a avut scopul de a transpune în realitate planul unei societăți în care libertatea era evacuată:o societate totalitară, cu rădăcini în ideile marxist-leniniste. Rezultatul proiectului utopic a constat în subordonarea absolută a individului și a societății în fața partidului-stat și eliminarea alterității.

În sistemul socialist nimic nu era întâmpător, nici teroarea nu putea fi gratuită, ea a fost justificată ideologic prin teoria ascuțirii luptei de clasă concomitent cu dezvoltarea socialismului. Cu cât progresează construirea socialismului, cu atât adversarii din interior și exterior devin tot mai agresivi și mai periculoși. Odată cu demararea planului cincinal în interiorul Uniunii Sovietice apăreau tot mai mulți dușmani de clasă al căror scop era distrugerea sistemului și aservirea Rusiei sovietice țărilor capitaliste. Sub auspiciile acestor idei au loc epurări, dislocări, deportări în toate grupurile sociale. Paradoxul acestei teorii a ascuțirii luptei de clasă a fost remarcat însă de Raymond Aron. Uniunea Sovietică se considera a fi o societate omogenă, din acest motiv exista un singur partid reprezentant al clasei muncitoare. Or, dacă societatea era omogenă, lupta de clasă nu se intensifica; dacă lupta de clasă se intensifica pe măsură ce se construia socialismul, atunci societatea nu era omogenă, iar monopolul deținut de partid și propaganda pe care el o ducea reprezenta o formă despotică. Cele două teorii, cea a „socialismului într-o singură țară” și ceea a „ascuțirii luptei de clasă” au fost instrumentalizate în justificarea caracterului unic al Uniunii Sovietice, o țară imensă înconjurată de dușmani care își plasau oamenii în interior cu scopul de a o distruge.

Conform propagandei sovietice, Rusia bolșevică experimenta unicul regim care nu ajungea la groapa istoriei, iar acest atribut atrăgea contra sa un număr însemnat de dușmani. Doctrina bolșevică afirma că lumea s-a împărțit în două tabere ostile odată cu Revoluția, iar în 1925 Stalin susținea că o tabără era „anglo-americană” și cea opusă Uniunea Sovietică. În perioada stalinistă s-a consolidat prin intermediul propagandei o adevărată psihoză a complotului, utilizată ca instrument politic de dominație. Primii vizați în calitate de complotori antisovietici au fost capitaliștii. Tema complotului i-a cuprins pe capitaliștii americani, englezi sau elitele politice din occident. Ei au fost descriși prin intermediul propagandei în culorile cele mai sumbre sau ridicole. În perspectiva lui Moshe Lewin, istoric revizionist, prevalența psihozei complotului se datorează opțiunii lui Stalin pentru conservatorism, etatism și naționalism. Conform abordării lui Lewin, rădăcinile terorii se regăsesc în respingerea modernității: regimul absoarbe credințele iraționale în forțele diabolice și în conspirații, elemente prezente în cultura tradițională din zona rurală. Teoria complotului și a diversității inamicilor avea ca obiectiv justificarea existenței unei societăți închise cu scopul de autoapărare. De asemenea, complotul era răspunsul dat de elitele politice pentru erorile apărute după primele experiențe economice ale industrializării și colectivizării. Sistemul nu putea avea defecte deoarece era susținut de ideologia cea dreaptă, prin urmare deficiențele erau rodul unui singur vinovat: sabotorul care a complotat împotriva orânduirii socialiste. Astfel, teoria complotului a devenit o manieră de a legitima acțiunile regimului și de a-i compensa eșecurile.

Procesul de planificare a avut ca obiectiv imediat industrializarea rapidă, în mod particular în zonele subdezvoltate ale țării, conform primului cincinal. Acesta a însemnat investiții masive în industia grea, în detrimentul segmentului bunurilor de larg consum, dar și sacrificiul populației în privința standardelor de viață. Ideea planului cincinal s-a născut din fascinația pe care comunismul o avea pentru raționalizarea domeniului economic și pentru deținerea controlului absolut. Virtutea planificării deriva din superioritatea rațiunii aplicată în domeniul economicului. Această raționalizare sub controlul statului a fost privită ca o expresie a unui progres necesar aflat în contrast cu iraționalitatea economiei capitaliste. Planul cincinal s-a dezvoltat ca un mit ce conținea o puternică latură voluntaristă și își propunea ca soluție de ieșire din subdezvoltare recuperarea înapoierii Uniunii față de țările industrializate în zece ani.

La debutul planului a existat un entuziasm incipient în construcția socialismului, datorat într-o bună măsură campaniilor de agitație și propagandă. Entuziasmul a dispărut pe măsură ce sacrificiile industrializării și colectivizării au fost tot mai mari. În perioada 1929-1933, nivelul de trai a scăzut dramatic, cu punctul culminant în perioada foametei și grevelor. Foametea teribilă care și-a avut apogeul în iarna anului 1932-1933, colapsul agriculturii, eșecul industrializării forțate și creșterea tensiunilor sociale au ridicat întrebări asupra solidității regimului și viabilității politice a regimului lui Stalin. Răspunsul oferit de Stalin și tovarășii săi la criza crescândă a fost de a intensifica represiunea și teroarea până la punctul în care violența de stat amenința însăși fundamentele sistemului. În perspectiva lui Orlado Figes, Planul Cincinal a lansat un tip de revoluție socială (o revoluție de sus) menită să consolideze regimul stalinist prin distrugerea vechilor legături de loialitate și impunerea unoui nou sistem de valori și identități sovietice pe măsură ce întreaga populație a fost subordonată statului și constrâsă să depinde de el pentru aproape orice; locuință, educație, loc de muncă și alimentație, toate controlate prin intermediul economiei planificate.

Modelul voluntarist de ieșire din subdezvoltare a fost adoptat și de țările subdezvoltate din lumea a treia, uneori cu grave consecințe la nivel social cum s-a întâmplat în China în perioada lui Mao prin programul „marele salt înainte” când s-a întrebuințat masiv forța de muncă cu scopul dezvoltării industriale centrate pe producția de oțel. Voluntarismul stalinist provenea dintr-un vechi complex rusesc asupra înapoierii încă din secolul al XIX-lea și din teza lui Lenin din 1916 în care sublinia posibilitatea ca o țară înapoiată să fie scena primei Revoluții proletare, putând astfel depăși statele avansate capitaliste. Perioada romantică a leninsmului s-a teriminat destul de repede când realitățile rusești au venit să infirme teoria. Stalin însă își va consolida puterea și își va elimina treptat adversarii concomitent cu perioada de industrializare masivă. Tocmai din acest motiv, în ochii cetățenilor amintirea terorii tindea să se estompeze, locul său fiind ocupat de imaginile urbanizării, îmbunătățirii condițiilor de viață. Stalin a reușit să genereze un sentiment de împlinire atât în cadrul conducerii sovietice dar și în mare parte din populația urbană sovietică. În condițiile crizei economice mondiale, planul cincinal a apărut ca o formă excepțională care a sedus o parte din intelectualitatea europeană în ale cărei preocupări se afla perenitatea sistemului capitalist și posibilele sale alternative. Veriga principală a planului cincinal a fost industria grea care a fascinat atât de mult imaginarul comuniștilor ruși.

Țintele planului cincinal au fost formulate fără a avea în vedere vreun calcul realist, punându-se prea mult accentul pe aspectul voluntarist și pe mândria bolșevică de a depăși orice bariere, ele neputând fi atinse în realitate. Legat direct de nevoia rapidă de depășire a înapoierii s-a aflat sistemul de cote care creștea continuu, devenind irealizabil. Pe fondul instabilității și a haosului din economie a avut loc intervenția masivă a GPU și Rabkrin în administrarea economiei. Hiroaki Kuromiya consemna referitor la acest subiect cum începând cu anul 1928 controalele administrative au înlocuit controlul spontan al pieței, iar începând cu anul 1930 piața a fost aproape eliminată. Deși reforma creditului și managementul industrial au fost concepute să consolideze controlul administrativ central astfel încât să înlocuiască pe deplin controlul pieței s-a ajuns la eșecul controlului central. Aflată în această situație, conducerea politică a recurs la intervenția masivă a forțelor de represiune. Pentru a șterge urmele acestui haos introdus atât în industrie cât și în agricultură, într-un regim care făcea apologia rațiunii și a științei, statisticienii au fost arestați, iar datele înregistrate de ei au fost falsificate. Direcția Centrală de Statistică a fost desființată de Stalin sub motivul că statistica nu putea fi neutră și din această cauză era nevoie de o „statistică de clasă”. Teama sancțiunilor a determinat organismele subordonate centrului să raporteze întotdeanua rezultate pozitive. S-a dat startul astfel, la un sistem de minciuni care s-a țesut precum plasa unui păianjen în zona economicului, ajungându-se la momentul critic al prăbușirii Uniunii Sovietice când nu se mai cunoștea care era de fapt adevărata realitate economică: păianjenul se încurcase în propriile fire.

Revenind însă la momentul marilor prefaceri, regimul avea nevoie de un exemplu pe care să-l mediatizeze și care să demonstreze că în orice domeniu forța omului nou sovietic putea depăși cu mult planurile de muncă trasate. Mașinăria propagandei a creat un astfel de personaj pe numele său Alexei Grigorievici Stahanov, care în noaptea de 30 spre 31 august 1935 a depășit planul de muncă de peste șapte ori, extrăgând 102 tone de cărbune din mina Tentralnaia Irmino, în comparație cu norma obișnuită de 14 tone/schimb. Imaginea lui Stahanov a fost instrumentalizată ca exemplu atât în interiorul Uniunii Sovietice cât și în exteriorul său prin propagarea ideii superiorității umane pe care o genera regimul bolșevic. „Omul nou” apărut în acest spațiu trebuia să reprezinte expresia superiorității comunismului față de capitalism. Pe de altă parte, propaganda stalinistă a permis transformarea acestui caz într-un stimulent al creșterii randamentului în toate domeniile. S-a creat mișcarea stahanovistă care a permis regimului să sporească exigențele față de producția economică: s-au cerut eforturi tot mai mari, iar ele au fost declarate posibile. Situația muncitorului sovietic a fost dintre cele mai nefaste, fără a putea protesta prin greve față de presiunile care se făceau asupra sa. Mașina de propagandă a puterii a avut un rol însemnat în răspândirea acestei mitologii a muncii. Munca în colectiv era privită ca un factor educativ de către regimul comunist prin eliminarea individualismului. Imaginea despre disciplina muncii pe care se baza educația comunistă fost rodul idealizării muncii de fabrică, așa cum se desfășura ea la sfârșitul de secol XIX, început de secol XX, într-o organizare cvasi-militară, ce impunea o disciplină de același tip.

Într-o societate în care statul reglementa viața economică, Adam Ulam remarca transformarea fiecărui producător sovietic din industrie și agricultură într-un soldat implicat în războiul pentru îndeplinirea obiectivelor trasate la nivel superior. Neîndeplinirea normelor echivala cu o dezertare în fața înapoierii economice. Stalinismul a avut multe valențe, însă cea mai importantă, după cum sublinia Ulam a fost „neobosita luptă pentru a produce, de a sacrifica totul pe altarul industrializării”. Dimensiunea economică a fost un factor decisiv în judecarea gradului de loialitatea a fiecărui cetățean sovietic: supunerea în fața partidului era evaluată în funcție de capacitatea de a produce cantitățile cerute. Astfel, în societatea sovietică ermetic închisă și controlată cu abilitate de cerberii regimului, ziua de muncă a fost transformată într-un test cotidian de loialitate. Eșecurile sau erorile nu puteau să încapă într-o societatea superioară în care domneau legile marxist-leniniste iar „omul nou” își desfășura activitatea motiv pentru care ele au căpătat o altă dimensiunea: au fost transformate și judecate ca acte de trădare și sabotaj.

Mișcarea stahanovistă a apărut din dorința de a găsi în toate domeniile de activitate cât mai mulți oameni care să depășească normele. În noiembrie 1935, printr-o cuvântare susținută la prima consfătuire a stahanoviștilor din Uniunea Sovietică, Stalin și-a dat binecuvântarea ideologică asupra acestei mișcări, declarându-i „oameni noi” ai regimului. După moartea lui Stalin, nu s-a mai folosit termenul de stahanovist dar ideea de depășire a planului a rămas. Planurile erau depășite prin întrecerile socialiste care reprezentau un semn al superiorității disciplinei sovietice în muncă: „Întrecerea apare ca una din formele concrete de manifestare a legii generale a luptei dintre nou și vechi. Întrecerea are o imensă forță înnoitoare, deoarece ea crează o formă nouă, superioară de organizare a muncii și producției, descoperă cele mai productive procedee și metode de muncă, ridică nivelul cultural și tehnic al oamenilor muncii și este un puternic factor de educare comunistă a masselor”.

Chipul înapoierii în Uniunea Sovietică a fost agricultura. În perioada NEP-ului, economia rurală începea treptat să se redreseze după loviturile suferite în perioda comunismului de război, atingând aproape nivelul anului 1913. Creșterea economică în aceasta perioada își avea partea sa pozitivă prin îmbunătățirea nivelului de trai, dar nu era dezirabilă pentru că reprezenta o trădare a mecanismelor socialiste și o îmbrățișare a practicilor capitaliste. Din acest motiv politica economică a lui Lenin în domeniul agriculturii a fost abandonată în favoarea colectivizării. Pe de altă parte, colectivizarea rapidă a agriculturiii și-a avut motivația și în dorința lui Stalin de a pune capăt relativei independețe de la orice control al partidului de care au beneficiat țăranii în perioada NEP-ului. Colectivizarea a pornit de la premisa că producția agricolă trebuie raționalizată pentru binele lumii rurale dar și al Rusiei sovietice în general. În conformitate cu ideile formulate de Troțki și Preobrajenski și preluate de Stalin, funcția țărănimii era de a furniza plus-valoare pentru dezvoltarea rapidă a industriei. Campania de colectivizare a fost reflectată prin intermediul propagandei ca o acțiune benevolă de înscriere a țăranilor în colhozuri, în contradicție cu realitatea unde erau prevăzute cote și procentaje pe care autoritățile desemnate cu socializarea agriculturii trebuiau să le îndeplinească..

Nevoile ridicate la nivelul industriei au determinat trimiterea a peste 30 000 de activiști în zonele rurale pentru a prelua cerealele cu forța de la țărani. În sate erau constituite „troici de urgență” cu puteri depline de a conduce. Agricultura colectivizată a contrazis teoria productivității superioare prin faptul că a sfârșit în incapacitatea de a-și hrăni propria populație. Odată cu demararea colectivizării, în perioada 1929-1930, pe scena publică a intrat un nou dușman de clasă al statului sovietic, culacul – echivalentul rus al burghezului lipsit la apel din moment ce el a fost eliminat de Lenin. Culacii sau țăranii înstăriți au fost cei care au beneficiat de avantajele NEP-ului, iar acum se aflau în ipostaza de țapi ispășitori. Bolșevicii își puneau întrebări cu privire la durata NEP-ului și la creșetea economică a culacilor. Ei erau priviți ca un pericol pentru regim datorită poziției economice ocupate în cadrul societății dar și al statutului simbolic din interiorul satului. O altă temere a autorităților era generată de posibilitatea ca o dată cu creșterea numerică și economică a culacilor, aceștia să ceară și putere politică și chiar să înceapă un război contra comuniștilor.Nu toți cei calificați drept culaci erau cu adevărat țărani avuți, de multe ori au fost trecuți pe liste și oameni săraci care s-au împotrivit colectivizării.

Dușmanul de clasă nu se putea găsi doar în lumea satelor, el trebuia să-și afle un alter-ego și în zona industriei. Pentru acest scop a fost creat sabotorul care dorea încetinirea producției și deturnarea planului cincinal. Răspunsul sistemului față de nelegiuirile „dușmanului de clasă” venea prin intermediul proceselor publice și a obligațiilor de a mărturisi ca urmare a presiunilor fizice și psihice exercitate. În propaganda sovietică sabotorul a fost creionat în linii inumane, care stârneau repulsia iar alături de această etichetă era lipit un adjectiv cu scopul de a accentua decadența persoanei respective. Individul a fost dezumanizat, el avea să aibă înclinații de infractor, criminal sau era un agent plătit de forțele imperialiste; de asemenea, putea fi trădător ori destabilizator social.

În perioada stalinistă în care granițele violenței și ale absurdului au fost depășite constant, se punea tot mai mult accent pe ideea de delict ideologic. Moștenirea leninistă a fost preluată și exacerbată în special prin intermediul anchetelor și proceselor politice unde adversarii regimului erau etichetați drept deviaționiști, împăciuitoriști, troțkiști, stângiști sau imperialiști. În perioada 1935-1939 a avut loc ceea ce istoricii au numit „Marea Teroare”, un element al acțiunii politice de negare a realității și de creare a unei suprarealități însoțită de o terorizare a populației pentru acceptarea acesteia din urmă. Asasinarea lui Kirov în 1934 a reprezentat pretextul pentru începutul acțiunii de pedepsire a complotiștilor. Complotul dovedea că societatea era sub o amenințare perpetuă pe fondul unei alianțe dintre inamicii din interior cu cei din exterior. Identificarea și pedepsirea complotorilor era justificată ca un mod de apărare a regimului, astfel că mulți funcționari făceau exces de zel tocmai pentru a se putea face remarcați. Propaganda în jurul temei conspirației în atmosfera de suspiciune generală reprezenta tocmai acea realitate pe care elita sovietică o construia în mintea oamenilor, cu scopul de a-i deturna de la critica regimului și pentru a menține controlul total asupra lor.

După neutralizarea rezistenței tuturor claselor sociale, la mijlocul anilor `30, privirea lui Stalin s-a îndreptat către partid ca ultimă redută a unei potențiale opoziții, fie ea și tacite. Perioada de decimare a partidului a durat patru ani, timp în care asasinii au devenit la rândul lor victime printr-o rotire a terorii și violenței din care nimeni nu era scutit. Începutul terorii în partid a fost un paradox aparent deoarece Stalin se găsea pe poziția de invincibilitate după înlăturarea opoziției fățișe din interior. Ce i-a creat însă neliniști lui Stalin au fost vechii bolșevici care nu îi datorau cariera în exclusivitate lui și aveau legitimitatea dată de participarea la marele moment al Revoluției din Octombrie. Or, prin statutul lor ocupau poziția de dușmani potențiali care puteau oricând să demareze revolte și contestații pe fondul crizei și a nemulțumirilor tacite. Aflat în exil, Troțki, el însuși promotorul terorii în perioada comunismului de război, își acuza rivalul că a trădat adevăratul marxism și fondat un regim ierarhic conservator care a operat în interesul unei birocrații corupte de moravurile burgheze. Troțki vedea teroarea din perioada 1936-1938 ca pe „o reacție birocratică extravagantă”, punctul culminant al unui atac asupra valorilor revoluționare și rezultatul conflictului dintre „revoluționari și termidorieni în inima birocrației”.

Excepționalismul Marii Terorii a fost dat de numărul ridicați de execuții a celor catalogați drept „dușmani de clasă”. Până la momentul respectiv Uniunea Sovietică asistase la valuri de arestări ale inamicilor dar niciodată cu un număr atât de ridicat de persoane ucise. Mai mult de jumătate dintre persoanele arestate în perioada Marii Terori au fost împușcate. Numărul ridicat de oameni eliminați din sistem s-a datorat strategiei aplicate de organele de represiune de a epura întraga orbită socială a unui lider de partid atunci când acesta era arestat. În orașele de provincie tipice conducerea era asigurată de un grup restrâns de înalți funcționari care dețineau fiecare propriile rețele clientelare în instituțiile statului. Arestarea unuia genera în mod indevitabil arestarea celor care se situau în cercul lui de protejați. Într-un oraș din estul Ucrainei, Nikopol, în anul 1937 NKVD a arestat pe secretarul de partid. Rând pe rând i-au fost arestat asistenții, prietenii și persoanele pe care le-a numit în posturi. Au urmat apoi comandantul garnizoanei Nikopole, procurorul împreună cu echipa sa, președintele sovietului dar și angajați ai altor instituții: banca locală, ziarul, instituțiile comerciale. Teroarea a atins astfel toate segmentele: partid, instituțiile sovietice și societate.

Un element definitoriu al sistemului politic impus de Stalin a fost transformarea terorii dintr-un instrument al politicii într-un instument de guvernare. Așa cum remarcam anterior, teroarea a fost utilizată după preluarea puterii de către bolșevici în anul 1917 însă ea a fost în general îndreptată către realizarea obiectivelor regimului. Greame Gill remarcă în schimb că Marea Teroare a fost îndreptată mai mult către consolidarea puterii lui Stalin și a susținătorilor săi imediați prin anihilarea potențialilor adversari și neutralizarea posibilelor instituți care puteau împiedica conducerea personală. Teroarea a adus o transformare esențială politicii sovietice prin demolarea barierei care a existat anterior în folosirea represiunii împotriva vocilor cricice din cadrul partidului. Gill consideră că odată cu Marea Teroare regulile jocului politic au fost fundamental alterate din cauza amenințării mereu prezente în interiorul clasei politice chiar dacă nu la scala celei din la mijlocul anilor `30.

Populația sovietică a asistat cu stupoare la procesele spectacol unde aproape toată componența nucleului original al partidului a fost constrânsă să mărturisească fapte abominabile pentru regim: erau spioni, dușmani ai poporului, sau au comis presupuse asasinate și în cele din urmă doreau distrugerea regimului sovietic. Prin procesele intentate nomenklaturii și execuțiile săvârșite, populația a conștientizat lipsa de protecție a fiecăruia, dacă însăși elita, numele marcante ale revoluționarilor de profesie, ajunseseră în malaxorul terorii. Pe bună dreptate, Kolakovski nota că acest climat de teroare generase un fel de paranoia universală, o lume monstruasă dar ireală în care toate criteriile anterioare, chiar și cele ale despotismului „obișnuit”, încetaseră de a mai fi aplicabile.

Actele regimului sovietic au fost constant legitimate de către propagandă prin intermediul superiorității ideologiei marxist-leniniste. Marxismul aplicat atât de Lenin cât și de Stalin și-a pierut din semnificația sa inițială: nu mai reprezenta un mijloc real de eliberare a proletarilor, cât un mod de justificare a violenței și terorii. Stalin considera că învățătura marxist-leninistă reprezenta un imperativ pe care care toți bolșevicii, indiferent de domeniul de activitate trebuie să-l asimileze: „Nu este nevoie ca un specialist în medicină să fie totodată și un specialist în fizică sau botanică și invers. Există însă o ramură științei pe care bolșevicii care lucrează în toate domeniile științei sunt obligați să o cunoască: este știința marxist-leninistă despre societate, știința legilor de dezvoltare a societății, știința dezvoltării revoluției proletare, a legilor dezvoltării construcției socialiste, a victoriei comunismului. Un leninst nu poate fi numai specialist în știința pe care și-a ales-o, el trebuie să fie totodată om politic și să participe la viața socială, un om care se interesează în mod viu de destinul țării sale, care cunoaște legile de dezvoltare ale societății, care știe să folosească aceste legi și tinde să ia parte activă la conducerea țării”. Mitul științei născut în secolul al XIX-lea reînvie și este adus constant în spațiul public pentru a sta martor la făurirea socialismului în Uniunea Sovietică. Utilizarea propapagandei în combinație cu teroarea va fi exportată după 1944 și în țările ajunse sub cupola Uniunii Sovietice. Abia în 1953, odată cu dispariția lui Stalin, gradele terorii scad din intensitate. Iar la nivelul elitei se încheie un pact prin intermediul căruia își iau angajamentul să nu mai utilizeze metodele staliniste în înlăturarea oamenilor politici, cum s-a întâmplat în perioada marii terori, dar și după.

Democrațiile populare, copiile Uniunii Sovietice

Uniunea Sovietică a fost un produs al primului Război Mondial. A doua conflagrație mondiala dat ocazia colosului de la Răsărit să-și lărgească sfera de influență în Europa Centrală și de Est. Deși visul lui Lenin de a extinde revoluția proletară în statele occidentale nu s-a îndeplinit, Stalin a prelungit puterea sistemului bolșevic în țările aflate în curs de dezvoltare din vecinătatea Uniunii Sovietice, impunându-le regimuri de democrație populară. În toate statele din Europa Centrală și de Est, cu excepția Cehoslovaciei, partidele comuniste în perioada interbelică au fost scoase în afara legii din cauza politicilor antistatale pe care le susțineau. Ele erau perfect subordonate Moscovei prin afilierea la Internaționala a II-a (Comintern) în regulamentul căreia era stipulată obligativitatea respectării deciziilor conducerii de la Moscova. O bună parte din primele elite ale partidelor comuniste locale și-au găsit sfârșitul în perioada Marii Terori cand au fost chemați la Moscova, încarcerați, judecați și apoi executați. În cazul românesc sunt cunoscute exemplele lui Marcel Pauker sau Alexandru Dobrogeanu Gherea. Din dorința controlului total asupra compartimentelor sistemului bolșevic și implicit al oamenilor loiali, fenomenul epurărilor și-a găsit ecoul și în cadrul partidelor frățești. Prin eliminarea primei generații de cadre și înlocuirea ei cu elemente aservite a fost ratată posibilitatea existenței unor voci critice în interiorul acestor partide.

Spre deosebire de Uniunea Sovietică, unde a existat o revoluție socialistă, în țările din Europa Centrală și de Est, regimul socialist a venit odată cu Armatele Roșii și s-a impus cu ajutorul terorii și propagandei. Singura excepție de la regulă a fost Iugoslavia. Firește teroarea nu a fost imediată, s-a așteptat momentul oportun în care s-au stabilit sferele de influență și s-au încheiat tratatele de pace, apoi drumul a fost liber pentru punerea în aplicare a sovietizării. Noile regimuri instaurate au fost denumite democrații populare, un concept destul de ambiguu dar care venea ca un răspuns necesar la noua situație politică și ideologică. Cel de-al doilea Război Mondial a fost câștigat în numele democrației contra nazismului, or, utilizarea termenului de dictatură populară era destul de sensibil în media internațională în condițiile eliberării recente a țărilor de sub o dictatură. Pe de altă parte, avem o problemă și la nivelul teoretizării ideologice a cărei importanță am subliniat-o anterior. Statele din regiune nu au fost martorele unei revoluții de tip socialist spre deosebire de Rusia sovietică, familiarizată cu o astfel de experiență, urmată de un război civil. În condițiile în care Uniunea Sovietică a avut de parcurs pași dificili pentru a ajunge la socialism, nu era posibil ca acesta să fie instaurat deodată în alte state, ar fi fost o contradicție în termeni. Astfel, s-a ajuns la instrumentalizarea conceptului de democrație populară, în fond o copie a sistemului sovietic cu mici diferențieri survenite datorită conjuncturii istorice.

Diferența esențială a constat în incapacitatea de a impune imediat monopolul partidului unic. După sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial, în regiune au început să reapară partidele politice democrate a căror existență nu putea fi suprimată atâta timp cât Uniunea Sovietică se afla în tratative cu Aliații. S-au format astfel coaliții de guvern sau „fronturi populare” așa cum mai erau denumite, în care partidele comuniste vizau ministerele-cheie: Ministerul de Interne pentru a le asigura controlul asupra poliției și serviciilor secrete alături de controlul presei, prin autorizațiile de apariție; Ministerul Justiției care avea în sarcina sa controlarea epurărilor, tribunalelor și judecătorilor; Ministerul Agriculturii, care controla reforma agrară, și putea scoate în evidență rolul partidului în împroprietărirea țăranilor. Reprezentanții partidelor comuniste s-au infiltrat deținând poziții importante în comitetele de judecare a crimelor de război săvârșite de naziști, în comisiile regionale și în sindicate. Coalițiile au reprezentat doar o etapă pentru accesul comuniștilor la putere în condițiile în care partidele acestora erau o minoritate insignifiantă în zonă, neputând cere monopolul asupra politicii și administrației.

În ajutorul elitei locale de partid au venit agenții sovietici cu experiența lor în implementarea sistemului stalinist. Ei erau curelele de transmisie ale directivelor secrete ce urmau să fie duse la îndeplinire în numele poporului. Așa cum reiese din documentele de arhivă, Stalin avea în planurile sale transformarea statelor din Europa Centrală și de Est în sateliți ai Uniunii. Aceast deziderat nu putea fi exprimat direct după terminarea războiului pentru că atrăgea criticile Aliaților și a membrilor comunității politice din țările vizate. Astfel, ei au acționat prudent ajutați de propagandă pentru a masca realele intenții, iar când momentul le permitea făceau următoarea mutare care îi ducea tot mai aproape de planul lor de preluare deplină a puterii. Prin tehnica de manipulare au intrat în scenă inițial cu modelul fronturilor populare; apoi au trecut la următoarea etapă, cea a regimurilor de democrație populară, pentru ca odată acceptată această favoare din partea statelor occidentale, să se impună sistemul sovietic.

Alianțele temporare cu entități politice adverse nu contraveneau principiilor ideologice leniniste. Lenin însuși a creionat partidul ca o organizație politică secretă și conspirativă. Fiind o organizație stabilă, centralizată, în posesia doctrinei absolute, pentru care își păstrează identitatea și specificitatea, ea poate să încheie alianțele cele mai îndrăznețe. Coalițiile, pactele de neagresiune, renunțarea la unele revendicări, toate acestea intrau în categoria leninistă a compromisului: „Numai cine nu este sigur de el însuși se poate teme de alianțe vremelnice, fie chiar și cu oameni nesiguri; niciun partid politic n-ar putea exista fără asemenea alianțe”. Alianțele au durat în toate statele aflate în spatele cortinei de fier până în 1948, după această dată nu mai găsim niciun partid democratic în ecuația puterii deoarece ele au fost dizolvate și scoase în afara legii. Partidele-satelit subordonate total partidului comunis, au fost tolerate și au luat parte chiar și la guvernare cu scopul de a arăta exteriorului imaginea unui sistem cu adevărat democratic și pluralist. Dar după cum bine remarca Giovanni Sartori, a lua parte la distribuirea posturilor nu înseamnă a participa la împărțirea puterii.

Semnele terorii au apărut după anul 1945 când vocile opozanților comuniști au început să fie cenzurate direct sau prin violențe, calomnii ori procese. Procesul politic a fost primul instrument utilizat împotriva conducătorilor altor partide care nu făceau parte din categoria „colaboraționiștilor”. Cu toate acestea, eticheta de fascist sau nazist a fost pusă tuturor acelora care nu erau de acord cu marionetele Kremlinului, inclusiv opozițiilor democratice. Procesele au început în țările foste aliate ale Germaniei (Ungaria, România, Bulgaria), sub oblăduirea directă a Armatei Roșii. Un alt mijloc au fost Comisiile Aliate create în 1944 funcționând până în 1947, unde militarii sovietici dețineau majoritatea putând să-și impună punctul de vedere. De asemenea, populațiile au fost implicate în procesul „epurărilor naționale” care au avut un caracter specific în această regiune în momentul sosirii Armatei Roșii. Comisarii politici și seviciile speciale ale acesteia-SMERSCH și NKVD- s-au angajat la o epurare din temelii. În special în statele care trimiseseră trupe pe front împotriva Uniunii Sovietice, Ungaria, România, Slovacia, sute de mii de persoane au fost deportate spre Gulagul sovietic.

Poziția partidelor comuniste din Europa Centrală și de Est s-a consolidat în timp cu ajutorul dat de către agenții Moscovei și de asemenea, prin intermediul Armatei Roșii care era cantonată în teritoriul acestora cu misiunea de a păzi aplicarea conform planurilor a directivelor date de către elita sovietică. Deși acțiunile lor erau evidente, partidele comuniste susțineau în mod oficial promisiunea unor alegeri democratice, respectul pentru drepturile omului și toleranță democratică. Că nu a fost așa, istoria ne-a dovedit-o: locul alegerilor libere a fost ocupat de alegeri trucate unde opțiunile cetățenilor au fost preschimbate în interesul comuniștilor, drepturile omului au fost înlocuite cu voința discreționară a membrilor instituțiilor de represiune, iar toleranța democratică a dispărut din practica vremii făcând loc epurărilor, încarcerărilor, proceselor publice și execuțiilor.

Abandonarea măștilor democrației și intervenția directă în noile sfere de influență s-a realizat după încheierea tratatelor de pace. La 5 iunie 1947, Senatul American a ratificat Tratatele de pace cu Bulgaria, România, Ungaria, Finlanda și Italia, în ciuda avertismentelor diplomaților americani de la Sofia și București. În primele două țări enumerate, intervenția sovietică a fost mai puternică din cauza faptului că ambele s-au aflat în război contra Uniunii Sovitice dar și pentru că partidele politice locale erau insignifiante atât ca număr, dar și ca influență. Imediat după ratificarea tratatelor, elita de la Kremlin a semnalat abandonarea definitivă a căilor naționale spre socialism. Exista un singur model care trebuia urmat și acesta se găsea în experiența Uniunii Sovietice prin îndrumarea sa directă. Abaterea de la tipar era considerată o erezie care cerea sancțiuni pe măsură. Noul curs a însemnat intensificarea luptei internaționale de clasă și implicarea directă a Moscovei în politica internă și externă a statelor aflate în lagărul socialist. El a fost definitivat prin înființarea Biroului de Informații al Partidelor Comuniste și Muncitorești (Cominform) în urma unei întâlniri secrete desfășurate în septembrie 1947 în Polonia, la Szklarska Poreba cu reprezentanții partidelor frățești.

Dezideratul lui Stalin în privința țărilor din Europa Centrală și de Est a fost să reproducă în teritoriile controlate forme de guvernare și organizări sociale similare cu cele din Uniunea Sovietică. La fel ca în Rusia bolșevică, în țările din spatele cortinei de fier a început distrugerea elitelor, și nu doar a celor politice, pentru că interesul lor era să înfăptuiască schimbări radicale în toate palierele: politice, sociale, culturale sau economice. Nimic din ce însemna vechea societate nu trebuia să rămână în picioare, totul trebuia dărâmat și reclădit conform ideilor compilate ale celor trei corifei: Marx, Lenin Stalin, cu portretele cărora cetățenii erau obligați să defileze în semn de recunoștință pentru ingineria socială și politică la care erau martori. După 1948, republicile populare au adoptat constituții create conform modelului sovietic din 1936 unde era ratificată noua ordine; au instituționalizat parlamente formale cu rolul de a legifera în mod „democratic” politicile opresive; au făcut paradă cu drepturile și libertățile pe care teoretic fiecare cetățean le deținea dar care nu puteau fi exercitate fără riscul de a fi sancționat cu ani de închisoare. În atmosfera de teroare generalizată în care sistemele de valori au fost complet răsturnate, noile credințe erau impuse cu ajutorul unui instrument foarte bine cunoscut și experimentat de către sovietici, propaganda. Cu ajutorul său, copiii erau îndoctrinați încă de mici în privința superiorității Uniunii Sovietice, istoria era schimbată, cultura de asemnea, prin proslăvirea realismului socialist.

Un factor determinant în operațiunea de controlare totală a societății a fost închiderea ermetică a granițelor, niciun om sau obiect neputând ieși sau intra în zona deținută de sovietici fără controlul prealabil al autorităților În interiorul unei astfel de zone închise, puterea era singura care putea să decidă ce anume aveau dreptul să cunoască cetățenii dintr-o țară a socialismului real datorită științei marxist-leninste a adevărului. Evident și aici bolșevicii și-au impus viziunea maniheistă asupra lumii pe fondul Războiului Rece. Lumea era împărțită între buni (Uniunea Sovietică și sateliții săi) și răi (Statele Unite ale Americii și celelalte țări capitaliste). Informațiile care circulau în interiorul societăților comunizate trebuiau să certifice că în tot ceea ce întreprind comuniștii reușesc pentru că au de partea lor adevărul ideologic și consimțământul maselor de muncitori, în opoziție cu statele capitaliste aflate în crize perpetue. Orice victorie a partidului comunist, era o victorie în numele păcii.

Prima fisură în interiorul blocului socialist a apărut destul de devreme în 1948 când Tito, conducătorul Iugoslaviei a fost eliminat din Comintern. Poziția lui Tito se diferenția de a celorlați comuniști din țările Europei Centrale și de Est. El făcuse parte în al doilea Război Mondial din grupul partizanilor iugoslavi lupând contra naziștilor. Legimitatea sa venea din interor și nu era adusă de către tancurile Armatei Roșii. În același timp, după preluarea puterii el a fost un stalinist înverșunat folosind metodele liderului de la Kremlin în propria țară, însă tocmai aceasta a fost problema: a depășit prin ambiția sa previziunile Moscovei. Partidele comuniste mai mici trebuiau să-i calce pe urme Uniunii Sovietice dar nu era indicat să i-o ia înainte. Prin dorința de autonomie limitată și de neamestec al Uniunii în problemele interne, Tito a atras mânia liderului suprem. Un astfel de gest reprezenta un act de trădare a intereselor clasei muncitoare și a principiilor internaționalismului marxist-leninist. Curajul de a se desprinde de Moscova în momentul în care aceasta era mai mult decât puternică a fost posibil datorită legitimității pe care Tito a avut-o în interiorul țării, și a faptului că nu datora nimic liderului de la Kremlin, așa cum se întâmpa de pildă cu elita comunistă din celelalte țări aflate în lagărul socialist. El se putea baza pe un partid numeros, pe propriile sale forțe armate și pe sprijinul unei mari părți a populației. Nu întâmplător Stalin a desemnat pe cel mai aservit dintre vasalii săi, pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, să citească raportul „PCI în mâinile unor asasini și spioni”, în cadrul consfătuirii Cominformului de la București.

„Trădarea” lui Tito a pus în funcțiune motoarele propagandei care îl dezonorau zilnic pe cel care până mai ieri ocupa poziția de prieten al Uniunii Sovietice. El era cel care se „vânduse” occidentului, imperialiștilor, capitaliștilor sau puterilor fasciste cum erau denumite statele democrate. Și împotriva acestora s-a aplicat o rețetă similară: până nu demult Statele Unite ale Americii, Franța, Anglia au fost aliați ai Uniunii Sovietice în a doua conflagrație mondială. După terminarea războiului și semnarea tratatelor de pace, aceste țări erau catalogate în presa vremii ca fasciste sau naziste, când tocmai împreună au luptat împotriva unui dușman comun. Tactica era veche în regimul bolșevic obișnuit să se debaraseze cu ușurință de proprii susținători și apoi să-i eticheteze în modurile cele mai fanteziste și lipsite de realitate. Dincolo de propaganda care lua amploare împotriva lui Tito, mai exista o fațetă a acestui eveniment: decizia de a face curățenie în interiorul partidelor frățești. Și unde putea să se găsească cel mai bun exemplu de urmat în acest caz decât în stalinismul sovietic. Stalin vroia să prevină orice posibil derapaj de tipul lui Tito și de aceea s-au început verificările, epurările și procesele politice publice în care liderii marcanți ai partidelor din Europa Centrală și de Est au fost judecați și executați. A fost practic o a doua decimare a partidelor din această zonă, după ce o bună parte din figurile comunismului local au căzut victime epurărilor din anii 1930. Între 1949 și 1951 principalii actori ai proceselor politice au fost membrii elitelor naționale comuniste care s-au aflat în propriile țări în perioada războiului: Koci Lowe, Traicho Kostac, Gomulka și Rajk. Legitimitatea lor era dată de participarea în mișcarea de partizani, în contrast cu noua elită comunistă adusă de tancurile sovietice.

Tot acum se instituie și politica de loialitate deplină față de URSS și înlăturarea oricărui curent naționalist considerat a fi o erezie, o abatere de la dogma internaționalistă. Se dorea prevenirea coagulărilor și inițiativelor la nivel local din dorința de a controla totul. Patriotismul a fost înlocuit cu dragostea față de Uniunea Sovietică, patria proletarilor, idee utilizată pentru îndoctrinare încă din școală. Noua teză sovietică, transcrisă în ziarul Cominformului era că „atitudinea față de Uniunea Sovietică reprezintă cheia adevărului internaționalist proletar pentru toți comuniștii. Naționalismul este astăzi principalul pericol în calea construcției cu succes a noului sistem statal”. Istoria fiecărei țări a fost rescrisă tocmai pentru a demonstra apropierea acestora de Rusia de-a lungul timpului, iar datele istorice locale au fost înlocuite cu cele sovietice, ele trebuind fi sărbătorite cu ardoare de fiecare dată. Vedem cum mitul Uniunii Sovietice a fost exportat în țările din spatele cortinei de fier pentru a schimba mentalități și sisteme de valori. Când populația nu se dovedea suficient de docilă la îndemnele propagandistice, elitele vasale Moscovei foloseau celelalte instrumente: deportările, tortura fizică și psihică, închisorile, munca forțată.

Eliminarea tuturor adversarilor politici nu a însemnat încheierea procesului de consolidare a puterii în țările-satelit. Privirea a fost îndreptată către societatea civilă susceptibilă prin valorile promovate de a fi un dușman al ordinii socialiste. Partidul a eliminat diferențele de opinii din dorința de a fi singurul deținător al puterii și al adevărului. Victimele au fost alese dintre deținătorii posturilor cheie în organismele societății civile: biserică, ordine religioase, sindicate, scriitori, organe de presă. Mediul academic, intelectualii au fost la rândul lor decimați dacă nu au prezentat la timp ofrandele noii puteri politice și nu au acceptat superioritatea ideologiei marxist-leniniste. În toate țările aflate în spatele cortinei de fier au fost create departamente de Propagandă și Agitație cu scopul de a conduce campaniile de spălare a creierelor, similare celor deja testate în Uniunea Sovietică. Lozincile și sloganele propagandistice au sufocat societatea în drum său către așa-zisul „viitor luminos”.

În domeniul economic, prinicipiile sovietice au fost implementate în zonă prin adoptarea sistemului economie de comandă. În toate țările s-au format Comisii ale Planificării de Stat iar principalele mijloace de produție au fost naționalizate. O dată cu adoptarea acestor principii s-a dat startul la industrializarea forțată și la reorientarea către industria grea. Întocmai ca în Uniunea Sovietică au fost trasate planurile cincinale. Agricultura a urmat și ea exemplul sovietic prin programul de colectivizare în care proprietățile private ale țăranilor au fost luate și trecute în patrimoniul statului. Prin intermediul Gospodăriilor Agricole Comune, țăranii deveneau dependenți de stat și implicit mult mai ușor controlabili. Justificarea teoretică pentru campania de colectivizare a fost oferită de teoria leninistă cu privire la alianța dintre clasa muncitoare și țăranii săraci, văzută ca bază socială pentru „dictatura proletariatului”.

Consolidarea puterii între 1948-1953 s-a realizat prin intermediul terorii și al propagandei. Principala carență a elitelor locale din țările-satelit a fost lipsa lor de legitimitate. Singurul conducător care a avut legitimitate în interiorul propriei țări a fost Tito, dar așa cum am văzut el s-a desprins de sub aripa URSS și a decis să urmeze calea către un alt tip de comunism, opus celui promovat de Moscova, în care muncitorii puteau exercita controlul direct asupra obiectivelor de producție. În schimb celelalte elite din blocul sovietic nu-și permiteau o astfel de atitutidine, dimpotrivă, cu cât teroarea era mai aprigă în propriile țări și ura populației se simțea în atmosferă, cu atât obediența făță de Kremlin a fost mai puternică. Epurările se făceau în toate straturile societății cu scopul de a elimina vărfurile și de a instaura egalitatea deplină. Așa cum am observat, nici în interiorul partidelor nu era loc de discuții, adevărul era unul singur iar el venea de la liderul suprem. Aceasta a fost situația în toate partidele comuniste. Nu întâmplător, Milovan Djilas a făcut următoarea observație pertinentă: „Dacă faci parte din Partidul Comunist, nu durează mult până începi să-ți sacrifici convingerile și să-ți castrezi propria conștiință”.

Gradele terorii au început să scadă după moartea lui Stalin care a dat startul disputei în jurul succesiunii politice. De departe momentul cel mai zguduitor în interiorul blocului sovietic a fost prezentarea Raportului Secret în 1956 de către Hrusciov în care a fost condamnat cultul personalității lui Stalin. Problema destalinizării era foarte delicată însă văzută ca o necesitate daca se dorea avansarea din punct de vedere politic și economic al statelor socialiste. Să nu uităm că entuziasmul apărut inițial la un număr mic de persoane care susțineau avântul regimului în depășirea țărilor occidentale a pierit destul de repede când ajutate de Planul Marshall tot mai multe state oocidentale se repuneau pe picioare și intrau în normalitate. Greșeala majoră pe care a făcut-o Hrusciov a fost că a condamnat actele de violență împotriva propriei birocrații de partid, a credincioșilor puși în slujba marxism-leninismului.

Nu se amintea deloc de milioanele de oameni morți în timpul foametei organizate în Ucraina sau despre milioanele de cetățeni deportați în cele mai vitrege zone ale Uniunii Sovietice, despre țăranii care s-au opus colectivizării sau țapii ispășitori condamnați pentru erorile industrializării. Numărul lor a fost cuantificat în cadrul raportului Pospelov care a stat la baza raportului prezentat de către Hrușciov în cadrul celui de-al XX-lea Congres al PCUS. Raportul Pospelov consemna că de la finalul războiului civil (1921) și până la moartea lui Stalin (1953), un număr de 4 060 000 de persoane au fost condamnate de tribunalele excepționale ale poliției politice, dintre care 799 473 la pedeapsa cu moartea. Victimele acestea nu contau, importantă era doar reabilitarea membrilor de partid căzuți în vâltoarea terorii staliniste. Chiar și așa, Raportul a zguduit din temelii sistemul sovietic provocând o instabilitate a partidelor comuniste conducătoare în țările-satelit.

Peste tot s-a pus problema destalinizării iar elitele politice dedicate întru totul lui Stalin au început să se teamă că-și vor pierde pozițiile câștigate prin intermediul obedienței. Ecoul s-a făcut simțit însă cu precădere în Polonia și în Ungaria unde a avut loc o adevărată revoluție. Revoluția Ungară din 1956 a venit să demonstreze fragilitatea sistemului sovietic. Două grupuri sociale s-au dovedit a fi susținăroarele cele mai devotate ale revoluției, lucru care a atras îngrijorarea conducătorilor comuniști: clasa muncitoare și tineretul. Ambele grupuri erau considerate preferatele sistemului comunist și în consecință erau frecvent utilizate de propagandă pentru a câștiga legitimitate. Iată că tocmai aceste categorii unde trebuia să apară „omul nou” și nu „omul revoltat” au pus pe gânduri elitele comuniste. Pe de altă parte, Revoluția din Ungaria a mai avut o însemnătate care ține de capacitatea Uniunii Sovietice de a-și menține, chiar și cu forța, vasalii și de a-și proteja propriul imperiu. Succesorul lui Hrusciov, Brejnev nu a mai atacat problema destalinizării, dimpotrivă a reinstaurat o parte din trăsăturile stalinismului, controlul autoritar centralizat și represiv, nomenclatura privilegiată și supremația birocrației de stat, cu excepția terorii de mare intensitate, cum a denumit-o Stephane Courtois. Teroarea de o intensitate mai mică, dar constantă în eficiență, a rămas pe tot parcursul existenței statelor comuniste ca un organ vital în supraviețuirea sistemului. Sfârșitul comunismului în Europa Centrală și de Sud-Est în anul 1989 s-a desfășurat pe fondul refuzului lui Gorbaciov de a trimite Armata Roșie și utiliza teroarea în țările din spatele cortinei de fier. În doar câteva săptămâni un sistem aparent infailibil s-a prăbușit după ce elementul său de bază, teroarea, nu a mai jucat un rol central.

România sub umbrela Uniunii Sovietice. Considerații preliminare

La 23 august 1944, România a trecut de partea Aliaților în cadrul celui de-al doilea Război Mondial. Schimbarea realizată cu scopul de a scoate țara din criza în care se afla a adus pe scena politică un partid aflat până atunci de 20 de ani în ilegalitate, Partidul Comunist din România (PCdR). Totodată, România a intrat iremediabil în sfera de influență a Uniunii Sovietice, fapt desăvârșit de facto odată cu anul 1948. Cine era însă Partidul Comunist din România, această marionetă a Moscovei la București? Istoria Partidului Comunist din România începe în anul 1921, o dată cu sciziunea Partidului Socialist din România și afilierea PCdR la Internaționala a III-a. Ei au fost susținătorii fanatatici a instaurării modelului sovietic de dictatură proletară și în nou formata Românie. Din anul 1924, PCdR s-a aflat în ilegalitate, fiind interzis de către guvernul liberal sub acuzația de „acțiuni anti-românești” după evenimentele de la Tatar-Bunar din Basarabia. Pe tot parcursul perioadei interbelice PCdR a fost subordonat Cominternului și s-a situat într-o poziție critică față de alipirea Basarabiei, Bucovinei, Cadrilaterului și a Transilvaniei la România. Subordonarea față de URSS și discursul antinațional adoptat au dus la arestarea sau refugierea în Uniunea Sovietică a membrilor partidului. Elita inițială a comunismului autohton și-a găsit sfârșitul chiar în „Patria Proletarilor” în timpul Marii Terorii alături de mentorul lor, liderul marcant al Cominternului, Cristian Racovski.

În anul 1944, odată cu intrarea Armatei Sovietice în București, Partidul Comunist din România iese din ilegalitate și numără aproximativ 1000 de membri. La acel moment, conducerea partidului comunist era scindată în trei grupări: cei care au fost arestați și cei care au operat în ilegalitate fără a fi prinși- Gheorghiu-Dej, Gheorghe Apostol, Iosif Chișinevschi; liderii comuniști care s-au refugiat la Moscova înainte de război pentru a evita arestările- Ana Pauker, Vasile Luca, Leonte Răutu; veterani ai mișcării comuniste care au rămas în timpul războiului în România, unde au activat în ilegalitate: Ștefan Foriș, Constantin Pârvulescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Iosif Rangheț. Ascensiunea partidului pe scena politică și preluarea treptată a puterii, susținut de Uniunea Sovietică, s-au realizat în conformitate cu principiile leniniste care conchideau că puterea putea fi cucerită prin sprijinul direct și masiv al unei puteri străine.

În etapa de pre-comunizare a țării, 1944-1948, la fel ca în toate celelalte cazuri din Europa Centrală și de Est, comuniștii au fost nevoiți să împartă guvernarea cu alte partide din cauza rolului minoritar pe care îl aveau pe scena politică. Avantajul lor a fost însă că au deținut portofoliile cheie din guverne, susținuți fiind în cererile lor de trimișii Moscovei la București aflați într-o poziție relevantă în Comisia Aliată. Pe de altă parte, planurile lui Stalin pentru această zonă începeau să fie puse în practică pentru a pregăti preluarea deplină a puterii. Clauzele Convenței de Armistițiu semnate la 12 septembrie 1944, ofereau sovieticilor o arie de manevră lărgită în afacerile interne ale țării, nu atât prin conținutul lor, cât prin modul de interpretare. Pe baza lor, sovieticii și-au impus autoritatea în toate palierele societății românești, controlând presa și celelalte mijloace de informare ale opiniei publice, centrele de detenție, instituțiile administrației locale și centrale. Insituțiile de supraveghere și coerciție, Siguranța, poliția și jandarmeria au fost lipsite de posibilitatea de a acționa independent și în concordanță cu legea. Trimișii Moscovei în România au acordat tot sprijinul PCdR în vederea neutralizării și apoi eliminării opoziției democratice cu scopul de cucerire totală a puterii în stat. Totodată, la 12 noiembrie 1944 a fost înființată Asociația română pentru strângerea legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS) cu scopul de a difuza metodele și conținutul propagandei sovietice printre mediile intelectuale.

Amestecul direct al Kremlinului în politica internă a țării s-a datorat poziției fragile a PCdR care nu se dovedea suficient de puternic în a a-și impune dominația în România. Partidul a fost un intrument mult mai docil și mai ușor de manevrat din cauza periferiei duble în care se afla: în raport cu Moscova și în raport cu societatea autohtonă. Abia o dată cu afirmarea noului statut al partidului în viața politică, numărul membrilor nu mai putea rămâne infim, din acest motiv, la Conferința Națională a PCdR din octombrie 1945 s-a fixat un plan care avea în vedere „ridicarea numărului membrilor de partid în raport cu creșterea influenței partidului”. În perioada 1944-1948, numărul membrilor de partid a crescut de la 1000 la 793 351 (exceptând noii membri veniți în urma fuziunii cu PSDR). În recrutarea de noi membri nu s-a respectat principiul leninist al înscrierii individuale în partid, acestea s-au facut pe liste, în bloc. Din dorința de a atrage cât mai mulți membrii în partid s-a ajuns la stadiul de a se realiza întreceri între organizații în această problemă.

După preluarea puterii depline de către Partidului Muncitoresc Român (denumire dată după fuziunea PCdR cu PSDR), scopurile sale au fost: consolidarea noii poziții si aservirea completă a țării față de interesele puterii suzerane sovietice. Opoziția politică a fost eliminată după intentarea proceselor și trimiterea în închisori a liderilor, a membrilor marcanți sau chiar a simpatizanților care nu vroiau să se dezică de propriile crezuri. Dar moartea politică nu era suficientă în accepția comuniștilor, ea trebuia însoțită de torturi, umilințe și în cele din urmă de dispariția fizică. La fel ca în celelalte țări-satelit teroarea s-a instaurat pentru a înlocui lipsa de legitimitate a partidului și a noilor elite văzute ca un corp străin din cauza aservirii intereselor țării în fața Uniunii Sovietice. Vechile valori și instituții au fost eradicate prin atacuri violente: din școli și universități au fost eliminați profesor eminenți, bisericile au fost epurate, religia romano-catolică interzisă din cauza legăturii cu Scaunul Papal, istoria a fost rescrisă de așa-ziși specialiști precum Mihai Roller. Distrugerea falselor valori „burghezo-naționaliste”, eradicarea analfabetismului și redistribuirea echitabilă a capitalului au fost cuvintele minime pentru modernizare în stil comunist.

Din perspectiva temei abordate, anul 1948 a reprezentat pentru propaganda comunistă începutul unei perioade propice propriei manifestări, ea având ca resorturi, pe lângă propriul aparat propagandistic și instituțiile statului ajunse sub dominația puterii comuniste. În vederea atingerii scopurilor sale, propaganda nu a avut exclusiv un caracter ofensiv, materializat în monopolul strict asupra presei, radiodifuziunii și a tuturor organizațiilor, ea a avut și un caracter defensiv prin mecanismele cenzurii. Cenzura a avut ca sarcină verificarea și anihilarea oricărui tip de informație care contravenea intereselor guvernării comuniste. În anul 1948 s-a tipărit un catalog de 524 de pagini, la care s-a adăugat un supliment de 75 de pagini, cuprinzând peste 10.000 de titluri de lucrări interzise. Lucrările interzise au fost grupate în anumite biblioteci, în așa-numitele „fonduri speciale”. Fondul de Stat al Cărții primea și transmitea reglementări privind fondurile retrase și eliminare pentru comasare. În catalogul din anul 1957 al Fondului Special al Bibliotecii speciale de Stat se găseau chiar și lucrări semnate de Gheorghiu-Dej și Leonte Răutu scoase din circuitul public deoarece nu mai erau dezirabile din punct de vedere ideolologic.

Pentru a semnala importanța propagandei pentru regim trebuie precizat că o structură importantă în cadrul Partidului Muncitoresc Român o reprezenta Secția Propagandă și Agitație. Aceastră structură în interiorul partidului nu era un element cu specific autohton, ea se întâlnea în cadrul tuturor partidelor comuniste, deținând responsabilitate la toate nivelurile, până la celula de bază. Inițial, după formarea PMR la 23 februarie 1948, Secția de Propagandă și Agitație a purtat numele de Direcție și s-a aflat la modul nominal sub conducerea Anei Pauker, în fapt ea era condusă de Iosif Chisinevschi împreună cu adjunctul său, Leonte Răutu. Secția de Propagandă și Agitație a suferit mai multe schimbări în perioada celor patru ani analizați. În cadrul Plenarei a V-a C.C. din 23-24 ianuarie s-a decis transformarea Direcției în Secția de Propagandă și Agitație, care a devenit a doua secție ca relevanță în cadrul nomenclatorului general al secțiilor, imediat după Secția Organelor Conducătoare de Partid, Sindicale și de Tineret.

Menționăm acest detaliu important pentru a releva de la început rolul important care i s-a dat propagandei în activitatea comunistă. În conformitate cu acesta, Secția s-a ocupat cu problemele propagandei de partid, ale muncii ideologice, ale muncii de partid în diferite sectoare ale vieții culturale și ale agitației politice de masă. Aria de cuprindere a sectoarelor în interiorul Secției a fost extrem de vastă și diversificată, fără a scăpa nicio activitate din cadrul societății: Propaganda; învățământul de partid; Agitația; Presa; Știința; Învățământul public; Literatura și arta; Munca cultural-educativă; Edituri; Sectorul evidenței cadrelor. Secția Propagandă și Agitație și-a avut corespondenții săi în toate domeniile, dar și pe întreg teritoriul țării – de la nivelul comitetelor regionale până la cele de plasă. Așa cum remarca pe bună dreptate Ghiță Ionescu, protipendada Secției Propaganda și Agitație chemată să traseze liniile directoare ale activității intelectualității, a preluat de la grupul moscovit și cel autohton „orientarea cea mai rea”. De la gruparea moscovită a adoptat neîncrederea față de cultura românească și orientarea anti-occidentală alături de dezideratul ca intelectualitatea să aibă din acel moment drept unică sursă de inspirație izvoarele culturii sovietice jdanoviste. De la gruparea autohtonă a preluat suspiciunea față de intelectualitate, care prin însăși structura ei era marcată de tendințe autonome și instincte liberal mic-burgheze. Reîntoarcerea la valorile locale la începutul anilor 1960 nu se va face dintr-un sentimentalism național, ci din rațiuni strict politice cerute de nevoia de legitimitate a liderilor autohtoni după îndepărtarea de Moscova. De-sovietizarea a fost un mecanism de conservare a elitelor comuniste românești prin însușirea și manipularea simbolurilor patriotice.

Pe tot parcursul perioadei 1948-1965 scopul propagandei a fost de a susține acțiunile întreprinse de elita politică. Fie că a fost vorba de stalinizare, cum s-a întâmplat în perioada ceea mai cruntă a anilor 1948-1953, sau de apărare voalată a principiilor stalinismului după Raportul Secret a lui Hrușciov, ori de o oarecare liberalizare în scopul dobândirii legitimității față de populație la începutul anilor `60, propaganda a fost instrumentul care a răspuns cerințelor protipendadei. Dincolo de structurile pe care le-am amintit anterior, cel mai bine putem analiza propaganda atunci când ea este pusă în aplicare. Vom vedea pe parcursul cercetării cum propaganda a fost instrumentul la care s-a apelat atunci când s-a dorit schimbarea sistemelor de valori, naționalizarea, industralizarea, colectivizarea, implementarea unei viziuni maniheiste asupra lumii, tot atâtea operațiuni diversificate a căror scopuri finale aveau un numitor comun: crearea unei societăți comuniste cu o elită atotputernică și cetățeni ușor manevrabili.

Capitolul II- Evoluția învățământului de partid în zona Ialomița Călărași

Importanța învățământului ideologic

Instaurarea regimurilor comuniste a însemnat pentru țările din sud-estul Europei o perioada de schimbări dramatice care s-au produs inclusiv la nivelul conștiinției umane. Urmând exemplul sovietic, conducătorii noilor regimuri au fost interesați de reeducarea populației, de schimbarea sistemelor de valori și credințe cu scopul formării „omului nou”. Reeducarea s-a putut realiza prin mai multe metode interconectate. Teroarea fost una din metodele eficiente pe care regimul comunist le-a utilizat pentru a umple vidul creat de absența legitimității. Prin înlocuirea legitimității cu teroarea sistemul totalitar a creat o cultură politică a terorii. Teroarea era omniprezentă, atomiza societatea, izola indivizii și în final dizolva orice posibilă rezistență. Ea a avut în perioada comunistă și o funcție educativă, aceea de a modela conștiința „omului nou”, care se reflecta prin servitutea în fața sistemului și în repudierea valorilor trecutului. Reeducarea nu s-a realizat doar prin teroare, ea fiind o metodă limitată care în timp putea duce la eliminarea populației opresate. Tocmai din acest motiv a fost nevoie de persuasiune și îndoctrinare, elemente cheie în convingerea maselor asupra adevărului ideologiei marxist-leniniste și a justeții acțiunilor regimului. Pentru ca persuasiunea să-și atingă scopul final, adică îndoctrinarea, a fost nevoie de profesioniști. Școlile de partid au fost delegate cu instruirea și perfecționarea propagandiștilor și agitatorilor trimiși apoi pe teren.

Analiza învățământului de partid este relevantă pentru studiul nostru deoarece ne prezintă modul în care era instruit activul de partid. De asemenea, reprezintă și o oglindă care dă seama de importanța pe care elita locală o acorda propagandei în funcție de numărul școlilor, cercurilor existente pe teritoriul raionelor și a felului în care ele își desfășurau activitatea. Paralel cu învățământul de stat a fost creat învățământul de partid cu scopul de a forma cadre capabile, care după absolvire erau puse în funcții de răspundere în structurile partidului și instituțiile statului. Școlile de partid au fost destinate îndoctrinării cadrelor pentru a susține ideologia comunistă și a o propaga la nivelul maselor. Acest tip de învățământ avea menirea de a ridica nivelul ideologic al membrilor de partid „în spiritul devotamentului față de internaționalismul proletar, în spiritul devotamentului față de democrația populară și socialism, în spiritul urii neîmpăcate împotriva provocatorilor de război și a uneltelor lor, împotriva claselor exploatatoare, a celor care răspândesc zvonuri, împotriva acelora care caută să împiedice construirea socialismului în țara noastră”. Vladimir Tismăneanu considera că, alături de Securitate, învățământul de partid a livrat elementele terorizante ale regimului, prin monotonie și demagogie, care au conferit, printre altele continuitate și stabilitate dictaturii comuniste.

Școlile de partid asigurau cunoașterea ideologiei marxist-leniniste ascensiunea socială a unor categorii de persoane dispuse să propage ideile în numele regimului. Absolvirea unor astfel de școli reprezenta un permis către obținerea de funcții de conducere în aparatul politic din întreprinderi, administrație și armată. Mihai Dinu Gheorghiu oferă o perspectivă multiplă asupra lor într-o radiografie realizată școlilor de partid. În primul rând, ele reprezentau locurile unde era elaborată și transmisă ideologia marxist-leninistă în conformitate cu viziunea oficială a sistemului asupra ideilor marxist-leniniste. Pe de altă parte, profesorii și cercetătorii aveau sarcina de a redacta discursurile oficialităților partidului. Din perspectiva sociologiei educației, Mihai Dinu Gheorghiu consideră școlile de partid instituții de învățământ speciale prin atributele diferite pe care le dețineau: ele erau în același timp școli politice, școli populare ( prin modul de recrutare și prin caracterul de masă al învățământului de partid) și școli de elită.

Învățământul de partid din noile republici democrat-populare a fost creat în conformitate cu modelul sovietic. În Uniunea Sovietică, școlile de partid au apărut cu precădere după Revoluția din Octombrie când în marile orașe au fost organizate cursuri de scurtă durată cu scopul de a pregăti propagandiști și cadre ale puterii sovietice. Aceste cursuri au reprezentat debutul unui sistem de îndoctrinare continuă a membrilor de partid care s-a perfecționat în timp. În iunie 1918, a fost înființată printr-un decret special Academia Comunistă, care includea la începuturile sale teoreticieni socialiști precum Kautky sau Aller, excluși ulterior. Ea a fost creată inițial de Pokrovski ca un centru pentru teoreticieni în vederea pregătirii cursurilor. În anul 1931 Academia Comunistă era compusă din 11 Institute, divizate în 77 de Secții și 16 Societăți științifice. Academia a funcționat până în februarie 1936 când a fost desființată printr-o decizie a Comitetului Central și a Consiliului Comisariatului Poporului. Bunurile și toți angajații au fost integrați în structura Academiei Sovietice de Științe.

În anii 1920 școlile de partid au început să funcționeze la nivelul regiunilor unde existau cursuri pe durată de un an, la nivelul provinciilor unde erau cursuri pe durată de șase luni și la nivelul districtelor unde erau amenajate cursurile de patru luni. Una dintre cele mai cunoscute școli a fost Universitatea Comunistă Sverdlov, înființată inițial pentru a ține cursuri de 10 zile pentru instructori, care apoi s-au prelungit succesiv la 3 săptămâni, 3 luni, 6 luni și în final s-a ajuns la ciclul de 4 ani. Dacă o instituție de acest tip dovedea că satisface o nevoie importantă pentru regim, comuniștii o implementau și în alte regiuni fără a ține seama de condițiile materiale, de lipsa de cadre sau costuri. După ce au observat succesul Universității Sverdlov, elita bolșevică a înființat pe tot teritoriul Uniunii Sovietice universități comuniste. Un program de instruire a membrilor de partid în perioada de construcție pașnică a socialismului a fost stabilit la Congresul al X-lea al PCUS din 1921. Membrii de partid au fost parte a procesului de educare în cadrul cursurilor de Istorie a Partidului și marxism-leninism pe toată perioada NEP-ului. În 1925, la sfârșitul perioadei de reconstruție, existau 179 școli de partid la nivelul districtelor, 67 la nivelul provinciilor cu un total de 26000 de studenți. Școlile de partid au fost clasificate și în funcție de caracterul lor mai generalist, școlile doctorale purtând numele de institute de științe sociale, organizate separat de școlile centrale sau superioare ale partidului; școli specializate în cercetarea istoriei și a economiei: institute de marxism-leninism (istoria mișcării muncitorești, a partidelor comuniste, istoria filosofiei marxist-leniniste), institute economice.

Dintre universități, cea mai faimoasă era Universitatea Comunistă Sverdlov din Moscova unde erau încadrați anual între 900 și 1500 de studenți. Celebritatea i s-a datorat în mare parte faptului că elita partidului susținea aici cursuri și împărtășea studenților viziunea asupra construcției comunismului. Printre profesori s-au numărat Lenin care a susținut cursuri de Teoria Statului în anul 1919, Buharin care a predat cursuri de Economie politică și Stalin care a ținut prelegeri despre leninism. Inițial cursurile aveau o durată de 3 ani, care cuprindeau 2 ani de studiu general și un an de specializare. În primii doi ani, erau predate studenților materii de științe sociale: Economie politică, Leninism, Istoria Partidului Bolșevic, Istoria mișcărilor revoluționare, Construcția socialismului în URSS și cursurile de bază în științele naturale și administrație. Anul de specializare era dedicat practicii într-o anumită ramură din administrație, pedagogie comunistă sau jurnalism. Din anul 1931 cursurile au fost extinse pe o perioadă de 4 ani. Universitățile comuniste erau accesibile membrilor cu o vechime de 5 ani în partid și o practică de minim 3 ani în uzină. Printre criteriile de selecție erau menționate cunoștințele de matematică și de științe politice conforme cu rigorile partidului.

Din nevoia de cadre și de control social au apărut în Uniunea Sovietică Institutele Profesorilor Comuniști. În cadrul Congresului al XIII-lea al PCUS din anul 1934 s-a constatat că în majoritatea Institutelor de Învățământ Superior catedrele erau ocupate de profesori burghezi. Scopul Institutelor era de a produce cât mai mulți profesori specializați în comunism într-un timp scurt. În conformitate cu instrucțiunile date de Comitetul Central către Comisariatul Învățământului, predarea științelor sociale trebuia să se afle sub îndrumarea profesorilor bolșevici, iar specialiștii care nu erau comuniști trebuiau să lucreze sub controlul comuniștilor. Printr-o astfel de mișcare, un profesor bolșevic se situa pe o treaptă superioară tuturor lectorilor non-comuniști dintr-un institut. În anul 1932 se semnala existența unui număr de 12 Institute de Pregătire a Profesorilor Comuniști în întreaga Uniune Sovietică cu peste 3000 de studenți. Baza de recrutare o constituiau muncitorii care reprezentau 60% dintre numărul studenților. În Institute erau predate cursuri de economie, marxism-leninism, istorie generală, istoria partidului, etc.

Reorganizarea și eficientizarea școlilor de partid a fost impulsionată de primul plan cincinal a lui Stalin din 1928. Elementele de bază ale sistemului de învățământ de partid conceput de Stalin au constat în centralizarea controlului, o strânsă coordonare cu nevoile industriale sovietice, eliminarea cursurilor de științe sociale și înlocuirea cu lecții de ideologie marxist-leninistă. De asemenea, s-a pus accentul pe verificarea atentă a recrutării viitorilor cursanți. În primii ani de colectivizare a agriculturii, în cadrul școlilor erau pregătiți în special propagandiști și secretari de partid din mediul rural. Odată cu industrializarea, școlile de partid aveau sarcina de a-i instrui în spiritul comunist pe membrii clasei muncitoare de încredere pentru regim. În septembrie 1932, universitățile comuniste au fost reorganizate printr-o decizie a Comitetului Central și transformate în Școli Înalte de Agricultură Comunistă. Comitetul Central justifica această schimbare prin „creșterea spectaculoasă a agriculturii socialiste pe scară largă care necesită lucrători calificați în conducerea partidului”.

Pentru programa școlilor de partid un moment semnificativ a fost publicarea în anul 1939 a Istoriei Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, un Curs scurt redactat de o comisie patronată de Comitetul Central. Stalin a fost autorul capitolului al IV-lea, „Materialismul dialectic și istoric”, „în care era expusă versiunea omologată a concepției despre lume a partidului”. Cursul scurt a fost redactat imediat după ce Marea Teroare a încetat, iar partidul era populat cu figuri noi și obediente care i-au înlocuit pe vechii bolșevici eliminați în perioada terorii. Atât în Uniunea Sovietică, dar și în țările transformate în democrații populare, Cursul scurt a fost intens popularizat în rândul cetățenilor, iar cunoașterea sa minuțioasă era o obligativitate de care trebuiau să se achite toți propagandiștii și lectorii școlilor de partid, deoarece reprezenta sursa cea mai autorizată de interpretare a marxism-leninismului. Între 1938 și 1953, peste 42 de milioane de exemplare ale Cursului scurt au fost emise în 301 edituri și 67 de limbi.

În cadrul manualului de istorie oficială a partidului, două personaje apăreau în rolul principal: Lenin și Stalin. În scopul legitimării puterii, Stalin era considerat discipolul cel mai apropiat a lui Lenin. Vechii tovarași care l-au ajutat pe Lenin să construiască partidul, să înfăptuiască Revoluția din Octombrie, să întemeieze statul sovietic, fie nu au fost mentionați, cazul cel mai bun, fie au fost catalogați drept trădători, sabotori, deviaționiști de la ideologia marxist-leninistă. Kolakowski vedea în Cursul scurt nu doar o lucrare de istorie falsificată, „ci o puternică instituție socială, unul dintre cele mai puternice instrumente ale controlului minților de către partid, o unealtă de distrugere atât a gândirii critice, cât și a amintirilor societății despre propriul trecut”.

După al doilea Război Mondial a fost înființată printr-o decizie a Comitetului Central, Academia de Științe Sociale a Comitetului Central al PC (b) US. Ea se afla sub apanajul Departamentului de Agitație și Propagandă și reprezenta cea mai înaltă instituție de profil dedicată pregătirii teoretice și ideologice a membrilor de partid și a persoanlului asociat. În cadrul Academiei funcționau mai multe departamente: economie politică, economie și politică ale guvernelor străine, științe politice și drept, istoria Uniunii Sovietice, istorie generală, drept internațional, relații internaționale, Istoria Partidului Comunist Bolșevic, materialism dialectic și istoric, istoria Rusiei și filosofie occidentală, logică și psihologie, literatură și arte. Durata cursurilor oferite de Academie era de trei ani dintre care primii doi ani erau dedicați pregătirii generale iar ultimul an pregătirii dizertației pe un subiect ales în prealabil de student.

Candidații care doreau să fie adimiși în cadrul Academia de Științe Sociale trebuiau să îndeplinească anumite cerințe: să fie absolvenți de studii superiore, să aibă experiență în partid, în munca de propagandă, să aibă experiență pedagogică și capacitatea de a redacta lucrări științifice. Limita de vârstă era de 40 de ani iar dosarele de candidatură erau trimise către Departamentul de Propagandă și Agitație a Comitetului Central. Decizia finală cu privire la admiterea studenților revenea tot Departamentului de Propagandă și Agitație.

Necesitatea școlilor de partid se poate argumenta prin nevoia de reproducere și perfecționare a cadrelor. Acest sistem a fost introdus după terminarea celui de-al doilea Război Mondial în țările aflate în spatele Cortinei de Fier. Funcțiile școlilor de partid au fost de a îndoctrina și a forma cadre care capabile să susțină și să popularizeze politicile regimului: naționalizarea, industrializarea și transformarea socialistă a agriculturii. Educația politică își aducea aportul său și la înlocuirea sistemului de valori centrat acum pe accentuarea superiorității Uniunii Sovietice în toate ramurile.În România, din cauza lipsei de experiență, au fost invitați inițial profesori sovietici să predea în noile școli, iar viitorii pedagogi au fost trimiși la Moscova pentru a acumula cunoștințe și a învăța cum funcționează sistemul. În anul 1947, exista o rețea de școli de partid compusă din: Școala Superioară de Partid (6 luni), Școala Centrală de Cadre (4 luni), Școala Centrală de Gazetari (3 luni), Școala Centrală în Limba Maghiară (6 luni); Școala Centrală pentru Activiste; Școala Centrală pentru Activiștii tineri (2 luni) și 21 de școli de cadre județene.

Dacă la începutul regimului comunist învățământul de partid avea trei laturi importante: școli de partid permanente, școli serale, studiu individual, complexitatea sa a crescut în timp fiind organizat pe trepte: elementar, mijlociu și superior. O dată cu anul 1948 s-a introdus anul școlar în învățământul de partid ceea ce însemna că toate școlile, cursurile și cercurile de partid începeau să funcționeze și își încheiau activitatea la aceeași dată. Sistematizarea învățământului de partid a avut loc în același an în care învățământul public a fost reformat, adică subordonat partidului și pus în slujba propriilor interese. În practică, învățământul de partid a sustras învățământului clasic funcția de a promova în diferite nivele de comandă ale societății pe indivizii destinați să conducă.

Învățământul de partid elementar cuprindea mai multe componente. Cercurile de politică curentă se caracterizau prin faptul că se desfășurau pe lângă organizațiile de bază ale partidului și cuprindeau masa comuniștilor și activul celor fără de partid cu puține cunoștințe politice și ideologice în scopul de a-i ajuta să facă în mod organizat primii pași pe drumul ridicării nivelului lor politic și ideologic, pregătindu-i în felul acesta pentru a putea fi încadrați în cercuri și cursuri de partid mai înaintate. În aceste cercuri, sub conducerea unui propagandist, erau dezbătute probleme de politică curentă internă și externă. Cu alte cuvinte, propagandistul oferea cursanților interpretarea oficială a partidului asupra oricărui fenomen și le oferea grila de gândire. Principala metodă de lucru în cercurile de politică curentă o constituia citirea de către propagandiști a unor broșuri simple privind politica partidului sau situația internațională. Broșurile erau tipărite periodic la Editura pentru literatură politică. Activitatea acestor cercuri se desfășura o dată pe lună timp de 1-2 ore.

La sate au funcționat și cercurile de lectură care aveau ca scop însușirea liniei politice a partidului de către marea masă a membrilor de partid. Cursurile de partid serale funcționau în întreprinderi și instituții, aveau o durată de 5 luni și cuprindeau un număr de 21 de lecții. Cursanții nu erau scoși din producție, după absolvire ocupau funcții de răspundere în organele de partid ale întreprinderilor și instituțiilor și în aparatul de stat. Cursurile serale de la sate se adresau țăranilor membrii de partid. În programă aveau cuprinse 10 lecții care se țineau o dată pe săptămână. Cursurile pentru activul de partid de la sate se organizau în perioada de iarnă în toate regiunile țării în scopul pregătirii cadrelor pentru organizațiile de partid sătești și pentru aparatul de stat de la sate (secretari ai organizațiilor de partid, președinți de GAC-uri). Cursurile aveau o durată de 3 săptămâni și cuprindeau 20 de lecții.

Propagandiștii erau pregătiți în cabinetele de partid înființate începând cu anul școlar 1949-1950, unde se desfășurau conferințe, consultații și se dădeau lămuriri suplimentare celor care studiau individual marxism-leninismul. În vederea informării operative a cabinetelor de partid și a seminariilor permanente de propagandă, Secția Propagandă și Agitație avea sarcina de a publica lunar un „Buletin informativ”, în cadrul căruia se prezentau lucrări noi apărute în domeniile economic, politic, filosofic și istoric. Tot în cadrul „Buletinului…”, erau publicate integral articole propagandistice din presa sovietică, indicații bibliografice, materiale din „experiența pozitivă a cabinetelor de partid și a propagandiștilor”.

Pe următoarea treaptă se afla învățământul de partid mijlociu care cuprindea: cercurile de studiere a Istoriei PC (b) al URSS care funcționau cu scopul însușirii bazelor marxism-leninismului de către activiștii de partid. Studiul istoriei PC (b) al URSS era eșalonat pe doi ani. Ele se adresau celor care nu au trecut prin școlile de partid, dar aveau o bază politică, cât și celor care au frecventat școlile, în felul acesta continuându-și studiile. Principala metodă de lucru în cercurile de studiere a Istoriei PC (b) al URSS o constituia studiul individual al istoriei pe baza unor lucrări ale clasicilor marxism- leninismului, a hotărârilor de partid, a cursului scurt de istorie a PCUS și discuțiile în cerc. În ajutorul celor ce studiau în aceste cercuri se făceau expuneri și consultații asupra unor teme mai grele sau de importanță majoră la momentul respectiv, după aprecierea comitetelor raionale și orășenești de partid. Membrii cercurilor se întruneau pentru discuții de 2 ori pe lună. Cursurile de partid de 3 luni funcționau pe lângă comitetele județene/regionale de partid, cursanții fiind scoși din producție pe timpul studiului. Cursurile au devenit principalele catalizatoare de cadre medii ale partidului, absolvenții fiind plasați în funcții de răspundere. Școlile medii de partid aveau o durată de 6 luni și funcționau în principalele centre ale țării: București, Cluj-Napoca (în limba maghiră), Timișoara, Iași, Craiova, Galați, Brașov, Constanța, Ploiești și Târgu-Mureș (în limba maghiară). Absolvenții se regăseau în aparatul C.C., în aparatul comitetelor regionale și de raion ale partidului, organizațiile de masă și aparatul de stat.

Ultima treaptă a învățământului de partid era cel superior care cuprindea universitățile și școlile serale de marxism-leninism, create pe lângă comitetele județene/regionale de partid în vederea „ridicării nivelului politic și ideologic al cadrelor de bază din aparatul de partid, al cadrelor de conducere din aparatul de stat, al vârfurilor administrative ale întreprinderilor de stat, ale organizațiilor de bază” fără însă a-i scoate din producție. Universitatea de partid „Ștefan Gheorghiu” avea funcția de a pregăti cadre de răspundere pentru partid, pentru organizațiile de masă și aparatul de stat. Admiterea se făcea pe baza unor examene la limba română, geografie, constituția RPR și bazele marxism-leninismului, care trebuiau învățate din Cursul scurt de istorie a PC (b) US. În general, existau în fiecare an aproximativ 150 de studenți, la cursurile de zi care aveau o durată de 3 ani și aproximativ 100 de studenți la fără frecvență, unde durata era de 4 ani.

Școala superioară de științe sociale „A.A. Jdanov” a avut inițial funcția de școală de lectori cu o durată de 6 luni, apoi a fost transformată în 1949 în școală superioară de științe sociale cu durata de doi ani având două secții: secția de propagandă și cea de presă. Școala era condusă de Direcția de Propagandă și Agitație, al cărui șef era și directorul școlii și avea două categorii de profesori: din afara școlii și profesori permanenți. Recrutarea studenților se făcea din rândurile activiștilor de partid cu pregătire politică și noțiuni de cultură generală. Instituția a fost fondată cu scopul de a educa noua generație de comuniști care nu au trecut prin experiența ilegalității sau a luptei antifasciste. Școlile superioare de partid aveau ca sarcină pregătirea de cadre teoretice pentru instituțiile centrale ale partidului, pentru conducerea învățămantului de partid, conducători și profesori ai școlilor de partid, lectori și conferențiari pentru cadrele de științe sociale din învățământul superior public, conducători ai secțiilor de propagandă ale publicațiilor centrale, redactori ai revistelor ideologice pentru organizațiile de partid.

Activitatea și controlul învățământului de partid intrau în sarcina a două secții din aparatul CC al PMR. Secția organelor de conducere de partid, sindicate și de UTM se ocupa de formele învățământului de partid care aveau drept scop pregătirea și perfecționarea cadrelor de partid. Secția Propagandă și Agitație se ocupa de formele de masă ale învățământului de partid, care nu presupuneau scoaterea din producție a cursanților. Recrutarea cursanților pentru toate formele învățământului de partid se afla în sarcina comitetelor județene/regionale de partid, care trebuiau să asigure o compoziție muncitorească de 80-85% în școli. Persoanele recrutate trebuiau să fie în special muncitori calificați, cu vârstă de până la 38 de ani, „cu prestigiu în ochii maselor, cu trecut bine verificat și gata să se sacrifice pentru interesele clasei muncitoare”.

Formarea de cadre loiale și disciplinate a fost o necesitate imediată cauzată de explozia numerică pe care a suferit-o Partidul Comunist din România în perioada 1944-1948. De altfel, trebuie să avem în vedere faptul că anul 1948 a reprezentat debutul perioadei de verificare și restructurare a proaspătului înființat Partid Muncitoresc Român sau etapa de consolidare a regimului revoluționar cum o denumește Kenneth Jowitt. Din perspectiva lui Jowitt în acest stadiu, „efortul partidului se îndreaptă către crearea unui nucleu al noului sistem politic și al noii comunități politice, într-o formă făcută să prevină ca forțele socio-culturale existente diseminate să exercite o influență necontrolată și nedorită asupra formării și evoluției instituțiilor, valorilor și practicilor promovate de partid”. În această etapă partidele comuniste nu mai sunt preocupate să-și demonstreze capacitatea de a recruta noi membrii, ci, dimpotrivă, „elita partidului încearcă să-și maximalizeze izolarea față de societate, să obțină loialitatea indivizibilă a cadrelor sale, prin reducerea nucleelor de referință la unul singur – partidul reprezentat de conducerea sa”. Soluția de insularizare față de societate a fost adoptată și de către protipendata autohtonă în 1948. În vederea punerii sale în practică, într-o primă fază s-a folosit metoda de epurare și închidere a porților, apoi a controlării drastice a înscrierilor în partid și implicit a admiterilor în învățământul de partid.

Selectarea elevilor pentru școlile de partid s-a realizat cu mai mare atenție prin utilizarea criteriilor politice și de clasă. Din perspectiva lui Stelian Tănase formarea cadrelor trebuia sa atingă mai multe obiective. În primul rand îndoctrinarea, care s-a tradus prin însușirea ideologiei marxist-leniniste, aceasta fiind unul din elementele care îi departajau pe membrii de partid de restul societății și asigura deopotrivă un grad mai ridicat de coeziune internă. Elita de la București era interesată de profesionalizarea cadrelor. Până la momentul respectiv selecția a fost aleatorie, iar cei care au intrat în aparat erau muncitori și țărani cu un nivel minim de instruire și educație politică care nu puteau face față cerințelor regimului. Tănase are în vedere lupta de putere din interiorul PMR și opțiunea lui Gheorghiu Dej de a selecta un corp de cadre loiale pe care le-a amplasat după absolvirea cursurilor în strucrurile partidului la toate nivelurile. Pe de altă parte, chiar și după verificările și epurările din partid, membrii de partid erau în continuare slab pregatiți, jumătate dintre ei fiind nevoiți în 1949 sa urmeze forme intensive de învățământ politic elementar.

Problemele învățământului de partid au persistat, în ciuda faptului că atât la nivel central cât și local, a existat o preocupare constantă în privința profesionalizării cadrelor, a măririi numărului de cursanți și a selectării lor riguroase. În periodicul Lupta de clasă în cadrul unei evaluări a anului școlar 1951-1952 se atrăgea atenția asupra nivelului ideologic scăzut în cadrul învățământului de partid. „Nu rare sunt cazurile când lecțiile și seminariile, consultațiile se fac la un nivel teoretic scăzut. Tezele teoriei marxist-leniniste nu sunt întotdeauna studiate în mod aprofundat. Unii propagandiști îi obișnuiesc pe tovarășii din cercuri și cursuri să învețe pe de rost diferite date și evenimente istorice, fără a-i obișnui să studieze marxism-leninismul ca o călăuză în acțiune, fără a lupta pentru însușirea conținutului ideologic al lecțiilor din programele de studiu”. În continuarea articolului se recomanda ca învățământul de partid să fie considerat o parte integrantă a muncii de partid în ansamblul său și nu o muncă de campanie de care comitetele trebuiau să se ocupe la începutul și la sfârșitul anului. Se recomanda ca educarea marxist-leninistă a membrilor de partid și a cadrelor de partid să fie privită ca o sarcină fundamentală pentru comitetele regionale, orășenești și ale organizațiilor de bază.

Învățământul de partid în zona Ialomița-Călărași- aspecte generale

În cazul zonei Ialomița-Călărași pentru perioada studiată regăsim cu preponderență activând învățământul elementar și mijlociu de partid. În primii ani învățământul de partid a fost marcat de deficiențe sistematice sesizate prin intermediul documentelor analizate. În analiza nostră vom puncta problemele care existau în cercurile și cursurile desfășurate de-al lungul timpului dar și modul în care au fost ele corijate de către activiștii partidului. Pentru a fi un studiu concludent, vom avea în vedere într-o primă etapă creionarea unei viziuni de ansamblu asupra învățământului de partid din zonă, apoi ne vom îndreptat atenția către o aprofundare a cercetării prin analiza elementelor de bază care compuneau învățământul de partid: propagandiști, cursanți și implicit desfășurarea cercurilor și cursurilor. În ultima etapă, mergând pe ideea centrală a propagandei de partid care susține legarea învățăturilor primite de sarcinile practice ne vom apleca atenția asupra studierii modului în care învățământul de partid a ajutat sau nu la construirea socialismului.

Învățământul politic la nivelul zonei analizate a avut carențe semnalate periodic în documentele de partid în special în primii ani de după instaurarea regimului democrat- popular. Până în anul școlar 1957-1958, activitatea cercurilor și a cursurilor de partid era criticată în mod constant. În rapoartele de activitate erau consemnate eșecurile propagandei în îndeplinirea sarcinilor de îndoctrinare: „Comitetul Raional arată Conferinței că munca de propagandă constituie cea mai slabă verigă a muncii care nu a reușit să ridice conștiința multor membri de partid și a masselor”. Cauza eșecului se găsea în incapacitatea de a organiza cursurile conform planificărilor inițiale: „Comitetul Raional de Partid, deși a încadrat activiști din aparatul de partid, de stat și economic, precum și din organizațiile de massă în învățământul de partid, cursurile cu aceștia nu s-au ținut cu regularitate”. La debutul anului școlar era fixat un calendar de predare a lecțiilor însă datele erau decalate constant. Uneori lecțiile erau comprimate în încercarea de a ajunge cu ele la zi după ce conducătorii cercurilor erau criticați de superiori. La cercul de istorie PC (b) US din orașul Slobozia până la 30 decembrie 1950 studiul trebuia să ajungă conform graficului la capitolul III, paragraful 5-6. Dezideratul nu a putut fi respectat studiul situându-se abia la capitolul I, paragraful 4-5. Alteori nu se reușea parcurgerea ciclului de lecții până la încheierea anului școlar.

Cursanții erau la rândul lor dezinteresați de frecventarea periodică a cercurilor și cursurilor la care erau înscriși. De pildă, la cele două cursuri de politică curentă desfășurate în orașul Slobozia frecvența era de 30%. În mediu rural situația era și mai complicată din cauza nivelului scăzut de educație al celor recrutați dar și din cauza muncilor agricole în care ei erau angajați. La cursul seral din comuna Muntenii Buzău din 20 de elevi înscriși doar 7 frecventau cu regularitate cursul. Cauzele invocate frecvent de către decidenții locali pentru aceste deficiențe erau implicarea insuficientă a Secției de Propagandă și Agitație în controlarea desfășurării cercurilor și cursurilor și totodată dezinteresul organizațiilor de bază în mobilizarea cursanților pentru frecventarea formelor de învățământ unde erau înscriși. Birourile organizațiilor de bază aveau datoria de a se asigura că persoanele înregimentate într-o formă de învățământ o și frecventau. Existau cazuri dese ori semnalate în arhiva locală de partid în care organizațiile de bază nu își arătau interesul pentru realizarea atribuțiilor. Într-un document de partid din anul 1953 organizațiile de bază de la Sfatul Raional Slobozia, Industria locală erau criticate deoarece „birourile nu s-au preocupat de mobilizarea cursanților la învățământul de partid, lăsând această sarcină pe seama propagandistului. Or, se știe că răspunderea propagandistului se referă la pregătirea în bune condițiuni a lecțiilor ce le predă, la conducerea în cele mai bune condițiuni a seminarului, la controlul și ajutorul dat cursanților în luarea de notițe și la conspectarea materialului bibliografic”.

În primii ani ai învățământului politic în regiune era criticată pregătirea precară a lectorilor care aveau misiunea de a îi instrui pe propagandiștii conducători de cursuri și cercuri: „Pregătirea propagandiștilor la raion se face încă superficial- se observă lipsa de orientare în selecționarea celor care au sarcina de a pregăti propagandiștii”. Hibele determinau absența propagandiștilor la întrunirile fixate la centru și implicit în slaba pregătire a cursanților în cadrul lecțiilor ținute: „Avem cursanți care nu cunosc evenimentele internaționale și care nu pot combate interpretările dușmănoase a elementelor potrivnice regimului nostru de democrație populară”. Prin interpretare dușmănoasă a evenimentelor de pe plan internațional se înțelegea orice afirmație în care care nu era acordat suficient credit politicii pacifiste a URSS-ului. Propaganda dorea să inoculeze ideea că datorită stadiului avansat în care se afla Uniunea Sovietică pe calea spre comunism, a existenței în interiorul său a „oamenilor noi” luminați de gândirea marxist-leninistă, în planul relațiilor internaționale ea purta o politică de promovare a păcii, prosperității în contrast cu țările occidentale care promovau războiul și o stare de nesiguranță în lume. Odată cu trecerea timpului și cu dobândirea de experiență, pregătirea propagandiștilor s-a îmbunătățit prin acordarea unei atenții sporite organizării studiului teoriei marxist leniniste și politicilor partidului în domeniul construcției de partid, de stat și economic. Un pas important s-a produs în momentul cînd activiștii comitetelor raionale de partid au fost transformați în propagandiști. Pentru a face față noilor îndatoriri, ei au fost încadrați în formele superioare ale învățământului de partid.

Primilor ani ai învățământului de partid le-a fost caracteristică și o fluctuație mare a propagandiștilor. Lipsa lor de experiență, cunoștințele precare și dezinteresul în predarea la timp a lecțiilor erau motivele pentru care unii propagandiști erau schimbați din funcția pe care o deținerau. Când Secția de Propagandă și Agitație constata o slabă activitate în cadrul unei forme de învățământ nu aștepta terminarea anului școlar ci trecea la înlocuirea urgentă a propagandistului. Un astfel de caz exista, de exemplu, la cercul Scurtă Biografie a Tovarășului Stalin de la GAC Iazu unde până în luna ianuarie a anului 1952 propagandistul nu a predat decât o lecție, fapt ce determinat înlocuirea lui.

Instabilitatea existentă în primii ani în învățământul de partid a fost generată și de schimbarea anuală a propagandiștilor. În pregătirea anului școlar un moment cheie era verificarea corpului de propagandiști și înlocuirea celor indezirabili. Pentru a scoate în evidență schimbările majore făcute în corpul propagandiștilor vom exemplifica acțiunea de verificare a propagandiștilor realizată de Secția Propagandă și Agitație a raionului Slobozia în vara anului 1952. În anul școlar 1951-1952 pentru cercurile și cursurile din raion existau 88 de propagandiști. Toți au fost verficați imediat după încheierea anului școlar iar din totalul de 88 au rămas pe aceași poziție pentru următorul an doar 33 de propagandiști. 55 de propagandiști au fost fost eliminați din diverse motive: 4 ocupau funcția de secretari ai organizațiilor de bază; 8 nu corespundeau din punct de vedere al bagajului de cunoștințe politice pentru a preda; unui număr de 19 foști propagandiști nu li s-au găsit dosarele la raion; 2 au fost excluși din partid; un propagandist era plecat din raion. Pentru restul de 21 de foști propagandiști trecutul lor nu era în concordanță cu standardele impuse de regimul comunist: 9 erau acuzați că au făcut parte din mișcarea legionară; 6 au fost descoperiți că au fost decorați pe front în URSS fiind considerați pentru acest motiv „elemente dubioase”; o persoană a intrat în categora chiaburi; 3 erau fii de chiaburi și alți 2 au făcut parte din conducerea primăriilor în perioada regimului burghezo-moșieresc.

Epurarea anuală a propagandiștilor sub diferite pretexte a reprezentat un dezavantaj clar pentru școlile de partid deoarece ele erau lipsite de un corp de propagandiști cu experiență care să creeze stabilitate și continutitate. După cum vom observa, abia în a doua decadă a anilor `50 propagandiștii sunt înlocuiți mai rar și de obicei datorită avansării lor spre alte posturi. În acest context se formează un corp de propagandiști stabili și cu experiență suficientă astfel încât învățământul de partid se îmbunătățește.

Spre sfârșitul anilor 1950 învățământul de partid ajunge la nivelul maselor, nu se mai adresează doar unei minorități, o elită anume selecționată de decidenții partidului. În cadrul cercurilor și cursurilor de partid erau încadrate tot mai multe persoane pe măsură ce numărul membrilor de partid creștea continuu. Învățământul de partid, nu se mai adresa exclusiv membrilor Partidului Muncitoresc Român, ci erau admiși și oameni din afara partidului cu scopul de a fi primiți ulterior dacă dovedeau că îndeplinesc criteriile instituite de interpreții ideologiei marxist-leniniste. Spre deosebire de anul școlar 1952-1953, unde erau încadrați în învățământul de partid din raionul Slobozia a 1754 de persoane, în anul 1958-1959, într-un raion relativ similar ca dimensiune și populație, Fetești, erau integrați în sistemul de învățământ politic un număr dublu de cursanți, 3456. În criteriile de selecție, comitetul raional mergea pe linia îmbunătățirii compoziției sociale a cursanților. Dintre cei 3456 de tovarăși cuprinși în învățământ, 1535 erau muncitori care lucrau direct în producție, 160 muncitori promovați în diferite funcții din aparatul de partid, stat și economic iar 1251 erau țărani colectiviști care participau în mod regulat la munca din GAC-uri. Toți membrii și candidații de partid erau integrați în ansamblul învățământului de partid. Organizațiile de bază primeau indicații ca pe măsură ce primeau noi candidați de partid să-i încadreze în învățământul de partid, îndeosebi în cercurile de studiere a statutului și istoriei Partidului Muncitoresc Român. Interesul regimului s-a îndreptat tot mai mult către educarea comunistă a tinerilor. În perioada aceluiași an, 1958-1959, numărul tinerilor care frecventau cercurile și cursurile organizate de Comitetul Raional UTM Fetești era de 5443.

Creșterea numărului persoanelor încadrate în sistemul educațional nu reprezintă o specificitate a României democrat-populare. Ea doar urmează îndeaproape modelul sovietic.Trebuie să remarcăm că în aceași perioadă în Uniunea Sovietică, Hrusciov a avut în vedere o reformare a învățământului de partid care stipula printre altele și extinderea numărului de elevi. Pornind de la intenția de a include toți adulții într-un program politic educațional continuu, regimul Hrusciov a înlăturat distincția dintre cursanții membrii de partid și cei care nu erau membrii de partid. Astfel, numărul celor înscriși în sistemul educațional de partid a crescut de la 6.200.000 în anul școlar 1957-1958 la 36.000.000 în anul 1964-1965. De remarcat că în respectiva periodă 78% dintre elevii învățământului de partid nu erau membrii de partid.

Totodată, observăm și o diversificare a cercurilor si cursurilor susținute la nivel raional și o creștere a gradului lor de dificultate. De exemplu, în anul școlar 1958-1959, pe baza propunerilor făcute de organizațiile de bază se desfășurau pe cuprinsul raionului Fetești un număr de 15 cercuri de politică curentă unde erau încadrați 248 membrii de partid din rândul bătrânilor și a celor „cu puțină știință de carte”; 34 de cercuri pentru studierea Statutului PMR în care erau încadrați 76 membrii de partid, 506 candidați de partid și 209 oameni ai muncii fără de partid; 15 cercuri curs seral anul I și II de partid din care făceau parte 146 membrii de partid, 45 candidați și 130 oameni ai muncii fără de partid; 65 de cercuri de studiere a Istorie PMR unde erau încadrați 831 membrii de partid, 276 candidați și 377 oameni ai muncii fără de partid; 3 cercuri de economie politică din care făceau parte 38 membrii de partid, 8 candidați și 27 oameni ai muncii fără de partid; 3 cercuri de studiere a Istoriei PCUS unde erau cuprinși 51 membrii de partid, 1 candidat și 9 oameni ai muncii fără de partid; 2 cercuri de studiere a bazelor marxism-leninismului care erau frecventate de 8 membrii de partid, 3 candidați și 21 de intelectuali din rândul profesorilor și învățătorilor; 17 cercuri de economie concretă care funcționau la Depoul CFR Fetești și în cadrul GAS-urilor și SMT-urilor din cuprinsul raionului, unde erau înscriși 160 membrii de partid, 29 candidați și 153 oameni ai muncii fără de partid din rândul inginerilor maiștrilor, tehnicienilor și fruntașilor în producție.

Spre deosebire de anii anteriori, putem constata o creștere semnificativă a numărului cercurilor de studiere a Istoriei PMR, fapt ce ne indică necesitatea de legitimare a partidului, de câștigare a simpatiei în rândul populației prin intermediul unei istoriografii mitificate. Cercurile de studiere a istoriei PMR au fost înființate în anul 1954, ideologii partidului conisiderându-le o necesitate. Decizia lor a plecat de la premisa că una din cauzele care a contribuit la insuficienta înțelegere de către unii membrii și nemembrii a „caracterului creator al învățăturii marxist-leniniste”, „a bazelor științifice ale politicii partidului” a fost absența din programele învățământului de partid a unui curs de istorie a PMR. Introducerea în programă a cercurilor era prezentată ca un avantaj de care beneficiau cursanții deoarece le oferea posibilitatea de a înțelege pe deplin principiile marxist-leniniste și acțiunile partidului: „Studierea istoriei PMR este un mijloc important de luptă împotriva dogmatismului și bucherismului în însușirea teoriei marxist-leniniste; cadrele și membrii de partid vor putea să înțeleagă mai bine aplicarea creatoare de către partidul nostru a învățăturii lui Marx- Engels- Lenin- Stalin și a experienței PCUS, vor putea înțelege fundamentul teoretic al hotărârilor și rezoluțiilor partidului și necesitatea luptei pentru înfăptuirea lor”.

În antiteză, remarcăm cum a scăzut simțitor numărul cercurilor de Istorie a PCUS, 3 comparativ cu 17 câte erau la nivelul anului 1952-1953. De asemenea, nu mai întâlnim cercuri de studiere a biografiei lui Stalin, lucru de înțeles după unda de șoc a Congresului al XX-lea al PCUS din 1956. Totodată au fost eliminate și cercurile de studiere a biografiei lui Lenin. În locul lor s-a optat pentru studiul sistematizat și la un nivel mai avansat al ideologiei marxist-leniniste.

Creșterea numărului de cercuri de economie concretă se încadra în tendințele naționale ale învățământului de partid. În argumentarea afirmației reliefăm înmulțirea cercurilor de economie concretă de la 500 câte existau la nivel național în 1955-1956 la 3000 în anul școlar 1957-1958. Numărul cursanților încadrați în această formă de învățământ a crescut simțitor de la 4000 la 70000. Creșterea numărului de cercuri de economie se poate pune pe seama relansării programului de industrializare, anunțat la Plenara CC al PMR din 26-28 noiembrie, care implica atragerea mai multor grupuri socio-profesionale în îndeplinirea acestui deziderat al regimului. Cadrele și membrii de partid aveau datoria de a studia problemele economice, teoretice și practice, îndeosebi cele legate de dezvoltarea industriei, a agriculturii și a schimbului de mărfuri între oraș și sat. În cadrul cercurilor de economie, propagandiștii trebuiau să știe să îi lămurească pe membrii de partid și activul fără de partid asupra modurilor de ridicare a productivității muncii, inportanța reducerii prețului de cost și a respectării regimului de economii. Având în vedere politica de socializare a agriculturii și de consolidare a gospodăriilor colective se impunea în mod deosebit sarcina însușirii problemelor agrotehnice și zootehnice, problemelor luptei pentru sporirea recoltelor la hectar sau a măririi productivității animalelor. Pe de altă parte, creșterea numărului de cursuri de economie politică se încadrează în noua orientare politico-ideologică stabilită la Moscova. După anul 1956 și reforma învățământului de partid din Uniunea Sovietică accentul a fost pus pe economia politică în detrimentul îndoctrinării cu ideologia marxist-leninistă.

Într-un articol apărut în periodicul Lupta de clasă, ideologul Vasile Mușat atrăgea atenția organelor și organizațiilor de partid să supravegheze ca aceste forme de învățământ să nu se transforme într-un studiu abstract al unor probleme teoretice de economie politică. În același timp era necesară combaterea tendințelor practiciste de transformare a cercurilor de economie concertă în consfătuiri de producție. Cursanții trebuiau ajutați să studieze și să înțeleagă problemele teoretice de economie politică și de economie concretă, politica economică a PMR, „în strânsă legătură cu sarcinile practice care stau în fața întreprinderii socialiste, industriale și agricole în care aceștia lucrează”. Îndatorirea organizațiilor de bază, considera ideologul, era de a asigura la aceste cursuri prezența unor teme teoretice, de a indica bibliografia necesară pentru dezbaterea problemelor economice în acord cu teoria economică marxist-leninistă și de a asigura legarea temelor de politică economică de practica construcției socialiste.

Atenția partidului s-a îndreptat și asupra unor grupuri de oameni care au stârnit în special suspiciune și anume intelectualii. După evenimentele care au marcat anul 1956, elita comunistă a conștientizat că pericolul pentru regim putea veni din mediile intelectuale care aveau capacitatea de a atrage alături de ei și pe tineri. Asupra intelectualilor s-au exercitat presiuni: au fost cercetați, marginalizați, epurați sau închiși. Cum însă violența nu putea fi răspunsul tuturor problemelor prin care regimul trecea, perusasiunea a fost instrumentalizată deopotrivă. Pentru a-i îndoctrina și a fi mai ușor manevrabili, inteleghenția locală care a dat semne de servitute față de sistem a fost trecută prin filtrul învățământului de partid. Învățământul politic al cadrelor didactice era organizat pe baza instrucțiunilor Ministerului Învățământului și Culturii și a indicațiilor date de comitetetul regional. Deoarece persoanele în fața cărora se adresau propagandiștii partidului aveau un bagaj superior de educație și cultură, pregătirea și seminarizarea propagandiștilor era realizată de Secția de Învățământ și Cultură și de seminarul permanent al comitetului raional de partid.

Datorită lecțiilor de socialism științific, filosofie marxistă și de economie decidenții de partid constatau o creștere a nivelului politic și ideologic în rândul cadrelor didactice care la rândul lor asigurau educația politică pionierilor. În multe școli inocularea noului sistem de gândire se făcea organizat în cadrul orelor de dirigenție sau a șezătorilor organizate în mod obișnuit joia și vinerea la care participau și părinții. Aici învățătorii și profesorii, transformați în propagandiști ai partidului, vorbeau despre trecutul glorios al poporului în lupta pentru câștigarea libertății democratice în fruntea căreai se afla, bineînțeles Partidul Comunist din România sau despre eroii clasei muncitoare, noile exemple de urmat pentru tânăra generație. Tot cu aceste ocazii li se aduceau la cunoștință situația evenimentelor interne și internaționale, interpretate conform normelor impuse de la centru prin scoaterea în evidență a luptei partizanilor păcii, a țărilor socialiste în frunte cu Uniunea Sovietică, pentru menținerea și consolidarea păcii, în antiteză cu statele occidentale prezentate ca susținătoare ale conflictelor permanente.

În cercurile și cursurile de partid au fost integrați și membrii instituțiilor de coerciție și control ale statului pentru a îmbina mai bine în activitatea lor represiunea cu propaganda. Într-un raport informativ al Comitetului Raional de Partid Urziceni, era consemnată atenția acordată lucrătorilor din Miliție, Securitate, Justiție și Procuratură în vederea trimiterii la școlile politice. În vederea îmbunătățirea cunoștințelor politice și ideologice, cadrele din justiție erau înscrise într-un cerc de tip superior aflat sub îndrumarea Comitetului Raional. Secretarii birourilor organizațiilor de bază din Miliție și Securitate erau trimiși la școala de partid de un an.

Femeile au fost și ele incluse în sistemul învățământului de partid cu scopul de a primi educația socialistă cuvenită poziției pe care mare parte dintre ele o ocupau în noua societate: mame și implicit educatoare pentru noua generație dar și muncitoare în industrie sau gospodării agricole colective. Noii deținători ai puterii în România după anul 1948 au preluat din modelul sovietic perspectiva egalității între sexe prin care înțelegeau dreptul femeilor la muncă. În anii 1950, observăm în discursul public o eroizare a femeilor proletare care practicau profesii tradițional masculine și care erau răspătite pentru depășirea planului. Femeile au fost promovate din rațiuni de stat și nu din rațiuni care țineau de necesitatea și dorința lor de emancipare. Factorii obiectivi care făceau necesară promovarea socială a femeilor erau legați de planurile de dezvoltare economică a noilor conducători care aveau în vedere o puternică dezvoltare industială a țării. Noua postură în care femeia se afla în urma eliberării ei prin muncă era departe de ceea ce propaganda oficială a partidului dorea să inoculeze. Situația reală era aceea a unei duble aserviri, în câmpul muncii și în lupta cotidiană pentru supraviețuirea familiei într-o economie sărăcită de planurile de industrializare forțată. Avem practic două tipuri de gandire care se întrepătrund, cel comunist care susține „emanciparea femeii prin muncă” dar în același timp și o gândire patriarhală care situează femeia în zona domestică alături de sarcinile aferente acesteia. Din întâlnirea celor două tipuri de gândire a rezultat o condiție precară a femeilor în perioada comunsită deși statul a preluat o parte din obligațiunile ei casnice.

La nivelul anului 1960, Comitetul Raional al Femeilor sub îndrumarea Comitetului Raional de Partid Fetești, au organizat în toate cele 41 de gospodării colective cursuri de îndrumare care cuprindeau 1560 de femei. În conducerea acestor cercuri erau selecționate și promovate prin grija organizațiilor de bază „cele mai bune femei din rândul tovarășelor intelectuale și ale colectivistelor cu perspectivă de creștere”. Pregătirea și seminarizarea lor era asigurată de Comitetul Raional al Femeilor, cu ajutorul seminarului permanent de pe lângă Comitetul Raional de Partid. La încheiere, cercurile au fost evaluate pozitiv de către reprezentantul Biroului Raional PMR deoarece cursantele își îmbunătățiseră cunoștințele politice prin cunoașterea activității partidului dar și prin munca în sectoarele socialiste. Evaluarea pozitivă era oglindită în acțiunile de volutariat întreprinse de femeile din Gospodăriile Agricole Colective din Vlașca, Gâldău, Maltezi și Platonești care s-au ocupat de amenajarea localurilor destinate grădinițelor de copii și de întreținerea și curățarea islazurilor. La GAC Mihail Kogălniceanu cursantele au contractat cu cooperativa o suprafață de 2 ha de porumb, pe care au muncit-o în mod voluntar, iar cu sumele de bani realizate au îmbunătățit condițiile materiale și de educare din grădinița de copii. O altă acțiune inițiată de Comitetul de Femei din cartierul Fetești Gară a avut ca scop valorificarea în piețe a obiectelor lucrate de femei și organizarea de diferite reuniuni și tombole unde au strâns suma de 9000 de lei pe care au donat-o pentru îmbunătățirea condițiilor de la Internatul Școlii Medii și a asistenței medicale de la Dispensarul CFR prin cumpărarea a două aparate de raze.

Putem interpreta încadrarea masivă a oamenilor în schemele învățământului de partid ca o dorință a regimului comunist de a îndoctrina populația într-o manieră mult mai controlată și mai bine pusă la punct. Avantajele unei astfel de metode erau multiple: partidul putea controla eficient informațiile furnizate cursanților de propagandiști, putea evalua gradul de îndoctrinare al cursantului, corecta carențele învățământlui de partid și își putea face cunoscute politicile pentru a cere susținere în rândul populației. Printr-o politică de încadrare extinsă în cercurile și cursurile învățământului de partid considerăm că rolul acestuia a fost în primul rând de îndoctrinare și în plan secund de promovare în diferite funcții ale aparatului politic din întreprinderi, administrație și economie.

Recrutarea și pregătirea propagandiștilor

Un rol însemnat în cadrul învățământului de partid îl jucau propagandiștii datorită misiunii lor de predare a lecțiilor. Importanța pregătirii propagandiștilor a fost accentuată în presa comunistă, un exemplu în acest sens fiind articolul semnat de Grigore Cotovschi, publicat în „Lupta de clasă” în anul 1952, cu titlul Rolul propagandistului în educarea comunistă a membrilor de partid. După ce autorul sublinia că „educarea comunistă a membrilor de partid este una din sarcinile de bază ale organizațiilor de partid”, el considera că sarcina principală în acest domeniu revenea propagandiștilor, care făceau munca de educație comunistă prin lecții, seminarii și prin munca individuală cu oamenii. Propagandistul îi instruia pe membrii de partid să „înțeleagă importanța teoriei pentru activitatea practică a partidului, îi ajuta să-și însușească știința marxist-leninistă, caută să formeze la ei trăsăturile morale ale luptătorului revoluționar, ale comunismului”. Tocmai din acest motiv recrutarea lor a reprezentat un element cheie din cadrul sistemului. Ei trebuiau să dovedească fidelitate față de Partidul Muncitoresc Român, să aibă un „dosar sănătos”, să cunoască directivele guvernului și să aibă putere de convingere și persuasiune.

Pregătirea teoretică și metodică a propagandiștilor se făcea la cabinetele de partid. Unul din mijloacele cele mai importante prin care cabinetele de partid contribuiau la ridicarea nivelului de pregătire a propagandiștilor îl constituiau seminariile permanente. Informațiile transmise de către propagandiști cursanților trebuiau să fie în concordanță cu deciziile și interpretările partidului. Tocmai din acest motiv una din misiunile seminariilor permanente era asigurarea purității ideologice a lecțiilor expuse în fața propagandiștilor și a cursanților. La aceste seminarii se țineau în mod regulat lecții asupra temelor din programul de învățământ al cercurilor și cursurilor, expuneri asupra celor mai importante hotărâri ale partidului și guvernului, asupra situației internaționale, asupra sarcinilor economice și politice curente ale organizațiilor de partid. Din cadrul seminarului permanent din raionul Fetești făceau parte lectorii și membrii ai Biroului comitetului raional care aveau în atribuțiuni întocmirea lecțiilor ce urmau să fie ținute. Lecțiile erau dezbătute de acest colectiv cu scopul de a înlătura eventualele confuzii, „călăuzindu-se în această direcție de indicațiile leniniste referitoare la necesitatea de a evita dogmatismul și de a ține seama de condițiile concrete”. Cabinetelor de partid li se atrăgea atenția să îmbunătățească propaganda de partid prin corectarea manifestărilor de „dogmatism” și „bucherism” din cadrul seminariilor permanente. Prin dogmatism ideologii partidului înțelegeau „negarea caracterului creator al marxismului, tratarea diferitelor teze ca niste rețete date o dată pentru totdeauna, rupte de situația istorică concretă, de condițiile obiective existente la un moment dat”. Tratarea dogamtică a tezelor teoretice era cauzată de lipsa de interes a propagandiștilor și cursanților în aprofundarea materialului indicat pentru studiu implicit de pregătirea lor superficială.

Una din sarcinile seminarului permanent a fost acea de a lupta pentru puritatea teoriei marxiste și împotriva reînvierii diferitelor concepții și ideologii calificate drept „străine” și „oportuniste”. În cadrul lecțiilor ținute erau atacate „ideologia reacționară a burgheziei imperialiste” și concepțiile revizioniste îmbrățișate de conducerea Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia. În raionul Fetești, la întocmirea bibliografiilor și lecțiilor se aveau în vedere studierea materialelor plenarelor Partidului Muncitoresc Român, hotărârile biroului comitetului raional și regional de partid. Șeful Secției Propagandă și Agitație susținea că respectivele materiale ajutau „în actualizarea muncii de propagandă prin învățământul de partid și contribuiau la ridicarea tot mai sus a conștiinței maselor, de a dezvolta dragostea față de regimul nostru, față de tot ce s-a facut până în prezent de către partid și guvern; de a combate și lichida prin toate metodele rămășițele capitaliste din conștiința unor oameni injectați de influența ideologiei burgheze”.

Cabinetele de partid aveau datoria de a contribui nu numai la ridicarea nivelului muncii de propagandă desfășurate de comitetele raionale și orășenești de partid, ci și la îmbunătățirea muncii politice de masă. În atribuțiunile lor intrau organizarea de expuneri și consultații pentru agitatori pe diferite teme de politică internă și internațională și de sprijinire a activității cursurilor de agitație organizate în diferite perioade pe lângă organizațiile de partid. Cabinetele de partid ale comitetelor raionale de la sate aveau datoria de a acorda organizațiilor de partid un ajutor în organizarea muncii de agitație politică de masă în rândul țăranilor pentru sporirea recoltelor la hectar, pentru aplicarea metodelor agrotehnice sau executarea la timp a lucrărilor agrotehnice. Cabinetele de partid erau implicate și în îmbunătățirea muncii propagandistice de susținere a colectivizării prin organizarea și transmiterea de conferințe pe teme agricole. De pildă, în anul 1956 cabinetul de partid raional Slobozia a elaborat 92 de conferințe susținute la sate de către conferențiarii trimiști de la centrul raional.

La nivelul anului 1955, în raionul Slobozia recrutarea propagandiștilor corespunzători începea încă din luna iulie. Un colectiv format din membrii ai Secției Propagandă și Agitație, Ilie Ion, Manea Nicolae, Lemnaru Ion și Toma Paula se deplasau pe teren la fiecare organizație de bază unde stăteau de vorbă cu candidații propuși de organizație. După trierea preliminară făcută pe teren, același colectiv îi chema pe cei recrutați pentru a verifica dacă ei corespundeau din punct de vedere al bagajului de cunoștințe deținute. În ultima etapă, după confirmarea lor ca propagandiști, se purtau discuții asupra tipului de cercuri sau cursuri pe care aceștia puteau să le conducă, „respectându-se liberul consimțământ al fiecăruia în sensul de a accepta fiecare propagandist la forma de învățământ corespunzătoare nivelului său”. În timpul pregătirilor, lectorii îi instruiau pe propagandiști cum să organizeze convorbiri în cadrul cercurilor și cursurilor cu elevii și ce metode să utilizeze în predare și seminarizare

Pentru anul școlar 1955-1956, au fost recrutați un număr de 94 de propagandiști din 124 cât era planul inițial. Componența propagandiștilor pe cercuri și cursuri a fost următoarea: 38 de propagandiști se ocupau de predarea cursurile serale, 19 de predarea cursului de Istorie a Partidului Muncitoresc Român, 14 de predare a Istorie a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice iar 23 de propagandiști erau încadrați să predea la cercurile de politică curentă. Din punct de vedere al ocupațiilor deținute de către propagandiști, 16 dintre ei erau învățători, 2 medici, 14 muncitori, 20 colectiviști, 26 de funcționari, 10 țărani muncitori, iar 6 erau instructori ai comitetului raional de partid. Dintre cei 94 de propagandiști, 28 au fost trimiși la cursul de perfecționare la București și 35 la cursul de planificare. Restul propagandiștilor erau instruiți în cadrul raionului în decursul lunilor august și septembrie printr-un ciclu de 8 lecții și 2 conferințe. Pregătirea propagandiștilor era făcută pe baza unui plan, iar cei care lipseau erau chemați ulterior și instruiți. Conținutul lecției era controlat înainte de predare de către Secția Propagandă și Agitație și de colectivul cabinetului de partid. În stabilirea programului de lecții pentru propagandiști cabinetele de partid trebuiau să țină cont în primul rând de nevoile și dorințele propagandiștilor și de nivelul lor ideologic. De multe ori, în special în cazul propagandiștilor noi, era necesar ca lecțiile să corespundă programului din cercuri și cursuri. Seminarul permanent întocmea programul de pregătire al propagandiștilor pentru o perioadă scurtă de timp, cu sprijinul comitetului de partid raional. Programele necesitau a fi revizuite și completate în funcție de gradul de asimilare de către propagandiști a informațiilor dar și de hotărârile adoptate de către regim. Lecțiile predate erau legate de schimbările pe care societarea le parcurgea și de interpretarea lor în grila marxist-leninistă: „Despre industrializarea socialistă a țării”, „Productivitatea muncii”, „Planul cooperatist al lui Lenin” „Statul Democrat Popular” etc.

În privința conferințelor, prima dintre ele s-a focalizat pe înțelegerea statutului de membru de partid, ca un însemn de onoare pe care care oamenii muncii de la orașe și sate îl purtau. A doua conferință venea să legitimeze încă o dată elita de la București, prin intermediul unui trecut mitificat, în care ei, eroii și apărătorii clasei muncitoare își ispășeau pedeapsele nedrepte date în perioada burgheziei în închisoarea de la Doftana. După cum vom observa, personajul central al acestei expuneri era Gheorghiu-Dej, aflat în anul 1955 în poziția de lider, după ce în urmă cu 3 ani își eliminase adversarii, pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. Statutul său de lider era tot mai nesigur însă, după ce Hrușciov începuse tratativele cu Tito, fostul „dușman” și „trădător” al cauzei comunismului, pentru normalizarea relațiilor dintre URSS și Iugoslavia. Noua orientare politică a Uniunii Sovietice îl dezavantaja total pe Gheorghiu-Dej, care în anul 1949 și-a arătat fidelitatea față de Stalin prin citirea raportului redactat de sovietici, Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni, în cadrul unei ședințe a Cominformului ținută la Budapesta. Pe de altă, Hrușciov avea în plan înlăturarea conducătorilor staliniști din țările de democrație populară și înlocuirea lor cu elite fidele noii nomenklaturi de la Kremlin. Toată conjunctura neavorabilă lui Dej l-a determinat să caute legitimitate și suport în interiorul țării. Astfel de conferințe în care era aclamat un trecut inventat, veneau să-i cimenteze statutul său de conducător al Partidului Muncitoresc Român.

Conferința expusă în față propagandiștilor cu titlul „Lupta deținuților antifasciști de la Doftana” începea prin a scoate în evidență lupta dusă de Partidul Comunist din România pentru înlăturarea exploatării clasei muncitoare și a țărănimii muncitoare. Cunoașterea ideologiei marxist-leniniste oferea posibilitatea partidului de a face profeții asupra viitorului. „Cuvântul lui înarma clasa muncitoare cu invincibila teorie revoluționară a lui Marx, Engels, Lenin și Stalin. Fără cruțare dezvăluia criminalele pregătiri ale războiului antisovietic, ale regimului burghezo-moșieresc, el răspândea adevărul despre marile victorii ale popoarelor sovietice, despre construcția lumii noi socialiste pentru a șasea parte a globului aprinzând în fața maselor însetate de libertate torțe dădătoare de speranță și încredere a mărețului exemplu al bolșevicilor”. Deși în realitate Partidul Comunist din România a fost marginal pe scena politică încă de la înființarea sa, iar în rândul populației avea un număr limitat de simpatizanți, în istoriografia oficială comunistă se consemna cum „masele muncitoare înconjurau cu dragoste Partidul Comunist. Ele vedeau în comuniști pe adevărații lor conducători, ele aveau încredere în cuvântul Partidului și îl urmau”.

Deformarea realității istorice continua prin afirmarea faptului că Revoluția Socialistă din Octombrie 1917 crease emulație în România unde clasa muncitoare se afla în „fruntea luptei poporului pentru pâine, pământ și libertate”. În realitate, muncitorimea din România nu a fost apropiată de PCdR și nu a empatizat cu mișcarea revoluționară din Rusia, ea preferând programul moderat al social democraților. Discursul antinațional promovat în perioada interbelică de Partidul Comunist, prin critica alipirii Basarabiei, Bucovinei, Cadrilaterului și Transilvaniei de România și subordonarea directă față de Comintern l-au transformat într-un actor politic fără susținători în interiorul țării. Din anul 1924, PCdR s-a aflat în ilegalitate fiind interzis de către guvernul liberal sub acuzația de „acțiuni anti-românești” după evenimentele de la Tatar-Bunar din Basarabia.

Subordonarea față de URSS și discursul antinațional adoptat au dus la arestarea sau refugierea în Uniunea Sovietică a membrilor partidului. Pentru anii de ilegalitate istoriografia oficială a pus în funcțiune un întreg aparat de creare a unor istorii cu privire la sacrificiile pe care comuniștii, „cei mai buni fii ai poporului”, le-au înfăptuit. Închisoarea de la Doftana, unde întradevăr în perioada interbelică s-au aflat închiși membrii ai PCdR, a fost un astfel de loc mitizat după anul 1948: „.Doftana nu era o simplă clădire, nici o închisoare, ci un simbol, un măreț simbol al luptei pentru libertate, pentru pace, pentru democrație, împotriva exploatării omului de către om”. Experiențele excepționale și sacrificiile comuniștilor erau scoase în evidență prin descrierea închisorii și a condițiilor inumane în care ei trebuiau să supraviețuiască: „Felul în care a fost construită închisoarea Doftana, zidurie, camerele, celulele, pardoselile și tavanele erau în așa fel pregătite încât să sugă picătură cu picătură vlaga vieții din trupurile oamenilor. În loc de dușumea era întins în dormitoarele comune, în celule, ateliere, asfalt uns cu păcură, tavanul scund era de tablă. De încălzit, închisoarea nu se încălzea niciodată. Vara arșiță înăbușitoare, iarna ger cumplit”. Se trecea apoi de la descrierea condițiilor insalubre, la descrierea alimentației sărace, a lipsei de îngrijire medicală și a comunicării cu exteriorul, ca mijloace de presiune suplimentare: „Deținuților antifasciști li se dădea mămăligă mucegăită și ciorbă buruieni. Nu era permis să se ia cărți, nu se dădea nicio asistență medicală, nu aveau voie să scrie celor din afară, nu aveau voie să primească scrisori, nu aveau voie să-și vadă rudele”.

Documentul precizează cum în toamna anului 1936 și în primăvara anului 1937 erau aduși la Doftana Gheorghe Gheorghiu- Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol și Alexandru Moghioroș, actorii politici principali ai scenei politice anilor ’50 a căror legitimitate trebuia suplimentată prin creionarea unui trecut glorios. Prin urmare, se consemna că odată cu sosirea lor „lupta pentru un regim politic comunist ia amploare și mai mare. Perioada aceasta se caracterizează prin creșterea continuă a spiritului combativ al deținuților politici și împletirea strânsă a luptei dinăuntru cu lupta dinafară”. Tot ei erau cei care organizau deținuții și se îngrijeau de pregătirea lor politico-ideologică. Deși în prima parte a conferinței se preciza că deținuții politici nu aveau dreptul la cărți, ulterior se arăta că închisoarea de la Doftana nu a fost doar un loc de detenție, dar și o școală de învățare a ideologiei marxist-leniniste: „Până și în zilele cele mai crunte ale terorii, comuniștii studiau marxismul, documentele partidului, își îmbogățeau cunoștințele cu cele mai variate documente ale științei”.

Conferința despre închisoarea de la Doftana s-a ținut și în fața maselor de oameni cu ocazia comemorării a 15 ani de la prăbușirea Doftanei. Astfel, între 1 și 9 noiembrie sub îndrumarea organizațiilor de bază se organiza în întreprinderi, instituții, școli și cămine culturale, prelegerea „Lupta deținuților politici antifasciști de la Doftana”. Deformarea realității istorice și a biografiilor elitei comuniste a fost o constantă după 23 august 1944, venită să afirme dreptul Partidului Comunist din România de a se afla la conducere. Sorin Șerban, într-un studiu cu privire la mitificarea biografiilor ilegaliștilor remarca o serie de clișee-tip specifice structurii unui mit utilizate în descrierea vieții revoluționarilor de profesie din PCdR, pe care le-am regăsit inserate și în expunerea despre Doftana: viața grea, setea de învățătură, inițierea în partid.

Din documentele de partid constatăm că o dată cu trecerea timpului, elita locală a acordat o atenție mai mare selecționării propagandiștilor care susțineau cursuri ale învățământului politic. În continuare se organiza un colectiv cu rolul de a identifica potențialii propagandiști din organizațiile de bază. Diferența față de anii precedenți era dată de componența diversificată a colectivului: instructorul raional pentru munca de propagandă și agitație, responsabilul seminarului permanent, un activist al comitetului raional UTM și un inspector metodist cultural. Pe baza unui plan aprobat de biroul comitetului raional ei se deplasau pe teren în toate organizațiile de bază cu scopul de a ajuta și selecționa în munca de propagandiști pe cei care se ridicau la standardele impuse de partid. Spre deosebire de anii de început ai învățământului de partid când fluctuația propagandiștilor era ridicată, după anul 1958 observăm că numărul propagandiștilor schimbați scade. De exemplu, în raionul Fetești, pentru anul 1958-1959 au fost înlocuiți din munca de propagandiști numai 12 persoane și acestea datorită faptului că au fost desemnate pentru a ocupa alte funcții în afara raionului. Numărul total al propagandiștilor de partid care au condus în respectivul an cercurile și cursurile a fost de 154 dintre care 89 erau intruiți la cursurile de vară organizate de Comitetul Regional de Partid, iar restul erau intruiți pe baza tematicii primite timp de 5 zile la reședința de raion, cu scoaterea din producție. În vederea unei evoluții pozitive a cercurilor și cursurilor, comitetul raional îi pregătea pe secretarii organizațiilor de bază din întreg raionul asupra modului în care organizațiile de bază trebuiau să îndrume învățământul de partid.

Pentru desfășurarea în bune condiții și la datele stabilite a învățământului de partid, membrii și activiștii comitetului raional erau repartizați în cadrul cercurilor și cursurilor cu misiunea de a ajuta organizațiile de masă și pe propagandiști la întocmirea lecțiilor și organizarea seminariilor. Cu ocazia pregătirii propagandiștilor la centrele raionale, se asigura paralel cu predarea și seminarizarea lecțiilor din program să se expună și alte teme și conferințe care erau relevante din perspectiva regimului: despre revizionism, despre comunele populare create în China, despre știință și tehnică. Toate erau considerate elemente importante care contribuiau la ridicarea nivelului teoretic și cultural al corpului de propagandiști. Pentru ca lecțiile, conferințele și seminariile să fie mai atrăgătoare se recomanda folosirea pe scară largă a materialului didactic intuitiv (planșe, hărți, schițe, grafice, ilustrații) care venea să argumenteze situații de ordin general și de ordin local. În acest scop cabinetul de partid se îngrijea de strângerea de materiale documentare privitoare la realizările locale. Pentru asigurarea unei pregătiri multilaterale a propagandiștilor li se proiectau filme și erau aduși la spectacole sau în vizite la expoziții și muzee. De pildă, în anul 1955 în preajma aniversării a 85 de ani de la nașterea lui Lenin, propagandiștii comitetului raional Slobozia mergeau în vizită la muzeul Lenin-Stalin din București.

La încheierea lecțiilor predate către propagandiști pentru înlăturarea confuziilor și a neclarităților li se crea posibilitatea de a pune întrebări asupra problemelor pe care nu le înțelegeau. Pentru a fi mai ușor de sesizat gradul de înțelegere al propagandiștilor a evenimentelor de pe plan intern și internațional o să oferim prin câteva cazuri. De exemplu, Mustafa Sali, propagandist din raionul Fetești la cursul de politică curentă, susținea că unele țări precum India sau Republica Arabă Unită făceau parte din lagărul socialist și implicit mergeau pe calea construirii socialismului. Existau confuzii cu privire la instaurarea regimului de democrație populară în România, considerentele propagandiștilor fiind departe de istoriografia oficială, semn că nivelul lor de pregătire era unul precar. Astfel, propagandiștii Mihai Georgeta și Rusnac Maria, considerau că dictatura proletariatului a fost înfăptuită exclusiv pe cale parlamentară, în vreme ce alți propaganiști – Aldea Vasile și Cataon Ștefan știau că a fost desăvârșită pe cale violentă. Clarificarea problemelor s-a făcut cu ajutorul unui trimis al Cabinetului de Partid Regional. Activiștii au considerat de cuviință să organizeze un studiu cu toți propagandiștii pentru înlăturarea confuziilor unde era analizat raportul prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Congresul al II-lea al PRM, precum și raportul delegației CC al PMR participante la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, unde se regăsea descrisă pe larg varianta oficială a instaurării regimului de democrație populară.Comitetele regionale de partid aveau datoria de a veni în ajutorul seminariilor permanente prin trimiterea de lectori, cel puțin o dată la două luni, care să facă expuneri teoretice și să înlăture confuziile și informațiile eronate deținute de propagandiștii cursanți.

După fiecare pregătire cu propagandiștii secretarii comitetului raional explicau care erau sarcinile de actualitate și indicau cum trebuia legată propaganda de partid și învățământul de îndeplinirea lor. De exemplu, la pregătirea din ianuarie 1959 în cadrul Comitetului raional de Partid Fetești, Muslim Kerim, le vorbea propagandiștilor despre necesitatea efectuării reparațiilor la utilajele agricole și a dezvoltării ramurilor anexe în gospodăriile colective și alte probleme legate de susținerea economico-organizatorică a gospodăriilor. Mergând tot pe ideea legării propagandei de sarcinile impuse de partid organizațiilor de bază, cei mai buni propagandiști erau invitați periodic să participe la plenarele comitetelor raionale cu activul său unde erau dezbătute pe larg problemele legate de agricultură, industrializare, electrificare etc.

O importanță deosebită era acordată consfătuirilor periodice organizate la seminariile permanete unde erau dezbăute problemele de metodică. Într-un referat privitor la învățământul de partid desfășurat în perioada 1962-1963 în raionul Fetești era scos în evidență ca parte pozitivă ajutorul acordat propagandiștilor de partid de către lectori în clarificarea problemelor metodice. „Aici s-au rezolvat problemele legate de întocmirea cuvântului introductiv, a planurilor de seminar, de metodele de conducere a discuțiilor, modul cum trebuie legate cunoștințele teoretice de viața practică, când și unde se face această legătură, folosirea unor materiale suplimentare demonstrative care să ușureze înțelegerea unor lecții”. De la nivel central se atrăgea însă atenția să nu se întocmească expuneri generale privitoare la diferite probleme de metodică fără a le lega de o temă concretă din programul de învățământ. „Experiența arată că asemenea lecții sau referate metodice cu caracter general nu-i ajută pe propagandiști în organizarea muncii lor, nu constituie un îndreptar pentru ei în ce privește pregătirea temelor din programul de învățământ, sesizarea ideilor fundamentale ale temei, întocmirea planului cuvântului introductiv sau al convorbirii, alegerea bibliografiei și a materialului intuitiv ajutator”. Discutarea și corijarea problemelor de metodică se făceau la seminarul permanent cât și prin intermediul vizitelor pe care lectorii și directorul cabinetului de partid le făceau cercurilor și cursurilor de partid.

Nu doar lectorii erau indicați să țină prelegeri legate de tactica pedagogică. O practică utilizată în mod frecvent era organizarea cu propagandiști a schimburilor de experiență în vederea generalizării metodelor considerate bune pe care le puneau în aplicare. La aceste schimburi de experiență anumiți propagandiști stabiliți în prealabil de comitetul raional prezentau informări cu privire la maniera în care ei își pregăteau lecțiile și seminariile sau cum îi ajutau pe cursanți să studieze și să-și însușească materialul bibliografic. De pildă, la pregătirea lunară pentru cursurile serale din raionul Slobozia în anul 1952, propagandiștii cursanți aveau obligativitatea de a preda câte un referat în care trasau metodele pe care le întrebuințau pentru a obține rezultate cât mai bune.

În afara lecțiilor predate, lectorii cabinetului de partid acordau propagandiștilor consultații. Consultațiile aveau loc pe baza unui program dinainte stabilit, la ele participând propagandiști care aveau unele neclarități legate de problemele pe care trebuiau să le abordeze în cadrul cercurilor sau cursurilor unde erau titulari. De pildă, propagandiștii cercurilor de politică curentă din raionul Slobozia aveau unele nelămuriri care trebuiau soluționate referitoare la trecerea țărilor de la capitalism la socialism și mijloacele diferite prin care ele puteau trece. Pentru ei, colectivul lectorilor de la cabinetul de partid a organizat două consultații în zilele de 18, respectiv 20 aprilie 1958. Consultațiile se puteau organiza cu ocazia pregătirii periodice a propagandiștilor la comitetul raional de partid și pe centre de comune sau când lectorii cabinetelor participau la convorbirile care aveau loc în cercurile și cursurile de partid. În raport cu cerințele, consultațiile puteau fi individuale, pe grupuri mici de 2-3 propagandiști, consultații colective pe grupe de seminarii sau pe cercuri și cursuri. În momentul în care existau probleme importante care trebuiau lămurite se organizau consultații cu toți propagandiștii din raion și oraș.

Atunci când situația o cerea propagandiștii erau convocați pentru instruiri speciale la cabinetul de partid sau seminarul permanent. Observăm o situație de acest gen la începutul anului 1956 când toți propagandiștii au fost chemați pentru a fi instruiți la cabinet sau seminarul permanent în legătură cu documentele celui de-al II-lea Congres al PMR. În prealabil în zilele de 16-17 ianuarie, Secția de Propagandă și Agitație a Comitetului Regional pregătea pe directorii de cabinete și de seminarii permanente din raioane și pe responsabilii cu învățământul politic al UTM. Tot Secția Propagandă și Agitație a Comitetului Regional transmitea comitetelor raionale bibliografia ajutătoare din operele clasicilor marxism-leninismului și tematicile legate de problemele din documentele congresului care urmau a fi seminarizate. La nivel raional au avut loc două pregătiri ale propagandiștilor pe o perioadă de 3 zile în cadrul cărora s-au ținut 4 seminarii. Prima pregătire s-a desfășurat la 22 ianuarie 1956 unde s-au ținut și două seminarii: primul a avut tema, „Consolidarea orânduirii democrat-populare” iar al doilea, „Înfăptuirea planului cincinal”. A doua pregătire a avut loc la 10 februarie și a cuprins trei seminarii la teza „Dezvoltarea economiei naționale în perioada celui de-al II-lea cincinal”. În cadrul primului seminar au fost dezbătute problemele industriei, în al doilea problemele agriculturii iar ultimul seminar a fost dedicat consolidării partidului. Seminariile erau ținute de către membrii biroului comitetului raional și de tovarășii participanți și invitați la congres. Pentru ca îndoctrinarea să-și atingă scopul, Secția de Propagandă și Agitație îndruma cabinetul de partid și seminarul permanent ca pe toată perioada de dezbatere a documentelor celui de-al II-lea Congres PMR să organizeze pe baza unui plan consultații individuale și colective pentru propagandiști.

O problemă constantă care s-a dorit a fi rezolvată de către comuniști a fost cea a religiei, a credinței aflate în discordanță cu ideile raționaliste promovate de ideologia comunistă. Deși statul democrat-popular se considera un susținător al libertățiii conștiinței și garanta prin constituție exercitarea cultelor religioase, în practică erau purtate campanii de înlăturare a religiei din conștiința oamenilor. Munca educativă în rândul maselor avea ca imperativ formarea unei concepții materialiste asupra lumii, „ca oamenii muncii de la orașe și sate să înțeleagă științific fenomenele naturale și sociale înconjurătoare”. Propagandiștii în calitatea lor de susținători ai partidului trebuiau să elimine din bagajul lor religia iar de acest lucru s-a ocupat îndeaproape regimul. În cadrul pregătirilor cu propagandiști se acorda o atenție sporită educării lor „științific ateiste”.

În anul 1960, cu ajutorul unor cadre venite de la comitetul regional, propagandiștilor din raionul Urziceni le era explicat din perspectivă materialistă, izvorul credinței și al religiei, „combătând prin expunerile făcute în fața lor misticismul, explicând din punct de vedere materialist natura și legile ei, societatea și gândirea, contribuind la lichidarea și punerea sub îndoială a prejudecăților religioase a unor propagandiști”. Organizațiile de partid erau criticate periodic pentru că munca lor de propagandă avea carențe în privința educării membrilor de partid contra misticismului și superstițiilor. În vederea formării „omului nou” lipsit de credințe religioase, comitetele Uniunii Tineretului Muncitor erau obligate să desfășoare muncă politică în cadrul cercurilor naturaliste pentru a scoate de sub influența mistică și religioasă a tinerilor și pionierilor în special la sate prin organizarea zilelor de odihnă ale tineretului care cuprindeau manifestări culturale și de recreere în special duminica dimineața (perioada de slujbă în fiecare biserică) și în zilele de sărbătoare.

Problema „misticismului” și a „obscurantismului religios” era semnalată și într-o Dare de seamă a biroului Comitetului Raional Slobozia pentru anul 1962. Deși în sarcinile propagandei de partid intrase combaterea misticismului rezultatele scontate nu erau încă atinse. Membrii biroului comitetului raional criticau tratarea cu superficialitate de către membrii și candidații de partid a manifestărilor religioase. Carențele de acest tip aveau loc, considerau ei, din cauza slabului nivel politic și ideologic. Pentru a oglindi insuccesul propagandei în această problemă, comuniștii locali consemnau în mod critic: „…în zilele de sărbători religioase, ca urmare a slabei munci de propagandă de partid, bisericile sunt pline în unele cazuri până la refuz”. Ei trasau organizațiilor de bază misiunea de a combate misticismul pe care îl considerau „parte integrantă a ideologiei burgheze” care contravenea concepției materialiste despre lume. Comuniștii considerau că dușmanul de clasă utiliza prejudecățile și vederile mistice pentru a sabota eforturile oamenilor muncii prin cultivarea fatalismului, pasivității, resemnării în fața greutăților, „în locul luptelor pentru înlăturarea acestora din urmă și pentru câștigarea unei vieți de bunăstare și cultură”.

Desfășurarea cercurilor și a cursurilor de partid

Recrutarea elevilor pentru școlile de partid a constituit o responsabilitate importantă de care trebuia sa se achite anual fiecare comitet raional de partid. Criteriile de selecție a elevilor cursurilor și cercurilor aveau la baza „originea sănătoasă”, adică proveniența din rândul muncitorimii sau a țărănimii sărace și mijlocașe și absența unui trecut politic compromițător (ca membru sau simpatizant cunoscut al partidelor burgheze sau fasciste). Trecutul celor propuși pentru a urma școlile de partid trebuia riguros verificat de către organele de conducere ale organizațiilor de bază și ale comitetelor raionale. În ceea ce privește educația cursanților, „cei recomandați trebuie să aibă minimum de cultură generală, precum și posibilități de dezvoltare politică”. Dosarele candidaților trebuiau să cuprindă, pe lângă adeziune și autobiografie, toate referințele necesare cunoașterii trecutului lor, precum și referatul responsabilului cu evidența asupra muncii lor, în cadrul organizațiilor PMR sau a organizațiilor de masă. Metodele utilizate de comitetele raionale de partid pentru creșterea cadrelor erau urmatoarele: membrii comitetelor raionale se ocupau de câte 2-3 membrii de partid cu perspective de promovare în diferite munci de partid, stat sau economice, propunâdu-i pentru școlile de partid de 3 luni, 6 luni sau 1 an. Pentru anul 1955-1956, la nivelul raionului Fetești, 11 persoane urmau școala de partid de 1 an, 42 școala de partid de 3 luni, iar un număr de 22 de membrii de partid erau recrutați pentru școala de partid de 6 luni. Pregătirea cadrelor deja existente se realiza prin susținerea de referate pe diferite teme politice, agro-zootehnice, politică internă și externă, precum și instructaje urmate de seminarii cu privire la modul în care trebuiau să muncească pe teren.

În continuare vom exemplifica maniera în care erau validate propunerile pentru școlile de partid din învățământul mijlociu. În Raionul Fetești recomandările se făceau în cadrul ședințelor Biroului Comitetului Raional PMR, cum a fost de pildă ședința organizată la 1 septembrie 1953 unde au fost discutate 8 referate ale elevilor propuși pentru școala de partid de 3 luni de pe lângă Comitetul Regional Constanța. Dintre cei opt, șapte au primit acordul să meargă la școala de partid însă unui tovarăș i s-a respins dosarul. În cadrul discuțiilor pentru cei „admiși” se constata că erau tovarăși „cu bune purtări față de muncitori” și aveau origine țărănească sau muncitorească. Marin Gheorghe, persoana al cărui referat a fost găsit problematic făcea parte din organizația de bază CFR Depou Fetești, era de profesie electrician și avea o conduită pozitivă cu muncitorii. Ce a atras însă atenția a fost faptul că avea un unchi din partea mamei chiabur și că lucrase până în anul 1945 la Președinția Consiliului de Miniștrii, perioadă asupra căreia Comitetul raional nu deținea informații sigure cu privire la activitatea lui. Din cauza celor două elemente, Marin Gheorghe a primit refuzul comitetului de partid de a merge la școala de 3 luni.

Înscrierea cursanților în învățământul de partid se realiza după ce în prealabil erau purtate discuții cu ei în care le erau evaluate cunoștințele politice pe care le aveau. Din documentele de partid reiese că existau frecvent cazuri în care această etapă era omisă. De pildă, în anul 1957 în cercurile de politică curentă din comunele Crunți, Reviga, Ciulnița și Brâncoveanu unii cursanți erau înscriși în mod birocratic fără a se se ține seama de nivelul lor de cunoștințe. Rezultatul a fost că în aceste localități cercurile de partid nu au funcționat și au fost dizolvate. Aceași situație o întâlnim un an mai târziu la cursul de Istorie a PCUS din comuna Ograda unde erau încadrați 3 tovarăți care anterior nu studiaseră în nicio formă de învățământ. Pentru a fi completată norma de elevi la Cercul de istorie a PMR, care funcționa la școala din comuna Amara, pe lângă cadrele didactice erau încadrați unii salariați de la Sfatul Popular.

Lecția a fost unul din mijloacele principale prin care propagandistul își putea atinge obiectivele. Ea avea funcția de a ușura studierea în mod individual a teoriei marxist-leniniste. În conformitate cu tiparele gândirii comuniste, lecția oferea cursantului o orientare de ansamblu asupra principalelor probleme din tema tratată, lămurea acțiunea uneia sau mai multor legi obiective ale dezvoltării societății, modul în care aceste legi erau reflectate în hotărârile Comitetului Central al partidului, felul cum partidul reușea să mobilizeze forțele sociale înaintate în sprijinul acțiunii acelor legi care contribuiau la dezvoltarea societății. În cadrul unei consfătuiri ținute de către Secția Propagandă și Agitație a Comitetului Raional al PMR Fetești la 11 martie 1951, a fost dezbătută problema rolului propagandiștilor, a situației învătământului de partid în raion și a unor referate întocmite de propagandiști asupra modului în care își pregăteau și predau lecțiile. La ședințe participau tovarășii Enache Gheorghe, șeful Secției Propagandă și Agitație al Regiunii, Sicoe Aurel membru al Secției Propagandă și Agitație al Regiunii, Bordeianu Badin, șeful Secției Propagandă al Raionului, Enache Ioniță și Vasile Stan membrii ai Secției de Propagandă a raionului. Nu departe de propaganda oficială de la centru, comuniștii ialomițeni considerau că scopul predării lecțiilor era acela de a ridica nivelul ideologico-politic al membrilor de partid, de a-i înarma cu ideologia marxist-leninistă-stalinistă de a-i face să devină „lupătători conștienți și îndârjiți în opera de construire a socialismului la noi în țară, călăuziți fiind în opera de construire socialismului de experiența marelui Partid Comunist Bolșevic al Uniunii Sovietice, Partidul lui Lenin și Stalin”.

Pregătirea lecției de către propagandist se făcea prin respectarea anumitor pași. În primul rând el trebuia să studieze materialul bibliografic, să clarifice tema pe care o avea de tratat și apoi să întocmească planul lecției. Planul lecției avea rolul de a delimita și a preciza scopul pe care-l urmărea propagandistul prin lecția respectivă și de a fixa problemele principale a căror clarificare și-o propunea. Într-un articol din periodicul Lupta de clasă, se atrăgea atenția asupra greșelii pe care o comiteau unii propagandiști de a cuprinde în cadrul lecției prea multe probleme. Prin această practică eronată propagandiștii nu mai reușeau să focalizeze atenția cursanților asupra problemelor esențiale care trebuiau clarificate. „În legătură cu întocmirea planului, măiestria propagandistului constă în a ști să aleagă numai acele probleme care sunt neapărat necesare pentru lămurirea completă a temei date și a căror clarificare este necesară pentru a ajuta pe cursant în însușirea materialului”.

Lecția se desfășura urmând un plan trasat de propagandiștii de la nivel central. În introducerea lecției propagandistul trecea în revistă principalele probleme care urmau a fi expuse în lecție cu scopul de a atrage atenția cursanților asupra conținutului principal al lecției predate. Conținutul lecției avea în vedere tratarea problemelor, exemplificarea lor și legarea problemelor teoretice de practică. Concluziile trebuiau să fie scurte și clare după fiecare capitol al lecției cu scopul de a fi mai ușor însușite de către auditoriu. În încheierea lecției se făcea un bilanț al problemelor tratate, se trăgeau concluzii și se creionau sarcinile ce reveneau cursanților legate de tema expusă. Interesant este de analizat modul în care își pregătea lecția ce urma să o predea un propagandist al cursului seral de partid, Constantin Marinescu, curs ținut în comuna Țăndărei. Lecțiile se desfășurau conform planificărilor care se găseau la sediul organizației de bază, entitate care livra către propagandiști și materialul necesar studiului. Fiecare lecție avea atribuită câte o broșură care trebuia citită și analizată pentru a putea cuprinde în linii mari despre ceea ce urma să predea. Analiza de profunzime se făcea utilizând materiale suplimentare pentru aprofundarea cunoștințelor ce trebuiau expuse. În timpul studiului se întocmea și planul lecției unde se avea grijă să fie inserate corelații cu specificul local al comunei respective. De exemplu, la lecția de industrializare a Republicii Populare România, Marinescu le-a vorbit cursanților despre actul naționalizării din 11 iunie 1948 arătând cum veniturile fostului industriaș Vasile Dumitrescu, proprietarul a două mori din localitate, le realiza pentru a trăi în opulență în contrast cu „viața în mizerie” pe care o duceau muncitorii de la întreprinderea lui și cum o dată cu actul din 11 iunie veniturile acestor mori erau ale poporului și aveau ca scop îmbunătățirea vieții tuturor. Legarea teoriei de practică mai avea un scop: de a mobiliza cursanții pentru a fi exemplu în muncă și cei mai buni agitatori în lămurirea maselor asupra colectivizării. Pentru a fi cât mai credibili se foloseau exemple ale binefacerilor colectivizării în cadrul GAC-urilor din raion sau rezultatele obținute în cadrul sectoarelor socialiste de stat prin aplicarea metodelor sovietice.

Perspectivele asupra interacțiunii dintre propagandist și cursant în timpul lecțiilor și seminariilor erau divergente din cauza nivelului politic destul de scăzut al elevilor. Într-o consfătuire cu propagandiștii cursurilor serale de partid și cercurilor de politică curentă din raion, ținută la Secția Propagandă și Agitație a Comitetului Raional PMR Slobozia, unul dintre propagandiști propunea să nu se mai dea întrebările la predarea lecțiilor către elevi deoarece își pierdeau interesul pentru curs. Era mult mai eficient, sugera el, ca întrebările să vină din partea elevilor în mod natural. Argumentul a fost contracarat de un membru al Secției Propaganda și Agitație care a decis să mențină metoda întrebărilor furnizate în avans în special la sate „dat fiind faptul că aici avem elevi cu mai puține cunoștințe politice. Dacă se dau dinainte avem o mai mare participare la seminarii și elevii au mai mult curaj”. Printr-o astfel de decizie putem cunoaște mentalitatea cadrelor de partid pentru care numărul ridicat al participanților la cursuri raportat superiorilor era mai important decât înțelegerea subiectelor abordate. Pe de altă parte, putem interpreta metoda furnizării întrebărilor în prealabil și ca pe o incapacitate a propagandiștilor de a răspunde la întrebările spontane venite din partea cursanților din cauza slabei lor pregătiri.

Nivelul lecției depindea, conform cerințelor comuniste, în mare măsură de preocuparea propagandistului de a preda învățătura marxist-leninistă în strânsă legătură cu practica. Lecția trebuia să dovedească în mod concret ascultătorilor că ei nu învățau teoria marxist-leninistă ca un scop în sine numai pentru a cunoaște legile de dezvoltare a naturii și societății, ci pentru a se folosi de ea în munca de zi cu zi în construirea socialismului. „Nimic nu este mai străin marxism – leninismului decât dogmatismul, ruperea teoriei de practică, transformarea acestei geniale învățături revoluționare într-o dogmă”. De la nivel central era criticată practica din unele cercuri și cursuri unde tratarea problemelor importante ale construcției socialiste se făcea în mod superficial prin înșirarea unor teze teoretice sau formularea unor principii generale, fără a se face analiza profundă, marxist – leninistă, a situației concrete din regiunea, raionul sau întreprinderea respectivă. Această carență o întâlnim și în învățământul de partid din raionul Slobozia în anul școlar 1957-1958, unde tratarea în cadrul lecțiilor a unor probleme importante pentru construcția socialismului, cum erau de pildă întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare sau transformarea socialistă a agriculturii, se mărginea la cunoașterea unor teze generale și formularea unor principii ale politicii partidului fără a se face o analiză a situației concrete din raion. Lecțiile de la cursurile serale sătești erau întocmite șablon, fără a se ține cont că ele funcționau în cadrul unei organizații de bază din GAS, SMT, GAS sau întovărășire. O situație similară a existat o anumită perioadă de timp și în cadrul cursurilor serale anul II din mediul urban în același an.

Pregătirea elevilor era completată prin studiul individual al materialului bibliografic sub atenta supraveghere a propagandistului. În cadrul unui referat, Theodorescu Teodor, propagandist la cursul seral GAC Vlădeni, raionul Fetești, expunea maniera în care înțelegea să parcurgă această etapă. El folosea mai multe metode care cereau, așa cum declara, o cunoaștere temeinică a calităților și carențelor cursanților. În primul rând stabilea ore de consultații (în cazul său erau alocate două ore sâmbata) pentru a veni în ajutorul cursanților în studiul lor individual, când aceștia mergeau să-l întrebe anumite chestiuni care erau neclare în urma parcurgerii bibliografiei. O altă metodă erau întâlnirile ocazionale cu tovarășii cursanți în cadrul Căminului Cultural sau a ședințelor GAC în care erau furnizate anumite informații menite să îi ajute să înțeleagă mai bine materialul pe care îl aveau de studiat. Metoda era considerată de către Theodorescu foarte practică pentru că de multe ori cursanții îi cereau să le explice maniera în care el privea politica PMR în privința transformării socialiste a agriculturii, consecințele Planului Cincinal și a Planului de electrificare asupra țărănimii. Un alt ajutor erau vizitele la domiciliul cursanților unde îi instruia cum trebuiau studiate broșurile apoi discuta cu ei problemele care-i preocupau în viața cotidiană căutând să le coreleze cu ceea ce au învățat în cadrul lecțiilor. Pentru ca îndoctrinarea să fie permanentă, observăm cum propagandistul, o unealtă importată a partidului, nu rata nicio ocazie de a aminti preceptele marxist-leniniste și de a interpreta totul într-o logică de acest tip. Mai grav era faptul că partidul prin intermediul instrumentului său, propagandistul, invada fără nicio constrângere spațiul privat al oamenilor și în același timp le monopoliza timpul cu repetarea continuă a unor grile de gândire.

În cadrul tuturor cercurilor, participanților li se creiona în imagini sumbre existența oamenilor muncii în țările capitaliste. Distorsionarea realității era specifică în discursurile epocii pentru atragerea simpatizanților și criticarea adevăratelor regimuri democratice. Un alt scop era de a impulsiona populația să aprecieze traiul precar pe care îl duceau cu gândul că în alte regimuri putea fi mai rău. Astfel, cursanților li se spunea că în țările capitaliste oamenii muncii erau dați afară din fabrici și lăsați șomeri. Femeile și copiii erau supuși exploatării sau erau lăsați să moară. Asistența medicală și învățământul erau accesibile doar persoanelor cu un venit mare. Pentru a impresiona auditoriul se preciza că „mizeria și sărăcia apăsau în primul rând asupra femeilor și copiilor”. Speranța oamenilor muncii pentru un trai decent trebuia să vină în mod evident din exemplul țărilor aflate în blocul sovietic: „Oamenii muncii din țările capitaliste privesc cu simpatie realizările obținute de țările lagărului socialist și luptă prin greve și alte acțiuni pentru eliberarea lor de sub crunta exploatare impusă de capitaliști”.

Secția de Propagandă și Agitație încuraja organizațiile de masă să înființeze cercuri de citit în special în perioada iernii când muncile în agricultură erau mai puține. Pentru fiecare instituție și unitate de lucru, inclusiv în GAC-uri, se indica achiziționarea de cărți. Deși era prezentat ca un mijloc de educare a maselor, cititul a constituit un instrument de propagandă a regimului și de manipulare a conștiințelor: „Cititul – considerau propagandiștii comuniști – duce la ridicarea nivelului politic și cultural al oamenilor muncii, iar aceasta este o condiție esențială a îndeplinirii mărețelor sarcini pe care le ridică construirea socialismului, apărarea păcii. Iată de ce comitetele de partid au datoria să acorde o mare atenție bibliotecilor și să exercite un control sistematic asupra diferitelor instituții și organe de stat care au sarcini în această direcție”. Femeile membre în cercurile de îndrumare erau înscrise și în cercurile de citit care reprezentau o metodă eficientă de îndoctrinare a populației. Pentru a observa amploarea unor astfel de cercuri, trebuie să precizăm că în anul 1962 în raionul Călărași participau la ele 14000 de femei. Îndoctrinarea persoanelor partipante se făcea prin intermediul materialelor citite și interpretate în cheia marxist leninistă: hotărârile partidului și ale guvernului, articole din presă cu privire la evenimentele interne și internaționale, realizările regimului democrat-popular. Intelectualii dispuși să servească regimul acceptau să conducă cercurile de citit și să distribuie cărți în rândul oamenilor muncii. În gazeta de perete era scos în evidență tovarășul Focșeneanu Vasile, membru PMR din comuna Chioara, care reușea prin intermediul cercului de citit să determine 3 familii de țărani să se înscrie în GAC.

Propagandiștii partidului vorbeau în cadrul reuniunilor din cercurile de citit depre lupta de clasă, exploatarea din trecut a țărănimii muncitoare și îngrădirea accesului la educație: „Țărănimea muncitoare a fost exploatată de către burghezia și moșierimea care a condus țara noastră în trecut. În acest raion, neștiința de carte, ignoranța și superstițiile au fost cultivate în rândurile și viața țărănimii muncitoare, prin cultura putredă pe care o propaga burghezia și moșierimea în raionul nostru. Arta și cultura nu era pusă în slujba celor mulți”. În contrast, comuniștii se prezentau ca salvatorii claselor oprimate, prezentându-le forța pe care o dețineau și capacitățile lor creatoare: „Regimul nostru democrat – popular trasează sarcina ca populația muncitoare să fie scoasă din starea de înapoiere culturală, să fie ridicată spre a putea deveni constructori ai socialismului”. Cu toate că încurajau cititul și culturalizarea maselor, autoritățile locale de partid aveau mari lacune în bagajul lor de cunoștinte. Pentru a demonstra gradul lor precar de educație, e suficient să semnalăm următoarea afirmație cuprinsă într-un Bulentin informativ: „S-au organizat seri literare, așa cum avem cazul la GAS Cocargeaua și Făcăeni, unde s-au citit fragmente din poezii de Ion Creangă și Mihail Sadoveanu”.

Frecvența cursurilor în cadrul învățământului de partid din zona studiată a fost o problemă constantă de care se loveau cadrele de partid. Trimisul Regionalei PMR în raionul Slobozia considera necesar ca între propagandiști și birourile organizației de bază să existe o strânsă legătură, iar cu fiecare cursant să se stea de vorbă, să i se explice importanța prezenței la cursuri din perspectiva învățăturilor primite. Pentru ca învățământul să fie de bună calitate trimișii de la Regională recomandau ca noțiunile să fie expuse clar pe înțelesul cursanților, iar problemele marxism-leninismului să fie predate și exemplificate prin legarea teoriei de practică. Trebuia arătată superioritatea marxism-leninismului care era știința legilor de dezvoltare a naturii și societății, știința revoluției maselor asuprite și exploatate, știința victorei socialismului în toate țările și a construirii societății comuniste. Pentru pregătirea continuă a propagandiștilor se recomanda frecvența la ședințele de instructaj și abonarea la revista „Contemporanul” unde găseau exemplificate metode de muncă și maniera în care se întocmea un plan de lecție. Lecțiile trebuiau legate de specificul local și de campaniile de bază ale Partidului și Guvernului: colectivizare, industrializare, electrificare, realizarea planurilor cincinale.

O preocupare a Comitetelor de partid era urmărirea activității politico-ideologice și culturale a membrilor de partid și a tuturor cursanților din toate formele de învățământ. În Comitetului Raional de Partid Slobozia, pentru facilitarea supravegherii cursurilor existente propagandiștii aveau obligația de a încheia un proces verbal după fiecare lecție predată, inclusiv seminar, pe care îl trimitea Secției Propagandă și Agitație. În cadrul proceselor verbale se urmărea cunoașterea activității membrilor de partid în ceea ce privește discuțiile, întrebările, propunerile. Pentru încheierea anului școlar în învățământul de partid se respectau o serie de proceduri trimise de către Comitetul Regional de Partid. De exemplu, Biroul Comitetului Raional de Partid Urziceni în vederea încheierii cercurilor și cursurilor pentru anul școlar 1960-1961, constituia colective pentru fiecare formă de învățământ care aveau atribuția de a redacta materialele recapitulative și a le înmâna propaganidiștilor după ce le treceau în prealabil prin filtrul decizional al cabinetului de partid. Materialele recapitulative se axau pe îndatoririle ce reveneau fiecărei unități în parte. De pildă, cursanții colectiviști dezbăteau problemele dezvoltării economico-organizatorice ale gospodăriilor colective. Fiecare activist era repartizat de către Comitetul de Partid la câte un cerc sau curs cu scopul de a îl sprijini pe propagandist și biroul organizației de bază în vederea seminariilor recapitulative.

Birourile raionale de partid aveau interesul să sprijine cât mai mult cercurile și cursurile de partid. Din acest motiv, pe lângă deplasările pe care le făceau pe teren membrii birourilor raionale cu scopul de a verifica cum se desfășura învățământul de partid, a controlului pe care-l efectuau instructorii teritoriali, precum și informările cerute direct de la propagandiști, birourile raionale organizau colective formate din activul nesalariat al cabinetelor de partid cu misiunea de a ajuta formele existente în învățământul de partid. Ele erau instruite la centrul raional unde primeau tematica după care controlau, îndrumau și ajutau în mod concret cercurile și cursurile în vederea aducerii tuturor acestora la zi cu lecțiile și a soluționării problemelor neclare.

Analiza învățământului de partid pe care șeful Secției de Propagandă și Agitație o realiza anual prin intermediul Dărilor de seamă era corelată cu diferitele imperative ale regimului: colectivizarea agriculturii, industrializarea, etc. De exemplu, în anul 1957, în urma evaluării, învățământul de partid din raionul Călărași a primit un calificativ pozitiv deoarece 400 de absolvenți erau fruntași în producție în diferitele Gospodării Agricole de Stat și Stațuni de Mașini și Tractoare. Un numar de aproximativ 300 de cursanți s-au înscris în acel an în Gospodăriile Agricole Colective și întovărășiri. Pentru 135 de absolvenți, învățământul de partid le aducea un alt privilegiu al epocii și anume posibilitatea de a deveni membrii de partid. Cum școlile de partid erau o trambulină către diferite funcții, 254 de membrii de partid absolvenți ai promoției 1957-1958 erau aleși asensori populari, deputați în Sfaturile Populare sau numiți în conducerea cooperativelor și a gospodăriilor colective. Pe de altă parte, ideologii comuniști considerau că neîndeplinirea directivelor trasate de partid în cadrul cursurilor avea consecințe negative în practică. În raionul Fetești, de exemplu, la cercul de politică curentă care nu s-a ținut cu regularitate în organizația de bază din comuna Vasile Roaită din 14 cursanți niciunul nu predase cotele pe anul 1953 și nu întocmise cereri pentru a constitui o gospodărie agricolă în localitate.

Aportul școlilor de partid în susținerea politicilor regimului

Rezultatele pozitive sau negative ale învățământului de partid se reflectau în activitățile pe care cursanții și absolvenții le practicau dar și în evoluția comitetelor de partid și ale organizațiilor de bază. Pentru anul școlar 1961-1962, în raionul Fetești în urma analizei învățământului de partid se remarca o îmbunătățire considerabilă comparativ cu anii precedenți, inclusiv printr-o frecvență ridicată de 80-95% a cursanților.Îmbunătățirea calității învățământulului de partid era reflectată în respectarea cu mai multă strictețe a disciplinei de partid în producție de către organizațiile de bază și membrii de partid. Erau menționate ca exemple bune organizațiile de bază de la Depoul CFR Fetești, SMT-urile Țăndărei, Făcăeni și GAC Șocariciu unde disciplina în muncă lăsase de dorit în trecut, însă o dată cu îmbunătățirea învățământului ea era optimizată, unitățile devenind fruntașe în raion. Tot în cadrul acestor unități, organizațiile de partid reușeau să traseze responsabilități membrilor și candidaților de partid, legate de îndeplinirea planurilor de producție și să evalueze în mod regulat evoluția planurilor în cadrul adunărilor generale și în ședințele de birou.

Unul din rezultatele învățământului de partid se oglindea în creșterea din punct de vedere numeric al organizațiilor de bază. Din rândurile activului fără de partid cuprins în cercurile de statut erau primiți în anul 1963 un număr de 559 candidați de partid, dintre care 145 de femei. 45 de cursanți erau primiți direct în partid, fără a trece prin etapele de stagiatură, majoritatea dintre ei fiind fruntași în producție. Ei cereau organizațiilor de bază să fie primiți în rândul comuniștilor, ca urmare a însușirii statutului și a cunoașterii politicii partidului. Printr-o astfel de mișcare, comuniștii doreau să demonstreze existența cu adevărat a „omului nou” în etapa de consolidare a socialismului: fruntaș în producție și comunist devotat. În același timp, ei trebuiau să fie exemple de urmat pentru ceilalți oameni ai munci, mediatizați în gazetele de perete, stațiile de amplificare locale sau căminele culturale.

În cercurile și cursurile desfășurate în zona Ialomița-Călărași un accent deosebit a fost pus pe una din politicile esențiale ale regimului comunist: transformarea socialistă a agriculturii și consolidarea gospodăriilor agricole. În anul 1958, colectivizarea agriculturii în raionul Fetești se terminase iar interesul protipendadei locale s-a îndreptat din acel moment pe dezvoltarea unităților agricole din sectorul socialist, axată pe creșterea fondului de bază în GAC-uri, ridicarea valorii zilei de muncă, creșterea producției la hectar, păstrarea și îngijirea avutului obștesc și dezvoltarea ramurilor anexe. În cadrul Gospodăriilor colective din localitățile Gura Ialomiței, Țăndărei, Săveni, Sudiți unde se desfășurau cercuri de politică curentă în timpul seminariilor se avea în vedere explicarea modului de desfășurare a procesului de producție a multiplelor ramuri din gospodăriile agricole colective. Consecințele pozitive ale învățământului de partid erau observate de către propagandiști în creșterea conștiinței membrilor și candidaților de partid colectiviști care participau voluntar la acțiunile de muncă patriotică întreprinse pentru redarea în circuitul agricol a unor suprafețe de teren arabil, înfrumusețarea comunelor și satelor, construirea școlilor și a căminelor culturale. Într-un Buletin informativ din anul 1959, erau remarcate binefacerile învățământului de partid: „Pe șantierele muncii voluntare de la Giurgeni, Bordușani și în prezent pe șantierul de la Țăndărei, membrii și candidații de partid colectiviști și în general cursanții înscrisi în învățământul de parid, au dovedit în practică prin munca lor neobosită atașamentul și dragostea lor față de partid și guvern”. Munca voluntară la fel ca și întrecerile socialiste au reprezentat în perioada regimului comunist mijloace de realizare cu costuri minimale a diferitelor planuri pe care partidul le stabilea.

În acțiunile de muncă voluntară erau implicați în special tinerii. Am observat anterior numărul ridicat de tineri încadrați în învățământul de partid cu scopul de a-i îndoctrina și forma oameni supuși regimului. Uniunea Tineretului Muncitoresc se ocupa de chemările periodice la acțiuni voluntare pentru șantierele locale sau naționale. Sub denumirea de „acțiune patriotică”, elita locală consemna cu mândrie cum în anul 1959, „tineretul în frunte cu UTM la îndemnul organizațiilor de partid au transportat în câmp și pe platforme cantitatea de 61617 tone de gunoi, din care 12640 în mod voluntar. Au silozat voluntar cantitatea de 7200 furaje și au strâns peste 185 tone fier vechi”. Rezultatele învățământului aflat sub directa coordonare a Uniunii Tineretului Muncitor erau oglindite în constituirea celor 73 de brigăzi de muncă voluntară compuse din 2540 de membrii UTM care în anul 1959 realizau 35.542 ore de muncă voluntară. Prin ocuparea și controlarea timpului liber pe care tinerii îl aveau cu diverse activități, partidul se asigura că nu îmbrățișau idei dizidente așa cum s-a întâmplat, de pildă, în Ungaria în anul 1956. De altfel, într-o evaluare realizată de Biroul Raional de Partid Fetești, era criticat Comitetul Raional UTM că „nu s-a ocupat suficient de educarea comunistă a tineretului din care cauză sunt mai multe cazuri de indisciplină în producție, lipsă de respect față de conducătorii vârstnici, iar la o parte din tineri se manifestă cosmopolitismul, organizațiile de partid trecând cu vederea asemenea manifestări nedemne de tineretul nou”.

Nevoia de forță de muncă pentru programul de modernizare a determinat apelul constant la mobilizarea societății către muncă voluntară. Pentru a-și demonstra deplinul atașament față de regim și partid, tinerii trebuiau să participe ca muncitori brigadieri pe șantierele naționale de construcții. În anul 1956, o astfel de chemare a fost făcută tinerilor din raionul Fetești în vederea participării lor ca voluntari pe șantierul naval „Năvodari”. În cadrul cercurilor și cursurilor UTM se încerca convingerea tinerilor, se scriau articole legate de chemarea CC al UTM în care era scoasă în evidență munca dusă de tinerii UTM-iști care făceau parte din brigăzile de voluntari pe anumite șantiere de construcții din țară. Se citeau scrisori expediate de brigadierii voluntari trimiși din raionul Fetești pe șantierul Năvodari. În zilele de duminică, tinerii se întâlneau cu brigadierii veniți acasă unde se discutau avantajele pe care le au brigadierii pentru a-i determina și pe ceilalți să meargă pe șantier. Pentru UTM era important ca un număr cât mai mare din membrii săi să se înroleze voluntari pe șantiere pentru a demonstra încrederea pe care tinerii comuniști o aveau în construcția socialismului.

Propagandiștii de partid le vorbeau cursanților despre semnificația îndeplinirii la timp a planurilor de producție iar întrecerea socialistă era încurajată în mod constant. „Învățământul de partid – apreciau comuniștii – influența pozitiv creșterea conștiinței socialiste a oamenilor, aceasta concretizându-se prin noua atitudine față de muncă, față de dezvoltarea și apărarea avutului obștesc”. Asimilarea pe deplin a informațiilor predate la cursuri trebuia să îl transforme pe elevul școlii politice în fruntaș în producție. Era o adevărată mândrie pentru comuniștii din raionul Fetești ca la încheierea anului școlar 1962-1963, să raporteze existența a 2302 cursanți fruntași în producție. Practica întrecerilor socialiste a fost preluată din Uniunea Sovietică unde au fost stimulate o dată cu demararea planului cincinal. Stalin considera că „ea transformă munca dintr-o sarcină grea și rușinoasă cum era socotită mai înainte, într-o chestiunde de onoare, într-o chestiunde de glorie, vitejie și eroism”. În România democrat-populară, orice eveniment constituia un bun prilej de exercitare a unor angajamente și implicit a întrecerilor socialiste. De exemplu, pentru întâmpinarea zilei de 8 mai 1951, zi în care Partidul Muncitoresc Român împlinea 30 de ani de existență (mai corect spus Partidul Comunist din România), toate întreprinderile și instituțiile își luau obligația să realizeze planul anual, plus economii la diferite materii prime. La Depoul CFR se avea în plan efectuarea de economii în valoare de 1456020 lei până la 8 mai, fapt care demonstrează importanța pe care o acorda regimul lucrului bine făcut.

Topitoria de in Fetești își propunea să depășească planul de 9 tone fibre cu 2 tone. Mai departe, mergând pe ideea lui Stalin „cincinalul în patru ani”, colectivele de conducere ale instituțiilor și întreprinderilor își luau angajamentul că vor îndeplini planul de stat în 11 luni, cu o lună înainte de termen. În toate unitățile existau echipe de supraveghere pentru îndeplinirea tuturor angajamentelor, formate dintr-un tovarăș responsabil din partea administrației, unul responsabil cu întrecerile socialiste din partea Comitetului sindical al întreprinderii, un tovarăș responsabil din partea organizației de bază și un planificator cu misiunea de a urmări zilnic realizările angajamentelor. Planurile de producție erau prelucrate în adunări și grupe sindicale în scopul cunoașterii de către muncitori a sarcinilor, normelor de producție și a condițiilor de îndeplinire a lor.

În anul 1952, Depoul CFR realiza economii de 360 de tone la combustibilul convențional, iar 468 de muncitori erau înscriși în întrecerile socialiste, dintre care 84 își luau angajamente în cinstea zilei de 23 august și a proiectului de constituție. Pentru îndeplinirea îndatoririlor, muncitorii aplicau în activitățile lor de lucru metodele sovietice, considerate imbatabile de autoritățile comuniste. În Depoul Fetești, funcționa o școală de stahanoviști, unde cu ocazia zilei de 23 august, erau promovați doi mecanici și doi fochiști de locomotivă, cursanți la cercurile de politică curentă. Se consemna că ei aplicau în muncă metoda sovietică Klaudia Baranskaia (plan financiar pe locomotivă) cu ajutorul căreia îndepliniseră planul pe luna august din ziua de 22.

Maniera în care angajamentele și întrecerile socialiste erau respectate reprezenta o analiză separată efectuată în fața muncitorilor după expirarea timpului acordat pentru realizări. În toate unitățile de producție aveau loc adunări cu salariații unde se trasa bilanțul și erau evidențiați fruntașii. De exemplu, la GAS Cocargeaua după ce erau prelucrate articole din ziarul „Scânteia” se desfășura evaluarea întrecerilor socialiste. În anul 1951, fruntași în producție erau Gheorghe Cristea, maistru de culturi, care împreună cu șeful de echipă, Iancu Tache realizase o economie pe zile de om în valoare de 22.000 lei. Evidențiați erau și tovarășii Petre Chirea, șeful secției agrotehnice și Dumitru Ianole prin realizarea unor economii de 10.000 lei.

Unele dintre competiții reprezentau pericole reale pentru muncitori. La CFR Fetești erau dați ca exemple pozitive, mecanicul de locomotivă, Onofrei Constantin și fochistul Drincă Grigore, prin „performanța” de a scurta timpul de mers al trenului pe ruta Fetești – Constanța cu 20 de minute, având o încărcătură a trenului cu 500 de tone peste limita normalului. Un lucru nefiresc și periculos, atât pentru infrastructură cât și pentru oameni dar „performanțele” de acest tip erau încurajate și promovate de către regim atâta timp cât veneau în întâmpinarea economiilor pe care muncitorii erau nevoiți să le facă. În cazul unor accidente regimul știa întotdeauna să se disculpe acuzând pe muncitori de sabotaj, trădare sau periclitarea Planului Cincinal. Exista și un cadru legal care sancționa asemnea tipuri de delicte, înăsprit din anul 1949, o dată cu „ascuțirea luptei de clasă”. Legea avea în vedere pedepsirea pentru ceea ce se considera a fi crimele împotriva securității statului și a dezvoltării și se putea ajunge până la pedeapsa cu moartea. Pedeapsa capitală se acorda pentru trei categorii de delicte: cele îndreptate împotriva securității statului, sabotarea economiei naționale și lupta împotriva regimului.

Întrecerile socialiste nu erau organizate în unitățile de lucru cu probleme din raioane pentru a nu fi scoase în relief hibele regimului. Într-o Directivă adresată Comitetului Raional PMR Slobozia de către Regionala București a PMR, cu privire la pregătirea și desfășurarea zilei de 1 mai 1955, erau stipulate următoarele: „Întrecerile vor fi asigurate numai în întreprinderile care au materie primă asigurată, iar acolo unde nu sunt posibilități pe întreaga întreprindere, organizațiile de partid vor îndruma comitetele de întreprindere să organizeze întreceri în acele secții sau ateliere unde există materie primă. Pentru stimularea muncitorilor care au obținut cele mai bune rezultate în întrecerea pe profesii, Ministerele și Comitetele Centrale ale Sindicatelor vor acorda diplome și insigne”. Dincolo de diplomele si insignele acordate de Partid în cadrul unor ceremonii de mediatizare prin intermediul gazetelor de perete, stațiilor locale de radio-amplificare sau a brigăzilor artistice, întrecerile socialiste au reprezentat pentru muncitori în perioada comunistă un mijloc de asigurare a unor venituri suplimentare, avansări în cadrul întreprinderilor, trimiterea la case de odihnă și sanatorii ale Confederației Generale a Muncii în mod gratuit sau cu reducere între 25-75% sau acces la locuințe mai bune.

Întrecerile socialiste nu aveau nimic spontan, nu veneau din voința individuală a muncitorilor, totul era bine planificat de partid. În raionul Fetești, după primirea planului de producție de către unitățile de stat și Gospodăriile Agricole Colective erau instruiți la Comitetul Raional de partid 6 tovarăși care se ocupau exclusiv de îndrumarea Comitetelor de Întreprindere și a Comitetelor Mixte Sindicale, pentru a organiza întreceri socialiste și patriotice. Ei aveau sarcina de a pregăti în primul rând unitățile fruntașe pentru a face chemări celorlalte unități din raion, pe ramuri de producție. Gospodăria Agricolă Socialistă Jegălia, de exemplu, a chemat la întrecere socialistă toate GAS-urile din raion. Pentru a răspunde la chemări în prealabil erau instruiți din nou președinții Sfaturilor Populare, președinții GAC-urilor, a Comitetelor de Întreprindere, secretarii organizațiilor de bază din GAC-uri și aparatul de stat. În vederea îndumării și controlării întrecerilor socialiste pe raion, era organizată o Comisie Raională, în fruntea căreia se afla șeful Secției Agricole de la Sfatul Popular Raional, care asigura ca toate sectoarele să fie prinse în întrecerile socialiste și patriotice până la începerea campanie agricole anuale.

Cunoștințele predate în școlile de partid trebuiau să îi ajute pe muncitori să înțeleagă importanța construirii socialismului și a manierei în care ei puteau susține unitățile de producție prin diferite îmbunătățiri aduse utilajelor. Încrederea elitei comuniste în clasa muncitoare și a capacității ei creative, o dată cu formarea „omului nou” venea pe filieră sovietică. Stalin, în cuvântarea rostită la consfătuirea panunională a stahanoviștilor, considera că „..desființarea contrastului dintre munca intelectuală și cea fizică poate fi obținută numai pe baza ridicării nivelului cultural și tehnic al clasei muncitoare până la nivelul inginerilor și tehnicienilor”. În documentele de partid era menționată influența pozitivă pe care o avea mișcarea de inovații și raționalizări în realizarea obligațiilor de plan în complexul CFR Fetești. Pentru anul 1963 erau consemnate 13 inovații, printre care și un district mecanizat la secția L 7. Astfel de inovații realizate anual cu scopul de a reflecta inteligența și simțul tehnic al muncitorului, exponent superior al societății, existau și în domeniul agricol. Cursantul Miron Danciu, de la SMT Țăndărei, era scos în evidență ca urmare a elaborării unui dispozitiv pentru decuplarea pompei hidraulice, atunci când tranctorul nu folosea sistemul hidraulic. Se considera că punerea în practică a inovației aducea economii în valoare de 2 000 de lei. Pe aceași linie, Dragomir Aristide confecționase un mecanism de încărcare și descărcare a semănătorii „Victoria”, care înlocuia munca manuală a trei persoane.

Învățământul de partid a fost unul din elementele de bază ale regimului comunist. Creat după model sovietic rolul său a fost de a îndoctrina și forma cadre capabile să susțină dezideratele principale ale regimului: naționalizarea, industrializarea, transformarea socialistă a agriculturii, promovarea unei viziuni maniheiste asupra lumii și implicit impunerea unui nou sistem de valori. Ordinea valorilor a fost dărâmată și reclădită conform ideilor celor trei mari corifei: Marx, Lenin Stalin, cu portretele cărora cetățenii erau obligați să defileze în semn de recunoștință pentru ingineria socială și politică la care erau martori. Una din funcțiile sistemului educațional de partid era de a legitima regimul și pe actorii săi politici. La nivel micro, învățământul de partid și-a avut carențele proprii în special în primii ani de după instaurarea regimului de democrație populară. Lipsa de experiență, gradul scăzut de alfabetizare dar și indiferența în fața retoricii propagandistice s-au numărat printre cauzele care duceau la neîndeplinirea obiectivelor anuale ale învățământului de partid. Am putut observa în cadrul analizei noaste incapacitea propagandiștilor preda întreg ciclul de lecții conform planificării și dezinteresul cursanților în a frecventa cercurile și cursurile la care erau înscriși. Începând cu a doua decadă a anilor 50 învățământul de partid din zona Ialomița începe să funcționeze în termeni mulțumitori pentru autoritățile politice datorită experienței acumulate și a formării unui corp stabil de propagandiști. Totodată am remarcat și o creștere a numărului de persoane înscrise în cadrul cercurilor și cursurilor, inclusiv a celor care nu erau membrii de partid, semn că regimul a fost interesat de îndoctrinarea populației într-o manieră mult mai controlată. Prin decizia de a include în cadrul cercurilor și cursurilor de partid a unui număr ridicat de persoane considerăm că rolul principal al învățământului de partid a fost de a îndoctrina în mod sistematizat și în plan secund de a promova în diferite funcții ale aparatului politic din întreprinderi, administrație și economie.

Capitolul III- Implicarea propagandei în transformarea socialistă a agriculturii

Modelul sovietic al colectivizării agriculturii

Contrar ideologiei marxiste care proclama izbucnirea revoluției comuniste în țările capitaliste profund industrializate, Partidul Bolșevic a venit la putere într-o țară unde pătura țărănească a constituit 80% din totalul populației. Clasa muncitoare în numele căreia a fost proclamată revoluția reprezenta mai puțin de 2% din populație și era în continuare strâns legată de lumea rurală unde membrii ei își aveau în mare parte originile. De altfel, proletariatul deținea în continuare o mentalitate rurală întrucât se aflau la prima sau la a doua generație de orășeni slab urbanizați și inadaptați mediului industrial. Din ingredientele revoluție bolșevice nu au făcut parte proletarii și capitaliștii conform teoriei marxiste, ci doar revendicările țăranilor: „Pâine, pace, libertate!”. Noile elite venite la putere s-au confruntat cu probleme stringente de natură economică, socială și ideologică la care trebuiau găsite soluții. În primul rând, se punea întrebarea ce se va întâmpla cu țărănimea după Revoluția din Octombrie, ce rol va juca ea în drumul spre comunism? În al doilea rând, cum se va împăca din punct de vedere ideologic gândirea marxistă unde țărănimea nu juca un rol esențial cu realitățile rusești? Pentru a da un răspuns în concordanță cu realitățile rusești, teoreticienii bolșevici au operat o schimbare în interiorul ideologiei introducând un nou concept, cel de alianță a clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare.

Alianța avea însă un termen de provizorat ce se încheia în momentul realizării obiectivului de industrializare a țării iar clasa muncitoare devenea majoritară. În același timp, zona rurală era supusă transformărilor prin colectivizare, mecanizare și modernizare a agriculturii. Alianța clasei muncitoarea cu țărănimea nu oferea egalitate partenerilor, Lenin atribuind proletariatului rolul conducător în cadrul alianței. În Pagini dintr-un jurnal, Lenin îndemna clasa muncitoare să dezvolte mișcarea de patronaj prin intermediul căreia organizațiile clasei muncitoare își asumau patronajul asupra organizațiilor din mediul rural și le oferea diferite forme de ajutor practic. Tot el desemna clasa muncitoare ca fiind cel mai bun propagandist al comunismului în rândul țărănimii.

Legătura dintre regimul comunist și pătura țărănească a fost întotdeauna supusă tensiunilor generate în primul rând de decizia bolșevicilor de a rechiziționa grânele în perioada războiului civil care a debutat în 1918 și s-a încheiat în 1921. În conflictul dintre autorități și țărani, Lenin sfătuia „să nu se precupețească metodele dictatoriale…să nu se abțină de la mijloace barbare în lupta împotriva barbariei”. Ca urmare a unei astfel de atitudini partidul nu a reușit să câștige încrederea țăranilor de unde și numărul mic de membrii de partid înregimentați în mediul rural. După experiența comunismului de război, elita de la Moscova a adoptat o poziție pacifistă față de zona rurală pentru a evita continuarea războiului civil și a consecințelor sale care puteau duce chiar la dizolvarea puterii politice. Pentru a asigura prezervarea puterii sovietice până la izbucnirea așteptatei revoluții internaționale, Lenin considera necesară câștigarea suportului țărănimii și în același timp direcționarea acesteia pe drumul către comunism. Obiectivul urma să fie realizat prin intermediul cooperativizării agricole ce se afla în concordanță cu interesul material al țărănimii și oferea în același timp o bază socialismului în curs de formare în zona rurală. Pentru menținerea puterii sovietice până în momentul izbucnirii revoluției, Lenin a enumerat o seamă de condiții: dezvoltarea mișcării cooperatiste, revoluția culturală în zona rurală, industrializarea și menținerea alianței clasei muncitoare cu țărănimea.

Noua Politică Econimică a fost un program necesar pentru scoaterea Uniunii Sovietice din criza generată de războiul civil. În ciuda aclamării comunismului ca producător de prosperitate, pentru a ieși din impas, conducerea de la Moscova a apelat la soluții capitaliste. Deși era un generator al principiilor capitaliste, în viziunea lui Lenin NEP-ul nu putea determina instaurarea puterii capitaliste. Potențialul pericol, considera el, era reprezentat de alienarea țăranilor dacă aceștia ajungeau să sufere prea mult timp de sărăcie. Tocmai din acest motiv NEP-ul era privit ca un program necesar. Combinația dintre agricultura liberă și statul care controla industria a reprezentat în viziunea protipendadei bolșevice o etapă intermediară necesară pentru creșterea economică a Rusiei sovietice și o bază adecvată pentru progresul spre socialism. Perioda de acalmie acordată lumii rurale nu a însemnat că bolșevicii și-au schimbat percepția asupra țăranilor. Ei aveau o totală neîncredere în țărănime considerând-o în conformitate cu ideologia marxis-leninistă ca fiind o relivă „mic burgheză” a vechii societăți care în cele din urmă se afla în incompatibilitate cu dezvoltarea societății comuniste. Scopul lor pe termenul lung era de a înlătura sistemul de exploatații țărănești de mici dimensiuni și de a-l înlocui cu ferme colective mecanizate pe scară largă unde țărănimea era transformată în proletariat agricol.

NEP-ul își avea opozanții săi în interiorul elitei de la Moscova. Preobrajenski s-a situat împotriva favorurilor acordate țărănimii și susținea că obiectivul statului socialist la momentul respectiv era de a crea o puternică bază industrială. În argumentul său el făcea o paralelă între puterile capitaliste care aveau posibilitatea de a exploata coloniile pentru acumularea economiilor și statul socialist care neavând colonii trebuia să-și îndrepte privirea către „resursele micilor producători”, adică ale țărănimii. Ele trebuiau să fie sursa necesară industrializării și în primul rând a fabricării de echipamente industriale. Preobrajenski vorbea despre un proces de „colonizare internă” a gospodăriilor private care se traducea în exploatarea țărănimii și extragerea maximului de plusvaloare din munca lor și totodată la fixarea prețului produselor industriale la un nivel ridicat comparativ cu prețurile oferite de stat pentru produsele agricole. Atât Preobrajenski, cât și Troțki, membrii marcanți ai opoziției de stânga au pledat pentru colectivizarea rapidă a agriculturii. Buharin, principalul ideolog al NEP-ului, susținea că adoptarea unei politici de constrângere a țărănimii era ineficientă atât din punct de vedere politic cât și din punct de vedere economic, lucru dovedit de experiența comunismului de război. Prin extorcarea țărănimii de întregul surplus, ei erau determinați să nu producă mai mult decât puteau consuma, cea ce era periculos pentru stat și proletariat. Până în anul 1928, Stalin a susținut poziția lui Buharin și Rîkov de apărare a intereselor țăranilor și de încurajare a acumulării de către micii producători.

Anul 1927 a fost punctul de cotitură în privința NEP-ului și a perspectivelor regimului asupra avutului țăranilor. Confruntată cu o recoltă agricolă slabă și penurie alimentară, conducerea s-a decis să adopte măsuri extreme de confiscare și constrângere. Vinovați pentru criză erau desemnați țăranii bogați care refuzau să-și vândă marfa la prețurile mici impuse de stat. Contra lor partidul i-a mobilizat pe proletarii și țăranii săraci cu misiunea de a căuta și confisca cerealele ascuse. Chiar dacă la Plenara din iulie 1928 măsurile excepționale au fost ridicate, țăranii și-au pierdut încrederea în capacitatea regimului de a crea stabilitate în zona rurală. Confruntați cu posibilitatea de a avea grânele rechiziționate au preferat să planteze mult mai puțin iar efectele s-au resimțit la sfârșitul anului 1928 când a debutat o nouă criză. Față de noua linie în interiorul Biroului Politic s-a format o „opoziție de dreapta” compusă din principalii exponenți ai NEP-ului, Buharin și Rîkov, care au condamnat devierea lui Stalin de la principiul leninist de promovare a concilierii față de țărani. Facționalismul din interiorul Biroului Politic nu s-a concretizat însă în măsuri de stopare a planurilor lui Stalin, opozanții lui Stalin din Biroul Politic fiind marginalizați în partid și administrație și apoi epurați în timpul Marii Terori.

Prin decretul emis la 29 iulie 1929 de Secretariatul Comitetului Central intitulat „Despre munca organizațională a partidului în noua campanie de achiziții de cereale”, pașii pe calea colectivizării erau accelerați. Aceasta a fost o directivă dată organizațiilor de partid din întreaga țară cu privire la procedurile care trebuiau urmate în perioada 1929-1930 în privința achiziționării de cereale. În același timp, decretul instituționaliza metodele excepționale utilizate în iarna și primăvara anului 1928 ca răspuns la „greva de cereale” a țăranilor, ceea ce a însemnat alocarea de cote obligatorii pe care raioanele trebuiau să le livreze. Când Stalin a observat că depozitele agricole ale statului se puteau umple mult mai repede prin deposedarea țăranilor a transformat un demers inițial provizoriu ce răspundea la o situație considerată de criză într-o politică permanentă. Robert Conquest în studiul său asupra colectivizării considera că problemele agricole ale anului 1928 nu reprezentau cu adevărat o criză deoarece deficitul de cereale se ridica în ianuarie 1929 la aproximativ 2.160.000 tone. Pe de altă parte, susținea el, alte tipuri de producție agricolă, de pildă cea animalieră, erau în creștere, ceea ce regla deficitul și determina în același timp o creștere a producției agricole brute cu circa 2.4% în 1928.

Printr-un discurs ținut în cadrul Academiei Comuniste în decembrie 1929 Stalin a dat semnalul unei schimbări radicale față de mediul rural însă nu a oferit nicio îndrumare specifică în privința colectivizării cu excepția îndemnului de lichidare a clasei culacilor. În alocuțiunea sa, Stalin a subliniat imposibilitatea continuării coexistenței elementelor capitaliste și socialiste în economia sovietică: agricultura funcționa după principii capitaliste, în vreme ce industria era supusă principiilor socialiste. „Fie într-o direcție, fie în alta; sau înapoi la capitalism ori mergem înainte spre socialism. Aceasta este situația și nu poate exista o a treia cale”. Pentru definitivarea măsurilor practice necesare în vederea acțiunii de eliminare a chiaburilor s-a format o comisie la nivelul Biroului Politic, prezidată de Molotov. Oficial, începerea campaniei de deculacizare a fost anunțată după adoptarea decretului Biroului Politic din 30 ianuarie 1930, intitulat „Asupra măsurilor de eliminare a gospodăriilor culacilor din districtele colectivizate”. Cadrul legal pentru lichidarea unei întregi clase susținătoare până nu demult a economiei a fost astfel implementat. Culacii erau prezentați prin toate mijloacele de propagare a viziunii oficiale drept un grup „social periculos” situat în opoziție cu puterea sovietică. Conform deciziei Politburoului din 30 ianuarie 1930, culacii erau împărțiți în trei categorii. Culacii din prima categorie, „culaci activi contrarevoluționari” erau închiși în lagăre de concentrare. Persoanele care făceau parte din prima categorie și erau acuzate de organizare de acte teroriste, tulburări contra-revoluționare și organizare de insurecții erau executate. Categoria a doua era constitută din „elementele rămase ale culacilor activi în special din pătura bogată a culacilor și a proprietarilor parțiali de terenuri”. Ultima categorie era compusă din culaci care rămâneau în propriile lor districte însă erau relocați pe noi suprafețe de teren în afara granițelor colhozului.

Din perspectiva lui Davies și Wheatcroft, deculacizarea a avut două obiective principale. În primul rând s-a urmărit eleminarea din sate a țăranilor care datorită poziției economice deținute sau a viziunii politice și sociale puteau opune rezistență colectivizării. Tocmai din acest motiv definirea culacului a fost extinsă dincolo de criteriul economic care afirma exploatarea altor țărani ca principiu de bază în identificarea sa. Nesupunerea față de regim a fost tratată ca un criteriu în stabilirea etichetei de culac. Al doilea obiectiv al deculacizării a fost acela de a convinge țăranii reticienți să se înscrie în colhozuri prin puterea exemplului. Oficialii și muncitorii veniți în zonele rurale pentru a ajuta la înfăptuirea colectivizării erau îndoctrinați să îi considere pe țăranii oponenți ai colectivizării drept agenți ai dușmanilor de clasă asupra cărora furia proletariatului putea fi legitim exercitată. Amenințarea cu deportarea a fost tocmai din acest motiv un mijloc utilizat adesea în vederea recrutării țăranilor în fermele colective.

Cedarea rezistenței și înscrierea țăranilor în colhozuri sunt de înțeles dacă ne gândim la alternativa pe care ei o aveau: să fie considerați culaci în mod aleatoriu, deposedați de bunuri și deportați în regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice. După acțiunea de rechiziționare a bunurilor țăranilor cu greu puteau fi identificați culaci conform definiției lor economice. Doar 1% dintre fermieri mai utilizau unul sau mai mulți angajați. Cu toate acestea, în perioada 1930-1933, aproximativ două milioane de culaci au fost deportați în Siberia, Kazahstan și alte zone subpopulate din Uniunea Sovietică. Ei au fost constrânși să viețuiască în astfel de locuri aride deoarece autoritățile le interziceau să părăsească satele unde fiecare țăran își avea noul domiciliu. Mult mai dramatică a fost soarta celor 100 000 de culaci care au murit în Gulagul sovietic.

Numărul mare de culaci și poziția extrem de periculoasă pe care o aveau în ochii autorităților cereau ca lichidarea lor să fie efectuată ca o măsură extraordinară, iar cazurile lor să fie gestionate de tribunale extrajuridice, denumite troici și nu de către instanțele obișnuite. O troică era compusă dintr-un membru al miliției, un conducător local de partid și un împuternicit al statului. Având în vedere amploarea acțiunii de deculacizare și măsuri utlizate, OGPU a fost structura desemnată să se ocupe de intrumentalizarea cazurilor care puteau cuprinde orice persoană sau grup oponent puterii comuniste, de la țărani înstăriți până la oficialități religioase, foști funcționari ai vechiului regim sau persoane angajate în comerț. Pentru a da aparența unei legalități, Consiliul Comisarilor Poporului a emis în mai 1929 o definiție formală a unei ferme de culaci. Puteau fi considerați culaci persoanele aflate în una din următoarele ipostaze: utilizau cu regularitate forță de muncă; dețineau o moară, o lăptărie sau ceva similar; închiriau mașini agricole sau imobile; aveau membrii familiei angajați în activități comerciale; practicau cămătăria sau alte activități în care veniturile nu proveneau din muncă directă.

Criteriile formale de identificare a culacilor au fost rar respectate. Conta însă în mod esențial pe cine considerau oficialii locali și activiștii că se încadrau în categoria culacilor, această etichetă fiind aplicată în mod arbitrar. Au existat cazuri când membrii organizației de partid locale își prezentau propunerile în funcție de propriile criterii: „La ședința sovietului sătesc creăm culaci cum credem noi”. Cei identificați astfel erau deposedați de pământuri, animale, echipamentele de lucru și evacuați din casele lor. Sheila Fitzpatrick sublinia ușurința autorităților de a desemna proscriși ai regimului din motive banale. „Cineva care era nepopular în sat din diferite motive se putea regăsi pe lista chiaburilor”. Comuniștii s-au aflat ei înșiși uneori în dificulatea de a intrumentaliza conceptul de culac. Tocmai acest fapt a determinat utilizarea unei categorii suplimentare, „culac angajat”, pentru a descrie persoanele care sufereau pedepse similare cu ale culacilor, dar nu puteau fi numiți culaci din perspectivă economică. O parte a țăranilor aflați în pericolul de a fi încadrați în categoria culacilor au reușit să fugă în alte zone în special urbane înainte ca forțele represive ale regimului să-i aresteze sau deporteze. În noua ipostază ei au fost nevoiți să se ascundă și să-și asume alte identități sociale.

Din punct de vedere ideologic, Stalin se declara un susținător al alianței dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare în opera de construire a socialismului: „Alianța dintre proletariat și țărănime este alianță dintre proletariat și masele muncitoare ale țărănimii. O astfel de alianță nu poate fi trainică fără organizarea țărănimii sărace ca reazăm al clasei muncitoare de la sate. De aceea, alianța dintre muncitori și țărani în condițiile actuale ale dictaturii proletariatului poate fi înfăptuită numai sub cunoscuta lozincă a lui Lenin: sprijină-te pe țărănimea săracă, înfăptuiește o alianță trainică cu țăranul mijlocaș, nu înceta nicio clipă lupta împotriva chiaburimii. Căci numai prin aplicarea aceste lozinci poate fi înfăptuită atragerea maselor principale ale țărănimii pe făgașul construirii socialismului”.

Pentru a exista o concordanță între ideologie și noua politică represivă, Stalin a lansat în anul 1928 un nou principiu care sublinia că pe măsură ce se înainta pe calea către comunism, lupta de clasă împotriva exploatatorilor devenea tot mai violentă. Atitudinea inițială a țăranilor în fața politicii partidului de colectivizare forțată a satelor a fost de împotrivire și s-a manifestat prin incendierea recoltelor, refuzul de a însămânța, sacrificarea animalelor în detrimentul predării lor gospodăriilor colective. Prin sacrificarea animalelor de povară, agricultura se afla aproape de colaps deoarece utilizarea mașinilor agricole se situa încă în stadiul de proiect. Atât Sheila Fitzpatrick cât și Robert Conquest, remarcau inexistența unor instrucțiuni clare și a unor pregătiri serioase pentru colectivizarea din iarna anului 1929-1930. Oficialii locali care cereau astfel de intrucțiuni erau mustrați. Acțiunea de colectivizare la sate era purtată de troici compuse din oameni stăini de problemele rurale și alte organziații constituite în grabă care au semănat teroare și haos. În același timp, vechile soviete sătești și societățile cooperatiste erau dizolvate.

Dorința elitei de a schimba rapid și radical agricultura s-a reflectat în decizia Comitetului Central din ianuarie 1930 prin care era înlocuit planul inițial de colectivizare a 20% din suprafața însămânțată în perioada primului plan cincinal cu cel colectivizare completă a celor mai importante regiuni, până în toamna anului 1930 sau cel mai târziu toamna anului 1931. Pentru zonele care nu aveau un caracter cerealier, directiva stipula colectivizarea până în toamna anului 1931, cel târziu 1932. Dincolo de argumentul politic care desemna lupta de clasă ca motor al istoriei, prin urmare eliminarea culacilor reprezenta o necesitate istorică conform logicii comuniste, se avea în vedere în pledoaria asupra colectivizării și latura economică. Astfel, se considera că agricultura pe scară redusă era neproductivă în vreme ce fermele socialiste erau rentabile și urmau să aducă bunăstare.

În campania de colectivizare un rol esențial l-au ocupat proletarii, veriga principală de sprijin a regimului. Din orașe au fost recrutați 25.000 de muncitori comuniști în contextul atmosferei mobilizatoare a Primului Plan Cincinal. Decizia de recrutare a fost anunțată la plenara Comitetului Central al Partidului din noiembrie 1929. Istoricul Lynne Viola remarca dexteritatea cu care regimul a manipulat temerile populare legate de o intervenție militară și amintirile foametei din perioada comunismului de război, reaprinse în perioada crizei cerealelor. În acest context, clasa muncitoare a fost chemată să ajute la construirea socialismului și la eliminarea dușmanilor de clasă care sabotau bunul mers pe calea socialismului. Pentru a scăpa de responsabilitatea propriului eșec, elita comunistă a deviat nemulțumirile clasei muncitoare cauzate de nefuncționalitatea sistemului către așa-ziși inamici interni și externi: culaci, specialiști burghezi, beneficiari ai NEP-ului și opoziția politică. Promotori ai mitului conspirației, comuniștii îi prezentau pe toți inamicii reali sau imaginari ca fiind în legătură cu agenți ai imperialismului internațional. Muncitorii au crezut varianta prezentată de regim în care beneficiarii NEP-ului erau cauza sărăciei lor. „Poziția economică precară a muncitorilor în perioada NEP-ului, alături de tensiunile din interiorul păturilor sociale de la sfârșitul anilor 1920 și percepția muncitorilor că NEP-ul a fost o politică favorabilă țăranilor și total defavorabilă proletarilor, au determinat clasa muncitoare să fie receptivă la apelul de mobilizare al statului”. Pentru îndeplinirea misiunii lor în zona rurală, muncitorii au fost pregătiți în cadrul unor cursuri de două săptămâni. Inițial ei aveau sarcina de a conduce satele timp de un an. Perioada a fost extinsă la doi ani și în cele din urmă o decizie a Comitetului Central din 5 decembrie 1930 le-a reglementat numirea lor permanentă.

Politica stalinistă de colectivizare forțată și eliminare a culacilor a provocat un real haos, lumea rurală fiind la un pas de război civil. Confruntat cu revoltele de masă ale țăranilor din iarna anului 1929-1930, Stalin s-a văzut nevoit să facă pași înapoi. El nu și-a asumat responsabilitatea eșecului politicii de colectivizare forțată a agriculturii, ci într-un articol publicat în Pravda la 2 martie 1930, sub titlul „Amețeala succesului”, punea toate derapajele pe seama subordonaților. Au fost dezaprobate în articol excesele de violență, confiscările, forțarea țăranilor de a se înscrie în colhozuri. Schimbarea opticii asupra colectivizării s-a concretizat pe plan politic și într-o circulară emisă de Comitetul Central în care erau blamate „exagerările de stânga” comise în cele câteva luni de la demararea campaniei, încălcarea drepturilor civilile, arestările arbitrare, care veneau să compromită înscrierea „voluntară” a țăranilor în colhozuri. Când s-a dat posibilitatea țăranilor de a opta între gospodăriile colective și gospodăriile individuale, ei le-au preferat pe cele din urmă. Mase întregi de țărani au abandonat gospodăriile colective și s-au întors la gospodăriile particulare. Proporția colhozurilor a scăzut de la 56%, câte existau la 1 martie 1930, la 24% în vara aceluiași an. Pe tot parcursul anului 1930, aproximativ 2.5 milioane de țărani au luat parte la aproape 14000 de răscoale, proteste și manifestări de masă îndreptate împotriva politicii de comunizare a agriculturii.

Câștigul țăranimii nu a fost unul de durată deoarece în toamna anului 1930 asupra gospodăriilor individuale statul a pornit o nouă serie de presiuni prin intermediul cotelor sporite. Începând cu luna decembrie 1930, colectivizarea a fost reluată, Stalin dispunând colectivizarea tuturor regiunilor cultivate cu grâu și colectivizarea parțială a celorlalte. Colectivizarea și deculacizarea au fost, după cum remarca Oleg Khlevniuk, elementele care au subminat în mod semnificativ capacitatea de producție în mediul rural. În anul 1931, existența foametei era semnalată într-o seamă de regiuni, iar în următorii doi ani ea se acutizase. Constrânși de foamete, mizerie și lipsa unui viitor unii țărani au preferat să migreze în zonele urbane pentru a se angaja în fabrici. Pentru a împidica depopularea satelor de țăranii care nu doreau să muncească în fermele colective, regimul a introdus în 1932 pașaportul intern. Eliminarea tuturor posibilităților de a părăsi satul fără acordul regimului s-a instituționalizat un an mai târziu când s-a stabilit că un locuitor al zonei rurale nu putea părăsi gospodăria agricolă fără un act prealabil semnat de direcțiunea unității socialiste ce urma să-l angajeze în acord cu decidenții gospodăriei socialiste.

Colectivizarea agriculturii în România

România, țară preponderent agrară a avut în agenda sa publică după primul Război Mondial rezolvarea problemei țărănești. În anul 1921 a fost întreprinsă o reformă agrară de mare amploare care s-a tradus în vânzarea majorității pământului marii proprietăți către țăranii fără pământ sau cu un număr mic de hectare. Transformarea a determinat reducerea suprafeței latifundiilor de la 8.1 milioane de hectare câte existau în anul 1918 la 2.1 milioane hectare în anul 1930. Totodată, problema țărănească nu și-a găsit rezolvarea definitivă în urma rezultatului reformei agrare.

În primii ani postbelici comuniștii au profitat de situația precară a țărănimii. Aceștia, din nevoia de a-și câștiga susținători, au fost promotorii reformei agrare în 1945. Ca urmare a reformei au fost distribuite 1.057.674 hectare de pământ la 796.129 de țărani. Pe de altă parte, împroprietărirea țăranilor cu pământ trebuia să vină ca o dezmințire a zvonului și o temperare a temerilor privitoare la colectivizarea agriculturii după modelul sovietic. Reforma agrară din anul 1945 a determinat o fărâmițare și mai mare a proprietății existând peste 3 milioane de gospodării sub 5 hectare, ceea ce însemna 75% din totalul gospodăriilor care produceau strict pentru acoperirea propriilor necesități. Parcelizarea pământului nu era deloc rentabilă din punct de vedere economic, amplificând agricultura de subzistență.

În procesul de colectivizare a agriculturii în România două tipuri de factori au jucat un rol fundamental: factorii externi și cei interni. România, țară membră a blocului sovietic a fost dependentă de ordinele primite de la Moscova. După anul 1947 se prefigura Războiul Rece iar țările occidentale acceptau implementarea Planului Marshall. În spatele Cortinei de Fier economia de piață a fost înlocuită treptat cu economia dirijată. Factorul decisiv care a grăbit colectivizarea agriculturii în noile democrații populare a fost ruptura legăturilor dintre Stalin și Tito, prima sciziune din interiorul lagărului socialist. Pentru a împiedica și alte mișcări de opoziție, Stalin a hotărât sovietizarea deplină a țărilor de democrație populară conform propriului model. În dinamica procesului de colectivizare trebuie să avem în vedere și conflictele din interiorul elitei comuniste de la București: grupul Pauker, Luca versus grupul Gheorghiu-Dej, Moghioroș. Până în anul 1952 când grupul compus din Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu a fost îndepărtat din structurile de putere sub acuzația devierii de dreapta, dinamica politicii de transformare socialistă a agriculturii a fost legată de disensiunile latente sau directe ale decidenților de la București.

La 2 martie 1949 a fost emis Decretul nr. 83, pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187 din 23 martie 1945, în temeiul căruia regimul a confiscat terenurile, efectivele de animale și inventarul care se mai aflau în proprietatea moșierilor după reforma agrară din 1945. Sub acuzațiile de sabotaj și nerespectarea legilor, familii întregi au fost evacuate din propriile case fără notificări prealabile și trimise cu domiciliul obligatoriu în diferite zone ale țării. Decretul a fost prezentat de către propagandiștii partidului ca un act favorabil țărănimii muncitoare, omițând în mod intenționat să menționeze că locuitorii zonei rurale nu erau beneficiarii direcți ai terenurilor, proprietățile intrând în posesia statului. În aplicarea discreționară a decretului au avut loc și abuzuri ale autorităților care s-au tradus în confiscarea terenurilor sub 50 de hectare. De exemplu, Ion Țuțuianu fost judecător din comuna Cojocaru, județul Dâmbovița era deposedat de cele 8 hectare pământ cu toate că își executase obligațiile de însămânțare, își achitase cotele și nu avea datorii către comună sau banca de stat. Exemple similare de confiscări ale proprietăților mijlocii erau semnalate și în județul Vaslui unde Constantin Rusovici, posesor a 40 de hectare și Elena Ciohodaru, posesoare a 45 hectare pământ, au fost deposedați pe motivul că terenurile lor erau situate între două moșii iar păstrarea lor de către proprietari ar fi însemnat pentru autorități „să ne rămână ca un cui”. Odată cu confiscarea moșiilor prin Decretul 83 au fost păgubiți și numeroși țărani care au cumpărat în trecut loturi de la moșieri prin tranzacții de vânzare-cumpărare aprobate de Ministerul Agriculturii. Dintre aceștia, foarte puțini și-au recuperat loturile preluate abuziv.

În perioda unei plenara cu o durată de două zile, Comitetul Central a hotărât în problema esențială a „sarcinilor partidului în lupta pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și pentru transformarea socialistă a agriculturii”. Rezoluția Comitetului Central din perioada 3-5 martie 1949 a fost actul care a stat la baza politicii de colectivizare a agriculturii. Elita comunistă de la București mergând pe drumul instituit de bolșevici subscria ideii că trebuia eliminată contradicția ce apărea din faptul că în mediul urban se dezvolta socialismului, în timp ce zona rurală rămânea dominată de mica gosodărie individuală care conform maximei formulate de Lenin, „naște capitalism și burghezie, permanent, în fiecare zi, în fiecare ceas, spontan și în proporții de masă”. Lenin a fost cel care a afirmat că partidul nu se putea opri la exterminarea burgheziei și a intelectualității, grupuri situate în opoziție, atâta timp cât în țară existau elemente premarxiste ale înapoierii. Apoi Stalin a continuat epurarea începută de mentorul său când a transformat o parte a țărănimii în culaci reacționari. Tot astfel trebuia să se întâmple și în țările proaspăt transformate în democrații populare.

Rolul muncitorului agricol a fost bine definit în sistemul socialist. În conformitate cu ideile formulate de Troțki și Preobrajenski, preluate apoi de Stalin, în noua ordine din lumea rurală funcția țărănimii era de a furniza plus-valoare pentru dezvoltarea rapidă a industriei. În timpul Plenarei, Gheorghe- Gheorghiu Dej a făcut cunoscut modelul după care trebuia implementată colectivizarea: „Avem datoria să aducem în mod sistematic o campanie largă de propagandă și agitație la țară care să arate succesele imense ale gospodăriei colective în Uniunea Sovietică și metodele sovietice de organizare”. În continuare el susținea că alcătuirea gospodăriilor colective nu se realiza pe baza ruinării și distrugerii gospodăriilor mici și foarte mici, ci pe calea ridicării lor economice la cele mai înalte standarde tehnice și de organizare.

În textul Rezoluției Plenarei se făcea o partajare a categoriilor agricole nesocialiste. În primul rând era proletariatul agricol format din țarani fără pământ care numărau aproximativ 250.000 de familii ce lucrau pentru chiaburi fiind „exploatați fără milă de aceștia”. Autoritățile comuniste voiau să înroleze proletariatul agricol în brigăzile colhozurilor atohtone. Proletariatul agricol era format în mare parte din țărani săraci care dețineau până la 3 ha. de pământ cea ce însemna 57% din suprafața tuturor proprietăților. În cadrul Rezoluției se preciza faptul că suprafețele agricole mai mici de 5 hectare nu erau avantajoase din punct de vedere economic și în același timp nu puteau asigura traiul decent familiilor din zona rurală întrucât erau și divizate în terenuri numeroase aflate la distanță față de gospodăria țăranului individual. Autoritățile comuniste considerau că acești țărani catalogati ca „săraci” ar fi preferat o altă formă de producție. O a doua categorie agricolă era reprezentată de țăranii mijlocași care dețineau între 5-10 hectare de pământ însumând 34% din totalul proprietăților. Alături de țăranii săraci, țăranii mijlocași reprezentau conform ideologiei oficiale principalii aliați din zona rurală ai clasei muncitoare. Chiaburii erau o categorie de persoane indezirabile pentru regim dar de care nu se putea debarasa cu atât de mare ușurință. O trăsătură esențială prin care partidul dorea să-i distingă de țăranii săraci și mijlocași era exploatarea muncii pe o perioadă 30 de zile pe an sau proprietatea asupra mijloacelor de producție. Tot în categoria indezirabililor s-au aflat rămășițele clasei moșierești a căror proprietăți erau confiscate de către stat.

Spre deosebire de modelul sovietic unde chiaburii au fost eliminați la scurtă vreme după demararea politicii de colectivizare a agriculturii în cazul românesc nu s-a putut aplica o politică similară deoarece statul era dependent de veniturile provenite de la gospodăriile „dușmanilor de clasă”. Înlăturarea rapidă a chiaburilor ar fi putut genera o criză a alimentelor căreia regimul, suferind și de un deficit de legitimitate în rândul maselor, nu îi putea face față. La Plenara din 3-5 martie 1949, în urma căreia s-a declanșat procesul de colectivizare a agriculturii, Gheorghe Gheorghiu-Dej, atrăgea atenția asupra problematicii luptei de îngrădire a chiaburimii „și nu de lichidare”. El constata existența a două pericole pe care le puteau întâmpina autoritățile desemnate să se ocupe de colectivizare: „pericolul de stânga” și „pericolul de dreapta”: „Pericolul de stânga este ca nu cumva să se întâmple ca <<întâi să lichidăm, apoi să îngrădim>>. Să nu ajungem în asemenea condiții pentru a împinge partidul de a trece la lichidarea chiaburimi, lăsându-ne orașele noastre descoperite, în ceea ce privește aprovizionarea cu pâine”. Pericolul de dreapta însemna, conform lui Gheorghiu- Dej, acordarea de facilități chiaburimii pornind exclusiv de la premisa necesității aprovizionării cu produse alimentare.

În relațiile cu chiaburimea, Dej făcea apel la „chibzuială” care însemna maximizarea veniturilor și a bunurilor prelevate de la chiaburi. În schimb, regimul oferea „dușmanilor de la sate” traiul la limita subzistenței. „Așa cum s-a arătat, înțelegem ca atunci când chiaburului îi cresc aripile să i le tundem. Îl ții strâns de gât și nu-i dai voie să răsufle, decât ca să nu moară sau îl pui în asemenea condiții să nu poată refuza pentru că putem întâmpina și acest fenomen. Nu vor să mai lucreze, iar statul nu este pregătit să preia toate aceste lucruri. Putem avea foarte mari neplăceri. Chiaburimea nu este chiar așa mică. Trebuie ținută de gât, să n-o lăsăm să respire, decât atât cât vrem noi, iar mijloace avem la dispoziție, mijloace ce au fost verificate și s-au dovedit bune atunci când au fost puse în practică”. Remarcăm câte imagini ale violenței sunt evocate în cele câteva fraze unde avem descrisă relația autorităților comununiste cu o categorie de persoane considerate „dușmani” dar de care nu se puteau debarasa atât de ușor din motive economice. Totodată violența și presiunile economice au fost legitimate indirect printr-un astfel de discurs unde erau amintite „mijloacele” verificate de-a lungul timpului puse în practică în vederea obținerii dezideratelor regimului. Ce frapează însă într-un astfel de discurs venit de pe filieră sovietică este dezumanizarea victimei pentru a o face mai ușor de eliminat. Se poate observa în discursul lui Dej cum chiaburii erau lipsiți de atributele omenești, semămând mai degrabă cu niște păsări ale căror aripi trebuiau tăiate pentru a le ține sub control.

Inițial s-a avut în vedere înființarea unui număr limitat de Gospodării Agricole Colective model care au beneficiat de numeroase facilități acordate de stat: teren agricol și sedii provenite în urma confiscărilor efectuate anterior; în alte cazuri au beneficiat de scutiri de impozite sau bunurile obținute în gospodărie au fost împărțite între membrii pentru a demonstra populației avantajele agriculturii colectivizate. De supravegherea și organizarea gospodăriilor colective model s-a ocupat o Comisie Agrară aflată sub conducerea Anei Pauker din care mai făceau parte ministrul Agriculturii, Vasile Vaida, veteranii de partid, Dumitru Petrescu și Pavel Chirtoacă, secretarii de stat la Ministerul Agriculturii, Nicolae Ceaușescu și Mircea Geoagiu și consilierul sovietic Veretnikov. Aflată în ipostaza de a conduce primii pași pe drumul către colectivizarea agriculturii, Ana Paker a fost adepta prudenței și a moderației insistând să nu se facă promisiuni nerealiste țăranilor pentru înscrierea în colectivă sau exproprieri ale gospodăriilor țărănești individuale aflate în perimetru GAC-ului fără acordul preliminar al proprietarului de drept. Înscrierile în gospodăriile colective trebuiau să se realizeze exclusiv pe baza liberului consimțământ.

Ana Pauker sublinia în ședința Secretariatului CC al PCR în care era discutat programul de lucru al comisiei pentru pregătirea înființării de gospodării colective rolul important pe care îl avea propraganda și agitația și propunea ca în comisia centrală să fie și un tovarăș de la Direcția Propagandă și Agitație. În aceași ședință Dej recomanda organizațiilor de partid amenajarea de cursuri speciale pentru pregătirea viitorilor președinți de colhozuri și brigadieri. Foarte important însă, el aducea în discuție utilizarea foștilor prizonieri din Uniunea Sovietică, adepți ai politicii partidului, ca agitatori „pe care să-i folosim acolo unde vor trebui aruncate elemente de șoc”. Printr-o astfel de declarație, putem considera că Gheorghiu-Dej avea în vedere practicarea unei campanii agresive dacă țăranii nu își dădeau consimțământul voluntar de înscriere în gospodărie.

În anul 1949, Comisia Agrară a dat aviz favorabil pentru înființarea a 56 de gospodării colective. În cadrul celei de-a cincea Plenare a CC al PMR desfășurată în perioada 23-25 ianuarie 1950, s-a luat hotărârea înlocuirii Comisiei Agrare cu o Secție Agrară a Comitetului Central aflată sub conducerea Anei Pauker. Schimbarea majoră în cadrul Plenarei a avut în vedere revocarea principiului inițiativei țărănești de înscriere în gospodărie. Practic intervenția autorităților statului a fost validată și s-a deschis calea către abuzurile care nu vor întârzia să apară câteva luni mai târziu. În iunie 1950, la conducerea Secției Agrare a fost numit interimar Alexandru Moghioroș adept al intensificării campaniei de colectivizare aflat în dezacord cu politica moderată dusă până la momentul respectiv de Ana Pauker.

Alexandru Moghioroș a informat Secția Agrară asupra intensificării campaniei de colectivizare și în același timp activiștilor Secției le-a fost anulat dreptul de a respinge propunerile de înființare a gospodăriilor colective. În noua conjunctură responsabilitatea de înființare a gospodăriilor colective nu a mai aparținut Secției Agrare, care avea doar obligativitatea de a supraveghea procesul pe teren, ci autorităților locale. Într-o ședință cu secretarii comitetelor de partid județene, Moghioroș a făcut cunoscută intenția partidului asupra dinamincii procesului de socializare a agriculturii: „Dacă nouă ne este clar că nu trebuie să avem nicio teamă că trecem la gospodării masive, trebuie însă să știm că noi pregătim primul nostru plan cincinal; în decursul primului an cincinal, trebuie să avem în jurul a 50% GAC. Este o necesitate să ajungem cam în această proporție și asta înseamnă 1000 de Gospodării Agricole Colective”. Totodată a fost reiterat rolul conducător al partidului în procesul de colectivizare și anularea dreptului țăranilor de a se înscrie doar în mod voluntar în gospodăria colectivă. „Noi mergem mai departe de a respecta cu desăvârșire munca prin convingere; dar ne este clar că nu putem merge pe linia spontaneității. Atunci trebuie să ne fie clar că rolul de inițiativă, rolul de conducere, rolul de organizare a acestei opere, trebuie să fie al partidului”.

Pentru îndeplinirea planului, elitele locale ajutate de Securitate și Miliție au folosit coerciția în crearea de noi gospodării pe teritoriul întregii țări. În același timp se făceau promisiuni țăranilor cu privire la primirea unor drepturi și beneficii inexistente în realitate. În scop propagandistic li se spuneau că vitele trebuiau aduse în gospodărie anul următor; că statul urma să ofere colectiviștilor îmbrăcăminte, să le construiască creșe pentru copii și cămine culturale. În fața colectiviștilor, propagandiștii creionau un tablou al bunăstării în care gospodăriile erau scutite de impozite la stat iar membrii săi urmau să primească cantități mari de cereale pentru o zi de muncă. De pildă, Moraru Ion, secretarul PMR Aiud, promitea în cadrul unei adunări cu țăranii din satul Cistei, că persoanele care se înscriau în GAC, primeau 3 hectare de pământ, 50 de arii de grădină, posibilitatea de a avea o vacă cu lapte, 10 oi și altele. Pentru a avea un impact mai mare asupra auditoriului, promisiunile erau îmbinate cu amenințările directe: „M-ați ascultat, dar să știti, ori vreți, ori nu, colectiv tot se face! Vă bat cu capul de pereți și tot facem colectivă!”. Au fost sesizate numeroase cazuri de folosire a violenței fizice cu scopul de a intimida iar astfel de practici au dat roade. În satul Șoimuș, Regiunea Cluj, 6 persoane au fost luate, duse la sediul Securității din Blaj și bătute. Când au fost eliberați și s-au întors în localitate, sătenii au fost speriați că puteau trece și ei prin tratamente similare încât au preferat să se înscrie de teamă în gospodărie. Din cele 192 de familii, câte compuneau satul, 182 s-au înscris în gospodăria colectivă de teama unor repercursiuni.

În cadrul Raportului prezentat Secretariatului Comitetului Central la 5 octombrie 1950 era scos în evideță faptul că în fostele județe Trei Scaune, Târnava Mică, Alba, Sibiu, Argeș Arad, Baia, Dolj se utilizase forța ca mijloc de convingere. Miliția și Securitatea erau mobilizate în fostul județ Trei Scaune să constrângă țărani prin „arestări, bătăi, schingiuri, amenințări cu pistoale, terorizări, prin chemarea la Comitetul Provizoriu noaptea, trimiterea copiilor acasă de la școală, amenințarea mijlocașilor că vor fi trecuți pe lista chiaburilor”. În alte cazuri, activiștii puneau țăranii mijlocași să aleagă între două tipuri de declarații: una de înscriere în colhoz și una îndreptată împotriva regimului comunist; altfel spus, ei erau obligați să aleagă între înscrierea în gospodăria colectivă și detenție.

La fel ca în cazul Uniunii Sovietice și în România asistăm la un val de proteste și revolte ale țăranilor forțați să se alăture în fermelor colective. Pentru a împiedica extinderea revoltelor, autoritățile au mobilizat forțele de Miliție și Securitate care au operat execuții demonstrative, arestări, deportări.. Regimul nu putea să recunoască eșecul colectivizării și numărul mare al țăranilor săraci și mijlocași participanți la revolte care conform ideologiei trebuiau să fie aliați pe drumul construirii socialismului. Mai ușor a fost să îi considere pe cei revotați drept chiaburi chiar dacă nu se încadrau descrierii din punct de vedere economic. Suprafața de pământ deținută de țăran nu a constituit un element decisiv pentru stabilirea categoriei de încadrare. Însuși Gheorghiu-Dej susținea că: „fără îndoială întinderea de pământ pe care o posedă o gospodărie țărănească este un element important în determinarea categoriei din care face parte. Dar aceasta nu este și nu poate fi singurul criteriu”. Recunoaștem precedentul sovietic în care nesupunerea a fost un criteriu relevant în definirea culacilor.

Ca urmare a campaniei de colectivizare forțată din vara anului 1950, aproximativ 30.000 de familii au fost constrânse să se înscrie în Gospodăriile Agricole Colective. Pentru a scoate în evidență creșterea exponențială a numărului de GAC-uri, trebuie să precizăm că până în primăvara anului 1950 au fost înființate doar 176 de gospodării colective. Numărul lor a crescut pe tot parcursul anului la 961 de GAC-uri. Înscrierea forțată a țăranilor în gospodăriile colective a fost sistată în toamna anului 1950 când la conducerea Secției Agrare s-a întors Ana Pauker. Nu s-a mai înființat nicio gospodărie, ci s-a pus accentul pe consolidarea celor deja existente și pe cerecetarea abuzurilor săvârșite în vara aceluiași an. Totodată, țăranilor li s-a oferit posibilitatea să părăsească gospodăria și să reintre în posesia loturilor de pământ. O parte dintre persoanele înscrise în GAC-uri au preferat să se întoarcă la gospodăria lor individuală. Documentele stipulau că în fruntea celor care preferau să se retragă se aflau membrii de partid sau membrii ai administrației, implicați direct în implementarea politicilor partidului, fapt ce ne demonstrează neîncrederea lor în fiabilitatea agriculturii de tip socialist. Un regim similar a fost acordat chiaburilor care erau pentru moment lăsați în pace atâta timp cât își achitau obligațiile față de stat și nu se manifestau dușmănos.

Pentru anul 1951, decidenții politici de la București au avut în vedere în privința socializării agriculturii în primul rând consolidarea gospodăriilor colective deja existente. După ce se constatase rezistența țăranilor în fața politicii de colectivizare și scăderea producției agricole, la Plenara CC al PMR din 18 septembrie 1951, s-a hotărât crearea unui tip intermediar de colectivă situat între gospodărie individuală și colhoz după modelul sovitic, TOZ (Întovărășiri Agricole de Tip Sovietic), în care țăranul rămânea în continuare proprietarul loturilor, utilajelor și animalelor însă lucra pământul împreună cu alți țărani ajutați și de Stațiunile de Mașini și Tractoare prin contracte sezoniere. În întovărășirile agricole lucrările principale (arat, semănat, recoltat, treierat) se făceau în comun. Membrii întovărășirii se ajutau între ei la efectuarea diferitelor munci, fie cu brațe de muncă, fie cu vite și unelte, iar muncile realizate se plăteau în bani sau în natură conform unui tarif stabilit de adunarea generală a întovărășirii. În regimul lor de funcționare ele erau cooperative permanente ce nu puteau fi desființate dacă membrii își exprimau această dorință. Întovărășirile au reprezentat o soluție de compromis adoptată ca urmare a incapacității regimului de a convige țărănimea asupra bunăstării aduse de gospodăriile agricole colective și de a face față revoltelor apărute pe teritoriul țării. Constrângerea și violența nu erau mijloace exclusive pe care regimul le putea utiliza asupra majorității populației pentru implementarea politicilor sale chiar dacă avea suportul Moscovei. Partidul avea un deficit de legitimitat în interiorul țării și tocmai din acest motiv nu își permitea să continue confictul cu țărănimea. Până în anul 1952, România a avut cea mai mică suprafață colectivizată dintre toate statele membre ale blocului sovietic.

Greutățile ce urmau a fi întâmpinate pe calea construirii socialismului la sate erau semnalate încă din primul an al colectivizării în articolele din presă. Vasile Malinschi, scria în periodicul Lupta de clasă despre necesitatea schimbării mentalității înapoiate a țăranilor, dominate de „egoismul proprietății private și neîncrederea în forța invincibilă a colaborării între oamenii muncii eliberați de exploatare pe care au înrădăcinat-o veacurile de asuprire moșierească și capitalistă”. Schimbarea mentalității nu se putea face într-un mod facil iar de acest fapt elita politică era perfect conștientă. În condițiile unei lipse acute de legitimitate a Partidului Muncitoresc în rândul locuitorilor satelor era dificil ca reprezentanții săi să convingă țărănimea să-și cedeze pământurile și să se alăture gospodăriilor agricole colective. Tocmai din această cauză activiștii de partid s-au văzut nevoiți să apeleze la puterea de convingere preoților și învățătorilor, două entități cu prestigiu și autoritate în zona rurală.

În anul 1952 transpar și conflictele latente din interiorul elitei comuniste de la București. La intervenția sovieticilor și cu ajutorul consilierilor trimiși de la Moscova a fost pregătită o reformă monetară ce avea la bază teoria lui Stalin care susținea că în zona rurală existau sume semnificative de bani datorită protecției fiscale de care beneficiau țăranii în detrimentul clasei muncitoare. Ca rezultat al unei astfel de constatări urmau să fie aplicate gospodăriilor individuale impozite mai mari în bani și produse. Reforma monetară nu a avut succesul scontat iar eșecul a fost pus pe seama lui Vasile Luca și a colaboratorilor săi din Ministerul Finanțelor și de la Banca de Stat. În cadrul proiectului de hotărâre denumit Cu privire la rezultatele reformei bănești și sarcinile partidului supus Plenarei CC din 29 februarie-1 martie 1952, Vasile Luca era acuzat pentru politica țărănească „antimarxistă” reflectată în: stabilirea impozitului agricol pe baza unor venituri subapreciate ale țăranilor, scutirea de taxe și impozite a peste un milion de gospodării țărănești, micșorarea artificială a numărului de gospodării chiaburești, politica de prețuri degrevate la mărfurile industriale trimise la sate, stabilirea unor prețuri de achiziție din ce în ce mai ridicate pentru produsele agricole, neîndeplinirea planului de contractări, subminarea economiei naționale.

Câteva luni mai târziu, acuze similare le-au fost aduse și Anei Pauker și ministrului de Interne, Teohari Georgescu. Pauker a fost criticată pentru atitudinea de toleranță manifestată față de chiaburi iar Teohari Georgescu pentru nesancționarea dușmanilor de la sate. Cei trei au fost excluși din conducerea partidului sub acuzația de „deviere de dreapta” la fel cum se întâmplase cu Buharin și susținătorii săi în Uniunea Sovietică. Odată cu înlăturarea Anei Pauker la Plenara CC din 27-29 mai 1952, campania de colectivizare a fost intensificată și au fost reluate practicile utilizate în vara anului 1950. De asemenea, dreptul de a aproba noile colective le-a revenit comitetelor locale de partid.

După moartea lui Stalin survenită în martie 1953, elita politică de la București a încetinit ritmul colectivizării pe fondul incertitudinii legate de noile direcții ce urmau a fi trasate la Moscova. De altfel, perioada 1953-1956 este cunoscută în istorie ca o una de acalmie în care elita locală era mai interesată de acumulare și creșterea producției agricole și de consolidarea Gospodăriilor Agricole Colective deja existente. Accentul a fost pus în schimb mai mult pe ridicarea numărului întorăvășirilor agricole. În economia socialistă la sfârșitul anului 1956, gospodăriile individuale, mici și mijlocii, asigurau circa 75% din întreaga recoltă de cereale și legume a țării. Colectivizarea rămânea unul din dezideratele importante iar decizia de relansare a fost luată încă din anul 1955 însă nu a fost pusă în aplicare din cauza atmosferei de la Moscova și a Revoluției maghiare din 1956 care puteau avea repercursiuni asupra stabilității conducerii politice de la București.

În anul 1957 a fost reluată campania de colectivizare a agriculturii cu ajutorul propagandei și al coerciței. Atunci când argumentul unei vieți mai bune eșua se făceau loc presiunilor. A fost schimbată și tactica utilizată în socializarea agriculturii, preferându-se o abordare regională, primul obiectiv fiind colectivizarea regiunii Constanța, apoi a regiunii Galați. Comitetul Regional Dobrogea și-a îndeplinit misiunea de socializare completă a proprietății la 7 iulie 1957. Retragerea trupelor sovietice în 1958 a fost un prilej pentru elita autohtonă de a-și demonstra atașamentul față de modelul sovietic prin impulsionarea ritmului colectivizării. La Plenara CC al PMR din 26-28 noiembrie 1958, Gheorghiu-Dej cerea noi eforturi în campania de transformare socialistă a agriculturii: „Trecerea de la capitalism la socialism, lichidarea înapoierii seculare moștenite de la regimul burghezo-moșieresc este cu putință numai cu prețul unor noi eforturi, printr-o luptă curajoasă și perseverentă pentru înlăturarea greutăților ce ne mai stau în cale și pentru înfrângerea oricărei împotriviri a dușmanilor clasei muncitoare și ai poporului muncitor”. Activiștii politici au fost instruiți și și-au intensificat munca în teritoriu pentru a convige țăranii de avantajele înscrierii în gospodăriile colective. De asemenea, pentru sancționarea celor care refuzau și se opuneu înscrierii în GAC, practica judiciară a fost modificată. Dacă în prima etapă a colectivizării, persoanele erau sancționate sub acuzația de sabotaj economic, începând cu anul 1957 prin aplicarea articolului 209 Cod Penal, orice persoană putea răspunde penal pentru delictele de opinie care constau în contestarea sistemului gospodăriilor agricole colective. În anul 1961 s-a desfășurat ultima etapă a colectivizării. Oficial colectivizarea s-a încheiat un an mai târziu în cadrul unei sesiuni extraordinare a Marii Adunări Naționale desfășurată între 27 și 30 aprilie 1962, în prezența a 11000 de țărani.

Metode și mijloace propagandistice utilizate în campania de colectivizare a agriculturii în zona Ialomița-Călărași

Studiul de caz se concentrează pe o zonă preponderent agricolă pentru care colectivizarea agriculturii a fost o prioritate. În analiza procesului de transformare socialistă a agriculturii putem distinge două metode utilizate de activiștii de partid: o metodă non-violentă și una violentă. Amblele metode vor fi detaliate în cercetarea de față.

Metodele propagandistice aplicate de activiștii de partid în campaniile de convingere ale țăranilor pentru înscrierea în gospodăriile colective se aflau în concordanță cu directivele transmise de la centru. Într-o Hotărâre CC al PMR cu privire la munca pe tărâmul construirii gospodăriilor colective și a întovărășirilor agricole din 18 septembrie 1951, erau stipulate metodele de muncă considerate convingătoare și pe înțelesul țărănimii muncitoare. În primul rând se cerea organizarea de întâlniri și discuții ale țăranilor care au vizitat URSS cu țăranii mijlocași și săraci din diverse localități unde cei dintâi trebuiau să povestească ce au văzut în colhozurile, sovhozurile și SMT-urile din Uniunea Sovietică. Pentru a îi convinge pe țăranii individuali de bunăstarea oferită de gospodăriile colective se cerea organizarea de vizite ale acestora în GAC-uri. Totodată membrii gospodăriilor colective erau trimiși în vizite la țăranii muncitori individuali din satele vecine.

Comitetele de partid aveau îndatorirea de a organiza expoziții regionale și raionale unde erau ilustrate realizările gospodăriilor colective. În cadrul căminelor culturale trebuiau organizate periodic conferințe și discuții pe diverse teme politice și tehnice legate de agricultura socialistă unde erau chemați să țină prelegeri specialiști în agricultură și activiști din organele politice și administrative. Hotărârea Comitetului Central punea accent și pe presa centrală și locală, agitatori, radio, cinematograf și teatru ca mijloace de popularizare a realizărilor gospodăriilor colective, atât din țară, cât și din URSS. De asemenea, se indica acordarea unei atenții speciale muncii în rândul femeilor și tineretului. Prin intermediul Hotărârii Comitetului Central, se cerea încă o dată demascarea cu hotărâre a activității de subminare „dusă de chiaburi și de alte elemente dușmănoase, care încearcă să discrediteze ideea unirii țăranilor în gospodăriile colective”. Comitetele regionale de partid aflate în zone cu suprafețe mari de culturi cerealiere și plante industriale erau obligate să dezvolte munca politică de masă prin trimiterea în fiecare comună din raionele producătoare de cereale a unui propagandist-organizator care avea misiunea de a ajuta organizațiile de bază și comitetele de inițiativă. Toate metodele enumarate au fost aplicate, după cum vom arăta, de către activiștii de partid locali din zona Ialomița-Călărași.

Agitația politică era considerată la rândul său un instrument eficient prin care partidul și guvernul se adresau direct maselor muncitoare cărora le indicau problemele curente și le cereau mobilizare în rezolvarea lor. Agitația politică în rândul maselor țărănimii muncitoare avea rolul de a lămuri însemnătatea ajutorului sporit pe care clasa muncitoare, partidul și statul îl acordau țăranilor colectiviști și întovărășiți, țăranilor cu gospodării individuale mici și mijlocii în scopul obținerii de recolte mai mari și al ridicării nivelului lor de trai. În același timp, în viziunea ideologilor partidului, agitația politică la sate trebuia să lămurească pe țăranii muncitori că era în interesul lor să răspundă frățește ajutorului sporit pe care-l primeau prin îndeplinirea îndatoririlor către stat. În procesul de colectivizare a agriculturii, agitația politică a fost un mijloc important utilizat de comitetele raionale de partid. Agitatorii erau selecționați și instruiți de către secretarii comitetelor comunale de partid, secretarii organizațiilor de bază, instructori teritoriali și membrii ai comitetului raional de partid. Ei primeau extrase cu diferite hotărâri ale partidului și guvernului legate de transformarea socialistă a agriculturii.

Agitatorii aveau în carnetele lor notate rezultatele obținute de cei mai buni colectiviști cât și veniturile ce erau repartizate de gospodăriile colective membrilor săi. Pentru a scoate în evidența superioritatea colhozurilor locale, agitatorii erau învățați cum să realizeze calculele comparative între veniturile unui colectivist și cele ale unui țăran cu gospodărie individuală. Ei se foloseau de presa de partid pentru a exemplifica realizările gospodăriilor de pe teritoriul țării. În campania de colectivizare agitatorii mergeau în grupuri formate din 3-4 persoane fiind repartizați pe grupe de familii sau grade de rudenie și prietenii pentru a duce muncă de convindere în atragerea de noi membrii în Gospodăriile Agricole Colective. În comunele Andrășești, Muntenii Buzău, Gheorghe Doja și Ciochina, comitetele de partid țineau evidența activităților agitatorilor prin panouri și grafice stimulative unde era trecut zilnic numărul localnicilor convinși de ei să se înscrie în gospodărie.

Uneori grupurile de agitatori după ce convingeau o persoană să adere la gospodăria colectivă o invitau pe acesta se meargă cu ei la vecini sau la rude pentru a le servi drept exemplu. Proaspătul colectivist era îndemnat să lămurească persoanele din jurul său asupra beneficiilor aduse de GAC-uri astfel încât el devenea la rândul său un agitator în slujba partidului. În documentele de partid erau exemplificați pentru munca de convingere a țăranilor anumiți agitatori precum Miu Șerban- membru de partid, Dorobanțu Ion- președinte GAC din comuna Muntenii Buzău, Petcu Nicolae- colectivist, Matei Ioniță- membru de partid din comuna Andrășești, Marița Andrei- președinte comisia de femei. Tehnicile lor de lucru trebuiau cunoscute și utilizate și de ceilalți agitatori pentru a avea un randament similar. În perioadele de intensificare a campaniei de colectivizare, comitetele de partid și birourile organizațiilor de bază analizau în fiecare seară activitatea și rezultatele obținute de grupele de agitatori și luau măsuri operative pentru a doua zi.

În comunele și satele în curs de colectivizare în cadrul cercurilor de citit și la căminele culturale era citită și popularizată cu regularitate de către agitatori broșura „Despre statutul gospodăriei agricole colective” cu scopul de a lămuri problemele ridicate de auditoriu. Metoda era considerată eficientă din perspectiva autorităților partidului deoarece reușea să crească exigența majorității colectiviștilor în adunările generale prin atenționarea asupra celor care doreau să se înscrie în gospodărie fără a preda întreaga suprafață de pământ sau întregul inventar agricole deținut. În acest sens, era exemplificat cazul lui Nicolae Iliescu din comuna Albești, care comisese greșeala de a nu trece în proprietatea gospodăriei calul și căruța.

Presa a fost direct implicată în susținerea politicii de comunizare a țării fiind considerată „arma ideologică cea mai ascuțită și eficace cu ajutorul căreia partidul influențează întreaga activitate socială”. Alături de ziarele centrale, un rol propagandistic important l-au avut și ziarele locale unde apăreau articole legate de înființarea de noi gospodării colective, prosperitatea generată de agricultura de tip socialist, sfaturi practice agrotehnice, etc. Misiunea ziarelor locale era de a „sprijini cât mai concret organizațiile de partid și Sfaturile Populare în formarea de noi gospodării colective și întovărășiri agricole, să lupte cu consecvență pentru apărarea politicii partidului împotriva denaturărilor, să critice cu severitate acele organizații de partid care încalcă linia partidului în problemele agriculturii, nesocotesc principiul liberului consimțământ în organizarea de gospodării agricole colective sau calcă legalitatea noastră populară în privința îngrădirii exploatării chiaburești”.

Ziarul local, Ialomița Nouă, nu a făcut notă discordantă și a respectat întru totul prevederile referitoare la subiectele ce trebuiau abordate în presa comunistă. Astfel, pagini întregi au fost dedicate colectivizării și implicit impulsionării țăranilor pe calea către agricultura de tip socialist. De pildă, într-un reportaj din acest ziar local era ilustrat cum împărțirea avansurilor în GAC Gimbășcani producea „frământări” în rândul țăranilor individuali. Din perspectiva autorului reportajului, prosperitatea gospodăriei și a membrilor săi genera admirația nedisimulată a țăranilor individuali și îi apropia tot mai mult de momentul intrării lor în ferma colectivă.

Materialul propagandistic difuzat în raion descria într-o notă „romantic revoluționară” decizia țăranilor de a intra în gospodăria colectivă. Atenția reportajul a fost focalizată asupra a două cazuri distincte: Virgil Chim, secretarul casier al întovărășirii din sat și Constantin Ipate, țăran cu gospodărie individuală, ambii prezenți la împărțirea avansurilor. Ei au urmărit de la distanță și au admirat realizările gospodăriei însă doar unul s-a decis să se alăture ei: „Pe Virgil Chim gândul intrării lui în gospodăria colectivă îl frământă de multă vreme. Colectiviștii știu asta. De câte ori președintele sau secretarul organizației de bază n-au stat de vorbă cu el îndemânându-l să vină alături de ei, dar Virgil Chim nu s-a hotărât încă să facă acest pas”. Virgil Chim reprezenta prototipul țăranului încă nehotărât aflat însă pe „drumul cel bun” datorită statutului său de membru al întovărășirii agricole, semn al acceptării muncii pământului în comun. Prezentarea cazulului său avea o semnificație aparte în logica textului: se dorea reliefarea respectului pe care activiștii partidului îl aveau față de decizia lui Chim de a nu intra deocamdată în gospodărie. Astfel era accentuată aplicarea principiului înscrierii benevole în partid.

În a doua parte a textului era prezentat cazul unui țăran cu gospodărie individuală care se hotăra să se alăture colectivei după ce fusese martor al împărțirii avansului: „Pe Constantin Ipate, tot timpul cât a durat adunarea generală se vedea că îl frământă un gând. Se gândea el la cele ce au luat Traian Ardeleanu, Dimancea Ion și ceilalți. Oare el ce mai așteaptă, nu-i și el destul de harnic ca să poată face cinste colectiviștilor venind alături de ei?”. Interesantă întrebarea retorică și perspectivele oferite de ea asupra gospodăriei colective: nu oricine putea accede la statul de membru. Dincolo de încadrarea într-una din categoriile acceptate de partid, țăran mijlocaș sau sărac, potențialul colectivist trebuia să fie suficient de muncitor pentru a face „cinste” gospodăriei și celorlalți membrii, conform textului. În finalul articolului se dezvăluia cititorului decizia luată de Ipate: „A doua zi în sediul gospodăriei a intrat un om. După ce a dat bună ziua, a cerut o hârtie, toc și cerneală și s-a apucat să scrie: Subsemnatul, Constantin Ipate cer să fiu primit în gospodăria colectivă „Grivița Roșie” din satul Gimbășani”.

Decidenții politici considerau că cele mai puternice argumente pentru a convinge tot mai mulți țărani să se înscrie în gospodăriile agricole colective și întovărășirile agricole erau rezultate în producție și veniturile obținute de către colectiviști și întovărășiți. Comitetele raionale de partid luau măsuri pentru a face cunoscute țăranilor cu gospodării individuale realizările GAC-urilor și pespectivele dezvoltării lor. Pentru zilele muncite în cadrul gospodăriei colective, membrii primeau atât bani cât și produse. Răsplata sub formă de zi-muncă avea la bază normele de lucru. Evaluarea acestora în zile-muncă se realiza în raport cu calitatea muncii respective, cea ce însemna un element de subiectivitate. Numărul de zile-muncă ce i se calculau unui colectivist pentru munca depusă la o lucrare oarecare era în raport cu numărul de norme de lucru realizate (cantitatea muncii) și evaluarea acestora în zile-muncă, care depindea de felul muncii, mai grea sau mai ușoară, de calificarea pe care o cere, importanța lucrării, (calitatea muncii). În cadrul unui Buletin Informativ propagandiștii partidului doreau să scoată în evidență răsplata pe care o primea un colectivist model, Cezar Zaharia pentru munca depusă în gospodărie. Pentru cele 610 zile de muncă realizate alături de familia sa, colectivistul primea 1333 kilograme de grâu, 347 kilograme de ceapă, 420 kilograme de cânepă și 27 kilograme de brânză. În textul documentului, colectivistul fruntași era pus în antiteză cu persoanele care nu aveau încredere în realizările colhozurilor locale și nu le priveau ca factori ai bunăstării dar și cu membrii gospodăriilor care nu se ridicau la cerințele impuse de regim deoarece, considerau autoritățile, se aflau sub influența dușmanului de clasă. . De altfel, în cadrul documentelor de partid privitoare la evoluția gospodăriilor agricole erau trase mereu semnale de alarmă asupra neîndeplinirii normelor de către membrii colectiviști.

Scoaterea în evidență a colectiviștilor recompensați în urma muncilor prestate trebuia să aibă un rol stimulativ. Nu puține au fost cazurile când oamenii nu se prezentau să-și îndeplinească zilele de muncă susținând că au treabă în propriile gospodăriii. Organele de conducere ale fermelor colective din comunele Bordușani, Gâldău și Hagieni erau criticate din cauza incapacității de a determina pe membrii să realizeze zilele de muncă atribuite. Țărănimea prefera munca individuală din cauza penuriei existente la nivelul gospodăriilor colective. În cadrul unui raport, organizatoricul de la gospodăria agricolă din localitatea Făcăeni transmitea comitetului de partid nemulțumirile membrilor gospodăriei generate de absența cerealelor pentru hrană dar și cererilor pe care ei le făceau pentru a munci terenurile în bune condiții.

Metoda de ilustrării câștigurilor superioare a fost instrumentalizată și în încercarea de a determina pe țăranii întovărășiți să se înscrie în gospodăriile colective. Pentru aceasta se punea accentul pe câștigurile superioare primite de țăranii colectiviști. De pildă, în comuna Muntenii Buzău, comitetul de partid compara câștigul unui țăran întovărășit, Nicolae Tudor și pe cel al unui membru al gospodăriei agricole colective, Ion Fulgeanu, ambii buni gospodari, cu un număr similar de brațe de muncă. În comparație se arăta că Ion Fulgeanu cu 4 brațe de muncă primea de la gospodăria colectivă 12000 kg. de cereale, importante cantități de legume și furaje și suma de 5530 de lei. Pe același panou se arăta că Nicolae Tudor deși obținuse o recoltă mai bogată (3000 kg. de cereale) comparativ cu anii în care nu se afla în întovărășire, câștigul său nu se apropia de cel realizate de Fugeanu: colectivistul obținuse 12000 kg. cereale și 5530 de lei în vreme ce întovărășitul obținuse 3000 de kg cereale și 3140 de lei. Documente de partid subliniau că demonstrația panoul comparativ l-a determinat pe Nicolae Tudor să se alăture gospodăriei colective și să-și convingă rudele și prietenii să facă același pas.

Convingerea țăranilor pentru înscrierea lor în gospodăriile colective nu se realiza cu ușurință în ciuda accentului pe care propaganda îl punea pe înavuțirea colectiviștilor, a unui vieți mai bune și stabile. Ei observau problemele existente în gospodăriile colective deja constituite unde planurile nu erau îndeplinite iar membrii colectiviști câștigau mai puțin comparativ cu un țăran individual. Într-o Notă informativă din 15 august 1951, responsabilul cu problemele agricole din raionul Slobozia recunoștea incapacitatea de a determina pe țărani să se alăture gospodăriilor colective: „Munca pe care o depun activiștii în crearea de noi GAC-uri nu a fost o problemă de zi cu zi deoarece s-au ocupat în primul rând de treierat, colectat și alegeri. Totodată, nu le-a fost indiferentă această muncă, acolo unde au stat de vorbă cu țăranii au pus și problema GAC-urilor dar rezultatele nu se observă”. Afirmația protipendadei locale reprezintă recunoaștere voalată a eșecului propagandei partidului în determinarea locuitorilor zonei rurale de a accepta înscrierea în colhoz.

Semne de întrebare asupra viabilității structurilor colectiviste aveau inclusiv membrii de partid și cei ai instituțiilor locale în ciuda discursurilor care subliniau că: „Fiecare membru de partid trebuie să fie pe deplin convins că singurul drum care duce la eliberarea țărănimii muncitoare de exploatere și nevoi este gospodăria colectivă”. În Nota informativă invocată anterior, responsabilul cu problemele agricole critica faptul că membrii de partid nu depuneau cereri de înscriere în GAC-uri și atrăgea atenția secretarului Sfatului Popular din comuna Muntenii Buzău pentru implicarea formală în campania de colectivizare atâta timp cât el însuși nu înaintase cerere de intrare în gospodărie: „Când secretarul Sfatului Popular al comunei Muntenii Buzău a fost întrebat cum se duce munca de lămurire pentru crearea de noi GAC-uri el a răspuns că merge bine, el însuși ducând această muncă. Când a fost întrebat dacă are cerere a răspuns pur și simplu că nu are și că își face și el mai târziu”. Pe de altă parte, responsabilii cu implementarea structurilor colectiviste nu puteau fi convingători în discuțiile purtate cu țăranii individuale pentru înscrierea în gospodărie atâta timp cât ei înșiși nu erau membrii. Pentru depășirea acestui deficit de încrederea, autoritățile pretindeau periodic membrilor de partid și reprezentanților locali să se alăture GAC-uri.

Un procedeu des întâlnit în discursurile propagandistice dedicate colectivizării era acela de a reliefa modul de viață al unei familii sărace în perioada regimului „burghezo-moșieresc” cu scopul declarat de a „reaminti crunta exploatare a moșierilor și chiaburilor”. Un astfel de exemplu dat era familia Suciu din localitatea Perieți, formată din 4 membrii, dintre care 3 majori care se ocupau cu munca pământului propriu de 1.75 ha și a pământului moșierului. Din munca dusă pe întreaga perioadă a anului singurele produse industriale pe care și le puteau permite erau o pereche de bocanci și o pălărie. În continuare se sublinia sacrificiul pe care ei trebuiau să-l facă pentru a achiziționa produsele de uz casnic: „Ca să cumpere 1 litru de gaz ei trebuiau să vândă 3 ouă. Pentru 1 kilogram de orez care costa 28 de lei trebuiau să dea 17 ouă, zahăr nu consuma această familie numai în caz de boală sau la sărbători mari”.

În discursurile oficiale nu erau aminte însă și sacrificiile pe care țărănimea și clasa muncitoare erau constrânse să le facă în perioadă construirii socialismului. Nu erau amintite cozile din fața cooperativelor sau aprovizionarea lor deficitară. Pentru cazurile în care populația nu era alimentată cu anumite produse autoritățile pregăteau dinainte răspunsuri la întrebările adresate de oameni agitatorilor, propagandiștilor și membrilor de partid cu privire la lipsurile în aprovizionare. De pildă, în anul 1952 a existat o criză a zahărului, mălaiului și uleiului. Exponenții partidului prin răspunsurile oferite aveau misiunea oficială de a „explica în mod deschis și curajos cauzele lipsurilor, de a arăta eforturile pe care le face partidul și guvernul pentru lichidarea lor și modul în care fiecare om al muncii poate contribui la îmbunătățirea situație”. Dacă în perioada regimului capitalist țăranul își permitea să folosească zahărul doar la sarbători mari în perioada regimului de democrației populară producția de zahăr se afla cu mult sub nevoile de consum ale populație. Capacitatea limitată a statului de a importa zahăr și producția națională insuficientă comparativ cu cererea erau recunoscute de către autorități. Aceași situație o regăsim și în privința producției de floarea soarelui când din cauza recoltei slabe organele de stat nu au reușit să colecteze și să cumpere întreaga cantitate planificată iar din acest motiv rațiile de ulei s-au oferit numai parțial.

Pentru cazuri de acest fel nu mai erau utilizați termeni precum „sărăcie” sau „pauperizare” a clasei muncitoare și a țărănimii iar regimul deși recunoștea incapacitatea de a aproviziona populația cu produse esențiale nu vedea în aceasta un eșec al său. Se făcea în schimb apel la sacrificiu atât din partea țărănimii cât și a clasei muncitoare și la speranța unei recolte mai bune. Oamenii care lucrau în fabrici erau chemați să contribuie direct la îmbunătățirea aprovizionării pieței: „Așa de pildă multe gospodării de stat producătoare de legume și zarzavaturi, aflate în imediata apropiere a orașelor, duc lipsă de forță de muncă. Oamenii muncii și familiile lor pot în zilele de repaos și orele libere să dea o mână de ajuror la îngrijirea și recoltarea culturilor. Un ajutor prețios îl pot da muncitorii de la orașe la repararea mașinilor și uneltelor de la Gospodăriile Agricole de Stat”.

O practică exercitată constant în perioada regimului comunist cu scopul de a convinge, de a mulțumi sau de a semnala anumite probleme a fost expedierea de scrisori. Scrisorile au fost utilizate ca instrumente pentru a convinge individual sau global țăranii să intre în gospodării. În anul 1957, consiliul de conducere și membrii colectiviști din GAC Bucu adresau o scrisoare deschisă țăranilor individuali sau întovărșiți din regiunea București care se intitula sugestiv, „Veniți alături de noi”. Scrisorile reprezentau căile directe prin care oamenii obișnuiți se raportau la puterea politică în efortul de a câștiga bunăvoința acesteia, de a obține clemență sau beneficii prin sublinierea unor merite personale sau, dimpotrivă, pentru a-i denunța pe alții. Prin intermediul scrisorilor compuse cu ajutorul propagandiștilor de partid, cetățenii își exprimau gratitudinea față de elita comunistă. O astfel de scrisoare a fost compusă de fruntașii din Gospodăriile Agricole Colective aflate pe teritoriul raionului Slobozia înainte primului Congres al fruntașilor în producție din gospodăriile colective care s-a desfățurat în perioada 7-10 mai 1953 la București. Prin intermediul scrisorii fruntașii își exprimau „dragostea fierbinte și atașamentul față de Partidul Muncitoresc Român și Guvernul Republicii Populare România și față de dumneavoastră personal, pentru grija ce o aveți în vederea înfloririi Gospodăriilor Agricole Colective din țara noastră, pentru ca ele să devină un factor călăuzitor pentru țărănimea noastră”. În continuarea scrisorii, ei își luau tradiționalele angajamente de a munci cu mai multă sârguință pentru îndeplinirea planului cincinal în patru ani în agricultură și pentru aplicarea regulile agrotehnice venite în mod firesc pe filiera experienței sovietice. Având în vedere tema ascuțirii luptei de clasă invocată constant în toate mediile, membrii colectiviști promiteau lui Gheorghiu-Dej să „întărească vigilența revoluționară față de uneltirile chiaburilor” deoarece aceștia „nu vedeau cu ochi buni” noua viață spre care îi călăuzea partidului. În finalul scrisorii erau ovaționat partidul și modelul primordial în transformarea și construirea socialismului: „Trăiască Partidul Muncitoresc Român, inspiratorul victoriilor noastre!” „Trăiască Marea Uniune Sovietică, bastionul păcii și prieteniei între popoare!”. Astfel de urări exprimate în timpul mitingurilor, discursurilor, scrisorilor aveau funcția de a demonstra atașamentul oamenilor față de partid și lider dar și dorința de longevitate pentru regim.

Munca țăranilor colectiviști în cadrul colhozurilor pentru îndeplinirea directivelor se dorea a fi stimulată cu ajutorul lozincilor. Lozinca era un element important al agitației scrise ce conținea de regulă o singură idee sub forma unui îndemn. Lozincile erau comunicate de către comitetul de partid și se schimbau periodic în funcție de necesitățile momentului. În primăva anului 1959 în comuna Făcăeni, raionul Fetești erau confecționate 130 de lozinci prinse pe stâlpii de telegraf din localitate. Lozincile prezentau colectiviștilor producțiile vegetale și animale stabilite pentru anul respectiv: „Colectiviști, prin aplicarea regulilor agrotehnice veți obține 2000 kilogame de grâu la hectar și 3500 kilograme de porumb la hectar!”. Prin intermediul articolelor propagandistice asupra agriculturii socialiste erau glorificate regulile agrotehnice importate din Uniunea Sovietică. Ele erau considerate net superioare și furnizoare de bogății pentru gospodăriile colective. Țăranilor li se impuneau să recunoască binefacerile aduse de descoperirile tehnice introduse de sovietici.

Reprezentanții partidului recomandau în consfătuirile ținute cu membrii colectiviști regulile agrotehnice ce trebuiau să le aplice pentru o recoltă bogată. În perioada analizată de noi era popularizată însămânțarea porumbului, floarea soarelui, cartofului, etc., în cuiburi așezate în pătrat. Lozincile din comuna Făcăeni trasau și rezultatele ce urmau a fi obținute în urma creșterii pasărilor și a animalelor: „Printr-o îngrijire mai bună a păsărilor vom putea obține de la o rață 60 de ouă pe an iar de la o găină 120 de ouă!” sau „Colectiviști, îngrijind în condiții bune sectorul porcin vom putea obține de la o scroafă două fătări pe an cu un total de cel puțin 24-30 de purcei!”. Secretarul organizației de bază din comună descria cu mândrie lozincile în fața comitetului raional de partid: „trebuie să arătăm că lozincile care vorbesc de producție la porumb au desenate știuleți”. Desenele nu aveau doar o funcție estetică ci și una practică. Una din principalele probleme existente pe întreg teritoriul țării, deci implicit în zona analizată de noi a fost analfabetismul. Prin desenele aplicate lozincilor persoanele analfabete puteau deduce ușor mesajul transmis de fiecare lozincă în parte.

În anul 1945 a fost demarată campania de alfabetizare însă ea a fost una superficială. Din documentele analizate am observat critica permanentă adusă directorilor școlilor și organizațiilor de bază pentru mersul greoi al cursurilor de alfabetizare. Motivele erau multiple: elevii nu se prezentau sau materialele erau insuficiente ori lipseau cu desăvârșire. Problemele majore erau semnalate în zona rurală unde existau mulți țărani analfabeți iar spațiile de predare erau reduse. Incapacitatea oamenilor de a citi și a scrie era un dezavantaj pentru propaganda de partid al cărei segment important se baza pe citit. Mijloacele de comunicare în masă, presa, cărțile și broșurile propagandistice, puneau accent în primul rând pe cuvânt. Pentru a realiza dimensiunea problemei trebuie să precizăm că existau gospodării colective unde 80% din membrii erau analfabeți. Potrivit documentelor de partid, în anul 1951, în raionul Slobozia existau 6137 analfabeți dintre care 498 în orașul Slobozia iar 5639 în zona rurală. Pentru corijarea acestui handicap erau înființate 80 de școlile de alfabetizare unde erau înscrise 4100 de persoane analfabete.

Deși la nivel formal se încerca rezolvarea problemei prin înființarea unor astfel de școli în realitate ele nu își îndeplineau menirea din cauza frecvenței scăzute a celor înscriși pentru alfabetizate: din 4100 de persoane înscrise doar 1967 mergeau efectiv la programul de alfabetizare. Responsabilii raionali considerau că frecvența slabă era cauzată de lipsa legăturilor între corpul didactic, Sfatul Popular și organizațiile de bază pentru mobilizarea persoanelor analfabete. Autoritățile locale tratau cu superficialitate instruirea persoanelor analfabete. În comuna Reviga, de pildă, responsabilii din Sfatul Popular nu cunoșteau câți analfabeți erau în comună și prin urmare nu le acordau sprijinul necesar. Gradul înalt de sărăcie existent în zonă a reprezentat o altă cauză a frecvenței scăzute la cursurile de alfabetizare. Multe dintre persoanele înscrise nu dețineau îmbrăcămintea și încălțămintea necesară pentru a se deplasa la școlile unde se țineau cursurile. Din această cauză, Secția Învățământ a raionului după o ședință cu directorii școlilor a hotărât creșterea numărului de cursuri și organizarea lor pe centre de gospodării pentru a scuti pe cei înscriși să se deplaseze pe distanțe lungi.

Campania de alfabetizare a fost un bun prilej pentru propagandiști să scoată în evidență grija pe care partidul o avea față de oameni în contrast cu tratamenul oferit de burghezie în perioada capitalistă: „Țărănimea muncitoare a fost exploatată de către burghezia și moșierimea care a condus țara noastră în trecut. În acest raion neștiința de carte, ignoranța și superstițiile au fost cultivate în viață țărănimii muncitoare prin cultura putredă pe care o propaga burghezia și moșierimea din raionul nostru. Arta și cultura nu era pusă în slujba celor mulți”. Partidul se prezenta ca un salvator menit să smulgă din ignoranță și înapoiere lumea rurală prin tehnicile sale progresiste: „Regimul nostru democrat popular trasează sarcina ca populația muncitoare din raionul nostru să fie scoasă din starea de înapoiere culturală, să fie ridicată spre a putea deveni constructori ai socialismului în raionul nostru”. Observăm intenția partidului de a educa oamenii nu pentru a deveni independenți și a învăța să gândească în propriul beneficiu, ci având un scop precis, acela de a-i transforma în constructori ai socialismului. Firește campania de alfabetizarea nu a fost demarată din motive cultural-educative reale, ea fiind în primul rând un vector important în formarea „omului nou” prin selecționarea prealabilă a textelor ce puteau fi citite și inocularea unui nou sistem de valori.

Un alt instrument propagandistic important folosit în campania de colectivizare a fost gazeta de perete. Gazetele de perete abordau probleme curente și tocmai din acest motiv articolele trebuiau să fie schimbate periodic în funcție de directivele comitetelor raionale de partid. În medie articolele trebuiau schimbate din 2 în 2 săptămâni însă norma nu era respectată. Periodic în cadrul Dărilor de seamă organizațiile de bază erau criticate pentru neglijarea acestui aspect al propagandei de partid. Într-un plan de instruire trimis birourilor organizațiilor de bază din raionul Slobozia se indica redactarea de articole care să evidențieze realizările regimului de democrație populară la nivel național și pe plan local, să demascheze acțiunile dușmanului de clasă și să combată vechile obiceiuri aflate în dezacord cu perspectivele progresiste ale partidului. Caricaturile se cereau amplasate în partea dreaptă jos a gazetei de perete, iar în stânga trebuia să apară o poezei locală. Caricaturile aveau funcția de a demasca acțiunile dușmanilor de clasă. Agitatorii utilizau schema tip a gazetelor de perete, „Pentru o recoltă îmbelșugată”. Aceste gazete cuprindeau articole scrise de țăranii muncitori în legătură cu problemele concrete locale, evidențiau și popularizau succesele celor care erau fruntași în muncă, criticau pe cei rămași în urmă și demascau „uneltirile chiaburilor”.

Alături de gazetele de perete, suplimentele de satiră și umor au fost instrumente folosite în propaganda pentru colectivizarea agriculturii. De pildă, în anul 1959 cele 16 suplimente de satiră și umor din raionul Slobozia satirizau prin intermediul poeziilor și al caricaturilor atitudinea unor țărani întovărășiți care refuzau sa intre în gospodăriile colective. Rezultatul a fost considerat pozitiv deoarece o parte dintre persoanele vizate s-au înscris în gospodăria colectivă. Oferirea unor percepții negative prin intermediul caricaturilor asupra unor grupuri de oameni considerați chiaburi sau îndărătnici față de politica de socializare a agriculturii a fost aplicată pe întreg teritoriu țării. Julianno Bodo într-un studiu referitor la colectivizarea satului Corund din județul Harghita evidențiază printre pârghiile propagandistice caricatura ca „o modalitate deosebită prin care sătenii au luat la cunoștință de noul sistem”.

Pe drumul către colectivizarea agriculturii orice eveniment îi era dedicat și se transforma într-un spectacol propagandistic. Plecând de la ideea că munca politică în cadrul maselor putea da rezultate pozitive dacă se foloseau concomitent toate mijloacele cultural-educative, formațiile artistice de amatori din raionul Slobozia aveau repertoriul axat pe colectivizarea agriculturii. În anul 1961, comitetul raional de partid a îndrumat comitetul executiv raional în organizarea și desfășurarea Ștafetei culturale cu faza raională la 23 august. Repertoriul formațiilor era considerat corect din punct de vedere politic fiind axat în special pe problemele campaniei de transformare socialistă a agriculturii. Echipele de teatru de la căminele culturale Grivița și Mărculești puneau în scenă piesa de teatru Cel din urmă în care tema majoră era lupta pentru ridicarea conștiinței colectiviștilor cu tendințe de individualism. Piesa de teatru, Paznicul stelelor, având ca temă aprobarea de către adunările generale ale gospodăriilor agricole colective a unor sume importante pentru fondul de bază era jucată la căminele culturale din comunele Căzănești, Ciulnița și Miloșești. Erau criticate în schimb căminele culturale care nu își axau repertoriul formațiilor de teatru spre temele curente ale construcției socialiste, ci optau pentru piese considerate „învechite” și „nelegate de viața satului”. De pildă, piesa de teatru O noapte furtunoasă prezentată de formația de teatru a căminului cultural Ciochina nu era conformă cu directivele culturale ale decidenților politici.

Cazul prezentat anterior nu este unul izolat ci se integrează normelor generale trasate de la centru de elita politică în materie de cultură. Fie că vorbim de spectacolele puse în scenă de teatrele mari sau de simple formații de amatori la nivelul căminelor culturale, tematicile abordate în piesele de teatru erau similare: construcția socialismului și greutățile întâmpinate, colectivizarea agriculturii, lupta împotriva burghezilor și a chiaburilor. Dramaturgia, la fel ca toate artele, s-a realizat conform tiparelor realismului socialist care impunea reflectarea în artă a spiritului comunist. După 1948, punerea în scenă a pieselor occidentale burgheze era interzisă, repertoriul teatrelor fiind populat cu piese sovietice sau autohtone scrise în stilul realist-socialist. În același timp, asistăm și la o uniformizare a repertoriului la nivel național: de exemplu, spectacolul Minerii, de Mihail Davidoglu deschidea stagiunea 1949-1950 atât la Teatrul Național Iași, cât și la Teatrele de Stat din orașele Cluj, Constanța, Reșița și Ploiești.

În revista „Îndrumătorul cultural”, adresată conducătorilor căminelor culturale din mediul rural, apăreau periodic piese de teatru dedicate colectivizării dintre care putem aminti: Cumpăna de Lucia Demetrius, Sufletu’ arendășoaiei de Aurel Barangă sau Lampa din munți de Petru Vintilă. Piesele aveau scheme predefinite menite să scoată în evidență lupta dintre personajele pozitive reprezentate de țărănimea muncitoare susținută de partid și dușmanii satelor, chiaburii. În revista „Îndrumătorul cultural” , propagandiștii nu uitau să dea indicații despre cum trebuiau ilustrate personajele din piesele și scenetele de teatru. De pildă, în piesa Lampa din munți, Toderiță, secretarul organizației de bază a partidului dintr-un sat de munte „…e un flăcău înalt, subțire, cu ochii deștepți, plin de hotărâre și voință”. Alături de el se afla Sabin, inginer care reflecta alianța dintre clasa muncitoate și țărănime, având „…înfățișarea unui muncitor ridicat nu a unui intelectual așa cum ne-am obișnuit să-l vedem pe „domnul inginer” din trecut. Cunoștințele pe care le-a căpătat în școală nu l-au îndepărtat de muncitorul de rând, ci l-au apropiat de el pentru a-l lumina, de aceea și înfățișarea e a unui muncitor și felul lui de a fi, de asemenea, și vorba lui, de asemenea, adică simplă, omenească”. Personajul Sabin, era prototipului omului nou, obedient partidului, tehnicizat și lipsit de complicații deranjante pentru stabilitatea regimului. La polul opus celor două personaje pozitive în schematica literaturii comuniste se afla chiaburul Pricopie înfățisat în culori sumbre, dezumanizat prin aplicarea caractersiticilor animaliere „…are înfățișarea unui porc gras în ajunul Crăciunului, gata de tăiere. Vorba lui e ca un grohăit- când e înspăimântat parcă guiță. Are nasul cârn, obrajii umflați și slinoși, părul uns, cu cărare într-o parte, pe frunte un fleosc întins, pieptănat cu grijă. Ochii negri sunt înfipți ca doi cărbuni între pleoapele ce par că-s două găurele care au plesnit într-o gogoașă rumenă și grasă. Poartă pantaloni albi de aba cu dungă, bocanci frumoși, un chimir lat bătut în ținte galbene, s-arată trufaș peste țuguiul burții dintre cele două pulpane ale hainei lui din dimie neagră, groasă”. Rolul acestui tip de literatură agitatorică era, după cum remarca Eugen Negrici, de a crea o stare generală anormală, de asediu perpetuu, de vigilență și de ură față de dușmanul de clasă.

Compozițiile muzicale și folclorul nu au fost ocolite de noile transformări survenite în artă după instaurarea regimului de democație populară. Ele trebuiau să oglindească într-un mod pozitiv schimbările petrecute în toate palierele societății. Formațiile corale ale căminelor culturale aveau compuse cântece dedicate satului colectivizat. În căminele culturale din localitățile Andrășești și Mărculești erau cântate melodiile Vizită în colectivă, Hora colectiviștilor și Cântec pentru pace. Cu aceste piese formațiile participaul la Festivalul Cântecului, Jocului și Portului Popular din Regiunea București. În regulamentul festivalului era stipulat clar că formațiile culturale participante trebuiau să aibă incluse în repertoriu cântece noi despre partid, despre realizările mărețe ale clasei muncitoare conduse de partid, cântece patriotice, „cântece despre munca plină de avânt a poporului muncitor pentru aplicarea în viață a hotărârilor Congresului al III-lea al PMR, cântece despre țărănimea muncitoare și despre viața nouă a satului colectivist”. Soliștii vocali aveau datoria de a prezenta cântece din folclorul local, „îndeosebi cel nou care să oglindească prefacerile din viața nouă ce a înflorit în satele noastre colectivizate, viața poporului muncitor, realizările lui”. O condiție esențială pentru selecționarea în vederea participării la festival era ca fiecare formație să aibă în mod obligatoiu în repertoriul său minimum 2-3 lucrări noi. Folclorul a fost transformat într-un instrument propagandistic iar o dată cu această schimbare a fost alterat și caracterul său național tradițional. În noua postură, folclorul era un promotor al satului colectivizat și al luptei de clasă.

Ziua inaugurării unei gospodării colective trebuia să fie una de sărbătoare pentru întreaga comunitate la care participau atât localnicii cât și oamenii din satele învecinate aduși pentru a fi martori ai făuririi socialismului la țară. Un astfel de moment a fost inagurarea la 20 februarie 1952 a GAC-ului din comuna Luciu care purta numele „Ialomița liberă” și era compusă din 136 de familii. Festivitatea de inaugurare a avut loc în clădirea școlii elementare flancată cu drapele roșii, lozinci și portre ale celor „patru mari dascăli: Marx, Engels, Lenin, Stalin”. Mobilizarea intra în sarcina organizației de bază care instruia grupuri de agitatori și îi înfiltra printre oameni pentri a-i îndemna să strige lozincile autorizate de regim. O punere în scenă analogă a avut loc și a doua zi, 21 februarie 1951, în Țăndărei- Sat unde a fost inaugurată gospodăria colectivă denumită „Kirov” după numele revoluționarui bolșevic lichidat la ordinele lui Stalin în anul 1934. La festivitatea a fost prezent și un reprezentat al Studioului Cinematografic București a cărui misiune era de a filma întregul eveniment. Gospodăria era formată din 264 de familii însă având în vedere că ceremonia era filmată și folosită ca material propagandistic 5 familii au fost puse să se alăture gospodăriei în ziua inaugurării pentru a demonstra încrederea pe care agricultura socialistă o stârnea în jurul oamenilor. De altfel, toate aceste festivități aveau funcția de a legitima regimul în rândul populației și a oferi încredere în politica partidului de colectivizare a agriculturii.

Paralel cu propaganda dusă pentru colectivizarea agriculturii, decidenții politici trebuiau să aibă în vedere și consolidarea gospodăriilor agricole colective deja create. Comitetul raional de partid Slobozia aducea în centrul atenției învățământului de partid de la sate problema consolidării economico-organizatorice a unităților socialiste din agricultură. În cadrul școlilor de partid erau predate lecțiile „Sarcinile organizațiilor de bază din Gospodăriile Agricole Colective”, „Sporirea producției agricole, vegetale și animale”, „Căile măririi producției și a fondului de bază din GAC și întovărășiri”. În timpul lecțiilor propagandiștii aveau posibilitatea de a orienta discuțiile spre problemele concrete ale gospodăriilor colective.

Nevoia de cadre specializate a determinat emiterea unei hotărâri a Consiliului de Miniștrii al Republicii Populare România ce stabilea pregătirea cadrelor de conducere și calificare a membrilor gospodăriilor agricole colective prin următoarele forme de învățământ: școli tehnice speciale cu durată de 2 ani; cursuri de calificare cu durata de 1-10 luni fără participare în producție; cursuri de calificare agro-zootehnică la locul de producție, de 3 luni și 3 ani. Decidenții politici locali au fost interesați de profesionalizarea cadrelor Gospodăriilor Agricole Colective pentru a le face rentabile. În anul 1959 în raionul Fetești erau trimiși la școlarizare 14 președinți de GAC, 24 de contabili, 50 brigadieri de câmp, 14 brigadieri horticoli și 8 brigadieri zootehnici. Organizațiile de bază erau desemnate să recruteze colectiviștii cu perspectivă „care se bucurau de încredere și autoritate în fața maselor”. Președinții gospodăriilor colective selecționați erau confirmați în prealabil de către biroul raional de partid. Regulile agrotehnice și zootehnice nu erau însușite doar de specialiști, ci ele trebuiau popularizate printre toți muncitorii agricoli. În obținerea acestui deziderat propaganda agricolă era chemată „să înarmeze țărănimea, lucrătorii din SMT și gospodăriile de stat cu cunoașterea celor mai potrivite metode de sporire a productivității muncii și creșterere a producției”. Se făcea apel la înlăturarea dogmatismului și la imprimarea unei perspective științifice asupra agriculturii care să țină seama de varietatea condițiilor economice și agroclimatice din fiecare zonă. Deși în discursurile oficiale am observat încercarea continuă de impunere a ideii congruenței dintre agricultura de tip socialist și știință în realitatea oglindită prin intermediul documentelor ne-au fost relevate racilele gospodăriilor colective și practicile situate departe de ce ea ce seputea intitula „știință agricolă”.

Vizitele în Uniunea Sovietică

Modelul sovietic a fost invocat permanet în campania de colectivizare a agriculturii. Pentru a se convinge de beneficiile agriculturii de tip socialist din fiecare regiune erau selecționați cu atenție tovarăși care erau trimiși în patria socialismului în ceea ce se numea „schimburi de experiență” unde puteau observa îndeaproape cele mai bune colhozuri. Vizitele țăranilor în Uniunea Sovietică aveau două rațiuni importante: în primul rând învățau cum funcționează un colhoz și puteau pune în practică în România experiența acumulată prin numirea lor în funcții de conducere în cadrul gospodăriilor. În al doilea rând, ei jucau un rol propagandistic important prin pledoariile făcute prin viu grai în cadrul conferințelor sau în scris prin articole apărute în ziare în favoarea adoptăriii sistemului colhoznic. Impresiile călătoriei aveau funcția de a îi convinge pe țărani de avantajele gospodăriilor agricole și de viața îmbelșugată pe care o aveau muncitorii colhoznici din Uniunea Sovietică în raport cu țărănimea autohtonă. Transmise într-un stil accesibil locuitorilor zonei rurale, astfel de conferințe trebuiau să impresioneze și în același timp să convingă oamenii de importanța gospodăriei ca sursă a bunăstării. Schimburile de experiențăe erau reciproce, delegații de români vizitau URSS și viceversa. Rolul propagandistic important avut de vizitatorii Uniunii Sovietice în colectivizare era apreciat și de Gheorghiu-Dej: „Cei aproape o mie de țărani care au vizitat Uniunea Sovietică între anii 1949 și 1953 au avut un rol imens în crearea și întărirea gospodăriilor colective din țara noastră, căci ei au văzut minunatele colhozuri sovietice, s-au convins că numai drumul gospodăriei colective poate duce un trai îmbelșugat și fericit”.

Vizitele în Uniunea Sovietică nu au fost o noutate. În perioada interbelică intelectualii adepți ai marxism-leninismului au mers în „patria comunismului” pentru a cunoaște îndeaproape schimbările înfăptuite în noua societate. După anul 1945, natura vizitelor se schimbă, nu mai avem călători individuali plecați să exploreze spațiul sovietic, ci delegații de oameni plimbați pe un traseu prestabilit menit să demonstreze soliditatea sistemului. Vizitele delegațiilor venite din țările aflate în spatele Cortinei de Fier aveau un profund caracter pedagogic, ei trebuiau să învețe să implementeze politicile necesare transformării societăților în acord cu modelul sovietic. Angelo Mitchievici remarca în volumul său dedicat călătoriilor în Uniunea Sovietică demersul pedagogic în care se înscriau vizitele călătorilor români după 1945, demers ce urmărea trei paliere, în conformitate cu vechiul model medieval: „o translatio fidei – transmiterea credinței în partidului comunist sovietic, PCUS și în URSS ca prieteni de nădejde ai statului român, translatio studii – transmiterea metodologiei, a sistemului social, politic, economic și cultural, în vederea implementării acestuia în România și translatio imperii – încredințarea puterii Partidului Comunist Român, lipsit de legitimitate, fără nicio aderență la mase și cu un număr derizoriu de membrii, facțiune care era aservită intereselor URSS și care era decisă să utilizeze orice mijloace pentru a prelua puterea și a o menține”. Plecând de la aceste postulate, Mitchievici identifică 5 tipuri de delegații călătoare în Uniunea Sovietică: delegațiile politice, delegațiile tehnocraților, delegațiile culturale, delegațiile religioase și delegațiile muncitorești. Din zona Ialomița – Călărași au plecat în special delegații muncitorești.

Călătorii în patria comunismului aveau misiunea la întoarcerea în țară să țină prelegeri în fața țăranilor săraci și mijlocași despre virtuțile și bogăția generată de colhozuri. Un astfel de exemplu a fost Popescu Mihai din comuna Țăndărei care o dată cu întoarcerera sa din Uniunea Sovietică a ținut ședințe duminicale organizate la căminele culturale. După încheierea expunerii, țăranii participanți la alocuțiune trebuiau să-i adreseze întrebări axate în special pe problemele agricole: „ce fel de viață are un colhoznic din Uniunea Sovietică? Cum trăiau țăranii în vremea țarului și cum trăiesc acum? Cum își întrețin colhoznicii copiii și bătrânii neputincioși?”. Organizarea întrunirilor duminicale intra în sarcina organizațiilor de bază care trebuiau să se ocupe și de mobilizarea țăranilor. Locuitorii satelor nu acordau un credit prea mare cuvintelor de laudă aduse agriculturii socializate, fapt demonstrat și de mobilizarea defectuasă din comuna Țăndărei. Cu mare greutate au putut fi aduse 100 de persoane care pe parcursul alocuțiunii au preferat să părăsească căminul cultural în final rămânând doar 17 participanți. Lipsa de interes a locuitorilor zonei rurale și conștientizarea minciunilor pe care propaganda dorea să le inoculeze nu puteau fi recunoscute de către activiștii de partid, ei preferând să găsească vinovați în acțiunile chiaburilor și a lipsei de atitudine din partea Comitetului Executiv al comunei Țăndărei. Întrunirile și transmiterea impresiilor create de vizitele din Uniunea Sovietică aveau un scop dublu: pe de-o parte de a demonstra țăranilor superioritatea agriculturii sovietice și a sistemului de colhozuri, iar pe de altă parte de a populariza gospodăriile colective ca un imperativ al politicii la momentul respectiv în special în zonele agricole.

Pregătirea vizitelor în Uniunea Sovietică se realizau după un anumit ritual. Înainte de plecarea în Uniunea Sovietică membrii delegației trebuiau să treacă prin comunele din raion și să organizeze adunări colective cu oamenii la Căminele Culturale. Aici ei strângeau întrebările cetățenilor adresate autorităților sovietice și oamenilor muncii. În anul 1951, trei persoane din raionul Slobozia erau desemnate să viziteze Uniunea Sovietică: Nițu Dumitru de la GAC Mărculești, Mihalcea Dumitru de la GAC Scânteia și Ștefan Ion de la GAC Burdușelu. Înainte de călătorie ei au mers în Căminele Culturale din raion unde au primit misiunea de a aduce răspunsuri la următoarele întrebări puse de cetățeni: „Cum a putut Uniunea Sovietică să distrugă munții și văile de a mărit suprafața de teren șes pentru cultivat? Ce metodă s-a întrebuințat în fabricarea atâtor unelte agricole pentru țărănime? Ce metodă întrebuințează colectiviștii în Uniunea Sovietică pentru depășirea normelor și a planurilor de stat?”. Toate întrebările puse de cetățeni la sugestia aparatului de partid reflectau ideea imprimată de propagandiști cu privire la nivelul ridicat de civilizație din Uniunea Sovietică. Mergând pe această idee, URSS trebuia să fie un model de evoluție a societății pe calea industrializării și tehnologizării.

Impresiile călătorilor în „patria comunismului” erau relatate atât pe cale orală, dar și scrisă prin intermediul ziarelor centrale sau locale. În anul 1956, prim secretarul Comitetului Raional PMR Slobozia, Ștefan Ghițoiu, a făcut parte din delegația de oameni ai muncii din agricultură care au vizitat „Expoziția agricolă unională”. La întoarcerea în țară el a scris un articol în ziarul local, Ialomița Nouă, unde își exprima gândurile cu privire la superioritatea Uniunii Sovietice în toate ramurile. Scris sub semnul excepționalismului sovietic încă din primele rânduri Ștefan Ghițoiu sublinia impacul făcut de vizită asupra percepțiilor sale: „Ca activist de partid cunosc multe lucruri despre Uniunea Sovietică. Dar ce am văzut a depășit așteptările mele”. Factorul determinant al excepționalismul în URSS era considerat omul sovietic elogiat în cadrul articolului. Omul sovietic se distingea în procesul de producție prin grija față de avutul obștesc și prin poziționarea interesului general în fața interesului individual. În argumentația sa oferea exemplul sovhozului Gorki, decorat cu ordinul Lenin, unde a remarcase că muncitorii manifestau o deosebită grijă față de păsări și animale. „Veneau înainte de începerea lucrului și controlau cu atenție starea în care se găseau mașinile”.

Superioritatea omului sovietic era reflectată și în disciplina asumată benevol și nu impusă „cum ne-o prezintă și astăzi propaganda burgheză”. Normele firești ale ordinii și curățeniei în cadrul localităților erau prezentate și ele ca făcând parte din excepționalismul sovietic și fiind specific lui: „Partidul și guvernul sovietic au cerut poporului ca să respecte cu strictețe normele vieții în colectiv, legile și hotărârile organelor sovietice. De exemplu, s-a cerut ca orașele să aibă un aspect civilizat prin păstrarea cu rigurozitate a curățeniei”. Toate acestea se datorau gradului ridicat de cultură al omului sovietic la care activistul local spera ca și locuitorii raionului Slobozia să acceadă. El își lua angajamentul să lupte pentru atingerea unui asemenea nivel de conștiință și disciplină a oamenilor muncii.

Experiența Uniunii Sovietice în problematica transformării socialiste a agriculturii era cunoscută și prin intermediul delegațiilor sosite din URSS. Importanța schimbului de experiență era stiplută în preambulul Hotărârii Nr. 156 din 1 martie 1951 a CC al PMR privind consolidarea organizatorico-economică a gospodăriilor agricole colective. În textul oficial se evidenția ajutorul oferit de vizitele țăranilor muncitori în Uniunea Sovietică pentru organizarea și consolidarea gospodăriilor colective. Prin intermediul Hotărârii, elita de la București își exprima gratitudinea față de „fratele mai mare” pentru trimiterea delegațiilor de colhoznici pregătite să împărtășească din experiența superioară a colhozurilor sovietice. În luna august a anului 1951 a fost primită în raionul Slobozia vizita unei astfel de delegații sovietice. Cu ajutorul documentelor de partid putem observa maniera în care se desfășura o vizită și mobilizarea autorităților cu scopul de a transforma schimbul de experiență într-o reală sărbătoare pentru comunitate.

Delegația sovietică era trimisă de la București în gospodăria agricolă colectivă din comuna Gheorghe Lazăr. Gospodăria nu a fost aleasă întâmplător, ea fiind una dintre cele mai rentabile la momentul respectiv în raionul Slobozia și trebuia să demonstreze sovieticilor asumarea căii de transformare socialistă a agriculturii. Inițial delegația a sosit în orașul Slobozia unde era întâmpinată de pionieri încolonați de-o parte și de alta a trotuarului. Pionierii aveau misiunea de a înmâna flori și a striga lozinci cu privire la „măreția tovarășului Stalin” și la „prietenia dintre Uniunea Sovietică și Republica Populară România”. Ulterior, reprezentanții „fratelui de la Răsărit” însoțiți de autoritățile locale au mers în comuna Gheorghe Lazăr unde au fost întâmpinați de țăranii muncitori, actorul colectiv al acestui spectacol, cu flori, urale și portretele lui Stalin și Gheorghiu-Dej în mâini. În semn de recunoștință pentru experiența superioară pe care delegația urma să le-o împărtășească în privința dezvoltării gospodăriei, președinte GAC-ului le mulțumea de vizită. Sovieticii au fost ivitați să cunoască colhozul local și culturile agricole din câmp. În curtea școlii s-a organizat întâlnirea lor cu oamenii din comună. Fiecare delegat a ținut câte o cuvântare și le-a vorbit oamenilor despre metodele aplicate în Uniunea Sovietică pentru dezvoltarea ramurilor de producție și îmbunătățirea vieții. În cadrul documentelor de partid era subliniată „dragostea vie față de delegația venită din URSS” arătată de participanții la miting.

Vizitele în gospodăriile colective și schimburile de experiență

O modalitate deseori utilizată de convingere a țăranilor individuali să se alăture gospodăriilor colective a fost reprezentată de vizitele realizate în GAC-uri. Vizitele erau un prilej bun de reprezentare a bunăstării generate, de înscrierea și munca în interiorul gospodăriei colective. Grupurile de colectiviști aveau rolul de a povesti cu bucurie despre avantajele pe care le aveau în calitatea lor de lucrători în gospdodărie. Metoda vizitelor la întovărășiri și gospodării agricole era indicată de la nivel central de Gheorghiu-Dej pentru a fi pusă în practică de activiști: „Metoda muncii individuale și a muncii de lămurire pe grupe de familii trebuie neapărat împletită cu organizarea de vizite ale țăranilor muncitori – împreună ce nevestele lor- la o întovărășire sau la o gospodărie colectivă bine închegată, care a dat roade bune”. Prin urmare nu orice gospodărie putea fi vizitată, trebuia să li se arate țăranilor exclusiv gospodăriile și întovărășirile model. Ei aveau dreptul să privească doar părțile bune ale colectivizării și să le accepte ca fiind general valabile în toate gospodăriile. Aplicarea unei astfel de strategii de dezinformare avea rolul de facilita drumul propagandiștilor către convingerea țăranilor asupra eficienței colhozurilor.

O mărturie cu privire la bunăstarea adusă de statutul de colectivist era de pildă cea a tovarășei Elena Budea din comuna Jegălia care scotea în evidență beneficiile avute în gospodăria colectivă, aflate în opoziție cu viața grea din trecut când muncea pe moșia boierului din comună. Ea demonstra auditoriului cum reușise să-și construiască o casă și să trăiască o viață îmbelșugată împreună cu familia sa. În alte ocazii era exprimată gratitudinea colectiviștilor față de partid pentru că le îmbunătățise nivelul de trai și le oferise alte perspective, atât lor cât și copiilor: „Tovarășa Barbuceanu Eleonora din comuna Vasile Roaită arăta cum datorită grijei partidului a reușit să-și întrețină 4 copii la școli dintre care 2 la școala de meserii din Brașov”. Având în vedere nivelul de trai la limita subzistenței pe care îl aveau multe familii de țărani din zona Ialomița-Călărași, zonă agricolă săracă, astfel de mărturii ale colectiviștilor bine instrumentalizate de propaganda partidului aveau rolul de a înlătura suspiciunea țăranilor față de gospodăriile colective. Ele trebuiau să confere locuitorilor comunelor și satelor încrederea într-o viață mai bună oferită de munca în comun în cadrul GAC-urilor.

Metoda vizitelor a fost utilizată și în campaniile duse pentru atragerea înovărășiților în sectorul colectivist. Se mergea în continuare pe aceași schemă de pregătire preliminară a grupelor formate din țărani colectiviști, președinți de GAC-uri, brigadieri, colectiviști fruntași care ulterior erau trimise în sate unde participau la adunările generale ale întovărășirilor. Aici ei aveau misiunea de a împărtăși din experiența lor și de a sublinia superioritatea muncii în gospodăria colectivă comparativ cu întovărășirea agricolă. În aceste discuții vizitatorii explicau întovărășiților despre puterea economică a gospodăriilor colective provenită din diversitatea sectoarelor de producție: cultivarea cerealor, cultivarea plantelor tehnice, ferme zootehnice și piscicole. În discursul proapagandistic se punea accentul pe veniturile importante rezultate din culturile de bază și din ramurile anexe dezvoltate de gospodăriile colective.

Schimburile de experiență se realizau între gospodăriile colective în momentul în care într-una dintre ele se semnalau deficiențe iar colectiviștii nu mai erau convinși de eficacitatea ei. Pentru ca propaganda cu privire la productivitatea gospodăriilor colective să fie cât mai credibilă, vizitele se organizau în cele mai performante GAC-uri din raion. În anul 1958, gospodăria din localitatea Șocariciu, raionul Fetești, se situa pe ultimul loc în realizarea planului de contractări și achiziții. Conducerea partidului considera că deficiențele erau un rezultat al slabei organizări a brigăzilor și a atitudinii „nesănătoase față de marile avantaje pe care le aduce gospodăria în creșterea vitelor și în special a vacilor”. Comitetul raional de partid era organizatorul schimbului de experiență pentru remedierea problemelor invocate. Conducerea GAC Șocariciu era dusă la gospodăria colectivă din Făcăeni unde analiza toate sectoarele componente ale acesteia: legumicol, ovin, porcin. Tot aici ei aflau de la membrii consiliului de conducere al gospodăriei din Făcăeni cum reușeau să îndeplinească și să depășească planul de contractări sau cum se realiza repartiția membrilor colectiviști pe echipe și brigăzi. În cadrul schimbului de experiență tovarășii din consiliul de conducere al gospodăriei din Făcăeni prezentau referate pe tematici. Astfel, președintele gospodăriei a prezentat o alocuțiune cu titlul „Cum s-a dezvoltat GAC 23 August Făcăeni de la înființare și până în prezent pe toate sectoarele de producție, precum și perspectivele în următorii trei ani”. Inginerul agronom a ținut o expunere cu privire la organizarea muncii în cadrul gospodăriei, iar un brigadier despre „cum își organizează munca și cum ține evidența lucrărilor în cadrul brigăzilor”.

La o astfel de adunare nu putea fi absentă perspectiva reprezentaților partidului, tocmai din acest motiv secretarul organizației de bază era desemnat să prezinte maniera în care organizația de bază sprijinea consiliul de conducere în consolidarea economico-organizatorică a gospodăriei. Pentru problemele legate de creșterea animalelor, conducerea gospodăriei din comuna Șocariciu a fost trimisă să viziteze GAC Octombrie Roșu din orașul Fetești unde consiliul de conducere avea misiunea de a le prezenta avantajele oferite gospodărie în creșterea și întreținerea vacilor de prăsilă. Schimburile de experiență erau urmărite îndeaproape de comitetul raional de partid iar la sfârșitul lor se organizau consfătuiri pentru a observa dacă învățăturile transmise erau asumate. Totodată, membii conducerii gospodăriilor cu probleme trebuiau să-și ia angajamentul de îndreptare a carențelor.

Implicarea școlii și a bisericii în politica de transformare socialistă a agriculturii

Școala a fost o instituție importantă implicată direct de regim în campaniile sale propagandistice asupra colectivizării. Învățătorii erau trimiși periodic pe teren să convingă țărănimea de beneficiile pe care urmau să le aibă dacă se înscriau în gospodărie. Părinții la rândul lor erau chemați la școală pentru a asculta discursurile referitoare la agricultura socialistă. Șezătorile și spectacolele organizate cu elevii erau un prilej de promovare a temelor curente: țăranii colectiviști, chiaburi, lupta de clasă etc. Autoritățile comuniste considerau importantă și responsabilizarea elevilor prin implicarea lor în muncile agricole în vederea îmbunătățiri legăturii învățământului de stat cu practica. Organizațiile de bază și Sfaturile Populare se ocupau ca toate școlile generale să fie patronate de întreprinderi, GAS-uri, GAC-uri și SMT-uri. Aceste instituții trebuiau să ajute la crearea și utilarea atelierelor din școli și să ofere elevilor posibilitatea de a face practică în întreprinderi și pe terenurilor gospodăriilor colective. Sfaturile Populare și conducerile gospodăriilor colective puneau la dispoziția școlilor loturi experimentale și cadre de specialite pentru a le explica elevilor necesitatea aplicării regulilor agrotehnice. Veniturile obținute de pe loturile experimentale intrau în conturile gospodăriei și nu în ale școlilor cum era firesc. Pentru a compensa lipsa muncitorilor agricoli în campaniile agricole de toamnă erau implicați și elevii școlilor. Având în vedere faptul că era o muncă provizorie, decidenții partidului nu asigurau uneori condițiile necesare elevilor. Documentele de partid ale raionului Fetești consemnau în anul 1950 cazul școlarilor din comuna Făcăeni transportați la cules de bumbac în două remorci trase de un tractor defect care a generat un accident în urma căruia mai mulți elevi erau răniți. În continuare era consemnat faptul că elevii nu erau hrăniți iar printre ei circulau diferite zvonuri. Băiatul preotului în vârstă de 11 ani, de pildă, spunea că la fermă copiii erau duși și făcuți săpun. Existența unor astfel de zvonuri chiar și printre copii era un rezultat al temerilor generate de regimul comunist în rândul societății dar și un rezultat al lipsei dialogului real între autorități și populație.

Organizațiile de pionieri au fost implicate direct de către protipendada comunistă în munca de convingere a țăranilor pentru a se alătura gospodăriilor colective. În noul rol deținut independent de propria lor voință, pionierii erau transformați din simplii elevi în mici propagandiști plecați pe teren în acțiuni de persuasiune a adulțior pentru acceptarea unei politici impuse de Partidul Muncitoresc Român. Inocența copiilor a fost instrumentalizată de regim ca un mijloc de presiune suplimentară exercitat asupra țăranilor. Dintre pionieri, fii de colectiviști erau organizați în echipe de 3-4 membrii și trimiși în casele țăranilor care aveau copii în școală. Ei erau instruiți să expună țăranilor aspecte din experiența părinților și realizările lor în gospodăria colectivă. Pionierii trebuiau să le ceară înscrierea în GAC, folosind ca argument situația din școală a copiilor țăranilor necolectiviști: „fiii lor să nu mai fie mâhniți și retrași de ceilalți elevi, fii de colectiviști”. În maniera propagandistică autoritățile locale de partid susțineau că mulți țărani au ascultat rugămințile pionierilor și ale propriilor copii iar pentru a sublinia impactul produs de înscrierea în gospodărie a părinților asupra celor mici era oferită ca exemplu reacția elevului Țuțuianu Ionel din clasa a IV-a care a „explodat de bucurie” după ce tatăl s-a alăturat GAC-ului și a exclamat: „De acum sunt și eu mândru că și familia noastră a devenit colectivistă și voi putea să stau și eu alături de fiii celorlalți colectiviști fără să-mi fie rușine”.

În munca de convingere a țăranilor în vederea înscrierii lor în gospodăriile colective au fost implicați și preoții datorită autorității deținute de ei la nivel rural. Atitudinea cadrelor PMR față de preoți era determinată de poziția ocupată de slujitorii bisericii față de politicile partidului. Preoții erau împărțiți de autorități în două grupe distincte: „preoți cinstiți și săraci” și „preoți chiaburi”. Cei agreați de regim erau mobilizați în acțiunile periodice ale partidului: colectivizare, însămânțări, colectări, lupta pentru pace. În 1951, biroul raional de partid Slobozia îi menționa ca exemple pozitive pe preoții din comunele Gheorghe Doja, Orboești și Bora deoarece promovau politicile partidului în biserică și mergeau pe teren pentru a convinge oamenii să le îndeplinească. Existau si contraexemple pe care membrii biroului raional de partid nu ezitau să le arate. De pildă, preotul din comuna Scânteia era considerat chiabur deoarece lansase zvonuri cu privire la iminența unui război și îndemna țăranii să nu se înscrie în gospodăria colectivă. Alți preoți din localitățile Miloșești și Slobozia erau demascați pentru nepredarea cotelor. În alte cazuri, membrii de partid erau admonestați deoarece mergeau la slujbe și aveau relații apropiate cu slujitorii bisericii.

Gopodăriile Agricole Colective. Rețete de succes.

În ziarul local, Ialomița Nouă, erau redate periodic de către propagandiștii partidului rețetele de succes ale gospodăriilor colective prin omiterea cu bună știință a carențelor și problemelor de care colectiviștii se loveau periodic. Scopul articolelor era de a atrage noi membrii în gospodării și a demonstra eficacitatea lor în ciuda realității de pe teren. Într-un astfel de articol apărut în anul 1956 era redactat în manieră romantic-revoluționară, istoricul gospodăriei colective din comuna Mărculești. Data înființării gospodăriei, 23 iulie 1950, era considerată o zi de sărbătoare. La întemeierea gospodăriei cu numele sugestiv „Drumul păcii” participaseră 80 de familii, majoritatea țărani săraci cu un total de 366 hectare de pământ, 30 de cai, 2 boi, câteva pluguri și 15 căruțe. Denumirea colhozului nu era întâmplătoare, fiind legată de politica propagandistică dusă la nivelului întregului bloc sovietic de promovare a păcii. Lupta pentru pace a fost tema a numeroase scrieri și cuvântări, existând în același timp pe întreg teritoriul țării organizații de profil intitulate Comitete de Luptă pentru Pace. Întorcându-ne la articol, autorul său dezvăluia cititorului perspectivele pozitive și încrederea avută de colectiviști asupra viitorului în gospodărie încă din momentul înscrierii: „Au mai adus însă și altceva care nu se putea număra sau măsura, dar care se putea citi pe fețele tuturora : au adus și și-au unit într-un tot, voința lor nezdruncinată de a făuri o viață mai ușoară și mai bogată pentru ei, pentru copiii lor”. În ton cu politica oficială, gospodăria era prezentată din prisma colectiviștilor ca o sursă a bunăstării. Partidul era și el prezentat ca o entitate mobilizatoare și generatoare de încredere în rândul membrilor gospodăriei.

După incursiunea în istoria gospodăriei, autorul articolului revine la anul 1956 pentru inventarierea bunurilor existente la momentul respectiv. Astfel, după 6 ani gospodăria număra 182 de familii cu un total de 1062 hectare de teren arabil, 100 de cai, 20 de vaci, 1000 de oi, 24 de scroafe, păsări, precum și o stupină. Articolul sublinia superioritatea recoltelor obținute în cadrul colectivei în comparație cu recoltele țăranilor individuali: „Anul acesta cu tot timpul nefavorabil gospodăria a obținut 1000 kg. de grâu la hectar; de pe cele 100 de hectare însămânțate cu grâu „Bărăgan 77” s-au scos mai bine de 1400 kg. la hectar. Aceasta în timp ce țăranii cu gospodării individuale abia, abia au scos câte 6-700 kg la hectar”. Articolul omitea să spună însă că spre deosebire de gospodăriile colective, cele individuale nu beneficiau de niciun ajutor din partea statului pentru a le face productive. GAC-urile în schimb încheiau contracte avantajoase cu Stațiunile de Mașini și Tractoare, aveau cele mai bune semințe și beneficiau de scutiri sau impozite reduse. Cu toate avantajele enumerate anterior, producția gospodăriilor agricole colective nu se ridica la nivelul așteptărilor în ciuda propagandei oficiale unde era prezentată drept superioară gospodăriilor individuale. Acesta era de altfel și principalul motiv pentru care țăranii individuali nu doreau să renunțe la avutul lor și să se alăture colhozurilor. Productivitatea superioară a agriculturii de tip socialist era parte a discursurilor propagandistice, însă realitatea venea să contrazică aceste afirmații. Media producției la hectar în zona cercetată de noi era departe de cea obținută în perioada interbelică. De pildă, media producției la hectar în kilograme județul Ialomita a fost în 1935-1936 de 1536 kg./ha.; în 1936-1937 de 1.110 kg./ha.; în 1937-1938 de 2000 kg./ha.

Finalul articolului se adresa țăranilor care ezitau să se alăture GAC-urilor prin exemplificarea unor 37 de familii înscrise în anul respectiv ca urmare a constatării nivelului de trai ridicat din gospodărie: „Acum 6 ani când la poarta lor veneau cei din Comitetul de inițiativă ei nici nu vroiau să audă de gospodăria colectivă. Când au văzut cum crește bunăstarea colectiviștilor n-au mai stat o clipă pe loc; au venit alături de ei”. Bunăstarea era invocată ca factor primordial în convigerea țăranilor necolectiviști din Mărculești pentru înscrierea în gospodărie.

În realitate istoricul gospodăriei nu era atât de glorios precum dorea propaganda oficială să îl prezinte. De pildă, în luna februarie a anului 1953 în interiorul Gospodăriei Colective „Drumul Păcii” existau reale nemulțumiri ale membrilor colectiviști datorate lipsei alimentelor și a cerealelor. Șapte familii erau nevoite să-și vândă vacile pentru a-și cumpăra porumb pentru mălai. Problemele erau generate de faptul că gospodăria colectivă, simbolul bunăstării și al superiorității agricole, era deficitară la majoritatea produselor recoltate în anul 1952. Pentru unii colectiviști situația era și mai gravă, ei fiind lipsiți nu doar de alimente, ci și de nutreț pentru vacile și oile deținute pe lângă casă și de paie pentru foc. În continuare, documentele din arhivă oferă o frescă a „echității” regimului: „Stând de vorbă cu mai mulți tovarăți a reieșit că nemulțumiri sunt și din cauză că au recoltat o cantitate de fasole fără ca membrii colectiviști să primească”. Pentru a preîntâmpina o posibilă revoltă la sugestia Comitetului Raional de Partid, gospodăria a fost amânată cu predarea cotelor. Tot din arhivele partidului aflăm că în anul 1952 înscrierea membrilor în gospodărie nu s-a făcut prin respectarea principiului liberului consimțământ, ci prin constrângeri și promisiuni.

În scop propagandistic erau editate periodic broșuri livrate ulterior comitetelor organizațiilor de bază pentru a fi citite în adunările organizate în căminele culturale, fabrici sau instituții. Scrise într-un limbaj accesibil maselor, ele abordau diferite tematici în acord cu politicile partidului: industrializarea, construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, electrificarea sau transformarea socialistă a agriculturii. În anul 1951, la editura Partidului Muncitoresc Român apărea o astfel de broșură ce aborda problematica colectivizării. Sub titlul Doi ani de lupte și biruințe ale membrilor gospodăriei agricole colective Progresul-Ialomița, broșura reprezenta o monografie romanțată a gospodăriei. Stilul de scriere al broșurii nu se deosebea cu nimic de articolele sau textele care tratau tematica colectivizării agricole. Întâlnim cu precizie aceleași clișee: țăranii convinși de necesitatea gospodăriei, ajutorul și încrederea oamenilor în partid, exploatarea sistematică a țăranilor muncitori de către chiaburi. De altfel, textul broșurii începe tocmai prin sublinierea voinței țăranilor de a înființa de bunăvoie gospodăria colectivă, prezentată ca unica șansă de a scăpa de „sărăcie, înapoiere și împilare chiaburească”. Inserarea sintagmei „de bunăvoie” avea rolul fundamental de a demonstra încă o dată maniera benevolă de înscriere a oamenilor în GAC-uri și politica pașnică aplicată de partid zonei rurale în privința colectivizării.

Ajutorul acordat de partid era pus în antiteză cu exploatarea „cruntă” și „amarnică” făcută de chiaburi și a boieri de-a lungul timpului. Soarta locuitorilor comunei s-a schimbat odată cu anul 1945: „Chipurile oamenilor se luminează doar când povestirile lor ajung la vremea aceea din 1945 când prin lupta partidului au fost răsturnați ciocoii”. Partidul era prezentat ca entitatea salvatoare de „gârbaciul vechilului și de datoriile mereu crescânde din condicile administrației boierești”. Din noua postură, el îi ocrotea pe țăranii săraci și mijlocași de jaful chiaburilor și lovea în dușmanii oamenilor muncii. Evident textul nu amintea nimic de obligația achitării cotelor impuse de partid țăranilor săraci și mijlocași aflați sub ocrotirea sa, uneori mult prea mari comparativ cu producția. În anul 1949 în localitatea Progresul era formată o întovărășire transformată în același an în gospodărie agricolă colectivă. Din gospodărie făceau parte 37 de familii cu 145 de hectare de pământ arabil. Statul le acordase 20 de hectare de livadă, 2 conace și acareturile lor provenite din exproprierile abuzive făcute în martie 1949.

În iarna primului an al gospodăriei colective, membrii săi au fost implicați în orele de îndoctrinare. Organizația de bază a livrat colectiviștilor cărți și broșuri care abordau tema colhozului sovietic, agrotehnica sovietică, metodele științifice folosite în agricultură. Metoda cititului în grup a fost instrumentalizată de organizația de bază a gospodăriei. Printre lucrările citite în grup se numărau: „Un colhoz milionar”, „Ce am văzut în Uniunea Sovietică”, „Am văzut belșugul colhozurilor sovietice”. Putem constata că toate textele abordate aveau ca temă centrală eficiența colhozului în producție și implicit bunăstarea adusă membrilor săi. Nu întâmplător erau citite astfel de lucrări la debutul unei gospodării: ele veneau să consolideze încrederea membrilor în colectivă ca sursă a prosperității. În anul 1950, gospodăria a primit vizita unei delegații colhoznice din Uniunea Sovietică. În cadrul broșurii vizita era prezentată ca „un fericit prilej pentru colectiviștii din Progresul să cunoască pe cei mai înaintați țărani din lume, țăranii colhoznici, precum și metodele prin care ei au ajuns la neasemuita înflorire a agriculturii lor”. Prin schimbul de experiență, colectiviștii au aflat de la președintele colhozului „Octombrie Roșu” din RSS Azerbaidjană cum trebuiau să lucreze brigăzile de câmp sau de grădină pentru a dobândi recolte bogate și ce agrotehnici erau aplicate în cultivarea pământului.

Eficiența GAC Progresul trebuia să fie demonstrată cititorilor broșurii prin stipularea unor evenimente importante pentru prestigiul gospodăriei. În primul rând, evocarea gospodăriei „drept pildă de întărire economică și organizatorică” în Hotărârea partidului din toamna anului 1950. Al doilea eveniment care venea să dea seama de belșugul generat de gospodărie a fost recolta cu mult peste medie din anul 1950. Era dat exemplul producției de orz. Inițial planul prevedea o producție de 2650 kg. orz la hectar dar după treierat media la hectar depășea 5000 de kg., „cu toate pagubele pricinuite de piatră și de zorul secerișului sub amenințarea vremii mohorâte”. Într-o astfel de evocare a bunăstării nu putea să lipsească exemplificarea avutului primit de colectiviști: „Marin Tudose, fruntaș în GAC „Progresul”, raionul Fetești, regiunea Ialomița, se gândește cu mulțumire la cele aproape 3000 kg. de grâu și 120000 lei ce-i vor reveni, așa ca și lui Vasile Costanda, pentru cele 1200 de zile-muncă adunate de el și familia lui în acest an”.

În ton cu preceptele oficiale, textul broșurii sublinia avantajele aduse de munca în gospodăria colectivă reflectate în folosirea metodelor de muncă noi, tot mai perfecționate, cu ajutorul tehnologiei și al mașinilor. Formula ne apare ca un un real paradox dacă avem în vedere înzestrarea tehnologică deținută cu mândrie de GAC „Progresul”. Din broșură aflăm, de pildă, cum au fost ansamblate 2 tractoare din piese ce trebuiau trimise la topit. Tractoarele serveau gospodăriei la transporturile grele pe locurile mocirloase ale bălții, la lucrările de îndiguire și irigații și la direcționarea mașinilor de vânturat și măcinat. Tot de la piese uzate destinate topirii, gospodăria „s-a mai rostuit” cu un motor Diesel de 80 de cai putere. Uzina de apă și de curent electric beneficiau și ele de 3 motoare uzate destinate să pună în funcțiune pompa de apă cu motor pentru nevoile grajdului și un dinam mic ce oferea numai curentul electric necesar sediului gospodăriei. Apărută într-o broșură propagandistică destinată apologiei superiorității gospodăriei colective, evidențierea unei înzestrări tehnologice îndoielnice ridica mari semne de întrebare oricărui cititor de bun simț asupra realelor avantaje tehnologice oferite de sistemul colhozurilor.

Cooperativizarea agriculturii în raionul Slobozia

Odată cu intensificarea muncii de transformare socialistă a agriculturii începând cu anul 1957 întreg activul de partid a fost mobilizat pentru îndeplinirea misiunii trasate. Pentru a evidenția rolul propagandei în colectivizarea agriculturii vom analiza campania de cooperativizare a agriculturii ca etapă intermediară în raionul Slobozia. La sfârșitul anului 1956, când au fost trasate planurile pentru anul următor, în problematica transformării socialiste a agriculturii era prezentată în urma analizelor Biroului Comitetului Raional de Partid și a Comitetului Executiv Raional posibilitatea de mărire a suprafețelor gospodăriilor agricole și a întovărășirilor la cel puțin 70-80% din suprafața cooperativizabilă a raionului. În anul 1957, ca urmare a directivelor primite de la centru, a fost reluat în forță procesul de colectivizare, astfel încât planurile trasate la nivelul raional nu au mai coincis cu cele de la centru și a fost nevoie de o intensificare a campaniei. O primă etapă a constat în cooperativizarea întregii suprafețe agricole raionale până la data de 23 august 1957.

În toate comunele raionului Slobozia existau 84 de colective organizate de către Comitetul Raional de Partid care se ocupau cu munca de transformare socialistă a agriculturii la nivelul anului 1957. Aceste colective erau compuse din instructorii comitetului raional de partid pe comune, secretarii comitetelor de partid pe comune, secretarii organizațiilor de bază, președinții Sfaturilor Populare, directorii școlilor și directorii căminelor culturale, precum și președinții de GAC-uri și președinții întovărășirilor agricole din comune și sate. Colectivele erau chemate periodic de către Biroul Comitetului Raional de Partid și Comitetul Executiv al Sfatului Popular Raional pentru a le analiza activitatea.

În cadrul tuturor organizațiilor de partid erau prelucrate documentele celui de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român și indicațiile Conferinței regionale de partid care arătau posibilitatea încheierii cooperativizării în cursul anului 1957. Concomitent cu prelucrarea documentelor, membrii Biroului Comitetului Raional de Partid erau repartizați în comune să studieze situația existentă. Ei erau interesați de atmosfera politică, de poziția membrilor de partid, a deputaților, salariaților și a țăranilor muncitori față de problematica socializării agriculturii. Pe baza analizelor realizate au fost repartizați propagandiști, agitatori și activiști de partid în funcție de constatările realizate pentru fiecare comună. În munca de convingere a țărănimii au fost implicați lucrători de stat și din economie, ingineri și tehnicieni, cadre didactice și activiști culturali deoarece ei aveau legături permanente cu țăranii și îi puteau convinge mai ușor de binefacerile cooperativizării agriculturii. Prioritatea misiunii de transformare socialistă a agriculturii s-a reflectat și în creșterea numărului agitatorilor în anul 1957 de la 1400 la peste 4000. Majoritatea noilor agitatori au format-o țăranii înscriși de curând în gospodăriile agricole colective și în întovărășirile agricole. În primele trei luni ale anului 1957 toți cei 211 cursanți din învățământul de partid care se aflau încă în sectorul particular au trecut în sectorul socialist al agriculturii, comuniștii interpretând acest demers ca un plus al învățământului prin legarea teoriei de practica construcției socialismului la sate.

Metoda permanent utilizată în acțiunea de cooperativizare a fost aceea a consultării activului de partid în cadrul ședințelor prin intermediul informărilor realizate de secretarii comitetelor de partid pe comune, ai organizațiilor de bază și președinții Sfaturilor Populare. Problema transformării socialiste a agriculturii era pusă pe tapet și în cadrul consfătuirilor raionale cu cadrele didactice unde se recomanda legarea procesul instructiv-educativ de acest obiectiv. Presa locală a reprezentat un mijloc de promovare a beneficiilor gospodăriilor colective și a întovărășirilor. În ziarul „Ialomița Nouă” erau popularizate rezultatele GAC-urilor, veniturile colectiviștilor, avantajele muncii în comun în cadrul întovărășirilor agricole și informări asupra stadiului de cooperativizare a raionului.

În acțiunile propagandistice erau implicați președinții fermelor colective și brigadierii care formau grupe de colectiviști a căror misiune era de a vizita comunele și satele unde nu existau GAC-uri. Ei trebuiau să vorbească în cadrul căminelor culturale sau la domiciliu cu țăranii despre avantajele muncii în gospodăriilor colective și să-i invite să le viziteze gospodăria și casele. De pildă, un grup de țărani din comuna Crunți au vizitat în decursul lunii aprilie GAC-ul „Republica” din satul Dimieni și gospodăriile unor colectiviști. Conducerea locală a partidului considera aceasta o metoda viabilă deoarece țăranii vizitatori au păstrat legătura prin corespondență cu membrii GAC-ului iar la scurt timp au reușit să întemeieze la rândul lor în comuna Crunți o gospodărie agricolă colectivă. Un alt mijloc de persuasiune au fost graficele comparative ce evidențiau câștigul superior al unui colectivist comparativ cu veniturile unui țăran individual. Pentru a arăta belșugul adus de gospodăria colectivă erau afișate diferite panouri unde erau desenate care încărcate cu produsele colectiviștilor și care încărcate cu produsele țăranilor individuali. Firește din volumul schițat se observa cât de multe produse ducea acasă colectivistul și cât de puține țăranul individual. Câștigul superior al colectivistului comparativ cu cel al țăranului individual reprezenta un subiect dezbătut și în cadrul gazetelor de perete.

În comunele Mărculești și Brâncoveni propaganda pentru colectivizare se făcea în primă instanță printre rudele propagandistului sau ale agitatorului. Metoda se numea, „hai să începem colectivizarea cu ai noștri” și se realiza din necesitatea de a fi exemple pentru comunitate în privința acceptării politicii de socializare a agriculturii. După lămurirea rudelor, propaganda era dusă printre vecini și apoi printre țăranii mijlocași cu prestigiu în comună. Acolo unde munca de convingere întâmpina greutăți erau distribuite cărți precum „Brazda peste haturi” sau „Pământ desțelenit”, unde era abordat subiectul colectivizării.

Intensificarea muncii de propagandă în privința colectivizării agriculturii a fost sprijinită și către Comitetul Regional de Partid prin trimitearea elevilor și studenților școlilor de partid în raionul Slobozia. Implicarea lor a fost considerată pozitivă de către membrii Biroului Comitetului Raional Slobozia datorită creșterii ritmului colectivizării în perioada de timp în care ei au muncit în raion. Comitetul Regional de Partid și-a oferit aportul prin tipărirea edițiilor speciale editate de către Steagul Roșu pentru comunele unde munca de colectivizarea a agriculturii mergea mai greu. În vederea generalizării experienței pozitive acumulate de unii agitatori, Comitetul Regional de Partid se ocupa de organizarea consfătuirilor inter-raionale cu agitatorii fruntași de la sate pe tema: „Sarcinile agitatorilor în lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii”, la care participau secretarii și membrii birourilor comitetelor raionale. Astfel de consfătuiri erau apoi organziare pe centre comunale unde participau membrii birourilor organizațiilor de partid și ale UTM și cei mai buni agitatori. Prin întrunirile și confătuirile periodice se urmărea înlăturarea formalismului ce se manifesta în munca agitatorilor. Comitetul Regional de Partid București a fost interesat și de activitatea instructorilor teritoriali ai comitetelor raionale, cu ei ținând consfătuiri unde erau analizate metodele folosite de aceștia pentru sprijnirea organizațiilor de bază în munca pentru transformarea socialistă a agriculturii. Conducerea Comitetului Regional a oferit ca exemplu pozitiv activitatea instructorilor comitetelor raionale Oltenița și Slobozia prin mutarea lor împreună cu familiile în comunele pe care le aveau în instructaj pentru a acorda un ajutor mai mare organizațiilor de bază sătești.

În ultima etapă a cooperativizării la nivelul biroului Comitetului Raional de Partid Slobozia a avut loc o ședință în care a fost analizat ritmul cooperativizării și posibilitatea sprijinirii comunelor rămase în urmă. Pentru stimularea cooperativizării au fost repartizați activiștii de partid și de stat, membrii ai biroului raional de partid și ai comitetului executiv al Sfatului Popular raional. Comunele problematice au fost Grivița, Reviga și Bordușelu unde au fost repartizați președinții Sfaturilor Populare cu experiență în munca de cooperativizare. În comuna Grivița a fost trimis președintele comitetului executiv din comuna Poiana, prima comună cooperativizată la nivel raional, care a reușit într-un interval de 10 zile să convingă țăranii să se înscrie întruna din formele de cooperativizare a agriculturii. Conducerea locală a partidului aprecia aportul adus de cadrele didactice în impulsionarea cooperativizării raionale până la data de 23 august. În munca de propagandă a fost evidențiată învățătoarea Trifu Elena, directoare a școlii din comuna Grivița, „care deși are un copil mic de dimineață până seara timp de 10-12 zile a cutreierat satul, ducând munca de lămurire pentru atragerea țăranilor muncitori în întovărășirile agricole”. Tot pentru abnegația sa față de partid și pentru spiritul de sacrificiu era prezentată ca model și învățătoarea Vintilescu Zamfira din aceași comună pentru care vârsta înaintată nu a fost un impediment, realizând în munca de cooperativizare a localității „mai multe decât alți învățători tineri”. În cinstea zilei de 23 august, Comitetul Raional de Partid a raportat încheierea cooperativizării agriculturiii în raionul Slobozia. Pe întreg raionul existau 38 de gospodării agricole colective și 127 de întovărășiri agricole.

Sistemul de predare al cotelor

Sistemul de predare al cotelor fost introdus prin Legea 565 din 16 iulie 1945 și prevederea obligația predării către stat a excedentului de produse agricole în scopul achitării obigațiilor ce decurgeau din convenția de armistițiu. La doi ani distanță era emisă legea regimului circulației produselor agricol prin intermediul căreia Ministerul Comerțului decidea felul, cantitatea, prețul, timpul și locul predării cotei către stat. Articolul 7 trasa liniile punitive ale legii: închisoare între 4 și 12 ani pentru producătorii agricoli care făceau declarații incomplete sau inexacte cu scopul de a se sustrage de la predarea cotelor; munca silnică de la 5 la 20 de ani pentru persoanele care încurajau nepredarea cotelor sau obturau prin amenințare ori violență treierișul sau colectarea cerealelor. În 1948 era înființată Comisia de Stat pentru colectarea cerealelor iar un an mai târziu a apărut Decretul 83 cu privire la sancționarea delictelor economice. Distrugerea, dosirea și denaturarea produselor era sancționată cu muncă silnică până la 15 ani și nerespectarea planului de stat cu închisoare de la 1 la 12 ani.

După îndepărtarea Anei Pauker de la conducerea Secției Agrare și din toate structurile puterii sub acuzația deviației de dreapta a fost introdus în iunie 1952, Decretul nr. 131 prin care se reducea termenul de livrare a cotelor la 10 zile iar amenda pentru întârzieri se traducea în achitarea valorii duble a produselor nepredate. Totodată, persoanele a căror cote nu erau predate erau somate în scris de către împuternicitul raional al Comitetului de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole (CSCPA ) care acorda un nou termen de 10 zile în vederea achitării restanțelor și punea sechestru asigurator pentru produsele aflate în gospodărie în cuantumul produselor restante. Împuternicitul CSCPA avea dreptul de a sesiza procuratura pentru demararea urmăririi penale dacă oamenii nu își achitau cotele.

Sistemul cotelor a fost utilizat ca un mijloc de susținere economică a statului socialist incapabil să se finanțeze conform propriilor legi economice marxist-leniniste. Pe de altă parte, cotele au reprezentat pentru țărănime o sursă de instabilitate și pauperizare de-a lungul timpului. Cotele au fost instrumentalizate în politica de transformare socialistă a agriculturi ca un mijloc de presiune fiscală asupra țăranilor care acceptau înscrierea în gospodăriile colective din cauza incapacității de plată a cotelor. Povara cotelor a fost purtată de întreaga țărănime însă cei mai afectați au fost chiaburii care aveau cote mult mai mari de predat comparativ cu ceilalți locuitori ai zonei rurale. În multe cazuri incapacitate de acoperire cotelor îi determina pe oamenii etichetați drept chiaburi să-și cedeze pământurile către stat sau să plece din localitate. Pentru a preîntâmpina astfel de cazuri total neprofitabile pentru regimul de democrație populară au fost instituite legi care sancționau abandonarea proprietății sau necultivarea ei.

Ana Pauker prezenta sistemul cotelor nu ca pe o corvoadă cum era în realitate pentru țărani, ci ca pe o datorie față de țară: „[țăranii] trebuie să înțeleagă că e un sacrificiu mic, dar trebuie să-l facă, de a da patriei hrana [pe] care se cuvine s-o dea prin colectare, și să fie o rușine, să fie stigmatizat în sat acela care într-un fel sau altul ar căuta să se sustragă de la această datorie elementară”. Chiar dacă se înscriau în gospodăriile colective țăranii nu erau scutiți de achitarea cotelor. Colectiviștii păstrau pe lângă casă grădini sau vii pe care le puteau folosi cu aprobarea Ministerului Agricuturii. Totodată ei puteau deține două capete de tineret bovin, o scroafă cu purcei, 10 oi și capre, găini, iepuri de casă și 15 stupi. Pentru a determina predatea cotelor autoritățile prevedeau că țăranii colectivizați nu puteau primi mai mult de 15% din avansul pentru muncile efectuate la GAC daca nu livrau cotele obligatorii.

În vederea impulsionării colectărilor au fost utilizate din plin mijloacele propagandistice. La fiecare centru erau mobilizați delegați din comune și din partea comisiei raionale pentru a duce munca de lămurire în rândul țărănimii sărace și mijlocașe precum și în rândul membrilor de partid și ai organizațiilor de masă. În comune însă majoritatea membrilor din comitetele executive nu aveau achitate în totalitate cotele impuse către stat, fapt care determina neimplicarea acestora în îndepinirea sarcinilor. În astfel de cazuri erau luate măsuri severe. De pildă, Comisia Raională i-a destituit din funcție pe vicepreședintele și secretarul Sfatului Popular din comuna Țăndărei pentru nepredarea cotele.

Observăm prin intermediul documentelor o întreagă mobilizare de forțe pentru a convinge populația să-și predea cotele către stat. Țărănimea săracă și mijlocașă din raione se situa în dezacord cu politica dusă de partid asupra cotelor impuse deoarece recoltele erau slabe în urma secetelor din Câmpia Bărăganului. Autoritățile recunoșteau existența unor recolte precare, dar găseau în aceeași măsură vinovați pentru necolectarea cotelor și pe membrii Sfaturilor Populare „care nu luau în serios munca de lămurire în sânul maselor de țărani săraci și mijlocași iar o parte din ei nici cu chiaburii” . Era dat exemplul colectorului Oprea Ion din localitatea Săveni care acordase scutiri oamenilor în schimbul diferitelor onorarii și a lui Gheorghe Dumitrescu, destituit din funcție și exclus din partid după ce acordase bonuri pentru fabricarea uleiului unor persoane apropiate care nu aveau cotelor predate.

Pentru impulsionarea colectărilor de cereale erau formate comisii compuse din deputați comunali și țărani săraci care aveau cotele achitate. Autoritățile comuniste aveau o adevărată strategie de persuasiune a țăranilor necolectiviști. Comisiile chemau la Sfatul Popular pe cei care nu aveau cotele predate pentru a sta de vorbă și a-i lămuri asupra importanței acestui act pentru bunăstarea generală. În campania de colectări erau implicați preoții obligați în fiecare duminică să sfătuiască enoriașii să predea cotele. Și în cadrul școlilor problema predării cotelor era abordată. Cadrele didactice aveau misiunea de lăuda elevii a căror părinți își efectuau „datoria patriotică” de a preda către stat o parte din roadele muncii proprii. De asemenea, se confecționau panouri de onoare și gazete de perete cu articole scrise de către „oamenii de jos” iar în căminele culturale erau popularizați cei care își îndeplineau această „datorie” cetățenească și erau „demascați” cei care doreau să saboteze sau să coalizele cu „dușmanii de clasă” de la sate, chiaburii.

Imposibilitatea achitării cotelor a determinat în anul 1951 uciderea colectorului Vasile Lucaci din comuna Albești de către un grup de localnici. Activiștii de partid au interpretat actul în cheia ascuțirii luptei de clasă și nu ca un semnal de alarmă tras în mod extrem de către oamenii aflați în incapacitatea de a-și livra cotele obligatorii. Cazul a fost prezentat conform unui șablon predefinit: chiaburii din localitate se aflau în legătură cu secretarul organizanizației de bază din Albești care le oferea informații de la ședințele ținute la Comitetul Raional de Partid Slobozia. Din cauza lipsei de vigilență chiaburii aflau primii ce urma să se aplice pe linie de partid și administrativ în comună. În mod paradoxal, autoritățile considerau că informațiile parvenite de la secretarul organizației de bază au folosit la uciderea colectorului prin împușcare cu o armă în ușa casei sale. Vinovați pentru uciderea colectorului au fost găsiți chiaburii Ion Roșianu, Vasile Cocoș, Mircea Moise și secretarul organizației de bază, Mandache Luca. În anchetarea cazului au fost implicate atât forțele de Miliție cât și de Securitate. Trebuie să precizăm că organele de Securitate erau în repetate rânduri invocate în arhivele de partid, ca organe implicate direct în susținerea politicii de colectivizare a agriculturii. De altfel, acest aspect nu face parte dintr-o caracteristică locală ci se încadrează în măsurile luate la nivel național. Imediat după începerea colectivizării, organele de Securitate au fost implicate într-un program menit să supravegheze îndeaproape operațiunile de instituire a structurilor colectiviste. Printr-o astfel de decizie se urmărea prevenirea revoltelor țăranilor împotriva politicii de transformare socialistă a agriculturii.

În cazul chiaburilor nu se ducea muncă de convingere ei erau chemați în judecată și sancționați. Chiaburii erau acuzați și pentru coruperea țăranilor săraci și mijlocași, membrii de partid, în casele cărora ascundeau crerealele pentru a nu preda cotele. Celor descoperiți în această situație, cum a fost cazului lui Nicolae Zamfirescu din comuna Cocargeau, le erau confiscate cerealele și erau trimiși în judecată cu acuzația de sabotaj. În conformitate cu Decretul nr. 183 adoptat la 30 aprilie 1949 nerespectarea planului de colectări se pedepsea cu închisoare corecțională de la 1 la 12 ani iar „dosirea produselor” cu munca silnică de la 5 la 15 ani. De obicei ancheta penală era dublată de un proces politic de demascare menit să intimideze și pe alți posibili rezistenți. La nivel național se ducea o adevărată campanie de „scoatere” a țărănimii sărace și mijlocașe de sub influența burgheziei și de atragere a ei pe drumul construirii socialismului. Pentru comuniști relațiile de normalitate la nivelul indivizilor dintr-o comunitate nu trebuiau să existe pentru că încălcau perspectiva lor dihotomică asupra lumii: cei răi (chiaburii în acest caz) și cei buni (țărănimea săracă și mijlocașe). Ideologii partidului considerau că soluția optimă de atragere a țărănimii era convingerea lor la nivelul fiecărei gospodării.

Într-o ședință a Biroului Comitetului Raional de Partid Fetești din anul 1955, Tudorache Constantin, secretar cu problemele agrare, preciza referitor la strângerea cotelor că în respectiva campanie au fost trimiși în comune membrii ai gospodăriilor colective pentru a duce muncă de lămurire cu restanțierii. Pionierii au fost îndrumați să redacteze scrisori către fruntașii și codașii campaniei de achitare a cotelor. Când s-a ajuns la discutarea problematicii colectării cerealelor de la chiaburi, Tudorache Constantin a prezentat succint măsura aplicată: „Chiaburilor le-au fost ridicate toate boable găsite la domiciliu”.

După reforma bancară din 1952 și descoperirea devierii de dreapta a lui Vasile Luca, în cadrul unei ședințe organizate de Biroul Comitetului Raional de Partid Fetești s-a luat atitudine împotriva chiaburilor, autoritățile locale mergând pe linia trasată de protipendada de la centru. Unul dintre membrii biroului, Andreescu Marian, remarca faptul că țărănimea nu a fost solicitată să participe la construcția socialismului, datorită gestionării greșite a politicii duse în această privință, prin neîndeplinirea planului de colectări și a planului de achiziții. Era criticată, cu voia celor de sus evident, și politica din trecut de tolerare a neachiatării cotelor de către țărani sub pretextul că au avut o recoltă de cereale slabă. Acesta era unul din semnale care anunțau intensificarea campaniei de strângere a cotelor de la țărani.

Efectele devierii de dreapta au atins direct raionul Fetești: „În privința colectărilor noi nu am făcut prea multe lucruri. Ne-am mulțumit să considerăm o parte a raionului lovit de calamitate, dându-se posibilitatea țărănimii să ascundă grâul. O altă abatere o avem în privința strecurării în Aparatul de Stat a unor elemente dușmănoase care au pactizat cu chiaburii, cum a fost Președintele de la Șocariciu și Pietroiu. Nu se ajutau suficient cadrele ce munceau în Sfaturile Populare. Au fost făcute destituiri însă nu li s-au făcut acte să-i dăm în judecată”. De asemenea, erau demascate și combătute contractările cu elementele capitaliste, degrevarea unor impozite pe seama statului, mărirea prețului la achiziții și strecurarea unor „elemente dușmănoase” care s-au ocupat cu modificarea numărul real de chiaburi. Într-o altă intervenție un alt membru al Biroului Comitetului Raional de Partid, Oltenacu Gheorghe, observa cum lipsa de vigilență și devierea de la linia partidului au determinat o discrepanță între numărul declarat de chiaburi și cel existent în mod real, aceștia aflându-se în continuare în satele lor sau strecurați în gospodăriile colective. O vină o purtau în viziunea lui Oltenacu, Sfaturile Populare care au trecut chiaburii drept țărani mijlocași. De fapt, în realitate lucrurile s-au întâmplat tocmai invers, țăranii mijlocași care nu doreau să intre în gospodăria colectivă au fost catalogați drept chiaburi.

Cotele ridicate și recolte slabe generau mari problemele în perioda însămânțărilor în rândul oamenilor considerați chiaburi. Ei nu dețineau semințe suficiente sau bani să și le achiziționeze. În raionul Slobozia, de exemplu, în anul 1950 existau 567 de chiaburi obligați să-și cultive o parte din terenuri cu grâul propriu. Stabilirea numărului de chiaburi la nivel raional era realizată de către o comisie compusă din 3 tovarăși care analizau fiecare caz în parte în conformitate cu indicațiile Rezoluției Plenarei din 3-5 martie 1949 a CC al PMR. Membrii comisiei primeau un instructaj prealabil din partea Comitetului Raional de Partid. Dintre cei 567 de chiaburi, 351 reușeau să cultive suprafață impusă însă restul nu dețineau sămânța necesară. Pentru 12 dintre ei autoritățile au întocmit acte de sabotaj. Cum arestarea definitivă a chiaburilor nu era o soluție economică optimă deoarece pământul rămânea necultivat, președintele raional PMR Slobozia decidea în campania agricolă de toamnă „ca toți chiaburii să stea noaptea arestați iar ziua să treacă la însămânțări”. Teroarea a fost soluția găsită pentru a determina pe chiaburi să-și îndeplinească îndatoririle trasate de autorități. În cazul lor regimul nu făceau nicio concesie, nu se ținea cont dacă recolta a fost bună sau nu, cum se întâmpla de pildă în cazul gospodăriilor colective unde se făceau derogări și amânări, sau dacă dețineau semințele necesare însămânțării și predării cotelor. Ei aveau doar datoria de a-și achita sarcini trasate dinainte de autoritățile care refuzau sub imperativele ideologice să țină cont de realitățile obiective.

Sancțiunile pentru nepredarea cotelor erau luate și împotriva salariaților, țăranilor mijlocași și săraci. Încadrarea într-o astfel de categorie agreată de regim nu scutea pe membrii săi de amenințări directe atunci când directivele partidului nu erau respectate. În cadrul unei ședințe organizate la 15 ianuarie 1951 cu toți șefii de instituții din raionul Slobozia, președintele Secției Propagandă și Agitație, Dragnea Marin, stipula sancțiunile drastice ce trebuiau aplicate împotriva salariaților a căror cote nu erau predate: „Cei ce nu și le dau vor fi dați afară din serviciu și considerați ca sabotori ai regimului de democrație populară, făcându-se acte de dare în judecată”. El cataloga pe respectivii salariați drept „oameni care nu s-au atașat regimului nostru și nu merg pe linia Partidului”. În același ton cu Ana Pauker, activistul local sublinia că achitarea cotelor era o datorie patriotică pentru fiecare salariat. În comunele Andrășești, Mărculești și Sudiți, printr-o directivă a Sfaturilor Populare valorificarea produselor în cooperativă era condiționată de predarea cotelor către stat. Țăranii împovărați de această „datorie patriotică” își exprimau nemulțumirile în fața colectorului spunând că „nu au ce mânca ei dar să mai dea și cote”. În unele localități autoritățile comiteau greșeli ce se repercutau tot asupra țăranilor. De pildă, în Mărculești erau înregistrate în actele oficiale mai multe oi cu lapte decât dețineau în realitate locuitorii comunei.

Colectorii în schimb erau stimulați în munca lor cu diferite premii și sume de bani oferite anual celor mai buni dintre ei. În anul 1956, ziarul Ialomița Nouă, organul local al Comitetului Raional PMR Slobozia și al Sfatului Popular Raional, publica într-o rubrică numele colectorilor premiați cu sume de bani pentru „râvnă în munca de predare a cotelor către stat”: Cochirleanu Constantin din comuna Miloșești, Curelea Ștefan din comuna Gheoghe Doja și Costache Constantin din comuna Ograda. Un alt colector, Popa Alexandru, era decorat cu „Medalia Muncii”.

Instrumentalizarea violenței în politica de colectivizare. Colectivizarea forțată

Când metodele persuasive nu aveau efectul scontat asupra țăranilor, responsabilii cu transformarea socialistă a agriculturii din raion foloseau direct amenințările și violența. Problemele apăreau atunci când de la nivel central se cerea înscrierea tot mai multor țărani în colectivă și implicit socializarea terenurilor agricole. Presiunile de ordin economic au fost întrebuințate în repetate rânduri cu scopul de a constrânge populația rurală să adere la gospodăria colectivă. În documentele de partid ale Comitetului Raional Slobozia erau semnalate în anul 1952 astfel de cazuri. Trebuie să avem în vedere că la nivel național în anul 1952 campania de colectivizare a fost intensificată imediat după înlăturarea Anei Pauker, adepta a prudenței și a moderației in politica de transformare socialistă a agriculturii.

O situație de acest tip se regăsea în Gospodăria Agricolă Colectivă „Maxim Gorki” din localitatea Gheorghe Lazăr, raionul Slobozia, unde înscrierile se realizau sub presiunea predării cotelor. Gospodăria a luat ființă în anul 1950 cu 80 de familii iar în 1952 numărul familiilor înscrise ajunsese la 310. O bună parte a membrilor nu erau însă înscriși benevol. Pentru a raporta superiorilor un număr tot mai mare de persoane afiliate gospodăriei, președintele Sfatului Popular din comună împreună cu colectorul mergeau să adune cotele cu cererile de înscriere în buzunar. Ei promiteau țăranilor săraci și mijlocași că dacă deveneau membrii pe viitor nu mai trebuiau să-și achite cotele. În realitate, chiar dacă se înscriau în gospodăriile colective țăranii nu erau scutiți de furnizarea cotelor. Colectiviștii păstrau pe lângă casă gradini sau vii pe care le puteau utiliza cu aprobarea Ministerului Agricuturii.

Printr-o astfel de metodă în care adevărul a fost ascuns în mod deliberat 100 de familii au preferat să se alăture gospodăriei colective. Revolta țăranilor a început in anul 1952 când în cadrul adunării generale, președintele gospodăriei le-a comunicat că în continuare urmau să predea cotele chiar dacă erau membrii ai acesteia. O altă cauză a revoltei era generată de recolta foarte slabă și prin urmare de produsele puține primite de colectiviști. În cadrul documentelor de partid se recunoștea faptul că majoritatea membrilor gospodărie se aflau în situația de a nu mai avea ce mânca. De asemenea, ei se aflau în plină iarnă fără lemne de foc și nevoiți să trăiască în frig. Realitatea existentă pe teren era în contradicție cu propaganda oficială asupra bunăstării generate de colhozuri membrilor săi. De aici și incapacitatea comuniștilor de a atrage de bunăvoie noi membrii în cadrul colectivelor și eșecul propagandei. Țăranii preferau să muncească în gospodăria individuală mult mai eficientă în acoperirea propriilor nevoi.

Ca urmare a situației existente peste 50 de familii își exprimau dorința de a părăsi gospodăria și își cereau înapoi bunurile și pământurile. Pentru calmarea spiritelor Sfatul Popular Raional și Comitetul Raional de Partid s-au mobilizat și au creat o brigadă pe care au trimis-o în comună cu misiunea de a-i convinge pe colectiviști să renunțe la revoltă și la cererile de ieșire din gospodărie. Ei au stat de vorbă cu fiecare familie în parte și au reușit să le convingă să renunțe la cererile de retragere din gospodărie pe majoritatea cu excepția a 8 familii de colectiviști. Deoarece au refuzat să accepte propunerile trimișilor raionali, respectivele familii au fost acuzate că au furat vitele din gospodărie și au fost trimise în judecată. Cedarea rezistenței și înscrierea țăranilor în colectivă sunt de înțeles dacă ne gândim la alternativa pe care ei o aveau: să fie considerați sabotori, deposedați de bunuri și trimiși în judecată. Cei găsiți vinovați pentru situația din GAC-ul Maxim Gorki erau președintele Sfatului Popular, Moise Eftime și colectorul, Pavelescu Gheorghe. După prezentarea celor doi vinovați în documentele de partid se preciza imediat că Moise Eftime era muncitor calificat care a lucrat în perioada 1940-1941 la uzinele Malaxa iar în „anul 1945-1946 a fost de ambele fronturi”, adică și de partea partidelor burgheze și de partea comuniștilor și a aliaților săi. Cele două elemente au fost special inserate pentru a scoate în evidență că Moise Eftime era un agent al capitaliștilor, un trădător al cauzei comunismului și un sabotor al politicii de transformare socialistă a agriculturii.

Dincolo de sabotorii din interior, autoritățile de partid nu uitau să semnaleze acțiunile propagandistice duse de „dușmanii de clasă”, chiaburii, printre țăranii din comună. Din perspectiva lor, chiaburii îi influențau pe țăranii colectiviști să iasă din gospodărie. Era dat ca exemplu cazul lui Dumitrache Mitrea, etichetat drept „element dușmănos”, deoarece înainte de adunarea generală a mers în casele colectiviștilor și i-a sfătuit să iasă din gospodărie, „că sunt săraci și lor nu au ce să le facă, iar dacă vor rămâne în gospodărie vor muri de foame”. Îndemnul lui Dumitrache Mitrea venea însă pe fondul unei situații paupere deja existente în gospodăria colectivă, nefiind nevoie de nicio exagerare din partea chiaburilor din moment ce membrii colectiviști în urma muncii pe care o depuneau în gospodărie nu reușeau să-și acopere hrana zilnică.

Chiaburii erau găsiți vinovați pentru nepredarea cotelor către stat în comună fiind 33 de chiaburi care aveau datoria de a preda peste 20 de vagoane de cereale. Pentru a fi cât mai preciși în argumentațiile lor era dat exemplul chiaburului Nicolae Drăjneanu care din 4600 kilograme de cereale câte constatase autoritățile că avea de predat el achitase doar 75 de kilograme. În analiza noastră este nesar să amintim următorul fapt pentru a releva modul de gândire al comuniștilor și tratamentul inegal aplicat situațiilor similare. Atunci când autoritățile de partid subliniau existența unei recolte slabe pentru anul 1952 ce nu putea acoperi nevoile colectiviștilor, calamitățile erau desemnate drept principală cauză. Prin urmare, dincolo de voința partidului de a oferi un trai mai bun oamenilor muncii, intemperiile, natura, calamitățile erau invocate drept factori ce li se împotriveau. Însă când în discursul lor vorbeau despre achitarea cotelor de către chiaburi, autoritățile de partid nu mai aminteau de calamități și nu calculau cotele în funcție de recolta pe anul respectiv ci erau aplicate cote fixe dinainte stabilite. Se atrăgea atenția Sfatului Popular din comună să ia măsuri în vederea furnizării cotelor de către cei 33 de chiaburi. Organizațiile de bază au fost admonestate pentru că nu aplicau o luptă de clasă consecventă în privința chiaburilor.

Nemulțumiri se găseau și în rândul membrilor Gospodăriei Agricole Colective din comuna Sudiți, raionul Slobozia. Activiștii de partid trimiși pe teren de către Comitetul Raional de Partid Slobozia constatau drept cauză a nemulțumirilor furturile și legăturile cu chiaburii practicate de autoritățile din comună. În creionarea situației din comuna Sudiți activiști de partid descriau adevărate conspirații duse împotriva gospodăriei colective. Se constata, de pildă, că fostul președinte al gospodăriei împreună cu alți apropiați își însușise 6000 de lei, 13000 kg de orez și vin în valoare de peste 7000 de lei. Președintele Sfatului Popular nu se ocupa cu impulsionarea colectărilor în rândul chiaburilor ci dimpotrivă se împrietenise cu ei și „lăsase ca un chiabur să-i boteze copilul”. Președintele se făcea astfel vinovat de încălcare a unei legi fundamentale a partidului și anume lupta de clasă. Cu privire la președintele gospodăriei de la momentul respectiv, Vasile Cojanu, fost director al morii naționalizate, trimișii raionali constatau că el a fost desemnat în urma influențării membrilor colectiviști de către rudele chiaburilor aflate și ele în gospodărie. Și lui i se imputau relațiile apropiate avute cu dușmanii satului, chiaburii. Pentru a-l înlătura din funcția de președinte GAC, conducerea raională a partidului sesizase Trustul Morilor să ancheteze o pretinsă lipsă la moara comunală din timpul funcțiunii lui ca director. Ceilalți doi indezirabili pentru proiectele partidului, președintele Sfatului Popular și colectorul, au fost la rândul lor îndepărtați din funcțiile deținute.

În discursul susținut la primul Congres al Fruntașilor din Gospodăriile Agricole Colective din 23 mai 1953, Gheorghe Gheorghiu-Dej punea accent pe aplicarea principiului liberului consimțământ în înscrierea țăranilor în gospodăriile colective, considerându-l un „principiu leninist-stalinist fundamental în opera de transformare socialistă a agriculturii”. Țărănimea muncitoare trebuia convinsă de marile avantajele oferite de Gospodăriile Agricole Colective. În timpul alocuțiunii, Dej își punea întrebări retorice cu privire la natura gospodăriilor colective compuse din oameni „strânși la întâmplare (…) și care se uită tot timpul înapoi spre mica lor fâșie de pământ”. În răspunsul oferit tot de el își arăta îngrijorarea pentru trăinicia gospodăriilor realizate sub presiune care puteau fi sabotate de chiaburi:„Asemenea gospodăriii sunt de la început sortite destrămării, căci e treabă ușoară pentru chiabur să uneltească într-o asemenea împrejurare”. Lumina era focalizată în continuare pe dușmanii satelor, chiaburii, deoarece era mai ușor să desemneze potențiali „țapi ispășitori” pentru nereguri decât să-și asume răspunderea în fața greșelilor comise. În răspunsul oferit, Dej nu amintește în schimb nimic de încălcarea drepturilor persoanelor forțate să se înscrie în gospodărie de către activiștii de partid.

În cadrul documentelor de partid regăsim însă semnalete și abuzurile pe care le înfăptuiau autoritățile pentru îndeplinirea directivelor de colectivizare a agriculturii. Într-o Dare de seamă a Comitetului de Partid Raional Fetești se admitea că au existat cazuri când pentru constituirea gospodăriilor colective nu s-a avut în vedere respectarea principiului liberului consimțământ. Un astfel de abuz a avut loc în localitatea Platonești unde câteva familii au fost constrânse de către activiștii de partid și aparatul administrativ să se alăture colectivei independent de propria lor voință. Ulterior înscrieii lor forțate, familiile respective nu s-au prezentat să-și îndeplinească normele atribuite, preferând în schimb să-și lucreze vechile pământuri pe care le dețineau. Cazuri similare de abuz al autorităților au fost consemnate și cu privire la gospodăriile colective din comunele Gura Ialomiței, Mihail Kogălniceanu, Gâldău și Tudor Vladimirescu. Practic putem observa 6 gospodării din 13 câte existau pe raza raionului Fetești în anul 1951 în care țăranii au fost forțați să se alăture fără voia lor. Trebuie să avem în vedere că aceasta era versiunea formală pe care o transmitea Comitetul de partid, însă având în vedere ce se petrecea la nivel național în perioada respectivă și refuzul sistematic al țăranilor din raion de a fi membrii colectiviști putem intui că în realiate existau mai multe astfel de cazuri de constrângere. Și în privința comasărilor erau nemulțumiri în rândul locuitorilor satelor, așa cum s-a întâmplat în comunele Platonești, Cegani și Gura Ialomiței, unde țăranii au primit pămînt de o calitate inferioară. O altă modalitate de constrângere a fost aceea că în interiorul localităților unde se aflau gospodării colective se făceau discriminări între țăranii înscriși și cei neînscriși în organizație, colectiviștii având prioritate la achiziționarea bunurilor comercializate în cooperative. În comunele Sudiți și Scâniteia, de pildă, marfa adusă la cooperativă era împărțită mai întâi colectiviștilor și apoi țăranilor din afara GAC-urilor, dacă mai rămânea. Țăranii individuali se vedeau nevoiți să reacționeze și să atragă atenția autorităților asupra faptului că și ei depuneau capital social la cooperativă nu doar colectiviștii. Prin astfel de șicane periodice se încerca constrângerea țăranilor în vederea înscrierii lor foțate în gospodăriile colective.

Colectivizarea forțată s-a realizat și prin intermediul unor presiuni economice exercitatea asupra persoanelor care erau salariate în industrie sau în administrație dar dețineau în același timp pământ. În anul 1952 pe fondul unei crize economice generate de o producție agricolă slabă și de obligativitatea de a plăti datoriile de război au fost introduse o serie de măsuri care afectau economic tocmai clasa muncitoare în numele căreia Partidul Muncitoresc Român se afla la guvernare. Măsura prevedea că persoanele care aveau și alte venituri provenite din cultivarea pământului, creșterea animalelor și a păsărilor sau deținerea de batoze să nu mai beneficieze de cartele. Hotărârea a fost transmisă conducerii Comitetului Raional de Partid Slobozia alături de unele instrucțiuni pentru uz intern în care regăsim o seamă de paradoxuri. În preambulul Instrucțiunii pentru uz intern erau evidențiate în scop propagandistic marile realizări obținute de clasa muncitoare sub conducerea partidului în primul an cincinal: „Sute de întreprinderi au terminat planul înainte de termen, se construiesc hidro și termocentrale, uzine și fabrici noi, se întărește sectorul socialist în agricultură, s-a îmbunătățit nivelul de viață și de cultură al celor ce muncesc”. Imediat după glorificarea succeselor primului an cincinal și menționarea îmbunătățirii nivelului de trai era menționată incapacitatea statului în domeniul aprovizionării clasei muncitoare: „Muncitorii nu au primit în cursul anului toate produsele alimentare și industriale prevăzute pe cartele pentru că numărul acestor cartele a fost prea mare față de fondul centralizat al statului”. În discursul oficial elita comunistă nu își asuma răspunderea în fața eșecului economic evident, responsabilă fiind desemnate guvernarea „burghezo-moșierească: „Cu toate succesele obținute mai există încă serioase greutăți și lipsuri datorate în cea mai mare parte situației moștenite de la regimulu burghezo-moșieresc”.

Primirea cartelelor de către salariații deținători ai unor venituri era catalogată ca o „situație nedreaptă”, dăunătoare clasei muncitoare. Într-o manieră cinică, hotărârea restrictivă economic era prezentată ca o dovadă de dreptate socială menită să asigure repartizarea mai justă a produselor destinate bunei aprovizionări a clasei muncitoate. Activiștii de partid au fost îndemnați să prezinte justețea acestei măsuri și să ducă muncă de lămurire în rândul muncitorilor și a funcționarilor care nu mai primeau cartele, demonstrându-le că măsura era în mod obiectiv și în interesul lor pentru că dădea o lovitură speculei considerată „armă veninoasă a dușmanului de clasă, îndreptată împotriva tuturor oamenilor muncii”. Hotărârea luată de guvern nu era în interesul clasei muncitoare, ea fiind în realitatea lipsită de o sursă importantă de venituri și constrânsă prin urmare să renunțe la terenurile agricole pe care le avea în posesie. Salariații au fost puși practic în situația de a alege între a fi proprietari de pământ fără a mai deține cartele alimentare și a renunța la proprietățile agricole. Trebuie să avem în vedere în acest caz și celelalte presiuni economice exercitate asupra proprietarilor de pământ: impozitele și cote care micșorau la rândul lor veniturile salariatului.

România a copiat modelul sovietic de colectivizare în materie restrictivă. După cum am consemnat la începutul studiului nostru în Uniunea Sovietică a fost eliminată posibilitatea țăranilor de a părăsi satul fără acordul regimului prin introducerea pașaportului intern. Totodată se stabilea faptul că un locuitor al zonei rurale nu putea părăsi gospodăria agricolă fără un act prealabil semnat de direcțiunea unității socialiste ce urma să-l angajeze în acord cu decidenții gospodăriei. O normativă similară era trasată în anul 1952 în regiunea București și transmisă ulterior conducerii raionale Slobozia. Ea prevedea ca instituțiile și întreprinderile să nu angajeze niciun țăran fără a prezenta dovada prealabilă emisă de Sfatul Popular asupra situației lui: dacă era sau membru colectivist. În cazul în care era colectivist, persoana în cauză trebuia să aibă acordul adunării generale asupra faptului că putea fi angajat în instituția respectivă: „Regiunea să ia măsuri și să introducă tuturor instituțiilor și întreprinderilor linia de a nu se primi în serviciu nici un țăran fără să aducă dovada de la Sfatul Popular comunal dacă este sau nu membru colectivist. Iar dacă este colectivist să aibă aprobarea adunării generale că poate fi angajat în instituția respectivă”.

Așa cum semnalam la începutul capitolului, perioada 1953-1956 a fost una de acalmie în privința colectivizării agriculturii. Protipendada comunistă a pus accentul în perioada respectivă pe înființarea întovărășirilor agricole ca etapă intermediară și pe consolidarea colhozurilor autohtone deja existente. În anul 1957 a fost reluată campania de colectivizare a agriculturii cu ajutorul propagandei și al coerciței. Atunci când argumentul unei vieți mai bune era ineficient se făceau loc presiunilor. În toamna anului 1957 în raionul Slobozia campania de colectivizare a agriculturii a fost intensificată conform directivelor centrale. Au fost înființate comisii speciale pentru colectivizarea agriculturii care au întrebuințat metode de constrângere și de încălcare a principiului liberului consimțământ evocat periodic de către propagandiștii partidului.

Într-un Raport întocmit de către Direcția Regională București a Ministerului Afacerilor Interne erau relevate abuzurile săvârșite de comisiile pentru colectivizarea agriculturii în comunele Valea Ciorii și Scânteia. Membrii comisiei mergeau din casă în casă pentru a lămuri oamenii, acolo însă unde țăranii cereau timp de gândire intervenea agentul fiscal cu presiuni de ordin economic iar țăranii se vedeau nevoiți să accepte înscrierea în Gospodăria Agricolă Colectivă. Președintele Sfatului Popular din comuna Valea Ciorii recunoștea în fața delegatului Comitetului Raional de Partid Slobozia procedeele folosite și considera necesar ca în unele situații să aresteze câte un cetățean deoarece „sunt încăpățânați că nu vor să se înscrie în GAC”. Președinții Sfaturilor Populare din Valea Ciorii și Scânteia susțineau că au împrumutat astfel de metode de contrângere „de la Regiunea Galați unde tot așa s-a făcut colectivizarea”, semn că asemenea procedee erau generalizate în mai multe zone ale țării. Să nu uităm în același timp că regiunea Galați a fost a doua pe țară unde s-a încheiat colectivizarea.

Au existat și situații de utilizare a violenței fizice de pildă în comuna Grivița din raionul Slobozia. În ziua de 24 noiembrie 1957, comisia condusă de președintele Sfatului Popular s-a prezentat la domiciliul țăranului Damian Vasile cu propunerea de înscriere în gospodăria colectivă. Când acesta a cerut să discute cu familia și să aibă timp de gândire câteva zile, membrii comisiei l-au urcat forțat într-un autocamion și l-au transportat la sediul GAC unde a fost bătut și apoi obligat să semneze cererea de intrare în gospodărie. Un alt exemplu a fost cel al țăranului Gheorghe Ștefan care din frică față de autorități s-a ascus în podul casei unde a fost găsit de membrii comisiei și dus la sediul Sfatului Popular comunal unde i-au fost aplicate corecții fizice. Același procedeu a fost întrebuințat și în cazul altui sătean din comuna Grivița, Negoiță Anghel. Interesant de precizat în acest caz este faptul că șeful Postului de Miliție din comună a fost chemat de președintele Sfatului Popular la sediul GAC unde a fost înștiințat de către activistul de partid că în noaptea respectivă voia să facă niște „arestări”. În urma refuzului șefului de post de a participa la acțiunea întreprinsă de comisia care se ocupa cu impulsionarea țăranilor, activistul de partid, Bondor își exprima autoritatea printr-o amenințare: „va avea el grijă, deoarece nu primește ajutorul din partea Miliției”. Pentru a conștientiza gradul de teroare sădit de membrii comisiei în rândul cetățenilor comunei Grivița, trebuie să precizăm că în seara zilei de 25 noiembrie 1957 ei nu au aprins nicio lampă de teamă să nu aibă vizite la domiciliu din partea comisiei.

La începutul anului 1958 autoritățile din raionul Slobozia s-au confruntat cu revolte ale țăranilor din comuna Traianu. Ei și-au manifestat dezaprobaurea față de politica de înregimentare în gospodăria colectivă și implicit de cedare forțată a inventarului agricol și animal. În comuna Traianu existența gospodăriei agricole data din anul 1951 când a fost înființată de către 47 de familii cu aproximativ 150 de hectare. Până în primăvara anului 1957, gospodăria număra un total de 197 de familii și o suprafață de 800 de hectare. Alte 70 de familii s-au înscris până în luna octombrie a aceluiași an în GAC. În această comună până în luna octombrie a anului 1957 au existat și 2 întovărășiri agricole cu 677 de familii în componența sa și o suprafață arabilă de 2187 ha. La sfârșitul lunii octombrie 1957, Comitetul Raional de Partid Slobozia a decis colectivizarea comunei. Scurta trecere în revistă a istoricului localității Traianu în privința socializării agriculturii este necesară pentru a scoate în evidență maniera în care s-a realizat colectivizarea și numărul ridicat de familii care au fost obligate să-și cedeze bunurile și să se înscrie în gospodărie independent de propria lor voință.

În acțiunea de transformare socialistă a agriculturii în comuna Traianu au fost recrutați din alte GAC-uri 15 colectiviști, 2 activiști ai Secției Agricole a Sfatului Popular Raional care împreună cu un instructor raional de partid au fost trimiși în această localitate. Odată ajunși aici, reprezentanții comitetului raional au organizat împreună cu membrii gospodăriei Traianu, grupe de 10-12 oameni cu misiunea de a merge din casă în casă pentru a-i determina pe cei aflați în întovărășirile agricole să se alăture gospodăriei. Grupele formate din susținători ai politicii de colectivizare mergeau în casele cetățenilor până îi convingeau să se înscrie în gospodărie. Uneori oameni erau aduși forțat cu mașina gospodăriei la sediul Sfatului Popular sau la sediul colectivei. Aceasta era o practică de intimidare pusă în scenă în toate regiunile țării în perioadele colectivizării forțată. Tot în comuna Traianu, trimișii raionali susțineau că erau procurori sau ofițeri ai Ministerului Afacerilor Interne pentru a sădi teamă în rândul populației.

Campania de colectivizare instrumentalizată de ei a durat 20 de zile, timp în care aproximativ 600 de familii au fost înscrise în GAC, iar după plecarea lor alte 140 de familii au fost recrutate. Descoperim aici paradoxul colectivizării agriculturii în România, realizată pe etape în funcție de interesele partidului și de conjunctura internă și internațională. Cazul comunei Traianu se aplică perfect tiparului general existent în țară: dacă până în toamna anului 1957 gospodăria colectivă strânsese pe o periodă de 6 ani 267 de familii, dintre care 70 înscrise din primăvara până în toamna aceluiași an 1957, în decurs de doar o lună (noiembrie) numărul familiilor înscrise s-a triplat. Discrepanța numerică apărută nu s-a datorat unui succes al propagandei în misiunea de a convinge tot mai mulți țărani să adere la colhozul autohton, ci mai degrabă a presiunilor și intimidărilor. Înscrierea forțată a țăranilor, deși nu a fost recunoscută direct de autoritățile comunist, s-a reflectat în acțiunile ulterioare întreprinse de cetățenii comunei Traianu.

Din dorința colectivării cât mai rapide a localității și a raportării îndeplinirii misiunii către superiori, procedurile de înscriere efectivă în gospodărie au fost eludate. Într-o singură adunare generală au fost discutate 400 de cereri în absența semnatarilor, fără a fi cunoscută opinia lor de către membrii adunării generale. Ca urmare, admiterea în gospodărie s-a realizat în lipsa lor. În perioada colectivizării forțate de la sfârșitul anului 1957, un singur secretar raional a fost trimis în comună timp de o jumătate de zi, el dându-și girul pentru metodele întrebuințate de grupele de colectivizatori. Din partea Comitetului Executiv al Sfatului Popular Raional nu a fost trimis niciun reprezentat care să verifice maniera de colectivizare a comunei Traianu. Problema autorităților comuniste nu a fost legată de abuzurile practicate de trimișii săi pe teren ci de admiterea în gospodărie a unor persoane care au avut curajul să se revolte și să nu respecte ordinele transmise de ei. Sub eticheta de „element dușmănos”, fiecare persoană era catalogată drept chiabur, legionar, liberal, etc.

Autoritățile comuniste au refuzat să vadă reticența țăranilor în fața politicii de transformare socialistă a agriculturii deoarece aceasta s-ar fi tradus într-o recunoaștere a insuccesului de a convinge zona rurală asupra beneficiilor agriculturii colectivizate. Mai simplu pentru ei a fost să instrumentalizeze în beneficiul propriu o seamă de conspirații imaginare și de sabotori aflați în misiunea de a desființa fermele colective. Astfel de sabotori s-au strecurat în consiliul de conducere a GAC-ului din Traianu în urma adunării generale din ianuarie 1958. „Elementele dușmănoase” alese în consiliul de conducere erau: Ion Stănculeanu, fost chiabur și fost primar țărănist, Ion Bancu, fost chiabur și membru PNL, Mihai Nicolae, fost chiabur. Sabotori încadrați în categoria chiaburilor au fost identificați și în rândul brigadierilor. Documentele de partid în încercarea de a justifica eșecul campaniei de colectivizare prin intermediul conspirațiilor, descria modul de operare a conspiratorilor: „În tot acest timp, elementele dușmănoase au activat intens. Cunoscând problemele care se discutau în consiliu de conducere ei se strângeau noaptea în grupuri și discutau între ei măsurile de sabotare a hotărârilor și de destrămare a GAC-ului”.

Problemele au apărut în localitatea Traianu în momentul în care oamenii au trebuit să aducă în gospodărie inventarul agricol. Din documentele de partid, reies anumite abuzuri comise de consiliul de conducere al gospodăriei și de organizația de partid locală. Astfel, nu toate persoanele înscrise au fost determinate să-și aducă benevol animalele, în unele cazuri vitele fiind luate forțat de căre trimiși ai consiliului de conducere a GAC-ului. Din cele 400 de famii care dețineau vite de muncă, 330 le-au adus în gospodărie împreună cu furajele necesare iar restul au refuzat. Printre cei care nu au acceptat să-și aducă animalele au fost desemnați chiaburii și legionarii. Pentru a completa inventarul agricol al gospodăriei cu bunurile persoanelor proaspăt înscrise, organele raionale de partid au apelat la ajutorul procuraturii. În ziua de 5 februarie 1958, Procuratura Raională Slobozia invita la sediul raionului pe Enache Constantin, despre care autoritățile spuneau că a fost șef de cuib legionar, Cilibeanu Costache, Barbuc Constantin, Gheorghe Dumitru și Dumitru Turcu. Cu ei s-a stat de vorbă pentru a-i convinge să-și predea inventarul însă fără succes.

În ziua de 6 februarie, o parte din noii colectiviștii și-au retras animalele și atelajele din gospodărie. Din cele 744 de familii înscrise doar 30 nu și-au retras bunurile din gospodărie. Vinovați au fost considerați chiaburii, acuzați de lansarea zvonurilor că membrii colectiviști își puteau lua vitele acasă deoarece guvernul se schimbase. În realitate, dorința colectiviștilor de a-și lua înapoi caii era generată printre altele de îngrijirea lor necorespunzătoare și hrănirea deficitară în gospodăria colectivă. În documentele de partid se recunoștea că animalele erau slăbite comparativ cu momentul în care ele au fost aduse.

Acțiunea locuitorilor comunei nu putea rămâne fără consecințe. Autoritățile de partid au mobilizat organele raionale MAI și pe cele ale procuraturii care au luat măsuri împotriva celor considerați a fi elemente instigatoare. Pentru a da seama de însemnătatea nesupunerii și de gravitatea celor întâmplate în localitatea Traianu, trebuie să precizăm că aici s-au deplasat inclusiv tovarășii din conducerea Direcției Regionale de Securitate și cei de la Direcțiunea Regiunii de Miliție București. Ei au reținut și anchetat 9 persoane acuzate de instigare contra gospodăriei colective: Enache Constantin, 62 de ani, șef de cuib legionar; Enache Gheorghe, 36 de ani, legionar, „condamnat 6 luni pentru tâlhărie, a instigat populația din comuna Traianu încă din decembrie 1957 și ianuarie 1958 și a continuat această acțiune până la reținerea sa. Este fiul șefului de cuib, Enache Constantin”; Enache Ion- 34 de ani, legionar, fiul lui Enache Constantin; Enache Nicolae- 26 de ani, fiul lui Enache Constantin; Gheorghe Ungureanu- 33 de ani, a fost acuzat că a instigat și a luat în mod abuziv caii strigând că „puterea este la ei iar guvernul a căzut”; Stelian Munteanu- 38 de ani, a fost acuzat că a condus un grup de cetățeni împreună cu Dobre Năstase pe care i-au îndemnat să spargă geamul la grajdul gospodăriei și să-și ia caii; Mandache Dinu, membru în consiliul de conducere al GAC, a condus un grup de persoane în acțiunea de sustragere a animalelor; Calotă Marin- 27 de ani, arestat pentru faptul că și-a luat propria căruță de la GAC și a vândut-o.

Familiile persoanele arestate au reușit să mobilizeze aproximativ 80 de persoane, în special femei, care au protestat în fața sediului Miliției cerând eliberarea celor deținuți. Pentru discreditarea protestului și a protestatarelor, autoritățile de partid consemnau în mod injust că unele dintre femei se aflau în stare de ebrietate. În istoria colectivizării agriculturii în România în dese rânduri femeile au reușit să se mobilizeze și să se revolte în fața deciziilor autorităților comuniste. Animalele și atelajele au fost înapoiate gospodăriei de teama repercursiunilor iar aparatul de partid remarca existența în comună în zilele următoare a unei stări de spirit favorabile. Acalmia era una artificială generată de patrulele formate din grupe de milițieni și membrii ai gărzii obștești care supravegheau pe timp de zi și de noapte străzile localității. Pentru a evita alte sustrageri, grajdurile GAC-ului erau păzite și ele de către organele de miliție.

Pericolul din perspectiva autorităților era determinat de posibilitatea răspândirii unor cazuri de nesupunere similare și în comunele învecinate. Despre sustragerea animalelor și a atelajelor din comuna Traianu s-a aflat și în celelate localități din raionul Slobozia. În comuna Iazu, 4 familii au încercat să ia din gospodărie atelajele pe care le-au predat la înscriere. Unul din membrii, considerat instigator a fost arestat, iar celelalte familii au înapoiat de teamă atelajele. Alte 3 persoane au fost anchetate ulterior deoarece „au început să se manifeste dușmănos la adresa GAC-ului din comuna respectivă”. În comuna Ograda, ca urmare a înscrierilor forțate, 32 de colectiviști admiși în toamna anului 1957 au făcut o cerere de ieșire din gospodărie. Cererea nu a fost dezbătută în adunarea generală, ci a ajuns la organele raionale ale Ministerului Afacerilor Interne. Pe baza analizei grafologice, autoritățile au stabilit că respectiva cerere era redactată de Dobre Tănase în vârstă de 60 de ani, fost șef de cuib și primar legionar, înscris în GAC în octombrie 1957. El era acuzat că și-a retras și atelajele din gospodătie iar pentru cele două învinuiri a fost reținut în ziua de 9 februarie 1958.

Din exemplele date observăm o implicare tot mai mare a organelor de represiune pe măsură ce politica de colectivizare a agriculturii trebuia îndeplinită. Totodată, intenția exprimată verbal sau scris de părăsire a gospodăriei colective era anchetată și sancționată penal. Contestarea eficienței Gospodăriilor Agricole Colective și refuzul de a aderara la o astfel de structură se aflau sub incidența articolului 209, Cod Penal și erau interpretate ca un act de nesupunere față de orânduirea socială. Odată cu anul 1957, prin aplicare articolului 209, proprietarii de pământ răspundeau penal nu pentru nerespectarea planului de cultură sau a termenelor de recoltare, cum se întâmpla în trecut, ci pentru inaderența la modelul colhoznic. Contestarea reală sau bănuită a agriculturi de tip socialist era considerată în practica juridică „agitație împotriva orânduirii sociale” și se pedepsea coform Articolului 209, punctul 2, alin. a cu închisoare între 3 și 10 ani. Octavian Roske, remarca referitor la acest subiect, interpretarea exclusiv politică dată legii, gravitatea faptelor comise neavând decât un singur etalon: acceptarea sau refuzul modelului colhoznic.

Propaganda împotriva chiaburilor

Paralel cu propaganda dusă pentru transformarea socialistă a agriculturii și evidențierea productivității gospodăriilor colective erau lansate atacuri împotriva chiaburilor, considerați exploatatori dar care însă nu puteau fi eliminați în primă instanță pe cale administrativă sau represiune deoarece reprezentau o sursa constantă de livrare a produselor agricole pentru zona urbană și export. Un discurs constant pe care l-am întâlnit la nivelul documentelor de partid locale a fost cel de înfierare a țărănimii bogate și de semnalare a pericolului pe care îl reprezentau pentru regim. Împotriva țăranilor înstăriți denumiți chiaburi de către regim au fost duse campanii propagandistice de denigrare și de culpabilizare a lor pentru toate neajunsurile lumii rurale. În discursurile oficiale se atrăgea atenția asupra dificultății combaterii chiaburilor. Însuși Gheorgiu-Dej îi desemna mai periculoși decât ceilalți inamici, burghezii: „Chiaburul e periculos, e tenace, e combativ. Chiaburul se deosebește chiar de frații săi burghezii de la oraș, prin aceea că nu face multă teorie. El pune mâna pe topor, pe ciocan, trage din ascunziș, își apără cu prețul vieții lui proprietatea pentru că la el există intrat în sânge acest sentiment de proprietate. Nu așa ușor îl vom lovi, cum de exemplu am lovit un industriaș”. Cum însă la momentul respective nu se putea renunța la gospodăriile chiaburilor, produsele și veniturile generate de ele erau destinate să ajungă la fondul de stat prin intermediul predărilor obligatorii și a cotelor mărite. De altfel, Ana Pauker a subliniat că lichidarea chiaburilor risca să stârnească o criză a alimentelor atât la orașe cât și la sate.

Dacă nu puteau fi eliminați din considerente economice ei trebuiau exploatați prin aplicarea unor politici discriminatorii menite să-i „îngrădească economic” . În ziarul Scânteia din 4 august 1949, Vasile Luca, ministru de finanțe, preciza măsurile luate împotriva „dușmanilor de la sate”: introducerea impozitului progresiv, gospodăriile chiaburilor fiind obligate să plătească un impozit până la o treime din venituri, impozit pe care Sfaturile Populare îl puteau crește cu încă 20% până la 50%. În privința cotelor către stat, familiile catalogate drept chiabure erau somate să contribuie progreisv.

Împotriva chiaburilor s-a dus o politică de eliminare treptată prin intermediul coerciției și al violenței. În sistemul socialist nimic nu era întâmpător, nici teroare nu putea fi gratuită, ea a fost justificată ideologic prin teoria ascuțirii luptei de clasă concomitent cu dezvoltarea socialismului. Cu cât progresa construirea socialismului, adversarii din interior și exterior deveneau tot mai agresivi și mai periculoși. Despre ascuțirea luptei de clasă avertiza și Vasile Malinschi, plecând de la experiența sovietică a transformării socialiste a agriculturii. „După ce și-au epuizat arsenalul de zvonuri și calomnii, chiaburii au trecut în multe locuri la acte directe de provocare, crezând că în felul acesta vor abate pe țăranii muncitori de pe drumul colectivizării”. Acțiunile de provocare erau prezentate ca fiind firești deoarece chiaburii nu puteau privi nepăsători „cum se dezvoltă la țară construirea socialismului, care îi limitează treptat posibilitățile de exploatare a țărănimii muncitoare”. Sub auspiciile acestor idei preluate din gândirea stalinistă au avut loc epurări, dislocări, deportări în toate grupurile sociale.

Orice eveniment era un bun prilej de înfierare și condamnare a „dușmanilor de clasă”, chiaburii, de către apologeții partidului. Într-un editorial din periodicul Lupta de clasă, închinat zilei de 1 mai, „zi de strângere a rândurilor luptătorilor pentru pace și socialism”, chiaburii erau prezentați ca sabotori ai agriculturii. Prin creionarea unei astfel de perspective, chiaburii erau învinovățiți pentru toate insuccesele și neajunsurile regimului democrat populat. Paleta de acuzații era diversă și pornea de la premisa incapacității de jefuire a oamenilor muncii care determina pe chiaburi să înfătuiască „acte teroriste”, „acte de sabotare a colectărilor și însămânțărilor”, „încercări de compromitere a cooperativelor și în special a tinerelor gospodării colective”. În propaganda de partid, chiaburul era prezentat ca viclean, pregătit oricând să împrăștie „zvonuri mincinoase privitoare la gospodăriile colective pentru a speria și intimida pe țărani”.

În perioada derulării colectivizării în raionul Fetești autoritățile au depistat persoane considerate a fi împotriva politicii regimului sau insuficient de vigilente în apărarea „cuceririlor socialiste”. Astfel de acțiuni dușmănoase erau semnalate în Gâldău unde secretarul de bază, Ion Stoian, cumnat cu chiaburul Rădulescu Constantin (în documentele de partid regăsim în dese rânduri acțiuni purtate contra regimului de persoane înrudite cu alți chiaburi și dușmani ai clasei muncitoare) a sabotat campania de colectivizare prin îndemnul adresat țăranilor de a nu se înscrie în gospodăria colectivă deoarece „nu se vor alege cu nimic”. Pentru faptele constate de autorități, Ion Stoian a fost înlăturat din funcție și din partid. Comitetul de partid critica conducerea gospodăriei colective din Făcăeni pentru că se îndepărtase de la principiu luptei de clasă după ce un chiabur din sat a împrumutat șefilor de tarla doi cai cu scopul începliniri muncilor agricole. Gestul de omenie și bună vecinătate a fost reinterpretat de comuniști locali conform logicii de gândire marxist-leninistă: pe de-o parte, caii se hrăneau pe tarlalele cetățenilor și pe de altă parte el se sustrăgea de la diverse îndatoriri. Biroul Raional de Partid Fetești își făcea autocritica în tradiționalul stil comunist recunoscând asumându-și eroarea de a categorisi oamenii în funcție de numărul de hectare de pământ și nu după capacitățile lor de exploatare. Chiaburul Munteanu Oprea din Săveni era dat drept exemplu în acest caz ca urmare a acordării unei sume de bani pentru contractări. În comuna Ștefan cel Mare era demascat ca fiind chiabur însuși președintele Sfatului Popular deoarece avea în posesie 10 hectare de pământ și 100 de oi.

În continuare vom face o trecere în revistă a elementelor care transformau pe locuitorii din mediul rural în chiaburi și prin urmare în indezirabili ai regimului. Unele dintre aceste persoane au încercat să se integreze în noile strucruri impuse de regim cum erau și Gospodăriile Agricole Colective. În cazul lor însă urmarea procedurilor legale căpătă noi valențe:depunerea unei cereri de afiliere colectivei purtă denumirea de „infiltrare” iar acceptarea cererii „lipsă de vigilență”. Un astfel de dușman al orânduirii socialiste era Prodan Gheorghe care se „infiltrase” în GAC-ul din localitate Cegani dar a fost descoperit la timp de comitetul de partid al gospodăriei. El era incriminat ca fiind chiabur deoarece deținea o casă, 15 ha. de pământ, un plug, o căruță, o prășitoare, două vaci, trei cai dar și un atelier de croitorie unde lucra alături de doi ucenici, element cheie care îl transforma în exploatator în conformitate cu preceptele marxist-leniniste. Lui i se mai imputa și ralierea la mișcarea legionar, fiind acuzat că a fost „șef de cuib legionar”, fiind arestat la Slobozia imediat după rebeliune. Tot în gospodăria colectivă in Cegani s-a infiltrat un alt chiabur, Nicolae Aristide, proprietarul a 17 ha. de pământ, o casă, o mașină de tras lână, un plug, două vaci, patru oi și un cazan de țuică. Putem observa că respectivul Nicolae Aristide nu deținea o avere foarte mare însă lui i s-a adus acuza că a fost șef de cuib legionar ajuns membru în Partidul Muncitoresc Român în anul 1948 după unificarea cu Partidul Social-Democrat. La fel ca Prodan Gheorghe și el a fost exclus din partid. Tarachiu Ion, prim-secretar al Comietului Raional de Partid Fetești atrăgea atenția asupra acestor două cazuri de infiltare în gospodărie ca urmare a lipsei de vigilență și făcea o analogie cu acțiunile asemănătoare din romanul Pământ desțelenit a lui Mihail Solohov. În cadrul discursurilor autorităților era cunoscut procedeul de a evoca în momentul demascării unor dușmani ai poporului existența unor fapte asemănătoare în romanul respectiv.

Pe lângă rolul economic atribuit chiaburilor ei aveau și un rol simbolic în regimul democrat popular cel de țapi ispășitori. Chiaburii erau indicați drept țapi inspășitori pentru deficiențele existente în gospodăriile colective orice persoană putând fi catalogat astfel dacă se încumeta să critice sau să pună sub semnul întrebării eficacitatea gospodăriilor. În cadrul unei Dări de seamă un chiabur din localitatea Tudor Vladimirescu infiltrat în gac era demascat că inocula în rândul colectiviștilor ideea de a însămânța propriile terenuri și nu pe cele comasate. Tot chiaburii erau găsiți vinovați și pentru insuficiența semințelor de grâu sau porumb. Regimul se exonera prin desemnarea lor drept cauză a deficiențelor ca urmare a abandonării pământurilor neînsămânțate și a neîndeplinirii cotelor impuse. Pe cale de consecință din cauza chiaburilor țăranii săraci și mijlocași nu aveau sămânța necesară cultivării terenurilor agricole.

Aflați în categoria dușmanilor de clasă, chiaburii erau desemnați ca vinovați atunci când planurile nu erau îndeplinite sau erau constatate anumite probleme în ramurile agriculturii. În alocuțiunile propagandistice ținute de activiști în Căminele Culturale, țăranii săraci și mijlocași erau avertizați în privința ascuțirii luptei de clasă în perioada trecerii de la capitalism la socialism. În calitatea lor de agitatori în slujba partidului ei își făceau datoria de a „pregăti și înarma pe țăranii muncitori din sectorul lor de activitate în așa fel încât orice încercare a chiaburilor și a uneltelor lor de a denatura legile statului nostru și hotărârile partidului și guvernului, de a scorni zvonuri, să fie zdrobite din fașe”. Într-o conferință redactată de Biroul Comitetului Raional PMR Slobozia și transmisă pentru difuzare tuturor propagandiștilor era abordată problema chiaburilor și a faptelor săvârșite de ei pe teritoriul raionului. Conferința a fost ținută în toate Căminele Culturale cu scopul de a stigmatiza pe chiaburi și a schimba percepepția oamenilor de la sate asupra lor. Locuitorii zonei rurale considerau însă pe chiaburi adevărate exemple de oameni muncitori care și-au clădit avuția prin trudă și nu exploatare cum încercau să prezinte propaganda de partid realitatea prin toate mijloacele de comunicare. După cum bine remarca Kenneth Jowitt, culacul nu este un străin într-un sat, văzut în primul rând ca un exploatator economic, ci este o figura cheie pentru gospodăria corporatistă și pentru sistemul sătesc de identificare socială, organizare și putere”.

Activiștii de partid aveau misiunea de a modifica această concepție și de a scoate țărănimea săracă și mijlocașe de sub influența burgheziei și chiaburimii cu ajutorul persuasiunii: „(…) în sectorul agricol, țărănimea muncitoare nefiind o clasă exploatatoare, trebuie cucerită pe calea convingerii, casă cu casă”. Tocmai o astfel de concepție se dorea a fi eliminată iar conferințele precum cea amintită anterior aveau rolul de a schimba ideile „țărănimii muncitoare” prin condamnarea unor acte comise de chiaburi. În concordanță cu experiența sovietică în privința colectivizării unde se semnalau acțiuni tot mai dese ale dușmanului de clasă pe măsură ce agricultura se transforma și în cazul autohton erau stipulate actele de sabotaj, lansări de zvonuri și uneori crime. Împotriva lor partidul și oamenii loiali comunismului duceau „lupte dârze”: „Orice acțiune de sabotaj, distrugere de bunuri, manifestări și zvonuri sunt demascate în fața poporului pentru a le cunoaște faptele și urmările pe care le au”. Comuniștii se prezentau în ipostaza de justițiari și apărători ai legalității populare.

În concepția propagandiștilor, țărănimea muncitoare treabuia să fie informată asupra tuturor acțiunilor săvârșite de chiaburi împotriva stabilității regimului pentru a-i discredita. Chiaburii erau acuzați de lansare unor zvonuri printre locuitorii satelor. În comuna Ciochina, de pildă, chiaburii au fost găsiți țapi ispășitori deoarece în localitate circulau zvonuri cu privire la creșterea cotelor de gâu și strămutarea populației în locul celei venite din Banat. În comuna Muntenii Buzău în perioada treierișului circula zvonul că morile urmau să se închidă iar oamenii au preferat să stea 3-4 zile la cozi pentru a măcina. Organizația de partid din aceași comună era criticată câțiva ani mai târziu pentru lipsă de vigilență în combaterea acțiunilor dușmanului de clasă. În localitate circula zvonul că persoanelor care intrau în gospodăria colectivă nu mai erau proprietari pe case lor și pe animalele din curte și deveneau slugi ale consiliului de conducere. Biroul raional considera că zvonurile erau cunoscute de membrii de partid și de secretarul comitetului de partid din Muntenii Buzău, tov. Aftene Teodor, însă nu a măsurile necesare până la venirea instructorului raional în această comună. Zvonurile erau un semn al instabilității sociale și a neîncrederii cetățenilor în informațiile furnizate pe cale oficială de către regim. Cele mai multe acțiuni considerate infracțiuni de către autorități priveau alianțe încheiate între chiaburi și alți țărani pentru evitarea predării complete a cotelor. În comuna Muntenii Buzău, chiaburul Dumitru Marcu înainte de a duce grâul la batoză a convenit cu 3 cetățeni să ducă noaptea pe locul lor grâul de pe o suprafață de 3 pogoane pentru a se sustrage de la colectare. Acțiunea a eșuat după ce trimișii Sfatul Popular au constatat o cantitate mică de grâu în comparație cu suprafața cultivată. Un caz similar era semnalat și în comuna Ciochina unde chiaburul Ion Costache convenea cu alți doi țărani sărace să depoziteze grâul pe terenul lor, apoi să-l împartă.

Colectivizarea ne apare ca un proces de-a lungul căruia persuasiunea și represiunea s-au îmbinat și s-au susținut reciproc atunci când interesele partidului o cereau. Deși în mare parte a documentelor oficiale sarcina înființării de noi GAC-uri a fost o constantă, totuși, țăranii erau convinși cu foarte mare greutate să se înscrie în interiorul acestor structuri. Starea Gospodăriilor Agricole Colective care existau pe teritoriul raionului nu era deloc printre cele mai bune, fapt ce îi determina pe țărani să refuze înscrierea. Un alt element al retoricii comuniste asumat și la nivel local a fost cel al „chiaburilor” împotriva cărora se duceau adevărate campanii de denigrare și teroare. Periculoși pentru regim nu erau doar chiaburii, creionați în cele mai sumbre culori, ci și cei care intrau în contact cu ei și aveau relații de amiciție. De multe ori, eticheta de chiabur era completată cu ceea de legionar care făcea îl transforma pe individ într-un element și mai periculos prin influența asupra celorlați.

Capitolul IV- Dislocarea populației de la frontiera cu Iugoslavia și domiciliul obligatoriu în Câmpia Bărăganului

Contextul istoric

Dislocarea populației din anul 1951 de la granița cu Iugoslavia a avut drept una din cauze ruptura dintre Stalin și Tito din anul 1948 și politica de înfierare a regimului de la Belgrad pe care țările satelit au dus-o sub comanda Kremlinului. Pentru a înțelege mai bine acțiunile de represiune și persuasiune ale elitei de la București în fața problemei titoismului considerăm necesar creionarea unui scurt istoric al relațiilor dintre Stalin și Tito, cauzele care au dus la renegarea lui Tito, fiul credincios care își imita cu zel maestrul de la Moscova, și consecințele reflectate la nivelul blocului sovietic. În partea doua a capitolului ne vom axa pe analiza măsurilor luate de liderii comuniști la granița cu Iugoslavia, dislocarea populației suspectă de delict ideologic și mutarea cu domiciliul obligatoriu în satele nou create din Câmpia Bărăganului.

Situația lui Tito la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial s-a deosebit întru totul comparativ cu cea a liderilor comuniști din țările Europei Centrale și de Est. El a fost liderul partizanilor iugoslavi care în perioada conflagrației au luptat contra armatelor naziste. Preluarea puterii de către comuniștii iugoslavi s-a realizat în cursul luptelor împotriva ocupantului străin. În contrast cu exemplul iugoslav (și albanez), în celelalte țări din viitorul bloc sovietic, ascensiunea comuniștilor la putere s-a realizat, în perioada 1944-1948, cu implicarea directă a Moscovei prin intermediul Armatei Roșii al cărui rol a fost esențial în sovietizarea țărilor respective. Vedem cum legitimitatea lui Tito venea din interior și nu a fost impusă de către tancurile fratelui de la Răsărit. În perioada războiului, ajutorul acordat de Uniunea Sovietică partizanilor iugoslavi a fost de mică amploare, fapt dovedit și de mesajul telegrafiat de Tito lui Stalin: „Dacă nu ne poți ajuta, măcar nu ne pune bețe în roate”. Interesele celor doi în perioada respectivă au fost diametral opuse. La Zagreb în 1941, Tito și-a exprimat viziunea politică prin care războiul era un moment prielnic pentru cucerirea puterii. În disonanță cu directivele Cominternului a refuzat orice posibilă alianță cu cetnicii sau cu guvernul aflat în exil la Londra. Tupele sovietice nu au avut drepturi administrative pe teritoriul Iugoslaviei și nu au luat sub comandă unitățile de partizani fiind chiar evacuate în martie 1945.

Cu toate acestea după terminarea războiului Iugoslavia a fost prima țară care a implementat întru totul modelul sovietic. De altfel, în 1946 a fost adoptată și o constituției ale cărei prevederi subliniau statutul Iugoslaviei de țară socialistă. Pe de altă parte, Tito urmând exemplul lui Stalin a fost în același timp șef al partidului, al guvernului și al forțelor armate. El își declara public admirația pe care o avea față de modelul sovietic și rolul de aliat credincios al Moscovei: „În nicio țară din lume, în nici un partid comunist din afara Uniunii Sovietice nu există un devotament mai mare față de aceasta și față de Stalin personal decât în Iugoslavia”. Credința le-a fost răsplătită în anul 1947, când proaspăt înființatul Birou de Informații al Partidelor Comuniste și Muncitorești (Cominform) a avut sediul la Belgrad iar numărul de reprezentanți iugoslavi în conducere era dublu în raport cu celelalte partide membre, cu excepția firește a sovieticilor.

Ce a dus totuși la această ruptură între Stalin și Tito care a schimbat inclusiv relațiile dintre liderul de la Kremlin și elitele vasale și a amplificat în același timp teroarea? Trebuie precizat de la început că tocmai ambiția discipolului de a-și depăși mentorul nu era privită cu ochi buni de către Stalin. Tito dorea să-și extindă puterea sa de influență și asupra celorlalte țări aflate pe drumul sovietizării, inițial prin transformarea Albaniei în ceea de șaptea republică a federației. Ulterior a fost adusă în discuție o idee mai veche vehiculată în perioada celui de-al doilea Război Mondial de Tito și Dimitrov și anume o federație între Iugoslavia și Bulgaria. În acest sens au existat două întrevederi între cei doi la 1 respectiv 27 august 1947. Proiectul de federalizare avea printre obiectivele sale extinderea și crearea unei „Federații Balcanice”, care urma să includă și celelalte state din peninsulă. Perspectivele lui Tito și Dimitrov în privința deținerii puterii în interiorul federației erau diferite. În vreme ce liderul partizanilor considera federația o oportunitate de a trece Bulgaria sub influența Iugoslaviei, Dimitrov se aștepta la o conlucrare între egali. În decembrie 1947, viceprim-ministrul bulgar, Traicio Kostov, a dezvăluit planul de creare în viitorul apropiat a unei uniuni a tuturor slavilor de sud. O lună mai târziu la București, Dimitrov a adus în discuție posibilitatea de a forma o uniune vamala care să includa nu numai slavii de sud dar și slavii de nord precum și Ungaria, România, Albania și Grecia.

Toate aceste planuri de federalizare și uniuni vamale făcute fără consimțământul lui Stalin au dus la încordarea relațiilor cu Moscova. Era o problemă de disciplină a elitelor locale iar în același timp Stalin nu-și permitea să-și fragamenteze imperiul în curs de formare. Dacă ar fi existat o fererație așa cum a creionat-o Tito, ar fi însemnat și o fragmentare a puterii care putea amenința supremația Uniunii Sovietice. În fond, existența a doi poli ai puterii în interiorul sistemul socialist ar fi fost de neimaginat elitei roșii de la Kremlin, motiv suficient pentru Stalin de a-și chemat spre ascultare subordonații în cadrul unei întruniri la care au participat Dimitrov, din partea Bulgariei și Kardelj din partea Iugoslaviei. În cadrul întrunirii a făcut el însuși presiuni pentru înființarea unei federații restrânse care să cuprindă Bulgaria și Iugoslavia, iar aceasta din urmă să anexeze Albania, cu scopul nedeclarat desigur de a crea tensiuni în zonă și a interveni mult mai ușor, pe scurt divide et impera. De asemenea, li s-au cerut să semneze semneze protocoale privind obligația de a se consulta cu partea sovietică în problemele internaționale. Discipolul de la Belgrad, Tito, vechi cominsternist familiarizat cu metodele lui Stalin de eliminare în mod direct sau voalat a inamicilor nu a căzut în capcana întinsă și a refuzat planul de federalizare schițat la Moscova.

Scopul Kremlinului era de a aduce spre ascultare partidele frățești pentru prevenirea posibilelor erezii. Secția de Politică Externă a CC al PC sovietic s-a ocupat de redactarea unor rapoarte unde au fost analizate greșelile comise de partidele comuniste din țările de democrație populară. Cele mai dure concluzii în urma evaluării le-au primit lideri comuniști iugoslavi. Sub titlul, Despre orientările antimarxiste ale conducătorilor Partidului Comunist Iugoslav în problemele politicii interne și externe, memoriul adresat lui M.A. Suslov, secretarul CC al PC (b) al URSS, consemna abaterile puterii puterii de la Belgrad: îndepărtarea de rigorile teoriei marxiste; ignorarea Uniunii Sovietice ca forță a lagărului democrației și al păcii; supralicitarea succesului Iugoslaviei în drumul spre socialism; supraaprecierea luptei de clasă la sate și a primejdiei reprezentate de chiaburi; oportunism și lichidatorism în problema locului și rolului Partidului Comunist în sistemul statului de democrație populară.

Disensiunile dintre Moscova și Belgrad s-au accentuat după ce ambasadorul sovietic și-a informat superiorii asupra refuzului autorităților iugoslave de a comunica reprezentantului comercial al Uniunii Sovietice datele referitoare la economia Iugoslaviei. Într-o telegramă trimisă de Molotov la 18 martie 1948, incidentul era calificat drept „un act de de neîncredere fața de funcționarii sovietici din Iugoslavia și ca o manifestare a atitudinii neprietenești fața de URSS”. Mai mult, Uniunea Sovietică și-a chemat consilierii militari și civili din Iugoslavia pe motivul că aceștia fuseseră tratați cu ostilitate și acuza Partidul Comunist Iugoslav că se îndepărtase de dogma marxist-leninistă prin utilizarea serviciilor de securitate ale statului în scopul de a intimida pe activiștii de partid. Conducerea PCI era acuzată că se autocooptase în mod nelegitim în loc să fie aleasă în mod democratic. Acuzațiile erau respinse de partea iugoslavă prin intermediul unui răspuns în care se accentua faptul că Stalin fusese informat eronat în privința situației lor, că partidul promova în rândul populației sentimentul de respect față de Uniunea Sovietică dar cel mai important în acest context, că ei construiau socialismul într-un mod diferit dar în egală măsură la fel de legitim precum cel din Uniunea Sovietică.

Acesta a fost un act de curaj dar și o palmă dată monopolului sovietic asupra țărilor aflate în spatele Cotinei de fier. Francois Furet în cadrul analizei sale dedicate divergenței sovieto-iugoslave remarca tocmai esența simbolică a evenimentelor. Ruptura de Tito pecetluită public prin intermediul Rezoluției Cominformului din iunie 1948 a însemnat prima schismă din cadrul imperiului sovietic proaspăt înființat. Din punct de vedere strategic, despărțirea de Iugoslavia nu însemna o mare pierdere pentru Uniunea Sovietică aceasta nefiind o țară bogată. Pericolul venea din posibila producere a unui precedent la nivelul celorlalte țări vasale. Refuzul lui Tito de a accepta directivele lui Stalin în interiorul propriului stat și de a nu se subordona întru totul politicii Uniunii Sovietice tocmai când puterea acesteia era într-o continuă expansiune a fost posibil datorită legitimității pe care o avea la nivelul partid și în cadrul societății. Poate tocmai din acest motiv nu a putut fi îndepărtat din fruntea partidului și a federației deși încercări au fost. Asemenea gesturi erau imposibile în cadrul elitei celorlalte țări socialiste deoarece ele datorau totul puterii sovietice. Tito, în schimb, a pus în discuție pentru prima oară dreptul Uniunii Sovietice de a-și manifesta hegemonia asupra lumii comuniste și totodată a deschis calea unui nou gen de comunism- național- pe urmele căruia vedem cum mai târziu vor călca și alte partide din blocul sovietic.

În cadrul rezoluției emise în urma ședinței Cominformului erau condamnate atitudinile antisovietice „incompatibile cu marxism-leninismul, vrednice doar de naționaliști”, ceea ce denotă că neaplicarea ordinelor venite de la Moscova reprezenta în accepțiunea liderilor comuniști îndepărtarea de marxism-leninism. Practic ei se declarau singurii care aveau monopolul asupra ideologiei, îmbrățișarea marxism-leninismului fiind, pe cale de consecință, o subordonare implicită față de Uniunea Sovietică. În continuare se aduceau acuze conducerii PCI de încălcare a democrației în interiorul partidului și de formare a Comitetului Central nu prin alegere, ci prin cooptare, fapt ce ducea la o existență semi-legală a Partidului Comunist. La finalul Rezoluției se făcea apel a „elementelor sănătoase” din cadrul PCI a căror sarcină era de a-i face pe deviaționiști „să-și recunoască deschis și cinstit greșelile și să le îndrepte, să rupă cu naționalismul, să revină la internaționalism și să întărească prin toate mijloacele Frontul Unic Socialist împotriva imperialismului”. Dacă acest deziderat nu se putea îndeplini se făcea apel la îndepărtarea conducerii de partid și înlocuirea cu una de tip internaționalist, cu alte cuvinte supusă Moscovei.

Pentru îndrăzneala de a sfida colosul de la Răsărit Tito trebuia să plătească din moment ce debarcarea sa directă nu era posibilă. În consecință, Uniunea Sovietică a impus o blocadă economică asupra Iugoslaviei prin reducerea cu 90% a schimburilor de mărfuri. Exemplul său a fost urmat îndeaproape de Albania, România, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, țări care au denunțat acordurile cu Iugoslavia. În fața unei astfel de situații, izolat de blocul sovietic care l-a repudiat, Tito s-a văzut nevoit să-și întoarcă privirea către occident tocmai pentru a evita intrarea țării într-un colaps economic. Occidentul a răspuns pozitiv cererilor autorităților de la Belgrad prin ajutoare bănești acordate țării care a provocat prima sciziune în interiorul Imperiului sovietic în perioada de început a Războiului Rece. Astfel, occidentul își asigura o zonă tampon între Vest și Est chiar dacă elita iugoslavă nu s-a debarasat de ideologia marxist-leninistă.

Prin schisma petrecută în anul 1948, lumea comunistă a suferit o schimbare ale cărei consecințe Stalin le-a mascat prin intermediul proceselor spectacol, condamnărilor și deportărilor forțate. El nu putea să mascheze însă o realitate vizibilă și anume că Uniunea Sovietică nu mai era singura patrie a comunismului. Tito a pus sub semnul întrebării legitimitatea Moscovei de a interveni și dicta în țările aflate în curs de comunizare. Guvernul de la Belgrad a editat o Carte Albă în anul 1951 în legătură cu activitatea agresivă a Uniunii Sovietice și a țărilor de democrație populară împotriva Iugoslaviei. În cadrul documentului se sublinia că URSS își începuse activitatea de spionaj din anii premergători excomunicării. Se cunoaștea de altfel, tactica lui Stalin de a infiltra agenți în cadrul partidului, a armatei, a administrației și a serviciilor secrete. Cei bănuiți de spionaj, circa 12000, după declarațiile ministrului de interne iugoslav Rankovici, au fost deportați în lagărele de concentare de la Goli Otok. La începutul anilor 1950 liderii iugoslavi au denunțat sistemul socialist stalinist și au propus în schimb o nouă concepție a gestiunii întreprinderilor socialiste prin intermediul colectivelor de muncitori. În domeniul agriculturii au renunțat la colectivizare și au dat libertate țăranilor să iasă din Gospodării. Prin sistemul creat, Iugoslavia s-a situat la mijlocul drumului dintre socialism și capitalism.

Conflictul Stalin-Tito și-a avut consecințele sale în toate țările componente ale blocului sovietic unde motoare represiune și ale propagandei au fost pornite pentru a pedepsi pe alți posibili schismatici și în același timp pentru a înfiera „clica lui Tito vândută capitaliștilor imperialiști”. Dacă trădători titoiști nu existau ei trebuiau inventați pentru a stârni panică atât în interiorul elitelor locale cât și al societății prin intermediul proceselor și condamnărilor. Nimeni nu mai era astfel suficient de sigur pe propria poziție, fie că era membru al Comitetului Central sau al unei organizații de bază. De altfel, în această acțiune de neutralizare a vasalilor, Stalin venea cu experiența din perioada Marii Terori iar dezideratul său era unul clar: să nu se mai întâmple a doua oară un caz similar Iugoslavei.

Procesele și acuzațiile de titoism, noul epitet inserat în panoplia de păcate pentru care individul putea fi eliminat nu au întârziat să apară. După verificările cadrelor de partid din interiorul lagărului sovietic s-au descoperit legături între lideri comuniști și conducerea belgrădeană. Comuniști de marcă trecuți prin procese cu acuzații de naționalism, complot împotriva regimurilor comuniste, trădarea cauzei proletariatului și complicitate cu Tito au fost Xoxe Dodja (Albania), Traicio Kostov (Bulgaria), Laszlo Rajk (Ungaria), Rudolf Slanski (Cehoslovacia). La nivelul partidelor comuniste, Stalin a ordona verificarea membrilor și structurilor, lucru care a condus la a doua „bolșevizare” a partidelor cu scopul de a evita derapajele locale. Toți membrii de partid trebuiau să aibă cultivată dragostea față de Uniunea Sovietică, față de Stalin și în același timp să înțeleagă că deasupra elitei locale se află elementul superior, elita de la Moscova căreia trebuiau să i se supună. Ea era ceea care dădea tonul și dirija toate acțiunile din interiorul blocului sovietic. Tot ea indica și dușmanii iar după anul 1948, alături de capitaliști imperialiști occidentali s-a mai adăugat unul colectiv: „clica lui Tito”, împotriva căreia s-a dus un real război propagandistic prin intermediul mass-media, al întrunirilor, al cărților etc. Pentru a vedea cât de repede prietenii devin dușmani în regimul comunist, nu trebuie să uităm că Tito a fost liderul comunist cominternist care a condus trupele de gherilă, a preluat puterea prin propriile forțe după terminarea războiului, a fost un stalinist convins, fapt reflectat și în metodele utilzate. Dar cu toate acestea, după 1948 când a avut curajul să ceară autonomie politică față de Moscova din eroul titrat nu cu mult timp înainte în toate ziarele din Europa Centrală și de Est, Tito a fost transformat într-un „agent imperialist” sau „criminal fascist”.

Atitudinea antitoistă din România

Plasarea României, țară membră a blocului sovietic, în vecinătatea Iugoslaviei a însemnat pentru elita comunistă de la București o sporire a sarcinilor în direcția combaterii titoismului și a fortificării granițelor la Vest. Totodată a avut ocazia să-și arate fidelitatea față de puterea suzerană, Gheorghe Gheorghiu-Dej fiind cel care la o ședință a Cominformului ținură la Budapesta în noiembrie 1949 a citit raportul scris de către sovietici, Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni. În cadrul Raportului, se constata că guvernul de la Belgrad se afla în totală dependență de cercurile imperialiste străine prin transformarea „într-o unealtă a politicii lor agresive, fapt care a dus la lichidarea independenței Republicii Iugoslave”. Conform Biroului Informativ, independența era pierdută odată cu alierea Comitetului Central al Partidului Comunist Iugoslav și a guvernului cu cercurile imperialiste, contra Uniunii Sovietice, a lăgărului socialist și a partidelor comuniste. Pe cale de consecință, Belgradul devenise un centru american de spionaj și de propagandă anticomunistă.

„Clica lui Tito” era acuzată că renunțase la ideologia marxist-leninistă prin asumarea ideologiei fascise, a unei politici interne fasciste și prin trădarea patriei comunismului, Uniunea Sovietică. După renunțarea la regimul de democrație populară, schismaticii iugoslavi au instaurat în interiorul țării un regim anticomunist, polițist, de tip fascist, conform Rezoluției. Noul regim își avea baza socială în chiaburimea de la sate și în elemementele capitaliste din orașe. La nivelul organelor centrale și locale se constata existența elementelor active ale vechilor partide burgheze și chiaburești. În aceste condiții, țara se transformase într-un lagăr militar unde „vârfurile cârmuitoare fasciste” se mențineau la putere datorită unui aparat militaro-polițienesc supra-dimensionat care avea sarcina de a eradica orice exprimare libera a gândirii după ce în prealabil drepturile democratice ale oamenilor muncii fuseseră lichidate.

Dacă analizăm ultima frază, observăm că această constatare a Biroului Informativ se aplica mai degrabă în interiorul lagărului socialist unde deși drepturile erau stipulate de jure într-o Constituție scrisă în toate cazurile după modelul Constituției sovietic din 1936, de facto ele rămâneau la bunul plac al protipendadei locale. Niciun cetățean dintr-un stat al blocului sovietic nu putea exprima liber ce gândea cu adevărat deoarece consecințele erau mult prea grave, atât pentru el cât și pentru apropiați. Adevărul, în fond, nici nu era la îndemâna cetățeanului pentru că el era dictat de către partid prin intermediul ideologiei marxist-leniniste. Îndepărtarea de ideologia marxistă însemna pierderea adevărului. Or, în acest caz de ce era acuzată „clica lui Tito”? Tocmai de lepădarea de ideologia marxist-leninistă, pe cale de consecință, de adevăr, fapt care ducea Partidul Comunist Iugoslav în eroare. Chiar dacă în realitate elita comunistă iugoslavă nu a repudiat niciodată marxism-leninismul, aceasta fiind doar o acuză inventată în stilul caracteristic de Kremlin, se făcea apel pentru ieșirea din criză a Iugoslaviei la comuniști fideli Uniunii Sovietice, comuniștii internaționaliști care trebuiau să lupte pentru răsturnarea conducerii de la Belgrad.

În privința problematicii titoiste în România propaganda și represiunea s-au îmbinat și susținut reciprooc. Critica împotriva conducerii PCI a făcut parte din politica dusă de comuniștii români în toate mediile și prin toate mijloacele contra dușmanilor lagărului sovietic: „Presa, radio, agitația prin viu grai și propagandă, întreaga muncă a învățământului de partid și munca de lămurire în mase condusă de Republica Populară România, demască pe fasciștii titoiști cu fapte noi, publicate pentru prima oară de organele noastre de presă”. În presa scrisă, fie că vorbim de cea locală sau centrală, pericolul titoist era semnalat în mod constant, alături de condamnarea deschiderii Belgradului față de puterile occidentale, sau „puterile răului” cum erau deseori denumite, în antiteză cu „puterile binelui”, reprezentate de Uniunea Sovietică și supușii ei. Presa „uita” să amintească în articolele sale propagandistice și faptul că URSS-ul și țările de democrație populară au denunțat unilateral acordurile economice cu Iugoslavia, punând această țară sub o blocadă economică. Pentru a ne da seama de importanța acordată subiectului în presă, trebuie să amintim că în cadrul ziarului Scânteia se formase un sector special, în urma criticilor Comitetului Central, care se ocupa exclusiv de această problemă. Pe cale de consecință, intervenția C.C.-ului a condus la înmulțirea articolelor combative unde „banda fascistă-titoistă” era demascată.

Propaganda calomnioasă la adresa lui Tito, Rankovici & com. a fost graduală în funcție de directivele date de la Moscova. Ei nu au fost de la început etichetați drept „trădători”, „fașciști”, „imperialiști”, și nu au apărut imediat caricaturizați într-un mod abominabil, tocmai pentru Stalin că se aștepta la o recunoaștere a greșelii și o revenire sub aripa Uniunii Sovietice. Când a conștientizat că acest lucru nu o să se întâmple, fratele mai mare de la Răsărit a dat undă verde pentru tăvălugul de epitete ce aveau să însoțească numele membrilor conducerii PCI și ai guvernului până în anul 1953.

Într-un articol din ziarul „Scânteia” de la începutul lunii iulie a anului 1948, propagandistul Leonte Răutu, încerca să explice pentru cetățenii proaspetei Republici Populare Române ce se întâmplase cu vecina sa Iugoslvia și conducătorii ei și ce a determinat Cominformul să emită o Rezolție critică la adresa Partidului Comunist din Iugoslavia. Trebuie să remarcăm că încă mai era recunoscut rolul în lupta împotriva armatelor hitleriste a partizanilor, ceea ce nu vom mai vedea peste puțin timp, dimpotrivă, conducerea de la Belgrad va fi denumită „fascistă”. „Nimeni nu are de gând să conteste lupta dusă de poporului iugoslav împotriva cotropitorilor hitleriști. Dar conducerea PCI, orbită de îngâmfare, a tras de aici concluzia absurdă că „victoria finală” a fost reputată cu forțele proprii ale partizanilor iugoslavi, dând uitare faptul istoric recunoscut și de dușmani, că factorul hotărâtor al victoriei finale a fost Armata Sovietică, care cu prețul sângelui ei a eliberat numeroase țări cotropite de Hitler, inclusiv Iugoslavia”.

O a doua greșeală făcută de PCI, în viziunea propagandistului era încrederea pe care cei de la Belgrad o aveau în a se considera suficient de puternici pentru a construi singuri socialismul, „fără sprijinul forțelor democrate internaționale, fără ajutorul și sprijinul celorlalte țări ale democrației populare și mai ales, fără sprijinul și aportul Uniunii Sovietice”. Prin intermediul articolului, Leonte Răutu, adjunctul de la Secția Propagandă și Agitație, dorea să reitereze rolul pe care Uniunea Sovietică îl deținea în construirea socialismului în fiecare țară datorită experienței sale unice. Nu putea să existe un alt drum spre comunism, despărțit de cel pe care se afla URSS-ul încă din anul 1917. Or, din cele scrise de Răutu oamenii trebuiau să conștientizeze superioritatea Uniunii Sovietice și a învățăturilor sale în transformarea democrațiilor populare și păcatul încrederii în propriile forțe săvârșit de liderii PCI. Răutu considera că Partidul Comunist din Iugoslavia nu ajungea în această situație dacă exista „ar fi existat o viață normală de partid, dacă în acest partid ar fi existat democrație internă, dacă în organele și organizațiile sale s-ar fi putut practica fără teamă critica și autocritica, dacă popularizarea partidului n-ar fi fost înlocuită printr-un fel de cult al lui Tito, dacă nu s-ar fi lăsat în părăsire studiul teoriei marxiste-leniniste, dacă nu s-ar fi neglijat în mod voit istorica experiență a Partidului Bolșevic …”.

După un an de la publicarea articolului moderat în limbaj, întâlnim în același ziar „Scânteia” un articol mult mai virulent și încărcat de epitete, semnat de Silviu Brucan. În tot acest timp scuzele și întoarcerea spășită către internaționalism nu au venit din partea conducătorilor iugoslavi așa cum spera Moscova. Prin urmare, propaganda a cunoscut o intensitate și o violență accentuată. Iată ce scria Brucan despre Tito și Rankovici: „Abjectul trădător al Iugoslaviei și agent imperialist Iuda-Tito, a executat punct cu punct poruncile stăpânilor săi- imperialiștii americani. El așteaptă acum cu smerenie plata în dolari pentru serviciile aduse cauzei ațâțătorilor la război”. Expresia „Iuda-Tito” am întâlnit-o în multe documente și e oarecum paradoxală, deoarece vine din partea unor oameni care contestă religia dar în același timp se folosesc de personajele și povestirile biblice în propriul lor interes. Continuând analogia am putea deduce din utilizarea frecventă a acestei expresii că Stalin era văzut ca un Iisus al popoarelor, un salvator iar conducătorii partidelor comuniste frățești, apostolii săi.

Revenind la articolul din Scâneia, Brucan critica metodele folosite de serviciile de securitate iugoslave în anihilarea simpatizanților Uniunii Sovietice care de multe ori erau agenți ai Moscovei infiltrați în vederea răsturnării puterii de la Belgrad. Pasajele redate surprind în mare măsură deoarece par descrieri ale realității din lagărul socialist unde teroarea, nesiguranța și violența dominau: „Ienicerii sângerosului călău Rankovici aplică celor arestați metodele Gestapoului de schingiuire, tortură și de bătaie de joc. Tovarășii sunt puși în lanțuri, bătuți până la leșin, apoi treziți cu apă rece și maltratați din nou. Activiștii de partid care-și ridică glasul împotriva trădării titoiste și-și afirmă atașamentul pentru patrie și pentru cauza internaționalismului proletar sunt imediat înhățați de agenții U.D.B-ei și adeseori uciși fără judecată. Deputați ai Adunărilor Naționale sunt ridicați de la domiciliu, fără a se ține seama de imunitatea parlamentară. Până și copiii care-și arată dragostea față de Uniunea Sovietică sunt arestați”. Existența închisorilor și a lagărelor de exterminare a simpatizanțiolor cominformiști a fost o realitatea istorică deși după îndepărtarea de Uniunea Sovietică teroarea la nivelul maselor a scăzut, comparativ cu perioada precedentă. Astfel, în 1950 au fost arestate 36000 de persoane, în anul următor 22000, iar în 1953, 15000. Mare parte din numărul celor arestați au fost, așa cum afirmam anterior, agenți sau simpatizanți sovietici. După anul 1953, celor încarcerați li s-au redus pedepsele sau au fost amnistiați.

În periodicul, „Lupta de clasă”, organul teoretic și politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în cadrul analizei făcute procesului de la Budapesta se arăta cum conducătorii iugoslavi erau în realitate „asasini sângeroși, vechi provocatori strecurați în rândurile mișcării muncitorești, slugoi ai intereselor și executori plecați ai planurilor criminale urzite de clicile imperialiste americane și engleze”. Mitul complotului a fost instrumentalizat pentru a discredita importanța lui Tito și a acoliților săi în cadrul celui de-al doilea Război Mondial. Strategia era de a defăima acțiunile din perioada care acorda legitimitatea conducătorilor iugoslavi și a rescrie istoria mișcării partizane din Iugoslavia în conformitate cu interesele sovietice. În noua filă de istorie, conducătorii de la Belgrad au avut în timpul conflagrației o activitate de subminare a Partidului Comunist din Iugoslavia prin lupte fracționaliste. „Banda lui Tito” era cea care se afla în legături strânse cu Gestapo-ul și trăda cauza comunistă prin dezvăluirea hitleriștilor a „pozițiilor și planurilor statelor majore ale unităților de partizani”.

Procesul de la Budapesta a fost un prilej bun de a înfiera încă o dată țările occidentale și de a le acuza de planuri belicoase ce aveau ca scop impunerea supremației. În timpul procesului s-a susținut că Statele Unite ale Americii și Anglia s-au aflat într-o alianță formală cu Uniunea Sovietică în perioada războiului, statele majore ale celor două țări complotând pentru o nouă agresiune împotriva URSS. În acest sens, ele plănuiau să-și împingă armatele în țările din imediata vecinătate a Uniunii Sovietice, urmând să împiedice eliberarea acestor țări de Armata Roșie. Bineînțeles în toată această ecuație „clica lui Tito” își avea rolul său, drept dovadă că încă din anul 1943 ei stabileau legături cu serviciile americane și engleze de spionaj. Printr-o astfel de retorică, dușmanii sovieticilor erau anatemizați în grup, după ce li se descoperea legături existente încă din trecut, dar care au scăpat vigilenței partidului și clasei muncitoare.

Puterile imperialiste erau cele care exercitau, conform discursului comunist, în mod constant o presiune asupra forțelor democratice pentru a le destrăma unitatea. Acestă presiune era reprezentată de trădarea frontului unic socialist de către Tito în Iugoslavia. Imperialiștii americani încercau să slăbeasca frontul popoarelor iubitoare de libertate folosind ca arme șantajul, amenințările cu bomba atomică, cu dezlănțuirea războiului atomic și cu intervenția militară directă în țări precum Grecia sau Indonezia. În aceste condiții Uniunea Sovietică alături de aliații săi luau atitudine. Împotriva lor erau duse în țările cu democrație populară acțiuni de demascare a agresiunilor săvârșite de imperialiștii americani în Coreea și de solidaritate cu poporul corean, de demascare împotriva Chinei. Se demasca „falsa” democrație occidentală și modul de viață american, prin accentul pus pe exploatarea oamenilor muncii din apus, fascizarea din America și din țările beneficiare ale Planului Marshall, represiunile din colonii, și prin scoaterea în același timp în evidență superioritatea „democrației sovietice” și a „democrației populare”.

Din acest rai al lagărului socialist, „clica lui Tito”, a ales să desprindă în oprobriul tuturor partidelor frățești, inclusiv al Partidului Muncitoresc Român. Una din atitudinile oficiale ale PMR de distanțare față de PCI, o vedem reflectată într-o telegramă de refuz la o invitație trimisă de iugoslavi pentru participare la un congres extraordinar organizat la Belgrad, ce trebuia să înceapă la 21 iulie 1948. În răspunsul trimis către Belgrad, Gheorghiu-Dej care semna strisoarea ce exprima poziția oficială a comuniștilor români, condamna erezia PCI și refuzul de a lua parte la Consfătuirea Biroului Informativ, acte ce au determinat situarea partidului iugoslav și a conducerii sale în afara partidelor comuniste. Pe aceași linie, era condamnată respingerea ajutorului frățesc oferit PCI de către alte partide comuniste și „îndeosebi P.C. bolșevic din URSS, condus de învățătorul genial al celor ce muncesc din lumea întreagă, tovarășul Stalin”. Inadmisibilă li se parea elitei de la București îmbrățișarea naționalismului în detrimentu învățăturii marxist-leniniste și a mișcăriii comuniste internaționale. În încheierea scrisorii de refuz, Dej își exprima speranța de a vedea în viitor la conducerea PCI persoane credincioase internaționalismului proletar, „care să exprime voința muncitorimii din Iugoslavia de a construi socialismul pe drumul indicat de Marx, Engels, Lenin și Stalin și de a a păstra fidelitatea față de Frontul Unic al Socialismului, păcii și independenței popoarelor în frunte cu țara socialismului victorios- Uniunea Sovietică”. De altfel, pe întreaga perioadă a crizei iugoslve, combaterea titoismului a fost o politică oficială pe care comuniștii români și-o asumau și o stipulau de fiecare dată cu mândrie fiind la unison cu vocea fratelui mai mare de la Răsărit: „Întreaga muncă politico-organizatorică din țara noastră a fost împletită pentru demascarea și zdrobirea bandei fasciste-titoiste, toate acțiunile și manifestările noastre au constituit o mărturie a hotărârii de a lupta și a urii împotriva acestor mârșavi trădători și spioni”.

Pericolul reprezentat de Tito s-a tradus și printr-o serie de măsuri represive luate împotriva oamenilor care locuiau în apropierea graniței cu Iugoslavia. De asemenea, pe întreaga perioadă a crizei granițele au fost fortificate în permanență iar din bugetul armatei s-au cheltuit sume mari de bani în vederea achiziționării de armament militar sovietic necesar apărării în fața unui eventual atac. Construcția fortificațiilor în Banat și Oltenia a fost o cerință a Uniunii Sovietice în condițiile vecinătății României cu Iugoslavia. În această zonă, 6 divizii militare românești s-au aflat „în stare permanentă de alarmă” și au desfășurat sub supravegherea directă a unor consilieri militari sovietici aplicații militare. Se aveau în vedere exercițiile de atac peste granița cu Iugoslavia și de apărare în interiorul țării. Alături de armată în regiunile de frontieră dar și în comunele locuite de populație sârbă și în porturile dunărene erau concentrați cei mai buni activiști ai PMR, verificați în prealabil. Într-o ședință a Biroului Politic al CC al PMR, Gheorghiu Dej atrăgea atenția asupra propagandei pe care iugoslavii o făceau la graniță și a măsurilor mult prea timide venite din partea românilor: „Titoiștii vin pe la gard și strigă pe românește, veniți pe la noi că e mai bine la noi. Ai noștri nu le răspund. Trebuie să punem și noi agenți de-ai nostri să le răspundă. Trebuiesc studiate aceste manevere ale lor”. În continuare, el recomanda să fie mobilizați toți comandanții și toți locțiitorii politici să exercite controale fără epoleți și fără grade. În completarea lui Dej, Moghioroși preciza că megafoanele iugoslave se auzeau la o distanță de 5 kilometri de graniță. Răspunsul dat de Alexandru Drăghici la acest elan al deciziilor mobilizatoare antititoiste vine să dea seama asupra capacității comuniștilor români de a organiza o strategie: „Și noi am instalat megafoane însă nu funcționează”.

Dislocarea în iunie 1951, a unor catergorii de persoane aflate la frontiera cu Iugoslavia care aveau pentru regimul comunist un grad de periculozitate mai mare în contextul accentuării crizei iugoslave a reprezentat punctul culminant în privința actelor de represiune exercitate asupra acestei populații. Anterior însă au mai fost luate și alte măsuri menite să mențină sub control populația și să o atragă de parte regimului comunist autohton. În cadrul unei expuneri informative din anul 1950 cu privire la rezultatele PMR „împotiva bandei titoiste de spioni și asasini”, se constatau în spiritul critic și autocritic lacunele în privința verificării cadrelor sârbești ce lucrau în regiunile de frontieră. Vigilența partidului trebuia să crească prin mobilizarea de cadre verificate pentru completarea activului de partid județean și de plasă. În cadrul aparatului comitetelor județene și de plasă erau atrași instructori speciali care aveau legături cu populația de la frontieră și cunoșteau limba sârbă. Scopul era de a combate propaganda titoistă și de a inocula în rândul cetățenilor respectiv idei conforme cu normele impuse de democrația populară.

Propaganda se ducea și în rândul țăranilor de naționalitate sârbă și croată mai ales că această perioadă coincidea cu procesul de colectivizare. Partidul mergea pe linia lichidării vechii poziții a așa-numitei „unități naționale” în spatele căreia, considerau ei, elementele chiaburești titoiste își urmau planurile. Rezultatele trebuiau să se cuantifice în creșterea numărului de delațiuni, de demascări ale elementelor titoiste și chiaburești de către țăranii muncitori. Se pare că doar astfel cetățenii RPR puteau dovedi că au înțeles și asimilat lecția servită de activiștii de partid.

Îmbunătățirea activității propagandistice se realiza prin intermediul învățământului de partid, suficient de eficace și creativ astfel încât să formeze cursuri speciale dacă situația o cerea. Or, în zona de frontieră cu un stat inamic cursurile se cereau îmbunătățite și adaptate la cerințele exprese ale conducerii Partidului. Propaganda și agitația trebuiau să pătrundă în toate comunele și în fiecare cătun, îndeosebi în satele cu populație de origine sârbă. În acest sens, au fost luate măsuri speciale pentru ridicarea de cadre organizatorice și propagandistice, „specializate în lupta împotriva clicii fasciste a lui Tito”. Sistemul de învățământ politic cuprindea un program complet cu teme ideologice și politice legate de modalitățile de combatere a „agenturii de spionaj” de la Belgrad. În primăvara anului 1950, 25000 de oameni terminau cursuri și școlile de partid precum și școli de cadre de partid, fiind gata să se pună în slujba apărării contra pericolului titoist. Cum puteau să existe persoane în regiunea de graniță care nu cunoșteau limba română, în luna aprilie 1950, era deschisă o școală de cadre centrală de 6 luni cu limba de predare în sârbă, frecventată de 100 de elevi și foarte important, condusă direct de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român. Scopul declarat al îmbunătățirii muncii de propagandă și agitație era de a reduce tot mai mult sfera manifestărilor șovinisto-naționaliste.

Nicio zonă de interes nu scăpa neverificată de activiștii politici în psihoza antititoistă. Inclusiv în domeniul învățământului public erau luate măsuri speciale prin selecționarea personalului pedagogic după criterii politice iar pentru învățătorii și profesorii sârbi erau organizate cursuri de pregătire politică și profesională. Vedem cum criteriile de profesionalism și de competență necesare în mod normal în domeniul învățământului au fost eludate și înlocuite cu criteriul servilismului. Bibliotecile au fost și ele completate cu broșuri și cărți dedicate subiectul mai ales că în cadrul editurii PMR se înființase o secție specială în limba sârbă. În decurs de doar un an, 1951-1952, documentele de partid constatau că se tipărise în limba sârbă peste 230 de titluri, într-un tiraj de 400.000 de exemplare.

Dacă aparatul de partid a fost îmbunătățit pentru a se ridica la înălțimea sarcinilor cerute de partid în zona specială de graniță, în mod similar s-a întâmplat și cu aparatul de stat. Organele de stat s-au ocupat cu revizuirea în această regiune a compoziției sociale și politice a aparatul până la ultimele unități ale sale. Erau vizate „elementele străine și dușmănoase” alături de cele „slabe și necorespunzătoare” care urmau să fie transferate. În locul indezirabililor erau aduse „elemente muncitorești, cadre de stat, verificate, ridicate politicește și pregătite din punct de vedere profesional”. Lor li se asigura o continuă pregătire și educare politică. Observăm cum și de data aceasta, profesionalismul era plasat pe ultimul loc, în cadrul unui sistem ce făcea constant apologia superiorității specialiștilor pe care comunismul putea să îi creeze. E suficient însă să citim directivele pe care elitele comuniste le emiteau pentru a înțelege foarte ușor că sistemul prețuia mai mult un politruc docil în detrimentul unui specialist, fie el și neutru din punct de vedere politic.

În anul rupturii relațiilor dintre Tito și Stalin, pentru a scăpa cât mai repede de indezirabilii regimului, autoritățile au decis să expulzeze din țară pe cetățenii români de origine sârbă a căror activitate era suspectată a fii contrară stabilității proaspetei democrații populare. La 23 septembrie 1948, Direcția Generală a Securității Poporului a trimis către Direcția Generală a Securității Poporului, următorul ordin: „Înaintați în termen de 48 de ore, prin curier special, un tabel cu profesorii, învățătorii și cetățenii iugoslavi, a căror activitate este contrară intereselor Republicii Populare Române. Tabloul va cuprinde: nr. curent; nume și prenume, etatea; profesia și pe scurt activitatea fiecăruia, pe a cărei bază să se poată trece la măsura expulzării. Nu se admite nici o întârziere”. În 1950, PMR luat decizia de a întocmi un plan de măsuri necesare pentru a „curăța țara” de indivizii cu pașaport iugoslav, american, englez, francez care trăiau în RPR și reprezentau un pericol permanent prin numărul lor mare dar mai ales prin faptul că o parte din ei ocupau funcții în întreprinderi și în aparatul de stat. În ochii regimului, ei apăreau ca niște dușmani prin intermediul cărora „agenturile imperialiste” își desfășurau activitarea „criminală”. Pentru cei care refuzau să plece de bunăvoie, Secretariatul CC al PMR a adoptat în 1950 o Hotărâre prin care: „Cetățenilor străini ai țărilor imperialiste și ai Iugoslaviei care nu își exprimă dorința de a pleca din R.P.R., dar asupra cărora sunt date că au desfășurat sau desfășoară o activitate dușmănoasă R.P.R. sau sunt cunoscuți că se ocupă cu speculații, contrabandă sau alte activități dăunătoare li se va aplica măsura administrativă de expulare din țară, pe baza art. 14 din Decretul Lege No. 238/1948 asupra regimului străinilor din R.P.R.”.

Datorită poziției de vecinătate cu Iugoslavia, Partidul Muncitoresc Român avea în sarcinile sale infiltrarea agenților comuniști peste granița cu misiunea de a răspândi materiale propagandistice antititoiste. Scopul era ca materialul să ajungă „în mâinile oamenilor muncii din Iugoslavia, ca să fie folosit pentru răsturnarea regimului dictatorial fascist al lui Tito”. Nemulțumirea cadrelor de la București în această problemă era legată de lipsa controlului eficacității și al folosirii materialului de propagandă ajuns pe teritoriul iugoslav.

Un alt mijloc de propagandă instrumentalizat de comuniști au fost emigranții iugoslavi antititoiști care și-au părăsit țara după declanșarea crizei. În România, prin aprobarea Secretariatului CC al PMR, ei au format Organizația emigranților comuniști din Iugoslavia ce desfășura „o activitate politică prin presă, radio, conferințe și diferite acțiuni culturale”. Cu ajutorul PMR, emigranții politici revoluționari iugoslavi editau și un ziar, Sub drapelul internaționalismului, care apărea de două ori pe lună, avându-l ca redactor-șef pe Dușco Novacov. Organizația avea două atribuțiuni: apărarea emigrației de influența SDB (Serviciul de Securitate a Statului din Iugoslavia) și pătrunderea în teritoriu Iugoslaviei pentru a culege informații și a difuza materiale de propagandă, și de a organiza nuclee antititoiste în partid armată și securitate. Acțiunile emigranților erau sprijinite de serviciile speciale românești: Direcția de Informații a Armatei, Direcția de Informații Externă, Direcția de Contraspionaj, organele de grăniceri, unitățile militare ale trupelor de securitate, cu predilecție cele dislocate în Banat. Din vara anului 1950, activitatea administrativă a emigrației revoluționarilor politici din Iugoslavia s-a situat în subordinea Crucii Roșii.

Disocarea populației

Dislocarea populației de la granița de vest a fost ceea mai severă măsură luată de liderii politici în perioada crizei iugoslave. Trebuie precizat însă că în problematica dislocării de persoane, regimul comunist din România cunoscuse două precedente notabile, astfel încât soluția de a muta familii întregi nu a fost greu de luat. Prima dislocare în masă a avut loc în 1945 la cererea Comisiei Aliate de Control când 69000 de cetățeni de etnie germană din România au fost trimiși la muncă forțată în Uniunea Sovietică. A doua oară când s-a luat măsura de dislocare a fost în anul 1949, când în luna martie au fost dislocați și li s-au fixat domiciliul obligatoriu pe timp nelimitat unui număr de 7959 persoane, dintre care 6992 de moșieri și 967 de administratori de moșii. Dislocarea avea la bază Decretul nr. 83, pentru completarea unor dispozițiuni din Legea nr. 187 din 23 martie 1945, prin intermediul căruia toate averile moșierilor treceau în patrimoniu statului.

În vederea stabilirii domiciliului obligatoriu regimul a creat și un cadru legislativ adecvat. În luna octombrie a anului 1950, a intrat în vigoare Hotărârea Consiliului de Miniștri Nr. 1154 care acorda dreptul Ministerului Afacerilor Interne de a dispune „mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în aceste centre. Celor în cauză li se va putea stabili DO în orice localitate”. Câteva luni mai târziu, prin intermediul HCM nr. 344 din 15 martie 1951, a fost lărgită aria persoanelor care puteau fi mutate cu domiciliul obligatoriu: „Ministerul Afacerilor Interne va putea pe cale de decizie să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în aceste centre, precum și mutarea din orice localitate a persoanelor care prin manifestările lor față de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în Republica Populară România”. Ultima parte a articolul 6 prin natura sa ambiguă, dădea mână liberă regimului să încadreze ca persoană „dăunătoare construirii socialismului” pe oricine. Operațiunii de deportare a populației de la graniță cu Iugoslavia din iunie 1951 i s-a oferit abia două luni mai târziu un fundament legal prin intermediul HCM nr. 326 care prevedea înființarea de centre de populație în care să se stabilească muncitoarii agricoli cu familiile lor din alte regiuni pentru asigurarea forțelor de muncă necesare Gospodăriilor Agricole de Stat din regiunile Ialomița și Galați.

Conform decretului Nr. 258/1952 emis de Marea Adunare Națională, „cetățenii cari părăsesc domiciliul obligatoriu, stabilit prin hotărârea organelor componente, se fac pasibili de pedeapsa cu închisoarea de la 15-20 de ani”. Pedepsele erau prevăzute și pentru cei care refuzau să muncească în locurile impuse de autorități după stabilirea domiciliului obligatoriu: „Cetățenii cărora li s-a stabilit domiciliul obligatoriu și locul de muncă obligatoriu, cari refuză să muncească în condițiile și la locul de muncă destinat, se fac pasibili de pedeapsa cu închisoarea de la 3-5 ani”.

Problematica dislocării persoanelor susceptibile de păcatul titoist a fost pusă pe tapet încă din anul 1949, când într-o ședință a Biroului Politic al PMR care avea pe ordinea de zi și analiza măsurilor politico-organizatorice în regiunea de graniță, Vasile Luca aducea în discuție posibilitatea „ca între măsuri să ne gândim și la curățirea pe o anumită distanță de elementele dușmane banditești”. Decizia cu privire la categoriile de persoane care urmau a fii dislocate a fost luată încă din noiembrie 1949 iar ea s-a reflectat prin intermediul proiectului de Hotărâre în vederea întăririi luptei Partidului Muncitoresc Român împotriva clicii fasciste a lui Tito și a agenturii ei, unde după ce se trecea în revistă situația de la frontieră, se prevedea printre măsurile de ordin politico-organizatoric, curățirea teritoriului „de cel puțin 25 de km de la granița iugoslavă de toate elementele dăunătoare și suspecte: chiaburi, titoiști, hitleriști, legionari, macedoneni suspecți, șovini unguri, sioniști, sectanți, ofițeri reacționari deblocați, funcționari comprimați”. Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1950, într-o ședință ținută la Comandamentul trupelor MAI, cu privire la evacuarea suspecților din zona de frontieră era adus un tabel întocmit de ofițerii informatori care cuprindea un număr de 225 de persoane considerate suspecte aflate pe o distanță de 7 km de la frontiera cu Iugoslavia. Comandantul trupelor de grăniceri, gen.loc. Comișel, considera că aceste 225 de „elemente periculoase” trebuiau să fie evacuate cât mai curând, împreună cu familiile lor. Foarte interesantă pentru subiectul cercetat de noi a fost propunerea din timpul ședinței de a se întocmi tabele cu caracter informativ care trebuiau să cuprindă „elemente suspecte din zona de 25 de km de la frontiera cu Iugoslavia, până la 1 mai 1950”. Tabelele urmau să fie realizate de către Milițiile județene cu avizul Securității și Grănicerilor, luându-se și avizul „discret” al organizațiilor de partid respective.

Propunerile au fost considerate pertinente iar autoritățile de la București s-au hotărât să pună în practică dislocarea unor categorii de elemente periculoase sau care puteau deveni periculoase din zona de graniță cu Iugoslavia pe o adâncime de 25 de km. Decizia a fost luată în cadrul unei ședințe ținută la Ministerul Afacerilor Interne, condusă de Teohari Georgescu, ministrul de resort la care au participat miniștrii de interne adjuncți: Gheorghe Pintilie, Alexandru Drăghici, Mihail Burcă și Marin Jianu. Inițial se avea în vedere ca operațiunea de dislocare să aibă loc în a doua jumătate a lunii aprilie a anului 1951 dar termenul s-a decalat, ajungând să se pună în practică la data de 18 iunie 1951.

Dislocarea persoanelor suspecte în ochii regimului se făcea în trei etape distincte, în funcție de gradul de periculozitate al celor vizați. În prima etapă urmau să fie dislocați, cetățenii „statelor imperialiste și ai Iugoslaviei”, de asemenea și persoanele cărora statele respective nu le mai recunoșteau cetățenia. Alături de ei erau evacuați și funcționarii epurați, militarii deblocați și liberii profesioniști excluși din Colegii, încadrați și neîncadrați în câmpul muncii, care nu erau originari din zona de frontieră. Lor li se punea în vedere că urmau să părăsească zona de frontieră, fără a li se da dreptul de a se muta în centre aglomerate sau în localități situate în perimetrul zonelor de graniță. În acest sens, semnau o declarație prin care se obligau ca în termenul fixat să părăsească domiciliul din zona de frontieră și indicau localitate unde urmau să se stabilească. Actele de identitate erau predate autorităților în locul lor fiind eliberate adeverințe valabile opt zile. Cei din prima categorie puteau să-și ia cu ei tot avutul mobil.

În a doua categorie de dislocați s-au aflat cei care au avut cel mai mult de suferit prin trimiterea în condiții de trai inumane în stepa Bărăganului. Din cei vizați de această decizie au făcut parte: persoanele originare din Basarabia; de origine macedoneană care erau colonizați recent; persoanele componente ale fostelor unități SS; elementele de vârf din conducerea organizațiilor locale ale fostului Grup Etnic; suspecții de titoism; contrabandiști și călăuze pentru trecerea frauduloasă peste graniță; rudele persoanelor care au fugit din țară; rudele celor care țineau legături cu „bandiți lichidați sau cu cei în curs de lichidare, precum și toți acei care i-au sprijinit sub orice formă”; funcționari epurați, militari deblocați și liberi profesioniști excluși din Colegii, încadrați sau neîncadrați în câmpul muncii; care erau originari din zona de graniță și care aveau activitate dușmănoasă cunoscută de Securitate; chiaburii; foști comercianți care au lucrat cu străinătatea, indiferent de ocupația pe care o aveau la momentul respectiv; foștii industriași. Persoanele vizate în a doua categorie erau ostracizate împreună cu întreaga familie, pentru ei dislocarea făcându-se „forțat în întreaga zonă de 25 km, într-o singură zi, urmând a fi însoțiți până în localitățile ce li se vor fixa.”

În ultima etapă erau dislocate individual persoanele care au suferit o condamnare pentru infracțiune politică sau trecere ilegală a graniței și care după executarea pedepsei s-au stabilit în perimetrul celor 25 de km de frontieră. Categoria aceasta urma să fie comunicată de Securitate prin intermediul unor tabele nominale. Un al doilea grup care făcea interesul celei de-a treia etape era format din elemente condamnate pentru o infracțiune gravă de drept comun (sabotaj economic, delapidare, tâlhărie). Tabele nominale cu persoanele vizate erau întocmite de data aceasta de organele Miliției. Ei urmau să fie dislocați imediat după încheierea operațiunilor pentru categoria precedentă și li se impunea ca în 6 ore să părăsească locuința, pe cont propriu, și să se stabilească în alte localități, exceptând centrele aglomerate și zonele de graniță.

Dislocarea populației de la frontiera cu Iugoslavia a fost justificată într-un document strict secret în care se stipula drept cauză a acestei acțiuni „politica dușmănoasă a guvernului titoist”. Drama suferită de miile de persoane forțate să-și părăsească locuințele nu a fost asumată de regimul comunist din România, ci vinovăția a fost „aruncată” peste graniță. Oamenii dislocați erau considerați dușmani ai poporului muncitor, „slugi imperialiste”, pasibile de a ajuta guvernul de la Belgrad prin răspândirea de zvonuri, sabotare a industriei și agriculturii sau spionaj. În cadrul documentului se sublinia faptul că titoiștii erau dușmanii cei mai înverșunați ai poporului, încolțiți de invidie în fața succeselor RPR. Încă ne mai putem întreba care erau acele succese ținând seama că poate ceea mai înfloritoare „industrie” era teroarea, alături de propagandă. În viziunea elitei comuniste, tocmai această invidie determina pe subordonații lui Tito să provoace incidente la graniță, „să organizeze incendierea fabricilor și a avutului țăranilor, cât și alte stricăciuni, până la crime împotriva oamenilor cinstiți”. În misiunile lor, spionii iugoslavi își găseau aliați situați în zona de frontieră pe care în anul anul 1951 conducerea de la București s-a decis să-i disloce pentru a pune capăt tensiunilor. Mutarea forțată a mii de persoane împreună cu familiile lor era prezentată ca un favor pe care regimul îl făcea unor oameni care nu meritau. Cu toate acestea, regimul își lua angajamentul să le asigure „condiții de trai omenești, putința de a munci pământul și de a-și construi gospodăria”. Vom vedea în paginile următoare cum defineau comuniștii traiul decent în bordeie inundabile, în case construite din pământ bătut având riscul oricând de a se dărâma, cooperative fără minimul necesar de alimente, puncte sanitare fără medicamente și mai presus de toate, zone fără apă potabilă.

Procesul de dislocare a populației s-a produs în două etape: într-o primă etapă au fost verificate în teren evidențele întocmite de Direcția Generală a Miliției și Direcția Generală a Securității Statului și a doua etapă presupunea executarea propriu-zisă a operațiilor de dislocare. Punerea în aplicare a operațiunii s-a aflat în sarcina Ministerului Afacerilor Interne care a desemnat o Comisie Centrală a operației de dislocare compusă din cinci membrii: min.adj. Alexandru Drăghici, președintele Comisiei, min. adj. Marin Jianu, min.adj. Mihail Burcă, general-maior Vladimir Mazuru și general-locotenent de Miliție Pavel Cristescu. Comisia și-a stabilit comandamentul la Timișoara iar în subordinea ei intra un colectiv de conducere a muncii la fiecare din raioanele de unde urmau să se facă dislocări. Fiecare membru al Comisiei și-a continuat activitatea în raioane prin controlul și sprijinul acordat celor însărcinați cu verificarea și identificarea persoanelor ce urmau a fii dislocate. Colectivul ce se ocupa de operațiunea pe raion era condus de un ofițer superior de Miliție sau Securitate (din capitală sau din provincie), ajutat de un ofițer din trupele MAI. Tot din acest colectiv raional mai făceau parte ca organe ajutătoare, comandanții de raion ai unităților de Miliție și Securitate. Comandantul raionului răspundea de întreaga operațiune în comunele din raionul ce i se încredința, atât în ceea ce privește operațiunile din faza pregătitoare cât și operațiunile din faza dislocării propriu-zise. Ofițerul din trupele de Securitate care era ajutorul comandantului de Raion era în același timp si comandantul trupelor de manevră din raionul respectiv.

O a doua Comisie a fost formată cu scopul de a rezolva problemele legate de conservarea și administrarea bunurilor provenite de la cei dislocați și de a organiza cazarea dislocaților în locurile unde erau așezați și a-i încadra în muncă. Din comisia condusă de min. adj. Ion Vidrescu, făceau parte delegați ai Ministerului Agriculturii, Ministerul Afacerilor Interne, etc. Persoanele dislocate aveau voie să-și vândă toate bunurile pe care nu le puteau lua cu ei, cu excepția pământului și a caselor. Aici intervenea Comisia Centrală prin rolul acordat colectivelor centrale de a cumpăra bunurile vândute de dislocați la prețul de stat, „ținându-se seama de uzură”. Trebuie menționat faptul că țăranilor săraci și mijlocași, precum și funcționarilor, li se achitau suma întreagă pentru produsele vândute, însă plata pentru bunurile vândute de chiaburi se făcea la jumătate din prețul de stat. Acesta a fost un real handicap pentru cei etichetați drept chiaburi, având în vedere penuria din satele-noi unde urmau să fie așezați și imposibilitatea reală de a munci din cauza lipsei locurilor de muncă în Gospodăriile Agricole de Stat, în special în perioada iernii. Este necesar să precizăm că majoritate celor dislocați au intrat în categoria chiaburilor așa cum vom vedea ulterior. În cazul în care nu se putea stabili clar diferența între unii mijlocași și chiaburi, comisia de cumpărare plătea după evaluare 75% din prețul de stat. În fiecare regiune, raion și comună se formau colective de delegați ai Sfaturilor Populare și ai Ministerului Agriculturii care aveau sarcina de a primi de la organele de dislocare ale Ministerului Afacerilor Interne casele și în general toate bunurile rămase de la dislocați.

În perioada premergătoare s-au stabilit nominal persoanele ce urmau să fie dislocate precum și mijloacele necesare pentru executarea operațiunii. După cum aminteam anterior, 5 ofițeri de Miliție și Securitate au primit misiunea de a conduce operațiunile în fiecare raion în baza intrucțiunilor DGM și DGSS. În subordinea lor s-au aflat 205 ofițeri de miliție și 100 de ofițeri din Securitatea Statului a căror sarcină era de a verifica în teren tabelele iar în faza de execuție de a conduce operațiunile de dislocare în fiecare comună. În zilele de 29-30 mai, comandanților de raion și celor care au condus operațiunile în fiecare comună li s-a făcut o prelucrare a intrucțiunilor pentru faza de verificare. Conform instrucțiunilor, misiunea lor era struct secretă fiind avertizați de altfel cu sancțiuni în cazul deconspirării, cu sau fără voie, a operațiunii pe care o aveau de îndeplinit. Toți ofițerii de Miliție sau Securitate aleși pentru a îndeplini sarcina de verificare a tabelelor proveneau din rândul membrilor de partid din următoarea rațiune: „pentru a nu da ocazia să se întâmple greșeli sau abateri de orice fel”, ei fiind considerați „oameni de încredere, devotați Partidului, patriei noaste și clasei muncitoare, a cărei cauză trebuia să o apărăm până la capăt”.

Misiunea lor era de a identifica persoanele din categoria a II-a adică cei dislocați forțat. În acest sens, ei aveau la îndemână tabele nominale realizate în prealabil pe care trebuiau să le completeze cu numele celor omiși sau să șteargă pe cei trecuți din greșeală. Tabelele au fost verificate și completate în perioada 31 mai- 7 iunie 1951. Pentru a nu genera stări de agitație în rândul populației verificate misiunea oficială de pe teren cu care erau încredințați să se prezinte era de a controla buletinele de identitate. Modul de desfășurare era următorul: ofițerul cerea buletinul persoanelor de la adresa verificată și în același timp cerea date referitoare la vecini și alte persoane de care erau interesați. Cei care nu erau găsiți acasă erau chemați să se prezinte seara la postul de miliție. Ofițerii delegați cu „controlul buletinelor” lucrau pe lângă Sfaturile Populare de unde aveau posibilitatea să culeagă datele necesare. Notițele luate pe teren se făceau discret pe un carnet iar adăugările sau radierile de pe tabel le făceau singuri în incinta Miliției sau a Sfatului Popular. A doua sarcină oficială era de a îndepărta din comune pe cetățenii străini care aparțineau „statelor imperialiste”. Cu toată conspirativitatea misiunii spre finalul verificărilor cetățenii din unele comunele vizate pentru dislocare (Săcălaz, Banloc, Percosova, Șemlacul Mare, Rudna, Peciul Nou, Berzasca, Socol, Moldova Veche) au conștientizat că verificările erau doar un pretex, în special după ce în gări au început să apară vagoane. Tabelele întocmite de către ofițerii de pe teren erau predate Comandantului de Raion alături de celelalte notițe luate.

În urma verificării tabelelor de către Comisia Centrală a Ministerului Afacerilor Interne, Secretariatul CC al PMR, a lua decizia ca patru categorii de persoane să fie exceptate de la măsura de dislocare din acel moment. În primul rând preoții care urmau să fie mutați pe linie administrativă de Ministerul Cultelor. În al doilea rând, membrii Gospodăriilor Agricole Colective și președinții Sfaturilor Populare și Secretarii organizațiior de bază pentru care dislocarea se făcea ulterior. De asemenea, militarii deblocați, originari din respectiva zonă cu o atitudine dușmănoasă erau dislocați prin Ministerul Forțelor Armate.

În preajma datei de începere a verificării tabelelor cu persoanele ce urmau a fi dislocare au fost luate măsuri pentru „întărirea și închiderea frontierei cu Iugoslavia” și în același timp au fost sporite efectivele plutoanelor. În cadrul operațiunii de dislocare efectivă a populației au fost utilizare trupe ale Ministerului Afacerilor Interne care aveau sarcina de a înconjura localitățile vizate, a menține ordinea, a-i păzi de dislocați până la locurile de îmbarcare și apoi a-i însoți până la locurile de destinație. În conformitate cu planul au fost utilizați un număr de 20271 de militari, dintre care 10042 pentru blocare și rezerve și 10229 pentru ridicarea și însoțirea eșaloanelor îmbarcate până în localitățile unde urmau să aibă domiciliul obligatoriu persoanele dislocate. Din partea Direcției Generale a Miliției au fost trimiși în localitățile de la granița cu Iugoslavia 2700 de elevi proveniți din școlile de miliție care au fost repartizați în comune fiind în medie în timpul operațiunii un milițian la patru familii. De asemenea, au fost trimiși la fața locului și 12 efective de miliție călare cu misiunea de a patrula în permanență pe șosele pentru a menține ordinea. Trebuie amintit că în ziua dislocării, 18 iunie, sătenii comunelor respective nu aveau voie să iasă din propriile curți.

În ziua de 16 iunie 1951 la Timișoara membrii Comisie centrale au ținut o ședință cu scopul de a prelucra planul de dislocare ofițerilor de Miliție și de Securitate responsabili pe raioane și comandanților militari ai raioanelor. În timpul ședinței au fost reamintite de către Alexandru Drăghici în special, sarcinile pe care le aveau fiecare, începând de la trupele de grăniceri care trebuiau să asigure maxim paza de frontieră și până la milițienii însărcinați cu înștiințarea și paza familiilor. Se sublinia necesitate evacurării cât mai rapide a populației vizate din sate astfel încât „să nu cumva să înoptăm în sat, să tărăgănăm lucrurile să ne apuce noaptea acolo cu familiile”. În cadrul ședinței au fost înmânate plicurile în interiorul cărora erau specificate ordinul de misiune și numărul efectivelor puse la dispoziție pentru blocare și ridicare fiecărui comandant militar de raion. După întâlnirea cu membrii Comisiei, comandanții militari și ofierii de miliție responsabili de raion au prelucrat la rândul lor în seara zilei de 17 iunie 1951 „ordinul de zi al tovarășului ministru Teohari Georgescu” cu cadrele, cu trupele de miliție și securitate, cu organizațiile de partid și UTM. Conducătorul raionului a fost cel care a înmânat colectivelor de la comune, tabelele nominale pe categorii cu persoanele care urmau a fi dislocate și cu extrasele din Decizia MAI nr. 200/1951 prin care se decidea evacuarea.

În ziua de 18 iunie 1951 la orele 2:30 era dat startul operațiunii de dislocare propriu-zisă a familiilor. Un milițian însoțit de 1-2 ostași mergeau și comunicau familiilor vizate pentru dislocare Decizia MAI nr.200/1951 prin care erau mutați într-o altă regiune din interiorul țării. Norma era de un milițian la 4 familii. După informarea familiei un soldat trebuia să o supraveheze împachetarea bunurilor și să împiedice orice fugă sau degradare intenționată a bunurilor. Alexandru Drăghici în cadrul ședinței ținute la Timișoara recomanda o perioadă de timp de 2-3 ore pentru împachetat. Fiecăre familie avea dreptul să ia tot ce putea „să intre într-un vagon”: alimentele pe care le aveau în casă, îmbrăcămintea, covoarele și țesăturile, mobila și obiectele de uz casnic, cărți, aparate de radio și instrumente muzicale cu excepția pianelor. De asemenea, li se permiteau să ia doi cai, doi boi de muncă, doi purcei, o vacă, două oi, o căruță și uneltele manuale necesare muncilor agricole (lopată, cazmale, coasă etc.). În practică s-au semnalat abuzuri, documentele de arhivă evidențiind foarte multe sustrageri de bunuri aparținând persoanelor dislocate. De exemplu, un sergent de la postul de miliție Tolvădia a sustras „un pian, un aparat radion și diferite mobile de la un chiabur dislocat”.

În cadrul documentelor locale ale Partidului se regăsesc înscrise mai multe abateri. În localitățile Ciavoș și Percosovo, organele de Miliție și-au însușit mobilier pentru sediul instituției și al grănicerilor. La Deta au rupt sigiliul de la o casă evacuată și au ridicat mobilier pentru sergentul major de miliție. În vreme ce pentru persoanele anunțate de dislocare începea adevărata dramă organele de miliție din localitățile Peciul Nou și Sânpetru Mare au băut vinul sigilat și au încercat să violeze o femeie din Sânpetru. În unele zone a fost acordat un timp mult prea scurt pentru împachetarea bunurilor astfel că deportații presați de autorități nu au putut lua multe alimente sau haine aceasta constituind un real handicap ținând seama de penuria unde au fost constrânși să se mute. De exemplu, în localitățile Tomnatic, Bărăteaz, miliția a ordonat împachetarea lucrurilor într-un interval de doar 2 ore, timp insuficient pentru alegerea lucrurilor utile.

Atitudinea cetățenilor înștiințați asupra faptului că urma să fie dislocați a fost de supunere, semn că sistemul represiv reușise să anihileze în mare parte rezistența oamenilor. Au fost însă și câteva cazuri de nesupunere: în comuna Salcia din raionul Plenița, soția unui dislocat pe numea Ciontea, a încercat să atace cu o furcă de fier soldatul lăsat pentru supraveghere însă a fost somată de un alt soldat cu un foc de armă iar confictul a fost stins. Tot în raionul Plenița, în comunele Braniștea și Vânători, 4 persoane au încercat să fugă după ce au fost anunțate de iminenta dislocare. Ei au fost întorși prin utilizarea focurilor de armă și nevoiți să-și facă bagajele conform directivei. În Jimbolia, o persoană catalogată de regim drept chiabur nu a mai rezistat presiunii psihice și s-a spânzurat.

Persoanele dislocate erau considerate din punctul de vedere al autorităților comuniste dușmani ai clasei muncitoare și ai orânduirii socialiste. Tot astfel trebuiau în perspectiva lor să-i perceapă întreaga populație, ca pe niște stigmatizați. În realitate tocmai aici a fost problema: oamenii nu puteau gândi în alb și negru cum impunea partidul, făcând abstracție de paleta de culori existentă. Oamenii obișnuiți nu puteau trece peste faptul că dislocații le erau vecini, prieteni sau rude. Remarcăm în cadrul documentelor perplexitatea pe care o încercau politrucii când observau pe teren că teoria luptei de clasă nu se aplica. Astfel, existau manifestări de simpatie față de chiaburi din partea unor țărani săraci și mijlocași sau uneori din partea secretarilor organizațiilor de bază și a președinților Sfaturilor Populare. A fost semnalat cazul președintelui Sfatului Popular din comuna Rodeni, raionul Turnu Severin, care cu ocazia dislocării „plângea la plecarea celor în cauză, arătând părere de rău și luându-și rămas bun de la ei”. În Teremia Mare, milițianul din comună l-a îndemnat de Iutghin Dumitru, președintele Frontului Plugarilor să facă o cerere pentru scoaterea de pe listă a unui „chiabur”, Roșu Petre. Cererea a fost semnată de 104 persoane dar brațul lung al partidul a intervenit repede prin intermediul comunistei Vesa Ana care a pus capăt încercărilor de salvare a celui etichetat de partid drept „chiabur”.

Înainte de a-și părăsi gospodăriile, familiile intrau în contact cu a doua comisie a cărei misiune era de a inventaria și a cumpăra bunurile de la cei dislocați. În cadrul Raportului asupra operațiunei de evacuare a elementelor dușmănoase din zona de frontieră cu Iugoslavia, Comisia a fost criticată deoarece nu și-a desfășurat activitatea „în bune condițiuni, a îngreunat în ceea mai mare măsură transportul spre gări”. Au fost semnalate carențele din punct de vedere organizatoric: în raionul Oravița, nicio comisie de cumpărare la sosirea pe teren nu avea bani; în comunele din raionul Moldova Nouă, comisiile nu aveau formulare de cumpărare. În documentele județene de partid se mai semnala o greșeală ce nu a fost stipulată în documente centrale: unele comisii rotunjeau sumele de plată în minus, de exemplu, unde trebuiau să plătească 5550 lei, se plăteau doar 5500.

Îmbarcarea persoanelor dislocate s-a desfășurat în zilele de 18-23 iunie 1951 cu foarte mare greutate din cauza lipsei vagoanelor. După cum vom observa și în cazul construcțiilor de case și a alimentării cu apă în punctele de așezare ale dislocaților în Bărăgan la nivelul organizării sesizăm un haos bine instrumentat de partid, special creat pentru a umili pe acești oameni considerați „dușmani de clasă”. Pe cât de repede s-au grăbit să-i evacueze din propriile localități, pe a atât de încet a mers îmbarcarea, oamenii fiind nevoiți să stea zile întregi în gări. În raionul Sânicolau Mare la 20 iunie 1951 se semnala lipsa a 90% din vagoane pentru Stamora Germană, 60% vagoane lipsă în gările Giulvăz și Foeni. Din cauza condițiilor improprii în care erau forțați să stea în gări era semnalată moartea unei persoane în vârstă. Tot astfel se întâmpla și cu puținele animale pe care oamenii au avut dreptul să le transporte cu ei. La momentul plecării fiecare persoană dislocată era constrânsă de Miliție să semneze o declarație prin care „de bunăvoie și nesilită de nimeni”, părăsea domiciliul pentru a se muta în altă regiune iar după semnare se făcea plata produselor cumpărate la preț de stat.

Traseul trenurilor a fost bine creionat cu precizarea clară de a ocoli orașele mari. Fiecare eșalon avea un comandant însărcinat cu misiunea de a-i aduce pe toți dislocați în localitățile din Bărăgan. Eșalonul era compus, conform directivelor, dintr-un număr de vagoane de marfă destinate transportul dislocaților și a bagajelor și din două sau trei vagoane de clasă din care unul era utilizat de comandantul eșalonului și garda respectivă, iar celelalte erau folosite pentru transportul bătrânilor, gravidelor, lăuzelor sau a persoanelor bolnave. Înainte de plecarea trenului din gară, Comandantul eșalonului desemna câte o persoană din fiecare vagon cu dislocați pentru a răspunde de ei. El era singurul încredințat să coboare din tren în gări pentru a aproviziona oamenii cu apă sau eventualele lucruri necesare. În interiorul vagoanelor unde erau instalați se permiteau doar alimentele necesare și gălețile pentru apă. Pentru a evita eventualele evadări de sub escortă, autoritățile comuniste au găsit de cuviință să despartă familile în timpul transportului. Astfel de cazuri s-au semnalat o dată cu stabilirea dislocaților în noile sate. La Perieți, circa 18 familii erau despărțite de copiii lor, fără a se știi cu exactitate unde erau localizați aceștia. Membrii comisiilor de la fiecare punct de așezare au avut sarcina de a se ocupa cu identificarea celor care s-au „rătăcit” de familiile lor și de a-i aduce în localitățile unde se aflau familiile acestora.

În conformitate cu documentele de partid din zona de frontieră cu Iugoslavia au fost dislocate un număr de 10273 de familii, totalizând 33.387 de membrii. Dintre aceștia au fost nevoiți să părăsească zona pe cont propriu cu condiția stabiliri într-o localitate din afara zonei de frontieră și a centrelor aglomerate, 853 de familii compuse din 1853 de persoane. În tabelul alăturat avem ilustrat numărul de familii și persoane dislocate în funcție de categoria din care făceau parte:

Analiza tabelului de față oferă o surpriză cititorului dacă în același timp ne gândim la retorica utilizată de elita comunistă care argumenta că acțiunea de dislocare a persoanelor de la granița cu Iugoslavia se realiza deoarece respectivii erau titoiști prin urmare susținători ai regimului de la Belgrad. Or, privind cu atenție tabelul observăm că majoritatea celor dislocați, 50.51%, erau chiaburi și nu titoiști, cei mutați din acest motiv fiind într-un procent infim de doar 2.4%. Luizian Geier, remarca într-un studiu referitor la acest subiect din Analele Sighet, că o acțiune similară dislocărilor din Banat a fost întreprinsă la 17 iunie 1951, de către Ministerul de Interne din Ungaria prin deportarea „foștilor exploatatori”. Ei au fost în mod ilegal expropriați de locuințe și bunuri și strămutați în condiții inumane în pusta Hortobagy.

Această acțiune desfășurată simultan și în alte țări din blocul sovietic ne demonstrează că divergența cu Tito a reprezentat un moment prielnic pentru eliminarea chiaburilor prin intermediul dislocării și izolării lor în condiții aspre. Chiaburii erau primejdioși în viziunea comuniștilor, deoarece aveau un respect față de proprietatea lor, pământul, la care nu renunțau atât de ușor. Regimul pentru a-i aduce sub ascultare a făcut uz de ce știa cel mai bine: represiune și propagandă. Chiaburii dislocați erau prezentați în cele mai sumbre culori populației astfel încât orice potențială acțiune de solidarizare să fie neutralizată. Am analizat în paginile anterioare incapacitatea comuniștilor de a vedea cu ochi buni existența unor relații de normalitatea între oameni. Dacă aceste legături existau ele trebuiau sancționate prin anchete și etichetări ca și complici sau „cozi de topor”, expresie des întâlnită în articolele de înfierare a „dușmanilor de clasă” din ziarul Scânteia. La nivelul raporturilor autorităților comuniste cu populația dislocată, oamenii etichetați drept „chiaburi” au avut de suportat sarcini suplimentare și sancțiuni mai drastice comparativ cu ceilalți. După ce Comisia le-a plătit la jumătate de preț avutul lor în noile sate chiaburii nu au primit pâine iar pentru produsele aduse la Cooperativă erau lăsați la urmă, prioritate având țăranii săraci. Dacă refuzau să facă chirpici pentru instituțiile publice, „sabotajul” lor era sancționat cu 2000 de lei, în vreme ce, categoriile celelalte plăteau 500 de lei. Anual chiaburii erau obligați să muncească 20 de zile în „folos obștesc” cu 15 mai mult comparativ cu celelalte categorii de persoane dislocate.

Domiciliul obligatoriu în Câmpia Bărăganului

Populația dislocată de la granița cu Iugoslavia a fost adusă pe terenurile gospodăriilor agricole de stat din regiunile Galați și Ialomița unde au format 18 localități noi care purtau numele GAS-ului, 6 în regiunea Galați și 12 în regiunea Ialomița (Călărași, Modelu, Jegălia, Roseti, Pietroiu, Fetești, Dragalina, Pelinu, Mărculești, Luciu-Giurgeni, Bordușani și Andrășești). Ulterior, satele cu dislocați din Ialomița vor avea o denumire proprie: Ezeru, Olaru, Pelicanu, Dropia, Dâlga Nouă, Viișoara, Fundata, Valea Viilor, Movila Gâldăului, Salcâmi, Lătești și Răchitoasa. La fel și cele din regiunea Galați și Brăila: Zagna, Măzăreni, Rubla și Bumbăcari, Brațeș și Schei. În fiecare localitate unde erau așezați dislocații s-au înființat posturi de miliție comandate de un ofițer sau un sergent cu un efectiv raportat la numărul celor dislocați (proporția era de un milițian la 100 de familii). În ziua sosirii trenurilor din zona de frontieră cu Iugoslavia, comandanții posturilor primeau de la comandanții de eșaloane pe cei dislocați împreună cu actele de identificare ale acestora. Interesant este că prima misiune pe care o aveau lucrători de miliție din punctele de așezare nu era de a asigura ordinea, ci de a recruta informatori dintre cei dislocați și de a-și întocmi o evidență nominală a tuturor dislocaților. Printr-o astfel de măsură se poate reflecta teama regimului față de cetățeni și dorința de nestăvilit de a afla ce gândesc cu adevărat aceștia.

În stilul birocratic al regimului au fost constituite comisii ierarhizate de organizare și supraveghere a dislocaților dar în special de aplicare a directivelor de la București. O comisie formată dintr-un delegat cadastral, un delegat al Îmbunătățirilor Funciare, un delegat al GAS-urilor și un delegat al Institutului de Proiectări Agricole s-a ocupat de identificarea și stabilirea locurilor unde urmau să fie înființate satele noi. Un împuternicit era trimis din partea Direcție Generale a Treburilor Consiliului de Miniștrii pentru fiecare regiune cu misiunea de a răspunde de întreaga coordonare a lucrărilor. O altă comisie regională era înființată în cadrul Comitetului executiv regional și era compusă din președintele Comitetului executiv, directorul Regional de Miliție, directorul Trustului Regional GAS, președintele Secției de Gospodării Comunale și Industrii locale, președintele Secțiunii Învățământ și președintele Secțiunii de Sănătate. O altă comisie comunală având sarcina de control al dislocaților era alcătuită dintr-un delegat al Sfatului Popular Regional, directorul GAS și reprezentantul postului de Miliție.

Fiecare familie de dislocați primea un teren de 2500 de mp pe care aveau obligativitatea de a-și construi o casă. Deși am putut remarca existența unui număr însemnat de comisii, în realitate atunci când dislocații au sosit, terenurile nu erau în totalitate delimitate. Ne putem imagina însă șocul suferit de persoanele constrânse să-și părăsească gospodăriile în schimbul unor terenuri delimitate cu țărușe din Câmpia Bărăganului. Aceasta era maniera prin care regimul dorea să ofere posibilitatea „chiaburilor” și „titoiștilor” de a se căi pentru delictele lor ideologice și pentru a începe o viață nouă într-o deplină izolare. În cadrul unei circulare a Sfatului Popular al regiunii Ialomița trimisă comitetelor provizorii din satele nou înființate se stipula că în baza directivelor date de Ministerul Afacerilor Interne acestea nu aveau voie să livreze adeverințe de călătorie dislocaților. Singurul motiv pentru care dislocații puteau să părăsească perimetrul pe o distanță de 15-20 km. era munca.

Odată ajunși în noile localități cu domiciliul obligatoriu problema majoră întâmpinată de dislocați a fost lipsa apei potabile. Deși se cunoștea dinainte numărul de persoane dislocate și numărul insuficient de puțuri existente în zonă, autoritățile nu au luat nicio măsură pentru rezolvarea problemei înaintea sosirii eșaloanelor din Banat. Tocmai din acest motiv consider că era o dezorganizare bine orchestrată pentru a îi umili o dată în plus pe dislocați. În cadrul unui raport informativ asupra situației apei potabile era reflectat cel mai bine haosul din satele cu dislocați: „Această problemă de la început nu a fost organizată îndeajuns. Astfel nu s-a cunoscut cine va face plata puțarilor, fapt care a făcut ca aceștia să părăsească în unele locuri șantierele lăsând lucrurile începute și neterminate”. La GAS Fetești, oamenii chemați pentru săparea puțurilor au stat timp de două zile pe șantier fără ca delegatul Sfatului Popular Regional și Delegatul Gospodăriei Comunale să se ocupe de ei. Un caz similar era semnalat și la Cacomeanca unde puțarii au fost trimiși înapoi de către inginerii cadastrali deoarece nu aveau terminat de fixat perimetrul localității. Pentru a reliefa lipsa acută a fântânilor o să oferim câteva exemple: în comuna Olaru din necesarul de 50 de puțuri funcționau 3, debitul lor fiind insuficient; în comuna Movila Gâldăului din necesarul de 36 de puțuri nu funcționa niciunul, se lucra la două săpându-se la 50 de metri adâncime; în comuna Viișoara din necesarul de 42 de puțuri funcționa doar unul, 2 fiind cu apă nepotabilă. Situația cea mai grea era în comuna Răchitoasa unde din necesarul de 49 de puțuri nu funcționa niciunul.

Încă din prima notă informativă trimisă la centru cu privire la situația dislocaților, se semnala situația dificilă de la punctul de așezare Nicolae Bălcescu (Jegălia), unde pe măsură ce soseau dislocații aprovizionarea cu apă ridica tot mai mari probleme. Era subliniat în acest caz câteva zile mai târziu, inclusiv faptul că unii copii plângeau de sete. Se luase măsuri să se aducă apă de la o distanță de 3 km cu căruțele dar tot nu a fost acoperită cerința mare de apă. În alte puncte de așezare precum Partizanul, o treime din cei sosiți au îndurat timp de trei zile lipsa apei pentru că se defectase cisterna. Lipsa apei ducea la imposibilitatea de a construi chirpici pentru locuințe conform planului. În satul Bordușanii Noi, Comitetul Provizoriu a hotărât că dislocații care dețineau mijloace de deplasare puteau să-și confecționeze chirpicii pe malul brațului Borcea. Problemele au apărut din cauza lipsei transportului în momentul în care chirpicii au trebuit aduși în sat. Insuficiența căruțelor disponibile și a animalelor slăbite a condus la degradarea chirpicilor confecționați pentru case. La 25 iunie 1951 a fost nevoie de deplasare unui medic de la spitalul din Fetești după ce 7 copii s-au îmbolnăvit din cauza lipsei apei. Situația s-a înrăutățit în toamna anului 1951 când au început să apară epidemiile de febră tifoidă datorate în mare parte consumului de apă nepotabilă. Astfel existau 60 de cazuri în satul Roseți, 32 de cazuri în satul Cacomeanca și 49 de cazuri în Tătarul Nou unde erau și 12 decese. La sfărșitul lunii decembrie a anului 1951, documentele de partid semnalau îmbolnăvirea de febră tifoidă a 30% din numărul dislocaților din Cacomeanca. Vina pentru numărul alarmant de îmbolnăviri era aruncată asupra medicului caracterizat drept „un element dușmănos, care nu se ocupă de bolnavi, pretinde bani pentru consultații și mai lansează și zvonuri care produc panică”. În realitate, locuințele insalubre, lipsa apei potabile și a hranei au fost factori care au determinat existența unor astfel de epidemii.

Pentru a rezolva problema apei, autoritățile au organizat și repartizat pe comune puțarii din Regiunea Ialomița cu prioritate în cele lipsite total de fântâni. Pe de altă parte, au fost trimise utilajele necesare forărilor adânci de la șantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră și de la Ministerul Minelor și Petrolului. De-a lungul timpului, problematica apei a persistat, cum s-a întâmplat de pildă, în comuna Dropia unde într-un dintr-un Raport informativ aflăm că „au fost 19 fântâni iar în cursul anului s-au mai făcut 6, deci în total sunt 25. Din acestea cu apă potabilă sunt 16 fântâni, restul de 9 sunt cu apă calcaroasă și se întrebuințează pentru vite. Fântânile au un debit de 1-3 ore apă, la o adâncime de cel puțin 25 metri. În timpul verii seacă, încât cu mare greutate se face față nevoilor populației. Sunt necesare 40 de fântâni”.

Absența alimentelor a fost o altă problemă întâmpinată permanent de locuitorii satelor-noi. La început lipsa pâinii era mai accentuată în rândul foștilor salariați sau funcționari care nu aveau rezerve de făină însă cu timpul problema s-a extins în rândul tuturor familiilor. În unele cazuri era adusă foarte puțină pâine comparativ cu numărul de persoane: la Perieți, în ziua de 24 iunie 1951, pentru 1509 persoane erau livrate 60 de pâini. În alte sate cu dislocați aprovizionarea cu pâine era întreruptă zile întregi sau era adusă arsă ori mucegăită ceea ce o făcea necomestibilă. Cooperativele erau și ele slab aprovizionate, dislocații fiind nevoiți să stea ore întregi la soare pentru a reuși să cumpere ceva. Erau și cazuri când din cauza condițiilor meteo nefavorabile oamenii leșinau așteptând la rând în fața Cooperativei. La Giurgeni se duceau dislocații „cu copiii mici în fața cooperativei și plângeau că nu găseau ce să cumpere”. În Bordușanii Noi, arhivele semnalează existența unor perioade îndelungate de câteva săptămâni în care copiii sub vârsta de trei ani nu primeau lapte praf. Alte ori, slaba organizare corelată cu reaua intenție duceau la situații în care Cooperativa primea alimente dar se stricau deoarece nu erau fixate la timp prețurile pentru vânzare. Conform directivelor transmise către Comitetele Provizorii, elementele considerate înstărite nu primeau pâine prin cooperativă iar zarzavaturi puteau obține după ce erau distribuite către populația nevoiașă și numai dacă ei lucrau pentru șantier și pentru construcția caselor.

Centrocopul era înștiințat cu privire la problematica pâinii și a celorlalte alimente însă nu se lua nicio măsură de rezolvare. Am remarcat în cadrul documentelor de partid că instituțiile superioare erau atenționate asupra problemelor din teritoriu iar ca răspuns acestea promitea rezolvarea lor. În realitate însă nu se schimba cu nimic starea de fapt inițială problemele persistau iar dislocaților nu le rămânea decât să se revolte pentru a reaminti autorităților comuniste că și ei erau oameni dincolo de eticheta pusă de „dușmani ai orânduirii socialiste”.

În unele puncte de așezare precum „Pietroiu”, se găseau familii sărace cu mulți copii care nu aveau mâncare iar în producție nu puteau intra deoarece lucrătorii miliției nu îi lăsau să muncească în cadrul gospodăriei agricole de stat. La Dâlga erau 26 de familii care nu aveau bani și nici alimente. Într-o situație similară se aflau și femeile văduve dislocate împreună cu copiii minori. Pentru a face rost de bani ori hrană, unii dislocați încercau să vândă o parte din bunurile sau animalele pe care le aveau în condițiile lipsei de furajelor pentru acestea. Autoritățile luau repede măsuri de interzicere a vânzării sau a trocului cu localnicii din satele învecinate. În alte cazuri, dislocații încercau să înduplece pe președintele Sfatului Popular, cum s-a întâmplat în localitatea Borcea Nouă (Pelicanul), printr-o „atenție” de 2 kg de carne pentru fiecare vită tăiată, însă din ordinul Miliției regionalei și a Sfatului Popular regional Ialomița acesta a fost înlăturat din funcție. Aduși împreună în condiții improprii de viețuit, oamenii se ajutau reciproc pentru a-și ușura traiul și a compensa ceea ce autoritățile le promisese: un trai decent. Pentru comuniști omenia avea însă un substrat ascus: „chiaburii dau din alimentele lor celor săraci de teamă ca să nu li se ia din cantitățile pe care le au în urma lipsei mari de alimente de aici”. În situația ceea mai dificilă se aflau bătrânii care nu puteau munci și nu aveau nici bani. La punctul de așezare Nicolae Bălcescu existau 100 de persoane în vârsă aduse în impostaza de a cere de mâncare la cooperativă și de a fi refuzați.

Împinși de lipsa hranei, unii dislocați încălcau dispoziția de a nu părăsi satele-lagăr și reușeau să ajungă în localitățile vecine unde primeau mâncare și își făceau auzită drama prin care treceau. Cunoașterea adevărului de către localnici incomoda regimul nevoit să intensifice propaganda prin intermediul căreia statutul celor dislocați era de „dușmani ai clasei muncitoare” vânduți „clicii lui Tito”. Cu riscul de a-și înrăutăți situația, alți dislocați se ofereau să muncească pentru localnici dar o dată cu intensificarea cazurilor s-a dat dispoziție „ca atunci când sunt prinși în comunele vecine să fie aduși în satul nou și să li se facă acte de dare în judecată”.

O altă sursă de hrănă provenea din pachetele pe care le trimiteau rudele dislocaților. Însă și aici existau mari probleme generate de lipsa de comunicare între instituții și directive divergente care au dus la confiscarea pachetelor venite prin CFR de către cooperativele raionale. În toamna anului 1951, pachetele ce conțineau alimente, articole casnice și îmbrăcăminte au fost depozitate haotic, astfel încât nu se mai cunoștea destinatarul. La Giurgeni și Dragalina conținutul pachetelor a fost distribuit spre vânzare în cooperativele din satele vecine. Uneori primirea de colete era în mod explicit interzisă. Prin dispoziția nr. 6751/1951, emisă de Serviciu Regional de Miliție Transport Feroviar București, cu mențiunea „strict secret” se ordona „confiscarea coletelor sosite pentru evacuații din regiunea Ialomița și Galați, indiferent de colet, fără nicio excepție că ar fi îmbrăcăminte sau alte transporturi”. În aceste condiții inumane de trai, oamenii se revoltau și nu de puține ori aparatul de partid semnala convingerea lor că „au fost aduși să moară de foame”.

În penuria ce conducea la situații limită, dislocații trebuiau să rezolve o problemă fundamentală pentru existența lor în Câmpia Bărăganului, și anume construcția de locuințe. Ajunși într-o zonă cu temperaturi extreme, vara foarte cald și iarna ger amplificat de Crivăț, oameni au descoperit la sosire că parcelarea terenurilor nu era terminată. Inițial adăposturile lor au fost niște corturi improvizate din scânduri și rogojini primite și acestea cu foarte mari greutăți: „De abia a ajuns să se dea câte 6 scânduri la fiecare familie. Rogojini n-au ajuns decât pentru jumătate din numărul celor dislocați”. Ei cereau ustensile de lucru, cazmale și lopeți pentru a-și face adăposturi. Pentru copiii sub un an, la punctul de așezare Nicolae Bălcescu se luau măsuri de adăpostire într-o clădire a gospodăriei agricole de stat, însă pentru ceilalți copii nu existau posibilități de asigurare a adăpostului. Oameni se întrebau în mod legitim pentru ce au fost aduși într-o zonă neprielnică și exclamau că, „au lăsat case iar acum trebuie să construiască din nou și n-au nici materiale”. În fiecare localitate cu dislocați se constituia un șantier dar din cauza lipsei materialelor de lucru munca efectivă a demarat mai târziu.

În cadrul documentelor de partid am regăsit afirmația mai multor dislocați din puncte de așezare diferite că la plecarea din Banat li se promisese de către autorități că în localitățile de destinație vor găsi case sau ele vor fi construite de către stat. În acest sens, în satul Cacomeanca se regăseau 100 de familii de intelectuali care susțineau că „statul le-a promis și trebuie să le facă locuințe”. Situații similare am întâlnit și în documentele referitoare la dislocații așezați în regiunea Galați, unde de exemplu, la GAS Pavel Tcacenco, la sosirea primului eșalon dislocații au cerut chei să intre în locuințe. În condițiile date, înclinăm să credem că nu era totul doar un simplu zvon. Autoritățile comuniste s-au folosit probabil de respectiva promisiune pentru a împiedica eventualele revolte ale populației aflate pe punctul de a fi strămutate.

Existau și dislocați care nu doreau să muncească la constucțiile caselor deoarece sperau să fie trimiși înapoi. Alte familii aveau convingerea că era inutil să-și contruiască locuințe pentru că „avioanele americane vor veni aici”. Încă se mai spera la un ajutor acordat de țările occidenatele după cunoașterea realităților crude din blocul sovietic. Ajutorul sperat nu a venit, în schimb organele județene și cele locale de partid au folosit hrana și locul de muncă drept armă de șantaj pentru a aduce sub ascultate pe cei revoltați, prin decizia care sublinia că, „orice problemă legată de aprovizionare și loc de muncă pentru întreținerea familiei, vor fi rezolvate numai în măsura în care aceștia își construiesc casele”. Comitetele Provizorii erau obligate să întocmească tabele cu familii cărora nu li se dădea niciun fel de aliment din partea cooperativei până când nu prestau munci pentru șantier, transport sau confecționarea chirpicilor. În multe din notele informative trimise către centru, se stipula că persoanele etichetate drept „chiaburi” erau obligate să muncească întrucât refuzau.

În conformitate cu directivele, materialele de construcții trebuiau să fie puse la dispoziție gratuit iar paiele și stuful necesare pentru acoperișul locuințelor trebuia să fie achiziționat de către locuitori. Transportul materialelor de la gară la locurile de construcție intra tot în sarcina dislocaților. Fiecărei familii îi revenea obligativitatea de a transporta o anumită cantitate de materiale, pentru contrucția propriilor case sau pentru construcțiile de interes public. Transportul se făcea volutar de către fiecare familie în parte. Trebuie amintit aici că fiecare dislocat avea obligativitatea de a participa la construirea obiectivelor publice: clădirile pentru școală, miliție, cooperativă, comitetul provizoriu. Persoanele care nu aveau atelaje erau constrânse în schimb să plătească o sumă de bani. Penalitățile datorate întârzierii materialelor pe rămpile gărilor trebuiau achitate de dislocați. Organizarea deficitară ducea la probleme asupra transportului. În satul Bordușanii Noi din cauza lipsei atelajelor, materialele de construcție au rămas o perioada de timp pe rampă. Observăm însă și o reticență a autorităților în a-i ajuta pe noii sosiți. Deși Comisia Comunală a intervenit pe lângă Direcția GAS Bordușani pentru a pune la dispoziția șantierului un Rutier cu două remorci care avea capacitatea de a transporta zilnic aproximativ 10.000 kg, înlocuind prin aceasta un număr de 30 de căruțe care nu puteau transporta materialul lung de 5-6 metri, conducerea a refuzat sub pretextul campaniei agricole de vară. La punctul de așezare Mărculești, gara unde soseau materialele de construcții se situa la 20 de km. depărtare. Se recunoștea că problema se putea rezolva mult mai ușor dacă gara de destinație a materialelor ar fi fost Bucu. De asemenea, din cauza lipsei nutrețului și a apei, animalele de corvoadă erau foarte slăbite și nu puteau fi utilizate la transportul materialelor.

În privința caselor, ele erau construite din chirpici sau pământ bătătorit, acoperite cu paie sau stuf, dintre care jumătate de tip A (compuse dintr-o cameră și o sală și jumătate de tip B (compuse din două camere și o sală). Construcția chirpicilor a început la sfârșitul lunii iunie 1951, însă din cauza lipsei apei în unele localități perioada a fost decalată. Munca era organizată de grupele de partid din localități și de comitetele provizorii comunale pe echipe. O parte din echipe lucrau la confecționarea chirpicilor și o parte la săparea temeliilor. Pentru persoanele inapte să-și construiască singuri casele de locuit, unele comitete provizorii au hotărât, „constrirea prin muncă voluntară a caselor pentru bătrâni și neputincioși”, iar altele au obligat pe dislocați să primească în casele lor pe bătrâni. Tensiunile existente între dislocați și autorități erau generate de timpul îndelungat de așteptare a materialelor promise de partid. Cu toate că dislocații se achitau de datoria de a contrui locuința în sine, ei nu se puteau muta din cauza lipsei grinzilor pentru acoperiș, a ușilor și a ferestrelor. În plus, din cauza ploilor zidurile caselor erau supuse degradării sau surpării. Vina pentru modul deficitar în care se derula construcția de case nu putea fi asumată de către partid iar în binecunoscutul stil comunist se găseau țapi ispășitori. În Nota informativă din 25 septembrie 1951, după ce se stipula lipsa de fereste, uși și stuf la punctul de așezare Cacomeanca se susținea că inginerul șef al șantierului se afla în legărură cu chiaburii și împreună făceau greutăți pentru întârzierea lucrărilor.

Construcția de locuințe și instituții publice a fost terminată în perioada 15-20 octombrie 1951. Rezultatul acțiunii la nivelul regiunilor Ialomița și Galați s-a materializat în clădirea a 7979 de case, dintre care 1221 a constat în comasări făcute între cetățeni prin construcția unei locuințe compuse din două camere și o bucătărie destinate pentru două familii. Din cauza materialelor perisabile de construcție au existat cazuri când casele s-au dărâmat după ploi torențiale sau ninsori abundente. De exemplu, la Perieții Noi (Fundata), o bună parte din parcelele dislocaților au fost așezate pe terenuri joase și mlăștinoase, în special în Lunca Dunării. În urma urma unor ploi puternice urmate de creșterea nivelului apei ,,casele și bordeiele au fost inundate”. Oamenii au fost nevoiți să le refacă sau au fost mutați în alte localități (Viișoara, Dropia, Fundata). Problema era semnalată și de autorități: „În urma ploilor care au căzut am avut inundate un număr de 45 de case, un număr de 20 de familii s-au mutat provizoriu în cantoanele de la CFR și la GAS Perieți. Tot în acest timp din cauza inundațiilor care au fost s-au dărâmat 23 de case, motivul că au stat temeliile în apă câte două-trei zile și s-au înmuiat. Prima dată, școala a fost începută în drumul care a fost vechi și acum cand a plouat apa s-a scurs la vale dărâmând zidurile școlii și totodată inundând temelia”.

În satul Bordușanii Noi (Lătești) dislocații s-au confruntat cu problemele meteorologice la două luni după instalarea lor forțată. Documentele semnalează că în urma inundațiilor din august 1951, cinci case au fost dărâmate ca urmare a amplasării lor greșite pe două văi, conform planului creionat înaintea sosirii dislocaților. Adăposturile provizorii existente pe aceste terenuri inundabile se aflau în apa ajunsă la 1,5 metri. Lipsa de ajutor din partea autorităților a condus la revolta populației și la ridicarea materialelor de construcție de pe șantier pentru confecționarea locuințelor provizorii. În comuna Răchitoasa în primăvara anului 1953, localitatea a fost inundată iar 7 case au fost afectate, una dintre ele fiind dărâmată.

În perioadele de iarnă situația dislocaților era cu adevărat dramatică din cauza riscului ridicat de îmbolnăviri în condițiile infiltrării apei în case. În cadrul unui raport al Comiterului Provizoriu din comuna Viișoara, întocmit pentru luna decembrie 1952 se atrăgea atenția că, „în această lună timpul fiind ploios în toate construcțiile din comună apa a pătruns prin acoperiș și au căzut tavanele ceva mai mult din cauza ploilor au căzut pereții la mai multe case care au devenit astfel nelocuibile”. Constrânși de împrejurări, oamenii s-au văzut nevoiți să sustragă lemne pentru încălzire, hrană, construcții și nu o dată arhivele de partid consemnau în sate diferite strădania autorităților de a-i opri. Documentele semnalau și atitudinea plină de disperare a dislocaților la momentul în care erau prinși asupra faptului. Iată ce spunea dislocatul Bara Ion din satul nou Dâlga: „sunt obligat să fur fiindcă nu am ce arde și nu pot lăsa în frig copiii bolnavi de TBC într-o cameră cu pereți umezi”. Încărcate de dramatism erau și alte declarații a căror redare ne face să înțelegem mult mai bine condițiile de viață ale persoanelor constrânse să locuiască în satele-lagăr: „oricare ar fi măsura care s-ar lua asupra lor, ei nu se vor opri de a fura lemne, atâta timp cât nu se găsește nimeni să ia vreo măsura pentru a-i aproviziona cu lemne de foc, mai ales că ei stau în case cu pereți umezi din care au început să crească iarbă și au copii mici, unii bolnavi de TBC”. Declarațiile vin să contrazică promisiunea comuniștilor de asigurare a „condițiilor de trai omenești” așa cum se specifica în lămurirea acordată delegaților pe raion sau comună asupra acțiunii de dislocare.

În localitățile din Câmpia Bărăganului, dislocații aveau să fie utilizați în gospodăriile agricole de stat la cultivarea porumbului, orezului și la orice muncă solicitată de către gospodărie. Persoanele care înainte de dislocare dețineau funcții administrative au fost angajate în munci corespunzătoare cu vechiul post, cu o singură excepție: dislocații catalogați ca având atitudini dușmănoase au fost încadrați tot în muncile agricole. Însă și aici a existat o hibă cauzată de lipsa în regiune a unei ramuri industriale capabile să absoarbă pe timpul iernii întreaga forță de muncă. GAS-urile și SMT-urile din regiunea Ialomița puteau încadra doar 50% din cele 12953 de persoane apte de muncă. Teama că locurile de muncă din cadrul Gospodăriilor Agricole de Stat puteau fi monopolizate de dislocați determina în unele cazuri tensiuni în rândul populației băștinașe. Pentru muncile sezoniere se resimțea însă insuficiența forței de muncă, motiv pentru care refuzul de a ieși la muncile câmpului era sancționat. De exemplu, în comuna Salcâmi pentru strângerea bumbacului de la GAS Jegălia „s-a hotărât scoaterea a 500 de brațe zilnic dar, nu s-a reușit decât 70 în medie pe zi. Se va recurge la sprijinul miliției, iar GAS va prezenta în fiecare seară notă de cei ce nu se prezintă, aplicându-se măsuri de pedepsire”.

În cazuri excepționale, precum inundațiile erau somați să se prezinte la dispoziția Gospodăriilor Agricole de Stat. În iarna anului 1953, directorul de la GAS Giurgeni atrăgea atenția Sfatului Popular să trimită brațe de muncă și atelaje suficiente pentru construcția unui dig și pentru salvarea bunurilor indundabile ca urmare a creșterii apelor Dunării. La finalul cererii se preciza că în cazul în care „nici rândul acesta nu înțelegeți această problemă, față de situația critică, ne vedem nevoiți să anunțăm din nou forurile superioare”. Observăm din exemplele ilustrate anterior o situație problematică a dislocaților în privința drepturilor și a îndatoririlor. Dincolo de anularea abuzivă a unor drepuri civice, ei erau obligați să se afle la dispoziția tuturor instituțiilor care făceau cereri pentru brațe de muncă. Pe de altă parte, autoritățile nu le răspundeau pozitiv la multe din cererile pe care le făceau dislocații în vederea asigurării unui trai minimal. Am văzut cum li se refuzau hrana animalelor, banii cuveniți pentru munca prestată, ajutor în transportul materialelor. De pildă, un caz grăitor, avem în comuna Lătești, unde în anul 1954, Sfatul popular a făcut o cerere pentru înființarea unei piețe active la fiecare sfârșit de săptămână ca urmare a lipsei proprietăților agricole și pentru a scuti populația de a căuta zilnic alimente în loc să meargă la muncă. Răspunsul la cerere pentru o astfel de situație excepțională a fost unul negativ pe considerentul că „prin dispozițiunile legii, cetățenii din mediul rural sunt obligați a cultiva împrejurul curții strictul necesar de legume pentru întreținerea familiilor. Luați măsuri de conformare”.

În anul 1952, la propunerea Confederației Generale a muncii dislocații repartizați la Gospodăriile Agricole de Stat și Stațiunile de Mașini și Tractoare ca salariați permanenți au fost organizați în sindicate, cu excepția celor catalogați drept chiaburi. Pentru ei a fost dată dispozițiunea expresă de către Secretariatul CC al PMR să nu fie organizați în sindicate imediat. Alegerea organelor sindicale a fost făcută prin vot secret, după ce în prealabil au fost verificați toți cei propuși să candideze.

Propaganda a fost îndreptată în perioada existenței satelor-lagăr în direcția reeducării și combaterii zvonurile. Zvonurile au fost elementele născute din nesiguranța creată de un regim unde psihoza și teroarea erau realități cotidiene. Propaganda avea ca țintă și localnicii ce trebuiau convinși că dislocații reprezentau reale pericole pentru stabilitatea democrației populare. O dată cu sosirea strămutaților în gările din Câmpia Bărăganului, principalul zvon care circula în rândul populației se referea la un iminent război între Uniunea Sovietică și Iugoslavia, ajutată de statele capitaliste. Acesta era raționamentul existent la nivelul maselor pentru evacuările realizate la granița cu Iugoslavia. Altă informație falsă acredita ideea că „la graniță se află trupe americane și de aceea oamenii aceștia au fugit din satele lor” sau că „nu se va termina recoltatul și va începe războiul”. Având în vedere articolele propagandistice din presă dar și discursurile elitei politice populate de ideea unui iminent conflict între statele socialiste și statelor capitaliste, existența unui astfel de zvon este în mare parte justificată. Pe de altă parte, trebuie să ținem seama și de conflictele deja existente la momentul respectiv, cum era de pildă cel din Coreea prin prisma căruia propaganda oglindea în propriu beneficiu acțiunile pacificatoare ale blocului sovietic. Avem în acest sens create și organizațiile de „Luptă pentru pace” care instrumentalizau concepte dihotomice: pace-război, forțele binelui-forțele răului, comunism- capitalism și promovau intens mitul cetății asediate.

În alte comune, localnicii credeau că cei aduși în noile sate izolate erau „prizonieri americani” sau „populație venită din Coreea”. De altfel, avem și mărturii care vin să întărească existența acestor rumori. Ovidiu Nicolescu, dislocat din Banat mărturisea, referitor la întâlnirea cu persoana împuternicită să-i care lucrurile din gara Călărași, uimirea că știa limba româna: „Mi-a explicat că lor le-au spus milițienii și securiștii că vor veni în Bărăgan coloniști coreeni”. Tot referitor la conflictul din Coreea, la punctul de așezare Dâlga, dislocații considerau că după terminarea caselor de contruit în locul lor urmau să fie aduși coreeni. Pentru acțiunile de combatere a zvonurilor erau convocate adunări ale organizațiilor de bază și de masă în cadrul cărora se explica cine erau de fapt cei aduși. Explicații din partea activiștilor de partid primeau și persoanele care îi compătimeau pe dislocați, ei aflând despre noii veniți în zonă că erau elemente periculoase pentru stabilitatea statului. Nesiguranța, condițiile insalubre și izolarea în care erau constrânși să viețuiască au creat convingerea dislocaților din unele sate-lagăr precum Mărculești, că era aduși în aceste zone pentru a fi împușcați.

Dislocarea populației de la granița cu Iugoslavia s-a desfășurat paralel cu procesul de colectivizare când împotriva chiaburilor se luau deciziile cele mai drastice. Din acest motiv, chiaburii din comunele vecine conștientizau situația incertă în care se aflau la rândul lor, și considerau că, „pe aceștia i-au adus aici, iar pe noi ne vor duce în locul lor”. Prin urmare, unii dintre ei și-au făcut bagajele pentru a pleca din regiune înainte de a-i îndepărta forțat autoritățile. Asupra deportaților circula și informația că au luat drumul surghiunului după ce au refuzat să se înscrie în cadrul Gospodăriilor Agricole Colective, semn că oamenii înțelegeau capacitatea regimului de a lua măsuri coercitive contra celor care îndrăzneau să se opună dispozițiilor date sau se încadrau în categoria indezirabililor în noul tip de societate implementată.

Uneori arhivele de partid consemnau rețele de indivizii care emiteau zvonurile. Într-o Notă informativă se specifica faptul că un funcționar de la GAS Mărculești, îndemna pe cei săraci să nu meargă la muncă pentru că urma să înceapă războiul și să fie îndepărtași din zonă. Tot aici se afla și un maior deblocat, Caloianu Aurel, care mergea din baracă în baracă cu scopul de a populariza zvonurile. Împotriva rumorilor existente se luau măsuri de combatere iar ofițerul deblocat era trimis la un control medical la spitalul Fetești după ce activiștii de partid doreau să afle dacă avea sau nu probleme psihice. La punctul de așezare Pietroiu, dislocatul Zaharenco sfătuia pe ceilalți oameni să nu meargă la muncă deoare urmau să fie trimiși înapoi în Banat. El se afla în legătură cu contabilul Oprițescu de la Gospodăria Agricolă de Stat, după cum descoperise autoritățile de partid. În acest caz a fost anunțată Securitatea.

Sancțiunile pentru încălcarea ordinelor de muncă îl puteau trimite pe dislocat din satul-nou aflat în mijlocul câmpului într-un lagăr de muncă sau mai rău puteau să-i aducă o acuzație de sabotaj. Exista și un cadru legal care sancționa asemnea tipuri de delicte și care s-a înăsprit din anul 1949 o dată cu „ascuțirea luptei de clasă”. Legea avea în vedere pedepsirea persoanelor care comiteau fapte considerate a fi crime împotriva secutității statului și a dezvoltării, ajungându-se până la pedeapsa cum moartea. Se pedepseau cu moartea trei categorii de delicte: cele îndreptate împotriva securității statului, sabotarea economiei naționale și lupta împotriva regimului. Pentru impulsionarea demascării persoanelor care lansau zvonuri, Secția de Propagandă și Agitație a creat gazete de stradă unde erau trecute numele chiaburilor considerați că se ocupau cu astfel de activități.

Legătura cu lumea exterioară se realiza prin intermediul corespondenței trecută prin filtrul organelor de cenzură. Au existat perioade în care corespondența a fost interzisă, cel puțin în primele luni de la sosirea în satele-noi, fără a fi aduse justificări din partea autorităților. Era însă de înțeles că regimul nu voia ca restul populației sau poate chiar mediile internaționale să afle modul în care erau tratați cetățenii. E de amintit în acest caz, atitudinea luată de Gheorghiu- Dej în cadrul unei ședințe a Biroului Politic din anul 1953, referitoare la procesele titoiștilor și aparența unui stat de drept pe care dorea să o oglindească pe plan internațional: „Este Comisia Dunăreană și trebuie să ne orientăm după situația internațională. (…) Un timp să fim foarte atenți, nici un proces să nu se judece fără aprobarea Biroului Politic. Trebuie să fim atenți cu procesele pentru ca să nu stricăm cu pripeala noastră acțiunea aceasta, ofensiva aceasta de pace începută de Uniunea Sovietică, Coreea și China”. Am preferat să inserăm acest citat deoarece el reflectă cel mai bine încercările de mascare ale realități.

Protipendada locală avea o atitudine aidoma celei centrale de unde primea de altfel și ordinele, tocmai din această cauză prefera cenzura corespondenței sau blocarea ei. În primele zile de la sosirea în noile sate, scrisorile erau trimise la poștă prin intermediul șoferilor care se ocupau cu transportul. Astfel rudele și cunoștințele celor dislocați aveau să afle noile localități de domiciliu și condițiile pe care ei trebuiau să le îndure. Printr-un ordin explicit al delegatului Comitetului Central în regiune au fost imediat înființate cutii de scrisori iar toată corespondența a fost cenzurată.

Instituția cenzurii trebuia să controleze îndeaproape ce aveau voie să cunoască și să spună cetățenii. În fiecare sat a existat un punct de cenzură pentru corespondență. Găsindu-se în imposibilitatea de a trimite scrisori, unii dislocați se revoltau în fața unei astfel de decizii abuzive. A fost și cazul unui medic adus cu domiciliul obligatoriu la punctul de așezare Vasilescu Vasia care dorea să scrie „și să arate realitatea, deoarece la plecare li s-a promis că vor primi case”. Comuniștii nu aveau însă interesul ca populația să afle că promisiunile făcute inițial nu sunt respectate, ea trebuiau să știe în schimb că „statul muncitorilor și al țăranilor este un stat de ordine proletară, care nu desparte cuvântul de faptă”. Primirea de scrisori era un moment de bucurie pentru întreaga comunitate din satul nou nu doar pentru destinatar chiar dacă ea era adusă de către Miliție și nu de poștaș cum era firesc. Problema autorităților era legată de scrisorile redactate într-o limbă străină pentru că nu puteau cunoaște ce se afla scris în interior. La Perieți, comisia comunală ținuse o ședință cu dislocații în care le atrăgea atenția să nu mai primească scrisori în limbi străine iar dacă primeau să spună „adevărul ce scrie în scrisoare”. Alte ori, scrisorile trimise către dislocați nu ajungeau la ei, ci erau păstrate la poștă. În Bordușani, de pildă, în luna august a anului 1951, oamenii din satul nou s-au revotat după ce aflaseră că la poștă se găseau 100 de scrisori. Mediul controlat excesiv în care se găseau persoanele cu domiciliul obigatoriu le determinau să afirme pe bună dreptate că aveau condiții mai rele decât în lagăr.

Pentru a trece de filtrul cenzurii, unii dislocați au câștigat încrederea localnicilor iar prin intermediul lor reușeau să trimită și să primească scrisorile. Este de remarcat riscul la care se expuneau localncii prin legăturile avute cu pesoanele proscrise de regim. Acest fapt ne spune că propaganda comunistă dădea greș prin imposibilitea de a convinge populația satelor vecine că dislocații erau în mod real periculoși. Vedem cum pentru a ușura viața celor cu domiciliul obligatoriu se implicau atât chiaburii cât și țăranii săraci. Se pare că în practică teoria luptei de clasă nu se aplica. În cadrul unui raport asupra situației satului Pietroiu (Movila Gâldăului) se preciza că: „O serie de strămutați au făcut strânse legături cu cetățenii din comunele învecinate ca aceștia la rândul lor să scrie corespondența pe numele lor în favoarea strămutaților. Persoanele în cauză, care au fost descoperite până în prezent sunt un croitor din comuna Pietroiu și un țăran sărac din satul Gâldău. Cazul a fost sesizat securității”.

Dacă la plecarea din localitățile de domiciliu dislocații au avut dreptul să ia cu ei aparatele de radio, ajunși în satele noi autoritățile au decis să le confisce pentru a nu mai avea acces la nicio sursă de informație necontrolată. Organele de miliție au fost cele însărcinate să preia aparatele de radio și în locul lor să elibereze o adeverință. În mod similar s-a întâmplat și cu animalele aduse din zona Banatului în câmpia Bărăganului. După ce directorii de la Gospodăriile Agricole de Stat au refuzat să acorde nutreț, o comisie de la Ministerul Agriculturii a fost delegată pentru a cumpăra animalele aflate încă în stare bună. Strămutații s-au aflat în situația imposibilă de a rămâne doar cu animalele bolnave și cu datoria de a aduce cu ele materiale și a îndeplini alte sarcini trasate.

După moartea lui Stalin în anul 1953, noua conducere de la Kremlin a dat startul la reluarea negocierilor cu Iugoslavia. La 15 iunie 1953, Moscova și Belgrad au decis normalizarea relațiilor diplomatice reciproce prin numirea de ambasadori în cele două capitale în condițiile în care din anul 1949, cele două țări erau reprezentate prin însărcinați cu afaceri.. În vara anului 1955, Hrusciov a făcut o vizită oficială la Belgrad unde și-a prezentat regretele pentru perioada tensionată dintre cele două țări, nominalizând ca vinovat principal pe Beria. Cu această ocazie a fost adoptată și o Declarația comună, în care se recunoștea că „politica blocurilor militare sporește tensiunea internațională” și că „formele diferite ale dezvoltarii socialiste privesc exclusiv popoarele țărilor respective”. Principiile cuprinse în Declarație au avut ecou în întreg blocul sovietic, ele fiind invocate de către liderii partidelor comuniste ori de câte ori existau inadvertențe cu Moscova.

Normalizarea relațiilor dintre Uniunea Sovietică și Iugoslavia și cererea făcută de Tito către Hrusciov de înlăturare a tuturor celor implicați în campania de înfierarea a sa a fost un semnal de alarmă pentru elita comunistă de la București. Nu trebuie să uităm că Gheorghiu-Dej a fost vârful de lance utilizat de Stalin în demascarea lui Tito iar acest fapt putea fi pretextul perfect pentru înlăturarea unui stalinist. Pe fondul noilor schimbări, echipa de la București s-a decis în anul 1953 să înceapă tratativele de normalizare a relațiilor cu țara vecină, iar un an mai târziu au fost restabilite relațiile diplomatice la nivel de ambasadă. Cererile iugoslavilor se îndreptau însă către stoparea prigoanei populației sârbești din România. Autoritățile de la Belgrad erau informate cu privire la dislocarea din Banat, iar în cadrul unui articol apărut în ziarul „Slobodna Dalmatia” la 27 noiembrie 1953 era reflectată situația celor acuzați de „titoism”: „Pe de altă parte persoanele deportate care mai sunt în viață, nici acum nu sunt înapoiate din Bărăgan, cu toate că agitatorii de partid fac în acest sens anumite promisiuni populației. Mai mult, condițiile in care trăiesc oamenii în Bărăgan devin pe zi ce trece mai grele. În vara aceasta diferite boli au făcut acolo ravagi în urma cărora mortalitatea infantilă a crescut serios. Într-un sat nou clădit, în apropierea Brăilei, au murit 35 de membrii a 25 de familii sârbești deportate din localitatea Cenad, la nord de Timișoara”.

Pe fondul „spiritului de la Geneva”, Petru Groza, președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale, a trimis un memoriu lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la 22 septembrie 1955, legat de concluziile conferinței de la Geneva. În cadrul memoriului, Petru Groza pleda pentru slăbirea măsurilor de represiune și reevaluare a cazurilor celor considerați inamici ai orânduirii socialiste prin prisma aparteneței la o anumită clasă considerată indezirabilă. El aducea în discuție și problema persoanelor aflate cu domiciliul forțat și cerea „revizuirea fără întârziere a restricțiilor administrative aplicate persoanelor reținute sau cu domiciliul obligatoriu, ridicând aceste restrictii față de indivizii care ulterior au manifestat tendințe de reeducare și bună purtare, reîncadrându-i în câmpul muncii”. Referitor la dislocările din Banat, subinia că în multe cauzuri s-au făcut în mod birocratic prin nedreptățirea în primul rând a țăranilor devotați regimului. Din acest motiv, el cerea repunerea lor imediată în drepturi.

La sfârșitul anului 1955, liderii comuniști au decis acordarea de grațieri unor persoane considerate până atunci dușmani ai stabilității regimului de democrație populară. Printre aceștia s-au aflat și persoanele dislocate din zona Banatului în Câmpia Bărăganului. Biroul Politic al CC al PMR a adoptat la 8 decembrie 1955 o Hotărâre cu privirea la rezolvarea unor probleme ale cetățenilor de naționalitate iugoslavă și a celor din Bărăgan. În cadrul Hotărârii se stipula ca toți cetățenii români sau iugoslavi care se găseau închiși pentru activitate titoistă să fie eliberați. Împreună cu ambasadorul Iugoslaviei s-au purtat discuții pentru facilitarea întoarcerii cetățenilor iugoslavi aflați pe teritoriul România în propria țară, dacă aceștia doreau. Scoaterea de sub restricțiile domiciliului obligatoriu pentru persoanele aflate în Bărăgan a fost realizată în două etape. Într-o primă etapă s-a dat posibilitatea de întoarcere la propriile gospodării cetățenilor români de naționalitate iugoslavă. Familiile care voiau să rămână în Bărăgan trebuiau să semneze un memoriu în acest sens. În a doua etapă au fost ridicate restricțiile și pentru ceilalți cetățeni români și străini, prioritate având oamenii muncii. Persoanele etichetate drept moșieri sau speculanți au continuat să se afle sub domiciliul obligatoriu.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniștri Nr. 3694 din 7 decembrie 1955, privind situația terenurilor agricole și a caselor persoanelor strămutate, dislocații au avut dreptul să se reîntoarcă în localitățile de baștină unde și-au recăpătat terenurile agricole și casele predate cu forța la plecarea lor în anul 1951. Astfel s-a pus capăt unei perioade de patru ani de domiciliu obligatoriu pentru persoanele dislocate din zona de graniță cu Iugoslavie ca urmare a unui conflict care nu era a lor.

Concluzii

Propaganda a fost o pârghie de care elita politică s-a folosit pentru a-și face cunoscute politicile de transformare a societăți și a-și câștiga aderenți. Noii beneficiari ai puterii după anul 1948 nu aveau susținere în rândurile populației ei fiind percepuți ca niște instrumente ale Kremlinului plasate în fruntea țării cu ajutorul Armatei Roșii și ai consilierilor sovietici. Legitimitatea noii clase politice nu era oferită de alegerea ei în mod democratic așa cum se întâmpla în țările occidentale ci era dată de susținerea Moscovei. Scopul lor era de a comuniza România în conformitate cu modelul sovietic prin eliminarea vechilor elite politice, instaurarea monopolului puterii, neutralizarea societății civile și suprimarea drepturilor și libertăților cetățenești. Transformările au fost radicale și au avut în vedere toate palierele. Astfel, partidele politice au fost dizolvate, Partidul Muncitoresc Român fiind singurul îndreptățit să guverneze. Totodată, s-a trecut de la economia de piață la o economie planificată unde statul a deținut controlul iar planurile cincinale au creionat maniera de dezvoltare a economiei.

Urmând precepte marxism-leninismului s-a dorit instaurarea unei societăți egalitare iar pentru înfăptuirea acestui deziderat au fost încarcerate, spoliate, deportate sau reduse la tăcere persoanele care au performat în domeniul lor de activitate: industriași, intelectuali care nu s-au raliat regimului, membrii ai armatei sau țărani gospodari. În noua configurare socială ei erau cei care puteau aminti de regulile meritocrației care emanau în mod normal dintr-o societate democratică. Legată direct de noile schimbări a avut loc și o permutare a sistemului de valori. Clasa muncitoare alături de țărănimea muncitoare erau percepute drept pilonii de bază ai societății. Originea socială sănătoasă a fost unul din criteriile principale de admintere în structurile de putere, administrative, economice, militare și educaționale. La fel ca în Uniunea Sovietică s-a dorit formarea unor oameni obedienți, aserviți puterii, „oameni noi” încrezători într-un viitorul luminos pe care regimul comunist promitea să îl ofere.

Toate aceste transformări au avut loc începând cu anul 1948 când au fost naționalizate întreprinderilor industriale, miniere, bancare, de transport și de asigurări. Ele au trecut în monopolul statului și tototdată s-a dat startul industrializării dirijate de la nivel superior. Cum în mediul urban se dezvolta socialismul în mediul rural nu se mai putea menține proprietatea privată și prin urmare în anul 1949 a debutat programul de colectivizare a agriculturii care avea să se încheie în anul 1962. Pentru punerea în practică a politicilor regimului comunist dar și pentru năzuința de schimbare a sistemului de valori era nevoie de cadre capabile dedicate cauzei comunismului. Formarea unor astfel de cadre intra în auspiciile învățământului de partid. Sistemul educațional de partid era organizat pe trei trepte- elementar, mijlociu și superior- însă în zona Ialomița-Călărași am regăsit activând doar primele două. În privința evoluției evoluției învățământului de partid, perioda analizată am putut-o delimita în două etape: 1948-1956 și 1957-1965. În prima etapă, învățământul de partid a cunoscut multiple carențe cauzate de lipsa experienței, a bagajului precar de cunoștințe dar și a dezinteresul tuturor actorilor implicați. În documentele de partid, activitatea învățământului ideologic era un subiect periodic de critică și de ajustări de ultim moment. Deși la începutul fiecărui an se întocmeau planificările pentru predarea lecțiilor datele inițiale nu erau respectate. Înainte de închiderea anului școlar în învățământului de partid se încerca aducerea la zi a lecțiiilor prin comprimarea lor. Existau și cazuri când cercurile și cursurile de partid erau dizolvate pe parcursul anului din cauza absenței cursanților. Instabilitatea învățământului de partid a fost cauzată și de schimbarea anuală a propagandiștilor. Epurarea lor a reprezentat un dezavantaj deoarce împiedica formarea unui corp de propagandiști cu expriență. Abia spre sfârșitul anilor ’50 am constatat schimbarea lor tot mai rară și aceasta datorită avansării lor în funcție.

În a doua etapă învățământul de partid a cunoscut o stabilitate pe fondul profesionalizării cadrelor sale. Am putut remarca de asemenea și o creștere a numărului de cursanți înscriși în cadrul învățământului de partid. El nu se mai adresa doar membrilor PMR, putând fi frecventat și de persoane din afara care puteau fi admise ulterior în partid. Într-o manieră similară a crescut numărul tinerilor care frecventau cercurile și cursurile organizate de Comitetele Raionale ale Uniunii Tineretului Muncitoresc. Am remarcat încadrarea în sistemul educațional de partid și a intelighenției locale dispusă să colaboreze cu regimul. Pentru ea învățământul de partid era amenajat pe baza instrucțiunilor Ministerului Învățământului și Culturii și a indicațiilor date de comitetetul regional. Cunoștințele acumulate la orele de îndoctrinare au fost folosite din plin pentru a face cunoscute în rândul populației politicile partidului. Totodată, cadrele didactice transformate în propagandiști ai partidului le-au vorbit elevilor la orele de dirigenție sau la șezători despre trecutul glorios al partidului, lupta de clasă, superiortatea Uniunii Sovietice, teme recurente aflate în panoplia discursurilor propagandistice.

Am interpretat încadrarea masivă a populației ca o dorință a regimului de a îndoctrina populația într-o manieră mult mai bine controlată. Printr-o astfel de decizie considerăm că rolul principal al sistemului educațional de partid a fost de a îndoctrina și abia apoi de a promova cadre în funcții ale aparatului politic din întreprinderi, administrație și economie. Școlile de partid trebuiau să-și aducă aportul la construcția socialismului atât la sate cât și la orașe. Evaluarea anuală a cercurilor și cursurilor de partid se făcea prin corelarea activității lor cu îndeplinirea obiectivelor trasate: formarea de Gospodării Agricole Colective, predare a cotelor, implicarea în întreceri socialiste și munci voluntare.

Schimbările întreprinse de elita comunistă trebuiau aplicate pe întreg teritoriul țării. Zona supusă cercetării noastre a avut un caracter eminamente agricol, singura industrie relevantă fiind cea morăritului. Din acest motiv comuniștii au fost interesați aici în primul de colectivizarea agriculturii. Însă ei aveau nevoie de propagandiști și agitatori care să le faciliteze procesul ținând seama de lipsa lor de legitimitate și de legătura strânsă pe care țăranii o aveau cu proprietățile lor agricole. În privința ritmului colectivizării cazul studiat se încadrează în tiparul general existent la nivel național. Astfel, am putut observa o intensificare a campaniei de colectivizare în anul 1952 imediat după înlăturarea Anei Pauker. Totodată au loc și o serie de abuzuri și încălcări ale principiului liberului consimțământ. În perioada 1953-1956 la fel ca la nivel național, zona studiată a cunoscut o perioadă de liniște în care autoritățile locale au fost interesate de consolidarea Gospodăriilor Agricole Colective și mărirea numărului de întovărășiri. După anul 1957 a fost reluată campania intensivă de colectivizare a agriculturii și prin urmare am putut consemna o mărire semnificativă a numărului de propagandiști și agitatori a căror activitate a fost monitorizată continuu de la centru pentru a-și atinge într-un timp cât mai scurt obiectivele. Pe de altă parte, autoritățile comuniste au folosit teroarea ca un instrument de convingere a țăranilor și de înregimentare a lor în gospodăriile colective. Spre deosebire de anul 1952, abuzurile au crescut în intensitate folosindu-se chiar violența și fizică. Răspunsul populației rurale în fața politicilor represive ale regimului a fost de nesupunere și revoltă.

După am observat, mijloacele și metodele de propagandă și agitație au fost diversificate în funcție de cerințele fiecărui caz în parte. Ideea principală pe care s-a mers în campania de colectivizare a agriculturii a fost de a ilustra bunăstarea generată de gospodăriile agricole colective membrilor săi. Agitatorii trimiși în localitățile rurale erau instruiți să realizeze calcule comparative între veniturile unui colectivist și cele ale unui țăran individual. Ei trebuiau să scoată în evidență veniturile mari și bunurile consistente pe care colectiviștii cu normele îndeplinite le primeau. Tactica era de a forma grupuri compuse din 3-4 agitatori repartizați pe grupe de familii sau grade de rudenie și prietenii cu scopul de a atrage noi membrii în GAC-uri. Metoda se intitula „hai să începem colectivizarea cu ai noștri” și se realiza din necesitatea de a fi exemple pozitive pentru comunitate în privința acceptării politici de socializare a agriculturii. Persoanele convinse să se afilieze gospodăriilor erau apoi chemate să meargă împreună cu agitatori pentru a convinge la rândul lor pe cei apropiați.

Una din metodele întrebuințate în munca de propagandă a fost organizarea de vizite ale țăranilor individuali în gospodăriile colective. Așa cum indica însuși Gheorghiu-Dej, țăranii individuali trebuiau aduși să vadă gospodăriile „bine închegate”. Membrii colectiviști transformați în propagandiști ai partidului aveau rolul de a povesti despre îmbunătățirea vieții lor o dată cu înscrierea în colhoz. Colectivista Elena Budea din localitatea Jegălia depunea mărturie cu privire la beneficiile generate de munca în colectivă aflate în antiteză cu traiul dificil din trecut când lucra pe moșia boierului din comună. În discursul său ilustra cum a reușit să-și construiască o casă alături de familia sa. O altă tovarășă colectivistă din comuna Vasile Roaită își exprima gratitudinea față de partid deoarece reușise să-și întrețină 4 copii la școală dintre care 2 la școala de meserii din Brașov. Mărturiile de acest gen trebuiau să demonstreze locuitorilor satelor încă neînregimentați în gospodăriile colective că ele erau un factor al bunăstării atât pentru colectiviști cât și pentru familiile lor. Colectiviștii mergeau la rândul lor în localitățile unde nu erau înființate gospodării pentru a vorbi în cadrul căminele culturale sau la domiciliul țăranilor despre avantajele agriculturii socialiste.

Un accent deosebit al propagandei a fost pus pe superioritatea tehnologică de care dispuneau Gospodăriile Agricole Colective. Urmând modelul sovietic ele trebuiau să fie unități agricole unde se folosea pe scară largă agricultura mecanizată și cele mai înalte tehnici de cultivare a pământului. Având în vedere cercetarea unei zone preponderent agricole socializarea agriculturii trebuia să fie un factor de modernizare. Realitatea însă a fost departe de preceptele oficiale, agricultura practicându-se în mare parte cu instrumente manuale. Am putut observa paradoxul oferit de broșura propagandistică care avea ca subiect dezvoltarea cu succes a Gospodăriei Agricole Colective din localitatea Progresul unde președintele ei ilustra cu mândrie acțiunea de ansamblare a două tractoare din piese ce trebuiau trimise la casat. O privire de bun simț asupra unei astfel de situații ne demonstreaz eșecul agriculturii socialiste în a fi un factor de modernizare. De altfel, în documentele de partid analizate erau semnalate periodic problemele Stațiunile de Mașini și Tractoare care aveau menirea de a fi o pepinieră a agriculturii mecanizate. SMT-urile în schimb aveau mașini agricole insuficente iar cele deja existente erau uzate și se defectau periodic motiv pentru care ele nu reușeau să-și îndeplinească prevederile contractuale avute cu Gospodăriile Agricole Colective și cu Gospodăriile Agricole de Stat .

Gospodăriile agricole colective deși s-au dorit a fi un factor al bunăstării ele au generat în unele localități revolte și instabilitate. Ele s-au confruntat periodic cu problema penurie iar de aici a decurs și incapacitatea propagandiștilor în a convinge țărănimea asupra superiorității lor economice. În capitolul al treilea am consemnat o parte a problemelor pe care le-au întâmpinat membrii colhozurilor locale. În anul 1952, peste 50 de familii își exprimau dorința de a părăsi Gospodăria Agricolă Colectivă „Maxim Gorki” din localitatea Gheorghe Lazăr și de a-și lua înapoi bunurile și pământurile. Ei doreau să părăsească gospodăria ca urmare a neîndepliniri promisiuni făcute de președintele gospodăriei de a nu mai preda cotele datorită statutului lor de colectiviști dar și a produselor puține primite. În cadrul documentelor de partid era consemnată situația precară a colectiviștilor lipsiți de hrană dar și de lemne pentru foc. Un an mai târziu, colectiviștii gospodăriei „Drumul Păcii” din localitatea Mărculești se confruntau tot cu lipsa alimentelor și a cerealor. Șapte familii au fost constrânse să-și vândă vacile pentru a-și achiziționa porumb pentru mălai. Alte familii nu mai dețineau nutreț pentru animale și paie pentru foc. Motivul situației precare în care se aflau colectiviștii era cauzat de recolta deficitară înregistrată de gospodăria colectivă. În unele cazuri, oamenii voiau să-și ia înapoi animalele din gospodăria agricolă după ce constatau îngrijirea și hrănirea lor necorespunzătoare.

În conformitate cu directivele de la centru propaganda de partid a fost purtată și contra chiaburilor pe care regimul nu putea să-i elimine din motive economice odată cu demararea colectivizării. Dacă până atunci țăranii înstăriți erau percepuți de către săteni drept oameni muncitori care și-au format avuția prin trudă, propaganda comunistă dorea să le schimbe perspectiva și să le inoculeze ideea conform căreia oamenii etichetați drept chiaburi s-au îmbogățit datorită exploatării țărănimii sărace și mijlocașe. Țăranii înstăriți erau găsiți țapi ispășitori pentru toate neajunsurile gospodăriilor colective și ale lumii rurale în general. La fel ca la nivel național în regiunea cercetată chiaburii erau personajele negative ale procesului de colectivizare fiind acuzați de sabotaje, lansări de zvonuri, necultivarea pământului. Împotriva lor se luau însă și cele mai drastice măsuri: atunci când nu reușeau să-și cultive pământul din cauza lipsei semințelor autoritățile locale conveneau să le obstrucționeze libertatea prin încarcerea pe timpul nopții iar ziua să-i oblige să însămânțeze.

În zona cercetată în anul 1951 a fost adusă populația dislocată de la granița cu Iugoslavia în contextul conflictului dintre Uniunea Sovietică și Iugoslavia. Persoanele dislocate au fost catalogate drept dușmani ai poporului, „slugi imperialiste” puse în slujba guvernului de la Belgrad, gata oricând să saboteze industria și agricultura. Important este de subliniat că mutarea forțată a celor considerați periculoși pentru regim era prezentată ca un favor făcut unor persoane care nu meritau. Regimul își arăta „bunăvoința” prin angajamentul de a le asigura condiții de trai decente, posibilitatea de a munci pământul și de a-și construi gospodării. Am putut observa că promisiunea nu a fost deloc respectată, populația dislocată fiind pusă în situația de a îndura condiții de viață umilitoare. Nevoiți să-și părăsească propriile gospodării ei au fost plasați în Câmpia Bărăganului unde au primit câte un teren de 2500 mp împrejmuit cu țărușe pe care au fost obligați să-și ridice o casă. Locuințele erau construite din chirpici sau pământ bătători și acoperite cu paie sau stuf. Materialele perisabile din care erau construite au dus dărâmarea lor după ploi torențiale sau ninsori abundente. În alte cazuri dezinteresul autorităților s-a reflecta în amplasarea caselor în locuri inundabile. La Perieții Noi, 23 de case au fost distruse de inundații ca urmare a amplasării lor pe terenuri joase și mlăștinoase. În timpul iernii situația dislocaților se înrăutățea din cauza infiltrării apei în case și a lipsei lemnelor de foc. Oamenii se vedeau puși în ipostaza ingrată de a sustrage lemne pentru a-și încălzi locuințele unde unii copii erau bolnavi de TBC.

O problemă majoră întâmpinată de dislocați încă de la sosirea lor a fost lipsa apei potabile. Autoritățile cunoșteau foarte bine pe de-o parte numărul mare de persoanelor dislocate iar pe de altă parte numărul mic de puțuri funcționale însă nu au luat nicio măsură pentru rezolvarea problemei înainte de sosirea convoaielor din Banat. După cum remarcam și în capitolul al IV-lea, impasibilitatea și dezorganizarea autorităților s-au întrepătruns pentru a umili o dată în plus pe indezirabilii regimului. Lipsa apei potabile a dus la apariția febrei tifoide și a deceselor în rândul dislocaților. Umilințele continuau și în privința furnizării alimentelor. În unele localități era adusă foarte puțină pâine, 60 de pâini pentru 1509 persoane, sau era livrată arsă ori mucegăită, ceea ce o făcea necomestibilă. Oamenii erau nevoiți să aștepte ore în șir în fața Cooperativei pentru a reuși să cumpere ceva de mâncare. Nevoia de alimente era atât de mare iar timpul de așteptare atât de lung încât unele persoane ajungeau să leșine așteptând la coadă.

Motoarele propagandei au fost puse în funcțiune în perioada existenței satelor-lagăr cu scopul de a combate zvonurile și de a inocula în rândul populației băștinașe ideea că strămutații erau „dușmani ai poporului” și prin urmare un pericol pentru stabilitatea socială. Pe fondul unei stări generale belicoase susținute prin intermediul discursurilor oficiale și ale mass-mediei, locuitorii din Câmpia Bărăganului au interpretat strămutarea unei părți a populației de la granița de vest ca o consecință a unui iminent război dintre Uniunea Sovietică și Iugoslavia. Alte persoane considerau că familiile dislocate au fugit de fapt din satele lor deoarece trupele militare americane se aflau la graniță iar războiul era pe punctul de a începe. Am putut observa însă și o altă intepretare a evenimentelor care denotă capacitatea oamenilor de a înțelege posibilitatea regimului de a pune în practică politici represive în scopul atingerii obiectivelor. Având în vedere faptul că strămutarea a avut loc în perioada de colectivizare a agriculturii anumiți localnici au crezut că dislocații au fost pedepsiți deoarece au refuzat să se înscrie în gospodăriile agricole colective. Unii dintre țăranii înstăriți încadrați în categoria chiaburilor au fugit din regiune din teama de a nu fi dislocați în mod similar în condiții vitrege de către autorități.

Deși campaniile propagandistice au încercat să-i prezinte pe dislocați în cele mai sumbre culori, populația băștinașe a conștientizat că ei nu erau decât niște victime ale regimului. Acest fapt s-a reflectat, de altfel, în atitudinea pe care locuitorii Bărăganului au avut-o față de strămutați: le-au ascultat dramele prin care treceau atunci când unii dintre ei reușeau să iasă din satele-noi, le-au oferit alimente și i-au angajat uneori la munci temporare. Propaganda a eșuat în îndoctrina oamenilor în privința dușmanilor de clasă iar acest lucru l-am remarcat cel mai bine atunci când am oferit cazul țăranilor săraci care au acceptat să scrie corespondența strămutaților pe numele lor deși erau conștienți de pericolul la care se supuneau. Cu toate că regimul comunist a dorit să impună o viziune maniheistă asupra lumii și să instige la ură prin exemplele ilustrare am putut constata că oamenii nu au renunțat la propriul lor sistem de valori care cuprindea omenia, relațiile de bună vecinătate sau respectul față de țăranii gospodari.

BIBLIOGRAFIE:

Izvoare

Arhive:

Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), fond Documentar, dosar 249/1949.

Arhivele Naționale ale României (ANR)

Fond CC al PCR- Secția Cancelarie, dosare nr. 78/1950, 107/1950, 132/1950, 109/1951, 26/1953, 105/1955.

Fond CC al PCR- Secția Relații Externe, dosare nr. 15/1953, 2/1955.

Fond CC al PCR- Secția Administrativ- Politic, dosar nr. 95/1950.

Fond CC al PCR- Secția Organizatorică, dosare nr. 170/1951, 139/1952.

Fond Ministerul Agriculturii. Comisia Operativă pentru Lichidarea Bunurilor din Vest, dosar nr. 2/1951.

Direcția Județeană Călărași a Arhivelor Naționale (DJAN Călărași)

Fond Sfatul Popular al comunei Salcâmi, dosar nr. 12/1951.

Direcția Județeană Ialomița a Arhivelor Naționale (DJAN Ialomița)

Fond Comitetul Regional PCR Ialomița, dosar nr. 80/1951.

Fond Sfatul Popular al regiunii Ialomița, dosar nr. 16/1952.

Fond Sfatul Popular al comunei Lătești, dosare nr. 14/1951, 22/1954.

Fond Sfatul Popular al comunei Răchitoasa, dosar 10/1953.

Direcția Județeană Ialomița a Arhivelor Naționale (DJAN Ialomița)

Fond Comitetul Raional Slobozia al PMR, dosare nr. 1/1950, 2/1951, 3/1951, 4/1951, 5/1951, 1/1952, 4/1952, 8/1952, 9/1952, 9/1952-1955, 3/1953, 5/1953, 7/1954-1955, 8/1955-1956, 4/1957-1958, 6/1957, 4/1958, 8/1959-1960, 4/1961, 5/1961.

Fond Comitetul Raional Fetești al PMR, dosare nr. 1/1950, 2/1950, 1/1951, 3/1951, 4/1951, 2/1952, 3/1952, 1/1953, 2/1955, 3/1955, 3/1958, 12/1958-1959, 17/1958-1961, 4/ 1959, 6/1962.

Lucrări primare:

1 Mai, zi de strângere a rândurilor luptătorilor pentru pace și socialism, în Lupta de clasă, Seria a V-a , Anul XXX, Nr. 4, Aprilie 1950.

Congresul P.M.R., București, 21-23 februarie 1948, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1948.

BĂJENARU, C., Din experiența muncii politice de masă pentru transformarea socialistă a agriculturii în regiunea București, în Lupta de clasă, Seria a V-a, Anul XXXVII, Nr. 3, Martie 1957.

COTOVSCHI, Grigore, Rolul propagandistului în educarea comunistă a membrilor de partid, în „Lupta de clasă”, seria a V-a, anul XXXII, nr. 11, noiembrie 1952.

DAMIAN, E., Munca politico- organizatorică de partid, veriga principală în transformarea socialistă a agriculturii, în Lupta de clasă, Anul XXXIII, Nr. 5, mai 1953.

Despre agitația vizuală, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1950.

Dezvoltarea sectorului socialist din agricultură în raionul Fetești, în Lupta de clasă, Seria a V-a, Anul XXXV, Nr. 10, Octombrie 1955.

Doi ani de lupte și biruințe ale membrilor gospodăriei agricole colective Progresul- Ialomița, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, București 1951.

EVSTAFIEV, G., Lenin și Stalin despre întrecerea socialistă și despre cultivarea disciplinei socialiste în muncă, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1952.

GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe, Articole și cuvântări, ediția a III-a, Editura pentru Literatură Politică, 1953.

GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe, Sarcinile Partidului Muncitoresc Român în lupta pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și pentru transformarea socialistă a agriculturii. Raport făcut la Ședința Plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, ed. Partidului Muncitoresc Român, București, 1949.

GÎLCĂ, Fl., PUNGAN, V., Întovărășirile agricole, formă de cooperare în muncă accesibilă maselor largi ale țărănimii muncitoare, în Lupta de clasă, Seria a V-a, Anul XXXIV, Nr. 1, Ianuarie 1954.

HOMENCO, Gh. , Cabinetele de partid, centre de propagare a marxism-leninismului, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXIV, Nr. 6, iunie 1954.

În chestiunea libertății religioase, Editura pentru Literatură Politică, București, 1952.

KAUTSKY, Karl, Teorism și comunism: contribuție la Istoria Revoluțiilor, trad. Al. R. Moroianu, ed. Cartea Românească, București.

LENIN, V.I., Ce-i de făcut?, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1952.

Lenin, V.I., Opere, vol. 29, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956.

Lenin, V.I., Opere, vol. 32, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956

LENIN, V.I., Opere alese, Editura Politică, București, 1970.

LENIN, V.I., Stângismul, boala copilăriei comunismului, ed. P.C.R., București, 1948.

LENIN, V.I., Un pas inainte, doi înapoi, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1962.

MALINSCHI, Vasile, Câteva aspecte ale problemei transformării socialiste a agriculturii noastre, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Nr. 5, Noiembrie 1949.

MEZINCESCU, E., Procesul de la Budapesta- o nouă lovitură dată lagărului imperialist, în „Lupta de clasă”, seria a V-a, Nr. 4, Octombrie 1949.

Karl MARX, Friederich ENGELS, Manifestul partidului comunist, ed. Nemira, București, 1998.

Karl MARX, Friederich ENGELS, Opere alese în două volume, vol, 1, ediția a III-a, Editura Politică, București, 1966.

MARX, Karl, ENGELS, Friedrich, Opere alese în două volume, vol. 2, Editura Politică, București, 1967

MARX, Karl, ENGELS, Friedrich, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1988.

MUNTEANU, Șt., Munca propagandistului în cercurile de politică curentă, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXIII, Nr. 1-2, Ianuarie- Februarie 1953.

MUȘAT, Vasile, Învățământul de partid- factor esențial în educația marxist-leninistă a comuniștilor, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXVIII, Nr. 10, octombrie 1958.

ONESCU, C., Pentru continua ridicare a nivelului agitației politice de massă, în Lupta de clasă, Seria a V-a, Anul XXXIII, Nr. 11, Noiembrie 1953.

PAUKER, Ana, Uniunea Sovietică, eliberatoarea popoarelor, ed. PMR, București, 1948.

Pentru îmbunătățirea conținutului propagandei de partid, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXII, Nr. 7, iulie 1952.

POP, Gheorghe, Împotriva dogmatismului în practica agricolă, în Lupta de clasă, Seria a V-a, Anul XXXVI, Nr. 3, martie 1956.

Popovici, V.V., Organizarea muncii în Gospodăriile Agricole Colective, Editura Agro-Silvică de Stat, București, 1954.

Propaganda de partid- strâns legată de practica construcției socialiste, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXVI, Nr. 9, Septembrie 1956.

PUNI, S., Să ridicăm nivelul de pregătire al propagandiștilor în cadrul seminariilor permanente, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXV, Nr. 9, Septembrie 1955.

Rezoluția Biroului Informativ asupra situației din Partidul Comunist din Iugoslavia, în „Lupta de clasă”, seria a V-a, Nr. 1, august-septembrie 1948.

Rezoluție a Biroului Informativ, Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni, în „Lupta de clasă”, seria a V-a, Nr. 6, Decembrie 1949.

Rezoluția ședinței plenare a Comitetului Central al P.MR. din 3-5 martie 1949 asupra sarcinilor partidului în lupta pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și pentru transformarea socialistă a agriculturii, ed. Partidului Muncitoresc Român, București, 1949.

ROȘIANU, I., NICHITA, P., Lecția, moment important în procesul învățământului de partid, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXIII, Nr, 7, Iulie 1953.

Să ridicăm nivelul învățământului de partid în noul an școlar, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXIV, Nr. 10, octombrie 1954.

SĂLĂJAN, Leontin, Doi ani de la instaurarea Republicii Populare România, în „Lupta de clasă”, seria a V-a, Anul XXX, Nr. 1, ianuarie 1950.

STALIN, I.V, Opere, vol. II, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1951.

STALIN, I.V., Problema leninismului, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1946

SOREL, Georges, Reflecții asupra violenței, trad. Mariana Ilie, ed. Incitatus, București, 2003.

SOREL, Georges, Descompunerea marxismului, trad. N.G. Eremie, ed. Marea Fabrică ”Ancora”, Brăila, 1921.

TURCUȘ, D. , Pentru o presă militantă a organizațiilor de partid locale, în Lupta de clasă, Seria a V-a, Anul XXXIV, Nr. 1, ianuarie 1954.

TROȚKI, Leon, The Revolution Betrayed: What Is the and Where Is It Going, ed. Pioneer Press, , 1964.

VINTILĂ, Petru, Lampa din munți, în „Îndrumătorul cultural”, Anul II, Nr. 4, Aprilie 1949.

Texte generale și de specialitate:

ANDREW, Christopher, GORDIEVSKI, Oleg, KGB: istoria secretă a operațiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, trad. Doina Mihalcea- Știucă, ed. ALL, București, 1994.

ANTON, Mioara, CONSTANTINIU, Laurențiu, Guvernați și guvernanți. Scrisori către putere (1945-1965), ed. Polirom, Iași, 2013.

APPELBAUM, Anne , Gulagul. O istorie, trad. Simona-Gabriela Vărzan, Vlad Octavian Palcu, ed. Humanitas, București, 2011.

ARENDT, Hannah, Făgaduința politicii, trad. Mihaela Bidilică-Vasilache, ed. Humanitas, 2010.

ARENDT,Hannah, Originile totalitarismului, trad. Ion Dur și Mircea Ivănescu, ed. Humanitas, București, 1994.

ARON, Raymond, Democrație și totalitarism, trad. Simona Ceaușu, ed. All Educational, București, 2001.

ARON, Raymond, Opiul intelectualilor, trad. Adina Dinițoiu, ed Curtea Veche, București, 2008

BALL, Terence, DAGGER, Richard, Ideologii politice și idealul democratic, trad. Monica Marchiș, Romana Careja, Olivia Toderean, ed. Polirom, Iași, 2000.

BERDIAEV, Nicolai, Originile și sensul comunismului rus, ed. Dacia, Cluj Napoca, 1999.

BERLIN, Isaiah, Patru eseuri despre libertate, trad. Laurențiu Ștefan, ed. Humanitas, București, 1996.

BESANÇON, Alain, Anatomia unui spectru: economia politică a socialismului real, trad. Maria Antohi și Sorin Antohi, ed. Humanitas, București, 1992.

BESANÇON, Alain, Nenorocirea secolului: despre comunism, nazism și unicitatea „Soah”-ului, trad. Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 2007.

BESANÇON, Alain, Originile intelectuale ale leninismului, trad. Lucreția Văcar, ed. Humanitas, București, 2007.

BRZEZINSKI, Zbigniew, Marele eșec: nașterea și moartea comunismului în secolul XX, trad. Marius Jucan, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

BUCKLEY, Mary E.A., Mobilizing Soviet Peasants: Heroines and Heroes of Stalin’s Fields, ed. Rowman & Littlefield Publishers, Oxford, 2006.

CALESTRU, Vasile, Martiraj în Bărăgan- Lătești: drum spre un alt destin, ed. Casa Editorială Demiurg, Iași, 2006.

CALVOCORESSI, Peter, Politica mondială după 1945, trad. Simona Ceaușu, ed. Alfa, București, 2000.

CĂTĂNUȘ, Dan ROSKE, Octavian, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, vol. I, 1949-1953, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2000.

CĂTĂNUȘ, Dan ROSKE, Octavian, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, 1953-1956, vol. II, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2005.

CHIROIU, Mircea, Între David și Goliath: România și Iugoslavia în balanța Războiului Rece, ed. Casa Editorială Demiurg, Iași, 2005.

CONQUEST, Robert, Marea teroare: o reevaloare, trad. de Marilena Dumitrescu, ed. Humanitas, București, 1998.

CONQUEST, Robert, Recolta durerii: colectivizarea sovietică și teroarea prin foame, trad. Bogdan Marchidanu, ed. Humanitas, București, 2003.

CONSTANTINIU, , POP, , Schisma roșie. România și declanșarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), ed. Compania, București, 2009.

COURTOIS, Stephane, Comunism și totalitarism, trad. Ana Ciucan Țuțuianu, ed. Polirom, Iași, 2011.

CRAMPTON, R.J., Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea…și după, trad. Cornelia Bucur, ed. Curtea Veche, București, 2002.

DANIELS, Robert Vincent, The Nature of Communism, ed. Random House, , 1962.

DAVIES, R.W., WHEATCROFT, Stephen G., The Years of Hunger. Soviet Agriculture, 1931-1933, ed. Palgrave Macmillan, Londra, 2004.

DELETANT, Dennis, Ceaușescu și securitatea: constrîngere și dizidență în România anilor 1965-1989, trad. Georgeta Ciocâltea, ed. Humanitas, București, 1998.

DENIZE, Eugen, MÂȚĂ, Cezar, România comunistă. Statul și propaganda 1948-1953, ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2005.

DENIZE, Eugen, Propaganda comunistă în România (1948-1953), ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009.

DJILAS, Milovan, Tito: the story from inside, trad. Vasilije Lolic și Richard Hayes, ed. Weidenfeld and Nicolson, Londra, 1981.

DOMENACH, Jean Marie, Propaganda politică, traducere Dan Lungu și Dana Lungu, ed. Institutul European, Iași, 2004.

FIGES, Orlando, The Whisperers. Private Life in Stalin’s Russia, ed. Penguin Group, London, 2007.

FISHER-GALAȚI, Stephen, România în secolul al XX-lea, ed. Institutul European, Iași, 1998.

FITZPATRICK, Sheila, Everyday Stalinism: Ordinary Life in Extraordinary Times: Soviet in the 1930s, ed. Press, , 1999.

FURET, François, Revoluția în dezbatere, trad. Gabriela Scurtu Ilovan, ed. Polirom, Iași, 2000.

FURET, François, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Ed. Humanitas, București, 1996.

HOBSBAWM, Eric, Secolul extremelor, trad. Anca Irina Ionescu, ed. Lider, București, 2001.

GETTY, Arch, T. MANNING, Roberta, Stalinist Terror: New Perspectives, ed. Press, , 1993.

GHEORGHIU, Mihai Dinu, Intelectuali în câmpul puterii: morfologii și traiectorii sociale, ed. Polirom, Iași, 2007.

GILL, Graeme, The Origins of the Stalinist Political System, ed. Cambridge University Press, New York, 1990.

GREGORY, Paul R., Terror By Quota: State Security from Lenin to Stalin ( an Archival Study), ed. Yale University Press, New Haven and London, 2009.

HOROWITZ, Irvin Louis, Radicalism and the Revolt Against Reason: the social teories of Georges Sorel, ed. Southern Illinois University Press, Carbondale, 1968.

LAQUEUR, Walter, The Fate of the Revolution: Interpretations of Soviet History from 1917 to the Present, ed. Scribner’ s, , 1987.

IONESCU, Ghiță, Comunism în România, trad. I. Stanciu, ed. Litera, București, 1994.

IONESCU-GURĂ, Nicoleta, Nomenclatura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, ed. Humanitas, București, 2006.

IONESCU-GURĂ, Nicoleta, Stalinizarea României: Republica Populară Română, 1948-1950: transformări instituționale, ed. All, București, 2005.

JOWITT, Kenneth, The leninist response to national dependency, ed. Institute of International Studies, University of California, Barkeley, 1978.

JUDT, Tony, Epoca postbelică: o istorie a Europei de după 1945, trad. Georgiana Perlea, ed. Polirom, Iași, 2008

KHLEVNIUK, Oleg V., Master of the House. Stalin and His Inner Circle, trad. Nora Seligman Favorov, ed. Press, and , 2009.

KLIGMAN, Gail, VERDERY, Katherine, Peasants Under Siege: The Collectivization of Romanian Agriculture, 1949-1962, ed. Princeton University Press Oxford, Princeton, 2011.

KLIGMAN, Gail, Politica duplicitătii: controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, ed. Humanits, București, 2000.

KOLAKOWSKI, Leszek, Principalele curente ale marxismului, vol. II. Vârsta de aur, trad. S.G. Dragan, ed. Curtea Veche, București, 2010.

KOLAKOWSKI, Leszek, Principalele curente ale marxismului, vol. III. Prăbușirea, trad. S.G. Dragan, ed. Curtea Veche, București, 2010.

KUROMIYA, Hiroaki, Stalin’s Industrial Revolution. Politics and Workers. 1928-1932, ed. Press, , 1988.

LEWIN, Moshe, The Making of the Soviet System: Essay in the Social History of Interwar , ed. Pantheon, , 1985.

LEVY, Robert, Gloria și decăderea Anei Pauker, trad. Cristina Pupeza și Ioana Gagea, ed. Polirom, Iași, 2002.

MALIA, Martin, Russia Under Western Eyes. From the Bronze Horseman to the Lenin Mausoleum,ed. Harvard University Press, Cambridge, 1999.

MARINEASA, Viorel, SAMÎNTA, Valentin, VIGHI, Daniel, Deportarea în Bărăgan: destine, documente, reportaje, ed. Mirton, Timișoara, 1996.

MARINEASA, Viorel, VIGHI, Daniel, Rusalii 51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, ed. Marineasa, Timișoasa, 1994.

MEDVEDEV, Roy, Despre stalin și stalinism: consemnări istorice, trad. Margareta Sipos, ed. Humanitas, București, 1991.

MITCHIEVICI, Angelo, Umbrele paradisului: scriitori români și francezi în Uniunea Sovietică, ed. Humanitas, București, 2011.

MITRANY, David, Marx Against the Peasants. A Study in Social Dogmatism, ed. Collier Books, New York, 1961.

MIHALACHE, Andi, CIOFLÂNCĂ, Adrian (editori), In medias res: studii de istorie culturală, Editura Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2007.

MOMANU, Mariana, Educație și ideologie: o analiză pedagogică a sistemului totalitar comunist, ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005.

MUNGIU- PIPPIDI, Alina, ALTHABE, Gerard, Secera și buldozerul: Scornicești și Nucșoara: mecanisme de aservire a țăranului român, ed. Polirom, Iași, 2002.

MURAVCHIK, Joshua, Raiul pe pământ: mărirea și decăderea socialismului, trad. Dorian Branea, și Cristina Chevereșan, ed. Brumar, Timișoara, 2004.

NOLTE, Ernst, Războiul civil european: 1917-1945: național-socialism și bolșevism, trad. Irina Cristea, ed. Runa, București, 2005.

POPPER, Karl, Societatea deschisă și dușmanii ei, vol. 2, trad. D. Stoianovici, ed. Humanitas, București, 2005.

PRIESTLAND, David, Stalinism and the Politics of Mobilization. Ideas, Power and Terror in Inter-war Russia, Oxford University Press, New York 2007.

PRIESTLAND, David, Steagul roșu. O istorie a comunismului, trad. Corina Hădăreanu, ed. Litera, Bucuresți, 2012.

ROBERTS, Henry L., Rumania. Political problems of an agrarian state, ed. Archon Books, Hamden, 1969.

SARTORI, Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, trad. Doru Pop, ed. Polirom, Iași, 1999.

SCHAPIRO, Leonard, The Communist Party of the Soviet Union, ed. Methuen: Eyre&Spottiswoode, London, 1970.

SNYDER, Timothy, Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin, trad. Dana-Ligia Ilin, ed. Humanitas, București, 2012.

SOUVARINE, Boris, Stalin: studiu istoric al bolșevismului, trad. Doina Jela, ed. Humanitas, București, 1999.

TĂNASE, Stelian, Elite și societate: guvernarea Gheorghiu-Dej: 1948-1965, ed. Humanitas, București, 2006.

TISMĂNEANU, Vladimir, Arheologia terorii, ed. Curtea Veche, București, 2008.

TISMĂNEANU, Vladimir, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, trad. Mircea Mihăieș, Alina Ghimpu, Ioana Ploeșteanu, Diana Roțcu, Laura Sion, ed. Univers, București, 1995

TISMĂNEANU, Vladimir, Mizeria utopiei: criza ideologiei marxiste în Europa Răseăriteană, trad. Laura Lipovan, ed. Polirom, Iași, 1997.

TISMĂNEANU, Vladimir, DOBRINCU, Dorin, VASILE, Cristian, Raport Final al Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, Editura Humanitas, București, 2007.

TISMĂNEANU, Vladimir, Reinventarea politicului: Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, trad. Alexandru Vlad, ed. Polirom, Iași, 2007.

TISMĂNEANU, Vladimir, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, traducerea de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, ed. Polirom, București, 2005.

TODOROV, Tzvetan, Confruntarea cu extrema.Victime și torționari în secolul XX, ed. Humanitas, București, 1996.

TRONCOTĂ, Cristian, Torționarii: istoria instituției Securității regimului comunist din România (1948-1964), ed. Elion, București, 2006.

TUCKER, Robert C., Stalin in Power: the Revolution from Above 1928-1941, ed. W. W. Norton, , 1990.

TURCHETTI, Mario, Tirania și tiranicidul: forme ale opresiunii și dreptul la rezistență din Antichitate până în zilele noastre, trad. Em. Galaicu-Păun, ed. Cartier, Chișinău, 2003.

ULAM, Adam B., Bolșevicii: triumful comunismului în Rusia. O istorie intelectuală și politică, trad. Irina Cristea, ed. Corin, București, 2009.

ULAM, Adam B., Stalin the Man and His Era, ed. The Viking Press, New York, 1973.

ULAM, Adam B. ,Titoism and the Cominform, ed. Press, , 1971.

VASILE, Cristian , Literatura și artele în România comunistă. 1948-1953, ed. Humanitas, București, 2010.

VASILE, Cristian, Politici cultuale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, ed. Humanitas, București, 2011.

VERDERY, Katherine, Transylvanian Villagers, ed. University of California Press, London, 1983.

VIOLA, Lynne, The Best Sons of the Fatherland. Workers in the Vanguard of Soviet, ed. Oxford University Press, New York, 1989.

WIERZBICKI, Piotr, Structura minciunii, trad. Constantin Geambașu, ed. Nemira, București, 1996.

WOOD, Alan, Stalin and Stalinism, ed. Routledge, London, 2005.

ZBUCHEA, Gheorghe, Istoria Iugoslaviei, ed. Corint, București, 2001.

Articole de specialitate:

ABRAHAM, Florin, Colectivizarea agriculturii în România: un proces de transformare societală, în „Arhivele totalitarismului”, Anul XVII, Nr. 64-65, 2009.

AIOANEI, Constantin, TRONCOTĂ, Cristian, Drama dislocaților, în „Magazin istoric”, Anul XXVIII, Nr.6 (327), iunie 1994.

ANGHELACHE, Camelia, Aspecte selectate din documentele dețintute de Arhivele Naționale din fosta Arhivă a CC al PCR privind colectivizarea, în Romulus RUSAN (editor), Anii 1949-1953: mecanismele terorii, ed. Fundația Academia Civică, București, 1999

BARTOSEK, Karel, „Europa Centrală si de Sud-Est”, în Stephane COURTOIS, Nicolas WERTH, Jean-Louis PANNE (editori), Cartea neagră a comunismului: crime, teroare, represiune, trad. Maria Ivănescu, Luana Schidu, Brândusa Prelipceanu, ed. Humanitas, Bucuresti, 1999.

BODO, Julianna, „Tehnicile convingerii și comportamentul comunității locale în satul Corund”, în Dorin DOBRINCU și Constantin IORDACHI (editori), Țărănimea și puterea: procesul de colectivizare a agriculturii în România, ed. Polirom, Iași, 2005.

CĂTĂNUȘ, Dan, Componenta agrară a „devierii de dreapta” din PMR, 1951- 1952, în „Arhivele totalitarismului”, Anul XVII, Nr. 3-4/2009.

COHEN, Stephen F., „Stalin’ s Terror as Social History”, The Russian Review, Vol. 45, No. 4, (Oct. 1986).

CONSTANTINESCU, Valentin, „Declanșarea cooperativizării forțate a agriculturii”, în Romulus RUSAN (editor), Anii 1949-1953: mecanismele terorii, ed. Fundația Academia Civică, București, 1999.

DAVIS, Sarah, „Ideologie, propagandă și mobilizare în sisitemul sovietic al anilor 1930”, în COURTOIS, Stephane (coordonator), O noapte atât de lungă, trad. Doina Jela Despois, ed. Vremea, București, 2008.

DEGERATU, Claudiu, ROSKE, Octavian, Colectivizarea agriculturii. Modelul sovietic: Drumul belșugului, în „Arhivele totalitarismului”, Anul II, Nr. 3-4/ 1994.

DEGERATU, Claudiu, ROSKE, Octavian, Colectivizarea agriculturii. Modelul sovietic: Știința biruitoare, în „Arhivele totalitarismului”, Anul II, Nr. 4/ 1994.

FIELD, Mark G., „The Academy of Social Sciences of the Communist Party of the Soviet Union”, în American Journal of Sociology, Vol. 56, No. 2 (Sept., 1950).

FITZPATRICK, Sheila, „Stalin and the Making of a New Elite, 1928-1939”, Slavic Review, vol. 38. No.3. September 1979.

GEIER, Luzian, „Referitor la dedesupturile, cauzele și contextul deportărilor din 1951 în stepa Bărăganului”, în Romulus Rusan, Analele Sighet. Anul 1948- Instituționalizarea comunismului, ed. Fundația Academia Civică, București, 1998.

IVAȘCU, Lavinia, „Învățământul de partid” în Romulus RUSAN Analele Sighet. Anul 1948- Instituționalizarea comunismului, ed. Fundația Academia Civică, București, 1998.

JOWITT, Kenneth, „Inclusion and Mobilization in European Leninist Regimes”, în World Politics, Vol. 28, No.1, (Oct. 1975), pp. 69-96

KATZ, Zev, „Party Political Education in Soviet Russia, 1918-1935”, în Soviet Studies, vol. VII, Nr. 3, (Ian.1956).

KHLEVNIUK, Oleg V., „Stalin, Syrtsov, Lominadze: Preparations for the <<Second Great Breakthrough>>” , în Paul R. GREGORY, Norman NAIMARK, The last politburo Transcripts. From Collective Rule to Stalin’s Dictatorship, ed. Yale University Press, New Haven & London, 2008.

KLIGMAN, Gail, VERDERY, Katherine, „Dimensiunile sociale ale colectivizării. Instigarea la lupta de clasă în Transilvania”, în Vladimir TISMĂNEANU, Marc Morje HOWARD, Rudra SIL (editori), Ordinea mondială după leninism, trad. Viorel Zaicu, ed. Curtea Veche, București, 2009.

LEVY, Robert, „Primul val al colectivizării: politici centrale și implementare regională, 1949-1953”, în Dorin DOBRINCU și Constantin IORDACHI (editori), Țărănimea și puterea: procesul de colectivizare a agriculturii în România, ed. Polirom, Iași, 2005.

LOSS, Christopher P., “Party School: Education, Political Ideology and the Cold War”, The Journal of Policy History, Vol.16, No.1, 2004.

MICKIEWICZ, Ellen, „The Modernization of Party Propaganda in the USSR”, în Slavic Review, Vol. 30, No. 2 (Iun. 1971).

NICOARĂ, Corneliu, „Adevărul despre alianța dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare”, în Romulus RUSAN (editor), Anii 1949-1953: mecanismele terorii, ed. Fundația Academia Civică, București, 1999.

NEGRICI, Eugen, „Rolul literaturii în campania de colectivizare”, în Dorin DOBRINCU și Constantin IORDACHI (editori), Țărănimea și puterea: procesul de colectivizare a agriculturii în România, ed. Polirom, Iași, 2005.

NUREEV, Rustem, „The Short Course of the History of the All-Union Communist Party: The distorted Mirror of Party Propaganda”, în Paul R. Gregory and Norman Naimark, The Lost Politburo Transcripts. From Collective Rule to Stalin’s Dictatorship, Yale University Press, New Haven, 2008.

PETRE, Zoe, „Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin”, în Lucian BOIA (coordonator), Miturile comunismului românesc, ed Nemira, București, 1998.

PETRESCU, Dragoș, „Community-Building and Identity Politics in Gheorghiu- Dej’s Romania, 1956-1964”, în Vladimir TISMĂNEANU, Stalinism Revisited: the Establishment of the Communist Regimes in East- Central Europe, ed. Central European University Press, Budapesta, 2009.

RESS, E.A., „Stalin as Leader 1924-1937: From Oligarch to Dictator”, în RESS, E. A. (editor), The Nature Of Stalin’s Dictatorship, ed. Palgrave Macmillan, Houndmills, 2004.

ROSKE, Octavian, Colectivizarea agriculturii în România, Mijloace de supraveghere, 1950, în „Arhivele totalitarismului”, Anul II, Nr. 3/1994.

ROSKE, Octavian, Accente în strategia colectivizării, Articolul 209 Cod Penal, în „Arhivele totalitarismului”, Anul II, Nr. 1-2/ 1994.

ROSKE, Octavian, „Radiografia unui eșec. Colectivizarea agriculturii în România”, Ruxandra IVAN (coordonator), „Transformara socialist”: politici ale regimului comunist între ideologie și administrație, ed. Polirom, Iași, 2009.

SOULET, Jean Francois, << „Sovietizarea” Europei de Est, 1945-1953: expansionism imperial sau exportarea unui model totalitar?>>, în Stephane COURTOIS (coordonator), O noapte..op.cit.,

SPĂTAN, Ion, „Iconografia colectivizării: <<Demascarea diversiunilor chiaburești>>”, în Arhivele totalitarismului, nr.1, 1993.

ȘANDRU, Dumitru, „Colectivizarea agriculturii și problema agrară: repere social-politice”, în Dorin DOBRINCU și Constantin IORDACHI (editori), Țărănimea și puterea: procesul de colectivizare a agriculturii în România, ed. Polirom, Iași, 2005.

ȘANDRU, Dumitru, Decretul 83/1949, în „Arhivele totalitarismului”, Anul I, Numărul 1, 1993.

ȘANDRU, Dumitru, „Imixtiuni sovietice în România după 23 august 1944”, în Studii și materiale de istorie contemporană, vol. VI, Editura Academiei Române, București, 2007.

ȘERBAN, Sorin, „Ilegaliștii”, în Lucian BOIA (coordonator), Miturile comunismului românesc, ed Nemira, București, 1998.

ȚIRIPAN, Nicolae, Drama D.O.-iștilor din Bărăganul Ialomițean, disponibil la adresa http://www.e-calarasi.ro/studii/drama_do_istilor_din_baraganul_ialomitean.pdf, accesat la date de 5.01.2013.

VASILE, Cristian, Istoria teatrului românesc în primii ani de comunism, în Revista Istorică, tom XVI, 2005, Nr. 5-6.

WERTH, Nicolas „Revelațiile despre raportul Hrusciov”, în Doina JELA, Vladimir TISMĂNEANU , Ungaria 1956: revolta minților și sfârșitul mitului comunist, ed. Curtea Veche, București, 2006.

WILES, Peter, „Wage and Income Policies”, în Leonard SCHAPIRO, The Soviet Worker: Illusions and Realities, ed. ’s Press, , 1981.

Instrumente de lucru:

DUȚU, Alesandru, ISTRĂTESCU, Elena, IGNAT, Maria, NEGREANU, Ioana Alexandra, POPA, Vasile, OSCA, Alexandru, TUNĂREANU, Nevian, România. Viața politică în documente. 1950, Arhivele Nationale ale României, Bucuresti, 2002.

Arhivele Naționale ale României, Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al PMR, vol II, 1949, București, 2003.

Legislația Gospodăriilor Agricole Colective și a întovărășirilor agricole, Editura de Stat pentru Literatură Economică și Juridică, București, 1956.

MIHĂILESCU, Ion I., Monografia economică a județului Ialomița 1933-1938, Banca Națională a României- Călărași.

BIBLIOGRAFIE:

Izvoare

Arhive:

Arhivele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (ACNSAS), fond Documentar, dosar 249/1949.

Arhivele Naționale ale României (ANR)

Fond CC al PCR- Secția Cancelarie, dosare nr. 78/1950, 107/1950, 132/1950, 109/1951, 26/1953, 105/1955.

Fond CC al PCR- Secția Relații Externe, dosare nr. 15/1953, 2/1955.

Fond CC al PCR- Secția Administrativ- Politic, dosar nr. 95/1950.

Fond CC al PCR- Secția Organizatorică, dosare nr. 170/1951, 139/1952.

Fond Ministerul Agriculturii. Comisia Operativă pentru Lichidarea Bunurilor din Vest, dosar nr. 2/1951.

Direcția Județeană Călărași a Arhivelor Naționale (DJAN Călărași)

Fond Sfatul Popular al comunei Salcâmi, dosar nr. 12/1951.

Direcția Județeană Ialomița a Arhivelor Naționale (DJAN Ialomița)

Fond Comitetul Regional PCR Ialomița, dosar nr. 80/1951.

Fond Sfatul Popular al regiunii Ialomița, dosar nr. 16/1952.

Fond Sfatul Popular al comunei Lătești, dosare nr. 14/1951, 22/1954.

Fond Sfatul Popular al comunei Răchitoasa, dosar 10/1953.

Direcția Județeană Ialomița a Arhivelor Naționale (DJAN Ialomița)

Fond Comitetul Raional Slobozia al PMR, dosare nr. 1/1950, 2/1951, 3/1951, 4/1951, 5/1951, 1/1952, 4/1952, 8/1952, 9/1952, 9/1952-1955, 3/1953, 5/1953, 7/1954-1955, 8/1955-1956, 4/1957-1958, 6/1957, 4/1958, 8/1959-1960, 4/1961, 5/1961.

Fond Comitetul Raional Fetești al PMR, dosare nr. 1/1950, 2/1950, 1/1951, 3/1951, 4/1951, 2/1952, 3/1952, 1/1953, 2/1955, 3/1955, 3/1958, 12/1958-1959, 17/1958-1961, 4/ 1959, 6/1962.

Lucrări primare:

1 Mai, zi de strângere a rândurilor luptătorilor pentru pace și socialism, în Lupta de clasă, Seria a V-a , Anul XXX, Nr. 4, Aprilie 1950.

Congresul P.M.R., București, 21-23 februarie 1948, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1948.

BĂJENARU, C., Din experiența muncii politice de masă pentru transformarea socialistă a agriculturii în regiunea București, în Lupta de clasă, Seria a V-a, Anul XXXVII, Nr. 3, Martie 1957.

COTOVSCHI, Grigore, Rolul propagandistului în educarea comunistă a membrilor de partid, în „Lupta de clasă”, seria a V-a, anul XXXII, nr. 11, noiembrie 1952.

DAMIAN, E., Munca politico- organizatorică de partid, veriga principală în transformarea socialistă a agriculturii, în Lupta de clasă, Anul XXXIII, Nr. 5, mai 1953.

Despre agitația vizuală, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1950.

Dezvoltarea sectorului socialist din agricultură în raionul Fetești, în Lupta de clasă, Seria a V-a, Anul XXXV, Nr. 10, Octombrie 1955.

Doi ani de lupte și biruințe ale membrilor gospodăriei agricole colective Progresul- Ialomița, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, București 1951.

EVSTAFIEV, G., Lenin și Stalin despre întrecerea socialistă și despre cultivarea disciplinei socialiste în muncă, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1952.

GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe, Articole și cuvântări, ediția a III-a, Editura pentru Literatură Politică, 1953.

GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe, Sarcinile Partidului Muncitoresc Român în lupta pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și pentru transformarea socialistă a agriculturii. Raport făcut la Ședința Plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, ed. Partidului Muncitoresc Român, București, 1949.

GÎLCĂ, Fl., PUNGAN, V., Întovărășirile agricole, formă de cooperare în muncă accesibilă maselor largi ale țărănimii muncitoare, în Lupta de clasă, Seria a V-a, Anul XXXIV, Nr. 1, Ianuarie 1954.

HOMENCO, Gh. , Cabinetele de partid, centre de propagare a marxism-leninismului, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXIV, Nr. 6, iunie 1954.

În chestiunea libertății religioase, Editura pentru Literatură Politică, București, 1952.

KAUTSKY, Karl, Teorism și comunism: contribuție la Istoria Revoluțiilor, trad. Al. R. Moroianu, ed. Cartea Românească, București.

LENIN, V.I., Ce-i de făcut?, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1952.

Lenin, V.I., Opere, vol. 29, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956.

Lenin, V.I., Opere, vol. 32, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1956

LENIN, V.I., Opere alese, Editura Politică, București, 1970.

LENIN, V.I., Stângismul, boala copilăriei comunismului, ed. P.C.R., București, 1948.

LENIN, V.I., Un pas inainte, doi înapoi, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1962.

MALINSCHI, Vasile, Câteva aspecte ale problemei transformării socialiste a agriculturii noastre, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Nr. 5, Noiembrie 1949.

MEZINCESCU, E., Procesul de la Budapesta- o nouă lovitură dată lagărului imperialist, în „Lupta de clasă”, seria a V-a, Nr. 4, Octombrie 1949.

Karl MARX, Friederich ENGELS, Manifestul partidului comunist, ed. Nemira, București, 1998.

Karl MARX, Friederich ENGELS, Opere alese în două volume, vol, 1, ediția a III-a, Editura Politică, București, 1966.

MARX, Karl, ENGELS, Friedrich, Opere alese în două volume, vol. 2, Editura Politică, București, 1967

MARX, Karl, ENGELS, Friedrich, Opere, vol. 23, Editura Politică, București, 1988.

MUNTEANU, Șt., Munca propagandistului în cercurile de politică curentă, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXIII, Nr. 1-2, Ianuarie- Februarie 1953.

MUȘAT, Vasile, Învățământul de partid- factor esențial în educația marxist-leninistă a comuniștilor, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXVIII, Nr. 10, octombrie 1958.

ONESCU, C., Pentru continua ridicare a nivelului agitației politice de massă, în Lupta de clasă, Seria a V-a, Anul XXXIII, Nr. 11, Noiembrie 1953.

PAUKER, Ana, Uniunea Sovietică, eliberatoarea popoarelor, ed. PMR, București, 1948.

Pentru îmbunătățirea conținutului propagandei de partid, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXII, Nr. 7, iulie 1952.

POP, Gheorghe, Împotriva dogmatismului în practica agricolă, în Lupta de clasă, Seria a V-a, Anul XXXVI, Nr. 3, martie 1956.

Popovici, V.V., Organizarea muncii în Gospodăriile Agricole Colective, Editura Agro-Silvică de Stat, București, 1954.

Propaganda de partid- strâns legată de practica construcției socialiste, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXVI, Nr. 9, Septembrie 1956.

PUNI, S., Să ridicăm nivelul de pregătire al propagandiștilor în cadrul seminariilor permanente, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXV, Nr. 9, Septembrie 1955.

Rezoluția Biroului Informativ asupra situației din Partidul Comunist din Iugoslavia, în „Lupta de clasă”, seria a V-a, Nr. 1, august-septembrie 1948.

Rezoluție a Biroului Informativ, Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni, în „Lupta de clasă”, seria a V-a, Nr. 6, Decembrie 1949.

Rezoluția ședinței plenare a Comitetului Central al P.MR. din 3-5 martie 1949 asupra sarcinilor partidului în lupta pentru întărirea alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și pentru transformarea socialistă a agriculturii, ed. Partidului Muncitoresc Român, București, 1949.

ROȘIANU, I., NICHITA, P., Lecția, moment important în procesul învățământului de partid, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXIII, Nr, 7, Iulie 1953.

Să ridicăm nivelul învățământului de partid în noul an școlar, în „Lupta de clasă”, Seria a V-a, Anul XXXIV, Nr. 10, octombrie 1954.

SĂLĂJAN, Leontin, Doi ani de la instaurarea Republicii Populare România, în „Lupta de clasă”, seria a V-a, Anul XXX, Nr. 1, ianuarie 1950.

STALIN, I.V, Opere, vol. II, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1951.

STALIN, I.V., Problema leninismului, Editura Partidului Muncitoresc Român, București, 1946

SOREL, Georges, Reflecții asupra violenței, trad. Mariana Ilie, ed. Incitatus, București, 2003.

SOREL, Georges, Descompunerea marxismului, trad. N.G. Eremie, ed. Marea Fabrică ”Ancora”, Brăila, 1921.

TURCUȘ, D. , Pentru o presă militantă a organizațiilor de partid locale, în Lupta de clasă, Seria a V-a, Anul XXXIV, Nr. 1, ianuarie 1954.

TROȚKI, Leon, The Revolution Betrayed: What Is the and Where Is It Going, ed. Pioneer Press, , 1964.

VINTILĂ, Petru, Lampa din munți, în „Îndrumătorul cultural”, Anul II, Nr. 4, Aprilie 1949.

Texte generale și de specialitate:

ANDREW, Christopher, GORDIEVSKI, Oleg, KGB: istoria secretă a operațiunilor sale externe de la Lenin la Gorbaciov, trad. Doina Mihalcea- Știucă, ed. ALL, București, 1994.

ANTON, Mioara, CONSTANTINIU, Laurențiu, Guvernați și guvernanți. Scrisori către putere (1945-1965), ed. Polirom, Iași, 2013.

APPELBAUM, Anne , Gulagul. O istorie, trad. Simona-Gabriela Vărzan, Vlad Octavian Palcu, ed. Humanitas, București, 2011.

ARENDT, Hannah, Făgaduința politicii, trad. Mihaela Bidilică-Vasilache, ed. Humanitas, 2010.

ARENDT,Hannah, Originile totalitarismului, trad. Ion Dur și Mircea Ivănescu, ed. Humanitas, București, 1994.

ARON, Raymond, Democrație și totalitarism, trad. Simona Ceaușu, ed. All Educational, București, 2001.

ARON, Raymond, Opiul intelectualilor, trad. Adina Dinițoiu, ed Curtea Veche, București, 2008

BALL, Terence, DAGGER, Richard, Ideologii politice și idealul democratic, trad. Monica Marchiș, Romana Careja, Olivia Toderean, ed. Polirom, Iași, 2000.

BERDIAEV, Nicolai, Originile și sensul comunismului rus, ed. Dacia, Cluj Napoca, 1999.

BERLIN, Isaiah, Patru eseuri despre libertate, trad. Laurențiu Ștefan, ed. Humanitas, București, 1996.

BESANÇON, Alain, Anatomia unui spectru: economia politică a socialismului real, trad. Maria Antohi și Sorin Antohi, ed. Humanitas, București, 1992.

BESANÇON, Alain, Nenorocirea secolului: despre comunism, nazism și unicitatea „Soah”-ului, trad. Mona Antohi, ed. Humanitas, București, 2007.

BESANÇON, Alain, Originile intelectuale ale leninismului, trad. Lucreția Văcar, ed. Humanitas, București, 2007.

BRZEZINSKI, Zbigniew, Marele eșec: nașterea și moartea comunismului în secolul XX, trad. Marius Jucan, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

BUCKLEY, Mary E.A., Mobilizing Soviet Peasants: Heroines and Heroes of Stalin’s Fields, ed. Rowman & Littlefield Publishers, Oxford, 2006.

CALESTRU, Vasile, Martiraj în Bărăgan- Lătești: drum spre un alt destin, ed. Casa Editorială Demiurg, Iași, 2006.

CALVOCORESSI, Peter, Politica mondială după 1945, trad. Simona Ceaușu, ed. Alfa, București, 2000.

CĂTĂNUȘ, Dan ROSKE, Octavian, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, vol. I, 1949-1953, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2000.

CĂTĂNUȘ, Dan ROSKE, Octavian, Colectivizarea agriculturii în România. Dimensiunea politică, 1953-1956, vol. II, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2005.

CHIROIU, Mircea, Între David și Goliath: România și Iugoslavia în balanța Războiului Rece, ed. Casa Editorială Demiurg, Iași, 2005.

CONQUEST, Robert, Marea teroare: o reevaloare, trad. de Marilena Dumitrescu, ed. Humanitas, București, 1998.

CONQUEST, Robert, Recolta durerii: colectivizarea sovietică și teroarea prin foame, trad. Bogdan Marchidanu, ed. Humanitas, București, 2003.

CONSTANTINIU, , POP, , Schisma roșie. România și declanșarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), ed. Compania, București, 2009.

COURTOIS, Stephane, Comunism și totalitarism, trad. Ana Ciucan Țuțuianu, ed. Polirom, Iași, 2011.

CRAMPTON, R.J., Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea…și după, trad. Cornelia Bucur, ed. Curtea Veche, București, 2002.

DANIELS, Robert Vincent, The Nature of Communism, ed. Random House, , 1962.

DAVIES, R.W., WHEATCROFT, Stephen G., The Years of Hunger. Soviet Agriculture, 1931-1933, ed. Palgrave Macmillan, Londra, 2004.

DELETANT, Dennis, Ceaușescu și securitatea: constrîngere și dizidență în România anilor 1965-1989, trad. Georgeta Ciocâltea, ed. Humanitas, București, 1998.

DENIZE, Eugen, MÂȚĂ, Cezar, România comunistă. Statul și propaganda 1948-1953, ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2005.

DENIZE, Eugen, Propaganda comunistă în România (1948-1953), ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2009.

DJILAS, Milovan, Tito: the story from inside, trad. Vasilije Lolic și Richard Hayes, ed. Weidenfeld and Nicolson, Londra, 1981.

DOMENACH, Jean Marie, Propaganda politică, traducere Dan Lungu și Dana Lungu, ed. Institutul European, Iași, 2004.

FIGES, Orlando, The Whisperers. Private Life in Stalin’s Russia, ed. Penguin Group, London, 2007.

FISHER-GALAȚI, Stephen, România în secolul al XX-lea, ed. Institutul European, Iași, 1998.

FITZPATRICK, Sheila, Everyday Stalinism: Ordinary Life in Extraordinary Times: Soviet in the 1930s, ed. Press, , 1999.

FURET, François, Revoluția în dezbatere, trad. Gabriela Scurtu Ilovan, ed. Polirom, Iași, 2000.

FURET, François, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX, Ed. Humanitas, București, 1996.

HOBSBAWM, Eric, Secolul extremelor, trad. Anca Irina Ionescu, ed. Lider, București, 2001.

GETTY, Arch, T. MANNING, Roberta, Stalinist Terror: New Perspectives, ed. Press, , 1993.

GHEORGHIU, Mihai Dinu, Intelectuali în câmpul puterii: morfologii și traiectorii sociale, ed. Polirom, Iași, 2007.

GILL, Graeme, The Origins of the Stalinist Political System, ed. Cambridge University Press, New York, 1990.

GREGORY, Paul R., Terror By Quota: State Security from Lenin to Stalin ( an Archival Study), ed. Yale University Press, New Haven and London, 2009.

HOROWITZ, Irvin Louis, Radicalism and the Revolt Against Reason: the social teories of Georges Sorel, ed. Southern Illinois University Press, Carbondale, 1968.

LAQUEUR, Walter, The Fate of the Revolution: Interpretations of Soviet History from 1917 to the Present, ed. Scribner’ s, , 1987.

IONESCU, Ghiță, Comunism în România, trad. I. Stanciu, ed. Litera, București, 1994.

IONESCU-GURĂ, Nicoleta, Nomenclatura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, ed. Humanitas, București, 2006.

IONESCU-GURĂ, Nicoleta, Stalinizarea României: Republica Populară Română, 1948-1950: transformări instituționale, ed. All, București, 2005.

JOWITT, Kenneth, The leninist response to national dependency, ed. Institute of International Studies, University of California, Barkeley, 1978.

JUDT, Tony, Epoca postbelică: o istorie a Europei de după 1945, trad. Georgiana Perlea, ed. Polirom, Iași, 2008

KHLEVNIUK, Oleg V., Master of the House. Stalin and His Inner Circle, trad. Nora Seligman Favorov, ed. Press, and , 2009.

KLIGMAN, Gail, VERDERY, Katherine, Peasants Under Siege: The Collectivization of Romanian Agriculture, 1949-1962, ed. Princeton University Press Oxford, Princeton, 2011.

KLIGMAN, Gail, Politica duplicitătii: controlul reproducerii în România lui Ceaușescu, ed. Humanits, București, 2000.

KOLAKOWSKI, Leszek, Principalele curente ale marxismului, vol. II. Vârsta de aur, trad. S.G. Dragan, ed. Curtea Veche, București, 2010.

KOLAKOWSKI, Leszek, Principalele curente ale marxismului, vol. III. Prăbușirea, trad. S.G. Dragan, ed. Curtea Veche, București, 2010.

KUROMIYA, Hiroaki, Stalin’s Industrial Revolution. Politics and Workers. 1928-1932, ed. Press, , 1988.

LEWIN, Moshe, The Making of the Soviet System: Essay in the Social History of Interwar , ed. Pantheon, , 1985.

LEVY, Robert, Gloria și decăderea Anei Pauker, trad. Cristina Pupeza și Ioana Gagea, ed. Polirom, Iași, 2002.

MALIA, Martin, Russia Under Western Eyes. From the Bronze Horseman to the Lenin Mausoleum,ed. Harvard University Press, Cambridge, 1999.

MARINEASA, Viorel, SAMÎNTA, Valentin, VIGHI, Daniel, Deportarea în Bărăgan: destine, documente, reportaje, ed. Mirton, Timișoara, 1996.

MARINEASA, Viorel, VIGHI, Daniel, Rusalii 51. Fragmente din deportarea în Bărăgan, ed. Marineasa, Timișoasa, 1994.

MEDVEDEV, Roy, Despre stalin și stalinism: consemnări istorice, trad. Margareta Sipos, ed. Humanitas, București, 1991.

MITCHIEVICI, Angelo, Umbrele paradisului: scriitori români și francezi în Uniunea Sovietică, ed. Humanitas, București, 2011.

MITRANY, David, Marx Against the Peasants. A Study in Social Dogmatism, ed. Collier Books, New York, 1961.

MIHALACHE, Andi, CIOFLÂNCĂ, Adrian (editori), In medias res: studii de istorie culturală, Editura Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2007.

MOMANU, Mariana, Educație și ideologie: o analiză pedagogică a sistemului totalitar comunist, ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005.

MUNGIU- PIPPIDI, Alina, ALTHABE, Gerard, Secera și buldozerul: Scornicești și Nucșoara: mecanisme de aservire a țăranului român, ed. Polirom, Iași, 2002.

MURAVCHIK, Joshua, Raiul pe pământ: mărirea și decăderea socialismului, trad. Dorian Branea, și Cristina Chevereșan, ed. Brumar, Timișoara, 2004.

NOLTE, Ernst, Războiul civil european: 1917-1945: național-socialism și bolșevism, trad. Irina Cristea, ed. Runa, București, 2005.

POPPER, Karl, Societatea deschisă și dușmanii ei, vol. 2, trad. D. Stoianovici, ed. Humanitas, București, 2005.

PRIESTLAND, David, Stalinism and the Politics of Mobilization. Ideas, Power and Terror in Inter-war Russia, Oxford University Press, New York 2007.

PRIESTLAND, David, Steagul roșu. O istorie a comunismului, trad. Corina Hădăreanu, ed. Litera, Bucuresți, 2012.

ROBERTS, Henry L., Rumania. Political problems of an agrarian state, ed. Archon Books, Hamden, 1969.

SARTORI, Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, trad. Doru Pop, ed. Polirom, Iași, 1999.

SCHAPIRO, Leonard, The Communist Party of the Soviet Union, ed. Methuen: Eyre&Spottiswoode, London, 1970.

SNYDER, Timothy, Tărâmul morții. Europa între Hitler și Stalin, trad. Dana-Ligia Ilin, ed. Humanitas, București, 2012.

SOUVARINE, Boris, Stalin: studiu istoric al bolșevismului, trad. Doina Jela, ed. Humanitas, București, 1999.

TĂNASE, Stelian, Elite și societate: guvernarea Gheorghiu-Dej: 1948-1965, ed. Humanitas, București, 2006.

TISMĂNEANU, Vladimir, Arheologia terorii, ed. Curtea Veche, București, 2008.

TISMĂNEANU, Vladimir, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, trad. Mircea Mihăieș, Alina Ghimpu, Ioana Ploeșteanu, Diana Roțcu, Laura Sion, ed. Univers, București, 1995

TISMĂNEANU, Vladimir, Mizeria utopiei: criza ideologiei marxiste în Europa Răseăriteană, trad. Laura Lipovan, ed. Polirom, Iași, 1997.

TISMĂNEANU, Vladimir, DOBRINCU, Dorin, VASILE, Cristian, Raport Final al Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, Editura Humanitas, București, 2007.

TISMĂNEANU, Vladimir, Reinventarea politicului: Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, trad. Alexandru Vlad, ed. Polirom, Iași, 2007.

TISMĂNEANU, Vladimir, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, traducerea de Cristina Petrescu și Dragoș Petrescu, ed. Polirom, București, 2005.

TODOROV, Tzvetan, Confruntarea cu extrema.Victime și torționari în secolul XX, ed. Humanitas, București, 1996.

TRONCOTĂ, Cristian, Torționarii: istoria instituției Securității regimului comunist din România (1948-1964), ed. Elion, București, 2006.

TUCKER, Robert C., Stalin in Power: the Revolution from Above 1928-1941, ed. W. W. Norton, , 1990.

TURCHETTI, Mario, Tirania și tiranicidul: forme ale opresiunii și dreptul la rezistență din Antichitate până în zilele noastre, trad. Em. Galaicu-Păun, ed. Cartier, Chișinău, 2003.

ULAM, Adam B., Bolșevicii: triumful comunismului în Rusia. O istorie intelectuală și politică, trad. Irina Cristea, ed. Corin, București, 2009.

ULAM, Adam B., Stalin the Man and His Era, ed. The Viking Press, New York, 1973.

ULAM, Adam B. ,Titoism and the Cominform, ed. Press, , 1971.

VASILE, Cristian , Literatura și artele în România comunistă. 1948-1953, ed. Humanitas, București, 2010.

VASILE, Cristian, Politici cultuale comuniste în timpul regimului Gheorghiu-Dej, ed. Humanitas, București, 2011.

VERDERY, Katherine, Transylvanian Villagers, ed. University of California Press, London, 1983.

VIOLA, Lynne, The Best Sons of the Fatherland. Workers in the Vanguard of Soviet, ed. Oxford University Press, New York, 1989.

WIERZBICKI, Piotr, Structura minciunii, trad. Constantin Geambașu, ed. Nemira, București, 1996.

WOOD, Alan, Stalin and Stalinism, ed. Routledge, London, 2005.

ZBUCHEA, Gheorghe, Istoria Iugoslaviei, ed. Corint, București, 2001.

Articole de specialitate:

ABRAHAM, Florin, Colectivizarea agriculturii în România: un proces de transformare societală, în „Arhivele totalitarismului”, Anul XVII, Nr. 64-65, 2009.

AIOANEI, Constantin, TRONCOTĂ, Cristian, Drama dislocaților, în „Magazin istoric”, Anul XXVIII, Nr.6 (327), iunie 1994.

ANGHELACHE, Camelia, Aspecte selectate din documentele dețintute de Arhivele Naționale din fosta Arhivă a CC al PCR privind colectivizarea, în Romulus RUSAN (editor), Anii 1949-1953: mecanismele terorii, ed. Fundația Academia Civică, București, 1999

BARTOSEK, Karel, „Europa Centrală si de Sud-Est”, în Stephane COURTOIS, Nicolas WERTH, Jean-Louis PANNE (editori), Cartea neagră a comunismului: crime, teroare, represiune, trad. Maria Ivănescu, Luana Schidu, Brândusa Prelipceanu, ed. Humanitas, Bucuresti, 1999.

BODO, Julianna, „Tehnicile convingerii și comportamentul comunității locale în satul Corund”, în Dorin DOBRINCU și Constantin IORDACHI (editori), Țărănimea și puterea: procesul de colectivizare a agriculturii în România, ed. Polirom, Iași, 2005.

CĂTĂNUȘ, Dan, Componenta agrară a „devierii de dreapta” din PMR, 1951- 1952, în „Arhivele totalitarismului”, Anul XVII, Nr. 3-4/2009.

COHEN, Stephen F., „Stalin’ s Terror as Social History”, The Russian Review, Vol. 45, No. 4, (Oct. 1986).

CONSTANTINESCU, Valentin, „Declanșarea cooperativizării forțate a agriculturii”, în Romulus RUSAN (editor), Anii 1949-1953: mecanismele terorii, ed. Fundația Academia Civică, București, 1999.

DAVIS, Sarah, „Ideologie, propagandă și mobilizare în sisitemul sovietic al anilor 1930”, în COURTOIS, Stephane (coordonator), O noapte atât de lungă, trad. Doina Jela Despois, ed. Vremea, București, 2008.

DEGERATU, Claudiu, ROSKE, Octavian, Colectivizarea agriculturii. Modelul sovietic: Drumul belșugului, în „Arhivele totalitarismului”, Anul II, Nr. 3-4/ 1994.

DEGERATU, Claudiu, ROSKE, Octavian, Colectivizarea agriculturii. Modelul sovietic: Știința biruitoare, în „Arhivele totalitarismului”, Anul II, Nr. 4/ 1994.

FIELD, Mark G., „The Academy of Social Sciences of the Communist Party of the Soviet Union”, în American Journal of Sociology, Vol. 56, No. 2 (Sept., 1950).

FITZPATRICK, Sheila, „Stalin and the Making of a New Elite, 1928-1939”, Slavic Review, vol. 38. No.3. September 1979.

GEIER, Luzian, „Referitor la dedesupturile, cauzele și contextul deportărilor din 1951 în stepa Bărăganului”, în Romulus Rusan, Analele Sighet. Anul 1948- Instituționalizarea comunismului, ed. Fundația Academia Civică, București, 1998.

IVAȘCU, Lavinia, „Învățământul de partid” în Romulus RUSAN Analele Sighet. Anul 1948- Instituționalizarea comunismului, ed. Fundația Academia Civică, București, 1998.

JOWITT, Kenneth, „Inclusion and Mobilization in European Leninist Regimes”, în World Politics, Vol. 28, No.1, (Oct. 1975), pp. 69-96

KATZ, Zev, „Party Political Education in Soviet Russia, 1918-1935”, în Soviet Studies, vol. VII, Nr. 3, (Ian.1956).

KHLEVNIUK, Oleg V., „Stalin, Syrtsov, Lominadze: Preparations for the <<Second Great Breakthrough>>” , în Paul R. GREGORY, Norman NAIMARK, The last politburo Transcripts. From Collective Rule to Stalin’s Dictatorship, ed. Yale University Press, New Haven & London, 2008.

KLIGMAN, Gail, VERDERY, Katherine, „Dimensiunile sociale ale colectivizării. Instigarea la lupta de clasă în Transilvania”, în Vladimir TISMĂNEANU, Marc Morje HOWARD, Rudra SIL (editori), Ordinea mondială după leninism, trad. Viorel Zaicu, ed. Curtea Veche, București, 2009.

LEVY, Robert, „Primul val al colectivizării: politici centrale și implementare regională, 1949-1953”, în Dorin DOBRINCU și Constantin IORDACHI (editori), Țărănimea și puterea: procesul de colectivizare a agriculturii în România, ed. Polirom, Iași, 2005.

LOSS, Christopher P., “Party School: Education, Political Ideology and the Cold War”, The Journal of Policy History, Vol.16, No.1, 2004.

MICKIEWICZ, Ellen, „The Modernization of Party Propaganda in the USSR”, în Slavic Review, Vol. 30, No. 2 (Iun. 1971).

NICOARĂ, Corneliu, „Adevărul despre alianța dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare”, în Romulus RUSAN (editor), Anii 1949-1953: mecanismele terorii, ed. Fundația Academia Civică, București, 1999.

NEGRICI, Eugen, „Rolul literaturii în campania de colectivizare”, în Dorin DOBRINCU și Constantin IORDACHI (editori), Țărănimea și puterea: procesul de colectivizare a agriculturii în România, ed. Polirom, Iași, 2005.

NUREEV, Rustem, „The Short Course of the History of the All-Union Communist Party: The distorted Mirror of Party Propaganda”, în Paul R. Gregory and Norman Naimark, The Lost Politburo Transcripts. From Collective Rule to Stalin’s Dictatorship, Yale University Press, New Haven, 2008.

PETRE, Zoe, „Promovarea femeii sau despre destructurarea sexului feminin”, în Lucian BOIA (coordonator), Miturile comunismului românesc, ed Nemira, București, 1998.

PETRESCU, Dragoș, „Community-Building and Identity Politics in Gheorghiu- Dej’s Romania, 1956-1964”, în Vladimir TISMĂNEANU, Stalinism Revisited: the Establishment of the Communist Regimes in East- Central Europe, ed. Central European University Press, Budapesta, 2009.

RESS, E.A., „Stalin as Leader 1924-1937: From Oligarch to Dictator”, în RESS, E. A. (editor), The Nature Of Stalin’s Dictatorship, ed. Palgrave Macmillan, Houndmills, 2004.

ROSKE, Octavian, Colectivizarea agriculturii în România, Mijloace de supraveghere, 1950, în „Arhivele totalitarismului”, Anul II, Nr. 3/1994.

ROSKE, Octavian, Accente în strategia colectivizării, Articolul 209 Cod Penal, în „Arhivele totalitarismului”, Anul II, Nr. 1-2/ 1994.

ROSKE, Octavian, „Radiografia unui eșec. Colectivizarea agriculturii în România”, Ruxandra IVAN (coordonator), „Transformara socialist”: politici ale regimului comunist între ideologie și administrație, ed. Polirom, Iași, 2009.

SOULET, Jean Francois, << „Sovietizarea” Europei de Est, 1945-1953: expansionism imperial sau exportarea unui model totalitar?>>, în Stephane COURTOIS (coordonator), O noapte..op.cit.,

SPĂTAN, Ion, „Iconografia colectivizării: <<Demascarea diversiunilor chiaburești>>”, în Arhivele totalitarismului, nr.1, 1993.

ȘANDRU, Dumitru, „Colectivizarea agriculturii și problema agrară: repere social-politice”, în Dorin DOBRINCU și Constantin IORDACHI (editori), Țărănimea și puterea: procesul de colectivizare a agriculturii în România, ed. Polirom, Iași, 2005.

ȘANDRU, Dumitru, Decretul 83/1949, în „Arhivele totalitarismului”, Anul I, Numărul 1, 1993.

ȘANDRU, Dumitru, „Imixtiuni sovietice în România după 23 august 1944”, în Studii și materiale de istorie contemporană, vol. VI, Editura Academiei Române, București, 2007.

ȘERBAN, Sorin, „Ilegaliștii”, în Lucian BOIA (coordonator), Miturile comunismului românesc, ed Nemira, București, 1998.

ȚIRIPAN, Nicolae, Drama D.O.-iștilor din Bărăganul Ialomițean, disponibil la adresa http://www.e-calarasi.ro/studii/drama_do_istilor_din_baraganul_ialomitean.pdf, accesat la date de 5.01.2013.

VASILE, Cristian, Istoria teatrului românesc în primii ani de comunism, în Revista Istorică, tom XVI, 2005, Nr. 5-6.

WERTH, Nicolas „Revelațiile despre raportul Hrusciov”, în Doina JELA, Vladimir TISMĂNEANU , Ungaria 1956: revolta minților și sfârșitul mitului comunist, ed. Curtea Veche, București, 2006.

WILES, Peter, „Wage and Income Policies”, în Leonard SCHAPIRO, The Soviet Worker: Illusions and Realities, ed. ’s Press, , 1981.

Instrumente de lucru:

DUȚU, Alesandru, ISTRĂTESCU, Elena, IGNAT, Maria, NEGREANU, Ioana Alexandra, POPA, Vasile, OSCA, Alexandru, TUNĂREANU, Nevian, România. Viața politică în documente. 1950, Arhivele Nationale ale României, Bucuresti, 2002.

Arhivele Naționale ale României, Stenogramele ședințelor Biroului Politic și ale Secretariatului Comitetului Central al PMR, vol II, 1949, București, 2003.

Legislația Gospodăriilor Agricole Colective și a întovărășirilor agricole, Editura de Stat pentru Literatură Economică și Juridică, București, 1956.

MIHĂILESCU, Ion I., Monografia economică a județului Ialomița 1933-1938, Banca Națională a României- Călărași.