Promovarea Si Respectarea Drepturilor Copiilor In Cadrul Familiei
CUPRINS
Argument
Introducere
Cap. 1: Documente interne și internaționale care garantează și promovează drepturile copilului
1.1. Constituția României
1.2. Codul Familiei
1.3. Convenția ONU cu privire la drepturile copilului
(11 decembrie 1989)
1.4. Protocol facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte
armate la Convenția privind drepturile copilului
1.5. Protocol facultativ la Convenția cu privire la drepturile copilului, referitor
la vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă
1.6. Convenția O.I.M. (Nr. 138) privind vârsta minimă de încadrare
în muncă
1.7. Declarația asupra protecției femeilor și copiilor în perioade
excepționale și conflict armat
1.8. Declarația privind protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și a
altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante
Cap. 2: Drepturile copilului. Clasificare
2.1. Drepturi și libertăți civile
2.2. Dreptul copiilor la protecție și asistență
2.3. Obligațiile părinților
2.4. Datoriile părinților față de copii din perspectiva creștină
2.5. Strategii care sprijină protecția, respectarea și promovarea
drepturilor copilului
CAP. 3: Realitatea numită “părinți” – Tipologie
3.1. Părinți autoritari
3.2. Părinți hiperprotectori
3.3. Părinții indulgenți
3.4. Părinți severi
3.5. Rolurile parentale
3.5.1. Rolul mamei
3.5.2. Rolul tatălui
CAP. 4: Nevoile și drepturile copilului la protecție împotriva neglijării
de tip educațional
4.1. Dezvoltarea copilului
4.2. Nevoile copilului
4.3. Teoria atașamentului
4.4. Socializarea copilului
4.5. Dreptul copiilor la educație
4.6. Sarcinile familiei în educația copilului
4.7. Neglijarea copilului – definire
4.7.1. Consecințele neglijării asupra dezvoltării copilului
CAP. 5: Respectarea nevoilor copilului în cadrul mediului familial.
Cercetare practică
5.1. Scopul cercetării
5.2. Obiectivele cercetării
5.3. Fișă pentru cunoașterea copilului
5.4. Chestionar pentru cunoașterea copilului
5.5. Prezentarea studiilor de caz
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Argument
Copilul de azi este adultul de mâine și de noi toți, familie, societate, mediu, depinde cum va evolua. El va crește, se va dezvolta și se va maturiza sub influența unor condiții de natură biologică, psihologică, socială. Știm cu toții ca fiecare copil e unic, ceea ce îl face sa fie special. Sunt lucruri, nevoi esențiale, comune tuturor copiilor: dragoste, înțelegere, securitate, condiții de viață bune, educație, exercițiu. Fiecare copil are nevoia de a fi protejat, acceptat. Fiecare copil simte nevoia să fie îndrumat, controlat de adulți pe măsura ce se dezvoltă fizic și își dezvoltă încrederea în propria persoană, în cei din jur și face primii pași spre independență.
Respectarea si asigurarea drepturilor copiilor trebuie să constituie o prioritate națională. Viața, dezvoltarea și bunăstarea de care trebuie să beneficieze toți copiii, reprezintă baza pe care se construiește viitorul unei țări. În cazul României, integrarea în Uniunea Europeană este inexorabil legată de respectarea drepturilor omului, în general și în special, drepturile copilului.
Promovarea si respectarea drepturilor copilului vor asigura o dezvoltare deplină și armonioasă a personalității fiecărui copil, alăturând în spiritul tradițiilor și valorilor culturale ale poporului român o componentă nouă, modernă și dinamică de integrare în spiritualitatea universală. În lumina acestei integrări, protecția copilului în România înseamnă realizarea unui echilibru între trei componente esențiale: copilul, familia și societatea. Acest echilibru constituie responsabilitatea fundamentală a statului și implicit a fiecăruia dintre noi. Între copil și familia lui există o legătură indisolubilă, iar pentru asigurarea unui mediu de dezvoltare caracterizat prin fericire, dragoste și înțelegere, responsabilizarea familiei capătă cu totul altă dimensiune.
Introducere
Suntem constienți de faptul că toți copiii au nevoie de foarte multă protecție. Se spune că modul în care te porți cu copiii arată adevărata față a omului. Însă acest lucru este valabil atât pentru persoanele adulte, cât și pentru diferitele societăți și state. Din nefericire, copiii au fost și sunt încă exploatați și abuzați, acest lucru constituind o încălcare gravă a drepturilor omului.
Parafrazându-l pe filosoful Lessing, apreciem că cea mai nobilă preocupare a omului este copilul . Aceste drepturi ale copilului, implică nu numai știință, ci și conștiință, implică nu numai argument, ci și sentiment… Tânăra generație vede în aceste drepturi mai mult decât un mijloc de apărare, ea dorește șanse egale pentru a lua parte activă la viața comunității.
Ca țară europeană, România, cu lungi tradiții culturale, spirituale, democratice, umaniste, științifice, diplomatice este și va fi mereu parte activă a Europei în tot ce intreprinde ea pentru om, indiferent de etnia acestuia, de gradul de pregătire, de locul pe care îl ocupă în spațiul geopolitic al lumii de azi sau cel pe care-l va ocupa în viitor.
Cea mai mare minoritate existentă într-o societate este reprezentată de catre copii. Spre deosebire de alte minorități, ea, din păcate, nu se poate apăra singură fiind necesară intervenția unor membri ai majorității spre a acționa în interesul ei.
Drepturile acordate părinților nu au alt scop, decât promovarea intereselor copiilor. Însă, din punct de vedere juridic, funcția primară a părinților și, desigur a tutorilor este aceea de a exercita ocrotirea copiilor. Drepturile copilului, așa cum o recunoaște Declarația drepturilor copilului adoptată în 1959 sunt calitativ diferite de cele ale adulților.
Afirmarea conceptului de drept al copilului este rezultatul unei evoluții care a pornit de la o atitudine generoasă, caritabilă, pentru a ajunge la consfințirea unor drepturi specifice. Primul moment al acestui proces se înregistrează în anul 1924 când, în Marea Britanie, mișcarea inițiată de Eglantyne Jeb a reușit să impună adoptarea de către Liga Națiunilor a primei declarații a Drepturilor copilului. Era o declarație în cinci puncte, care marca consacrarea conceptului de drepturi ale copilului, atrăgând atenția asupra necesității unei abordări politice a problemei.
În Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată în 1948 nu fac decât referiri sumare la situația copilului. Ea a fost, însă, urmată 11 ani mai târziu, de cea de-a doua Declarație cu privire la drepturile copilului.
Ceea ce se poate reproșa acestor documente este faptul că ele reprezentau doar simple declarații de principii, care nu cuprindeau mijloace de a obliga guvernele la respectarea drepturilor copilului.
Unele organizații neguvernamentale acționează și ele în această direcție, cum ar fi "Salvații copiii" – cu filiale în multe din țările Europei și "Médicins du monde", mult apreciata reuniune a medicilor generoși.
Capitolul 1
Documente interne și Internaționale
care garantează și promovează
drepturile copilului
Constituția României
În articolul 48 se vorbește despre familie. Astfel, se menționează că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Apoi, în alineatul al doilea se menționează că toate condițiile de încheiere, de desfacere și de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Alineatul al treilea menționează despre copiii din afara căsătoriei că sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie.
În articolul 49 este vorba despre protecția copiilor și a tinerilor. Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor. Statul acordă alocații de stat pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori handicapat. Alte forme de protecție socială a copiilor și a tinerilor se stabilesc prin lege. Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise. Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați. Autoritățile publice au obligația să contribuie la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.
Codul familiei
În articolul 1 din Codul familiei se menționează faptul că în România statul ocrotește căsătoria și familia; el sprijină, prin măsuri economice și sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei. Statul apără interesele mamei și copilului și manifestă deosebită grijă pentru creșterea și educarea tinerei generații. Drepturile părintești se exercită numai în interesul copiilor. În relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale.
Cel de-al doilea articol descrie faptul că în familie, relațiile se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material.
Clasificam succint câteva drepturi ce îi revin copilului, prevăzute în Codul familiei:
Titlul III, Capitolul I:
secțiunea I cu articolele 97-112 – Drepturile și îndatoririle părinților față de minori;
secțiunea II, articolele 113-141: Tutela minorului;
legea nr.273 din 21.06.2004 publicată în Monitorul Oficial partea I, nr.557 din 23.06.2004 privind regimul juridic al adopției, capitolele I, II, articolele 1-18;
concediul de maternitate și pentru creșterea copilului; Ordonanța de urgență nr.148 din 3.11.2005, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.1008 din 14.11.2005, articolele 1-30;
Ordonanța de urgență a Guvernului nr.148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.
Convenția ONU cu privire la drepturile copilului
Statele părți semnatare ale prezentei Convenții împărtășesc și recunosc următoarele idealuri comune proclamate de Carta Națiunilor Unite:
Recunoașterea demnității și a drepturilor egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume.
Promovarea progresului social și condiții mai bune de trai în contextul unei libertăți sporite.
Fiecare individ poate să se prevaleze de drepturile și libertățile sale fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, naționalitate și origine socială, situație materială, statut la naștere sau alt statut.
Dreptul copiilor la îngrijire și asistență specială.
Familia, ca unitate de bază a societății și ca mediu natural destinat creșterii și bunăstării tuturor membrilor săi și, în special, a copiilor, trebuie să beneficieze de protecția și de asistența de care are nevoie pentru a-și putea asuma pe deplin responsabilitățile în cadrul societății.
Pentru dezvoltarea plenară și armonioasă a personalității sale copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere.
Copilul trebuie să fie pe deplin pregătit să trăiască independent de societate și să fie educat în spiritul păcii, demnității, libertății, toleranței, egalității și solidarității.
Așa cum se arată și în Declarația drepturilor copilului: "dată fiind lipsa sa de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de protecție și îngrijire speciale, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte cât și după nașterea sa".
În toate țările lumii există copii care trăiesc în condiții extrem de dificile și care au nevoie de o atenție deosebită.
Trebuie să ținem seama de importanța tradițiilor și a valorilor culturale ale fiecărui popor în protejarea și dezvoltarea armonioasă a copilului.
Este rtea I, nr.557 din 23.06.2004 privind regimul juridic al adopției, capitolele I, II, articolele 1-18;
concediul de maternitate și pentru creșterea copilului; Ordonanța de urgență nr.148 din 3.11.2005, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.1008 din 14.11.2005, articolele 1-30;
Ordonanța de urgență a Guvernului nr.148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului.
Convenția ONU cu privire la drepturile copilului
Statele părți semnatare ale prezentei Convenții împărtășesc și recunosc următoarele idealuri comune proclamate de Carta Națiunilor Unite:
Recunoașterea demnității și a drepturilor egale și inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume.
Promovarea progresului social și condiții mai bune de trai în contextul unei libertăți sporite.
Fiecare individ poate să se prevaleze de drepturile și libertățile sale fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, naționalitate și origine socială, situație materială, statut la naștere sau alt statut.
Dreptul copiilor la îngrijire și asistență specială.
Familia, ca unitate de bază a societății și ca mediu natural destinat creșterii și bunăstării tuturor membrilor săi și, în special, a copiilor, trebuie să beneficieze de protecția și de asistența de care are nevoie pentru a-și putea asuma pe deplin responsabilitățile în cadrul societății.
Pentru dezvoltarea plenară și armonioasă a personalității sale copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere.
Copilul trebuie să fie pe deplin pregătit să trăiască independent de societate și să fie educat în spiritul păcii, demnității, libertății, toleranței, egalității și solidarității.
Așa cum se arată și în Declarația drepturilor copilului: "dată fiind lipsa sa de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de protecție și îngrijire speciale, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte cât și după nașterea sa".
În toate țările lumii există copii care trăiesc în condiții extrem de dificile și care au nevoie de o atenție deosebită.
Trebuie să ținem seama de importanța tradițiilor și a valorilor culturale ale fiecărui popor în protejarea și dezvoltarea armonioasă a copilului.
Este vitală importanța cooperării internaționale destinate îmbunătățirii condițiilor de trai ale copiilor din toate țările și, în special, din țările în curs de dezvoltare.
În baza acestor idealuri, Convenția proclamă:
Partea I
În data de 20 noiembrie 1989, O.N.U a aprobat o convenție asupra drepturilor copiilor, care a devenit o lege internațională. Fiecare țară este obligată să facă cunoscute și să aplice aceste principii.
Primele 10 articole exprimă următoarele detalii: un copil înseamnă orice persoană din lume în vârstă de până la 18 ani. Toți copiii au aceleași drepturi. Copii nu trebuie să fie victimele vreunei discriminări. La baza Convenției Națiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, se află interesul major al copilului. Statele trebuie să încerce să pună în practică drepturile copilului, în limitele maxime ale rezervelor de care dispun. Dacă aceste rezerve nu sunt suficiente, se apelează la cooperare internațională. Orice copil are dreptul la supraviețuire și dezvoltare. Orice copil are dreptul la un nume și o naționalitate. Orice copil are dreptul de a-și cunoaște ambii părinți și dreptul de a crește într-un mediu familial sigur. Copilul care nu trăiește cu ambii părinți are însă dreptul de a-i vedea în mod regulat. Numai în cazuri exceptionale, și atunci pentru a asigura interesul copilului, autoritățile pot separa copilul de părinții săi. statele vor sprijini reunificarea familiilor, prin acordarea de facilități pentru a părăsi sau a intra în propria țară.
Articolele 12-15 menționează că orice copil are dreptul de a-și exprima opinia în toate chestiunile care il privesc. Când tribunalele și autoritățile tratează cazuri în care sunt implicați copii, copilul își va exprima opinia. Interesul copilului trebuie luat în considerare cu prioritate. Dreptul de exprimare și la asociere trebuie garantat oricărui copil.
În cel de-al 18-lea articol spune că ambii părinți au o responsabilitate comună în creșterea copilului, iar statul trebuie să-i sprijine în această acțiune.
Articolul 19 stipulează: copilul are dreptul de a fi protejat împotriva violenței fizice sau psihice și împotriva maltratării.
Articolele 20-24 descriu că orice copil care este separat temporar sau definitiv are dreptul la îngrijire specială. În acest caz, copilul are dreptul de a fi plasat într-o familie sau adoptat. Adopția trebuie supravegheată și trebuie încercată soluția cea mai bună pentru copil. Dacă copilul este adoptat în altă țară, vor fi luate în considerare acordurile internaționale. Un copil refugiat are dreptul la protecție și la sprijin. Un copil handicapat are dreptul la o viață decentă și deplină și dreptul la îngrijire, educație și instruire specială, precum și asistență medicală. Orice copil are dreptul la asistență medicală. Toate țările trebuie să ia măsuri pentru diminuarea mortalității infantile și pentru lupta împotriva bolilor și malnutriției. Gravidele și mamele au dreptul la asistență medicală.
Articolele 28-40 arată că orice copil are dreptul la educație. Educația trebuie să pregătească copilul pentru viață, să-i dezvolte respectul pentru drepturile omului și să-1 formeze în spiritul înțelegerii, păcii și toleranței. Un copil care aparține unui grup minoritar sau populației indigene are dreptul la propria cultură și la practicarea propriei religii și limbi. Orice copil are dreptul la joc. odihnă, recreere și la activități culturale și artistice potrivite vârstei copilului. Orice copil are dreptul la protecție împotriva exploatării economice sau împotriva muncii grele care poate dăuna sau împiedica educația sau sănătatea copilului. Orice copil are dreptul la protecție împotriva folosirii narcoticelor și drogurilor. Copilul nu trebuie implicat în producerea și distribuția lor. Orice copil are dreptul la protecția împotriva exploatării sexuale și a abuzului sexual, inclusiv împotriva prostituției și a pornografiei. Vânzarea, traficul și răpirea copiilor trebuie împiedicate. Nici un copil nu trebuie supus torturii sau altor tratamente crude sau degradante. Copilul nu poate fi supus detenției pe viață sau pedepsei capitale. Orice copil care este privat de libertate trebuie tratat într-un mod uman și corespunzător. Un copil închis are dreptul la contacte și vizite ale familiei.
Nici un copil sub vârsta de 15 ani nu poate participa direct la conflicte armate. Copiii sub 15 ani au dreptul de a refuza înrolarea. Legile Internaționale umanitare privitoare la conflicte trebuie respectate. Orice copil care a fost supus abuzului sau exploatării are dreptul la refacere fizică și psihică și la reintegrare socială. Orice copil bănuit sau acuzat că a comis o încălcare a legii penale are dreptul la un tratament conform cu simțul demnității și al valorii personale, care să țină seama de vârsta sa și de necesitatea de a facilita reintegrarea sa în societate și asumarea de către acesta a unui rol constructiv în societate. Va fi prevăzută o întreagă gamă de dispoziții referitoare la îngrijire, orientare și supraveghere, la îndrumare, la perioadele de probă, la plasamentul familial, la programe de educație generală și profesională și la soluții alternative celor privind îngrijirea într-un cadru instituțional, pentru a asigura copiilor un tratament în interesul bunăstării lor și proporțional cu situația lor și cu infracțiunea săvârșită.
PARTEA A II-A
Cuprinde articolele 42-45 care menționează că statele părți se angajează să facă larg cunoscute atât adulților, cât și copiilor principiile și dispozițiile prezentei Convenții, prin mijloace active și adecvate.
PARTEA A III-A
Implică articolele 46-54 care stipulează faptul că prezenta Convenție este deschisă spre semnare tuturor statelor, ea va rămâne deschisă aderării oricărui stat, iar instrumentele de aderare vor fi înaintate Secretarului general al Organizației Națiunilor Unite, care este desemnat ca depozitar al Convenției.
1.4. Protocol facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate la Convenția privind Drepturile copilului
Protocolul a luat naștere având la bază următoarele preocupări ale statelor părți semnatare:
Drepturile copilului reclamă o atenție specială pentru dezvoltarea și
educarea lor în condiții de pace și securitate.
Înlăturarea efectelor dăunătoare ale conflictelor armate asupra copiilor și consecințele pe termen lung asupra păcii, securității și dezvoltării durabile.
Condamnarea utilizării ca ținte a copiilor în conflicte armate și în atacurile directe asupra locurilor protejate de dreptul internațional, inclusiv asupra celor în care, în general, prezența copiilor este semnificativă, cum ar fi școli și spitale.
Includerea printre crimele de război a recrutării sau înrolării copiilor sub 15 ani ori a folosirii lor pentru a se implica activ în conflicte armate internaționale și neinternaționale.
Creșterea protecției copiilor împotriva oricăror implicări în conflicte armate.
Îngrijorarea profundă privind recrutarea, pregătirea și folosirea în interiorul și în afara frontierelor naționale a copiilor.
Recunoașterea nevoilor speciale ale acelor copii care, datorită situației economice și sociale sau sexului, sunt, vulnerabili în ceea ce privește înrolarea sau folosirea lor în ostilități de către grupări armate.
Încurajarea participării comunității și în mod special a copiilor și a copiilor victime la diseminarea informațiilor și a programelor educaționale referitoare la implementarea acestui protocol.
În baza acestor preocupări, statele părți au convenit:
În cele 13 articole se stipulează: copiii care nu a împlinit vârsta de 18 ani să nu participe la ostilități și să nu constituie obiectul înrolării obligatorii în cadrul forțelor armate.
1.5. Protocol facultativ la Convenția cu privire la Drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă
Acest protocol a luat ființă având la bază următoarele:
Nevoia copilului de a fi protejat împotriva exploatării economice și de a nu fi constrâns la o muncă implicând riscuri sau care să-i afecteze grav sănătatea, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială.
Traficul internațional cu copii în scopul vinderii acestora, al prostituției copiilor și pornografiei infantile a dobândit proporții considerabile.
S-a înregistrat un număr anormal de fetițe expuse riscului de exploatare sexuală.
Oferta crescândă de materiale pornografice care folosesc copiii, pe internet și pe alte noi suporturi tehnologice.
Conferința internațională asupra luptei contra pornografiei infantile ținută la Viena în 1999 a solicitat în special incriminarea în lumea întreagă a producției, difuzării, exportului, importului, transmiterii și publicității făcute materialelor pornografice implicând copiii și a subliniat importanța unei cooperări și a unui parteneriat între autoritățile publice și profesioniștii internetului.
Convingerea că eliminarea vânzării de copii, a prostituției copiilor și a pornografiei infantile va fi facilitată prin adoptarea unei strategii globale care să țină seama de factorii care contribuie la aceste fenomene, îndeosebi subdezvoltarea, sărăcia, disparitățile economice, disfuncționalitățile familiale, lipsa de educație, discriminarea bazată pe sex, conflictele armate și sclavia copiilor.
Ținând seama de importanța tradițiilor și a valorilor culturale ale fiecărui popor pentru protecția copilului și dezvoltarea lui armonioasă, statele părți au convenit:
Primele 17 articole menționează că statele părți vor interzice vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă. Orice stat parte va urmări ca cel puțin următoarele activități să fie pe deplin incriminate în dreptul său penal, indiferent dacă aceste acte sunt comise pe plan intern sau internațional, individual ori în mod organizat:
oferirea, livrarea sau acceptarea unui copil, indiferent de mijloacele utilizate, în scopul:
exploatării sexuale a copilului;
transferul de organe de copil pentru profit;
supunerii la muncă forțată a copiilor;
oferirea, obținerea, procurarea sau furnizarea copiilor pentru prostituție;
producerea, distribuirea, difuzarea, importul, exportul, oferirea, vinderea sau deținerea de materiale pornografice;
Statul parte va considera aceste infracțiuni pasibile de pedepse adecvate, în funcție de gravitatea acestora.
1.6. Convenția O.I.M. (NR.138) privind vârsta minimă de încadrare în muncă
Conferința generală a Organizației Internaționale a Muncii a fost convocată la Geneva la 6 iunie 1973 și hotărăște prin articolele 1-18 următoarele:
abolirea muncii copiilor;
ridicarea progresivă a vârstei minime de încadrare în muncă;
vârsta minimă de încadrare în muncă nu trebuie să fie sub 18 ani;
prezenta Convenție nu se aplică muncii efectuate de copii sau adolescenți în institutele de învățământ general, în școlile profesionale sau tehnice ori în alte institute de formare profesională și nici muncii efectuate de persoane sub 14 ani în întreprinderi, dacă această muncă se îndeplinește în conformitate cu condițiile stabilite de autoritatea competentă;
1.7. Declarația asupra protecției femeilor și copiilor în perioade excepționale și de conflict armat
Adunarea Generală,
Examinând recomandarea Consiliului economic și social cuprinsă în rezoluția sa 1861 LVI din 16 mai 1974,
Exprimând profunda sa preocupare față de suferințele femeilor și copiilor aparținând populației civile care, în perioade excepționale și de conflict armat în lupta pentru pace, autodeterminare, eliberare națională și independență, sunt foarte frecvent victimele actelor inumane și suferă astfel prejudicii grave,
Conștientă de suferința femeilor și copiilor din numeroase regiuni ale lumii, cu deosebire în acelea care sunt victime ale represiunii, agresiunii, colonialismului, rasismului și ale dominației sau dependenței străine,
Profund preocupată de faptul că, în ciuda condamnării generale și fără echivoc al caror obiect sunt, colonialismul, rasismul și opresiunea străină continuă să mențină numeroase popoare sub jugul lor, reprimă cu cruzime mișcările de eliberare națională și cauzează pierderi grele și suferințe nespuse populațiilor aflate sub stăpânirea lor, mai cu seama femeilor și copiilor,
Deplângând că sunt încă aduse grave atingeri libertăților fundamentale și demnității persoanei umane și ca regimurile coloniale și rasiste precum și puterile opresive străine continuă să violeze dreptul internațional umanitar,
Amintind prevederile pertinente cuprinse în instrumentele dreptului internațional umanitar referitoare la protecția femeilor și copiilor în timp de pace și în timp de război,
Amintind între alte documente importante, rezoluțiile sale 2444 (XXIII) din 19 decembrie 1968, 2597 (XXIV) din 16 decembrie 1969 și 2674 (XXV) și 2675 (XXV) din 9 decembrie 1970, referitoare la respectul drepturilor omului și la principiile fundamentale privind protecția populațiilor civile pe timp de conflict armat, precum și rezoluția 1515 (XLVIII) a Consiliului economic și social, din 28 mai 1970, prin care Consiliul a rugat Adunarea Generală să aibă în vedere posibilitatea elaborării unui proiect de declarație asupra protecției femeilor și copiilor în perioade excepționale sau pe timp de război,
Constientă de responsabilitatea sa în privința viitorului tinerei generații și a soartei mamelor care au un rol important în societate, în familie și mai ales în educația copiilor,
Constientă de necesitatea acordării unei protecții speciale femeilor și copiilor aparținând populației civile,
Proclamă solemn prezenta Declarație asupra protecției femeilor și copiilor în perioade excepționale și de conflict armat și cere tuturor statelor membre să vegheze ca aceasta să fie în mod strict respectată:
Atacarea și bombardarea populației civile, care cauzează suferințe nespuse, mai ales femeilor și copiilor care constituie partea cea mai vulnerabilă a populației, se interzice, iar asemenea acte vor fi condamnate.
Folosirea armelor chimice și bacteriologice în cursul operațiunilor militare constituie una din violările cele mai flagrante ale Protocolului de la Geneva din 1925, ale Convenției de la Geneva din 1949, și ale principiilor dreptului internațional umanitar, cauzează pierderi grele populației civile, inclusiv femeilor și copiilor fără apărare, și va fi riguros condamnată.
Toate statele trebuie să îndeplinească în întregime obligațiile lor conform Protocolului de la Geneva din 1925 și Convențiilor de la Geneva din 1949 precum și celorlalte instrumente internaționale referitoare la respectul drepturilor omului în timpul conflictului armat, care acordă protecție femeilor și copiilor garanții importante.
Se vor face toate eforturile de către statele angajate într-un conflict armat, în operații militare pe teritorii străine sau în operații militare pe teritorii care se află sub dominație colonială, pentru a cruța femeile și copiii de pustiirile războiului. Vor fi luate toate măsurile necesare pentru interzicerea unor măsuri ca persecuții, torturi, represalii, tratamente degradante și violente, în special în partea din populația civilă constituită din femei și copii.
Toate formele de represiune și de tratament sângeros și inuman aplicate femeilor și copiilor, mai ales închisoarea, tortura, împușcările, arestările în masă, pedepsele colective, distrugerea locuințelor, deplasările forțate pe care le comit beligeranții în cursul operațiunilor militare sau în teritoriile ocupate vor fi considerate fapte penale.
Femeile și copiii aparținând populației civile și implicați, în condițiile stărilor excepționale și de conflict armat, în lupta pentru pace, autodeterminare, eliberare națională și independentă, sau care trăiesc în teritorii ocupate nu vor fi lipsiți de adăpost, de hrană, de asistență medicală și de drepturi inalienabile, conform prevederilor Declarației universale a drepturilor omului, ale Pactului internațional referitor la drepturile civile și politice, ale Pactului internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale, ale Declarației drepturilor copilului și ale altor instrumente internaționale.
1.8. Declarația privind protecția tuturor persoanelor împotriva torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante
Adunarea generală,
Considerând că, în conformitate cu principiile proclamate în Carta Națiunilor Unite, recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constitute baza libertății, a justiției și a păcii în lume,
Considerând că aceste drepturi izvorăsc din demnitatea inerentă persoanei umane,
Considerând, de asemenea, că statele sunt ținute conform prevederilor Cartei, în special ale articolului 55, să încurajeze respectul universal și efectiv al drepturilor omului și al libertăților fundamentale,
Ținând seama de articolul 5 al Declarației universale a drepturilor omului și de articolul 7 al Pactului internațional referitor la drepturile civile și politice care prevăd ambele că nimeni nu va fi supus torturii nici pedepselor sau tratamentelor crude, inumane sau degradante,
Adoptă Declarația asupra protecției tuturor persoanelor împotriva torturii și a celorlalte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, al cărei text se află în anexa la prezenta rezoluție, ca principiu director pentru toate statele și celelalte autorități care exercită o putere efectivă.
CAPITOLUL 2
DREPTURILE COPILULUI. CLASIFICARE
Drepturi și libertăți civile
Libertatea de petiționare. Copilul are dreptul să depună singur plângeri. referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale.
Libertatea de exprimare. Copilul are dreptul la libertate de exprimare. Mai mult, părinții sau, după caz, alți reprezentanți legali ai copilului au obligația de a-i asigura informații, explicații și sfaturi în funcție de vârsta și de gradul de înțelegere al lui, precum și de a-i permite să-și exprime punctul de vedere, ideile și opiniile. De asemenea, copilul are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme, în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani.
Identitatea. Copilul are dreptul la stabilirea și păstrarea identității sale. În acest sens, copilul trebuie înregistrat imediat după naștere și are, de la această dată, dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și, dacă este posibil, de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia.
Libertatea de asociere. Copilul are dreptul la libera asociere în structuri formale și informale, precum și libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege. Autoritățile locale, unitățile de învățământ și alte instituții publice sau private trebuie să asigure exercitarea drepturilor.
Viața personală. Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice și a vieții sale intime, private și familiale. Pornind de la acest drept cu caracter general, s-a stabilit de către legiuitor că participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor programe audiovizuale se poate face numai cu consimțământul scris al acestuia și al părinților sau, după caz, al altui reprezentant legal. De asemenea, legea interzice folosirea sau expunerea copiilor de către părinți, reprezentanți legali sau alte persoane responsabile de creșterea și îngrijirea lor în scopul de a obține avantaje personale sau de a influența deciziile autorităților publice.
Relațiile personale cu părinții, pot să rezide în:
întâlniri ale copilului cu părintele;
vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
găzduirea copilului pe perioadă determ către altă persoană la care copilul nu locuiește în mod obișnuit;;
transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au dreptul de a menține relații cu el;
transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare către părinte sau către alte persoane care au dreptul de a menține relații personale cu copilul.
Dreptul copiilor la protecție și asistență
Articolul 49 din Constituție, prin conținutul său, conturează un drept fundamental cetățenesc, dreptul copiilor și tinerilor la protecție și asistență. Multe drepturi și libertăți privesc tinerii direct, uneori în exclusivitate. În această categorie pot fi menționate dreptul la învățătură, dreptul la muncă, dreptul la căsătorie și la întemeierea unei familii. Multe articole care consacră drepturi și libertăți cetățenești nominalizează copiii și tinerii. Articolul 49 dă contur unui drept sinteză în sensul căreia copiii și tinerii constituie marele potențial uman, de azi, dar mai ales de mâine al societății, că ei sunt continuitatea și viitorul, perspectiva umană.
Pentru copii și tineri, Constituția garantează un regim special de protecție și de asistență. Potrivit art.41 tinerii au dreptul la măsuri speciale de protecție socială a muncii. Mai mult chiar alineatul (4) din articolul 49 din Constituție stabilește interdicția angajării ca salariați a tinerilor sub vârsta de 15 ani. Statul are obligația de a acorda alocații pentru copii și ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Se interzice exploatarea minorilor, în acest sens, copiii și tinerii trebuie protejați împotriva exploatării economice și sociale. Prevederile constituționale interzic folosirea copiilor și minorilor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală.
Se pune în sarcina statului obligația de a contribui la asigurarea condițiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viața politică, socială, economică, culturală și sportivă a țării.
Copilul are dreptul de a beneficia de servicii medicale și medicație adecvată în caz de boală, costurile ei fiind suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și de la bugetul de stat .
2.3. Obligațiile părinților
În ceea ce privește creșterea copiilor, ambii părinți sunt responsabili. Copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială . Astfel părinții sunt obligați:
Să supravegheze copilul;
Să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea;
Să informeze copilul despre toate actele și faptele care l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia;
Să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor;
Să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice care exercită atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului;
Copilul nu poate fi separat de părinții săi sau de unul dintre ei, împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege;
Copilul ai cărui părinți locuiesc în state diferite are dreptul de a întreține relații personale și contacte directe cu aceștia, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.
Statele părți recunosc dreptul oricărui copil la un nivel de viață adecvat dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale și sociale.
Părinților și oricărei alte persoane care are în grijă un copil le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților și a mijloacelor financiare, condițiile de viață necesare dezvoltării copilului.
Ținând seama de condițiile naționale și în limita mijloacelor lor, statele părți vor adopta măsurile corespunzătoare pentru a ajuta părinții și alte persoane care au în grijă un copil să valorifice acest drept și vor oferi, în caz de nevoie, o asistență materială și programe de sprijin, în special în ceea ce privește alimentația, îmbrăcămintea și locuința.
2.4. Datoriile părinților față de copii din perspectivă creștină
Legătura dintre părinți și copii este cea mai intim imaginabilă, căci copii după morala creștină sunt daruri dumnezeiești de mare preț. Copiii sunt o parte a părinților, iar Dumnezeu a sădit în inima părintească o deosebită afecțiune față de copii, mai ales în anii când aceștia au, la tot pasul, nevoie de ajutor.
Raportul între părinți și copii a fost, în decursul timpului, conceput diferit. Dacă în antichitatea, tatăl avea drept nelimitat asupra copiilor, îi putea arunca, vinde, judeca, chiar omorî fără să fie tras la răspundere, creștinismul condamnă astfel de practici și redă copiilor valoarea de ființe umane cu toate drepturile și datoriile aferente. Astfel:
Părinții sunt datori să-și iubească copiii. Ca sentiment natural, iubirea față de copii trebuie să fie mereu activă în inima părinților. Ca virtute morală, ea este expresia iubirii față de aproapele. S-a discutat problema dacă între părinți și copii există, pe lângă legătura de iubire și una de drept care ar impune datorii de justiție. Considerându-se însă căci copiii sunt parte a părinților nu poate exista între părinți și copii un raport strict juridic. Datoriile părinților nu sunt de justiție. Datoria iubirii părinților față de copii nu are limită în timp.
Datoria educării copiilor cuprinde educația trupească și sufletească. Educația trupească cuprinde îngrijirea de viața fizică, începând din momentul zămislirii copilului, apoi părinții sunt datori să-i hrănească, să le dea adăpost, să le ofere posibilitatea să-și însușească o profesie pentru a-și câștiga în mod cinstit cele trebuitoare existenței. Educația sufletească vizează instrucția copiilor astfel încât aceștia să-și însușească cât mai multe și variate cunoștințe folositoare vieții și pentru a fi utili societății.
2.5. Strategii care sprijină protecția, respectarea și promovarea drepturilor copilului
Este foarte important de subliniat faptul că în acțiunea complexă de protecție a copiilor, de respectare și promovare a drepturilor acestora, România beneficiază de un sprijin consistent atât din partea cultelor recunoscute legal pe teritoriul României, care manifestă vocație socială și eficacitate, cât și din partea comunității internaționale. Astfel:
Un rol central în abordarea problematicii copilului îl are Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție (A.N.P.C.A.), care exercită controlul asupra modului în care sunt cheltuite fondurile în cadrul acestor programe.
Biserica Ortodoxă Română și-a exprimat totala disponibilitate în ceea ce privește implicarea în ameliorarea situației copiilor și a familiilor în dificultate.
Uniunea Europeană s-a implicat în acest domeniu prin programe de asistență PHARE încă de la începutul anilor '90 atât printr-un important volum de finanțare nerambursabilă, cât și printr-o expertiză tehnică multiplă și susținută.
Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) este, de asemenea, din anul 1990 o prezență activă în țara noastră, dezvoltând multiple proiecte având ca scop ameliorarea situației copiilor din punct de vedere social, medical sau al educației.
Banca Mondială și Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei sunt parteneri ai Guvernului României în cadrul unui important program de reformă a sistemului de protecție a copilului.
Guvernele unor țări precum: SUA, Marea Britanie, Franța, Spania, Suedia și Elveția sprijină sistemul românesc de protecție a copilului, fie pe bază bilaterală, fie în cadrul unor programe internaționale mai ample.
CAPITOLUL 3
Realitatea numită “părinți” – Tipologie
Despre felul în care copii se dezvoltă și ajung la maturitate denotă un cumul de factori ce îi influențeză, care le stabilește o traiectorie clară a caracterului, obiceiurilor de viață și implicării sociale. Unul dintre cei mai importanți factori de dezvoltare socio-comportamentală îi reprezintă părinții.
3.1. Părinți autoritari
Părintele care adoptă stilul autoritar se caracterizează prin faptul că îi cere copilului să respecte cu strictețe regulile existente. Aceste reguli au o valoare absolută, iar cea mai mică greșeală este însoțită de pedeapsă. Filosofia de viață a părintelui autoritar: ,,Nimic nu este mai presus de lege”. Acest tip de părinte vrea să fie văzut de către copilul său ca un mic “zeu”, să fie respectat, iar deciziile să nu-i fie puse la îndoială niciodată, deoarece consideră că el face cele mai bune alegeri si știe întotdeauna ce este mai bine pentru copil.
Intenția copilului de a-și manifesta independența este interpretată ca o formă de rebeliune, fapt care reprezintă o sursă importantă a conflictelor copil-părinte. De obicei, părintele este rece și detașat de copil, impunând respectul muncii și al efortului. Astfel, stilul autoritar îl învață pe copil să devină ordonat, disciplinat, respectuos față de cei de care îi este frică . De asemenea, se dezvoltă spiritul critic al copilului, îl învață să devină ,,perfecționist” .
Acest stil de educare are însă și dezavantaje:
– un copil crescut de părinți autoritari va învăța foarte greu să devină maleabil, sensibil la dorințele altora, va fi neiertător cu cei care greșesc;
– va întâmpina dificultăți în realizarea unei comunicări eficiente;
– va fi lipsit de inițiativă, de curaj, veșnic nemulțumit, se va teme permanent să nu greșească;
– scade stima de sine, un nivel scăzut al stimei de sine în copilărie având urmări negative marcante pe parcursul întregii vieți.
Părinții autoritari, manifestă tot o formă de hiperprotecție, controlându-și copiii într-un stil dictatorial, sancționează chiar și greșelile minore, nu-l încurajează pe copil, nu-și arată afecțiunea, găsesc întotdeauna ceva de criticat, chiar și atunci când copilul face un lucru bun.. Regurile lor trebuie respectate, copilul este transformat într-o marionetă, fără să-și mai dezvolte capacitatea de decizie și de acțiune este timid, îi este teamă să ia hotărâri, este timorat, sau dimpotrivă, devine la rândul lui autoritar și critic.
Părinți hiperprotectori
Părintele hiperprotector este aparent un părinte model: el este extrem de atent la nevoile copilului și se dedică cu toată ființa meseriei de părinte. Prioritatea lui este să-i ofere acestuia securitate, deoarece conștientizează că un copil este o ființă foarte fragilă, care are nevoie în permanență de sprijin și de protecție și are grijă să își învețe copilul în primul rând să fie precaut și rezervat față de tot ceea ce vine din afara familiei. Părintii renunță la rezolvarea propriilor nevoi, chiar dacă sunt importante. Văd totul prin prisma satisfacerii cerințelor copilului și ceea ce este cu adevarat dăunător, văd numai aspectele pozitive din comportamentul copilului.
În literatura de specialitate se discută cinci categorii de factori care conduc la hiperprotecție familială:
1. Factori legați de copil
Copilul hiperprotector este cel mai des victima hiperprotecției materne. Mama hiperprotectoare este, de obicei, trecută de 30 de ani și are un singur copil. Copilul unic are risc major de a deveni hiperprotejat. Altă categorie de factori se referă la evenimente nedorite în legătură cu nașterea copilului : sarcină complicată sau evenimente patologice amenințătoare de viață, naștere prematură, patologie neonatală care a necesitat intervenție terapeutică în secția de terapie intensivă, intubație, respirație asistată, exsangvinotransfuzie, alimentație parenterală. Boala gravă a nou-născutului generează anxietatea părinților conducînd la sindromul de copil vulnerabil. Copiii cu malformații congenitale sau cu probleme neurologice după naștere, copiii cu boli cronice care necesită internări repetate și supraveghere medicală de lungă durată sînt cei mai des și candidați la supraprotecție maternă.
2. Factori legați de mamă
Mamele copiilor supraprotejați nu sunt, de obicei, salariate și deci nu sînt antrenate în vreo activitate cu utilitate socială. Adeseori, ele sînt lipsite de căldura sufletească și afecțiunea soțului. Copilul este singura lor satisfacție și reușită și manifestând grijă excesivă față de el mama își revarsă de fapt întreaga energie și toate disponibilitățile afective într-o singură direcție. Intențiile mamelor hiperprotectoare sînt totdeauna bune și, de obicei, ele nu realizează răul pe care îl generează copilului, limitîndu-i maximal acțiunile în dependențe.
3. Factori legați de căsătoria părinților
Familia copilului supraprotejat suferă de lipsă de comunicare adecvată între parteneri.Relațiile dintre tată și mamă sînt mai mult simbolice.Lipsa satisfacțiilor vieții conjugale este compensată de mamă prin creșterea excesivă a relațiilor cu copilul, căutînd să înlocuiască printr-o altă relație lipsa de comunicare adecvată cu soțul. Creșterea relației cu copilul scade intensitatea legăturilor cu soțul, iar scăderea legăturii conjugale are ca efect o intensificare a interacțiunilor cu copilul.
4. Răspuns la sentimente de ostilitate ale mamei
Această situație paradoxală se naște atunci când mama nutrește sentimente de respingere și insatisfacție față de copil (care nu corespunde expectanțelor ei). Această eventualitate este produsă în familiile în care copilul suferă de o deficiență fizică sau mentală. Mama nu recunoaște și nu poate accepta existența acestor sentimente pe care le consideră monstruoase și atunci le deghizează într-o atitudine pe care o consideră acceptată social și anume hiperprotecție.
5. Tulburări emoționale ale părinților
Nevroza sau bolile psihiatrice ale părinților generează hiperprotecția copilului. Părinții îl consideră hiperdependent, chiar atunci când nu există acest tip de manifestări. Internarea repetată a copiilor, desele recoltări de examene de laborator, constituie un stres permanent pentru acesta, căruia i se insuflă în mod fals ideea unei boli vechi și nevindecabile. Copiii se află sub o puternică influență a mamelor și sunt victima atitudinii lor hiperprotectoare. În general, copilul „arată bine", este normal dezvoltat fizic, intelectual și sexual, în schimb anamneză evidențiază un număr enorm de consultații medicale efectuate la cererea mamei.
Hiperprotecția parentală din timpul copilăriei generează lipsă de eficiență și competitivitate socială, tulburări emoționale și depresiune neendogenă la vîrsta adultă. Anxietatea parentală excesivă se asociază cu constrîngerea excesivă a copilului și controlul sever al fiecărei inițiative a acestuia, prin interferența sincroniei normale părinți-copii.
Acest stil parental mai atrage după sine numeroase alte dezavantaje. Atunci când sunt mici, copiii care au părinți exagerat de protectori, pot manifesta tulburări ale somnului și ale regimului alimentar, precum și stări de frică nejustificate. O dată cu trecerea timpului, copilul se simte din ce în ce mai sufocat și are tendința de a se îndepărta de părinte, el găsește că este dificil să comunice direct cu părintele despre problemele personale, de teamă că acesta nu îl va înțelege și se va îngrijora.
Fiind excesiv de atent la nevoile copilului, acest tip de părinte sufocă copilul și nu îi permite acestuia să aibă măcar o urmă de independență. Crescându-l ca într-un “glob de sticla” de teamă ca copilul să nu pățească ceva, acesta este privat de realitate și ferit de toate pericolele, astfel că la maturitate nu va ști cum să depășescă situațiile dificile, el va fi dependent de cei din jurul său și incapabil de a lua decizii în viață de unul singur, trăind cu impresia că părinții vor fi mereu lângă el să-l îndrume.
3.3. Părinții indulgenți
În contrast cu părinții hiperprotectori, care domină activitatea copilului și îi limitează inițiativa și autonomia, se situează părinții indulgenți. Ei nu reușesc să controleze adecvat activitatea copilului, acceptă și se supun fără discernămînt cererilor lui. Această atitudine parentală favorizează dezvoltarea agresivității și negativismul la copil. Reprezintă un aspect disruptiv al relației părinți-copii și survine în situații familiale disarmonice, în cazul unui atașament inadecvat părinți-copii.
Stilul indulgent se caracterizează prin faptul ca părintele îi permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără să-i impună prea multe restricții. Pentru el, cea mai mare valoare o reprezintă libertatea de expresie, atât verbală, cât și artistică. Părintele indulgent manifestă sensibilitate la drepturile altora, se consultă cu copilul atunci când ia o decizie, manifestă căldură și interes față de tot ceea ce face copilul, iar cazurile în care îl pedepsește sunt foarte rare. Această atitudine îi permite copilului să-și dezvolte o identitate proprie și să aibă o personalitate distinctă, marcantă, originală. El se simte important, special, fapt ce determină creșterea nivelului stimei de sine (care reprezintă o condiție esențială în dezvoltarea armonioasă a personalității). Un stil parental indulgent mai stă la baza dezvoltării creativității și a capacității de a lua decizii.
Pe de altă parte, copilului crescut într-o manieră indulgentă va fii indiferent față de ceea ce se petrece în jurul lui, nu-l va preocupa viitorul, îi va fi foarte greu să înțeleagă rolul limitelor, al regulilor și să țină cont de ele atunci când situația o va cere; de aceea, pentru foarte mulți dintre adulți, el poate fi considerat obraznic, răsfățat,neascultător sau chiar copil problemă. Părinții se pot aștepta ca foarte curând el ,,să preia controlul familiei” în sensul că nu va mai face decât ce vrea el și nu va mai accepta sfaturi.
3.4. Părinți severi
Părinții foarte autoritari sau severi aplică un tipar de dominare complet diferit de cel indulgent. Ei nu lasă inițiativă copilului și îl obligă să se supună fără comentarii unor măsuri educative aspre, uneori frizînd absurdul. Tatăl ia deciziile de unul singur, dispune în exclusivitate de întreaga activitate a copilului, impune totul fără discuții. Relația părinți-copii nu are caracterul unui dialog. Tatăl hotărăște unilateral ce este de făcut și nu urmărește dezvolarea autodisciplinei, autostimei și conștiinței copilului. Aceste măsuri de severitate evidentă nu aduc un spor de avantaje privind disciplinarea copilului, acțiunile coercitive repetate, uneori lipsite de logică sau motivație socială, conduc și ele la creșterea agresivității și ostilității copilului, producând tensiuni și conflicte inutile părinți-copii.
Această categorie de părinți are tendința de a comanda copilului acțiuni care sunt uneori în evident contrast cu ceea ce știe, cu ceea ce poate și ceea ce îl interesează pe copil. Doar soția și copiii sînt persoanele asupra cărora tatăl își poate manifesta autoritatea, acasă fiind singurul loc unde poate și el să comande. Acest tip de cap de familie își consideră familia ca pe o proprietate, de care poate dispune după bunul lui plac.
Cum imitarea modelului parental este frecvent întâlnită la copii, atitudinea aspră a părintelui învață pe copil un comportament inacceptabil social. Ceea ce ar trebui să învețe copilul prin măsuri educaționale este să se autostăpînească și să nu răspundă la frustrare prin agresiune. Acești părinți fac încă uz de un principiu pedagogic vechi, de mult demodat și perimat, utilizarea pedespelor fizice, respectiv bătaia.
Sursa de conflict care conduce la bătaia copilului provine din faptul că părinții au o expectanță nerealistă asupra posibilităților de înțelegere ale unui copil la o anumită vîrstă. Adultul se enervează și se descarcă producând groază și durere copilului. Copilul, mai ales cel mic, nu poate înțelege de ce adultul, care i-a dat dovezi de dragoste anterior, îl atacă așa de violent. Bătaia nu are rol educativ așa cum se estimează, pentru că cel mult îl învață pe copil ceea ce nu trebuie să facă, dar în nici un caz ce trebuie să facă, singura atitudine cu valoare educativă. Se știe că bătaia are un efect temporar și de foarte scurtă durată și în nici un caz nu poate înlocui timpul lung care trebuie acordat copilului pentru a-1 învăța ce și cum trebuie să facă un anumit lucru.
3.5. Rolurile parentale
Rolurile din cuplul conjugal format din soț și soție se extind în cadrul familiei continuând cu cele de tată și mamă, ceea ce presupune urmărirea îndeplinirii unor obiective precum: asumarea responsabilității de împărțire și distribuire a aceluiași buget de timp, material și afectiv în vederea creșterii copilului. Această sarcină a fost și rămâne o dominantă a familiei, chiar dacă metodele diferă de la o societate la alta. Problema rolurilor educaționale ale părinților în familie este o funcție esențială și presupune întreaga perioadă pe care copilul o petrece în cadrul grupului familial.
Rolurile parentale reprezintă un ansamblu de comportamente (supraveghere, educație, îngrijire, ocrotire etc) pe care părinții le manifestă față de copii; orice societate prescrie, într-un sistem de norme (culturale, instituționale, juridice) conținutul rolurilor parentale în funcție de sexul părinților (rol matern și rol patern) și emite un set de așteptări legitime; totuși, comportamentele reale ale actorilor nu coincide cu prescripțiile, iar rolurile sunt în permanență reconstituite. Comportamentele familiale contemporane, inclisiv cele parentale, par a fi produsul unei combinații- dependentă întotdeauna de situațiile particulare- într-o ordine relațională (interacțională) și una statuară (normativă).
Rose Vincent în “Cunoașterea copilului” (1972) vizează trei aspecte principale ale rolului parental:
-Afecțiunea, prezența sa alături de familie;
-Protecția, sprijinul material, deciziile tatălui în momente dificile;
-Inițierea în viața socială devenind un model pentru imitare și identificare, exercitarea controlului prin autoritatea sa;
Familia este o unitate foarmată din elemente care prindeteminările biologice, pshice și sociale se manifestă și se orientează în mod divers, aceasta fiin do caracteristică pozitivă deoarece nu favorizează apariția și dezvoltarea stărilor haotice. Poziția, rolurile, funcțiile și atribuțiile membrilor familiei se organizează spontan intr-un sistem, formează un ansamblu dinamic în care fiecare element se conduce după un principiu de condensare și echilibrare .
3.5.1. Rolul mamei
După naștere elementele de viață viscerală și de viață psihică se confundă într-o realitate unică esențială: foamea și setea, ritmurile biologice, senzațiile vizuale, auditive, olfactive, tactile, prezența mamei, mângâierile și surâsul ei, se constituie într-o realitate simfonică în care senzațiile interne se confundă cu mesajele pe care le emite mediul extern. Mama reprezintă termenul de referință al celor dintâi raporturi pe care copilul le leagă cu viața și cu lumea.
Copilul vede, înțelege lumea așa cum o înțelege și o exprimă mama. Optimismul ei este și optimismul său ; prin mamă copilul ia contact cu viața și mama este prima voință cu care se confruntă. Pentru a-și asigura dragostea ei, el trebuie să-și impună anumite limite, să învețe să renunțe, așa cum mai tîrziu va fi obligat să-și impună limite în raporturile sociale. În relațiile cu mama copilul cunoaște primele relații umane ; primul model uman pe care îl urmează, primul dascăl de la care învață este mama. De aceea se zice că „o mamă bună prețuiește cît o mie de dascăli".
Atunci când contactele mamei cu copilul său se întemeiază pe bucurie, dragoste, pe trebuința spontană de a se dărui copilului și de-ai dărui viață, ele vor avea fără îndoială altă tonalitate și vor fi cu totul altfel simțite de copil decât atunci când se întemeiază pe conștiința datoriei inexorabile, dar în fond prost tolerate. Faptul că îngrijirile sunt date cu nervozitate, cu răceală, cu simpla competență profesională, copilul fiind manipulat ca un obiect sau îi sunt acordate cu tandrețe, cu căldură, fără grabă, dă copilului experiența fundamentală în trasarea percepțiilor sale legate de existența propriei persoane. Dragostea maternă este un schimb pe plan afectiv între mamă și copil. Există atîtea moduri de a iubi cîte mame există. Absența sau insuficiența dragostei materne face copilul nefericit, dar dragostea maternă exagerată poate fi nocivă.
Aspectele patologice existente în raportul mamă-copil au fost grupate în mai multe sindroame în funcție de comportamentul mamei:
-rigidă-controlatoare
-protectoare-infantilă
-excesivă-ambițioasă
-pedepsitoare
-denegatoare
-părtinitoare
-slabă și indiferentă
-supraindulgentă
-sănătoasă psihic și educativ-adecvată
Mama rigidă-controlatoare exagerează amestecul în toate activitățile și în legătură cu toate înclinațiile copilului, vrea să știe tot, nu admite să i se ascundă ceva.Acest comportament provoacă la copil o conduită esențial timidă, supusă, docilă, conformistă.
Mama protectoare și infantilă este preocupată de a feri copilul de orice dificultate și frustrare.Favorizează apariția dezamăgirilor, a obsesiilor, a fobiilor și blocarea maturizării copilului.
Mama excesiv-ambițioasă cere dovezi ale capacităților copilului, stimulându-l să depună eforturi peste puterile lui. Copilul nu este capabil să safisfacă dorința mamei, renunță să învețe, cedează, punându-i-se în pericol maturizarea personalității.
Mama pedepsitoare recurge la sancțiuni fizice care provoacă în copil conduite negative ca: neascultarea, revolta, agresivitatea, minciuna, furtul.
Mama denegatoare manifestă dispreț față de succesele, interesele, aptitudinile copilului, provocând reacții de agresivitate, tendință spre minciună. Astfel copilul își apără trebuința de autovalorizare.
Mama părtinitoare manifestă preferință pentru unii copii. Copilul tinde să dezvolte un puternic sentiment de competiție adresat fraților sau colegilor.
Mama slabă ți indiferentă oscilează între da și nu, evită să ia o atitudine fermă în rezolvarea problemelor. Aceasta provoacă în copil forme variate de agresivitate, de neliniște, de neastâmpăr generalizat.
Mama supraindulgentă prezintă toleranță excesivă față de copil care astfel este incapabil de a face față dificultăților, devine nesociabil, iar în final poate duce la minciună, la furt, etc.
Mama sănătoasă psihic și educativ-adecvată cunoaște trebuințele și sentimentele copilului, îl introduce treptat în societate, îi controlează comportarea. Copilul îi stimulează o activitate liniștită, senină și plină de avânt.
Mama îndeplinește o funcție primordială și fundamentală întrucât declanșează mecanismul de cunoaștere și învățare. Tandrețea cu care este însuflețită mama îi permite acesteia să ofere copilului o gamă bogată de experințe vitale. Atitudinea sa afectivă determină însăși calitatea experințelor.Fiecare din noi percepe afectiv și reacționează la manifestările afective. Acest lucru este cu atât mai evident la copil, a cărui percepție afectivă este mult mai intensă decât a adultului.
Filtrând prin dragostea ei permanent trează asperitățile vieții, frânând sau stimulând reacțiile copilului, ea îl pregătește treptat pentru marea confruntare cu viața. În procesul greu și de lungă durată al creșterii și integrării sociale a omului mama are un rol inegalabil, rol pentru îndeplinirea căruia femeia trebuie pregătită.
Dragostea normală a mamei este cel mai dezinteresat dintre sentimentele umane, fiindcă ea nu se gîndește niciodată la recompensă, nici chiar la cea mai legitimă, dragostea copilului.
3.5.2. Rolul tatălui
A fii tată înseamnă a avea copii pe care ți-ai asumat de bunăvoie, obligația de a-i crește, educa și forma întru viață, societate. Deoarece este mai puțin implicat biologic, funcțiile tatălui nu sunt atât de complexe, în comparație cu cele pe care le prezintă mama. El aduce o contibuție esențială în aspectele care privesc protecția copilului și consolidarea sentimentului de protecție în conștiința acestuia, extinde posibilitățile de elaborare și experimentare a atitudinilor și comportamentelor lui socio-afective, echilibreză potențialul său psihic.
Figura tatălui se fixează în conștiința copilului mai târziu decât cea a mamei și pe măsură ce trece timpul cele două prezențe tind tot mai mult să se echilibreze. Prezența tatălui este o precondiție importantă a creșterii și dezvoltării socio morale adecvate a copilului.
Tatăl reprezintă pentru copil autoritatea supremă chiar și atunci când autoritatea mamei se manifestă prin forme mai forme mai evidente în viața curentă a familiei. Aceaste pentru că tradiția și împrejurările socio-economice fac din tată elementele de legătură dintre celula familială și cadrul social mai larg.
Tatăl plin de prestigiu, de autoritate și de forță inspiră teamă dar și atracție; copilul este mândru de tatăl lui ăi doreăte să-i semene; tatăl apare astfel ca un punct de referință prin care copilul își evaluează propriul său comportament.
Rose Vincent a elaborat o tipologie paternă, distingând cinci tipuri de tați:
tatăl dominator- persoană puternică, exigentă, știe să se afirme, să reușească, pretinde ascultare și respect, soția și copiii, în ochii lui, sunt ființe slabe care trebuie conduse; astfel copiii devin timizi, inhibați sau ființe rebele, autoritare.
tatăl tiran- fire timidă, slabă, cu izbucniri sporadice de autoritate, ceea ce duce la devalorizarea figurii paterne; copilul se manifestă inhibat, fricos, instanbil;
tatăl prieten- are rolul de a forma în copil sentimentul de stimă; dezavantajul acestui tip este acela că nu are limite precise în relația cu copilul și poate duce la confuzii dăunătoare pentru copil;
tatăl bomboană- însușește atitudini materne; astfel copilul este frustrat de indispensabilul modern patern;
tatăl demisionar- cel care renunță, tatăl veșnic plecat de acasă, mereu ocupat, incapabil de a-și îndruma copiii; copilul devine recalcitrant, neconformist .
Figura tatălui în peisajul familiei este o parte esențială dintr-un puzzle care se formează în mintea unui copil. Lipsa acestei părti importante creează în sufletul celui mic o lacună majoră de dezvoltare psihică. De aceea, prezența tatălui asigură pilonul pe care anumite trasături de caracter ale celui mic trebuie să se sprijine: de încrederea în sine, de capacitatea organizatorică, de posibilitatea de a relaționa cât mai mult cu cei din jur și găsirea unui sprijin puternic. Toate acestea pot fi găsite și prin modelul matern, însă această latura ținteste mai mult către alte aspecte ale personalității, precum trăirea emoției, spiritul de organizare și perfectare, perseverența și abilități cognitive subtile.
S-a constatat că tații adoptă o funcție de "deschidere către lume" pentru copiii lor. Copilul are nevoie de stimulare într-un mediu securizant. Prin intermediul interacțiunilor cu preponderență lucide și fizice cu copilul, tatăl îl ajută pe acesta să se consolideze din punct de vedere emoțional și cognitiv. Tatăl devine catalizator pentru copil, îl ajută să învețe, să își asume riscuri, să aibă initiative, să exploreze, să facă față obstacolelor, să se afirme ca personalitate în fața celorlalți care-l înconjoară.
CAPITOLUL 4
Nevoile și drepturile copilului la protecție împotriva
neglijării de tip educațional
4.1. Dezvoltarea copilului
Copilul de azi este adultul de mâine și de noi toți, familie, societate, mediu, depinde cum va evolua. El va crește, se va dezvolta și se va maturiza sub influența unor condiții de natură biologică, psihologică, socială.
Știm cu toții ca fiecare copil e unic, ceea ce îl face sa fie special. Sunt lucruri, nevoi esențiale, comune tuturor copiilor: dragoste, înțelegere, securitate, condiții de viață bune, educație, exercițiu. Fiecare copil are nevoia de a fi protejat, acceptat. Fiecare copil simte nevoia să fie îndrumat, controlat de adulți pe măsura ce se dezvoltă fizic și își dezvoltă încrederea în propria persoană, în cei din jur și face primii pași spre independență.
În ceea ce privește dezvoltarea copilului, observăm că procesul de maturizare se manifestă pe patru mari direcții : dezvoltarea fizică, intelectuală și socială, a personalității .
Dezvoltarea fizică
Acest domeniul este cel mai vizibil. Se știe că preocuparea permanentă a mamei încă din primele luni de viață ale copilului este dacă acesta « a luat în greutate ». Copilul crește, în curând poate sta în șezut, mai întâi cu sprijin, apoi singur ; se ridică ținut de adult, merge de-a bușilea, merge în picioare. Copilul mic devine capabil de o multitudine de alte acțiuni : aleargă, urcă și coboară scările, sare cu amândouă picioarele, sare într-un picior. În același timp, a învățat să apuce jucăria, s-o arunce, ține creionul pe hârtie și mâzgălește, mai târziu desenează și chiar scrie. Îi place orice îl ajută și îl stimulează să-și pună în funcțiune mușchii, să-și exerseze toate achizițiile motorii.
Dezvoltarea intelectuală
Se spune că perioadă preșcolară este din acest punct de vedere un timp miraculos. Miracolul însă începe din primul moment al vieții copilului. El cunoaște mai întâi cu gura — tot ce ajunge în câmpul său de atingere e dus la gură. Curând o va putea urmări cu ochii pe mama, va întoarce capul la auzul sunetelor, va apuca, va strânge, va arunca.
Un sprijin important în activitatea de a cunoaște sunt primele cuvinte. În curând, copilul va părăsi pătuțul și va putea explora lucrurile și ființele din jur. Le va numi, le va cere. La 3 ani, un copil poate exprima tot ce dorește ; se poate face înțeles și înțelege ce i se spune. Treptat devine și el capabil să povestească : mai întâi despre evenimente simple, legate de prezent, apoi despre lucruri întâmplate ieri ori care se vor întâmpla în viitor. Îi place, de asemenea mult, să inventeze întâmplări.
Jocul se dezvoltă și el, jucăriile devin tot mai semnificative, iar scenele de joc tot mai elaborate. Cunoașterea evoluează rapid; copilul pune mereu întrebări, învață să găsească răspunsul, discută cu alți copii, caută în cărți, utilizează televizorul pentru a-și satisface dorința de cunoaștere.
Dezvoltarea socială
La început, singura relație a copilului este cea cu mama. La vârsta de un an însă, copilul deja cunoaște, deosebește și reacționează diferit la adulții familiei, la frați și surori. Lumea lui se extinde treptat pe măsură ce alte persoane vin în vizită ori el este luat în vizită la alte familii.
Participarea copilului la grădinițe aduce o mare schimbare : crește numărul de relații, calitatea lor se diversifică, apare necesitatea de a-și adapta comportamentul (a se purta diferit) în cele două medii educaționale distincte, familia și grădinița. Copilului începe să-i facă plăcere să se joace cu alți copii — copilul mic se joacă alături de ceilalți, dar încă nu împreună cu ei. Curând, el va putea să ia parte la jocuri simple, cu grupul de copii. La 5-6 ani, jocul este elaborat, de lungă durată, cuprinde roluri care exersează comportamente sociale.
Dezvoltarea personalității
Dezvoltarea eului nu este succesivă, ci simultană cu celelalte trei direcții de dezvoltare și în strânsă interdependență cu ele. Manifestările sunt mai puțin vizibile în acest domeniu, de unde și greșeala adultului care exclamă prea ușor : « E doar un copil! », înțelegând prin aceasta că nu e vorba de o persoană « adevărată ».
Copilul este o persoană, însă, o persoană în formare. Ceea ce nu înseamnă că el trebuie luat mai puțin în considerație. Are sentimente, dorințe, opțiuni, înclinații, opinii. Este o persoană în formare, unică, specială, care se îndreaptă pas cu pas spre vârsta adultă. Cunoștințele, comportamentele, emoțiile, valorile pe care le achiziționează și le structurează într-un mod numai al lui, sunt cele ale viitorului adult. Faptul că un copil are nevoie de sfaturile, sprijinul și încurajarea adultului nu înseamnă că el este mai puțin decât un adult. Tot ceea ce îi poate influența pe părinți are un efect asupra copilului.
Cunoscând direcțiile maturizării copilului și ale progresului său, sarcina educatorului, părintelui sau profesorului este de a veni în întâmpinarea tendințelor de dezvoltare, de a stimula și creea mediul propice pentru maturizarea acestuia.
4.2. Nevoile copilului
Nevoile copilului sunt văzute ca fiind constructe motivaționale care au o componentă afectivă și care determină ce este important pentru o persoană și ce va încerca să obțină aceasta. Atunci când o nevoie este împlinită produce afecte pozitive, când ea nu își găsește răspunsul se instalează frustrarea și o stare emoționantă negativă.
a. Nevoia de dragoste și securitate
Nevoia de dragoste este o nevoie împlinită în relații calde și afectuoase ce se formează imediat după naștere. Prin aceste relații, inițial cu mama și treptat cu un cerc tot mai mare de persoane, copilul își conturează identitatea și devine conștient de sine. De măsura în care va fi satisfăcută această nevoie, va depinde calitatea viitoarelor relații sociale ale adultului: cu colegii, cu prietenii, în propria lui familie.
Această nevoie este condiția dezvoltării unei personalități sănătoase. În dragostea părinților copilul este acceptat și valorizat necondiționat, indiferent de sex, aparențe, abilități sau personalitate. Cel mai puternic impact al acestei relații de afecțiune se produce asupra sinelui. Aprobarea și acceptarea din partea celorlalți este esențială pentru dezvoltarea auto-acceptării și auto-aprobării.
Dragostea îl face pe copil să se simtă în siguranță cu ai lui. Nevoia de securitate se împlinește prin stabilirea relațiilor familiare, prin atitudini și comportamente constante și predictitibile din partea părinților. Securitatea este oferită de un spațiu și figuri faimiliare precum și o rutină bine cunoscută. Prin această nevoie copilul își construiește atașamentul față de părinți.. Viața stabilă a familiei , cu continuitate în trecut, prezent și viitor, dă copilului posibilitatea construirii unei identități clare. Privarea copilului de dragoste și securitate îl va modela într-un individ anxios, nesigur, un adult care nu va fi capabil să ofere dragoste celor din jurul său.
b. Nevoia de experiențe noi, de stimulare
Nevoie de experiență, condiționează capacitatea copilului de a explora, de a descoperi. Odată apărut interesul pentru ceea ce este nou, el devine sursa de motivare a altor explorări și astfel a învățării. Jocul și limbajul sunt principalele modalități prin care copilul poate să-și satisfacă această nevoie. Jocul aduce o bucurie în implicarea totală a copilului într-o realitate decupată de interesul său de moment. Folosindu-le copilul descoperă lumea și învață să se adapteze la ea. Demersul este aplicabil atât pentru lumea obiectivă cât și pentru cea subiectivă, pentru auto-descoperirea interioară . Această lume ne face atât de deosebiți, atât de unici în modul de a percepe și reacționa la situații, evenimente, persoane, obiecte ale realității. Calitatea experiențelor copilului depinde de calitatea adultului care îi asistă experiențele.
c. Nevoia de încurajare și apreciere
Trecerea de la copilul neajutorat la adultul autodeterminat se realizează prin cunoașterea bucuriei și apoi trăirea nevoi de succes. Dacă mai târziu, la vârsta adultă, o activitate dusă la bun sfârșit conține în ea însăși răsplata, la început, pentru a deveni încrezător în posibilitățile lui, copilul are nevoie de încurajări și răsplăți.
Se realizează un proces de auto-modelare pe care copilul le identifică din rândul persoanelor importante pentru el. In perioada dezvoltării încurajările adultului și exprimarea unor exigențe rezonabile față de copil sunt esențiale în socializarea acestuia din urmă. Adultul va formula așteptări care să permită copilului trăirea succesului în urma unui efort depus. Desigur, aceasta presupune ca adultul să cunoască bine capacitățile copilului, căci nu pentru toți copiii de aceeași vârstă sunt posibile rezolvări ale acelorași tipuri de sarcini. Recompensa pe care o dă adultul, prin care recunoaște meritele copilului, este importantă pentru stima de sine a copilului, dar și pentru atitudinea față de sarcini și față de efort. Această recunoaștere a meritelor copilului trebuie făcută în special față de efortul depus de copil, și nu atât față de rezultat. Căci răsplătirea rezultatului, și nu a efortului, va dezvolta la copil tendința de a vâna cu orice preț rezultatul și de a disprețui efortul. Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimentul valorii și a respectului de sine și conduita lui în viață va fi în limitele acestui respect. EI nu va putea avea devianțe, căci respectul pe care 1-a resimțit în afară, este acum lege în inima lui, iar el nu va putea face decât acele lucruri care îl vor face să se respecte și să se simtă respectat.
d. Nevoia de responsabilitate
Responsabilitatea este esențială pentru copil deoarece duce la dezvoltarea autonomiei acestuia. Asumându-și responsabilități pe masura capacităților lui , copilul învață în același timp reguli, tiparul dupa care se face un anumit lucru, ceea ce este permis și ceea ce nu este perims. Adultul îi va atribui responsabilități și îl va asista la realizarea lor, dând copilului libertatea de a decide, iar când decizia nu a fost corectă, de a-și asuma consecințele. Nesatisfacerea nevoii de responsabilitate conduce la diferențe în deprinderile de autocontrol și planificare, la tendința copilului de a se manifesta impulsiv, la incapacitatea de a amâna gratificarea imediată a nevoilor, la nesocotirea drepturilor celorlalți, la iresponsabilitate.
e. Nevoile de bază, fiziologice
Aceste nevoi sunt garanția supraviețuirii și a dezvoltării copilului. Atunci când copilul este mic, adultul este expertul care știe de ce are el nevoie. Mai târziu însă, copilul poate să ceară ceea ce are nevoie și rolul adultului devine unul de ghid, îndrumându-1 pe copil prin informații corecte. Mai târziu, devine un rol de partener, când părintele și copilul se zbat pentru un scop comun, pentru satisfacerea nevoilor comune și poate a întregii familii. Greșelile pe care le fac adulții în satisfacerea nevoilor copilului pot distorsiona dezvoltarea lui. Tratarea cu agresivitate, ca și supraprotejarea copilului sunt greșeli ale adulților prin care nevoile emoționale, sociale, intelectuale ale copilului pentru o dezvoltare normală sunt neglijate. Reacțiile celor rejetați în copilărie sunt de furie, frică, ură, lipsă de interes și responsabilitate față de ceilalți, instabilitate în relații și incapacitatea unor relații mutuale satisfăcătoare .
4.3. Teoria atașamentului
Această teorie specifică are menirea să deschidă calea înțelegerii corecte a procesului de dezvoltare psiho- socială normală a personalității în general și a copiilor în special.
Atașamentul reprezintă un sistem de organizare de bază, a cărui dezvoltare condiționează și este fundamentul sănătății mentale. Diferite definiții ne spun că atașamentul este o legătură afectivă stabilă pe care copilul o poate stabili cu o persoană cu care interacționează. Comportamental, se manifestă prin căutarea proximității și a contactului cu persoana numită figură de atașament, în momentele de dificultate .
Cercetările realizate asupra atașamentului la copil au fost puternic influențate de teoria psihanalitică a lui Freud, care a accentuat importanța relației mamă-copil. Copilul se leagă de mamă pentru că aceasta deține toate posibilitățile de satisfacere ale lui. John Bowlby (1969) și alți cercetători influențați de teoria psihanalitică credeau că relația de atașament care se dezvoltă între copil și mamă conduce la formarea bazelor tuturor relațiilor interpersonale de mai târziu. În primul an de viață copilul își dezvoltă securitatea și atașamentul de bază față de părinți sau alte persoane care-l îngrijesc.
Teoria atașamentului a pornit de la teoria relației obiectuale, dar s-a îndepărtat de aceasta, făcând din cei doi parteneri actori la fel de importanți ai relației. Ea ne arată că atașarea copilului se realizează față de persoana ce interacționează și comunică emoțional, sensibil cu el.
Termenul de atașament a fost introdus de John Bowlby (1959), psihiatru si psihanalist britanic, pentru a descrie legătura afectivă și durabilă dintre indivizi, prima legătură pe care o cunoaște în general copilul, legătura cu propria lui mamă, devine, prin forța lucrurilor, primul model a ceea ce este o relație și a ceea ce el poate aștepta de la ea. Bowlby susține că ființa umană este dotată biologic cu anumite tipare comportamentale care sunt activate de mediu. Este vorba despre contactul fizic cu copilul, luarea în brațe a acestuia, mângâiatul, legănatul lui, toate apropierile fizice care servesc liniștirii, calmării lui. Apropierea fizică de copilul mic, caracteristicile vorbirii adultului toate par, a dovedi faptul că aceste comportamente sunt ereditare. Plânsul copilului îl imobilitează pe adult iar zâmbetul îl face pe acesta să se simtă fericit, răsplătit și capabil să considere ca o persoană și o personalitate demnă de respect. Mai târziu, copilul/ individul, va fi capabil să dezvolte astfel de legături afective strânse și cu alți membri ai grupului social din care face parte. Atașamentul pune bazele socializării și ale sănătății lui mentale.
De asemenea acesta descrie comportamentul de atașament ca pe un parteneriat social, subliniind existența a cinci componente înăscute, care permit copilului să întrețină proximitatea cu mama: surâsul, contact vizual continuu, plânsul și crizele de plâns, ținerea în brațe, suptul care întreține contactul fizic cu mama .
Comportamentul de atașament evidențiază formele diferite ale atașamentului pentru realizarea sau menținerea acestei apropieri. Dacă este un atașament sănătos, securizant, copilul își va achiziționa autonomia și competența pe fundalul încrederii în sine. Atașamentul insecurizant va fi o neșansă pentru copil și va conduce la dezvoltarea unei personalități necontrolate. Atașamentul poate fi observat cel mai bine atunci când copilul (sau adultul) este speriat, obosit, bolnav sau are nevoie de forme speciale de îngrijire. Factorii cheie în dezvoltarea atașamentului:
-sensibilitatea adultului, care-l face capabil să răspundă adecvat la semnalele transmise de copil și să interacționeze cu el pentru modularea stării de excitație a acestuia.
-abilitatea adultului de a iniția diverse interacțiuni, stimulând adecvat copilul.
Ainsworth și colaboratorii (1971) au descris trei modele de atașament care pot fi prezente în grade variate:
a. Atașamentul sigur – copilul are încredere că părinții vor fi disponibili, receptivi și îi vor acorda ajutor dacă s-ar ivi situații dificile sau i-ar fi teamă. Cu această convingere, copilul are curajul să exploreze lumea. Acest model este dezvoltat și menținut de către părinți, fiind în primii ani disponibili, atenți la semnalele copilului și capabili să-i ofere liniște și alinare ori de câte ori acesta are nevoie de ea.
b. Atașamentul anxios – copilul este nesigur că părinții vor fi disponibili, receptivi și gata să-i ofere ajutorul când sunt solicitați. Din cauza incertitudinii, copilul trece prin anxietate/teamă de separare și tinde să fie timorat în manifestarea comportamentului în mediului său. Acest model este menținut de părinții care uneori sunt disponibili, dispuși să acorde ajutor copilului lor, iar alteori nu. Amenințările cu bătaia sau cu abandonul sunt folosite în creșterea și educarea copilului. Acestea pot conduce la trăirea de către copil a sentimentului de nesiguranță care se poate croniciza în timp. Acest tip de atașament poate fi observat la tipul de copil „iubitor”, cel care-și sacrifică propriile nevoi pentru a le satisface pe cele ale adulților.
c. Evitarea anxioasã a atașamentului – copilul nu are încredere că părinții vor reacționa în mod pozitiv și vor fi gata să-și ofere ajutorul. Copilul se așteaptă la respingere din partea părinților și încearcă să se descurce fără dragostea și ajutorul celorlalți. El luptă pentru a deveni independent emoțional. Acest tip de atașament este văzut în relațiile părinți-copil în care copilul a devenit independent în mod prematur.
Teoria atașamentului este o teorie a dezvoltării umane ce recunoaște că fiecare element nou în dezvoltare se bazează pe aspecte anterioare și devine fundamentul unor schimbări ulterioare. Atașamentul constituie baza pentru toate relațiile ulterioare și un puternic predictor pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului și a adultului.
4.4. Socializarea copilului
Familia este primul mediu social în care individul indivizii se comportă ca ființe umane. Ea reprezintă de fapt un grup social omogen, un cadru fundamental în care, datorită procesului de socializare copiii asimilează primele noțiuni cu privire la datorie, respect, etică, interdicție.
Socializare, în sens socio-psiho-pedagogic are sensul de transmitere a normelor și valorilor culturale proprii ale unei anume societăți, membrilor acesteia. Vorbim din perspectivă socio-pedagogică de o socializare primară (derulată în primii ani de viață- în cadrul familiei), o socializare secundară (în grupurile de apartenență ale individului), o socializare de tip formal (realizată) în instituții educative specializate, dintre care cea mai semnificativă este școala) și una de tip nonformal (prin apartenența individului la diverse grupuri umane, grupuri de prieteni, grupuri de joacă, medii organizaționale dar și cele deviante de tipul găștilor, bandelor de cartier, etc).
Socializarea reprezintă procesul fundamental de integrare a individului în viața comunității sociale și de modelare a personalității, este necondiționat și indestructibil legată de dimensiunea bioereditară a devenirii ființei umane, și anume maturizarea biologică. Prin această sintagmă înțelegem totalitatea schimbărilor ce survin la nivelul structurilor anatomice și neuro-psiho-fiziologice care depind de tendința naturală de creștere a organismului. Socializarea nu se poate produce decât în interacțiune directă cu maturizarea biologică, în dependență de aceasta.
Socializarea poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: a societății și a individului. Din punctul de vedere al societății, socializarea reprezintă calea spre cultură a individului, procesul prin care omul în funcție de influențele și interacțiunile socio-psihologice la care este supus, își proiectează o direcție de evoluție pe care o poate urma și pe parcursul căreia devine membru funcțional al unei comunități sociale, capabil să-și exercite propriul control asupra atitudinilor, comportamentelor și conduitelor sale. Individul uman nu se naște “social”, ci devine astfel în mod progresiv, pe măsură ce învață să ia parte la viața grupului și a societății sale, asimilându-i normele, valorile, credințele și dezvoltând la rândul său altele noi. Deși părinții sunt de regulă principalii agenți ai socializării copilului, ei înșiși sunt socializați concomitent cu îndeplinirea rolului de părinte. Oricât de bine intenționați ar fi părinții cu privire la dezvoltarea copilului lor, ei nu îl vor putea stimula să progreseze decât dacă acțiunile lor educative vor fi în concordanță cu nivelul de dezvoltare psiho-motorie și neuro-fiziologică a organismului.
Socializarea reglează conduita individului în conformitate cu cerințele, normele, valorile și modelele comportamentale impuse de o anumită comunitate socială, dar în același timp este o condiție indispensabilă a formării, a unei personalități, înzestrată cu originalitate și unicitate. Astfel, socializarea, are două înțelesuri fundamentale: transmiterea culturii și dezvoltarea personalității.
Unul dintre cele mai importante grupuri sociale care participă la socializarea individului este familia. Familia reprezintă un ansamblu de condiții necesare creșterii și dobândirii deprinderilor, precum și locul prin care copilul se integrează în viața umană, în societate, în cultură și cadrul în care își elaborează habitus-ul. Prezența copiilor alături de părinți îi oferă acestuia șansele de a se socializa, de a-și dezvolta un habitus care îl va ajuta să devină un adult echilibrat, împlinit afectiv și capabil să se adapteze condițiilor sociale . Odată cu nașterea, copilul intră in contact cu prima formă socială și anume familia, care are un reprezentant în mama pe care o va avea alături multă vreme și care poate fi considerată omul de contact prin intermediul căruia copilul va cunoaște lumea in primele luni și în primii ani de viață.
Reprezentant al socialului, dar și al familiei care este primul mediu cu care copilul ia contact și din care se va desprinde cu greu în drumul său către socializare este mama. Familia contribuie la satisfacerea trebuințelor copilului încă din primii ani de viață, oferindu-i modele de comportament, de comunicare, contribuind pregnant la socializarea copilului, contribuind la dezvoltarea conștiinței și a conduitelor morale.Relațiile copilului cu familia sunt de durată, consistente,fundamentate pe legături afective care au la bază căldura căminului și ințelegerea.
Familia transmite modelul cultural dominant membrilor sai prin socializare. Ea nu îl propune spre "dezbatere" conștiințelor acestora, ci îl impune ca normă culturală și socială. Impunerea acestui model se face prin aplicarea unui mod constrângător de modelare a conduitelor, concretizat în sistemul normelor și sancțiunilor specifice și în structura de autoritate a familiei. Acest sistem punitiv dezvoltă forme de sancțiuni, din care unele pot fi calificate ca violențe, provocatoare de suferință fizică.
Reușita / nereușita socializării copilului prin intermediul grupului familial este condiționată de:
– Climatul afectiv: atunci când acesta este echilibrat, caracterizat de un nivel înalt de satisfacție obținut în relațiile cu ceilalți parteneri ai actului intepersonal, el constituie o premisă importantă a maturizării intelectual-afective a copilului. Dezechilibrele emoționale, tensiunea, violența, conflictualitatea vor fi de incriminat în primul rând atunci când avem de-a face cu diferite forme de tulburări de comportament, dar și cu retardări intelectuale, care adesea nu sunt condiționate atât genetic cât social.
– Simetria / asimetria familiei: în familie, relațiile de rol ale părinților trebuie să fie simetrice și complementare. Absența unuia dintre părinți este nefavorabilă maturizării, fie datorită faptului că un singur părinte este nevoit să-și asume sarcini cu valențe contradictorii (afective și autoritare), fie datorită distorsiunilor ce pot interveni în comunicarea adultului cu copilul (afecțiune excesivă, de exemplu).
– Atitudine de acceptare / neacceptare a părinților față de copil: neacceptarea se poate manifesta în forme disimulate, de tipul comportamentelor autoritare, motivate în plan conștient prin grija pentru copil, sau al unor comportamente aparent acceptante, cu ar fi supraprotecția.
– Numărul de copii și locul în familie: copilul unic are multe șanse să creeze o situație problematică deoarece el va focaliza afectivitatea adulților care vor avea tendința să-l supraprotejeze. Familiile cu doi sau trei copii favorizează maturizarea afectivă, realismul în relațiile interpersonale și capacitățile adaptative.
– Modelele culturale ale familiei: copilul este de la început „prizonier” al unui anumit mediu cultural. De aceea, succesul sau eșecul său sunt, într-o oarecare măsură, predeterminate de ceea ce i se oferă de timpuriu.
– Stilul educativ practicat în familie: comportamentul autoritar (paternalist), exagerat permisiv (de tip matern) ca și comportamentul indiferent, constituie factori importanți de predicție a eșecului în dezvoltarea socială a copilului.
– Nivelul de aspirație al familiei în raport cu copiii: poate fi realist, adecvat potențialului psihointelectual al acestora, excesiv sau sub posibilitățile dErealizare ale copiilor, lipsindu-i astfel de stimularea necesară oricărei dezvoltări .
Există trei modalități principale de încurajare a socializării la copil: prin procesul de imitare și identificare, prin educația directă, implicând pedepse și recompense și prin transmiterea expectanțelor sociale. Majoritatea teoreticienilor învățării sociale consideră că procesul de imitare și de identificare este cel mai important dintre cele trei:
a. Imitarea
Copilul observă și imită persoanele din jurul său: copiii mici se joacă adoptând roluri sociale și imitând adulții pe care i-au văzut în aceste roluri. Toate aceste lucruri fac parte din procesul prin care copilul învață o gamă de comportamente pe care le poate utiliza mai târziu. Imitarea este deseori descrisă drept o „scurtătură” în învățare. Aceasta presupune copierea unei anumite acțiuni sau a unui set de acțiuni și permite copilului să dobândească o serie de deprinderi fizice, rapid și eficient. Prin imitare copilul este capabil să învețe mai mult decât ar putea prin învățarea directă.
b. Identificarea
Este un proces care se realizează în două etape și este implicat în învățarea bazată pe observație. Deseori, un copil va învăța un stil mai general de comportament asumându-și un rol complet sau modelându-se după o altă persoană. Identificarea are loc într-o perioadă mult mai mare de timp decât imitarea și se crede că, în mare măsură, învățarea rolurilor sociale, cum ar fi învățarea rolului de gen și sex, are loc prin procesul de identificare. Prezența modelelor de rol este foarte importantă în dezvoltare. În jurul copilului trebuie să existe oameni pe care acesta să îi poată copia, ca să își poată forma o idee despre felul în care o ființă umană reală se comportă într-un anumit rol social. Astfel de modele de rol îi oferă copilului o linie de ghidare, care-l va orienta spre un comportament adecvat în viață.
Identificarea și imitarea sunt mecanisme importante de învățare pentru copil. Există însă unele lucruri care sunt dobândite prin intermediul reacțiilor directe ale adulților, acestea fiind o modalitate importantă de pregătire a copiilor pentru a se comporta conform cu exigențele societății. Printre ele se numară pedeapsa și încurajarea.
c. Un alt aspect al socializării îl reprezintă clarificarea expectanțelor adulților și motivele regulilor. Explicațiile încurajează copilul să se comporte sociabil. Copilul trebuie să înțeleagă ce se întâmplă în jurul său, să dea o rațiune regulilor și comportamentelor observate.
4.5. Dreptul copiilor la educație
Articolul 47 din Legea nr. 272/2004 stabilește dreptul fundamental al copilului la educație care să-i permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, procesul instructiv-educativ urmărind inclusiv dezvoltarea aptitudinilor copilului și a personalității sale. Dreptul la educație este prevăzut atât de art. 28 al Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, cât și în art. 32 din Constituția României. Cadrul general în materie este dat de Legea nr. 84/1995 – Legea Învățământului, Republicată. În realizarea drepturilor și obligațiilor părintești, părinților sau, după caz, reprezentanților legali ai copilului le revine dreptul de a alege felul educației pe care o va primi copilul lor, având totodată obligația de a lua măsurile necesare pentru înscrierea copilului la școală și pentru asigurarea condițiilor necesare participării la procesul de învățământ (rechizite, alimente, identificarea unor mijloace de transport etc). Înscrierea copilului în învățământ se face în baza solicitării scrise a părintelui sau reprezentantului legal al copilului (art. 20 și 180 din Legea nr. 84/1995). În situația în care părinții nu își îndeplinesc obligația de a asigura frecventarea învățământului obligatoriu de către copil, fapta constituie contravenție și se sancționează conform legii (art. 180, alin. 2 din Legea nr. 84/1995).
Menționez că în exercitarea acestui drept părinții pot acționa în virtutea propriilor convingeri fiind totuși necesar să aibă în vedere și recomandările formulate de specialiști, mai ales în situația copiilor cu cerințe educative speciale.
Dispozițiile alin. (3) stabilesc posibilitatea schimbării felului educației sau al pregătirii profesionale de către instanța judecătorească, la cererea copilului care a împlinit 14 ani în situația în care apar neînțelegeri între copil și părinți sau reprezentanții legali cu privire la aceste aspecte. Instanța va decide cu luarea în considerare a interesului superior al copilului.
Articolul 48 stabilește o serie de obligații în sarcina autorităților publice centrale și județene cu atribuții în domeniul educației, vizându-se în special următoarele direcții
de acțiune:
a) Realizarea demersurilor pentru participarea copiilor la învățământul preșcolar
și învățământul obligatoriu;
Învățământul preșcolar se asigură în cadrul grădinițelor publice și private, autorizate.
Beneficiarii învățământului preșcolar sunt copiii cu vârste cuprinse între 3-6/7 ani.
Învățământul obligatoriu, este de 10 clase, frecventarea obligatorie a acestuia, în forma de zi, încetând la împlinirea vârstei de 18 ani. (art. 6 – Legea învățământului). În ceea ce privește copiii cu cerințe educative speciale, aceștia pot fi școlarizați în unități de învățământ preșcolar și școlar speciale, în clase speciale din cadrul unor unități de învățământ de masă sau pot fi integrați în cadrul claselor din unitățile de învățământ de masă. Învățământul special primar și secundar inferior este obligatoriu, și are o durată de 10-11 ani.
b) Dezvoltarea unor programe de educație pentru părinții tineri;
Aceasta vizează organizarea, la nivelul unităților de învățământ a unor programe de informare-educare destinate părinților atât pentru dezvoltarea abilităților lor parentale, pentru informarea cu privire la drepturile copiilor și caracteristicile dezvoltării și personalității acestora, cât și în vederea îndrumării părinților către serviciile de suport, funcție de nevoile fiecărei familii;
c) Organizarea unor cursuri de pregătire pentru copiii ce nu pot răspunde cerințelor programei naționale și celor care au abandonat școala, în vederea reintegrării lor școlare;
d) Respectarea dreptului copilului la timp liber și odihnă;
e) Autoritățile și instituțiile cu responsabilități în domeniul educației au obligația
de a realiza demersurile necesare pentru prevenirea abandonului școlar din
motive economice;
Textul articolului 49 stabilește dreptul copilului la odihnă și vacanță. Odihna presupune realizarea relaxării fizice, mentale precum și somnul. Odihna este pentru dezvoltarea copilului aproape la fel de importantă ca celelalte nevoi de bază, precum alimentația, adăpostul, sănătatea și educația, motivat de faptul că în general copiii suprasolicitati sunt incapabili să învețe, au o rezistență fizică diminuată, fiind mai predispuși la boli. Vacanța reprezintă perioada din cadrul anului școlar, în care nu sunt organizate cursuri, copiii având la dispoziție acest interval pentru odihnă, activități recreative și extrașcolare. Se subliniază și obligația autorităților publice de a asigura locurile de joacă suficiente și adecvate pentru copii, în special în zonele urbane unde spațiile în care copiii se pot juca în siguranță sunt insuficiente.
Dreptul la educație este un drept fundamental al omului. Nici unul dintre drepturile civile, politice, economice și sociale nu poate fi exercitat de indivizi, dacă aceștia nu au primit o educație minimă. Nu numai în situațiile de marginalizare socială, excludere, sărăcie, ci în toate circumstanțele, educația este un factor important în dezvoltarea capitalului social și uman.
Copiii trebuie să aibă acces la școală, iar părinții trebuie să le garanteze educația, trimițându-i la școală și ajutându-i în permanență. Frecventarea școlii duce la promovarea unei societăți mai dezvoltate și mai bune. Prin educație, copiii vor învăța să devină buni cetățeni, vor înțelege conceptul de democrație, își vor afla drepturile și obligațiile și vor dobândi competențele necesare pentru a se putea integra pe piața muncii și pentru a participa la viața socială, sprijinind, astfel, dezvoltarea comunităților.
4.6. Sarcinile familiei în educația copilului
Ca mediu social, familia reprezintă locul în care are loc atât îngrijirea cât, mai ales, educarea copilului, educația în familie precedând-o pe cea instituțională. Copilul, în primii ani de viață este dependent de părinți, iar aceștia nu trebuie să fie preocupați doar de latura fizică a îngrijirii lui, ci, să aibă în vedere educația psiho-socială, corelând posibilitățile fizice cu cele psihice. Educația în familie pune bazele dezvoltării psihice ale copilului, iar educația sa la nivel psihic trebuie să urmărească pas cu pas evoluția fizică, urmărindu-se concomitent educația intelectuală, morală, în scopul formării caracterului. Deși există tentații, mai ales în primii ani de viață, educarea copilului în familie trebuie să fie preocuparea cea mai importantă a părinților sau a celor care se ocupă de copil. Cel mai important rol în evoluția psihică a copilului îl au exemplele pozitive din familie, deoarece, la această vârstă, rolul exemplului este foarte important; de familie depinde dirijarea judicioasă a maturizării psihice a copilului.
Rolul familiei este foarte important în dezvoltarea copilului, din următoarele puncte de vedere:
a) Fizic
b) Intelectual
c) Moral
d) Estetic
a) Din punct de vedere fizic, familia se preocupă de dezvoltarea fizică a copiilor. Ea asigură hrana și îmbrăcămintea copiilor, îi ferește de pericole, le lasă timp de joacă, le crează condiții cât mai bune de odihnă și se îngrijește de sănătatea lor. Un regim rațional de viață nu poate avea decât urmări pozitive asupra dezvoltării sale fizice. Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală și socială și îl obișnuiește să utilizeze factorii naturali (apa, aerul, soarele) pentru bunăstarea organismului.
b) Dezvoltarea intelectuală.
În cadrul familiei copilul își însușește limbajul. Volumul, precizia vocabularului și corectitudinea exprimării copilului depind de munca depusă de părinți în această direcție.
Ca prim factor educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoștințele uzuale Familia se preocupa și de dezvoltarea proceselor intelectuale ale copiilor. Ea le dezvoltă spiritul de observație, memoria și gândirea. Părinții încearcă să explice copiilor sensul unor fenomene și obiecte pentru a le putea înțelege. Copiii pun cele mai multe întrebări în jurul vârstei de 3-6 ani, iar părinții îi ajută să-și însușească un număr mare de cunoștințe, răspunzând cât se poate de corect și exact. În perioada școlara mică, familia vine în sprijinul școlii, susținând "gustul de citit" al elevilor. Cel mai important este stimularea curiozității copilului de a citi, prin cumpărarea unor cărți care să pună bazele unei mici biblioteci. Atitudinea părinților trebuie să fie una de mijloc: să nu-l ajute prea mult pe copil, dar nici să nu se intereseze deloc de rezultatele acestuia.
c) Educația morală a copiilor.
În familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea, sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea, grija față de lucrurile încredințate. În realizarea acestor sarcini, modelul parental ajută cel mai mult; părintele este un exemplu pentru copil. Părinții le spun copiilor ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept, ce e frumos și ce e urât în comportamente. Aceste noțiuni îl ajută pe copil să se orienteze în evaluarea comportamentului său și a celor din jur. Tot în sens moral, familia îl îndrumă să fie sociabil, să fie un bun coleg și prieten.
d) Familia contribuie și la educația estetică a copilului.
Părinții sunt cei care realizează contactul copilului cu frumusețile naturii , cu viața socială. Mijloacele mass-media și în mod special televiziunea, exercită o influență puternică asupra educației estetice, există numeroase emisiuni culturale, de îmbogățire a cunoștințelor, sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginația inocentă a copiilor într-un sens negativ. În unele familii preocuparea pentru cultura estetica a copilului lipsește cu desăvârșire, iar în altele aceasta este exagerată. Dacă copilul nu are aptitudini și nici plăcere pentru diferite arte (balet, muzică, teatru etc.), părinții trebuie să-i respecte opțiunea copilului.
Familia este prima instanță de socializare, atât ca etapă a acestui proces, cât și ca amprentă fundamentală asupra personalității individului. În familie copilul deprinde prin intermediul socializării primele noțiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicție, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a cunoștinței morale și juridice.
Funcția de socializare a familiei se realizează în patru situații speifice:
-situații de educație morală; prin intermediul autorității i se formează copilului regulile morale;
-situația de învățare cognitivă prin care copilul învață sistemul de cunoștințe, aptitudini, deprinderi necesare în societate;
-situația ce stimulează invenția sau imaginația, prin intermediul cărora se dezvoltă capacitățile creatoare;
-situațiile de comunicare psihologică care dezvoltă afectivitatea specific umană cu un rol fundamental în asigurarea echilibrului moral și psihologic al individului.
În cadrul familiei are loc modelarea personalității copilului, trecerea de la un comportament normativ(reglat din exterior), la un comportament normal( bazat pe autoreglare și autonomie morală). Fiind un mediu afectiv și protector, familia asigură copiilor securitate, îngrijire, subzistență, sprijin material și moral, toate acestea regăsindu-se în personalitatea și conduita lor.
Valorile după care funcționează o familie normală, matură, sănătoasă sunt capacitatea de a iubi și de a munci cu scopul producerii bunurilor necesare conviețuirii. O funcție definitorie a familiei este aceea de a genera iubire față de toți membrii săi.
Familia este prin definiție cadrul de satisfacere al nevoilor membrilor ei. Nevoile de bază, fiziologice sunt la fel de importante ca și nevoia de securitate, de dragoste și apartenență, de recunoaștere. Toate aceste nevoi categorisite de Maslow ca fiind nevoi de tip D, care apar prin lipsă și împing individul la a căuta satisfacție , depind de ceilalți, de cei din jurul individului, de ceilalți membri ai familiei. Este evident faptul că o familie în care legăturile dintre membrii ei nu sunt de dragoste și respect, nu poate constitui un cadru propice de satisfacere a nevoilor umane și deci de dezvoltare normală.
În funcție de felul cum cei din jur, mai ales părinții, știu să vină în întâmpinarea nevoilor lui și să înțeleagă, în satisfacerea acestor nevoi, caracteristicile care țin de vârsta copilului, depinde dezvoltarea optimă a copilului pentru a deveni o ființă normală, capabilă de a fi fericită, sau dimpotrivă evoluează la polul opus.
Există câteva abilități de care părintele are nevoie pentru a fi un părinte bun. Cele mai importante astfel de abilități și de care depinde modul în care părintele își percepe copilul (nevoile și dezvoltarea lui emoțională) sunt:
– abilitatea părinților de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului, însemnând următoarele aspecte: importanța de a vorbi cu copilul în timpul îngrijirii, de a lăsa timp pentru a răspunde în felul lui, de a-l stimula tactil, de a răspunde chemărilor copilului, de a reconforta copilul când plânge luându-l în brațe și vorbindu-i cu blândețe;
– abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv: copilul trebuie ajutat să descopere lumea în care există, părintele trebuie să îngăduie acest lucru;
– abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul său: de a diferenția și identifica, numi, gândurile și sentimentele celeilalte persoane, de a prelua rolul altuia din punct de vedere mintal, de a se pune în locul celeilalte persoane, de a răspunde în funcție de sentimentele celuilalt;
– abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le răsfrânge în relația cu copilul: o anumită toleranță a părintelui. În special la părinții imaturi s-au găsit cauzele tratamentului agresiv față de copii lor – problemele lor emoționale, psihozele, retardul mintal, dependența de alcool și droguri;
– capacitatea de a avea așteptări realiste față de copil: așteptările pot stimula copilul, provocându-l la dezvoltarea acelor trăsături pe care părintele le așteaptă. Dacă părintele face greșeala de a repeta mereu că nu e bun de nimic, acest lucru va conduce la pierderea încrederii de sine și în capacitățile lui, și așteptările prea mari și cele prea mici conducând la frustrare sau lipsa de stimulare;
– capacitatea de a percepe copilul în mod realist: de modul în care îl percepe pe copil depinde atitudinea și comportamentul față de el;
– abilitatea de a răsplăti, valoriza copilul: părintele trebuie să înțeleagă nevoia copilului de a fi încurajat și apreciat, de a remarca și comportamentele pozitive, cât și pe cele negative .
4.7. Neglijarea copilului – definire
Legea 272/2004 prevede la Art. 89 faptul că prin neglijarea copilului se înțelege omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice masură subordonată acestei responsabilități, fapt care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Textul reglementează neglijarea copilului ca fiind condiționată de următoarele elemente: existența unor relații care implică responsabilitatea față de copil (cu privire la creșterea, îngrijirea și educarea lui), inacțiunea persoanei responsabile în realizarea activităților care îi revin, fapt care are ca și consecință periclitarea dezvoltării, integrității și sănătății copilului. În ceea ce privește aspectul volitiv, omisiunea persoanei responsabile de a-și realiza obligațiile poate fi voluntară (intenționată) sau involuntară (din neștiință sau lipsă de interes). Articolul 91 menționează că orice persoană care, prin natura profesiei sau ocupației sale, lucrează direct cu un copil și are suspiciuni în legătură cu existența unei situații de abuz sau de neglijare a acestuia este obligată să sesizeze serviciul public de asistență socială sau direcția generală de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială a fost identificat cazul respectiv.
Neglijarea reprezintă incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizică și psihică.
Copilul este o ființă cu însușiri calitative diferite de cele ale adultului și are în mod legitim dreptul de a ocupa o poziție priveligiată și de a se bucura de toată atenția și dragostea necesare. Când copilul este perceput de către părinți ca un bun al lor, și nu ca o ființă care are nevoie de îngrijire, atunci există riscul apariției neglijării sau a abuzului.
Dacă abuzul asupra copilului se face cu intenție distructivă, neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenței și ignoranței parentale vizavi de nevoile copilului, cum ar fi: hrănirea, asigurarea îmbrăcăminții copilului, asigurarea nevoilor locative, îngrijirea sănătății copilului, educația școlară, supravegherea copilului, punând în pericol dezvoltarea normală a copilului din punct de vedere bio- psiho-socio-cultural. Este foarte adevărat că, de multe ori, conflictele intrafamiliale constituie factorul favorizant apariției neglijării copilului de către părinți. Funcțiile și rolurile parentale sunt distorsionate, preocuparea pentru copil trece pe plan secundar, iar efectele caracteristice violenței intrafamiliale sunt resimțite puternic de către copii, atât pe plan afectiv cât și în planul dezvoltării fizice și sociale.
Neglijarea constă în forme de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoționale și educaționale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoțională, cognitivă și socială. Neglijarea copilului prezintă mai multe dimensiuni: neglijarea fizică, neglijarea alimentară, neglijarea vestimentară, neglijare igienei neglijarea locuinței, neglijarea medicală, neglijarea în educație, neglijarea afectivă, abandonul copilului. În literatura de specialitate, formele severe de neglijare sunt de fapt considerate abuzuri, fiind forme de omisiuni ale unor acțiuni care pot avea consecințe foarte grave asupra dezvoltării personalității copilului.Neglijarea fizică ce presupune neasigurarea de către părinte a condițiilor decente de trai și neacordarea ajutorului fizic copilului, mai ales în perioada când este dependent de părinte, neasigurarea măsurilor de supraveghere și protecție, neglijarea îmbrăcăminții adecvate, neglijarea realizării unor amenajări pentru siguranța condițiilor de locuit.
4.7.1. Consecințele neglijării asupra dezvoltării copilului
De obicei, neglijarea este mai puțin evidentă: copilului i se acordă hrană, dar insuficientă, inadecvată calitativ, sau numai după ce a obosit de plâns din cauza foamei; copilul este îmbrăcat, dar cu haine nepotrivite, în care nu se simte bine, sau este luat în derâdere în colectivitate. Numeroase studii au identificat probleme serioase de dezvoltare în cazul copiilor care au fost supuși unei îngrijire inadecvate și neglijării. Cercetătorii au reușit să demonstreze ca acei copii neglijați și abuzați eșuează în dezvoltarea unor atașamente sigure față de părinții neglijenți și/sau abuzivi având ca bază teoria atașamentului. Acești copii dezvoltă atașamente anxioase, nesigure față de părinți sau persoanele care îi îngrijesc datorită ostilității, respingerii, atenției insuficiente acordate nevoilor lor. Lipsa atașamentului sigur întârzie abilitatea copilului de a explora mediul și de a dezvolta sentimente de competență.
Semnele neglijării copilului sunt greu de depistat. Ceea ce ar putea să ne determine să ne punem semne de întrebare asupra modului cum este tratat copilul în familie, ar fi:
starea generală: copilul înfometat sau alimentat nepotrivit, neigenizat, cu aspect vestimentar neadecvat, pedepsit să nu mănânce sau să nu doarmă, care nu-și cunoaște ziua de naștere ori primește în dar obiecte nepotrivite, cel care nu are cu cine vorbi despre problemele sale sau nu are un program adecvat vârstei sale, rămânând mult timp nesupravegheat;
trăiri emoționale: introvertit, neatașat, incapabil să comunice, cu vocabular sumar, cu retard școlar în ciuda unui intelect bun, nemotivat pentru efort cognitiv, insuficient dezvoltat din punct de vedere volitiv, incapabil de a stabili relații interpersonale durabile;
somatic și comportamental: hipo sau hiperponderal, bolnăvicios, inhibat,
agitat.
Dezvoltarea copilului supus neglijării este serios afectată. Lipsa răspunsurilor sau a stimulării poate duce la întârzieri în dezvoltarea psihomotorie. Un copil de un an poate arăta ca un copil de șase luni. Pe măsură ce trece timpul acești copii vor înceta să mai plângă și să-și comunice propriile nevoi. Gânguritul lui natural nu se va dezvolta într-un limbaj normal. Ei nu au șansa să exploreze și să învețe ceva legat de mediul înconjurător aflat dincolo de locul în care dorm .
Dacă îngrijirea lor se îmbunătățește, doar atunci când sunt mari vor recupera din punct de vedere fizic, dar nu chiar așa de mult din punct de vedere emoțional; se poate întâmpla ca latura emoțională să fie afectată pentru toată viața.
Copilul neglijat are tendința de a prelua un fel de rol de adult de la vârstă fragedă pentru a compensa ceea ce părinții nu le-a oferit, fiind astfel privați de copilăria sa; este marcat de o atitudine de indiferență sau timiditate și de incapacitatea de a-și organiza activitatea liber, nu este curios, are tulburări de atenție, nu este dispus să facă efort cognitiv, nu are nivelul de aspirații pe termen lung. Acest copil la vârsta școlară, are în cele mai multe situații performanțe slabe la învățătură, ceea ce îi scade statutul în grupul de elevi, reducându-i șansele de integrare școlară. El nu deține resursele motivaționale de a se mobiliza în vederea realizării școlare.
Dezvoltarea psihologică este puternic marcată de neglijarea suferită manifestându-se la nivelul comunicării, relaționării, afectivității și a nivelului intelectual. Neglijarea copilului produce consecințe nefaste atât în plan emoțional, cât și social.
Consecințele neglijării copilului în plan emoțional sunt următoarele: atitudinea de indiferență sau timiditate, incapacitatea de a organiza activități în timpul liber, lipsa curiozității specifice vârstei, tulburările de atenție, un prag prea scăzut sau, dimpotrivă,1 prea ridicat în ceea ce privește toleranța la frustrare, copilul somatizează ușor (cefalee, grețuri, vărsături, dureri abdominale, diverse cenestopatii), nu este dispus să facă eforturi cognitive, nu are aspirații pe termen lung (nu se poate proiecta în viitor). Consecințele neglijării copilului în plan social sunt reprezentare de stabilirea unor contacte interpersonale fragile, dificultăți de adaptare, încercarea de a suplini nevoile nesatisfăcute, prin comiterea de acte antisociale, individual sau aderând la grupuri de delicvenți, consumul de droguri, fuga de acasă, absenteismul școlar, însușirea deficitară a normelor etico – morale.
Se poate spune că potențarea și eficientizarea resurselor familiei este esențială pentru evitarea și renunțarea la fenomenul neglijării copiilor, fiecare familie reintegrată în cursul normal al societății fiind un model pozitiv, cu valențe de influențare a societății.
CAPITOLUL 5
Respectarea nevoilor copilului în cadrul mediului familial.
Cercetare practică
În partea de cercetare practică a acestei lucrării am aplicat un chestionar privind cunoașterea satisfacerii nevoilor copiilor în cadrul familiei.
5.1. Scopul cercetării:
Analiza factorilor care determină o dezvoltare armonioasă la copil din punct de vedere fizic, psihic și social, nivelul satisfacerii nevoilor în cadrul familiei, felul în care sunt aceștia sunt înțeleși de către familie.
5.2. Obiective:
-Urmărirea felului în care le sunt safisfăcute copiilor nevoile de bază: hrană, locuință, îmbrăcăminte; a nevoilor emoționale, de suport, de dragoste și atașament;
– Analiza relației copil- familie;
-Observarea modului în care părinții își cunosc copilul, ceea ce duce la aprecierea copilului;
– Cunoașterea importanței acordată educației în dezvoltarea copilului în cadrul familiei;
– Prevenirea și diminuarea unor comportamente agresive, apărute în urma inițierii într-un nou mediu de viață al preșcolarilor;
– Rezolvarea dificultăților de adaptare și de comunicare în relațiile cu ceilalți;
– Modelarea personalității și formarea unor trăsături pozitive de caracter copiilor
Fișă pentru cunoașterea copilului
Numele:
Prenumele.
Data nașterii:
Date despre familie:
Părinții: Tata – Numele:
– Prenumele:
– Data nașterii:
– Studii:
Profesia/meseria – ocupația:
-Locul de muncă:
-Adresa:
Mama – Numele:
– Prenumele:
Data nașterii:
Studii:
Profesia/meseria – ocupația:
-Locul de muncă:
-Adresa:
Membrii familiei:
-Copii: – Nume și prenume:
Data nașterii:
Ocupația:
Alte rude (bunici, matuși) care locuiesc la aceeași adresa cu copilul……………………………………………………………………………………………………………………
Date despre creșterea si dezvoltarea copilului
-Greutatea copilului la naștere………………
-Nașterea: normală… , cezariană… , la termen… , înainte de termen…
-Alăptarea: naturala (cat timp) ,
artificiala: de la
la
-La ce vârsta: – a vorbit……………………..
– a mers………………………..
-Comportamentul alimentar: se hrănește singur – da – nu
Preferințe alimentare
-Are deprinderi de igienă și toaletă.
-comportament vestimentar
-respectă orele de somn
-Probleme de sănătate ale copilului:
-la naștere
-în prezent (boli croniice, ereditare)
– Probleme de adaptare:
– Copilul este îngrijit de: -mama
– tata
– mama si tata
– părinți si bunici
– bunici
– alte persoane
Chestionar pentru cunoașterea copilului
Nume și Prenume copil:
Cine se ocupă cel mai mult în familie de copil?
R:
Cu cine ar vrea copilul să petreacă mai mult timp?
R:
Copilul are un program bine stabilit în familie ( ore de somn , de masă , de
activitate) ?
R:
Spuneți care este programul zilnic al copilului?
R:
Care sunt preferințele alimentare ale copilului?Se hrănește singur?
R:
Are copilul cameră proprie?
R:
Adoarme greu,singur sau numai cu ajutor?
R:
Se implică copilul în treburile casei?
R:
Comunică copilul cu alți copii? Cum?
R:
Dar cu adultul? În ce fel?
R:…………………………………………………………………………………………
Este egoist cu frații, prietenii ?
R:
Are prieteni sau membrii ai familiei preferați?De ce?
R:
Are jucării preferate?
R:
Cum se comportă cu persoanele necunoscute?
R:
Ce reacție are când i se interzice un lucru?
R:
Care sunt activitățile lui preferate?
R: , ,
Cum îl consolați când este trist ?
R:
Cum reacționează când primește un dar?
R:
Cum se manifestă când mergeți în vizită sau într-un loc necunoscut?
R:
Îi plac poveștile? Dar desenele animate? Jocurile pe calculator?
R:
Care sunt trăsăturile dominante de caracter ale copilului dumneavoastră și cum se manifestă ele?
R:…………………………………………………………………………………………
Cunoașteți instituții care ar putea interveni dacă ați avea probleme în relația cu copilul?
R:…………………………………………………………………………………………
5.5. Prezentarea studiilor de caz
Eșantion: 15 familii cu copii preșcolari, între 4-5 ani
Chestionarul aplicat cuprinde două părți: o fișă personală cu date de identificare a copiilor și a familiei, iar a doua parte un set de întrebări privind satisfacerea nevoilor copilului în cadrul familiei, evitarea neglijării de tip familial. Fișa copilului este formată din date de identificare: nume, prenume, data nașterii și date cu privire la membrii familiei ( mama, tata, frații). Aceste aspecte relevă faptul că vârsta părinților (media 30 de ani), diferența de vârstă între mamă și tată ( media 3 ani), nivelul studiilor părinților( 8 clase, 12 clase, școală profesională, facultate), sunt esențiale în satisfacerea nevoilor copilului. Majoritatea famililor investigate locuiesc împreună cu bunicii materni/ paterni. Datele cu privire la creșterea și dezvoltarea copilului, greutatea la naștere, modul și perioada de alăptare, problemele de sănătate, reprezintă garanția supraviețuirii și a dezvoltăriii copilului în cadrul familial, mama fiind cea care în primele luni de viață reprezintă legătura copilului cu restul lumii, cea care asigură satisfacerea nevoilor de bază, fiziologice. Aceste nevoi care se referă la formarea deprinderilor de igienă și de toaletă și a comportamentului vestimentar la copil, sunt satisfăcute în cadrul famililor cercetate.
În urma aplicării chestionarului se desprinde faptul că mama este cea care se ocupă cel mai mult în familie de copil, deși părinții consideră că este sarcina ambilor în satisfacerea nevoilor copilului privind creșterea și dezvoltarea armonioasă a acestuia. Prin aceste relații cu mama, tata, copilul își contureazăidentit atea și devine conștitnt de sine. Nevoia de dragoste și securitate satisfăcută în cadrul familiei îl face pe copil să se simtă în siguranță, fiind condiția dezvoltării unei personalități sănătoase. În situția în care părintele nu este capabil să-i satisfacă copilului nevoile, acesta poate apela la instituții specializate pentru a-i oferi ajutor. Deși unii părinții consideră că nici o instituție nu le poate soluționa dificultatea întâmpinată. Rezultatele chestionarului demonstrează faptul că puțini părinți cunosc instituțiile specializate pe copil și familie, fiind amintită doar Direcția pentru Protecția Copilului.
În cadrul familiilor investigate, copiii au un program bine stabilit, orele de somn, de masă, intercalate cu timpul acordat activităților și jocului. Adultul este cel care îi atribuie copilului responsabilități, respectând posibilitățile acestuia și nivelul de dezvoltare. Copilul învață să se hrănească singur, să solicite ceea ce are nevoie, la început îndrumat de părinți, iar la 4-5 ani descurcându-se singur în satisfacerea nevoi de hrană.
Acesta descoperă lumea, învață să se adapteze la ea, datorită nevoi de expriențe noi, de stimulare, prin faptul că se implică în treburile casei desfășurând diferite activități: își aranjează hăinuțele și jucăriile, șterge praful, udă florile. De asemenea, comunicarea copilului cu alți copii, cu adultul, modul de percepere al celorlalți, gradul de sociabilitate, grupul de prieteni, reprezintă o responsabilitate a părinților în satisfacerea nevoi de stimulare a copilului. În urma cercetării, am constatat că părinții își îndeplinesc sarcinile în acest sens, deoarece fiecare copil are un grup de prieteni, comunică cu aceștia, iar în preajma adultului are diferite manifestări: unii îl ignoră, alții sunt timizi, rușinoși dar majoritatea reușesc să se adapteze și să interacționeze cu acesta.
Nevoia copilului de încurajare și apreciere se realizează de către părinți prin încurajare, alintare, îmbrățișare, gesturi tandre acordate acestuia. O astfel de relație aduce beneficii de ambele părți, copilului prin faptul că îi sunt recunoscute meritele, iar părintelui pentru că participă la dezvoltarea armonioasă a copilului.
Studiu de caz ( 1 )
Date de identificare ale copilului
Nume: A
Prenume: A
Sexul: masculin
Vârsta: 5 ani
Domiciliul stabil: Comuna Strîmtura
Religia: ortodoxă
Etnia: română
Naționalitatea :română
Istoricul dezvoltării psiho individuale
Băiețelul A.A, în vârstă de 5 ani, locuiește împreună cu mama pe strada X, localitatea Strîmtura. Vestimentația copilului este una îngrijită, curată, acest lucru indicând faptul că familia se ocupă de aspectul fizic al copilului. Este un băiat care prezintă un grad de dezvoltare fizic și psihic corespunzător vârstei: are un vocabular dezvoltat, se exprimă fluent, în propoziții logice, manifestă interes crescut față de lucrurile din jurul său, este în căutarea răspunsurilor la întrebările “cheie”.
Copilul A. frecventează grădinița începând cu vârsta de trei ani, grupa mică, momentan fiind în grupa mare.
Acesta s-a născut la termen și fără complicații la naștere.Nu a suferit până la această dată boli sau traumatisme care să influențeze dezvoltarea sa normală. Se încadrează în standardele de greutate și înălțime corespunzătoare vârstei. Starea de sănătate este relativ bună, eventuale viroze în sezonul rece, manifestând sensibilitate, nu suferă de boli ereditare sau de boli contagioase. În grupul de prieteni are rolul de lider, îi “conduce” pe ceilalți copii în activitățile de joacă, vine cu idei ingenioase în antrenarea jocului, mobilizându-i pe copii în jurul lui. Dacă se întâmplă să nu i se îndeplinească planurile, recurge la tehnici “nesănătoase”, lovindu-i pe copii, pentru ca mai apoi recunoscându-și greșelile să ofere scuzele de rigoare.
Prezentarea problemei
A. locuiește împreună cu mama, mătușa și unchiul. Părinții copilului sunt despărțiți de când copilul a împlinit vârsta de trei ani, cauza divorțului fiind nepotrivire de caracter și infidelitatea soțului. Copilul a rămas în grija mamei, cea care se ocupă de creșterea și educația acestuia, tatăl având dreptul prin lege la petrecerea timpului cu copilul timp de un sfârșit de săptămână pe lună și o luna de zile pe perioada vacanței de vară.
Băiatul îi simte mult lipsa tatălui, iar acest lucru se răsfrânge asupra comportanentului său în relația cu mama, cu colegii, cu familia, atașându-se de unchiul său și profitând de faptul că acesta îi satisface toate cerințele. A. învață să-i manipuleze pe cei de lângă el până reușește să obțină ce dorește, utilizând diverse tehnici: plâns, rugat, răzvrătire, ajugând la minciună.
Prezentarea familiei
MAMA
Numele și prenumele: F. D
Locul și data nașterii: 19.10.1986, Sighetul Marmației
Domiciliul legal: Sat Strîmtura
Stare civilă: divorțată
Studii: medii
Profesia/ ocupația: casnică
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
TATA
Numele și prenumele: C.A
Locul și data nașterii: 01.01.1988, Sighetul Marmației
Domiciliul stabil: Sigetu Marmației
Starea civilă: divorțat
Studii: Școala de Poliție
Profesia / ocupația: Agent de circulație
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Din cele relatate de mama copilului, relațiile dintre cei doi soți au decurs normal , armonios, au fost o adevărată familie până în momentul în care soțul a început să lucreze ca agent de circulație, la Secția de Poliție X, comuna Y și absențele din cadrul familiei s-au intensificat, ajugându-se la un punct comun, spre “binele” copilului, divorțul părinților.
Situația material financiară
Băiatul și mama copilului, după divorțul de tată, locuiesc într-o casă, proprietate a bunicii materne, aceasta fiind plecată în străinătate. Imobilul este mobilat corespunzător, copilul beneficiind pe propria cameră. Tatăl locuiește în orașul Sighetul Marmației, împreună cu bunicii paterni ai copilului. Mama este cea care se ocupă în special de creșterea și educarea copilului, de întreținerea acestuia. Venitul familiei se constituie din alocația copilului, pensia alimentară oferită de tată.
Ppropuneri pentru soluționarea cazului
– Efectuarea unui unui examen psihologic pentru a evalua starea psihologică a copilului;
– Favorizarea unei bune relații de comunicare între mamă și tată prin participarea la ședințe de consiliere.
– Îmbunătățirea relației tatălui cu mediul educațional al copilului, prin participarea activă la succesele/ eșecurile copilului.
– Indrumarea părinților de a desfășura activități împreună cu copilul, trecând peste problemele lor de cuplu, gândindu-se la safisfacerea nevoilor copilului.
Este esențial ca părintele să se angajeze cît mai mult în relaționarea cu propriul copil. Cu cît se implică mai mult, cu atît mai mult i se va răspunde. În familia în care există o formă sau alta de neglijare, dezvoltarea copilului va fi grav afectată, iar relația părinte-copil va avea de suferit. Chiar dacă părinții nu sunt în preajma copiilor o perioadă de timp, trebuie găsite toate posibilitățile pentru o comunicare cît mai frecventă.
Studiu de caz ( 2 )
Date de identificare ale copilului
Nume: M
Prenume: C
Sexul: masculin
Vârsta: 5 ani
Domiciliul stabil: orașul Baia Mare
Religia: ortodoxă
Etnia: română
Naționalitatea :română
Istoricul dezvoltării psiho individuale
Băiatul M. locuiește împreună cu frații și părinții într-un imobil pe raza orașului Baia Mare și frecventează grupa mare la o grădiniță cu program normal.
Aspectul vestimentar al copilului este neîngrijit, nefiind preocupat de imaginea sa, acest lucru indicând faptul că este neglijat de familie din acest punct de vedere.
Mecanismele gândirii nu sunt dezvoltate conform vârstei, limbajul este necorespunzător dezvoltat, sărac, nu rostește corect sunetele și exprimă cu dificultate o idee. Funcțiile psihice nu sunt adecvate vârstei, atenția se captează și se menține greu, memoria este slabă, imaginația săraca, mai mult reproductivă. În cadrul activităților este nesigur, dependent, lipsit de inițiativă, instabil. Din punct de vedere al temperamentului este un copil sensibil, nesigur, sociabil în relațiile cu adulții.
Prezentarea problemei
Copilul M. C locuiește împreună cu părinții și ceilalți cinci frați ai săi. Părinții copilului lucrează amândoi, de copii pe perioada zilei ocupându-se bunica paternă care locuiește în apropierea casei lor. Casa este proprietatea bunicii paterne, care a fost nevoită să le-o cedeze deoarece părinții, în urmă cu șapte ani, au rămas fără locuință nefiind capabili de a plăti chiria și utilitățile garsonierei în care locuiau.
Climatul familial este încărcat de tensiuni conflictuale între cei doi părinți pe tema lipsei banilor, a creșterii și educării copiilor. Mama este cea care nu se ocupă de copii, motivând că este obosită la întoarcerea de la serviciu, îi ceartă, ocupându-și timpul liber cu navigatul pe internet. Relațiile de comunicare și interacțiunea copilului cu tatăl sunt favorabile, acesta acordându-le dragoste, afecțiune, o vorbă bună.
Educația copilului
M. C este elev preșcolar în grupa mare, frecvetând grădinița de la vârsta de patru ani. Este un copil ce prezintă un deficit mintal ușor, neputându-se adapta nivelului grupei care este unul ridicat. Părinții nu doresc să recunoască că copilul lor are o problemă și nu acceptă sprijin de specialitate. Aceștia nu țin legătura cu educatoarei grupei pentru a observa realizările copilului. Bunica paternă este cea care îi însoțește pe copii la grădiniță și care se interesează de situația lor.
MAMA
Numele și prenumele: M. A
Locul și data nașterii: 31.05.1973, Baia Mare
Domiciliul legal: Baia Mare
Stare civilă: căsătorită
Studii: 10 clase
Profesia/ ocupația: croitoreasă
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
TATA
Numele și prenumele: M. V
Locul și data nașterii: 26.06.1971, Baia Mare
Domiciliul stabil: Baia Mare
Starea civilă: căsătorit
Studii: Liceu
Profesia / ocupația: zidar
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
FRAȚII
Familia băiatului face parte din categoria familiilor legal constituite, părinții acestuia fiind căsătoriți de 15 ani. Ei au împreună șase copii, cinci baieți și o fată, cel mai mare având 14 ani, iar cea mai mică 3 ani.
Frații băiatului sunt încadrați toți în invățământul de masă. Aceștia frecventează școala întâmpinând dificultăți în realizarea sarcinilor școlare. M.A, elev în clasa a VII-a, se descurcă relativ bine în cadrul desfășurării activității instructiv educative, neavînd probleme deosebite la învățătură, spre deosebire de fratele lui mai mic, B., elev în clasa a VI-a, corigent la două materii. M. F și M. I, se descurcă bine la școală, au note bune la învățătură, dar sunt respinși de colegi datorită aspectului vestimentar neglijent, nereușind să se integreze în mediul clasei, fiind retrași, nesociabili. M. F prezintă probleme la școală datorită numărului de absențe, lăsat acasă de mamă pentru a-i îngriji pe cei doi copii mai mici, în absența bunicii.
Bunica paternă B.E, în vârstă de 62 de ani, locuiește singură în apropierea familiei, într-o cameră, fostă spălătorie, la parterul unui bloc, fără a avea energie electrică, apă curentă sau altă utilitate. Camera este mică, adăpostind un pat, o sobă pe lemne și un dulap. Apa potabilă o aduce de la o fantâna din apropierea blocului cu galeata, deplasându-se greu, suferind de artroză la picioare. Ea este cea care pregătește hrana familiei, îi îngrijește pe copii, le oferă dragoste și securitate, înțelegere, sprijin, educație.
Propuneri pentru soluționarea cazului
Relațiile dintre soți alcătuiesc climatul familial în care copilul se dezvoltă și se formează, marchează în mod inevitabil personalitatea copilului. Căminul este alcătuit din cuplu și copii. Dar simpla unire dintre un bărbat și o femeie, la care se poate adăuga existența întâmplătoare a câtorva copii copii nu este suficientă pentru a da naștere căminului. Mai este necesară acea coeziune spirituală bazată pe relații afective profunde, pe tradiții și pe idealuri comune. Deoarece între părinți relațiile sunt fragile, respectul față de personalitatea și demnitatea celuilalt lasă de dorit, creșterea copiilor este dificilă pentru ambii părinții.
– Efectuarea unui unui examen psihologic pentru a evalua starea psihologică a copilului;
-Consultul copilului de către un medic pediatru pentru a se evalua starea acestuia de sănătate;
– Evaluarea copilului de către un logoped și participarea acestuia la ședințe de logopedie;
– Favorizarea unei bune relații de comunicare între mamă și tată prin participarea la ședințe de consiliere;
– Îmbunătățirea relației părinților cu mediul educațional al copilului, prin participarea activă la succesele/ eșecurile copilului.
– Acordarea unui ajutor financiar și a unei locuințe pentru a se acoperi nevoile familiei;
Studiu de caz ( 3 )
Date de identificare ale copilului
Nume: M
Prenume: D
Sexul: feminin
Vârsta: 5 ani
Domiciliul stabil: Strîmtura
Religia: ortodoxă
Etnia: română
Naționalitatea : română
Istoricul dezvoltării psiho individuale
Copilul M.D, născut pe 06.03.2009, crește în cadrul unei familii legal constituită, împreună cu părinții și cu sora mai mare.
Sarcina mamei a evoluat normal, nașterea a fost la termen și fără complicații, neprezentând probleme de sănătate la naștere, stare de sănătate este relativ bună, copilul nesuferind până în prezent de boli cronice.
Fetița prezintă un aspect vestimentar bine îngrijit, are deprinderi de igienă și toaletă, este liniștită, capabilă să se hrănească și să se îmbrace singură, adoarme singură, este grijulie cu jucăriile și cu obiectele din jurul său, are un program bine stabilit în cadrul familie,timpul liber fiind corelat cu orele de somn, de realizare a diferitelor activități specifice vârstei. Îi place să se joace cu alți copii, este sociabilă cu copiii de vârsta ei,vecinii și colegii de la grădiniță, dar se apropie greu de alte persoane, fiind rușinoasă și retresă. Activitățile ei preferate sunt coloratul și jocul la calculator, îi plac poveștile, desenele animate, îi place să modeleze. Mama a înscris-o pe fetița la vârsta de trei ani în cadrul unei grădinițe publice, frecventând grupa mică, iar în prezent grupa mijlocie, sora ei fiind în grupa pregătitoare, la aceeași grădiniță.
Prezentarea problemei
Fata un copil activ, căreia îi plăcea să alearge, să sară, care nu avea răbdare să stea într-un loc, principala ei jucărie fiind bicicleta, cea care prefera jocurile active, de mișcare și se implica afectiv în joc, manifestând de multe ori tendința de a se impune și de a conduce jocul, de la moartea tatălui s-a transformat într-o fată greu de recunoscut. A devenit tăcută, supărată, nejucăușă, plictisită, suferind în lipsa tatălui pe care-l așteaptă să se întoarcă acasă, crezând că este plecat la serviciu.
Mama nu lucra, era casnică, se ocupa de îngrijirea și educația celor două fete, tatăl fiind cel care întreținea familia, lucrând ca șofer la o firmă de construcții. De la decesul tatălui mama s-a angajat ca vânzătoare la un magazin din apropierea locuinței lor.
Mama este preocupată să-i asigure copilului un climat socio-afectiv propice dezvoltării normale și condiții de viață optime dezvoltării acesteia. Mama este cea care le duce în fiecare dimineață, pe fete la grădiniță iar la amiază le duce acasă, exceptând zilele în care bunica este acasă, ocupându-se ea de acest lucru.
Prezentarea familiei
MAMA
Numele și prenumele: M. N
Locul și data nașterii: 04.06.1987,Sighetu Marmației
Domiciliul legal: Sat Strîmtura
Stare civilă: căsătorită
Studii: 8 clase
Profesia/ ocupația: casnică
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
TATA
Numele și prenumele: M. N
Locul și data nașterii: 20.09.1985, Baia Mare
Domiciliul stabil: Sat Strîmtura
Starea civilă: căsătorit
Studii: Liceu
Profesia / ocupația: șofer
Naționalitatea: română
Etnia: română
Religia: ortodoxă
Observații: Pe când fetița avea vârsta de 3 ani, tatăl acesteia a suferit un accident de
mașină, în urma căruia și-a pierdut viața, iar mama rămâne singură cu
cele două fete.
FRAȚII
Situația material financiară
Familia nu dispune de o locuință proprie, locuind împreună cu bunica maternă și o soră de-a mamei împreună cu soțul acesteia și cei 4 copii ai lor, trei băieți și o fată, într-o casă, având la dispoziție o cameră, o baie, o bucătărie, mobilate corespunzător și dotate cu aparatură electro casnică. Fata, M. D, nu dispune de o cameră proprie și de un spațiu de joacă special amenajat.
Venitul familiei se constituie din salariul mamei, alocația celor două fete, pensia de urmaș ce le-a rămas de la tată și ajutor acordat de bunica maternă.
Propuneri pentru soluționarea cazului
– Efectuarea unui unui examen psihologic pentru a evalua starea psihologică a copilului;
– Participarea mamei la ședințe de consiliere susținute de personal calificat în domeniu;
– Sprijin acord mamei în continuarea studiilor, în vederea găsirii unui loc de muncă mai bine plătit;
– Accesul fetelor în cadrul unui centru de zi pentru copii preșcolari, pe perioada în care mama este la serviciu.
Concluzii
Trebuie să recunoaștem că în mod ideatic și teoretic, copiii se bucură de multe privilegii, dar de cele mai multe ori realitatea este cu totul alta. Încă mai întâlnim frecvent cazuri de copii abandonați la naștere, exploatați fizic, maltratați, suferinzi de foame, frig, privați de cele mai umane drepturi. Este o problemă globală cu care se confruntă nu doar România secolului XXI. E nevoie să ne implicăm nu doar prin teoretizări, ci mai degrabă sufletește tratându-i ca și pe propriii noștri copii și atunci problemele lor își vor găsi o rezolvare și o alinare mai trainică.
Copilul este o ființă plină de candoare, care printr-un lucru atât de simplu ca zâmbetul poate să ne înduioșeze și să ne determine să-i oferim sprijinul și toată atenția noastră. Îndată ce un copil este marginalizat, dezavantajat, aspirațiile sale sunt compromise și spiritul lui este îngrădit. Egalitatea între copii ar trebui să reprezinte un mod de viață existent, nu doar o concepție care pare imposibil de atins din cauza unor lucruri minore care, în ochii unora iau proporții colosale. Culoarea pielii nu poate să determine și culoarea sufletului, limba vorbită nu poate fi un impediment, deoarece copiii nu au nevoie de cuvinte să se înțeleagă și să comunice, ei folosesc un limbaj numit SUFLETUL LUMII, în care cuvintele sunt în plus. Religia nu poate fi un obstacol în calea înțelegerii, deoarece copiii sunt învăluiți în mantia binelui, ei sunt suflete pline de inocență.
Sănătatea este unul din lucrurile esențiale la care are dreptul un copil, este elementară, deoarece fără ea, loviturile vor fi prea dureroase. Asistența medicală este strict necesară copiilor fără nici un fel de condiții, deoarece de asistență medicală beneficiază omul, atunci aceste ființe lipsite de apărare de ce nu ar trebui să beneficieze?
Studiile sunt cele care pun bazele unei cunoașteri temeinice și fac lumină acolo unde este întuneric, studiile formează o viitoare persoană de succes care va tinde spre infinit, îmbrățișând cu mâinile deschise orice oportunitate. Dar oare acest drept poate să fie respectat când celelalte sunt încălcate? Nu avem voie să uităm, căci copiii au nevoie de condiții speciale, au drepturi depline, ei beneficiază de dreptul de a urma școli superioare, dar nu toți au aceste posibilități din cauza împovărătoarelor probleme financiare, care bat la ușă zi de zi și apasă cu greutate tot mai intens. În ziua de azi informarea este sine qua non, mai ales într-o societate ca a noastră, copiii au dreptul de a se informa pentru a rămâne în rând cu lumea și a avea acces la o educație mai bună. Ei sunt liberi să-și exprime opiniile, au idei pe care doresc să le materializeze, dar pentru acest lucru au nevoie să fie ascultați. Ascultarea nu este suficientă, trebuie să le oferim un ajutor moral și mai ales financiar.
Educația stă la baza societății din ziua de azi, iar copiii la începutul vieții lor au dreptul la o educație bună din partea părinților, această educație le formează caracterul și le definește personalitatea, așa că nu trebuie aplicate metode violente, deoarece copilul o să înțeleagă că violența este un mod de viață și va crede că este ceva normal, pentru că el de asta a avut parte. Abuzurile și exploatarea sunt cu desăvârșire interzise, ele distrug sufletul unui copil. Trebuie să realizăm ce efecte nefaste a avut exploatarea asupra copiilor, de exemplu în Kenya, țară considerată ca făcând parte din lumea a treia, unde copiii de la vârste fragede, uneori chiar înainte de 14 ani sunt forțați să lucreze în condiții greu de suportat, ba chiar inumane.
Copiii și tinerii au dreptul, ca în vreme de război, să beneficieze de protecție, iar cei refugiați, la fel. Un drept care poate salva multe vieți dacă este respectat.
În ultimii ani, milioane de copii au murit în războaie, alte milioane au suferit ca urmare a războaielor traume psihice severe, alte milioane trăiesc în zone în care au loc confruntări armate, iar în multe țări ale lumii, copiii sub 15 ani pot fi înrolați în armată. Aceste statistici ne obligă sa facem ceva.
Copiii și tinerii cu handicap au dreptul la protecție și asistență specială, precum și la participarea activă la viața socială deoarece ei nu au nici o vină, de aceea ei merită tot ajutorul nostru.
Copilul are dreptul de a studia limba maternă, care într-un fel îi aparține și are dreptul să o învețe ca să comunice cu ceilalți. Copilul are dreptul de a fi instituționalizat, în cazul unui abandon, lucru care poate salva o viață, care să fie recunoscătoare în viitor. Trebuie să nu acceptăm nedreptățile la care sunt supuși copiii, după cum spunea și Charles Dickens: "În micile universuri în care copiii își duc existența… nimic nu este resimțit mai acut decât nedreptatea."
Relațiile afectuoase, chiar din prima zi de la naștere, mai întâi cu mama și tata, apoi cu un cerc tot mai mare de persoane, conturează identitatea copilului și îl ajută să devină conștient de sine. Copilul trebuie să știe că a fost dorit și că este iubit, pentru a învăța, la rîndul său, să se iubească pe sine și pe cei din jur. Dragostea necondiționată a părinților, fără solicitarea unei compensații sau a unei reciprocități, acceptarea copilului ca individualitate și încurajarea sa permanentă au un impact hotărîtor asupra dezvoltării autoaprecierii, a stimei de sine.
Satisfacerea nevoi de stimulare potențează dezvoltarea inteligenței, experiențele fiind condiția dezvoltării mentale. Interesul pentru ceva nou este prezent întotdeauna, indiferent de vîrsta unei persoane. Odată cu învățarea, cu descoperirea unui lucru, apare interesul pentru un altul. Jocul și limbajul sunt principalele modalități prin care copilul poate să-și satisfacă respectiva nevoie. Folosind aceste două unelte, el descoperă și învață lumea, determinînd și rolul său în aceasta.
Creșterea sau trecerea de la copilărie la maturitate se realizează prin nevoia de succes și bucuria reușitei. Adulții sînt persoanele care îl înconjoară pe copil și care îi oferă un model de urmat. Uneori, de la micile succese la marile realizări nu este decît un pas, făcut însă mai ușor atunci cînd e însoțit de un cuvînt de încurajare, de un zîmbet sau de alt imbold. Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimentul valorii și a respectului de sine; el nu va putea face decât acele lucruri care îl vor face să se respecte și să se simtă respectat.
Familia este importantă la începutul procesului de responsabilizare a copilului. Independența se dobîndește acționînd, prin implicare și responsabilizare, prin asumare de roluri și îndeplinire de sarcini. Numai așa copilul devine stăpîn pe sine și pe propriul comportament dacă părinții îi pot sprijini efortul de a deveni independcent prin atribuirea unor responsabilități stimulatoare, motivante.
Guvernul României, instituțiile publice avizate, societatea civilă, precum și fiecare dintre noi, trebuie să veghem și să luptăm pentru ca drepturile copiilor să nu fie doar un deziderat, ci o realitate.
Să nu-i lăsăm să se nască într-o lume cu nevoi, ci într-o lume cu oportunități!
BIBLIOGRAFIE
1. BĂICEANU Leonard, Dicționar ilustrat de psihologie, englez-român, Editura Tehnică, București, 2004.
2. BĂTRÂNU Emilia, Educația în familie, Editura Politică, Bucuresti, 1980.
3. BERGER Vincent – Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ed.a 4-a, IRDO, București, 2003.
4. BONCHIȘ Elena, Teorii ale dezvoltării copilului, Editura Dacia, Cluj Napoca , 2006.
5.CIOFU Carmen, Interacțiunea părinți -copii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
6. CIUBOTARU Neculai, Noua paradigmă a educației multidimensionale, Editura Lumen, Iași, 2003.
7. Codul familiei, Ed. Moroșan, Ed.Nicora M, București, 2006.
8. Constituția României, Ed. Steaua Nordului, București.
9. DOROFTE Tatiana, Dimensiuni socio-psihologice ale personalității, Editura Pro Humanitate București, 1998.
10.Droits de l'homme, Les droits de l'enfant, Printed at United Nations, Geneve, 1990.
11. DUMITRANA Magdalena, Copilul, familia și grădinița, Editura Compania, București, 2000.
12. Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor omului, culegere selectivă, (ediție îngrijită de Monica Macovei), Polirom, 2000.
13. IBIS Adrian, Sociologia Devianței, Editura Pansofia, București, 2006.
14. KARI Killen, Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara, 1988.
15. MIFTODE Vasile, Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare, Editura Lumen, Iași, 2000.
16. MLADIN Nicolae, BUCEVSCHI Orest, PAVEL Constantin, ZĂGREAN Ioan – Teologia morală ortodoxă, vol.II, Ed.Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.
17. MUNTEANU Ana, Psihologia Dezvoltării Umane, Editura Polirom, Iași, 2003.
Idem, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2006.
18. Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice, vol.I, Ed.All Beck, București 2003.
19. ROSE Vincent, Cunoașterea Copilului, EDP, București, 1992.
20. ROTH-Szamoskozi, M., Perspective teoretice și practice ale asistenței sociale, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.
21. STĂNCIULESCU Elisabeta, Sociologia educației familiale, Editura Polirom, volumul I- II, Iași, 2002.
22. Voiculescu Marin, Drepturile omului și problemele globale contemporane, Casa Editorială Odeon, București, 2003.
23. VOINEA Maria, Familia și evoluția sa istorică, Editura Științifică și Enciclopedică București, 1978.
24. Zlătescu Moroianu Irina, Drepturile copilului într-o societate democrată, în "Dreptul", nr.9-12, 1990.
25. ZLĂTESCU MOROIANU Irina, DEMETRESCU Radu – Drepturile omului. Mecanisme și instituții specializate ale Națiunilor Unite, IRDO, București, 2002.
27. Zlătescu Victor Dan, Moroianu Zlătescu Irina, Drepturile omului în acțiune. Human Rights in Action, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1994.
BIBLIOGRAFIE
1. BĂICEANU Leonard, Dicționar ilustrat de psihologie, englez-român, Editura Tehnică, București, 2004.
2. BĂTRÂNU Emilia, Educația în familie, Editura Politică, Bucuresti, 1980.
3. BERGER Vincent – Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ed.a 4-a, IRDO, București, 2003.
4. BONCHIȘ Elena, Teorii ale dezvoltării copilului, Editura Dacia, Cluj Napoca , 2006.
5.CIOFU Carmen, Interacțiunea părinți -copii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.
6. CIUBOTARU Neculai, Noua paradigmă a educației multidimensionale, Editura Lumen, Iași, 2003.
7. Codul familiei, Ed. Moroșan, Ed.Nicora M, București, 2006.
8. Constituția României, Ed. Steaua Nordului, București.
9. DOROFTE Tatiana, Dimensiuni socio-psihologice ale personalității, Editura Pro Humanitate București, 1998.
10.Droits de l'homme, Les droits de l'enfant, Printed at United Nations, Geneve, 1990.
11. DUMITRANA Magdalena, Copilul, familia și grădinița, Editura Compania, București, 2000.
12. Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor omului, culegere selectivă, (ediție îngrijită de Monica Macovei), Polirom, 2000.
13. IBIS Adrian, Sociologia Devianței, Editura Pansofia, București, 2006.
14. KARI Killen, Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara, 1988.
15. MIFTODE Vasile, Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare, Editura Lumen, Iași, 2000.
16. MLADIN Nicolae, BUCEVSCHI Orest, PAVEL Constantin, ZĂGREAN Ioan – Teologia morală ortodoxă, vol.II, Ed.Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980.
17. MUNTEANU Ana, Psihologia Dezvoltării Umane, Editura Polirom, Iași, 2003.
Idem, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2006.
18. Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice, vol.I, Ed.All Beck, București 2003.
19. ROSE Vincent, Cunoașterea Copilului, EDP, București, 1992.
20. ROTH-Szamoskozi, M., Perspective teoretice și practice ale asistenței sociale, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.
21. STĂNCIULESCU Elisabeta, Sociologia educației familiale, Editura Polirom, volumul I- II, Iași, 2002.
22. Voiculescu Marin, Drepturile omului și problemele globale contemporane, Casa Editorială Odeon, București, 2003.
23. VOINEA Maria, Familia și evoluția sa istorică, Editura Științifică și Enciclopedică București, 1978.
24. Zlătescu Moroianu Irina, Drepturile copilului într-o societate democrată, în "Dreptul", nr.9-12, 1990.
25. ZLĂTESCU MOROIANU Irina, DEMETRESCU Radu – Drepturile omului. Mecanisme și instituții specializate ale Națiunilor Unite, IRDO, București, 2002.
27. Zlătescu Victor Dan, Moroianu Zlătescu Irina, Drepturile omului în acțiune. Human Rights in Action, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1994.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Promovarea Si Respectarea Drepturilor Copiilor In Cadrul Familiei (ID: 129248)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.