Pronuntarea Unei Hotarari Care Sa Poata Fi Pusa In Executare

CAPITOLUL I ACTIVITATEA JUDICIARĂ ÎN ROMÂNIA

Secțiunea I Activitatea judiciară

Secțiunea a II-a Procesul penal și procesul civil – noțiune, scop, faze și forme

1. Procesul penal.

2. Procesul civil.

Secțiunea a III-a Raporturile juridice procesuale

Secțiunea a IV-a Practica procesuală

1. Noțiune.

2. Tehnica procesuală.

3. Științele auxiliare practicii procesuale.

Secțiunea a V-a Referințe istorice și sisteme procesuale

1. Evoluția legilor procesuale.

2. Evoluția reglementărilor din țara noastră.

3. Sistemele procesuale și evoluția lor.

CAPITOLUL II INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI –ORGANE PRIN CARE SE ÎNFĂPTUIEȘTE JUSTIȚIA

Secțiunea I Noțiuni generale

Secțiunea a II-a Instanțele judecătorești

1. Organizarea instanțelor judecătorești.

2. Compunerea completelor de judecată.

CAPITOLUL III HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREȘTI PENALE

Secțiunea I Pronunțarea hotărârilor penale

Secțiunea a II-a Structura și conținutul hotărârilor penale pronunțate în prima instanță

1. Conținutul hotărârilor judecătorești.

2. Structura hotărârilor judecătorești pronunțate în primă instanță.

Secțiunea a III-a Hotărârile pronunțate în căile de atac

1. Apelul.

2. Recursul.

CAPITOLUL IV HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREȘTI CIVILE

Secțiunea I Noțiuni generale

1. Noțiune.

2. Efectele hotărârii judecătorești.

3. Puterea de lucru judecat.

Secțiunea a II-a Desființarea sau modificarea hotărârilor judecătorești

1. Desființarea hotărârilor civile prin calea de atac a apelului.

2. Desființarea hotărârilor civile prin recurs.

CAPITOLUL V CONCLUZII

Bibliografie

=== OBLIGATIVITATEA HOT PENALE ===

Plan de expunere

CAPITOLUL I ACTIVITATEA JUDICIARĂ ÎN ROMÂNIA

Secțiunea I Activitatea judiciară

Secțiunea a II-a Procesul penal și procesul civil – noțiune, scop, faze și forme

1. Procesul penal.

2. Procesul civil.

Secțiunea a III-a Raporturile juridice procesuale

Secțiunea a IV-a Practica procesuală

1. Noțiune.

2. Tehnica procesuală.

3. Științele auxiliare practicii procesuale.

Secțiunea a V-a Referințe istorice și sisteme procesuale

1. Evoluția legilor procesuale.

2. Evoluția reglementărilor din țara noastră.

3. Sistemele procesuale și evoluția lor.

CAPITOLUL II INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI –ORGANE PRIN CARE SE ÎNFĂPTUIEȘTE JUSTIȚIA

Secțiunea I Noțiuni generale

Secțiunea a II-a Instanțele judecătorești

1. Organizarea instanțelor judecătorești.

2. Compunerea completelor de judecată.

CAPITOLUL III HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREȘTI PENALE

Secțiunea I Pronunțarea hotărârilor penale

Secțiunea a II-a Structura și conținutul hotărârilor penale pronunțate în prima instanță

1. Conținutul hotărârilor judecătorești.

2. Structura hotărârilor judecătorești pronunțate în primă instanță.

Secțiunea a III-a Hotărârile pronunțate în căile de atac

1. Apelul.

2. Recursul.

CAPITOLUL IV HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREȘTI CIVILE

Secțiunea I Noțiuni generale

1. Noțiune.

2. Efectele hotărârii judecătorești.

3. Puterea de lucru judecat.

Secțiunea a II-a Desființarea sau modificarea hotărârilor judecătorești

1. Desființarea hotărârilor civile prin calea de atac a apelului.

2. Desființarea hotărârilor civile prin recurs.

CAPITOLUL V CONCLUZII

CAPITOLUL I

ACTIVITATEA JUDICIARĂ ÎN ROMÂNIA

Secțiunea I

Activitatea judiciară

Apărarea și impunerea ordinii de drept presupun inițierea unui sistem de legi prin care se sancționează ceea ce nu este permis sau considerat periculos.

Realizarea ordinii de drept se face de obicei prin conformare de către cei care participă la viața socială.

Atunci când ordinea de drept este încălcată, aceasta se face prin constrângere, aplicându-se sancțiunile prevăzute de lege.

Potrivit Constituției, cetățenii beneficiază de libertățile și drepturile fundamentale ale omului, iar respectarea Constituției și a celorlalte legi este obligatorie pentru toți cetățenii.

Cele mai grave încălcări de lege și care sunt considerate infracțiuni sunt combătute prin mijloace penale.

În vederea tragerii la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni este organizată activitatea procesual penală.

Pentru desfășurarea acestei activități sunt necesare anumite organe judiciare ale statului (noțiunea de organ judiciar nu se referă strict numai la organele judecătorești), care sunt prevăzute expres în dispozițiile constituționale și alte legi.

Puterea judecătorească are, potrivit Constituției, sarcina fundamentală de înfăptuire a justiției. În art. 124 din legea fundamentală, justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii. Aceasta se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judecătorească, republicată, în art. 2 alin. 2 arată că instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecății.

Tot în această lege se fixează și atribuțiile Ministerului Public (art. 27) referitoare efectuarea urmăririi penale, supravegherea urmării penale, exercitarea acțiunii civile în cazurile prevăzute de lege, a căilor de atac și a altor activități. Activitatea judiciară presupune atât activitatea realizată de instanțele judecătorești pentru judecarea celor vinovați de săvârșirea unor infracțiuni, cât și activitatea de urmărire penală desfășurată de procurori și organele de cercetare penală, care este anterioară cazurilor deduse judecății.

Astfel, activitatea judiciară este realizată de organele judiciare, și anume: instanțele judecătorești, procurorii și organele de cercetare penală (expresia de organ judiciar este folosită în mai multe articole din Codul de procedură penală, cum ar fi: art. 7, 80, 105 etc).

În sistemul nostru de drept există și alte organe cu atribuții jurisdicționale. Exemplul cel mai semnificativ al unor atare autorități îl reprezintă Curtea Constituțională. Ea constituie „unica autoritate de jurisdicție constituțională” [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992]. Evident că această autoritate nu face parte din categoria (sistemul) instanțelor judecătorești.

În activitatea judiciară alături de organele judiciare mai participă și alte persoane cum ar fi: părțile (inculpat, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente), martori, experți, interpreți.

Secțiunea a II-a

Procesul penal și procesul civil – noțiune,

scop, faze și forme

1. Procesul penal.

A. Noțiune. Activitatea judiciară pe care o desfășoară organele specializate ale statului este cuprinsă în dispozițiile legale referitoare la desfășurarea progresivă și coordonată a procesului penal în vederea restabilirii ordinii de drept și prin aplicarea, dacă este cazul, a sancțiunilor de drept penal.

Dispozițiile de drept procesual penal prevăd actele prin îndeplinirea cărora se dinamizează (acte procesuale) și actele prin efectuarea cărora se realizează (acte procedurale) activitatea care constituie conținutul formal al procesului penal. Aceste dispoziții prevăd, de asemenea, când, în ce condiții și în ce mod sunt îndeplinite diferitele acte procesuale sau procedurale. În fine, în aceste dispoziții se arată care organe și care persoane trebuie sau pot să ia parte activă la desfășurarea procesului penal, care sunt drepturile și îndatoririle acestor organe și persoane pe parcursul desfășurării procesului și care sunt garanțiile destinate să asigure respectarea drepturilor sau îndeplinirea îndatoririlor respective.

Procesul penal în sine reprezintă o realitate vie, o activitate concretă și se va desfășura ori de câte ori trebuie restabilită ordinea de drept, prin aplicarea sancțiunilor de drept penal, pe cale de constrângere.

Se folosește, în dreptul procesual penal, termenul de proces penal, deși de cele mai multe ori în vorbirea curentă se folosește termenul de cauză judiciară, de „pricină în fața justiției", de „judecată în curs".

Atât în terminologia legislativă cât și în practica judiciară este folosit termenul de procedură (procedural), termen întrebuințat ca denumire generală, deoarece, deși regulile procedurale sunt complementare față de cele procesuale, ele sunt mult mai numeroase și nu implică întotdeauna și existența actelor procesuale. Trebuie însă folosită denumirea de „drept procesual” ca un termen de ansamblu desemnând regulile privitoare la realizarea procesului în întregul său.

În literatura de specialitate s-au dat diferite definiții procesului penal, care în principal conțin elemente definitorii asemănătoare ce caracterizează procesul penal. Nu ne vom opri la nici una dintre acestea, dar putem arăta, ca elemente definitorii, că procesul penal este o activitate prevăzută de lege, activitate desfășurată de organele competente într-o cauză penală unde, alături de organele judiciare, mai participă și alte persoane, care au drepturi și obligații stabilite de lege, iar această activitate are ca scop constatarea la timp și în mod complet a infracțiunilor, precum și tragerea la răspundere penală a celor care le-au săvârșit, pentru respectarea ordinii de drept.

Dacă dreptul penal se ocupă de infracțiuni și pedepsele ce trebuie aplicate infractorilor, trebuie să cunoaștem și modul cum de la infracțiune se ajunge la pedeapsă, arătând care sunt organele competente, modul lor de lucru în vederea soluționării cauzelor penale, acest lucru făcându-se în cadrul procesului penal.

B. Scopul procesului penal. În dispozițiile art. 1 din Codul de procedură penală se arată că procesul penal are ca scop imediat constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere.

Săvârșirea unei infracțiuni duce la un conflict de drept și, deci, la un raport juridic de drept penal, raport care constituie obiectul juridic al procesului penal. Tot în acest articol derivă și scopul mediat, prin care procesul penal are rolul de a contribui la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul legii.

Pedeapsa care se aplică celor care săvârșesc fapte penale trebuie să influențeze conștiința și voința acestora, să determine o schimbare a comportamentului lor începând cu atitudinea față de valorile sociale pe care le-au negat prin săvârșirea infracțiunii și continuând cu dirijarea în sens pozitiv a tuturor actelor lor de conduită.

C. Fazele procesului penal. Procesul penal presupune o activitate judiciară complexă ce se desfășoară după numite reguli stricte stipulate de normele dreptului procesual penal.

Astfel, procesul penal se desfășoară pe parcursul unor etape necesare și succesive care poartă denumirea de faze ale procesului penal.

Procesul penal cuprinde trei faze:

urmărirea penală,

judecata;

punerea în executare a hotărârilor judecătorești.

În faza de urmărire penală sunt cuprinse etapele cercetării penale și ale trimiterii în judecată. Prin activitățile întreprinse în această fază se identifică autorul infracțiunilor și se administrează probele în cauză în vederea trimiterii în judecată.

Aceste activități se îndeplinesc de către organele de cercetare penală și procuror prin actele procesuale și procedurale prescrise de lege. Instanța de judecată poate interveni în faza de urmărire penală potrivit noilor reglementări în a dispune efectuarea percheziției domiciliare (art. 100 C.pr.pen.), arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului (art. 146 și 148 C.pr.pen.), autorizarea interceptării și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor (art. 91 C.pr.pen.), poate soluționa potrivit art. 2781 plângerile împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată față de vechea reglementare în care avea atribuții numai în cazul prelungirii arestării preventive sau soluționării căilor de atac îndreptate împotriva unor măsuri procesuale.

Având în vedere cerințele impuse de aderarea la Uniunea Europeană au fost necesare aceste modificări ale Codului de procedură penală (Legea nr. 281/2003, OUG nr. 66/2003 și OUG nr. 109/2003) deoarece centrul de greutate era grefat pe faza premergătoare judecății, și anume urmărirea penală, fază în care datorită secretului unor activități de urmărire penală se putea ajunge la încălcări ale drepturilor și libertăților omului reglementate de Convenția Europeană de apărare a drepturilor și libertăților sale fundamentale, principii europene care au fost inserate și în noua Constituție revizuită (art. 23 referitor la libertatea individuală și art. 27 referitor la inviolabilitatea domiciliului).

În faza de judecată, după sesizarea instanței de judecată prin rechizitoriul procurorului sau prin plângere prealabilă se procedează la judecarea cauzei în fond și în căile de atac (dacă este cazul) de către instanța de judecată cu participarea procurorului. Această fază cuprinde toate activitățile ce se desfășoară de la sesizarea instanței până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

Constituie faza principală a procesului penal și se desfășoară pe baza principiilor publicității, oralității, nemijlocirii și contradictioralității, principii importante pentru legislația europeană și aplicate cu strictețe de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Modificările care vor fi aduse în legătură cu proiectul noului Cod penal care împart infracțiunile în crime și delicte vor duce probabil și la înființarea curților cu jurați pentru judecarea infracțiunilor de gravitatea crimelor sau o procedură penală corespunzătoare unor asemenea infracțiuni.

Punerea în executare a hotărârilor penale reprezintă ultima fază a procesului penal prin care o hotărâre penală definitivă se pune în aplicare de către instanța de judecată (instanța de executare). După sesizarea organului de executare se încheie procesul penal; executarea propriu-zisă nu este reglementată de normele de procedură. Existența celor trei faze nu este obligatorie dacă intervin cauze care să înlăture aptitudinea funcțională a urmăririi penale sau se pronunță achitarea inculpatului.

2. Procesul civil.

În literatura juridică s-a arătat că în statul de drept justiția poate fi privită sub două aspecte: ca sistem al organelor judecătorești și ca activitatea desfășurată de aceste organe.

Actele normative de drept material recunosc persoanelor fizice și juridice drepturi civile în scopul satisfacerii intereselor materiale și de altă natură în acord cu interesul public, potrivit legii și normelor de conviețuire socială.

În mod obișnuit aceste drepturi sunt valorificate de titularii lor potrivit legii și sunt respectate de celelalte persoane care au obligația de a nu face nimic care să stânjenească exercitarea lor normală.

În situația în care drepturile nu sunt respectate sau sunt contestate, legea a organizat modul de apărare și valorificare a acestora pentru a fi soluționate conflictele ce apar, de către instituții juridice specializate și nu de către cei aflați în cauză.

Așadar, sarcina de a face dreptate, de a înfăptui justiția într-un stat de drept, revine organelor statului, special constituite în acest sens.

Constituția, consacră la art. 21 că „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime", iar în alin. (2) „nici o lege nu poate îngrădi acest drept”.

În acest fel, legislația noastră a fost aliniată la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care în art. 6 pct. 1 prevede: „orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauza sa în mod echitabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va decide asupra drepturilor și obligațiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală împotriva ei. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis persoanelor sau publicului în timpul întregului sau a unei părți din proces, în interesul moralității, ordinii publice sau al securității naționale într-o societate democratică, când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o cer sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției”.

Prevederi referitoare la accesul liber la justiție se găsesc și în alte articole ale legii fundamentale.

Astfel în art. 48 alin. (1) din Constituție, se arată că: „persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal al unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins, anularea actului și repararea pagubei.

Cu privire la sistemul organelor judecătorești, în art. 125 din Constituție, se prevede că: Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”, iar Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judecătorească, prevede la art. 2 alin. (2) că: „Instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecății” și în continuare la alin. (3) „Instanțele judecă toate procesele privind drepturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale și orice alte cauze pentru care legea nu stabilește o altă competență”.

Din prevederile actelor normative menționate rezultă cu claritate necesitatea garantării și ocrotirii drepturilor civile de către stat Definirea procesului civil.

După cum am mai arătat, persoana ale cărei drepturi civile nu sunt recunoscute, ori a fost tulburată în exercitarea lor (reclamantul) se poate adresa instanțelor de judecată competente a restabili situația de drept.

Sesizarea organului competent se face prin cererea de chemare în judecată. Pentru a putea fi soluționat litigiul, judecătorul cheamă în fața sa și pe cel în legătură cu care reclamantul pretinde că i-a nesocotit, încălcat dreptul (pârât). După stabilirea împrejurărilor în care s-au săvârșit faptele, instanța se retrage pentru deliberare și pronunțarea hotărârii. Dacă una dintre părți (reclamantul sau pârâtul) nu este mulțumită de hotărârea dată, aceasta poate fi atacată prin intermediul căilor de atac, reglementate de lege.

Hotărârea ce a rămas definitivă sau irevocabilă poate fi pusă în executare silită, dacă este susceptibilă de executare, în cazul în care debitorul nu-și îndeplinește de bună voie obligația.

Schema aceasta sumară ascunde o activitate deosebit de complexă desfășurată de organele de justiție și de persoane (instanța de judecată, reclamant, pârât, alte organe). În cadrul acestei activități se nasc anumite raporturi procesuale, acestea dând naștere, de fapt, procesului civil.

Se poate spune deci că, procesul civil este activitatea desfășurată de: instanță, părți, organul de executare și alte organe sau persoane care participă la înfăptuirea justiției în pricinile civile, precum și raporturile dintre acești participanți, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor ori intereselor civile deduse judecății și executării silite a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii conform procedurii stabilite de lege.

În cadrul înfăptuirii justiției, procesul civil este deci activitatea pe care o desfășoară organele de stat competente, cu participarea părților interesate, în vederea rezolvării conflictelor ce se ivesc în circuitul civil.

Procesul civil servește ca formă specială a constrângerii de stat pentru valorificarea în concret a dreptului subiectiv încălcat și prin aceasta, la restabilirea ordinii de drept tulburate.

În principiu, procesul civil parcurge două mari faze:

faza judecății propriu-zise care se desfășoară mai întâi în fața instanței de fond și se finalizează cu deliberarea și pronunțarea hotărârii, urmată de judecata în calea ordinară de atac (apelul), etapă după care hotărârea rămâne definitivă sau irevocabilă, urmată, dacă este cazul, de judecata în căile extraordinare de atac – recursul, contestația în anulare și revizuirea, recursul în interesul legii și recursul în anulare care vizează hotărârile definitive sau irevocabile;

faza executării silite a hotărârii judecătorești incluzând activitatea instanței de executare și a executorilor judecătorești ce-și îndeplinesc atribuțiile procesuale sub controlul instanței.

Prima fază poate să aibă mai multe etape, fiecare cu un obiectiv propriu, subordonat celui general al procesului civil în ansamblu său. Procesul civil parcurge astfel o etapa scrisă, constând din încunoștințarea reciprocă a părților despre: pretențiile, apărările și probele de care dispun; apoi etapa dezbaterii procesului în ședința de judecată, deliberarea și pronunțarea hotărârii; etapa căilor de atac. Nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă toate aceste etape. Spre exemplu, este posibil ca procesul să se termine fără o judecată propriu-zisă atunci când reclamantul își retrage acțiunea sau renunță la dreptul său, tranzacționează ori lasă pricina în nelucrare ori partea interesată nu exercită căile de atac împotriva hotărârii pe care o consideră legală și temeinică.

Secțiunea a III-a

Raporturile juridice procesuale

Raporturile sociale devin raporturi juridice dacă sunt reglementate de normele juridice.

Raporturile juridice sunt reglementate de normele procesual penale, apar în cadrul procesului penal și sunt raporturi juridice procesuale.

În cadrul acestor raporturi juridice procesuale putem avea: raporturi juridice principale, care sunt, de fapt, raportul procesual dintre părți; raportul juridic accesoriu (exemplu: raportul procesual rezultat din luarea unor măsuri preventive sau asigurătorii). În cadrul procesului penal poate apărea și un raport procesual civil alăturat raportului procesual penal (pretențiile civile ale părții vătămate).

Raportul juridic procesual, ca structură, prezintă următoarele elemente:

subiecții raportului juridic sunt participanții la desfășurarea procesului penal (statul – participant ca subiect în toate raporturile juridice, făptuitorul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente etc);

conținutul este format din drepturile și obligațiile subiecților procesului penal;

obiectul se referă la stabilirea existenței sau inexistenței raportului de drept substanțial de conflict adus spre soluționare în fața organelor judiciare.

Trăsăturile specifice ale raporturilor procesual penale rezultă din particularitățile pe care ele le au referitoare la: structura, conținutul și obiectul acestora. Ca trăsături specifice putem menționa9:

sunt raporturi juridice de autoritate, de putere; tragerea la răspundere penală se realizează prin manifestarea de voință a puterii și autorității statului;

raporturile procesual penale iau naștere, de regulă, peste și în afara voinței părților cu unele excepții: exemplu – plângerea prealabilă, constituirea de parte civilă etc.);

drepturile organelor judiciare în cadrul procesului penal apar ca obligații ale acestora, dar în majoritatea raporturilor unul dintre subiecți este un organ al statului.

Raporturile juridice sunt reglementate de normele procesual civile, apar în cadrul procesului civil și sunt raporturi juridice procesuale civile.

Raportul juridic procesual civil, ca structură, prezintă următoarele elemente:

subiecții raportului juridic sunt participanții la desfășurarea procesului civil (reclamant, pârât, intervenienți);

conținutul este format din drepturile și obligațiile subiecților procesului civil;

obiectul se referă acțiunile și inacțiunile de la care sunt opriți sau la care au dreptul subiecții raportului procesual civil.

Secțiunea a IV-a

Practica procesuală

1. Noțiune.

Pentru soluționarea unei cauze penale sau civile trebuie să fie adunate suficiente date cu privire la existența cauzei respective. În temeiul acestor date, devenite probe ale cauzei , se hotărăște asupra acesteia prin hotărârea pronunțată de instanță. Aceasta constituie examinarea și evaluarea în fapt a materialului procesual al cauzei, și se concretizează într-o judecată de fapt.

În raport cu rezultatul acestei judecăți de fapt se procedează la soluționarea cauzei sub raportul tratamentului juridic, adică calificarea și stabilirea textului legal aplicabil. Această operație constituie examinarea și evaluarea în drept a constatărilor rezultate din materialul procesual al cauzei și se concretizează într-o judecată în drept.

Realizarea acestor judecăți este asigurată prin folosirea în mod corect și priceput, în tot cursul desfășurării procesului, a unei eficiente practici procesuale.

2. Tehnica procesuală.

Dacă pentru buna efectuare a judecății în drept, precedată de o legală desfășurare a procesului, este suficientă cunoașterea și
interpretarea exactă a dispozițiilor de lege, în schimb, pentru efectuarea judecății în fapt și pentru adunarea materialului procesual strict necesar acestei judecăți, cunoștințele juridice nu pot servi decât ca simple mijloace de orientare.

Găsirea, adunarea și coordonarea datelor care formează materialul procesual unei cauze necesită însă folosirea a numeroase și variate cunoștințe, procedee și mijloace de investigație de ordin extrajuridic.

Cadrul acestor cunoștințe, procedee și mijloace variază în mod firesc în raport cu natura faptei penale care face obiectul procesului; într-un fel se fac investigațiile în cazul unei infracțiuni contra securității statului, în alt fel în cazul unei infracțiuni contra persoanei sau contra avutului; procedeele de cercetare ale unei infracțiuni de serviciu diferă de acelea folosite în caz de infracțiuni de fals etc. Activitatea de investigare în desfășurarea procesului implică deci o serioasă corespunzătoare pregătire, teoretică și practică, din partea celor chemați să îndeplinească aceste activități de-a lungul desfășurării procesului. Desigur, nu se poate cere ca aceste persoane să aibă cunoștințele teoretice și experiența practică a unor specialiști; este însă necesar ca ei să posede cunoștințele elementare suficiente pentru a le putea folosi personal în cazurile mai ușoare sau obișnuite și pentru a ști, în cazurile mai complicate sau mai dificile, la ce anume specialiști trebuie să recurgă.

Complexul de cunoștințe, procedee și mijloace de ordin extrajudiciar necesare pentru înfăptuirea justiției penale constituie obiectul tehnicii procesuale.

În procesul modern această tehnică ocupă din ce în ce mai mult un loc important în cadrul practicii procesuale, lucru explicabil dacă se ține seamă de faptul că recurgerea de către cei mai periculoși infractori la procedee tehnice constituie, din punct de vedere criminologic, unul din aspectele cele mai specifice ale fenomenelor infracționale cu ridicat indice statistic.

3. Științele auxiliare practicii procesuale.

Reglementările procesului sunt cele care stau și trebuie să stea la baza practicii procesual, ele stabilind când, cum și de cine se efectuează actele care alcătuiesc activitatea procesuală. Cunoașterea acestor reglementări trebuie să fie completată cu o sumă de cunoștințe procurate de diferite științe auxiliare extrajuridice, dar care au sau pot avea un rol important în pregătirea și înfăptuirea practicii procesuale și deci la buna cunoaștere, înțelegere și evaluare a multiplelor și variatelor realități cu care este inevitabil și continuu confruntată practica procesuală.

A. Științe speciale. În rândul acestor științe speciale extrajuridice, dar care privesc realități frecvent întâlnite în sfera fenomenelor infracționale și în domeniul activităților judiciare, intră în primul rând criminologia, care servește ca o adevărată busolă în orientarea practicii procesuale penale, și criminalistica, care procură numeroase și valoroase îndrumări de ordin tehnico-procesual penal.

Importante științe auxiliare sunt apoi: psihologia judiciară (cu toate subdiviziunile sale: psihologia martorilor, a inculpaților, a victimelor și a diferiților subiecți procesuali oficiali: judecători, procurori etc), psihopatologia generală, medicina legală, toxicologia și contabilitatea, științe a căror folosire devine o cerință principală în cauzele penale care fac parte din domeniul fiecăreia din ele.

B. Logica și dialectica. În desfășurarea procesului, în rezolvarea problemelor ce se ivesc în cursul acestei desfășurări și în soluționarea cauzelor penale trebuie efectuate numeroase raționamente ale căror concluzii constituie judecăți de existență și judecăți de valoare privind activitățile procesuale și rezultatele obținute.

În efectuarea raționamentelor sunt folosite inevitabil o sumă de silogisme și polisilogisme, având, după caz, caracter judiciar sau juridic Pentru ca aceste silogisme să ducă la concluzii exacte și deci la buna desfășurare a procesului penal, ele trebuie să fie elaborate corect din punct de vedere formal (conform principiilor, regulilor logicii clasice) și temeinic din punct de vedere substanțial (potrivit prescripțiilor și cerințelor dialecticii materialiste). În toate fazele procesului temeinicia și legalitatea actelor procesuale vor depinde de confruntarea logică și lectică a datelor concrete (particulare) ale cauzei penale (premise minore) cu adevărate cunoștințe abstracte universale sau dispoziții legale (premise majore) și concordanța dintre acestea și rezultatul raționamentului (concluzia silogismului).

Un mănunchi de cunoștințe elementare, bine asimilate, din patrimoniul acestor științe auxiliare este desigur suficient pentru a descoperi, constata și reține exact diferite realități care altfel ar putea rămâne neobservate sau neluate în seamă, așa încât acest mănunchi de cunoștințe este un instrument tehnic prețios pentru practica procesuală.

Aceste cunoștințe servesc, de asemenea, la justa evaluare a probelor scrise sau materiale, a încrederii care trebuie acordată probelor orale, precum și a valorii lucrărilor și părerilor cuprinse în constatările tehnico-științifice sau medico-legale ori în rapoartele de expertiză.

Secțiunea a V-a

Referințe istorice și sisteme procesuale

1. Evoluția legilor procesuale.

În legislațiile penale din toate epocile și din toate orânduirile se găsesc, în număr mai mic sau mai mare, diferite reguli cu caracter procedural care prevăd cum și de cine sunt aplicate sancțiunile penale. Aceste reguli, ca și întreaga legislație din epocile respective, aveau în mod firesc caracter de clasă, reflectând concepțiile juridice ale claselor dominante și servind preponderent la ocrotirea intereselor acestora.

În aceste reglementări procedurale, alături de regulile de competență, locul de frunte îl ocupau regulile privitoare la probe și la mijloacele de probațiune, acestea formând de-a lungul veacurilor esența procesului penal.

În legislațiile din antichitate, din orânduirile sclavagiste, ori de câte ori nu existau cu privire la faptele săvârșite probe „evidente", sau atunci când probele produse nu „inspirau" suficientă încredere, se recurgea la așa-zisa judecată divină, la ordalii, ceea ce imprima procesului penal un caracter religios, sacral și aleatoriu.

În evul mediu, în legiuirile germanice (capitularii), ordaliile au fost treptat înlocuite cu jurământul judiciar și cu duelul judiciar.

În timpul orânduirii feudale, atât în legislațiile laice (ordonanțe), cât și în cele de drept canonic (decretele), au apărut așa-zisele probe legale, în cadrul cărora proba cea mai importantă era mărturisirea învinuitului, care se obținea în genere prin folosirea torturii (în cele două forme: chestiunea preparatorie pentru obținerea mărturisirii și chestiunea prealabilă pentru arătarea celorlalți participanți).

Ulterior, sub înrâurirea ideilor iluministe, s-a ajuns treptat la desființarea jurământului celui învinuit, la restrângerea probelor legale, Ia abolirea torturii și implicit la adoptarea principiului libertății probelor. În această epocă au început să fie elaborate coduri speciale pentru reglementarea procesului penal.

Codul de instrucțiune criminală francez de la 1808 a servit de model mai tuturor legislațiilor de procedură penală elaborate în secolul al XlX-lea, atât în ceea ce privește sistematizarea reglementărilor, cât și în privința eliminării majorității probelor legale și a mijloacelor de probă de ordin sacral sau obținute prin constrângere.

2. Evoluția reglementărilor din țara noastră.

Vechile noastre pravile (a lui Vasile Lupu și a lui Matei Basarab) conțineau foarte puține dispoziții procedurale, competența și modul de aplicare a sancțiunilor penale fiind guvernate de obiceiul pământului (drept cutumiar) și de sistemul dregătoriilor publice.

Reguli de procedură penală au apărut în Pravilniceasca Condică din 1780 a domnitorului Alexandru Ipsilanti, reguli care erau evident influențate de ideile iluminismului din secolul al XVIII-Iea.

Atât obiceiurile pământului, cât și condica lui Ipsilanti, nu conțineau reglementări privind admiterea probelor legale și folosirea torturii; proba obișnuită în cazul lipsei probelor vădite era dovada prin jurători (persoane care jurau în favoarea celui învinuit sau a victimei) și al căror număr varia după gravitatea învinuirii.

În secolul al XlX-lea, înainte de unirea Principatelor românești, au fost edictate reguli de procedură penală, fie mai restrâns, ca în Partea a VI-a a Legiuirii Caragea de la 1817 în Muntenia, fie mai dezvoltat, ca în Partea I a Condicei criminale Sturdza de la 1826 în Moldova și în Procedura Condicei penale Barbu Știrbei de la 1850 în Muntenia. Regulile din aceste legiuiri corespundeau cerințelor vremii, cerințe reflectate și în legislațiile de procedură penală din vestul Europei.

După unirea Țărilor românești a fost adoptat la 1864 Codul de procedură penală compilat după codul de Instrucțiune criminală francez din 1808. Acest cod a stat în vigoare până la 1937, când a fost înlocuit prin Codul de procedură penală de la 1936 care a unificat legislația de procedură penală a țării, înlăturând deosebirile care existau între legiuirea din 1864 și legiuirile din Ardeal și Bucovina.

Codul de procedură penală de la 1936, cu succesivele modificări ce i s-au adus după instaurarea regimului de democrație populară la 1945, modificări care au limbat conținutul social-politic al acestui cod și în mod corespunzător părți din conținutul său normativ, a rămas în vigoare până la 1969, când a fost înlocuit prin Codul de procedură penală de la 1969.

3. Sistemele procesuale și evoluția lor.

Datorită caracterului lor de clasă și datorită concepției și intereselor claselor dominante din diferitele orânduiri sociale din diferitele tipuri și forme de stat, reglementările privitoare la procesul penal și procedura lui au fost modelate de-a lungul veacurilor conform concepțiilor și intereselor respectivelor clase dominante.

În linii mari, dar esențiale, aceste moduri de reglementare pot fi însumate în trei sisteme procesuale, care au funcționat uneori exclusiv, alteori cumulativ în aceeași perioadă de timp. În genere, sistemele au fost modelate în raport cu anumite fapte penale deosebit de periculoase pentru interesele și securitatea celor dețineau puterea de stat.

Aceste sisteme au fost denumite respectiv: acuzatorial, inchizitorial și mixt; primele două fiind sisteme tipice, iar cel de-al treilea un sistem eclectic, de conciliere a celorlalte două. În reglementările procedurale din diferite legislații, aceste sisteme se reflectau doar prin trăsăturile lor esențiale și constante, care iau însă în conținutul lor de Ia o epocă la alta și de la o legislație la alta, așa că forma lor pură, ce li se atribuie teoretic, nu au existat aproape nicăieri în reglementări legislative și în realități practice.

a) Sistemul acuzatorial se caracteriza prin modul de desfășurare simplă a procesului penal, prin libertatea de producere a probelor și prin oralitatea și publicitatea judecății. Procesul era inițiat de un acuzator, care putea fi victima infracțiunii sau orice altă persoană; probele trebuiau să fie făcute de acuzator, învinuitul avea însă dreptul să aducă contraprobe; probele și contraprobele erau discutate oral și public în fața instanței care păstra un rol pasiv, rezolvând cauza potrivit probelor produse; în caz de îndoială se recurgea la mijloacele de probațiune caracter sacral.

Acest sistem în diferite variante a fost folosit de legislațiile din antichitate și prima parte a evului mediu.

b) Sistemul inchizitorial prezintă trăsături cu totul opuse celui acuzatorial. Acuzarea, apărarea și judecata nu mai erau activități distincte. Procesul penal era pornit din oficiu de organul care avea să adune probele și să judece cauza. Probele erau legal reglementate și evaluate; aceste probe legale nu puteau fi combătute. Procedura era scrisă și secretă; nu existau părți, ci numai învinuiți. În lipsa mărturisirii spontane, proba se făcea prin folosirea torturii. Cauza era rezolvată de instanță în genere fără dezbateri.

Acest sistem în forme rudimentare a fost folosit în anumite cauze și în antichitate, el apare însă în forma lui tipică odată cu întărirea puterii centrale (regalității) în evul mediu și cu organizarea justiției canonice (catolice) inchizitoriale.

Și acest sistem a cunoscut numeroase variante în diferite reglementări procesuale (ordonanțe, coduri) care au existat anterior legislațiilor modeme.

c) Sistemul mixt. După cum indică însăși denumirea sa, acest sistem eclectic folosește părțile considerate ca acceptabile și utile din cele două sisteme tipice, sistemul acuzatorial și sistemul inchizitorial.

Această îmbinare constă propriu-zis într-o suprapunere parțială, în sensul că faza preliminară a procesului penal este reglementată potrivit sistemului inchizitorial (procedura din oficiu, scrisă și secretă), iar faza de judecată potrivit sistemului acuzatorial (oralitate, contradictorialitate și publicitate). În această îmbinare s-au încrustat numeroase abateri de la sistemele tip (de ex.: procesul penal poate fi pornit nu numai din oficiu ca în sistemul inchizitorial, ci și la acțiunea directă a victimei, ca în sistemul acuzatorial; libertatea probelor și în faza preliminară, deci în ambele faze ale procesului, ca în sistemul acuzatorial; posibilitatea ședințelor secrete în faza de judecată, ca în sistemul inchizitorial).

Reglementări potrivit sistemului mixt au fost adoptate de toate legiuirile procedurale moderne, bineînțeles cu particularități proprii fiecărei legiuiri.

CAPITOLUL II

INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI –

ORGANE PRIN CARE SE ÎNFĂPTUIEȘTE

JUSTIȚIA

Secțiunea I

Noțiuni generale

Prin prisma sarcinilor ce le revin, instanțele judecătorești se înfățișează ca subiect principal al activității procesuale.

În exercitarea acestui rol, aceste organe judiciare îndeplinesc, între altele, unele atribuții cu valențe deosebite în atingerea scopului procesului penal sau civil, după caz. Dintre aceste atribuții, amintim:

pronunță hotărârea judecătorească, care este rezultatul normal al unui proces, instanța fiind organul judiciar care are ultimul cuvânt în soluționarea cauzelor; singura soluție data în procesul, care are autoritate de lucru judecat, este hotărârea instanței judecătorești rămasă definitivă;

instanțele judecătorești își desfășoară activitatea, în principal, în faza de judecată, dar ele au unele atribuții și în privința realizării unor sarcini legate de urmărirea penală. Astfel, potrivit art. 23 pct. 4 din Constituție, judecătorul are dreptul să verifice legalitatea mandatului de arestare emis în faza de urmărire penală. De asemenea, prelungirea arestării se aprobă numai de instanța de judecată. Instanțele judecătorești au sarcini importante și privind realizarea celei de a treia faze a procesului penal, ele contribuind în mod substanțial la punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale;

prin atribuțiile pe care le au, instanțele judecătorești verifică legalitatea tuturor actelor procesuale și procedurale înfăptuite de către ceilalți participanți în procesul penal.

Potrivit Legii nr. 304/2004, „Instanțele judecătorești înfăptuiesc justiția în scopul apărării și realizării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, precum și a celorlalte drepturi și interese legitime deduse judecății".

Secțiunea a II-a

Instanțele judecătorești

1. Organizarea instanțelor judecătorești.

Instanțele judecătorești își desfășoară activitatea într-un sistem unitar, prevăzut în art. 126 din Constituție, în care se arată că în România justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe prevăzute de lege.

Așa cum rezultă din cele arătate mai sus, principiul care stă la baza actualei organizări a instanțelor judecătorești, în țara noastră, este acela al unității sistemului lor. În conformitate cu acest principiu instanțele judecătorești din România alcătuiesc un singur sistem de organizare, în fruntea căruia se găsește un organ judecătoresc suprem, care exercită controlul general asupra activității de judecată, în actuala structură, instanțele judecătorești, în țara noastră, sunt următoarele:

judecătoriile;

tribunalele;

curțile de apel;

tribunalele militare;

tribunalul militar teritorial;

curtea militară de apel.

În vârful piramidei instanțelor judecătorești se află, așa cum arătam mai sus, fosta Curte Supremă de Justiție, a cărei denumire a fost schimbată ca urmare a revizuirii Constituției prin Legea nr. 429/2003. Menționăm că până la reforma introdusă prin Legea nr. 92/1992, din structura arătată mai sus lipseau Curțile de Apel, instanțele judecătorești fiind ordonate ierarhic în trei paliere.

Actuala organizare a readus în eșichierul organelor judecătorești Curțile de Apel, instanțe care au o veche tradiție în România și care au funcționat până la reforma Justiției din anul 1947.

Legea nr. 304/2004, modificată și republicată, cuprinde dispoziții privind organizarea și funcționarea judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel.

În ceea ce privește instanțele militare, acestea sunt organizate și funcționează potrivit Legii nr. 54/1993.

Instanța supremă este organizată și funcționează potrivit Legii nr. 56/1993, astfel cum a fost modificată și republicată.

Ministrul Justiției stabilește instanțele la care funcționează secții maritime și fluviale, pentru judecarea cauzelor prevăzute de lege. Acestea sunt, în continuare, reglementate prin Decretul nr. 203 din 31 octombrie 1974 și își desfășoară activitatea la judecătoriile și tribunalele din Constanța și Galați, unde există secții maritime și fluviale.

Conform Legii nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată și republicată, „judecătoriile funcționează în fiecare județ și în municipiul București", numărul și localitățile de reședință fiind prevăzute în anexa 1 din Legea nr. 304/2004. Circumscripțiile fiecărei judecătorii se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Justiției.

Potrivit art. 36 din Legea nr. 304/2004, (1) Tribunalele sunt instanțe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui județ și al municipiului București, și au, de regulă, sediul în municipiul reședință de județ.

   (2) În circumscripția fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din județ sau, după caz, din municipiul București.

   (3) În cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale sau pentru alte materii.

Ministrul Justiției poate înființa prin ordin, în alte municipii sau orașe, sedii secundare cu activitate permanentă, stabilind și judecătoriile care fac parte din circumscripțiile acestora.

În ceea ce privește Curțile de Apel, potrivit anexei 2 la Lege acestea sunt în număr de 15 și fiecare își exercită competența într-o circumscripție cuprinzând mai multe tribunale.

Prin Legea nr. 56/1993, denumită și legea Curții Supreme de Justiție a fost reglementată organizarea și funcționarea acestei instanțe. Curtea Justiție are patru secții, conform art. 7 alin. 2 din Legea nr. 56/1993, modificată și republicată, între care se înscrie și secția penală (care a „absorbit” secția militară).

În art. 1 alin. 2 din Legea nr. 56/1993, astfel cum a fost modificată și republicată, se arată că instanța supremă urmărește aplicarea corectă și unitară a legilor de către toate instanțele. Potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 56/1993 există o singura Curte Supremă de Justiție, cu sediul în capitala țări.

Reamintim că, potrivit reglementărilor constituționale, instanța supremă în România este Înalta Curte de Casație și Justiție, însă deocamdată modificările intervenite sunt de ordin terminologic și nu structural, astfel că Legea nr. 56/1993 își produce efectele până la adoptarea unei noi legi de organizai supreme în România. Potrivit art. 126 pct. 3 din noua Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

În privința instanțelor militare, menționăm faptul că sub aspectul scării ierarhice există simetrie organizatorică în raport cu instanțele civile, și anume:

tribunalul militar este egal în grad cu judecătoria;

tribunalul militar teritorial este egal în grad cu tribunalul;

curtea militară de apel este egală în grad cu curtea de apel.

Subliniem faptul că sub aspectul numărului și întinderii circumscripțiilor teritoriale există o mare deosebire între instanțele prevăzute în Legea nr. 304/2004, dându-se textelor o nouă numerotare și instanțele militare prevăzute în Legea nr. 54/1993, în sensul că acestea din urmă sunt reduse ca număr și, în consecință, au circumscripții teritoriale mult mai întinse decât cele ale instanțelor civile. Astfel, potrivit art. 7 din Legea nr. 54/1993, sunt organizate și funcționează un număr de 4 tribunale militare43 pe întreg teritoriul țării. Acestea sunt:

Tribunalul Militar București cu reședința în București;

Tribunalul Militar lași cu reședința în municipiul lași;

Tribunalul Militar Cluj cu reședința în Cluj-Napoca;

Tribunalul Militar Timișoara cu reședința în Timișoara.

Potrivit art. 11 din Legea nr. 54/1993, în Municipiul București funcționează un Tribunal Militar Teritorial. De altfel, aceasta este singura instanță de acest nivel pentru întreaga țară.

În art. 14 din Legea nr. 54/1993 se arată că în municipiul București funcționează Curtea Militară de Apel, fiind singura instanță de acest fel.

Instanțele judecătorești sunt conduse de către un președinte, care exercită și atribuții de administrație. La tribunale și la curțile de apel funcționează și vicepreședinți, în cazul judecătoriilor art. 12 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, arată că Ministrul Justiției stabilește la care dintre acestea va funcționa și câte un vicepreședinte.

Sub aspectul organizării interne a instanțelor, Legea nr. 304/2004 arată că tribunalele și curțile de apel pot avea una sau mai multe secții, al căror număr este stabilit de Ministrul Justiției care va stabili, și secțiile judecătoriilor. De asemenea, Ministrul Justiției este cel care stabilește instanțele la care funcționează secții maritime și fluviale, secții pentru conflictele de muncă și litigii de muncă ori de asigurări sociale, iar în cazul în care asemenea secții nu se pot constitui datorită volumului mic de cauze existente în aceste materii, litigiile vor fi soluționate de complete specializate care, de altfel, se pot constitui și în alte materii.

Secțiile tribunalelor și ale curților de apel sunt conduse de câte un președinte de secție.

2. Compunerea completelor de judecată.

Înainte de a releva aspectele legate de această problemă, se impun unele precizări de ordin terminologic.

Prin complet de judecată, în sensul cuprins în lege, se înțelege numărul de judecători care participă la judecarea unor categorii de cauze penale într-un stadiu, la soluționarea acestora și care, în urma deliberării, pot lua hotărârea judecătorească. O asemenea concluzie se desprinde cu ușurință din corelarea dispozițiilor art. 292 și 308; în art. 292 se arată că instanța judecă în complet de judecată, a cărei compunere este cea prevăzută de lege. Art. 308 arată că hotărârii trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra chestiunilor supuse deliberării.

În același sens, în Legea nr. 304/2004, se arată că hotărârile instanțelor se iau de către judecătorii constituiți în complete de judecată.

Sensul de organ judiciar concret, constituit într-o compunere strict determinată și care este chemat să soluționeze o anumită pricină penală aflată pe agenda unui organ judecătoresc, îl are și termenul de „instanță", folosit în mod frecvent în Codul de procedură penală. Astfel, în art. 287 alin. 2 se arată că „instanța” (desigur, în sensul de complet de judecată) își formează convingerea probelor administrate în cauză. În art. 140 alin. 6 se arată că „instanța" (completul de judecată) se pronunță în aceeași zi, prin încheiere, asupra legalității după ascultarea învinuitului sau inculpatului. Alteori, termenul de „instanță" are semnificația de „instanță de judecată", ca verigă ce constituie sistemul unitar al organelor judecătorești. Astfel, în art. 367 se arată că cererea de apel se depune la „instanța" (în sensul de judecătorie, tribunal etc.) a cărei hotărâre se atacă. În art. 313 alin. 1 se arată că președintele „instanței" (în sensul de tribunal, curte de apel etc.) primind dosarul cauzei, fixează de îndată termen de judecată și dă dispoziție pentru citarea persoanelor care trebuie să fie chemate la judecată.

„Compunerea instanței" (în sensul de compunerea completului de Judecată) nu trebuie confundată cu „constituirea instanței", prin aceasta din urmă înțelegând nu numai organul jurisdicțional, ci alcătuirea instanței în complexul ei, cu procuror și grefier.

Legea 304/2004 cuprinde reglementări care vizează, în general, completele de judecată ca organe judiciare concrete care sunt abilitate să rezolve cauzele penale.

Subiecții oficiali care, în cazul instanței, ca verigă a sistemului judiciar, au dreptul să constituie completele de judecată sunt președinții instanțelor sau, după caz, președinții de secții.

Această constituire a completelor de judecată trebuie înțeleasă în sensul de nominalizare a judecătorilor care intră în soluționarea cauzelor la termenele stabilite.

În cauzele penale privind pe minori, indiferent de instanța la care are loc judecarea cauzei, completele de judecată se alcătuiesc din judecători anume desemnați de președintele instanței.

Potrivit Legii nr. 304/2004, „completul de judecată este prezidat de președintele sau vicepreședintele instanței ori de președintele secției, atunci când aceștia participă la judecată. În celelalte cazuri, completul de judecată este prezidat de către judecătorul desemnat de președintele instanței sau secției". De regulă, președinții de complete de judecată trebuie să fie dintre cei mai buni judecători din colectivul pe care-l are o instanță. Hotărârile instanțelor judecătorești se iau cu majoritatea voturilor judecătorilor din completul de judecată.

În cazul în care completul de judecată este format din 2 judecători iar aceștia nu ajung la un acord, procesul se judecă din nou în complet de divergență.

În compunerea instanței, la judecătorii și la tribunale, intră, potrivit Legii nr. 45/1991, numai judecători. Până la intrarea în vigoare a acestei legi, la aceste instanțe, în unele cauze completele de judecată se formau din judecători populari.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 45 din 1991, judecătoriile și tribunalele judecă în complete formate din judecători. Această situație o regăsim inclusiv la secțiile maritime și fluviale ale instanțelor de la Constanța și Galați, deoarece prin aceeași lege (nr. 45/1991, art. 5) a fost abrogat art. 6 din Decretul nr. 203/1974 arată că: „Secțiile maritime și fluviale ale judecătoriilor și tribunalelor județene judecă, în primă instanță, în complet compus potrivit legii…".

În privința numărului persoanelor care compun completul de judecată, se cunosc două sisteme: monocratic (unipersonal) și colegial (pluripersonal). În sistemul monocratic, judecata se realizează de un singur judecător, pe când în sistemul colegial, judecata se face de către mai mulți judecători.

Legea nr. 58 din 1968 privind organizarea și funcționarea instanțelor, în reglementarea sa inițială, consacra principiul colegialității. Ulterior însă, a fost adoptat și principiul unipersonal. Astfel, prin Decretul nr. 251/1971 și nr. 84/ modificat art. 23 din Legea nr. 58/1968, prevăzându-se că judecarea pricinelor penale se putea face și de către un singur judecător.

Legea nr. 304/2004, în forma inițială și după modificare, a consacrat sistemul monocratic (inițial într-un număr redus de cauze), cât și sistemul colegial.

În România compunerea completelor de judecată, la instanțele civile făcea până nu demult, după cum urmează:

a) La judecătorii, de regulă, completul era compus din doi judecători.

Completul era format dintr-un singur judecător în cauzele penale unde acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate și aceasta se adresează direct instanței de judecată (art. 279 alin. 2 lit. a, C.proc.pen.).

De asemenea, la judecătorii, completul de judecată era format dintr-un singur judecător în cazul rezolvării cererilor și căilor de atac de competența judecătoriilor, în legătură cu infracțiunile prevăzute în art. 279 alin. 2 lit. a, precum și în cazul cererilor de reabilitare.

În doctrină s-a opinat pentru formarea completelor din mai mulți judecători, în peisajul legislativ din alte țări sunt întâlnite în mod frecvent reglementări ale instanței judecătorului unic fie în cauze simple (în sistemul anglo-saxon), fie în cauze determinate de competența mai restrânsă a unor instanțe (în Franța, un judecător formează tribunalul de poliție). În alte legislații, de exemplu cea belgiană și franceză, se prevede posibilitatea ca, motivat, inculpatul să opteze pentru rezolvarea cauzei de către un singur judecător sau mai mulți judecători.

b) La tribunale, conform Legii nr. 304/2004, procesele și cererile de competența acestora se judeca, în primă instanță, în complet format din 2 judecători, iar apelurile și recursurile se judecau în complet format din 3 judecători.

c) Curțile de apel judecau procesele de competența lor în complete formate din 2 judecători, iar apelurile și recursurile, în complete formate din 3 judecători.

d) Secția penală a Curții Supreme de Justiție soluționa cauzele de competenta sa în complet format din 3 judecători.

La instanțele militare care au funcționat pană la adoptarea Legii nr. 54/1993, cu excepția fostei Secții militare a fostului Tribunal Suprem, completele de judecată se formau și cu asesori populari. Această modalitate de reglementare rezulta din art. 1 al Legii nr. 45/1991, care prevedea că la fostele judecătorii și tribunale județene completele se formau numai cu judecători, fără a se face referire la alte instanțe.

Legea nr. 54/1993 pentru organizarea instanțelor și parchetelor militare prevede alcătuirea completelor de judecată și la instanțele militare, fără asesori, în consecință, la instanțele militare completele de judecată se alcătuiesc astfel:

La tribunalele militare, potrivit art. 10 alin 1 din Legea nr. 54/1993 republicată, judecata cauzelor date în competența de prima instanță se face de către un singur judecător.

Potrivit art. 13 din Legea 54/1993, cauzele date în competența Tribunalului militar teritorial se judecă în prima instanță, de un singur judecător militar, în apel, în complet format din doi judecători militare, iar în recurs, în complet format de trei judecători militari.

În conformitate cu dispozițiile art. 16 din Legea nr. 54/1993, la Curtea Militară de Apel se judecă, în primă instanță, de un singur judecător militar, în apel, în complet format din doi judecători militari, iar în recurs, în complet de trei judecători militari.

În ceea ce privește alcătuirea completelor de judecată din cadrul Curții Supreme de justiție, Legea nr. 56/1993 republicată conține un capitol special referitor la această problemă, și anume, capitolul III, intitulat „Complete de judecată”.

Astfel, la Curtea Supremă de Justiție, cauzele se judecă în complete de trei judecători (completele de judecată ale secțiilor), existând și un complet constituit din nouă judecători care judecă, potrivit art. 24 din Legea nr. 56/1993, recursurile în cauzele judecate în primă instanță de secțiile Curții Supreme de Justiție și recursul în anulare în care secțiile Curții Supreme au pronunțat sentințe rămase definitive prin nerecurare ori decizii în soluționarea recursurilor ordinare.

În urma opiniilor convergente ale doctrinei procesual penale, legiuitorul a modificat dispozițiile legale privind compunerea completelor de judecată.

Astfel, prin Legea nr. 304/2004 de modificare a Legii nr. 92/1992, s-a statuat că:

a) Cauzele date, potrivit legii, în competența de primă instanță a judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel se judecă de către un singur judecător;

b) Apelurile se judecă de tribunale și de curțile de apel în complet
din 2 judecători;

c) Recursurile se judecă de tribunale și de curțile de apel în complet format din 3 judecători.

La nivelul fostei Curții Supreme de Justiție, în materie penală, Legea nr. 56/1993, modificată și republicată, statuează (art. 17 și 18): „Completele de judecată se constituie cu 3 judecători din aceeași secție".

Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecători nu se poate asigura, acesta va fi constituit cu judecători de la celelalte secții, desemnați de către președintele Curții Supreme de Justiție”.

Precizăm că niciodată și în nici un caz instanța supremă nu este instanță de apel.

Așadar, recursurile de competența acestei instanțe se judecă de 3 judecători iar recursurile împotriva sentințelor pronunțate de fosta Curte Supremă de Justiție -Secția penală se soluționează în complete de 9 judecători.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, modificată prin Legea nr. 161/2003, pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate. La judecătorii, tribunale și Curțile de Apel, completele specializate sunt formate din doi judecători.

Potrivit art. 197 alin. 2 dispozițiile relative la compunerea instanței sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.

Prevederile legii în această materie impun alcătuirea completelor de judecată cu numărul de judecători precizat pentru fiecare instanță în parte. Formarea completului cu un număr mai mic sau mai mare de judecători atrage sancțiunea nulității absolute, dacă la termenele de judecată la care a participat un complet s-au soluționat cereri ale părților, au fost audiați martori, a fost discutată admisibilitatea unor probe.

În practica judiciară s-a arătat că, în ipoteza în care instanța a avut o greșită compunere la termenele la care nu au fost rezolvate probleme importante cum sunt administrarea de probe sau luarea unor măsuri procesuale nu sunt incidente dispozițiile art. 197 alin. 2.

CAPITOLUL III

HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREȘTI PENALE

Secțiunea I

Pronunțarea hotărârilor penale

După deliberare, este necesar ca hotărârea instanței sa fie cunoscută atât de către părți, cât și de public. Actul prin care cei prezenți la judecată iau cunoștință de soluția instanței este pronunțarea.

Potrivit art.310 alin. 1, hotărârea se pronunță în ședință publică de către președintele completului de judecată asistat de grefier. De fapt, ceea ce se pronunță în ședință publică este dispozitivul hotărârii (art.358 alin. 1) și nu hotărârea în sensul art.354 (în acest sens, hotărârea cuprinde o parte introductivă, o expunere și dispozitivul). De altfel, nici nu ar fi posibil ca să fie pronunțată hotărârea în sensul larg al cuvântului (sens prevăzut în art.354), deoarece acesta se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunțare (art.310 alin. 2).

Așadar, în ședință publică se pronunță minuta, care nu este altceva decât dispozitivul hotărârii.

Pronunțarea hotărârii în ședință publică este obligatorie, prin aceasta realizându-se un interes social, deoarece se asigură drepturile părților din proces și, mai ales, rolul educativ al procesului penal.

Nerespectarea dispozițiilor legale privind pronunțarea hotărârii în ședință publică atrage sancțiunea nulității absolute prevăzută de art.197 alin.2, deoarece pronunțarea hotărârii face parte din ședința de judecată, ședință care trebuie să fie întotdeauna publică, exceptând situațiile expres prevăzute de lege.

Pronunțarea hotărârii în ședință publică atestă și faptul că instanța a soluționat cauza într-un anumit fel, ea neputând să revină asupra celor anunțate în momentul pronunțării.

Legea (art.310 alin. 2) prevede că, la pronunțarea hotărârii, porțile nu se citează; dacă ele sunt însă prezente, președintele trebuie să le explice că pot declara apel sau, după caz, recurs (art.358 alin.2).

Legat de momentul pronunțării hotărârii, legea fixează anumite obligații președintelui completului de judecată. Astfel, în caz de condamnare la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sau executarea pedepsei la locul de muncă, președintele atrage atenția celui condamnat asupra dispozițiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sau a executării pedepsei la locul de muncă.

În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere președintele face cunoscut celui condamnat măsurile de supraveghere la care este supus și obligațiile pe care trebuie să le respecte. Dacă inculpatul nu este prezent și instanța apreciază că nu este necesară chemarea lui, face o comunicare scrisă în care i se atrage agenția asupra dispozițiilor a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sau a executării pedepse: la locul de muncă.

Din interpretarea legii (art.359 alin.2) rezultă că instanța, în cazul în care apreciază că este necesară chemarea inculpatului condamnat, dispune aducerea acestuia pentru a-i face cunoscute dispozițiile legale amintite mai sus.

Legea obligă instanța de judecată ca în toate cazurile în care s-a pronunțat condamnarea cu suspendarea executării pedepsei, ori cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, instanța de executare să aducă aceasta la cunoștința unității unde condamnatul își desfășoară activitatea, iar în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, și organului de Poliție din localitatea unde domiciliază condamnatul.

Legată de momentul pronunțării hotărârii este și comunicarea hotărârii. Astfel, în cazul în care părțile au lipsit atât la judecată cât și la pronunțare, instanța are obligația să comunice acestora copii de pe dispozitivul hotărârii.

Pentru a lua cunoștință de toate aspectele pe care instanța Ie-a avut în vedere la soluționarea cauzei, legea prevede că inculpatului deținut, precum și inculpatului aflat în vreuna din situațiile prevăzute în art.171 alin.2 li se comunică, după redactarea hotărârii, copii de pe aceasta (art.360 alin.3 ). Apreciem că, în această ultimă ipoteză, inculpaților menționați mai sus li se comunică întreaga hotărâre (adică hotărârea constituită din partea introductivă, expunere și dispozitiv), și nu numai dispozitivul ei.

Secțiunea a II-a

Structura și conținutul hotărârilor penale pronunțate

în prima instanță

Fiind un act procesual cu o importanță deosebită, hotărârea judecătorească penală trebuie să aibă un anumit conținut, ordonat într-o structură prevăzută de lege.

1. Conținutul hotărârilor judecătorești.

Conținutul hotărârilor judecătorești trebuie să slujească realizării următoarelor obiective:

să permită verificarea că judecata s-a înfăptuit cu respectarea tuturor dispozițiilor legale incidente;

să constituie o garanție că tot ceea ce a format obiectul judecății a fost supus examinării, iar soluția dată este rezultatul acestor examinări;

să asigure corecta executare a celor hotărâte de instanță.

În vederea realizării dezideratelor menționate mai sus, hotărârile judecătorești trebuie consemnate în scris.

Instrumentul scriptic (documentul) care constată soluția instanței este necesar din mai multe considerații:

motivarea scrisă impune un spor de reflexiune și asigură implicit o corectă rezolvare a cauzei;

hotărârea scrisă evită interpretările echivoce;

hotărârea consemnată în scris are un aport la realizarea scopului educativ al procesului penal.

2. Structura hotărârilor judecătorești pronunțate în primă instanță.

Complexitatea problemelor existente în cuprinsul hotărârii judecătorești a impus reglementarea unei anumite structuri a acestora. Astfel, potrivit art.354, hotărârea prin care instanța penală soluționează fondul cauzei trebuie să conțină o parte introductivă, o expunere și dispozitivul.

Structura obligatorie pe care trebuie să o aibă actul procedural scriptic imprimă hotărârii un conținut sistematizat, conținut care înlesnește verificarea legalității și temeiniciei judecății desfășurate în cauza penală.

Partea introductivă, cunoscută în literatura de specialitate și sub denumirea de practicaua sau expozeul, poate fi întocmită în două variante, în funcție de momentul când a avut loc pronunțarea.

În cazul în care hotărârea se pronunță în ziua în care a avut loc judecata, lipsind o încheiere de ședință, partea introductivă cuprinde atât mențiunile prevăzute în art.305, cât și următoarele mențiuni prevăzute în art.355 alin.2: denumirea instanței care a judecat cauza, data pronunțării hotărârii, locul unde a fost judecată cauza, precum și numele și prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului și ale grefierului.

Dacă pronunțarea a avut loc în altă zi, existând o încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii se limitează numai la mențiunile arătate în art.355 alin. 2.

Partea a doua a hotărârii, denumită expunere, considerente sau partea demonstrativă, trebuie să cuprindă, potrivit art.356, următoarele:

datele privind identitatea părților;

descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, arătarea timpului și locului unde a fost săvârșită, precum și încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare;

analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea atât a laturii penale a cauzei, cât și a celor care au fost înlăturate, motivarea soluției cu privire la latura civilă a cauzei, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză.

În caz de condamnare, expunerea trebuie să mai cuprindă: fapta reținută de instanță în sarcina inculpatului, forma și gradul de vinovăție, circumstanțele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunțată și actele din care rezultă durata acesteia.

Dacă instanța reține în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce formează obiectul învinuiri, se va arăta în hotărâre pentru care anume fapte s-a pronunțat condamnarea și pentru care din ele s-a dispus încetarea procesului penal sau achitarea; arătarea temeiurilor de drept care justifică soluțiile date în cauză. Hotărârea penală nu face o simplă înlănțuire a aspectelor menționate mai sus, ci va arăta motivele care au legitimat în fapt și în drept soluția adoptată.

Dispozitivul hotărârii este prefigurat în mod logic și în expunerea hotărârii, instanța arătând, în analiza pe care o face cauzei în considerente (expunere), argumentele care susțin soluția cu privire la toate aspectele cauzei. Dispozitivul constă în reproducerea în finalul hotărârii a minutei redactate în urma deliberării și citite în ședința publică cu ocazia pronunțării. În acest sens, în art.309 se arată că dispozitivul este rezultatul deliberării consemnat în minută.

Pentru a nu ridica probleme cu ocazia punerii în executare a hotărârii dispozitivul trebuie să fie conceput și redactat concis, explicit, categoric, autoritar, fără cuvinte echivoce sau mai puțin uzitate.

Dispozițiile art.357 care reglementează conținutul dispozitivului au fost, în parte, modificate prin Legea nr.104/1992, pentru a cuprinde modificările aduse prin aceeași lege unor instituții din dreptul penal, precum și prin Legile nr.45/ 1993, 141/1996 și 281/2003. Modificările aduse cuprinsului dispozitivului se află în art.357 alin. 1, alin.2 partea a doua, alin. 2 și alin. 3.

Potrivit art.357 alin. 1, dispozitivul trebuie să cuprindă datele privitoare la persoana inculpatului: nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, numele și prenumele părinților, cetățenie, studii, situația militară, locul de muncă, adresa și altele. Omisiunea de a menționa în dispozitiv datele arătate mai sus nu este sancționată cu nulitatea hotărârii decât în cazul în care s-a pretinde că făptuitorii sunt alte persoane decât inculpații.

Dispozitivul trebuie să cuprindă soluția dată de instanță cu privire la infracțiune, indicându-se, în caz de condamnare, denumirea acesteia și textul de lege în care se încadrează. Nemenționarea în minută și în dispozitiv-a denumirii infracțiunii și a textului de lege în care aceasta se încadrează și în baza căruia s-a dispus condamnarea atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârii, cu consecința casării ei și rejudecării cauzei.

În caz de achitare sau încetare a procesului penal, în dispozitiv trebuie să se arate cauza pe care se întemeiază aceste soluții, precum și soluția cu privire la repararea pagubei materiale și a daunelor morale.

Când instanța face aplicarea art.867 din C.p., dispozitivul va menționa dacă cel condamnat va executa pedeapsa în unitatea unde își desfășoară activitatea sau în altă unitate.

Când instanța face aplicarea art.861 din C.p., dispozitivul va menționa măsurile de supraveghere, prevăzute în art.863 alin. 1, la care trebuie să se supună condamnatul, precum și obligațiile stabilite de instanță potrivit art.863 alin.3.

Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanță cu privire la: deducerea reținerii și arestării preventive, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod; măsurile preventive; măsurile asigurătorii; cheltuielile judiciare; restituirea lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării; rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei.

Când instanța pronunță pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă, în dispozitiv se face mențiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile arătate în art.71 din C.pen. pe durata prevăzută în același articol.

Potrivit art.357 alin. 4, dispozitivul trebuie să cuprindă întotdeauna mențiunea că hotărârea este supusă apelului sau, după caz, recursului, cu arătarea termenului în care poate fi exercitat, precum și mențiunea datei când hotărârea a fost pronunțată și că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.

Potrivit art.358, dispozitivul hotărârii se pronunță în ședință publică. După pronunțare, președintele explică părților prezente că pot declara apel sau, după caz, recurs.

Secțiunea a III-a

Hotărârile pronunțate în căile de atac

1. Apelul .

A. Generalități. Apelul este o cale de atac pe care o întâlnim încă în procesul penal roman sub denumirea de „provocatio ad populum”, prin care cel condamnat avea dreptul de a apela la popor, împotriva sentinței pronunțate.

Instituția apelului a fost reglementată și în dreptul canonic pe structura din dreptul roman și cu urme din dreptul germanic dar simplificat și înviorat, adaptat la spiritul moral, echitativ și religios al bisericii.

Făcând o privire generală asupra peisajului legislativ existent în alte state constatăm că, în marea lor majoritate, apelul se înscrie ca al doilea grad de jurisdicție asupra fondului cauzei.

Art. 361 arată că sentințele pot fi atacate cu apel.

Observând reglementarea cuprinsă în cele patru alineate ale acestui articol, constatăm că sunt supuse apelului numai sentințele prin care cauza a fost rezolvată în fond în urma judecății în primă instanță. Sentințele de dezînvestire nu pot fi atacate cu apel, potrivit art. 361 alin. 2 lit. e. Așadar, o primă subliniere care se impune este aceea că sunt supuse apelului numai o parte dintre sentințele definite în art. 311, și anume, acelea prin care cauza este soluționată de prima instanță de judecată.

De la regula că sentințele prin care cauza a fost judecată în fond la prima instanță sunt supuse apelului s-au instituit și unele derogări. În acest sens, se prevede că nu sunt supuse apelului, ci numai recursului, unele hotărâri pronunțate în primă instanță privind infracțiuni cu un grad redus de pericol social.

De asemenea, nu intră sub incidența căii de atac a apelului hotărârile pronunțate în primă instanță de către Curțile de Apel și de către Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Această a doua categorie de derogări este justificată de gradul înalt de pregătire și competență a judecătorilor ce funcționează în cadrul acestor instanțe.

B. Judecarea apelului. Judecarea apelului este disciplinată, în mare măsură, de aceleași norme care prevăd modul de desfășurare a judecății în primă instanță. În acest sens, trebuie subliniat faptul că sunt aplicabile la judecarea apelului dispozițiile generale referitoare la judecată, dispoziții prevăzute în art. 287-312.

Sub aspectul periodizării desfășurării judecății cauzelor penale, în apel se poate spune că sunt întâlnite aceleași etape procesuale, adică o etapă premergătoare, ședința de judecată propriu-zisă și soluționarea apelului. Se cuvine a fi precizat faptul că, în ceea ce privește ședința de judecată în apel, pot fi distinse anumite particularități în raport cu ședința de judecată în primă instanță.

La judecata în apel, în linii mari, ședința are aceeași structură, sub aspectul momentelor procesuale ce o compun, ca și judecata în primă instanță.

În art. 378 alin. 1 se arată că instanța, judecând apelul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanța de apel. Apelul constituind o repetare a judecării fondului cauzei, legea (art. 378 alin. 2) prevede posibilitatea ca instanța să administreze orice noi probe pe care le consideră necesare. În mod practic, la judecarea apelului se poate vorbi de o completare a cercetării judecătorești efectuate în primă instanță.

În privința dezbaterilor, ca moment procesual al judecării cauzelor penale în apel, legea (art. 377) fixează o altă ordine a luărilor de cuvânt în comparație cu cea existentă în cadrul dezbaterilor la ședința de judecată în primă instanță. Astfel, în timp ce la judecata în primă instanță în cadrul dezbaterilor se dă cuvântul în ordine: procurorului, părții vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente și inculpatului, la dezbaterea apelului se dă cuvântul în următoarea ordine: apelant, intimat și la urmă procurorului.

Dacă apelul este declarat de procuror sau dacă între apelurile declarate se află și apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.

În cazul în care procurorul sau părțile invocă necesitatea administrării de noi probe, apărătorul trebuie să arate aceste probe și mijloace de probă cu ajutorul cărora pot fi administrate.

Ca și la judecata în primă instanță, procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.

Și în cazul apelului, inculpatul are ultimul cuvânt.

În cadrul dezbaterilor, sunt supuse discuțiilor motivele de apel invocate de procuror și de părți, motive asupra cărora, potrivit art. 378 alin. 4, instanța este obligată să se pronunțe.

Motivele de apel, potrivit art. 374, se formulează în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care trebuie să fie depus la instanța de apel cel mai târziu în ziua judecății.

Motivele de apel se pot formula și oral în ziua judecății.

În acest sens, până la închiderea dezbaterilor, procurorul poate formula și alte motive decât cele formulate prin adresa de motivare a apelului înaintată instanței, chiar dacă motivele orale nu coincid cu cele scrise.

C. Soluții ce pot fi date în apel. După încheierea dezbaterilor, instanța de apel trece la deliberare, cu care ocazie poate da o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei.

Soluțiile pe care le poate da instanța de apel sunt, potrivit art. 379, respingerea apelului sau admiterea apelului.

Respingerea apelului

În cazul în care apelul este tardiv sau inadmisibil, ori în cazul în care hotărârea atacată este legală și temeinică, instanța respinge apelul, menținând hotărârea atacată.

a) Respingerea apelului ca tardiv

Legea prevede, pentru declararea apelului, un interval de timp care nu poate fi depășit.

Exercitarea apelului după expirarea termenului de apei, dacă nu are loc o repunere în termen sau un apel peste termen, duce la respingerea apelului ca tardiv.

Respingerea apelului ca tardiv se face de plano, deoarece instanța nu mai poate examina legalitatea și temeinicia hotărârii atacate, nefiind în mod legal învestită. În cazul respingerii apelului ca tardiv, hotărârea primei instanțe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel (art. 416 pct. 2 lit. a).

b) Respingerea apelului ca inadmisibil

În cazul respingerii apelului ca inadmisibil, legea sancționează exercitarea căii ordinare de atac în situațiile în care aceasta este nepermisă sau exercitată de persoane care nu au calitatea procesuală de a o folosi.

Inadmisibilitatea se înfățișează în această ipoteză ca o sancțiune procedurală îndreptată împotriva unui act pe care legea nu-l prevede sau îl exclude.

Așa cum arătam mai sus, legea prevede că anumite hotărâri judecătorești nu sunt supuse apelului și, în consecință, apelul declarat împotriva unor asemenea hotărâri este respins ca inadmisibil. Astfel, potrivit art. 361 alin. 2 lit. e, nu pot fi atacate cu apel sentințele de dezînvestire. În consecință, apelul declarat împotriva unei sentințe de restituire a cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale va fi respins ca inadmisibil.

De asemenea, este inadmisibil apelul declarat de părți cu privire la alte aspecte decât cele prevăzute expres de lege (art. 362 alin. 1 lit. c și d).

În practica judiciară s-a pus problema dacă este inadmisibil recursul părții civile – singurul declarat în cauză -, chiar atunci când tinde la stabilirea altei situații de fapt în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii și vinovăția inculpatului, împrejurări care au intrat în puterea lucrului judecat prin neatacarea hotărârii primei instanțe de către procuror sau inculpat.

Unele instanțe judecătorești au arătat că un asemenea apel este admisibil, trecând la judecarea lui și pronunțând anumite soluții după ce a fost evocat fondul cauzei.

Comentând soluția instanței care a decis că apelul părții civile poate duce chiar la stabilirea unei alte situații de fapt, unii autori susțin că latura penală, prin neapelarea de către procuror sau inculpat, a intrat în puterea lucrului judecat și au considerat un asemenea apel ca inadmisibil.

Alți autori consideră admisibil apelul care face obiectul analizei de față, motivând că inadmisibilitatea apelului părții civile ar însemna lipsirea acesteia de un grad de jurisdicție și ar produce consecința că, într-o asemenea situație, ar exista mai puține posibilități de exercitare a controlului judiciar asupra hotărârilor pronunțate.

Într-o altă opinie se arată că art. 22 alin. 1, care reglementează autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil, nu își are aplicarea în cazul când atât acțiunea penală, cât și acțiunea civilă sunt soluționate în fața instanței penale.

Apreciem că aceste din urmă opinii sunt fondate, cu precizarea că, într-un asemenea apel, instanța nu poate modifica soluția dată în latura penală a cauzei. Ne alăturăm acestor opinii, deoarece rezolvarea laturii civile a cauzei nu poate fi disociată de aspecte ale laturii penale, fiindcă infracțiunea constituie cauza prejudiciului ce se urmărește a fi acoperit prin exercitarea acțiunii civile în procesul penal. Or, a respinge ca inadmisibil apelul părții civile, în condițiile menționate, înseamnă implicit a considera că latura civilă a cauzei se constituie într-o chestiune cu totul autonomă de latura penală, ceea ce este de neconceput, dat fiind faptul că infracțiunea este cauza materială unică a acțiunii penale și a acțiunii civile în procesul penal.

Și în cazul respingerii apelului ca inadmisibil, instanța de apel se mărginește la verificarea calității procesuale a celui ce a declarat apel sau la certificarea faptului dacă hotărârea atacată face parte dintre cele supuse apelului; instanța nu verifică, în acest caz, legalitatea și temeinicia hotărârii atacate.

c) Respingerea apelului ca neîntemeiat

Spre deosebire de respingerea apelului ca tardiv sau inadmisibil, în cazul respingerii apelului ca neîntemeiat, instanța face o judecată de valoare asupra hotărârii atacate.

Instanța nu poate respinge ca neîntemeiate apelurile procurorului și ale părții civile declarate împotriva unei sentințe de achitare, pe considerentul că, după pronunțarea soluției, a intervenit amnistia și, în consecință, continuarea procesului penal ar putea fi cerută numai de către inculpat. Într-o atare situație, instanța de apel, indiferent de poziția inculpatului, are obligația să verifice dacă soluția de achitare pronunțată de prima instanță este sau nu legală sau temeinică.

Admiterea apelului

Admiterea apelului poate interveni în cazul în care hotărârea atacată este nelegală sau netemeinică.

Potrivit art. 379 pct. 2, la admiterea apelului pot fi pronunțate două soluții:

admiterea apelului cu soluționarea cauzei de către instanța de apel;

admiterea apelului cu rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată sau de către altă instanță.

În caz de admitere a apelului hotărârea atacată se desființează în întregime, ținând seama însă de limitele efectului devolutiv și ale efectului extensiv ale apelului.

Având în vedere titularii apelului precum și drepturile lor în ceea ce privește atacarea hotărârii penale și ținând seama de efectele devolutiv și extensiv ale apelului, legea a prevăzut posibilitatea ca hotărârea să fie desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ceea ce privește latura penală sau civilă.

În conformitate cu dispozițiile art. 379 pct. 2 lit. a, instanța de apel desființează sentința primei instanțe, pronunțând o nouă hotărâre și procedează potrivit art. 345 și următoarele privind judecata în fond. În consecință, instanța de apel poate pronunța oricare dintre soluțiile pe care le poate pronunța prima instanță, apreciind asupra temeiniciei sau netemeiniciei învinuirii și dispunând, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

Potrivit art. 379 pct. 2 lit. b, instanța admite apelul cu trimitere spre rejudecare când: judecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate;

judecarea cauzei la acea instanță s-a făcut în lipsa unei părți care, deși a fost legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a înștiința despre această imposibilitate;

prin hotărârea atacată nu a fost rezolvat fondul cauzei;

instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu apel nu era competentă potrivit legii.

În primele trei cazuri rejudecarea cauzei va avea loc la instanța a cărei hotărâre a fost desființată, iar în cazul al patrulea rejudecarea cauzei va avea loc în fața instanței care, potrivit legii, este competentă să rezolve cauza penală. În acest din urmă caz nu se poate face rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată deoarece, în mod practic, s-ar repeta greșeala în ceea ce privește competența.

Deși legea nu menționează care este categoria de competență care a fost încălcată în acest caz la admiterea apelului, socotim, în acord cu opinia exprimată în literatura de specialitate, că textul art. 379 pct. 2 lit.b, ipoteza finală, se referă la competența după materie sau calitatea persoanei.

În cazul admiterii apelului, instanța poate dispune și soluții complimentare celor învederate mai sus. Astfel, potrivit art. 380, dacă hotărârea este desființată pentru că s-a constatat existența vreuneia din situațiile arătate în art. 333, se dispune restituirea cauzei procurorului, pentru a lua măsuri în vederea completării urmăririi penale.

De asemenea, instanța, deliberând asupra apelului, poate rezolva anumite chestiuni complimentare. În acest sens, art. 381 arată că instanța face, când este cazul, aplicația dispozițiilor privitoare la luarea dezbaterilor și a celor privitoare la repararea pagubei, la măsurile asigurătorii, la cheltuielile judiciare și la orice alte probleme de care depinde soluționarea completă a apelului. În cadrul chestiunilor complimentare instanța verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanță a dispozițiilor privind computarea reținerii și arestării și adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunțarea hotărârii atacate cu apel.

În vederea soluționării complete a apelului, legea (art. 381 alin. final) arată că instanța deliberează și hotărăște asupra oricărei alte probleme în cauză.

Admițând apelul, instanța desființează hotărârea atacată în întregime dar în limitele prevăzute de art. 371 și 373.

Hotărârea poate fi desființată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce privește latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluționare a cauzei.

Potrivit art. 382 alin. final, când prima instanță a dispus arestarea inculpatului, instanța de apel poate menține măsura arestării în caz de desființare a hotărârii. Desigur că această posibilitate există numai în ipotezele în care, deși apelul este admis, există totuși probe care prefigurează vinovăția inculpatului.

D. Conținutul deciziei instanței de apel. Art. 383 cuprinde reglementarea structurii și conținutului deciziei instanței de apel.

În partea introductivă a acestei hotărâri trebuie cuprinse mențiunile prevăzute în art. 355. Aceste mențiuni sunt cele prevăzute în art. 305 care alcătuiesc datele unei încheieri de ședință, la care se adaugă completările speciale prevăzute în art. 355 alin. 2 și 3.

În expunere decizia instanței de apel trebuie să cuprindă temeiurile de fapt și de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum și temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluțiile prevăzute în art. 379 pct. 2 (desființarea hotărârii cu reținere pentru rejudecare sau desființarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare).

Dispozitivul trebuie să cuprindă soluția dată de instanța de apel, data pronunțării deciziei și mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică.

În cazul în care inculpatul s-a aflat în stare de deținere, în expunere și dispozitiv trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsă.

În ipoteza în care instanța de apel a dispus rejudecarea cauzei, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să-și reia cursul.

În cazul restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale instanța este obligată să arate motivele pentru care a dispus restituirea, indicând totodată faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin ce anume mijloace de probă.

2. Recursul.

A. Noțiune. Recursul este o cale de atac ordinară de anulare, parțial devolutivă și în mod excepțional extensivă, destinată a repara erorile de drept comise de instanțele de fond, în hotărârile date.

El corespunde celui de-al doilea grad de jurisdicție și de aceea se îndreaptă împotriva hotărârilor judecătorești date în ultimul grad de fond, pentru erorile de drept pe care le conține.

Întrucât recursul tinde la casarea (anularea) hotărârii atacate, se mai numește și recurs în casație. Termenul de recurs în casație este împrumutat din dreptul francez. Recursul fiind o cale ordinară de atac, se deosebește de recursul special, cale de atac conferită de lege procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau ministrului justiției, care poate fi: recurs în anulare și recurs în interesul legii.

B. Hotărârile supuse recursului. Recursul poate fi declarat împotriva hotărârilor pronunțate în a doua instanță (de fond), adică în instanța de apel, și, în mod excepțional, împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, care nu sunt supuse, potrivit legii, apelului.

Totodată, la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, părțile pot declara recurs și împotriva hotărârilor nedefinitive sau actelor judecătorești de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel (art. 27 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993).

Reaminitim că, potrivit reglementărilor constituționale, instanța supremă în România este Înalta Curte de Casație și Justiție, însă deocamdată modificările intervenite sunt de ordin terminologic și nu structural, astfel că Legea nr.56/1993 își produce efectele până la adoptarea unei noi legi de organizare a instanței supreme în România.

Sentințele

Sentințele prin care se soluționează cauza sunt- de regulă, supuse apelului. Ele sunt susceptibile de recurs numai în situația în care nu este deschisă calea de atac a apelului. Prin aceasta se asigură un control judecătoresc integral asupra hotărârilor de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

Pot fi atacate cu recurs atât latura penală cât și latura civilă a cauzei. De asemenea, este posibilă atacarea separată cu recurs a laturii penale sau a laturii civile a cauzei.

În conformitate cu prevederile art. 3851 din C.proc.pen., pot fi atacate cu recurs:

sentințele pronunțate de judecătorii în cazul infracțiunilor menționate în art. 279 alin. 2 lit. a (pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a părții vătămate adresate direct instanței), precum și în alte cazuri prevăzute de lege;

sentințele pronunțate de tribunalele militare în cazul infracțiunilor menționate în art. 279 alin. 2 lit. a din C.proc.pen. (pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a părții vătămate adresate direct instanței) și al infracțiunilor contra ordinii și disciplinei militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani;

sentințele pronunțate de curțile de apel și Curtea Militară de Apel;

sentințele pronunțate de secția penală a înaltei Curți de Casație și Justiție;

Nu sunt supuse recursului:

sentințele care sunt susceptibile de apel;

Aceasta înseamnă că nu se poate recurge la o cale de atac, trecând sau sărind peste alta (omisso medio), care legal are prioritate. De pildă, nu se poate face recurs, omițând apelul dacă hotărârea este susceptibilă de a fi atacată cu apel (art. 3851 alin. ultim C.proc.pen.).

sentința de declinare de competență (art. 42 din C.proc.pen.).

Deciziile

Potrivit art. 3851 lit. e din C.proc.pen., sunt supuse recursului deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de tribunale, tribunalele militare teritoriale, curțile de apel și Curtea Militară de Apel.

Acestea sunt atât deciziile prin care se soluționează cauza în fond în apel, asigurându-se un control de drept în recurs asupra hotărârilor de condamnare, de achitare, sau de încetare a procesului penal, cât și deciziile prin care se soluționează, în apel, orice cerere introdusă pe baza unor dispoziții legale referitoare la punerea în executare a hotărârilor penale (de exemplu, deciziile instanței de apel pronunțate în cazul cererii de amânare sau întrerupere a executării pedepsei, ori în privința unor schimbări necesare în exercitarea unor hotărâri sau în rezolvarea unor incidente ce se pot ivi în cazul punerii în executare a unor măsuri de«siguranță sau educative) și cele pronunțate în unele căi extraordinare de atac (contestația în anulare, în cazul prevăzut de art. 386 lit. d din C.proc.pen., dacă ultima hotărâre a rămas definitivă la prima instanță, și revizuirea).

De asemenea, sunt supuse recursului și deciziile pronunțate de instanța de apel în rezolvarea cererii de reabilitare.

Prin derogare de la această regulă, nu sunt supuse recursului următoarele decizii:

deciziile instanței de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor;

deciziile prin care s-a luat act de retragerea apelului, dacă legea prevede această cale de atac;

deciziile instanței de recurs;

deciziile instanței de recurs în anulare sau de recurs în interesul legii;

deciziile care au soluționat contestațiile în anulare de competența instanței de recurs;

deciziile prin care au fost soluționate conflicte de competență.

Încheierile

a) Regula.

În ceea ce privește atacarea cu recurs a încheierilor, regula este aceea potrivit căreia încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentința sau cu decizia recurată.

Ca urmare, recursul declarat împotriva sentinței sau deciziei se socotește făcut și împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea hotărârii (art. 3851 alin. 3 din C.proc.pen.).

În această categorie intră:

încheierile care soluționează chestiuni premergătoare fondului cauzei și au fost date în timpul judecății (încheieri prin care instanța dispune asupra administrării probelor, asupra cererilor formulate de părți, precum și asupra excepțiilor ridicate de acestea în temeiul art. 301 alin. 1, 2 și 3 C.proc.pen., încheierile prin care instanța ia măsuri pentru buna desfășurare a procesului penal, cum sunt cele privind respingerea cererii de privind extinderea acțiunii penale sau a procesului penal, precum și încheierile prin care se soluționează unele probleme în căile de atac extraordinare, cum sunt, de exemplu, cele privind admiterea, în principiu, a revizuirii);

încheierile care au fost date după pronunțarea sentinței sau deciziei de recurare (bunăoară, încheierea de înlăturare a unei omisiuni vădite sau de îndreptare a erorii materiale).

b) Excepțiile de la regulă.

De la această regulă, există următoarele excepții:

încheieri pentru care legea prevede expres că nu pot fi atacate cu recurs;

încheieri care pot fi atacate cu recurs separat, care se judecă imediat, înainte de pronunțarea sentinței sau deciziei de recurare;

încheieri care pot fi atacate cu recurs separat, dar care urmează a fi judecat numai după pronunțarea sentinței sau deciziei.

Nu pot fi atacate cu recurs următoarele încheieri:

încheierile prin care s-a admis ori s-a respins abținerea sau s-a admis recuzarea (art. 52 alin. final din C.proc.pen.); singura ipoteză în care, în materia recuzării, încheierile pot fi atacate cu recurs este aceea în care cererea de recuzare a fost respinsă;

încheierile date în cauzele penale în care s-au pronunțat sentințe sau decizii susceptibile de a fi atacate cu apel.

Pot fi atacate cu recurs separat, care se judecă imediat, următoarele încheieri:

încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare (art.52 alin. final);

încheierea prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurilor preventive (art. 141);

încheierea prin care s-a soluționat cererea de prelungire a arestării preventive (art. 159 alin.7);

încheierea prin care s-a soluționat cererea de liberare provizorie pe cauțiune sau sub control judiciar (art. 160 alin.6);

încheierea prin care s-a confirmat măsura provizorie a internării medicale (art. 162 alin. ultim);

încheierea prin care s-a soluționat plângerea împotriva măsurilor asigurătorii și a restituirii lucrurilor luate de prima instanță sau modului lor de aducere la îndeplinire (art. 168, 169);

încheierea prin care s-a suspendat judecata în primă instanță (art. 303).

Pot fi atacate cu recurs separat, care însă urmează a fi judecat numai după pronunțarea sentinței sau deciziei, încheierile prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare ce se cuvin martorului, expertului, interpretului sau apărătorului (art. 3853 alin. 2 din C.proc.pen.). Pentru a nu întârzia rezolvarea cauzei în fond, legea prevede că judecarea recursului se face numai după soluționarea cauzei afară de cazul în care procesul a fost suspendat.

CAPITOLUL IV

HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREȘTI CIVILE

Secțiunea I

Noțiuni generale

1. Noțiune.

Hotărârea judecătorească reprezintă actul de dispoziție al instanței de judecată cu privire la pretențiile pe care părțile le-au dedus judecății, fiind deci actul final al judecății.

În privința denumirii hotărârilor, art. 255 C.proc.civ. prevede că hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanță se nuntesc sentințe, iar hotărârile prin care se soluționează apelul, recursul, recursul în interesul legii și recursul în anulare se numesc decizii, toate celelalte hotărâri date de instanță în cursul judecății se numesc încheieri.

Există în cuprinsul codului și norme care derogă de la această dispoziție, precum: art. 40 alin. (4) și art. 158 alin. (3), în care este folosită noțiunea de hotărâre, deși, nici în cazul strămutării și nici al declarării necompetenței nu se rezolvă fondul, dar se finalizează procesul la instanța respectivă; art. 236 alin. (3), art. 246 și art. 281 alin. (3) dispun că instanța va pronunța o încheiere, deși, în cazul asigurării probelor pe cale principală, al renunțării la judecată și al îndreptării hotărârilor nu este vorba de a se lua o măsură în cursul judecății; art. 336 C.proc.civ., potrivit căruia, în materie necontencioasă, instanța pronunță încheieri.

Ultima mențiune a hotărârii este că pronunțarea s-a făcut în ședință publică. Împrejurarea că, în actuala reglementare, legea nu mai prevede expres sancțiunea nulității pentru nerespectarea acestei formalități nu trebuie să ducă la concluzia că legiuitorul a înțeles să înlăture sancțiunea nulității, ci trebuie să ne raportăm la dispozițiile înscrise în art. 105 alin. (2) C.proc.civ., deci partea interesată, spre a obține desființarea hotărârii ce nu a fost pronunțată în ședință publică (prin intermediul apelului sau, după caz, al recursului), va trebui să dovedească faptul că a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel. în alte cuvinte, nu mai este vorba despre o nulitate expresă (cu privire la care vătămarea s-ar presupune), ci despre o nulitate virtuală.

2. Efectele hotărârii judecătorești.

Hotărârea judecătorească, mai exact actul jurisdicțional, produce două categorii de efecte: efecte substanțiale și efecte procesuale.

Efectul substanțial constă în sancționarea unei situații de fapt, în consecințele aplicării normei de drept substanțial la situația de fapt din speță. Se poate vorbi de efectul substanțial, deoarece actul jurisdicțional produce o modificare a situației juridice dintre părți. Această modificare este evidentă în cazul hotărârilor judecătorești constitutive de drepturi, deoarece se creează o stare de drept diferită de cea existentă până atunci, dar există și în cazul hotărârilor declarative de drepturi, deoarece hotărârea înlocuiește o regulă de drept abstractă, transformă situația juridică incertă în care au fost părțile într-o situație certă, iar dacă hotărârea este susceptibilă de executare silită, se schimbă și felul prescripției.

Efectele procesuale ale hotărârii judecătorești sunt următoarele:

dezînvestirea instanței de soluționarea pricinii. Acest efect, desemnat sugestiv prin adagiul lata sententia, iudex desinit esse iudex, este consacrat de art. 258 alin. (3) C.proc.civ., potrivit căruia, după pronunțarea hotărârii nici un judecător nu mai poate reveni asupra părerii sale. De la acest efect, se admit următoarele
excepții: căile de atac de retractare (contestația în anulare și revizuirea), îndreptarea greșelilor materiale, lămurirea și completarea hotărârilor (art. 281 și urm. C.proc.civ.), contestația la titlu (art. 399 alin. (1) teza a ll-a C.proc.civ.). Se poate discuta dacă, în realitate, numai căile de atac de retractare reprezintă
veritabile excepții de la acest efect al hotărârii judecătorești, având în vedere că, în celelalte două cazuri, judecătorul nu este confruntat cu o nouă situație de fapt și nu aplică noi reguli de drept substanțial;

hotărârea constituie, din punct de vedere probator, înscris autentic, astfel încât, constatările personale ale judecătorului (judecătorilor) fac dovadă până la înscrierea în fals. Declarațiile consemnate într-o hotărâre definitivă pot fi răsturnate numai cu înscrisuri, deoarece, în recurs, alte mijloace de probă sunt inadmisibile;

hotărârile susceptibile de executare silită, după ce au rămas definitive sau, după caz, irevocabile, pot fi învestite cu formulă executorie, constituind titluri executorii. În cazul în care hotărârea nu a fost pusă în executare, la împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere și obține executarea silită, se pierde puterea executorie și puterea de lucru judecat, fiind posibilă introducerea unei noi cereri de chemare în judecată, dacă dreptul de a obține condamnarea pârâtului nu s-a prescris, iar, în cadrul acestui proces, hotărârea respectivă va putea fi folosită ca mijloc de probă; – hotărârea judecătorească se bucură de puterea lucrului judecat..

3. Puterea de lucru judecat.

Puterea de lucru judecat (res iudicata pro veritate habetur) este reglementată în art. 1201 C.civ., ca o prezumție legală absolută irefragabilă și în art. 166 C.proc.civ., ca o excepție de fond, peremptorie și absolută.

Pentru a exista putere de lucru judecat, trebuie să existe triplă identitate: de părți, de obiect și de cauză.

Cât privește primul element (părțile), se are în vedere nu prezența lor fizică la proces, ci prezența juridică, adică participarea la proces în nume propriu sau prin reprezentant.

Noțiunea de reprezentare nu trebuie luată în sensul ei obișnuit. Astfel, dacă o persoană figurează într-un prim proces ca reprezentant legal a uneia dintre părți, iar în al doilea proces stă în nume propriu, nu există putere de lucru judecat. Reprezentantul legal sau convențional, deși prezenți la proces din punct de vedere fizic, nu sunt părți în sensul art. 1201 C.civ. și deci puterea de lucru judecat nu operează față de ei. însă, puterea de lucru judecat îi vizează și pe succesorii universali sau cu titlu universal ai părților, precum și pe dobânditorii cu titlu particular (pentru aceștia din urmă, numai în privința hotărârilor referitoare la dreptul transmis și care sunt anterioare actului de transmitere a dreptului), deoarece, deși nu au participat personal la judecată, au dobândit aceleași drepturi ca și autorul lor, deci continuă, reprezintă persoana autorului lor. Aceeași este situația și în cazul creditorilor chirografari, care, având doar un drept de gaj general asupra bunurilor din patrimoniul debitorului lor, sunt reprezentați de acesta.

În cazul raporturilor de solidaritate, soluția oferită în practica judiciară și în literatura de specialitate este nuanțată. Se arată că oricare dintre debitorii solidari poate invoca împotriva creditorului hotărârea obținută contra acestuia de un alt codebitor. În schimb, unui debitor solidar, ce nu a figurat în primul proces, nu îi poate fi opusă hotărârea obținută de creditor împotriva altui codebitor, deoarece s-ar încălca dreptul de apărare. S-a exprimat însă și opinia că, în ambele situații, există putere de lucru judecat, întrucât suntem în prezența unei reprezentări specifice pentru proces, evident dacă sunt îndeplinite și celelalte două cerințe (același obiect și aceeași cauză). Se admite că reclamantului din prima cerere i se poate opune puterea de lucru judecat de către pârâtul din a doua cerere, altul decât cel din primul proces, dacă are aceeași situație cu pârâtul inițial, chiar dacă nu există raporturi de solidaritate sau indivizibilitate. Soluția se bazează și pe faptul că reclamantul a avut la dispoziție, în primul proces, toate mijloacele procedurale de stabilire a cadrului procesului din punctul de vedere al părților, al obiectului și al cauzei.

Nu este exclus ca, în cel de-al doilea proces, oricare din persoanele menționate mai sus să invoce drepturi proprii, ce nu au format obiectul primei judecăți, astfel încât nu mai există tripla identitate de elemente. Există identitate de părți chiar dacă într-un proces o parte a figurat ca reclamantă și cealaltă ca pârâtă, iar în al doilea proces aceste calități sunt inversate.

În sfera noțiunii de obiect al cererii de chemare în judecată se include nu numai obiectul material (pretenția concretă), ci și dreptul subiectiv care poartă asupra obiectului material (de exemplu, dreptul de proprietate). Există identitate de obiect dacă într-o primă cerere pretenția concretă a constituit-o recunoașterea dreptului de proprietate asupra unei case, iar în cea de-a doua cerere s-a solicitat ieșirea din indiviziune, deoarece în ambele cereri s-a urmărit stabilirea dreptului de proprietate asupra aceleiași case.

Identitatea de obiect poate fi totală, dar și parțială (de exemplu, într-un prim proces reclamantul solicită instanței să-l oblige pe pârât la plata sumei de 10.000.000 lei, despre care afirmă că i-a împrumutat-o acestuia, iar în al doilea proces cere obligarea pârâtului la restituirea sumei de 5.000.000 lei, invocând același act juridic).

Dacă însă, într-o primă cerere de chemare în judecată, au fost formulate mai multe pretenții, dar instanța a omis să se pronunțe cu privire la unele dintre acestea, capetele de cerere rămase nesoluționate vor putea fi reiterate într-un al doilea proces, neexistând identitate de obiect (spre exemplu, dacă prin hotărâre o parte a fost obligată să îi plătească o sumă de bani celeilalte părți, dar s-a omis soluționarea cererii de plată și a dobânzilor). Deci, puterea de lucru judecat se limitează numai la acele puncte litigioase care au format obiectul pricinii și care au fost rezolvate prin dispozitivul hotărârii.

Prin cel de-al treilea element (cauza) se înțelege fundamentul pretenției afirmate. Cauza nu se confundă cu dreptul subiectiv, dar nici cu mijloacele de dovadă ale faptelor pe care reclamantul își întemeiază pretențiile.

Nu există unanimitate de păreri în ceea ce privește definirea fundamentului pretenției formulate, deci a cauzei cererii de chemare în judecată. Într-o primă concepție, prin fundamentul pretenției afirmate (al dreptului invocat), se înțelege regula de drept (substanțial), aplicabilă în speță. Într-o a doua concepție, cauza cererii de chemare în judecată este situată exclusiv pe terenul situației de fapt. Într-o a treia concepție, prin cauză se desemnează situația de fapt calificată juridic. Considerăm preferabilă această din urmă concepție, pornind de la faptul că art. 112 C.proc.civ. prevede că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, trebuie să se arate „motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea”.

Așadar, cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de instituția sau categoria juridică ori de principiul de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretenția sa, iar cum soluția se pronunță într-un caz determinat, interesează nu numai regula de drept, ci și împrejurările de fapt datorită cărora regula respectivă se aplică în acea speță.

Când reclamantul pretinde obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, el poate să invoce drept cauză un contract de împrumut, un contract de vânzare-cumpărare, o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, principiul îmbogățirii fără just temei etc. Predarea unui bun imobil poate avea ca temei un contract, un legat, accesiunea imobiliară artificială, succesiunea legală etc.

Menționăm că, uneori, se preferă să se analizeze împreună ultimele două elemente ale puterii de lucru judecat (obiectul și cauza) vorbindu-se fie de existența aceluiași raport juridic, fie de identitate de „materie litigioasă”.

Puterea de lucru judecat prezintă un aspect pozitiv pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea rămasă definitivă într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului, dar și un aspect negativ pentru partea care a pierdut procesul, întrucât nu mai poate repune în discuție dreptul său într-un alt proces.

Aspectul negativ va intra în funcțiune dacă într-un al doilea proces, între aceleași părți, se încearcă valorificarea aceleiași pretenții, invocându-se același temei juridic.

Aspectul pozitiv apare dacă identitatea de obiect și de cauză nu este decât parțială, ceea ce presupune că un lucru deja judecat este invocat, pe cale incidentală, într-un al doilea proces sau că se valorifică pe cale principală un lucru judecat pe cale incidentală (de exemplu, după respingerea cererii în constatarea uzucapiunii prescurtate pe motiv că posesorul a fost de rea-credință, într-un al doilea proces, privind restituirea fructelor culese de posesor, nu se mai poate pune în discuție dacă posesia a fost de bună-credință).

În literatura juridică se arată că puterea de lucru judecat prezintă următoarele caractere: exclusivitatea (un nou proces între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză nu mai este posibil), incontestabilitatea (hotărârea irevocabilă nu mai poate fi atacată pe calea recursului), executorialitatea (hotărârea definitivă sau, după caz, irevocabilă, dacă este susceptibilă de executare silită, poate fi pusă în executare) și obligativitatea (părțile trebuie să se supună efectelor lucrului judecat, iar partea în favoarea căreia acționează nu poate renunța la dreptul de a o invoca).

Puterea de lucru judecat nu trebuie legată numai de hotărârile irevocabile, deoarece și hotărârile definitive au o putere de lucru judecat provizorie (care se va consolida sau se va desființa în funcție de soluția eventualului recurs). Pe de altă parte, hotărârile irevocabile pot fi totuși desființate, prin intermediul căilor extraordinare de atac de retractare (contestația în anulare și revizuirea) sau al recursului în anulare, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Mai mult, pentru unele hotărâri irevocabile, puterea de lucru judecat este păstrată numai dacă starea de fapt rămâne neschimbată (rebus sic standibus), cum este în materia ordonanței președințiale, a pensiei de întreținere, a încredințării copiilor minori, a punerii sub interdicție etc, iar, în materie necontencioasă, în principiu, hotărârile nu au putere de lucru judecat. De altfel, unii autori folosesc pentru hotărârile definitive expresia de autoritate de lucru judecat, iar pentru hotărârile irevocabile cea de putere de lucru judecat.

Puterea de lucru judecat ar trebui atașată numai dispozitivului, deoarece numai această parte a hotărârii cuprinde ceea ce a fost efectiv judecat, iar nu și considerentelor, prin care numai se argumentează în fapt și în drept soluția pronunțată.

Totuși, se admite că acele considerente care explică dispozitivul și se reflectă în acesta, făcând corp comun cu el, dobândesc putere de lucru judecat.

De asemenea, în cazul unei redactări defectuoase a hotărârii, când o rezolvare de fond este așezată din punct de vedere topografic, nu în dispozitivul hotărârii, ci în motivare, se consideră că dobândește putere de lucru judecat și considerentul care conține rezolvarea respectivă. Apreciem că această din urmă soluție nu poate fi primită, deoarece s-ar permite eludarea interdicției prevăzute de art. 258 alin. (3) C.proc.civ., potrivit căreia, după pronunțarea hotărârii nici un judecător nu mai poate reveni asupra părerii sale. Redactarea considerentelor este ulterioară pronunțării soluției (aceasta din urmă se trece în „minută”, care urmează a se regăsi în dispozitivul hotărârii), iar a admite soluția pe care o criticăm, înseamnă a crea posibilitatea pentru judecător de a reveni asupra soluției (de exemplu, de a rezolva un capăt de cerere cu privire la care a omis să se pronunțe în momentul în care a avut loc desistarea sa). Puterea de lucru judecat este total independentă de calitatea soluției pronunțate. Dacă o instanță constată că s-a săvârșit o greșeală de judecată într-o hotărâre anterioară, nu numai că nu poate să o îndrepte, dar trebuie ca în propria hotărâre să se conformeze lucrului deja judecat (prin ipoteză, nu avem în vedere instanța ce realizează controlul judiciar). Ca o aplicare a acestui principiu, în materie de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, art. 327 alin. (1) C.proc.civ. prevede că se va anula cea de a doua hotărâre, chiar dacă prima hotărâre este greșită pe fond.

Puterea de lucru judecat poate fi invocată pe cale de excepție, de orice parte interesată, procuror sau instanță din oficiu, în orice stadiu al procesului, chiar direct în recurs (art. 166 C.proc.civ.), ori prin intermediul apelului sau chiar al unei căi de atac extraordinare (revizuirea – art. 322 pct. 7 C.proc.civ.).

Puterea de lucru judecat nu trebuie confundată cu efectul substanțial al actului jurisdicțional. Ea vizează nu numai soluția pe fond, ci trebuie privită și din punct de vedere procedural, iar, sub acest aspect, hotărârea judecătorească beneficiază de o a doua prezumție, aceea de validitate și regularitate. De altfel, trebuie făcută o distincție netă între opozabilitatea efectului substanțial și puterea de lucru judecat. Uneori, confundându-se cele două noțiuni, se vorbește de putere de lucru judecat absolută, care, în realitate, nu este altceva decât opozabilitatea erga omnes a efectelor substanțiale ale hotărârilor pronunțate în anumite materii (anularea căsătoriei, divorț, adopție, punerea sub interdicție, declararea morții prin hotărâre judecătorească etc), în care modificarea unei situații juridice trebuie recunoscută și respectată de toate subiectele de drept civil. Așadar, actul jurisdicțional, ca și un contract, își produce efectele substanțiale (modificarea situației juridice dintre părțile în litigiu, prin aplicarea regulii de drept la împrejurările de fapt) numai între părți, neputând crea drepturi și obligații în privința terților care nu au fost atrași în nici un mod în proces; însă, în anumite materii (în special în cele privind starea și capacitatea persoanelor), efectele substanțiale se impun a fi respectate și de terți.

Distincția dintre puterea de lucru judecat și efectele substanțiale ale actului jurisdicțional este mai evidentă în acele ipoteze în care actul jurisdicțional nu prezintă decât unul dintre efectele sale. Spre exemplu, în materie necontencioasă, hotărârea nu are, în principiu, putere de lucru judecat, însă poate antrena o modificare a situației juridice, deci poate avea efecte substanțiale; hotărârile pronunțate în cererile în constatare, precum și hotărârile prin care instanța respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, deși beneficiază de puterea de lucru judecat, nu antrenează o modificare a situației de drept substanțial existentă între părți.

Puterea de lucru judecat nu trebuie confundată nici cu forța executorie a hotărârilor judecătorești. Există unele acte jurisdicționale, care, deși beneficiază de puterea de lucru judecat, nu sunt susceptibile de executare silită (hotărârile pronunțate în cererile în constatare, cele prin care este respinsă cererea de chemare în judecată, hotărârile prin care se anulează un act juridic fără a se dispune și repunerea părților în situația anterioară etc), după cum există hotărâri judecătorești care pot fi puse în executare deși nu au trecut încă în puterea lucrului judecat (hotărârile care se bucură de executare vremelnică -art. 278 și 279 C.proc.civ.), ori care nu au putere de lucru judecat (încheierile pronunțate în materie necontencioasă – art. 336 alin. (1) C.proc.civ.).

Puterea de lucru judecat nu trebuie confundată nici cu litispendența.

Potrivit art. 163 alin. (1) C.proc.civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte înaintea mai multor instanțe. Dacă totuși au fost introduse mai multe cereri de chemare în judecată ce se caracterizează prin triplă identitate de elemente, se va putea invoca excepția de litispendența

Secțiunea a II-a

Desființarea sau modificarea hotărârilor judecătorești

1. Desființarea hotărârilor civile prin calea de atac a apelului.

A. Noțiune. Apelul este o cale de atac ordinară, comună, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare prin care partea, care justifică un interes, sau Ministerul Public, considerând că hotărârea pronunțată este nelegală și/sau netemeinică, învestește și obligă instanța de control judiciar, ierarhic superioară aceleia care a pronunțat hotărârea – curtea de apel sau, după caz, tribunalul – să se pronunțe asupra motivelor de nelegalitate și/sau netemeinice, urmând ca, în condițiile legii, să se procedeze la rejudecarea pricinii.

Atributele apelului sunt următoarele: a) Apelul este o cale de atac ordinară, întrucât pot fi invocate orice motive de nelegalitate și de netemeinicie a hotărârii care face obiectul apelului; b) Este o cale de atac comună, ea aflându-se nemijlocit la dispoziția părților; c) Este o cale de atac de reformare, întrucât soluționarea ei revine instanței superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată; d) Este o cale de atac devolutivă căci, în condițiile legii, prin declanșarea ei și învestirea astfel a instanței de control judiciar, în principiu, se provoacă o nouă judecată în fond; e) Apelul este suspensiv de executare, în sensul că, pe durata termenului de apel și a judecării apelului, hotărârea atacată nu poate fi pusă în executare, atribut care derivă din caracterul devolutiv al apelului; cu alte cuvinte, hotărârea este susceptibilă de executare numai după ce judecata în fond s-a încheiat definitiv, inclusiv în cel de-al doilea grad de jurisdicție.

Funcțiile apelului sunt, în principal, următoarele: a) Prin mijlocirea lui, partea, care se consideră lezată prin hotărârea pronunțată, poate obține îndreptarea hotărârii; b) Prin apel se realizează principiul celor două grade de jurisdicție; c) Apelul este nu numai un remediu jurisdicțional, ci și unul jurisprudențial, asigurând omogenizarea practicii instanțelor de judecată din subordine, în interpretarea și aplicarea regulilor de drept.

Legea nr. 59/1993 a reintrodus apelul, ca o cale de atac ordinară, de regulă premergătoare recursului, reglementarea acesteia fiind cuprinsă în prevederile art. 282-298 C.proc.civ. în esență, capitolul consacrat apelului are ca obiect „termenul și formele apelului”, precum și Judecarea apelului”. În prima secțiune, intitulată „Termenul și formele apelului”, sunt cuprinse și condițiile de fond și de formă ale apelului.

Articolul 293 C.proc.civ., în forma dobândită ca urmare a modificării lui prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000, a reintrodus „aderarea la apel”, precum și „declararea apelului” – ambele sintagme insuficient de clare, ambigue și susceptibile de a induce în eroare, prin ele însele și la un prim nivel de aproximare. Prin aceeași lege modificatoare sau de completare a reglementărilor în materia apelului s-au făcut precizări cu privire la hotărârile nesusceptibile de apel, efectul suspensiv de executare al termenului de apel și al apelului, obligativitatea întâmpinării și termenul în care aceasta poate fi depusă, limitele efectului devolutiv al apelului, soluțiile care pot fi date în apel și consecințele acestora. Prin Legea nr. 219/2005 s-au făcut alte câteva precizări cu privire la motivarea apelului, soluțiile posibile la instanța de apel și natura principiului non reformatio in peius.

B. Hotărârile care pot fi atacate cu apel. Obiectul apelului îl constituie, potrivit art. 282 alin. (1) C.proc.civ., hotărârile date în primă instanță de judecătorii și tribunale.

În noua reglementare, fără rezerve, hotărârile date de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel. O schemă simplă și logică, despovărată de improvizațiile formale și bulversante anterioare.

Cu privire la termenul „hotărâre” se impun două precizări: a) Sunt susceptibile de apel, în condițiile legii, hotărârile date în primă instanță de judecătorii și tribunale, indiferent dacă s-au pronunțat sau nu în fond, dacă prin acea hotărâre instanța s-a dezînvestit cu totul de soluționarea pricinii. În urmarea logică a acestei prime observații, cum de altfel precizează art. 282 alin. (2) C.proc.civ., în principiu, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, cu excepția totuși a acelora prin care s-a întrerupt cursul judecății. Unele încheieri pot fi atacate numai o dată cu hotărârea asupra fondului procesului (încheierile prevăzute de art. 6736 alin. (1) și de art. 6737- art. 673 C.proc.civ., în materie de împărțeală judiciară; încheierea prin care, tot în materie de împărțeală judiciară, instanța dispune ca vânzarea să fie efectuată de executorul judecătoresc – art. 673 alin. ultim C.proc.civ.; b) Termenul „hotărâre”, din cuprinsul art. 282 C.proc.civ., are un sens generic, el vizând deci, indiferent de denumirea actului de jurisdicție, orice verdict al instanței susceptibil de apel.

Din prevederile art. 282 C.proc.civ. nu trebuie însă să se deducă că toate hotărârile sunt susceptibile de apel. Dimpotrivă chiar termenii textului – hotărâri date „în primă instanță” inculcă ideea că hotărârile date „în ultimă instanță” nu sunt susceptibile de apel; sunt hotărârile date fără drept de apel sau hotărârile împotriva cărora legea abilitează recursul.

Potrivit art. 282' C.proc.civ., text reiterat, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în: a) Cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere; b) Litigiile al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, atât în materie civilă, cât și în materie comercială; c) Acțiunile posesorii; d) Acțiunile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă; e) Acțiunile privind luarea măsurilor asigurătorii; f) Alte cereri, în cazurile prevăzute de lege; g) Hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, dacă legea nu prevede altfel.

Domeniul apelului s-a restrâns considerabil încât, în fapt, această cale ordinară de atac pare să fi devenit mai degrabă o „excepție”. În acest sens, a se vedea bunăoară prevederile art. 282' alin. (1), ale art. 600,592,246 alin. (2), 247 alin. (4), 253 alin. (2), 273,336 alin. (1), 582 alin. (1), 402 alin. (2) C.proc.civ.]. Posibilitatea de a exercita recursul, în condițiile art. 304 C.proc.civ., nu poate „compensa” această continuă și vertiginoasă depreciere a apelului, întrucât, s-a considerat că, dacă, în urma admiterii recursului, trebuie să se procedeze la o nouă judecată în fond prin administrarea și a altor probe decât înscrisurile, casarea se face cu trimitere. Cel puțin, așa ar rezulta din considerentele doctrinei și jurisprudenței majoritare, extrem de discutabile însă, mai ales în condițiile actualelor reglementări.

C. Soluții care pot fi date în apel. Dat fiind caracterul devolutiv al apelului, în principiu, judecata lui ar urma să se finalizeze cu o decizie, care să înlocuiască hotărârea ce a fost apelată. În acest sens, art. 296 C.proc.civ. arată că: „Instanța de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată”. Așadar, apelul poate fi admis sau respins, în totalitate sau numai parțial. În orice caz, soluția de admitere sau de respingere a apelului trebuie să rezulte din decizia instanței de apel, fără a se depăși, firește, nici limitele acțiunii, nici limitele cererii de apel.

Articolul 296 C.proc.civ. aduce o precizare scadentă, anume că „apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată”. Din cuprinsul actualelor prevederi nu mai rezultă însă dreptul apelantului de a renunța la beneficiul principiului non reformatio inpeius, nici anularea consecințelor acestui principiu în cazul aderării la apel sau al declarării apelului (art. 293 și art. 293 C.proc.civ.).

1°. Dacă apelul a fost respins ca nefondat, această soluție implică confirmarea sentinței apelate, fără a mai fi necesară o precizare expresă în acest sens. Admiterea numai în parte a apelului poate justifica obligarea apelantului la cheltuieli de judecată către intimat, căci, astfel, el „a pierdut în parte apelul său”.

2°. Potrivit art. 297 alin. (1) C.proc.civ., în noua formulare a textului acestui articol, „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”. S-a înlăturat deci posibilitatea instanței de apel de a „evoca fondul” și de a pronunța ea însăși o hotărâre definitivă.

Într-adevăr, dreptul de a evoca fondul constituia neîndoielnic o excepție de la principiul celor două grade de jurisdicție. El constituia o excepție și de la una dintre limitele efectului devolutiv al apelului: tantum devolutum quantum appellatum – art. 295 alin. (1) C.proc.civ.

3°. Instanța, admițând apelul, va trimite cauza spre judecare instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent dacă, constatând necompetența primei instanțe, observă totodată că nici ea nu este competentă. Dispozițiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ., referitoare la obligativitatea dezlegărilor în drept date de instanța ierarhic superioară, trebuie considerate ca aplicabile și în apel, deși, potrivit celor arătate de art. 316 C.proc.civ., rezultă că aplicarea prin analogie a normelor procedurale în materie are un sens univoc: numai de la judecata în apel la judecata în instanța de recurs.

Constatând însă că ea însăși este competentă, va reține procesul spre judecare.

Tot astfel va proceda instanța de apel atunci când constată un alt motiv de nulitate a hotărârii și, în consecință, anulează în tot sau în parte procedura urmată și hotărârea pronunțată, dacă, bineînțeles, ea însăși este competentă.

În raport cu împrejurările concrete, instanța de apel va putea pronunța nulitatea cererii de apel, inadmisibilitatea sau tardivitatea acesteia, perimarea apelului.

Hotărârea instanței de apel este ea însăși supusă căilor de atac (recurs, contestație în anulare de drept comun, revizuire, contestație la titlu), în condițiile prevăzute de lege.

D. Partea din hotărâre care face obiectul apelului. Hotărârea pronunțată este înzestrată cu autoritatea lucrului judecat și este cuprins în autoritatea lucrului judecat nu numai dispozitivul hotărârii, ci și orice considerent al acesteia, dacă el semnifică tranșarea unei chestiuni litigioase între părți, în urma dezbaterilor contradictorii, urmate logic și ineluctabil de „rostirea” instanței, de rezolvarea dată acelei chestiuni litigioase de către instanță. Datele problemei nu pot fi schimbate atunci când avem a decide asupra părții din hotărâre care face obiectul apelului.

Jurisprudența și doctrina au precizat constant că, pe de o parte, acela căruia i s-a dat câștig de cauză nu va putea ataca hotărârea doar pentru motivul că el este nemulțumit de considerentele acesteia, deoarece nu poate justifica un interes, din moment ce numai prin dispozitiv se pot atinge drepturile celor aflați în litigiu, iar pe de altă parte că acela care a pierdut procesul are interes să atace acea parte din hotărâre care este susceptibilă de executare, deci dispozitivul acesteia.

Schema este însă mult simplificată, întrucât, adeseori, partea poate justifica un interes pentru atacarea considerentelor hotărârii, așa încât, în ceea ce ne privește, ne atașăm orientării doctrinare și jurisprudențiale în sensul căreia este admisibil apelul chiar numai împotriva considerentelor hotărârii, dacă prin acestea s-a dezlegat o chestiune litigioasă între părțile care au dezbătut-o contradictoriu și dacă în urma rezolvării date de instanță partea justifică interesul de a ataca soluția cuprinsă în considerente. În acest sens, aducem în atenție numai două dintre motivele care ni se par suficiente: a) Articolul 282 alin. (1) C.proc.civ., precum și articolul 299 C.proc.civ., referindu-se la calea de atac a apelului și la cea a recursului, spun că sunt supuse acestor căi de atac, hotărârile, fără a distinge între diferitele părți din hotărâre, respectiv între „considerente” și „dispozitiv”, așa încât de lege lata un apel sau un recurs împotriva considerentelor este admisibil în măsura în care partea sau procurorul justifică un interes, condiția interesului fiind suficientă pentru împiedicarea introducerii abuzive a căii de atac; b) Uneori un considerent incident, „chiar dacă nu se reflectă în mod expres în dispozitivul hotărârii, întrucât totuși este rezultatul unei dezbateri procesuale contradictorii, constituie lucru judecat și poate fi opus ca atare într-un alt proces al cărui obiect sau a cărui cauză juridică diferă de procesul rezolvat anterior. Dar, cum subtil s-a remarcat, în acest caz nu suntem în prezența unor considerente, ci a unor rezolvări de fond, care, topografic, sunt așezate în motivarea hotărârii, nu în dispozitiv. Ceea ce interesează deci este nu așezarea topografică a „considerentului”, ci natura lui juridică, potrivit cu conținutul său.

2. Desființarea hotărârilor civile prin recurs.

A. Noțiune. Prin ceea ce s-a numit „procedura civilă ardeleană”, recursul era reglementat ca o cale ordinară de atac (art. 548-562 din Legea I din anul 1911), numai „reînnoirea proceselor” – adică revizuirea – fiind calificată ca o cale extraodinară de reformare. Legea admitea recursul, ca regulă generală, dacă ea însăși nu făcea vreo excepție de la această regulă. Prin Legea Curții de Casație din 20 decembrie 1925 și mai apoi prin Legea nr. 394/1943 pentru accelerarea judecăților în materie civilă și comercială, recursul a fost reglementat ca o cale de reformare extraordinară; „o cale de atac extraordinară împotriva hotărârilor judecătorești date în apel sau în primă și ultimă instanță, prin care se tinde la proclamarea dreptului obiectiv, indiferent de cazul particular care a provocat recursul”. Astfel considerat, recursul conferea instanței competente să-l rezolve un rol esențialmente de „control” și de „autoritate”. În principal, dreptul de a judeca recursul revenea Curții de Casație.

Legea nr. 59/1993, reintroducând apelul a păstrat și recursul, ca o a doua cale de atac ordinară, preluând astfel, neinspirat, sistemul de reglementare din perioada anilor 1948-1952. Calificarea recursului ca o cale ordinară de atac punea în discuție unele dintre reglementările și atributele specifice acestuia: existența a două grade de jurisdicție; limitarea motivelor de recurs; numărul precumpănitor al motivelor de nelegalitate; caracterul nedevolutiv al recursului; realizarea lui ca o cale de atac în principiu nesuspensivă de executare.

Prin Ordonanța nr. 13/1998, modificându-se și completându-se Codul de procedură civilă, au fost sensibil adaptate în logica acestei reglementări și unele prevederi în materie de recurs, mai ales cât privește punctul de pornire a termenului de recurs și motivarea recursului. Ordonanța de urgență a Guvernului nr.290/2000 a abrogat Ordonanța Guvernului nr. 13/1998, redevenind aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă modificate, completate ori abrogate prin această din urmă ordonanță.

Prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă au fost de asemenea amendate unele prevederi în materie de recurs: rânduirea recursului printre căile extraordinare de atac; posibilitatea de modificare a hotărârii atacate; înlăturarea unor motive de recurs; cât privește suspendarea la cerere a executării hotărârii atacate; obligativitatea întâmpinării și termenul de depunere a acesteia; raportul asupra recursului; soluțiile în recurs; efectele hotărârii de casare pronunțată de instanța de recurs; imposibilitatea agravării situației părții în propria sa cale de atac.

Ordonanța de urgență nr. 59/2001 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență nr. 138/2000 a făcut unele precizări cu privire la obiectul recursului și termenul de recurs.

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, în esență instanța supremă, indistinctiv, a devenit instanță de drept comun în materia soluționării recursurilor, tribunalele și curțile de apel, cel puțin prima facie nemaifiind și instanțe de recurs. (Și în acest context, mutatis mutandis ar fi însă reiterabile considerațiile și concluzia deduse prin interpretarea raportului dintre normele generale și cele speciale.)

Prin Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 58/2003, reglementările în materia recursului au fost, așa-zicând, „moderate”. Potrivit art. 299 alin. (2) C.proc.civ., astfel cum textul acestui articol a fost modificat, recursul se soluționa de înalta Curte de Casație și Justiție, „încă prin lege nu se prevedea altfel”. Textul art. 299 alin. (2) C.proc.civ. se corela astfel cu textele art. 2 pct. 3 și art. 3 pct. 2' C.proc.civ., în sensul cărora tribunalele și curțile de apel erau – și ele – instanțe de recurs, dar numai „în cazurile expres prevăzute de lege”. Regula implica deci excepția.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 65/2004 a reformulat art. 3 pct. 21 C.proc.civ.: curțile de apel soluționează. Recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, precum și în orice alte cazuri expres prevăzute de lege.

Prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 s-au făcut iarăși unele modificări și completări normative și în materia recursului: s-a consacrat, de principiu, competența tribunalelor și a curților de apel ca instanțe de recurs, reiterându-se totodată unele dintre reglementările anterioare; s-a suprimat pct. 10 al art. 303 C.proc.civ., în sensul căruia recursul putea fi exercitat și atunci „când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii”; au fost abrogate prevederile de la art. 308 alin. (3)-(5) C.proc.civ. cu privire la întocmirea unui raport asupra recursului. Asupra acestora și a altora ne vom referi însă, în context, la locul potrivit.

Textul de primă referință, cât privește obiectul recursului, este cel al art. 299 C.proc.civ.: „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului. Dispozițiile art. 282 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător”. Prin legea de aprobare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000 s-a reiterat pur și simplu textul anterior al art. 299 alin. (1) C.proc.civ. Așadar, rezultă că pot face obiect al recursului:

1°. Hotărârile date fără drept de apel. Dar, cum, în principiu, hotărârile date în primă instanță sunt, potrivit art. 282 alin. (1) C.proc.civ., supuse apelului, rezultă că „hotărârile date fără drept de apel” constituie excepția, iar excepțiile trebuie precizate ca atare prin lege.

Astfel de hotărâri date fără drept de apel, susceptibile însă de recurs, sunt arătate în legea de procedură civilă sau în legi speciale. Legea de procedură civilă identifică următoarele asemenea hotărâri: hotărârea dată pentru rezolvarea unui conflict de competență, susceptibilă de recurs în termen de 5 zile de la comunicare – art. 22 alin. ultim, C.proc.civ.; hotărârea dată în materie de perimare, prin care se constată perimarea cererii de chemare în judecată, susceptibilă de recurs în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare – art. 253 alin. (2) C.proc.civ.; hotărârea prin care cererea de chemare în judecată se respinge în fond, ca urmare a renunțării la însuși dreptul pretins – art. 247 alin. (4) C.proc.civ.; hotărârea prin care se consfințește învoiala părților – art. 273 C.proc. civ.; hotărârea dată în materie de revizuire, atunci când revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice – art. 322 pct. 7 C.proc.civ. și art. 328 alin. ultim C.proc.civ.; hotărârea instanței judecătorești asupra acțiunii în anulare împotriva unei hotărâri arbitrale – art. 366 alin. ultim C.proc.civ.; ordonanța președințială – articolul 582 alin. (1) C.proc.civ.; încheierea asupra cererii de sechestru asigurător – art. 592 alin. (2); încheierea dată asupra cererii de poprire asigurătorie – articolul 597 alin. (2) C.proc.civ.; încheierea asupra cererii de sechestru judiciar – art. 600 alin. (1) C.proc. civ.; exceptând hotărârile pronunțate în temeiul art. 400 și ale articolului 401 alin. (2) C.proc.civ. – împărțirea bunurilor proprietate comună și contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit -, hotărârea pronunțată cu privire la contestația la executare – art. 402 alin. (2) C.proc.civ. Articolul 282 C.proc. civ., text nou introdus în legea de procedură civilă, dar și modificat prin Legea nr. 195/2004, iar acum reiterat prin Legea nr. 219/2005, a adus alte câteva precizări cu privire la hotărârile care nu sunt supuse apelului, așa încât, pe cale de consecință, ele sunt supuse recursului: hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, litigii al căror obiect are valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, atât în materie civilă, cât și în materie comercială, acțiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. (Să observăm însă că, potrivit art. 720 C.proc.civ., în forma dobândită tot prin Legea nr. 195/2004, hotărârile date în primă instanță privind procesele și cererile în materie comercială sunt supuse apelului. În aceste condiții ar fi posibile două interpretări: coroborând dispozițiile celor două texte, să „deducem” că hotărârile în litigiile comerciale, având ca obiect o valoare de până la 1 miliard de lei, sunt supuse recursului, iar în cazul celor peste această valoare sunt supuse apelului; întrucât art. 720 C.proc.civ. face parte dintr-o procedură specială, el are întâietate în aplicare față de norma comună, așa încât – cum nu distinge între diferitele categorii de litigii comerciale, în raport cu valoarea acestora – să „deducem” că toate hotărârile în materie comercială sunt supuse apelului. În orice caz, contradicția între cele două texte trebuie rezolvată legislativ, în materia căilor de atac a hotărârilor judecătorești nefiind de dorit deducțiile, ele trebuind să fie reglementate clar, explicit și riguros). Până atunci, ar urma să considerăm- ca soluție plauzibilă – că art. 282 C.proc.civ. a instituit o excepție și ea trebuie acceptată și valorizată ca atare. Alineatul (2) al art. 2821 C.proc.civ. precizează de asemenea că, dacă legea nu prevede altfel, hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului; așadar ele sunt supuse recursului. Prin legi speciale se poate stabili de asemenea că hotărârea nu este supusă apelului sau că ea este supusă direct recursului.

2°. Hotărâri date în apel. Asemenea hotărâri sunt supuse recursului, indiferent dacă prin ele s-a rezolvat sau nu fondul pricinii ori numai un incident procedural și fără a interesa dacă apelul a fost admis, respins, anulat sau perimat. Totuși, în considerarea faptului că recursul este o cale de atac subsecventă apelului, că, altfel spus, el nu poate fi exercitat omisso medio, dacă apelul a fost anulat ca netimbrat ori el a fost respins ca nemotivat ori ca tardiv, recursul nu poate să privească decât asemenea aspecte, nu însuși fondul litigiului.

Cum s-a mai precizat, făcându-se aplicarea principiului accesorium sequitur principale, hotărârile pronunțate într-o contestație în anulare, revizuire sau contestație la titlu sunt susceptibile de recurs numai dacă și hotărârile ce au format obiectul acestor mijloace procesuale puteau fi atacate pe calea recursului; nu vor putea fi însă atacate pe calea recursului asemenea hotărâri date în recurs și nici hotărârile instanței de recurs.

Întrucât art. 299 C.proc.civ. nu face nici o distincție cu privire la hotărârile date de către instanța de apel, s-a considerat că pot face obiectul recursului și deciziile prin care s-a admis apelul și s-a casat cu trimitere în vederea rejudecării. Nu pot face însă obiect al recursului hotărârile pronunțate în recurs – recurs la recurs.

3°. Hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională. În condițiile prevăzute de lege – cum precizează art. 299 C.proc.civ. – pot face obiect al recursului și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională decât instanțele judecătorești. În cazul unor asemenea hotărâri, recursul constituie forma de realizare a controlului judecătoresc.

4°. Articolul 299 C.proc.civ. rezolvă el însuși și regimul juridic al încheierilor judecătorești. O face însă printr-o normă de trimitere la dispozițiile articolului 282 alin. (2) C.proc.civ., care sunt aplicabile în mod corespunzător. Potrivit acestor dispoziții, în forma lor actuală: „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecății”. Așadar: a) împotriva „încheierilor premergătoare” se poate face recurs o dată cu fondul și, întrucât asemenea încheieri sunt „absorbite” în hotărârea asupra fondului, făcându-se aplicarea art. 282 alin. ultim. C.proc.civ., la care face trimitere implicită art. 316 C.proc.civ., recursul „se socotește făcut și împotriva încheierilor premergătoare”, fără a fi necesară o mențiune specială; b) Deși unele încheieri se prezintă ca hotărâri accesorii ale hotărârii principale recurabile, totuși, ele nu pot fi atacate cu recurs concomitent cu hotărârea principală și cu atât mai mult nici separat. Bunăoară, încheierea de amendare și de obligare la plata unor despăgubiri este executorie și împotriva ei se poate face „numai cerere de reexaminare” – articolele 108M08 C.proc.civ.; încheierea prin care s-a încuviințat sau s-a respins abținerea ori s-a admis recuzarea -art. 34 alin. (1) C.proc.civ. Asemenea încheieri nu se atacă cu recurs, nici o dată cu fondul, și nici separat, întrucât, de regulă, prin ele se dispun măsuri care privesc nu atât interesele părților, cât mai degrabă buna desfășurare a activității judiciare; c) Unele încheieri pot fi atacate separat cu recurs, anume acelea prin care s-a întrerupt cursul judecății ori cele prin care se finalizează o judecată, instanța dezinvestindu-se. Prin asemenea recursuri se înlătură împiedicarea judecății ori se oferă prilejul înlăturării erorilor din încheierile prin care se termină judecata. Bunăoară, încheierile prin care s-a întrerupt cursul judecății – art. 282 alin. (2) C.proc.civ., combinat cu art. 316 C.proc.civ.; încheierea dată în soluționarea unei cereri de asigurare a dovezilor, introdusă pe cale principală – art. 238 alin. (1) C.proc.civ.; încheierea pronunțată, după caz, în rezolvarea unei cereri de îndreptare sau de lămurire a hotărârii, dacă și hotărârea a cărei îndreptare s-a cerut era susceptibilă de recurs – art. 2813 alin. (1) C.proc.civ.; încheierea prin care s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecată art. 246 C.proc.civ. De asemenea, sunt supuse recursului încheierile prin care instanța a dispus suspendarea judecării ori s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei suspendate – art. 244 alin. (1), art. 245 C.proc.civ.

Promovându-se constant principiul că nu există „recurs la recurs”, s-a decis că nu sunt susceptibile de recurs: decizia asupra contestației în anulare exercitată împotriva hotărârii instanței de recurs; decizia asupra cererii de revizuire îndreptată împotriva hotărârii instanței de recurs.

Din economia reglementărilor în materie rezultă că, în raport cu situația concretă dedusă judecății, instanța de recurs poate adopta diverse soluții:

respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, dacă aceasta este legală;

admiterea totală sau parțială a recursului, atunci când hotărârea atacată este nelegală;

respingerea recursului ca inadmisibil; respingerea recursului ca tardiv introdus; respingerea recursului introdus de o persoană fără calitate;

respingerea recursului ca nesusținut; anularea recursului ca netimbrat, neregulat introdus sau ca nemotivat; constatarea perimării recursului; închiderea dosarului; respingerea recursului ca neavenit.

Interesează însă, distinct, soluțiile instanței de recurs ca urmare a examinării fondului hotărârii atacate, adică „respingerea” și „admiterea” recursului.

Respingerea recursului se pronunță atunci când instanța de control judiciar constată că hotărârea atacată este legală, inclusiv, bineînțeles, sub aspectul unor motive de ordine publică pe care ea le-ar fi putut invoca din oficiu. Prin respingerea recursului, se confirmă hotărârea atacată cu recurs și astfel aceasta dobândește „deplină autoritate de lucru judecat”. Hotărârea atacată devine irevocabilă. S-a opinat că instanța poate să respingă recursul și atunci când hotărârea atacată, în raport cu probele pe care s-a sprijinit instanța care a pronunțat hotărârea, apare ca nelegală, dacă, reapreciindu-se probele administrate, eventual și în lumina înscrisurilor noi depuse, instanța găsește soluția legală. În practica instanțelor și, parțial, în doctrină s-a considerat că, atunci când soluția dată, prin dispozitivul hotărârii, este justă, iar eroarea săvârșită de instanța de fond constă într-o motivare greșită, instanța de casare va respinge recursul, menținând hotărârea atacată, dar va înlocui motivarea, în drept sau în fapt, cu propria sa motivare.

S-a mai precizat că menținerea soluției primei instanțe și substituirea motivării este posibilă numai dacă greșeala făcută privește exclusiv motivarea, fără ca ea să reflecte și o încălcare a legii în ce privește modul de judecată.

Soluția „respingerii” recursului și substituirea motivării, instaurată pretorian, era desigur practică și economicoasă. Ne întrebam dacă, logic, „respingerea” recursului era compatibilă cu „modificarea” unei părți din hotărâre. Articolul 312 alin. (2) C.proc.civ. a rezolvat acum această problemă, precizând că, „în caz de admitere a recursului”, hotărârea atacată poate fi „modificată”.

Respingerea recursului poate însă să se producă, cum deja s-a evocat, și atunci când el este inadmisibil, când nu este susținut sau când el este tardiv, când a fost introdus de o persoană fără calitate.

Admiterea recursului se produce atunci când hotărârea atacată va fi considerată nelegală, iar rezultatul admiterii va fi după caz, modificarea hotărârii atacate sau casarea acesteia, în tot sau în parte. Evocarea acestor ipoteze s-a realizat acum, explicit, prin precizările ce s-au făcut în partea introductivă a articolului 304 C.proc.civ., unde se vorbește despre „modificarea” sau „casarea” unor hotărâri. Cum s-a spus cândva, „instanța de casare nu judecă pricina în fond, ci judecă hotărârea”.

a. Modificarea hotărârii se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C.proc.civ., adică: dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut; când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

S-a revenit astfel, în esență, la o mai veche reglementare, cea cuprinsă de art. 312 pct. 2 lit. b), așa cum textul a fost restructurat prin Decretul nr. 471/1957.

b. Casarea hotărârii se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 1 -5 C.proc.civ., adică: când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale; când hotărârea s-a dat de alți judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii; când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești; când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.proc.civ. De asemenea, chiar în cazul unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9, dacă acel motiv evocă și necercetarea fondului, intervine casarea hotărârii. În fine, intervine casarea și atunci când modificarea hotărârii nu este posibilă, întrucât este necesară administrarea de probe noi.

– Casându-se hotărârea, cum spune art. 311 alin. (1) C.proc.civ., aceasta „nu are nici o putere”. Actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel.

– Pricina se rejudecă în fond, de către curtea de apel sau de tribunal, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situație în care se pronunță o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop.

Se poate însă întâmpla ca unele dintre motivele considerate de instanța de recurs ca fiind întemeiate să atragă modificarea hotărârii, iar altele să justifice casarea acesteia. Care va fi soluția?

Soluția este oferită prin prevederile art. 312 alin. (3) C.proc.civ. „Pentru a se asigura o judecată unitară” – spune art. 312 alin. (3) in fine C. proc.civ. – „instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată”.

Deși în vechea reglementare nu se vorbea despre „casarea totală” și „casarea parțială”, totuși aceste forme ale casării au fost profesate în doctrină și jurisprudență. Perseverența ni s-a părut discutabilă. Această dihotomie, doctrinar a fost instaurată și doctrinar a fost întreținută. Acum, în actuala reglementare, articolul 312 alin. (2) C.proc.civ., precizează că, în caz de casare, aceasta poate fi „în tot sau în parte”.

În marginea art. 82 din Legea organică a Înaltei Curți de Casație, potrivit căruia, hotărârea judecătorească casată se socotește ca și cum nu ar fi fost și nu are nici o putere, s-a făcut observația că distincția între casarea totală și parțială este contestabilă. „În măsura în care hotărârea de fond a fost atacată cu recurs și în măsura în care recursul a fost admis, ea este scoasă din viața juridică, puterea ei este nimicită și odată acest efect dobândit, părțile au deplină libertate, nu numai de a repune vechile lor concluzii, dar de a se întemeia pe mijloace noi, trase fie din fapte îndeplinite, fie din hotărâri pronunțate în urma deciziei casate, singura restricțiune ce va trebui respectată de părți fiind aceea de a nu schimba obiectul pricinii”. În alți termeni, rolul instanței de trimitere nu este fixat de distincția dintre casarea totală sau parțială, ci de lipsa de eficacitate juridică a hotărârii casate.

În raport însă cu actuala reglementare, o discuție mai largă este de prisos, casarea putând fi totală sau parțială.

Casarea hotărârii implică inevitabil o nouă judecată.

Casarea poate să privească toate aspectele cauzei deduse judecății și toate părțile din proces. în acest caz, casarea este „totală”. Casarea poate însă să privească fie numai un aspect obiectiv – doar o parte din hotărârea atacată – fie un aspect subiectiv – doar unele dintre părțile din proces. În acest caz, casarea este „parțială”.

Casarea „totală” sau casarea „parțială” poate să rezulte expres din decizia de casare, instanța de control judiciar determinând ea însăși și fără echivoc limitele casării. Dacă nu se întâmplă așa – deși recomandabil este ca așa să se întâmple -, atunci urmează ca, examinând dispozitivul deciziei de casare, motivele invocate și considerentele pe care se sprijină admiterea recursului, să se stabilească măsura sau limitele casării.

La finalul acestor ipoteze – modificarea și casarea – urmează să se observe și prevederile art. 312 alin. (3) teza a doua C.proc.civ. cu privire la o posibilă concurență între motive de modificare și motive de casare a hotărârii recurate: „Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară”.

a) Formele casării.

Din economia prevederilor art. 312 C.proc.civ. rezultă că instanța de recurs, casând hotărârea atacată, poate proceda după cum urmează: să rețină cauza pentru a judeca pricina în fond; să trimită cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea sau unei alte instanțe de același grad. Așadar, formele casării pot fi considerate următoarele: casarea cu reținere (1°) și casarea cu trimitere (2°).

1°. Casarea cu reținere reprezintă regula. Într-adevăr, art. 312 alin. (4). C.proc.civ. înscrie o regulă de principiu: „în caz de casare, curțile de apel și tribunalele vor judeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situație în care se pronunță o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop”.

Se vor înregistra deci două momente diferite: casarea propriu-zisă și rejudecarea. În situația în care părțile au pus concluzii numai cu privire la recurs, se va pronunța o decizie de casare și se va acorda un termen în vederea judecării fondului, iar după judecată se va da o nouă decizie, care este irevocabilă. Când nu este necesară readministrarea probelor sau administrarea de probe noi, instanța de recurs, casând hotărârea atacată, va judeca pricina în fond, pronunțând o soluție proprie asupra existenței sau inexistenței raportului juridic litigios și, după caz, va admite sau va respinge acțiunea. Această soluție este posibilă și atunci când la judecarea recursului părțile sunt prezente, iar probele ce urmează a fi administrate nu necesită amânare.

2°. Casarea cu trimitere – ca soluție de excepție – intervine numai în cazurile limitativ prevăzute de lege. Primele trei dintre aceste cazuri sunt expres arătate în cuprinsul prevederilor art. 312-313 C.proc.civ.; cel de-al patrulea rezultă din economia prevederilor art. 305 C.proc.civ. Astfel:

a. Când instanța, a cărei hotărâre este recurată, a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Pentru a se respecta principiul celor două grade de jurisdicție, în situația evocată, singura soluție rămâne trimiterea cauzei la instanța de fond, pentru a pronunța ea însăși, mai întâi, o soluție în chestiunea litigioasă dedusă judecății. Se va proceda astfel, de exemplu: când prima instanță greșit a admis excepția lucrului judecat; când tot astfel a admis excepția prescripției dreptului la acțiune; de asemenea, atunci când s-a respins acțiunea pentru lipsă de capacitate procesuală, de calitate procesuală, de interes sau când instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere; tot astfel, când s-a admis excepția de prematuritate, de netimbrare sau de inadmisibilitate a cererii; când instanța a luat act în mod greșit că reclamantul a renunțat la judecată sau la dreptul dedus judecății; când lipsește orice dovadă a cercetării fondului (de exemplu, încheierile privind dezbaterea fondului, cele de amânare a pronunțării, minuta sau hotărârea de finalizare a procesului);

b) Când judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost regulat citată, atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului. Se nesocotește astfel dreptul la apărare, contradictorialitatea dezbaterilor și egalitatea părților.

În doctrina mai veche și, izolat, chiar în practica judiciară relativ recentă, s-a considerat că se va proceda la casarea cu trimitere în una din următoarele trei ipoteze: când neregulata citare și lipsa părții se referă la întregul proces; când partea neregulat citată a lipsit la administrarea probelor; în fine, când partea neregulat citată a lipsit la dezbaterea fondului. Pe scurt, lipsa părții din cauza necitării ei legale fie în tot cursul procesului, fie la unul din momentele procesuale arătate.

În doctrina și în practica judiciară actuale se consideră, dominant, că în sensul prevederilor art. 312 C.proc.civ., pentru a se pronunța casarea cu trimitere trebuie ca partea neregulat citată să fi lipsit fie în tot cursul procesului, fie la cele două momente procesuale – administrarea probelor și dezbaterea fondului. Deși, în ce ne privește, pentru protecția cât mai largă a părții și pentru respectarea în tot cursul procesului civil a unora dintre principiile fundamentale ale acestuia – dreptul la apărare, contradictorialitatea și egalitatea părților – înclinăm spre soluția casării cu trimitere chiar dacă partea, din cauza neregulatei citări, a lipsit numai la administrarea probelor sau numai la dezbaterea fondului, opinia nu s-ar putea sprijini pe actuala reglementare, care obligă la o interpretare strict gramaticală: partea să fi lipsit „atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului”. Așa fiind, de lege lata, instanța poate dispune casarea cu trimitere numai când partea, cumulativ, a lipsit la ambele momente procesuale. Dacă a lipsit numai la unul dintre aceste momente, casarea se va face cu reținere.

Cum lesne se poate observa, art. 312 alin. (5) C.proc.civ. se referă in terminis la „lipsa părții”. Prin „parte” urmează a se înțelege reclamantul, pârâtul, terții participanți la proces și procurorul, nu însă și alți participanți la procesul civil.

Am considerat și continuăm să considerăm că trebuie să se dispună casarea cu trimitere nu numai în cazul neregularităților referitoare la citare, dar și în cazul încălcării altor forme de procedură, prevăzute sub pedeapsa nulității de art. 105 alin. (2) C.proc.civ., precum și în cazul încălcării altor principii ale procesului civil decât acelea privitoare la dreptul la apărare, contradictorialitate și egalitatea părților;

c. Când instanța, a cărei hotărâre este recurată, nu era competentă. Potrivit art. 312 alin. (6) C.proc.civ., în cazul casării pentru lipsă de competență, cauza se trimite spre rejudecare instanței competente sau organului cu activitate jurisdicțională competent, potrivit legii. Casarea este obligatorie, indiferent dacă s-au încălcat norme imperative sau dispozitive de competență. Totuși, dacă încălcarea normelor imperative de competență poate fi invocată pentru prima dată în recurs, chiar și din oficiu, fiind în discuție o chestiune de ordine publică, încălcarea normelor dispozitive de competență trebuie să se fi invocat, mai întâi, în fața instanței de fond.

Dacă s-au încălcat normele de competență generală, instanța de recurs, casând hotărârea atacată, va respinge cererea ca inadmisibilă.

Articolul 312 alin. (6) C.proc.civ., reglementând cele două ipoteze, se referă direct, după caz, la casarea hotărârii pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C.proc.civ., respectiv pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 C.proc.civ.

Articolul 312 alin. ultim. C.proc.civ. precizează că, atunci când instanța de recurs constată că ea însăși era competentă să soluționeze pricina în primă instanță sau în apel, va casa hotărârea recurată și va soluționa cauza potrivit competenței sale;

d. Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, altei instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când trimite cauza instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent, potrivit legii – art. 313 C.proc.civ. Așadar, de această dată, indiferent de motivul de casare, în considerarea instanței care a soluționat recursul și a statutului jurisdicțional al acesteia, regula este casarea cu trimitere.

Totuși, art. 314 C.proc.civ. prevede o excepție, Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite;

e. Când este necesară administrarea de probe, altele decât înscrisurile. Din cuprinsul prevederilor art. 305 C.proc.civ., potrivit cărora în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor, s-a dedus încă o situație când casarea se face cu trimitere: dacă soluționarea litigiului, după casare, implică administrarea de probe, altele decât înscrisurile. În acest sens, reluăm o substanțială și convingătoare motivare.

Dispozițiile art. 312 C.proc.civ. precizează că, în caz de casare, instanța de recurs va judeca pricina în fond. Dar, potrivit art. 305 C.proc. civ., în instanța de recurs nu se pot produce probe noi.

Din economia acestor reglementări se poate deduce că, pe de o parte, s-a părăsit sistemul „casării pure”, dominat de ideea că stabilirea situației de fapt este de atributul suveran al instanței de fond, instanța de recurs putând acum să judece pricina în fond, pe baza probelor „administrate” și eventual a unor „înscrisuri noi”; dar, pe de altă parte, instanța de recurs nu poate administra probe noi, cu excepția înscrisurilor, împiedicându-se astfel degenerarea recursului în apel sau transformarea instanței de recurs într-o a treia instanță, care să judece latura faptică a procesului. În consecință, „fără a avea putere să decidă – prin administrarea de noi probe sau readministrarea probelor existente la dosar- asupra existenței sau inexistenței unui fapt ori asupra veracității unui mijloc de probațiune, instanța de recurs le poate declara îndoielnice și, în cazul când ele constituie elemente de bază în soluționarea procesului, să constate că fondul cauzei nu a fost cercetat și să caseze cu trimiterea cauzei la prima instanță pentru judecarea fondului”.

b) Instanța de trimitere.

Atât în situația casării cu trimitere pentru neregulata citare a părții, cât și atunci când casarea cu trimitere se dispune pentru că s-a procedat la soluționarea procesului fără să se fi cercetat fondul pricinii, care este instanța la care se va trimite cauza? Articolul 312 alin. (5) in fine C.proc. civ. spune că instanța de recurs, după casare, trimite altei instanțe de același grad.

În funcție de obiectul recursului – o hotărâre dată la prima instanță sau o hotărâre dată în apel – de motivul de casare invocat și de întinderea casării, instanța de recurs va trimite cauza fie primei instanțe, fie instanței de apel.

Chestiunea se complică atunci când motivele de casare cu trimitere sunt imputabile atât primei instanțe, cât și instanței de apel. Corelând prevederile articolului 312 C.proc.civ. cu cele ale art. 297 alin. (1) C.proc. civ., atunci în vigoare, pentru celeritate și pentru economie de mijloace, s-a opinat pentru trimiterea cauzei spre judecare instanței de apel, care avea dreptul să evoce fondul. Prin pct. 44 al Legii nr. 219/2005, prevederile art. 297 alin. (1) C.proc.civ. au fost modificate: În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. În aceste condiții, cauza se va trimite primei instanțe, intermedierea instanței de apel neavând nici o justificare.

În cazul în care tribunalul sau curtea de apel a fost învestită cu soluționarea recursului prin strămutare și se dispune casarea cu trimitere, instanța de trimitere va fi una din raza de activitate a tribunalului sau a curții de apel, după caz, iar nu instanța a cărei hotărâre a fost casată. Aceasta, întrucât: este soluția ce-și găsește temeiul de drept în dispozițiile art. 315 alin. (1) C.proc.civ.; numai astfel instanța care a dispus casarea cu trimitere rămâne competentă să judece eventualul recurs împotriva hotărârii pe care o va pronunța instanța de trimitere; această soluție corespunde rațiunii instituției strămutării, întrucât, strămutarea privind „pricina”, este firesc ca instanța învestită prin strămutare să rămână competentă până la soluționarea definitivă a cauzei; este singura soluție compatibilă cu persistența oricăruia dintre motivele de strămutare și cu scopul urmărit prin strămutarea pricinii.

Efectele casării. Consecințele juridice ale casării sunt susceptibile de circumscriere sub următoarele aspecte:

1°. Articolul 311 C.proc.civ., referindu-se la efectele casării cât privește hotărârea care a făcut obiectul recursului, spune că „hotărârea casată nu are nici o putere”. Pe cale de consecință – precizează același articol -, actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel.

Părțile sunt repuse în situația anterioară soluționării litigiului. Totuși, așa cum s-a precizat în doctrina mai veche și în cea actuală, acest efect al casării -„hotărârea casată nu are nici o putere” – trebuie corelat cu marile principii care stau la baza procedurii judiciare și anume cel al relativității lucrului judecat și cel al disponibilității. În context, interesează mai ales faptul dacă hotărârea a fost casată în întregul ei sau numai în parte, precum și principiul non reformatio in peius. Dacă hotărârea a fost casată în întregul ei, litigiul va fi judecat din nou, sub toate aspectele lui, întrucât hotărârea care a făcut obiectul recursului nu a dobândit autoritate de lucru judecat în nici una dintre chestiunile litigioase dezlegate; dacă, dimpotrivă, hotărârea a fost casată numai în parte, acea hotărâre conservă autoritatea lucrului judecat în privința chestiunilor litigioase dezlegate de instanța de fond și care n-au fost deduse în judecata recursului sau ale căror motive au fost respinse.

Întrucât art. 311 alin. (2) C.proc.civ. se referă numai la „actele de executare sau de asigurare”, urmează că toate celelalte acte și dispoziții ale instanței de fond rămân valabile și își vor produce efectele în fața instanței de trimitere, dacă iregularitatea lor n-a fost pronunțată de instanța de casare, deoarece ceea ce s-a anulat este numai modul în care, prin hotărârea casată, s-a soluționat fondul procesului.

În acest context al limitelor casării, încă o precizare credem că poate fi utilă: în principiu, modificarea cererii, în baza art. 132 alin. (1) C.proc.civ., la instanța care rejudecă după casarea cu trimitere, nu este admisibilă, întrucât s-ar crea o altă situație juridică decât aceea avută în vedere de instanța de recurs.

2°. În principiu, efectele casării se repercutează numai asupra părților care au folosit calea de atac a recursului. Este consecința firească a puterii lucrului judecat. Totuși, în câteva situații, efectele admiterii recursului se extind și asupra părților din proces care nu au declarat recurs, anume: în cazul proprietății în devălmășie a soților asupra bunurilor comune (a); în cazul coparticipării procesuale (b); în cazul chemării în garanție (c).

Potrivit art. 35 C.fam., fiecare soț este socotit mandatarul celuilalt, așa încât atunci când obiectul litigiului îl formează un bun comun, recursul declarat numai de către unul dintre soți se consideră a fi făcut nu numai în numele său, ci și ca reprezentant al celuilalt soț. Mandatul poate fi însă restrâns prin voința soților. Restrângerea poate fi convențională sau unilaterală;

În caz de coparticipare procesuală, de la regula independenței procesuale a părților, consacrată de art. 48 alin. (1) C.proc.civ., alin. (2) al aceluiași articol derogă, arătând că, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviințate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc și celorlalți; când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalți, se va ține seama de actele cele mai favorabile. În practică, textul își găsește frecventă aplicare în cazul obligațiilor indivizibile și solidare;

În cazul participării forțate a terțelor persoane în procesul civil, sub forma chemării în garanție, se creează de asemenea unele situații speciale. Astfel, în ipoteza în care- după admiterea recursului declarat de reclamant împotriva hotărârii prin care s-a respins acțiunea și, pe cale de consecință, și cererea de chemare în garanție introdusă de pârât – instanța, rejudecând fondul, admite acțiunea, ea trebuie să soluționeze și cererea de chemare în garanție. Recursul declarat de chematul în garanție repune în discuție și acțiunea principală, soluționată de prima instanță, chiar dacă pârâtul nu a declarat recurs și, în consecință, se va cita și reclamantul ca intimat, în recursul chematului în garanție. Admiterea recursului chematului în garanție atrage casarea hotărârii și față de pârâtul principal, căruia i s-a respins recursul ca tardiv. Admiterea recursului chematului în garanție, prin care acesta îl apără pe pârâtul care l-a atras în proces, căzut în pretenții, are efect nu numai față de recurent, în sensul că îl exonerează de obligația de garanție în raport cu pârâtul, ci și față de pârât, chiar dacă el nu a declarat recurs, încât, în urma admiterii respectivei căi de atac, pârâtul încetează de a mai fi debitor al reclamantului.

În ipoteza unei pricini în care există o cerere de chemare în garanție introdusă de reclamant, mutatis mutandis raporturile dintre părți se rezolvă după același raționament, dar, firește, ținând seama de noua conjunctură;

3°. Casarea hotărârii determină rejudecarea în fond a pricinii de către însăși instanța de recurs, de instanța a cărei hotărâre a fost casată, de o altă instanță de același grad, de instanța competentă sau de un alt organ cu activitate jurisdicțională, după caz;

4°. Dacă, potrivit art. 311 alin. (1) C.proc.civ. hotărârea casată „nu are nici o putere”, aceasta privește numai hotărârea propriu-zisă, ca „operă a judecătorilor”, nu însă și dovezile administrate, care rămân dobândite cauzei;

5°. În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, cât și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului – art. 315 alin. (1) C.proc. civ. în sensul acestor dispoziții, reflectând organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești și urmărind asigurarea omogenității soluțiilor de interpretare a unora și acelorași norme juridice, dacă instanța de trimitere rămâne suverană în stabilirea stării de fapt, ea trebuie totuși să se conformeze dezlegărilor date de către instanța de recurs problemelor de drept pe care le implică soluționarea acelui litigiu. Neconformarea față de dezlegarea dată problemei de drept de către instanța de recurs atrage casarea hotărârii pronunțate în asemenea condiții, pentru încălcarea prevederilor art. 315 C.proc.civ.

Totodată, instanța de trimitere este obligată să se conformeze și îndrumărilor date de instanța de control judiciar cât privește administrarea unor probe și examinarea unor apărări, pentru corecta stabilire a situațiilor de fapt, „deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanța de trimitere trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluționare a litigiului”;

6°. În sensul prevederilor art. 311 alin. (1) C.proc.civ. și ale art. 315 alin. (1) C.proc.civ. sunt fără putere numai acele hotărâri casate prin care s-au soluționat anumite chestiuni de drept deduse în recurs și în privința cărora instanța de recurs a decis altfel decât instanța de fond, nu și hotărârile incidente încorporate în cele dintâi, prin care s-au tranșat chestiuni nesupuse recursului și care nici nu au fost discutate pe cale de apărare în instanța de recurs, rămânând, ca atare, definitive;

7°. Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat – art. 315 alin. (2) C, proc.civ. Așadar, nu este necesară refacerea actelor de procedură anterioare actului anulat. Totuși, trebuie avut în vedere efectul extensiv al „nulității proprii”, care, în ambianța interdependenței actelor procedurale, se poate obiectiva în una sau mai multe „nulități derivate”;

8°. Casarea cu trimitere la instanța a cărei hotărâre a fost recurată atrage incompatibilitatea judecătorilor care au pronunțat hotărârea casată. Articolul 24 alin. (1) C.proc.civ. precizează în acest sens că judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiași pricini în apel sau în recurs „și nici în caz de rejudecare după casare”. Firește că incompatibilitatea presupune ca judecătorul să fi participat anterior la adoptarea unei „hotărâri” – termenul este generic – prin care s-a dezlegat fondul pricinii sau o altă problemă litigioasă;

9°. Dacă sunt întrunite Condițiile arătate, cu prilejul judecării recursului și al rejudecării în fond după casare își găsește aplicare principiul non reformatio in peius. Articolul 315 alin. (4) C.proc.civ. precizează, în acest sens, că la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanța de recurs sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile art. 296 C.proc. civ. Dacă s-a încălcat sau nu acest principiu, este o chestiune de apreciere în fapt, prin prisma intereselor părții care a exercitat calea de atac;

10°. În urma casării, dacă aceasta s-a dispus cu reținerea cauzei spre rejudecare, hotărârea pronunțată asupra fondului este o hotărâre irevocabilă, așadar nesusceptibilă de recurs. Dar, dacă instanța de recurs a dispus casarea cu trimitere, hotărârea pronunțată de instanța de trimitere asupra fondului este ea însăși, în condițiile prevăzute de lege, susceptibilă de recurs;

11°. Așa cum s-a mai arătat, în sensul art. 311 alin. (2) C.proc.civ., dacă s-a dispus casarea hotărârii atacate, lipsind astfel hotărârea de orice putere, „actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel”. Ipoteza reglementată privește casarea totală; în caz de casare parțială, textul este aplicabil numai cât privește partea din hotărâre care a fost casată, cealaltă parte dobândind irevocabil puterea lucrului judecat.

În urma casării hotărârii, dacă acea hotărâre, anterior casării, a fost pusă în executare, se va pune problema întoarcerii executării, adică a restabilirii situației anterioare sau, în fine, a obligării creditorului să restituie debitorului tot ce i-a luat prin executare silită. Articolul 404 C.proc.civ. arată, în acest sens, că în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, „prin restabilirea situației anterioare acesteia”; „bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptățit”; în fine, în cazul în care executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea executării se va face „prin restituire de către creditor a sumei rezultate din vânzare”, cu excepția situației când își găsește aplicare art. 449 C.proc.civ.

Tranșându-se o mai veche controversă cu privire la modalitatea în care urmează a se realiza întoarcerea executării, art. 404, 4043 C.proc. civ. din actuala reglementare evocă următoarele ipoteze și soluții: a) Dacă instanța a desființat titlul executoriu sau actele de executare, la cererea celui interesat, va dispune, „prin aceeași hotărâre”, și asupra „restabilirii situației anterioare executării”; b) Dacă instanța care a desființat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului și nu a luat măsura restabilirii situației anterioare executării, „această măsură se va dispune de instanța care rejudecă fondul”; c) Dacă nu s-a procedat în una din formele arătate, cel îndreptățit va putea cere instanței judecătorești competente potrivit legii restabilirea situației anterioare executării; d) în fine, dacă titlul executoriu emis de un alt organ decât o instanță a fost desființat de acel organ sau de un alt organ din afara sistemului instanțelor judecătorești, iar modalitatea restabilirii situației anterioare executării nu este prevăzută de lege ori, deși este prevăzută, nu s-a luat această măsură, ea se va putea obține pe calea unei cereri introduse la instanța competentă potrivit legii. întrucât legea nu stabilește calea prin care urmează a se realiza întoarcerea executării, potrivit doctrinei majoritare și practicii judiciare ar urma să se aplice regulile de drept comun, adică titularul dreptului trebuie să introducă o acțiune separată de întoarcere a executării, acțiune introdusă în termenul de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dacă, bineînțeles, nu este vorba de un drept imprescriptibil. Competența instanței se va stabili potrivit celor prevăzute de art. l-19 C.proc.civ.

Față de prevederile art. 314 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora „actele de executare sunt desființate de drept”, ne alăturăm opiniei consacrate în doctrina clasică”, reluată în doctrina mai recentă, în sensul că, de lege lata, este posibil și preferabil ca întoarcerea executării să se obțină în temeiul ordinului dat din oficiu, prin dispozitivul hotărârii care a desființat titlul executor, fie în temeiul unei dispoziții a instanței de executare dată prin încheiere către executorii judecătorești. Această soluție nu este împărtășită, sub motivul că desființarea de drept a actelor de executare nu echivalează cu restabilirea situației anterioare, nu implică, „prin ea însăși”, obligația sau măcar dreptul ori facultatea instanței, care a anulat titlul executoriu, de a statua și cu referire la restabilirea situației anterioare, legea de procedură civilă nemenționând nici cel puțin principiul întoarcerii executării silite, necum și obligația instanței de a o pronunța.

CAPITOLUL V

CONCLUZII

Finalitatea oricărui proces civil sau penal este reprezentată de pronunțarea unei hotărâri care să poată fi pusă în executare. Ea este actul final al oricărei judecăți având un caracter jurisdicțional.

Ca natură juridică hotărârea este un act procesual al instanței prin care aceasta își exprimă părerea cu privire la cauza supusă judecății.

Toate eforturile depuse de părți sunt în sensul obținerii unei hotărâri favorabile. Tot în acest sens este pornit și un proces.

În lipsa unei hotărâri care să aibă o putere recunoscută de lege și care să poată fi adusă la îndeplinire față de partea împotriva căreia a fost pronunțată întreaga activitate de înfăptuire a justiției nu ar mai avea nici un sens.

Astfel, pornind de la importanța majoră a acestei instituții de drept procesual, ne-am orientat în sensul elaborării unui studiu amplu în care să realizăm o analiză completă și complexă a hotărârilor judecătorești penale și civile.

Pentru realizarea acestui scop am avut în vedere un bogat și diversificat material bibliografic care tratează aspecte referitoare la hotărârile penale.

Lucrarea este structurată pe patru capitole de fond, fiecare tratând câte o problemă aparte.

Capitolul I este dedicat modului de realizare a justiției în România. În acest capitol am stabilit care sunt organele implicate în procesul de administrare a justiției, modul în care aceste își desfășoară activitatea, precum și căile pe care le au la dispoziție persoanele implicate.

Tot în cadrul acestui capitol am studiat modul de formare, transformare sau stingere a raporturilor procesuale, precum și evoluția reglementărilor în materie.

În cadrul capitolului II am prezentat modul în care sunt organizate și funcționează instanțele judecătorești, precum și modalitățile de alcătuire a completului în funcție de complexitatea cauzei și faza procesuală.

Următoarele două capitole au fost dedicate analizei hotărârilor penale și civile și a modului în care acestea pot fi modificate și desființate.

Încheiem studiul de față prin a aduce un omagiu tuturor acelora care, prin efortul depus și lucrările publicate au făcut ca știința dreptului să fie una mai ușoară și mai plăcută.

Bibliografie

A. Hilsenrad, Executarea silită, în „Procesul civil în R.P.R.”, de A. Hilsenrad, I. Sloenescu, Editura Științifică, București, 1957;

A. Hilsenrad, Suspendarea și întoarcerea executării silite, în „Tratat teoretic și practic de procedură a executării silite”, de I. Sloenescu, A. Hilsenrad, S. Zilberstein, Editura Academiei, București, 1966;

A. Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză și explicații, Editura „Roata”, București, 2004;

C. Bulai, Drept penal. Parte generală, vol. III, Universitatea București;

C. Iuliu, Efectele casării cu trimitere, notă, în „Pandectele Române”, 1942;

C. Hamangiu, R. Hulschneker, G. luliu. Recursul în casație și contenciosul administrativ, Editura Națională S. Ciornei, București, 1930;

C. Vicol, Recursul, A.U.B. București, 1946;

D. Mas, La portee de l'effet devolutif de l'appel aux fins d'annulation d'un jugement sur le fond, these, Nice, 1987;

F. Ferrand, Appel, în „Repertoire de procidure civile”, t. I, Dalloz, 2000;

Gabriel Boroi, Codul de procedură civilă, Ed. All Beck, București, 2002;

Gr. Porumb, Teoria generală a executării silite și unele proceduri speciale, Editura Științifică, București, 1964;

I. Deleanu, V Deleanu, Probleme de procedură civilă din practica Tribunalului județean Cluj, în „Revista română de drept”, nr. 8/1989;

I. Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Universitatea Independentă „Titu Maiorescu” Editura Naturismul, 1991;

I. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1969-1975”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976;

Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, București, 1997;

I. Pap, P. Balașiu, Codul de procedură civilă din Transilvania, Editura Curții de Apel Cluj, 1925;

I .Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1977;

I. Stoenescu, Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri în procesul civil, în lumina unor rezolvări noi în materia lucrului judecat, în „Studii și cercetări juridice”, 1966;

I. Vida, Puterea executiva și administrația publică, Tipografia Monitorul Oficial. București, 1994;

Gr. Theodoru, Hotărârile penale supuse recursului, în R.R.D., nr. 7, 1969 ;

M. Apetrei, Drept procesual penal, Editura Oscar Print, vol. I, București, 1998;

M. Hâncu, În legătură cu nulitatea apelului și a recursului prevăzute de art. 288 alin. (2) și de art. 302 C. proc. civ., în „Dreptul”, nr. 8/1997;

M. Popovici, În legătură cu pronunțarea hotărârii în ședință publică, în R.R.D., nr.3, 1972;

M.S. Strogovici, Procesul penal sovietic, București, Editura de stat pentru literatul și juridică. 1950;

N. Cochinescu, Exercitarea Ministerului Public pe lângă jurisdicția financiară, în Dreptul nr. 4/1994;

N. Cochinescu, Natura juridică a Curții de Conturi a României, în Dreptul nr. 6/1995,

N. Volonciu în Tratat de procedură penală, Partea generală, vol I, Editura Paideia, București, 1993;

N. Velescu, Recursul civil, Editura Științifică, București, 1965;

O. Haneș, Gh. Stoia, Nota I la sentința civilă nr. 886/1996 a Jud. Mediaș, în „Dreptul”, nr. 6/1996;

Petre Buneci, Drept procesual penal, Ed. Pinguin Book, București, 2004;

P. Perju, Probleme de drept civil și procesual-civil, în „Dreptul”, nr. 10/1997;

P. Pavelescu, C.G. Ciocoiu, Cu privire la admisibilitatea recursului împotriva considerentelor hotărârii în materie civilă, în „Justiția nouă”, nr. 9/1964;

S. Durfort, L'appel: notions et fonctions, these, Rennes, 1990;

S. Kahane, Dreptul procesual penal, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1963;

S. Kahane, Structura și conținutul hotărârilor judecătorești în lumina noului cod de procedură penală, în R.R.D., nr.6, 1969;

S. Zilberstein, Examen teoretic al practicii judiciare în dreptul procesual-civil – obiectul recursului și al recursului în supraveghere, în „Studii și cercetări juridice”, 1964;

S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Recursul și recursul extraordinar în procesul civil,. Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987;

S. Zilberstein, V.M, Ciobanu, Drept procesual civil. Executarea silită, I, Editura „Lumina Lex”, București, 1996;

Ș. Beligrădeanu, Întoarcerea executării în litigiile de muncă, în „Dreptul”, 1991, nr. 12;

V. Dongoroz, Curs de procedură penală, ed. II, Universitatea București, Edit. Cursurilor litografiate, 1942;

Vintilă Dongoroz și colectiv, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Parte generală, vol I, Editura Academiei Române, București, 1975;

V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Ed. Național, București, 1997;

V.M. Ciobanu, Modificările aduse Codului de procedură civilă în materia căilor de atac prin Legea nr. 59/1993 (II), în „Dreptul”, nr. 3/1994;

Vasile Papadopol, Corneliu Turianu, Apelul penal, Casa de Editură și Presă Șansa S.R.L., București. 1994;